Gheorghe MARINESCU

Sanda MARINESCU

NUME DE BOTEZ
Onomastica ortodoxiei
(ghid pentru părinţi, naşi şi preoţi)

2017
 CUVÂNT ÎNAINTE
Universul creat de Dumnezeu este un univers noţional. Toate lucrurile şi făpturile, fără excepţie, au un
nume care exprimă o secvenţă de realitate întruchipată de făptura respectivă. Existenţa numelui ataşat
fiecărei făpturi este mărturia existenţei unei conştiinţe de sine, căci universul este raţional, are o conştiinţă
de sine diseminată între fiinţele raţionale ce-l împodobesc, oameni şi îngeri. Doar existenţa unor structuri
materiale şi spirituale capabile să reproducă mintal, prin procese cognitive, prin cugetări, realitatea
înconjurătoare, face posibilă identificarea fiecărei componente prin atribute semnificative cuprinse şi
sintetizate apoi într-un cuvânt, într-o structură semantică de putere având în sine capacitatea instituirii
unei realităţi. În toate societăţile de factură tradiţională cuvântul este creditat cu capacitatea de a
produce efecte. Din această perspectivă, toate cuvintele sunt numiri, căci fiecare are un corespondent
în realitatea lumii. Universul se contemplă pe sine prin făpturile cărora, identificându-le particularităţile
prin numele ataşat, se descoperă astfel pe sine.
Numele, într-un univers raţional, constituie un element de destin, poate cel mai important.
Cunoscându-şi numele, fiinţele raţionale au o primă şi generală înţelegere a locului şi rostului rânduit
fiecăreia de Dumnezeu în univers. Prin nume omul, ca fiinţă raţională, este ataşat unei categorii generale
de ale cărei atribute se împărtăşeşte în virtutea chemării căreia trebuie să-i răspundă. Spre deosebire de
celelalte lucruri şi vieţuitoare lipsite de raţiune şi implicit de conştiinţă de sine, omul poate răspunde sau
nu chemării, îşi poate accepta sau nu destinul.
Numele, în sine, reprezintă deci o categorie generală, însă este actualizat şi asumat într-un context
spaţio-temporal specific fiecărui purtător al numelui. Numele devine personal şi defineşte o anume fiinţă
umană doar împreună cu toate celelalte condiţionări contextuale: locul şi data naşterii, mediul social,
economic şi cultural în care îşi desfăşoară mişcarea fiinţială, genealogia, oportunităţile ivite pe parcursul
evoluţiei sale spirituale, modul în care reuşeşte să răspundă tuturor provocărilor cu care este confruntată,
starea de sănătate, abilităţile cognitive, etc. De aceea între purtătorii aceluiaşi nume vor exista deosebiri
cu atât mai mari cu cât conjuncturile cu care s-au confruntat în evoluţia lor spirituală vor fi mai diferite.
Astfel, într-un fel îşi va înţelege menirea de lucrător al pământului purtătorul numelui Gheorghe, conform
înţelesului acestui cuvânt în greacă, dacă se naşte şi trăieşte în Europa secolului V sau VI sau îşi împlineşte
destinul într-o societate modernă, după cum şi nivelul său duhovnicesc îşi va pune amprenta asupra
modului cum înţelege să-şi onoreze numele (fie ca om trupesc, sufletesc, duhovnicesc, sau ca un suflet
îndumnezeit, cele patru mari etape parcurse de natura umană pe calea desăvârşirii).
De aceea este de o covârşitoare importanţă ca omul să fie conştient de imensa responsabilitate pe
care o implică purtarea numelui, care nu este doar o modalitate facilă de identificare, o etichetă, cum
este prea adesea considerat în contemporaneitate, ci constituie un prim şi fundamental reper ce nu
trebuie nicidecum neglijat, căci purtătorul numelui are datoria să caute şi să urmeze doar calea indicată
prin sensul numelui primit la naştere. Căci fiecare nume are sens, nu este doar o întâmplătoare alăturare
de litere, cum se va vedea din cele ce urmează.
Toate structurile sociale constituite pe valori tradiţionale au un fond comun de numiri prin însumarea
cărora neamul respectiv este definit la modul general, îi sunt revelate propriile atribute distribuite între
membrii comunităţii. În toate societăţile de factură trdiţională aceste numiri au sens, fiecare reprezintă o
anume secvenţă de realitate căreia purtătorul numelui îi este ataşat cu precădere şi faţă de care are şi
o responsabilitate proprie. Căci omul a fost creat de Dumnezeu pentru a stăpâni asupra pământului,
stăpânire care, în contextul înmulţirii neamului omenesc, se împarte rânduindu-i fiecărui neam şi fiecărui
individ o anume parcelă peste care trebuie să-şi exercite autoritatea. Şi, pentru a putea răspunde menirii
sale eficient, omul are datoria să cunoască sensul numelui purtat, sens având conotaţii distincte, dar nu
opuse, în funcţie de nivelul de spiritualitate la care purtătorul numelui a reuşit să urce. Este un deziderat
prea puţin cunoscut în contemporaneitate, azi majoritatea covârşitoare a sufletelor fiind cu desăvârşire
ignorante asupra sensului numelui purtat şi în privinţa destinului ce le este rânduit prin numele primit, ales
cel mai adesea doar în funcţie de sonoritate sau de asocierea lui cu semeni împliniţi în lume.
Pe plaiurile româneşti, este tulburătoare uşurinţa cu care noile generaţii se leapădă de neamul lor,
apelând la nume cu sonorităţi exotice, considerate originale (Vernon, Denis, Mira, Andrada, Maia, Kim),
iar slujitorii Altarului acceptă să boteze pruncii cu cele mai năstruşnice nume, neimplicându-se măcar cu
sfatul adăugării unui nume neaoş, românesc. Sfinţii creştini nu mai au azi căutare, nume cu o profundă
rezonanţă în spaţiul ortodox (Vasile, Gheorghe, Ion, Elena, Andrei, etc.) regăsindu-se tot mai rar în Sfânta
Taină a Botezului. Calendarul ortodox este plin de nume de sfinţi dintre care, slavă Domnului, poţi şi ai de
unde alege, doar să vrei. Iar naşii şi părinţii, alegând dintre acestea un nume, vor acorda o şansă în plus
în viaţă celui botezat, căci îl vor pune sub protecţia iubitoare şi îndelung răbdătoare a sfântului respectiv.
În cele ce urmează se prezintă sensul unor nume, sistematizate într-o ordine alfabetică, iar pe lângă
numele ortodoxiei apar unele mai puţin cunoscute, indicându-se originea lor. Căci în spaţiul românesc,
după creştinare, numele de botez au fost cu precădere de origine iudaică, greacă, latină sau slave.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 2
 A
 AARON - din ebraică; are înţelesul: gură, profet, fântâna puterii; cunoscut îndeosebi sub forma Aron,
ca nume de botez, sau Aroneanu, ca patronimic; prefigurează un suflet destinat ascultării Cuvântului
lui Dumnezeu şi revelării lui în lume; când un suflet pus sub acest nume îşi recunoaşte, îşi acceptă şi îşi
asumă delicata funcţie de purtător de cuvânt al Divinităţii, spusele sale au puterea de a pătrunde în
conştiinţa semenilor, conferindu-i omului aureola sfinţilor; rar în prezent ca nume de botez.
 ABEL - nume de origine ebraică: hebel, cu sensul: fiu; unii exegeţi atribuie acestui nume, în ebraică,
sensul de respiraţie; se presupune că provine dintr-un cuvânt asirian având sensul: măduvă; nume de
origine scripturistică, practic ieşit din uz, este asociat omului trupesc, dar putând fi asociat şi cu stări
evoluate ale naturii umane, omul sufletesc sau duhovnicesc; ca nume, are o profundă legătură cu
starea primordială, cu începuturile, fiind numele unuia dintre cei doi fii ai cuplului Adam şi Eva.
Reprezintă componenta etică a naturii umane; asociat cu originile, conţine ca element de destin o
importantă componentă jertfelnică.
 ABIDA - personaj biblic în cartea Facerii, căruia Origen îi atribuie înţelesul înălţimea tatălui meu; este
un nume neîntâlnit în onomastica autohtonă.
 ABIMELEH - întâlnit în Vechiul Testament ca personaj biblic; nume de origine ebraică, în traducere:
tatăl meu rege, un nume neîntâlnit în onomastica românească. Împreună cu Ohozat şi Ficol, numele
Abimeleh este considerat, după Origen, ca imagine personalizată a filosofiei, asociindu-l cu logica şi
fiind prototipul filosofiei raţionale.
 ABNER - din ebraică; are înţelesul: părinte al luminii; purtătorii acestui nume deosebit au înscrisă în
destin capacitatea de a fi purtătorii luminii cunoaşterii pe care o răspândesc în univers;
 ACACHIE - nume provenind din greacă: Αχάχίος, purtat de partea bărbătească. Sf. Mc. ACACHIE şi
Codrat, sutaşi în Capadocia în vremea împăratului Maximian, sunt prăznuiţi pe 7 mai, iar pe data de
17 aprilie este sărbătorit Sf. Cuv. ACACHIE, episcopul Melitinei, cetate în Armenia, făcător de minuni.
Cuv. Părinte ACACHIE ascultătorul, este pomenit de Sf. Ioan Scărarul ca pildă de ascultare, şi este
pomenit în Vieţile Sfinţilor la data de 29 noiembrie.
 Sf. Mc. ACHEPSIMA Episcopul, cu Sf. Mc. Iosif preotul şi Sf. Mc. Aitala diaconul, au pătimit în vremea
prigoanei declanşate împotriva creştinilor de Savorie, împăratul perşilor; sunt prăznuiţi pe 3 noiembrie.
 ACHILA/ACHILINA - nume provenind din grecescul Αχύλα = vultur, poate fi asociat condiţiei trupeşti a
naturii umane, partea bărbătească având înclinaţie spre destinele eroice. Sf. Mc. ACHILA a pătimit în
vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian în Trapezunt, împreună cu Sf. Mc. Evghenie, Valerian,
Neofit şi Candid; sunt prăznuiţi pe 21 ianuarie. Sf. Mc. ACHILINA, născută şi botezată în cetatea Vivlos
din Palestina, a fost bătută şi torturată înfigându-i-se în cap ţepuşe înroşite în foc; crezând-o moată,
au aruncat-o afară din cetate; a fost vindecată de un înger şi s-a întors în cetate arătându-i-se
Antipatului Valesian care a poruncit să-i fie tăiat capul; a murit rugându-se înainte ca sabia călăului
să o taie; când i s-a tăiat capul a curs lapte, nu sânge; este prăznuită pe 13 iunie.
 ACHINDIN - nume bărbătesc ce provine din grecescul χίνδυνος (având sensul pericol), şi precedat
de particula privativă ά devine ά χίνδυνος = fără pericole; poate fi asociat cu omul sufletesc la care
iuţimea, ca putere sufletească activă, este predominantă, dovedind capacitatea de a discerne şi a
evalua evenimentele sub aspectul implicaţiilor asupra propriei fiinţe. Sf. Mc. ACHINDIN, Anempodist,
Aftonie, Pigasie şi Elpidifor, dar şi cu cei dimpreună cu dânşii, au pătimit moarte martirică în vremea
lui Savorie, împăratul Persiei; au fost arşi în foc, trupurile lor fiind găsite nevătămate şi bine mirositoare;
sunt prăznuiţi pe 2 noiembrie. Sf. Mc. ACHINDIN (vezi Agathon) este prăznuit pe data de 22 august.
 Sf. Ap. ACVILA, ucenic al Sf. Ap. Pavel, unul din cei 70, a fost ucis de necredincioşi şi a trecut la cele
veşnice în ziua de 16 iulie.
 ADA - nume atribuit părţii femeieşti, provenind din ebraică, şi având sensul: podoabă, a împodobi, a
înfrumuseţa; cu trimitere către bunătatea ce împodobeşte sufletul omenesc cu una dintre cele mai
înălţătoare virtuţi. Sfânta Scriptură menţionează în două locuri acest nume: una dintre femeile lui
Lameh, fiul lui Matusal (Fac. 4; 19), şi una dintre femeile canaaneilor luată de soţie de Isaav, fratele lui
Iacob (Fac. 36; 2); este un nume de botez prezent în onomastica ortodoxă contemporană.
 ADAM - nume biblic, de origine ebraică: protopărintele ADAM, având înscrisă în raţiunile sale firea
omenească, din sămânţa lui s-a născut omenirea, ca specie; în ebraică sensul este de humă, tină,
pământ, cel făcut din ţărână, din lut roşu, reamintind originea telurică a omului, materia din care
Dumnezeu a plăsmuit trupul, una dintre cele două componente ale firii umane, dualitatea trup/suflet;
iar peste plăsmuirea de tină a suflat Domnul Dumnezeu suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. În
sumeriană, Adam = animal, ceea ce sugerează că Adam, alungat pe pământ din Grădina Edenului
şi îmbrăcat în „haina de piele” a păcatului, s-a asemănat necuvântătoarelor.
 ADAR - din ebraică; are sensul: nobil; necunoscut în onomastica românească.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 3
 ADEL/ADELA - din ebraică; are înţelesul: Domnul este etern, veşnic; poate să fi intrat în onomastica
românească din germana veche, unde are înţelesul: nobil, delicat, fiu; are numeroase derivate, atât
pentru partea bărbătească, dar şi pentru partea femeiască: Adelie, Adelin, Adelina, şi altele; încă
prezent ca nume de botez în tradiţia românească.
 ADINA - provine din ebraică; are înţelesul: podoabă, plăcere, om plăcut, gingaş, delicat; la origine
este nume bărbătesc, dar la noi, poate datorită formei, este purtat de partea femeiască; în Vechiul
Testament, Cartea întâi Paralipomena (întâia a Cronicilor), Adina este numele căpeteniei neamului
Rubeniţilor, urmaşilor lui Ruben, aliat al Regelui David; descrie o stare sufletească armonioasă, în care
echilibrul afectelor şi puterilor sufleteşti, îndeosebi iuţimea, fac din purtătorul acestui nume un suflet
dorit şi iubit.
 ADMON - din ebraică; are sensul: pământ; provine din aceeaşi rădăcină cu Adam;
 ADRIAN/ADRIANA - provine din latină şi stabileşte obârşia purtătorului numelui: cel de la Hadria, oraş
din vecinătatea Veneţiei în antichitatea romană (originea numelui mării Adriatice); în calendarul
ortodox sunt sărbătoriţi mai mulţi sfinţi purtând numele Adrian, majoritatea mucenici din vremea
persecuţiilor din primele secole creştine. Cel mai de seamă este Sf. Mc. ADRIAN, de fel din Nicomidia,
care cu soţia sa Natalia şi cu cei dimpreună cu ei au pătimit moarte martirică în vremea împăratului
Maximian, şi sunt prăznuiţi pe 26 august; lui Adrian i-au fost sfărâmate oasele cu ciocanul, iar după
moarte s-a arătat în multe rânduri soţiei sale Natalia. Ortodoxia reţine disponibilitatea spre mucenicie
a purtătorilor acestui nume.
 ADONIS/ADONIA - din greacă; are înţelesul: arătos, chipeş, pentru purtătotul de parte bărbătească şi
foarte frumoasă pentru partea femeiască;
 AFRODITA - din greacă; are înţelesul: spumă; numele purtat în mitologia greacă de zeiţa dragostei,
născută din spuma mării;
 Sf. Mc. AFTONIE este prăznuit pe 2 noiembrie (vezi Achindin).
 AFER - personaj biblic din cartea Facerii; Origen atribuie acestui nume înţelesul: lut, pământ, cenuşă;
este un nume neîntâlnit în onomastica românească.
 Sf. Apostol AFPIA, din cei 70, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 22 noiembrie (vezi Arhip).
 AGAPIA/AGAPIE - provine din greacă: Αγάπία = afecţiune, agapă, nume ce poate fi asociat omului
sufletesc. Sf. Mc. Fecioare, surorile AGAPIA, Hionia şi Irina, au pătimit împreună; sunt prăznuite în data
de 16 aprilie. Sf. Mc. AGAPIE împreună cu mama sa, Sf. Mc. Vasa, şi fraţii săi Teogonie şi Pist, au trăit în
vremea lui Maximian în cetatea Edesa; lui Agapie i-a fost jupuită pielea capului, pătimind moarte
martitică prin tăiere cu sabia; sunt toţi pomeniţi în Vieţile Sfinţilor şi sunt prăznuiţi în data de 21 august.
Iar un alt Sf. Mc. AGAPIE, împreună cu Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi doi Dionisie, au pătimit în
vremea împăratului Diocleţian, şi sunt prăznuiţi pe 15 martie.
 AGAPIT/AGAPET - din greacă: Αγάπητός = iubit, amabil, din aceeaşi familie semantică cu Αγάπία;
forma sub care este atribuit unei persoane de parte bărbătească; asociat omului sufletesc; este un
nume ieşit din uz. Sf. AGAPET, papă al Romei în vremea împăratului Iustinian, este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe data de 17 aprilie. Cuv. AGAPIT, doctorul Pecerscăi, călugărit şi trecut la cele veşnice în
mănăstirea Pecersca, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1 iunie.
 AGAR - nume biblic, de origine ebraică, cu sensul de locuire în străinătate. Agar, slujnică a Sarrei, a
trebuit s-o urmeze pe stăpâna sa şi, înstrăinată de locurile natale, să locuiască împreună cu aceasta.
Este un nume inexistent în onomastica ortodoxă românească.
 AGATHA - din greacă: Αγαθη (άγαθός = bun), având înţelesul: bunătate, cea bună, forma sub care
este asociat părţii femeieşti; asociat omului sufletesc; numeroase derivate: Agate, Agata, Agaton
pentru partea bărbătească; nume de botez tot mai rar întâlnit în spaţiul românesc. Pe 5 februarie
este sărbătorită Sf. Mc. AGATA (†250), o tânără fecioară bună şi frumoasă, ce se trăgea dintr-un
neam ales şi bogat din cetatea Panorm, în Sicilia; a trăit şi mucenicit în timpul împăratului Deciu şi a
preferat moartea martirică decât să renunţe la credinţa creştină.
 Sf. Mc. AGATHANGHEL a pătimit moarte martitică împreună cu Sf. Mc. Clement, episcopul Ancirei, şi
este prăznuit în data de 23 ianuarie.
 Sf. Mc. AGATODOR şi AGATONICA; au mucenicit pentru Hristos împreună cu Carp, Florentie şi Papil;
au fost ucişi prin tăiere cu sabia în vremea împăratului Deciu; sunt prăznuiţi pe 13 octombrie.
 AGATHON/AGATONIC - din greacă: Αγάθων (άγαθός = bun, forma asociată părţii bărbăteşti); nume
tot mai rar folosit în onomastica ortodoxă; poate fi asociat omului sufletesc, aspect predominant al
iuţimii, puterii sufleteşti prin care sufletul se raporteză la lume. Dintre sfinţi, Cuv. AGATON este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 2 martie. Sf. Mc. AGATONIC, propovăduind învăţătura lui Hristos în cetatea
Nicomidiei, la ordinul împăratului Maximian a fost dus împreună cu Achindin şi ceilalţi martiri, Zotic,
Zinon, Severian şi Teoprepie, în Silivria, unde li s-au taiat capetele; sunt prăznuiţi pe data de 22 august.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 4
 AGATONICA (vezi Agripina), este un nume creştin de parte femeiască.
 Sf. Mc. AGATOCLIA, slujnică la un creştin cu numele Nicolae, a fost persecutată de stăpâna sa,
pavlichiană, şi ucisă turnându-i-se jăratic pe grumaz; este pomenită în Vieţile Sfinţilor la data de 17
septembrie.
 Sf. Mc. Ep. AGATODOR din Cherson a pătimit moarte martirică în vremea împăratului Diocleţian,
împreună cu Sf. Mc. Ep. Efrem, Vasilevs, Evghenie, Elpidie, Eterie, Capiton. Sunt prăznuiţi pe 7 martie.
 AGATHOPE - din greacă, derivat din άγαθός = bun, prin asocierea cu verbul a face: πολός rezultă
άγαθο-πολός = binefăcător; numele, azi inexistent, ţine de ultimele şi cele mai înalte virtuţi sufleteşti,
omul având disponibilitatea de a-şi depăşi egoismul pentru a se dedica nevoilor fraţilor săi.
 Sf. Mc. AGATOPOD, diaconul, în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, a pătimit împreună cu
Teodul citeţul în Ierusalim, fiind înecat în mare; sunt prăznuiţi pe data de 5 aprilie.
 AGHIE - derivă din substantivul Αγγίας (αγγίας), cu sensul sfânt; nume asociat omului duhovnicesc,
cea mai înaltă stare la care poate ajunge sufletul omenesc, condiţie premergătoare îndumnezeirii.
 AGHIANA - nume creştin compus din două cuvinte aparţinând spiritualităţii greacă şi ebraică: din
gracă άγια, cu sensul sfântă, asociat numelui ebraic Anna (Sfânta Ana); nume atribuit persoanelor de
parte femeiască şi putând fi asociat omului duhovnicesc. Sfânta Ana se regăseşte în Evanghelii ca
mamă a Sfintei Fecioare, iar purtătoarele numelui de Aghiana se pot considera ca fiind rânduite unui
destin de excepţie, având ca îndatorire aducerea pe lume a unor fiinţe evoluate spiritual; situează
sufletul pe unul dintre ultimele paliere ale zidirii duhovniceşti, constituind domeniul (etapa) parcursă în
devenirea fiinţei umane către îndumnezeirea ce-i va conferi calitatea de cetăţean al Împărăţiei;
nume dispărut de multă vreme din onomastica ortodoxă.
 AGLAIE - din greacă: άγλαός = strălucitor, sclipitor, luminat; este dificil de asociat unei stări anume a
sufletului omenesc, poate la graniţa dintre omul sufletesc şi cel duhovnicec; nume practic ieşit din uz,
întâlnit la înaintaşii noştri îndeosebi ca nume femeiesc (Aglaia). În calendarul ortodox este sărbătorită
Sf. AGLAIA (†290), fiica unui conducător din vremea lui Diocleţian, unul dintre împăraţii romani care
au persecutat creştinii; a zidit o biserică unde se petreceau minuni; are praznicul pe 19 decembrie.
 AGNI/AGNES - din grecescul Αγνή = cast/castă, pur, curat, sfânt, fără pată, în sensul reţinut de valorile
morale definind un suflet neprihănit, pur, nepătat, virtuos; înrudit semantic cu termenul sinonim ce
descrie în doctrinele spirituale orientale (hinduism) un grup social închis, având în rânduiala socială un
rost precis determinat, câtă vreme rămâne pur, fără amestecare cu alte caste; fonetic este identic
cu termenul hindus pentru foc, ca element purificator; poate fi asociat ultimelor etape parcurse de
omul sufletesc pe calea purificării sale înaintea trecerii hotarului ce-l desparte de desăvârşirea râvnită
ca suflet înduhovnicit; nume inexistent în onomastica românească în prezent. Sf. AGNES, sau AGNIA
(†305), este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 21 ianuarie; fecioară romană provenind dintr-o familie
înstărită, a refuzat să se mărite păstrându-şi fecioria şi închinându-şi viaţa lui Hristos; denunţată ca fiind
creştină, a pătimit chinuri martirice; ea a înfăptuit minunea de a-i reda vederea unuia dintre tinerii
care, asistând la chinurile la care era supusă, a orbit; a murit de moarte martirică prin tăierea capului.
 AGRIPINA - nume de origine latină, provine din agrippa, având sensul: născut cu picioarele înainte,
adică împotriva naturii; pare a se asocia în mod firesc omului trupesc, unui suflet ce se înverşunează
împotriva propriului destin; nume practic ieşit din uz. Sf. Mc. AGRIPINA, născută în cetatea Romei, a
fost bătută cu ciomege, dezbrăcată şi legată, şi cu oasele sfărâmate şi-a dat sufletul în mâinile lui
Dumnezeu; alte creştine, Agatonica, Vasa, şi Paula i-au luat trupul şi l-au îngropat în eparhia Ciliciei;
la mormântul ei s-au petrecut vindecări miraculoase; este prăznuită pe 23 iunie.
 Sf. Cuv. AHILE, Episcopul Larisei, este prăznuit pe 15 mai.
 Sf. Mc. AITALA diaconul, este prăznuit pe 3 noiembrie (vezi Achepsima).
 ALESIA - din greacă: are sensul: ajutor; practic abandonat ca nume de botez în prezent.
 ALEXANDRU/ALEXANDRA - din greacă: Αλεξανδρος, cuvânt compus având înţelesul care protejează
(apărătorul) oamenilor, cel ce apără poporul, bărbatul care apără; asociat etapei celei mai înalte a
omului duhovnicesc, când lepădându-se de egoism petrece într-o stare propice înmuguririi iubirii
dedicate, iubirii probate prin fapte; derivate: Sandu, Alex, Alec, Alexis, Alexe, Alecu, Alexander,
Alexandrina, Alexei; numele este încă adesea întâlnit ca nume de botez. Sunt peste 40 de sfinţi
Alexandru cinstiţi în Biserica Ortodoxă. De o preţuire deosebită se bucură Sf. Ierarh ALEXANDRU
(†337), care a luat parte la Sinodul I Ecumenic, când s-a alcătuit Crezul, Simbolul de credinţă; s-a
împotrivit ereziei lui Arie; a fost Patriarh al Constantinopolului. Este prăznuit pe 30 august, când este
prăznuit şi Sf. ALEXANDRU Nevski (†1263), ocrotitorul Rusiei. Pe 13 mai este pomenit în Vieţile Sfinţilor Sf.
Mc. ALEXANDRU Romanul, sutaş în oastea împăratului Maximian; convertit la creştinism, a fost chinuit
şi martirizat prin tăierea capului. Sf. ALEXANDRU al Ierusalimului (†251), pomenit în Vieţile Sfinţilor în
două rânduri, pe 12 decembrie şi pe 16 mai, a rămas în amintirea credincioşilor pentru blândeţea sa;

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 5

 moare în temniţă pentru credinţa sa creştină. Cuv. ALEXANDRU, începătorul mănăstirii Neadormiţilor,
s-a nevoit 50 de ani în călugărie; la mormântul lui se petreceau minuni; este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe data de 3 iulie. Sf. Mc. ALEXANDRU, Ep. Comaniei, a trăit în cetatea Comani, lângă Neocezareea;
îşi câştiga hrana din vânzarea cărbunilor, şi după moartea episcopului locului Sf. Grigorie l-a numit pe
acest Alexandru ca episcop al Comaniei; prigoana dezlănţuită de Diocleţian împotriva creştinilor s-a
abătut şi asupra sa; a mucenicit pentru Hristos şi este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 12 august. Sf.
ALEXANDRU, Ioan şi Pavel, Patriarhi ai Constantinopolului, sunt prăznuiţi în data de 30 august. Sf.
Alexandru l-a omorât cu rugăciunea pe răucredinciosul Arie. Sf. Mc. ALEXANDRA împărăteasa, soţia
lui Diocleţian, asistând la martiriul Sf. Gheorghe, s-a convertit la creştinism; a murit în închisoare, unde
a fost încarcerată înainte de a fi ucisă prin sabie, şi este prăznuită pe 21 aprilie. Alexa, Sanda, Sandra,
sunt nume de botez derivate, încă folosite. Vezi şi Sf. Mc. Agapie, căci împreună cu ea, pe 15 martie,
sunt prăznuiţi şi doi Sf. Mc. ALEXANDRU.
 Cuv. ALEXIE, Mitropolitul Kievului şi a toată Rusia, făcător de minuni, a trecut la cele veşnice în anul
†1378; este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 12 februarie.
 ALIN/ALINA - din greacă; are înţelesul: lumină; de aici derivă şi verbul a alina prin care, dată fiindu-i
obârşia, sugerează că liniştea, pacea, alinarea, sunt apanajul unui suflet învăluit în lumina cunoaşterii;
nume prezent în onomastica românească.
 Sf. Ap. ALFEU împreună cu Sf. Ap. Carp, dintre cei 70 de Apostoli, sunt prăznuiţi pe 26 mai.
 ALIPIE - din grecescul Αλύπιος = plantă care calmează durerea; numele poate fi asociat ultimelor
etape ale desăvărşirii omului sufletesc, făcând trecerea către omul duhovnicesc; ca şi Alexandru,
poate fi asociat etapei conştientizării comuniunii ca stare firească a fiinţei umane şi empatiei ca stare
de spirit şi fiinţială în raporturile cu semenii. Cuv. ALIPIE, a fost zugravul Pecerscăi; numeroase minuni
s-au împlinit prin icoanele zugrăvite de el; astfel, bolnav fiind şi neputincios, una dintre icoane rămasă
neterminată a fost zugrăvită în chip minunat, prin puterea lui Hristos; în prezenţa îngerului ce zugrăvise
icoana şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu în ziua de 17 iulie, precum se spune în Vieţile Sfinţilor.
Cuv. Părinte ALIPIE Stâlpnicul, de fel din cetatea Adrianopol, a fost făcător de minuni în viaţă şi, prin
sfintele sale moaşte, tămăduieşte pe cei binecredincioşi; este prăznuit pe 26 noiembrie.
 ALMA - origine neclară, termenul se întâlneşte în latină, ebraică, arabă, având sensul: creştere, suflet,
îngrijire, tânără femeie; rar ca nume de botez în prezent.
 Sf. Ierarh AMFILOHIE, Episcopul Iconiei, este prăznuit în data de 23 noiembrie.
 Sf. Prooroc AMOS s-a născut în cetatea Tecui, în pământul Iudeei; a murit muceniceşte în Israel. Are
praznicul pe 15 iunie.
 AMIR/AMIRA - termen întâlnit în ebraică şi arabă, având sensul: prinţesă sau... pănuş de porumb.
 Sf. Ap. AMPLIE, unul dintre cei 70 de Apostoli, împreună cu Apelie, Aristobul, Narcis, Stahie şi Urban,
este prăznuit în ziua de 31 octombrie.
 Cuv. AMUN nitriotul, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 4 octombrie; egiptean de neam, el şi-a păstrat
fecioria refuzând să se căsătorească.
 AMV(B)ROSIE - în multe dintre limbile primordiale, fonemele „V” şi „B” sunt reprezentate prin acelaşi
grafem; numele provine din greacă, cu înţelesul, potrivit unor interpretări: mirositor ca ambrozia; sau,
într-o altă tălmăcire: nemuritor; poate fi asociat ultimelor stadii de desăvârşire ale omului sufletesc. Sf.
AMBROZIE (†397), Ep. Mediolanului (oraşul Milano), s-a remarcat prin curaj, interzicându-i împăratului
Teodosie I să intre în biserică până nu se căieşte de păcatul săvârşit; copil fiind, întindea mâna spre
a-i fi sărutată, spunând că şi el va fi episcop; fiind ceartă între arieni şi dreptcredincioşi după moartea
episcopului arian Avxentie, poporul l-a cerut ca episcop pe Ambrozie; a trecut la cele veşnice în ziua
de 7 decembrie, zi în care este prăznuit.
 ANA/ANANIA - este un nume creştin avându-şi obârşia în limba ebraică unde Hannah = Iahve a avut
milă; Iahve s-a îndurat; într-o altă interpretare, numele Ana este tradus prin îndurare; bunătate. Acest
nume, înrudit cu masculinul ANANIA, descrie o stare proprie omului sufletesc, cel care a reuşit să-şi
depăşeacă egoismul, cultivântu-şi bunătatea şi îndurarea ca etape premergătoare milei de care se
va împărtăşi sufletul după lucrarea Domnului Iisus; mila este una dintre supremele virtuţi creştine şi
reprezintă nădejdea nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu, Care oferă tuturor şansa de a începe o
viaţă întemeiată în bine şi credinţă. Numele Ana este încă prezent în onomastica ortodoxă, dar este
tot mai rar folosit, şi îndeosebi sub formele derivate: Anicuţa, Aneta, Anişoara, Ani, Aniţa, Anca. Sfinţii
şi drepţii părinţi Ioachim şi ANA n-au avut copii până ce Dumnezeu nu a răspuns rugăciunilor Anei; Sf.
ANA a primit prin har (Anna = har) bucuria de a zămisli la o vârstă înaintată pe Preasfânta Fecioară
Maria, Născătorea de Dumnezeu; sunt prăznuiţi pe data de 9 septembrie. Sf. ANA proorociţa, având
şi ea har înaintea lui Dumnezeu, a recunoscut în Domnul Iisus Hristos pe Mesia şi L-a mărturisit ca fiind
Cel aşteptat; este prăznuită pe data de 3 februarie. Sf. Ap. ANANIA, episcop în cetatea Damascului,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 6

 unul din cei 70 de apostoli, este cel care l-a botezat pe Sf. Ap. Pavel; a fost ucis cu pietre; este
prăznuit pe 1 octombrie. Sf. Mc. ANANIA Persul, din cetatea Avril, a mucenicit pentru Hristos; înainte
de moarte i s-a arătat o scară care urca la cer şi tineri cu chip luminat care-l îndemnau să o urce;
este amintit în Vieţile Sfinţilor pe 1 decembrie. Sfinţii trei tineri: ANANIA, Azaria, şi Misail, duşi în robie în
Babilon de Nabucodonosor, ies nevătămaţi din cuptorul unde au fost aruncaţi spre a fi arşi. Sunt
prăznuiţi pe 17 decembrie, împreună cu Sf. Prooroc Daniel.
 ANASTASIE/ANASTASIA - nume de provenienţă greacă, din άνάστασίς - ηος (ana = sus + stasio = a
sta), cu sensul înviere, sculare din morţi. Numele, cea care învie din moarte, descrie starea unui suflet
aflat în pragul îndumnezeirii sale, când învierea, ca suprem destin al sufletului omenesc, îi devine
posibilă; numele este asociat atât părţii bărbăteşti, cât şi părţii femeieşti, cuprinzând întreaga natură
umană, care doar în deplinătatea raţiunilor sale va învia, ca parte bărbătească ce-şi va fi regăsit şi
încorporat, în final, şi componenta femeiască a firii. Este un nume tot mai rar folosit în onomastica
ortodoxă, întâlnit îndeosebi în rândul clerului. Pe 22 decembrie Ortodoxia o prăznuieşte pe Sf. Mare
Mc. ANASTASIA (†304), vindecătoarea de boli. Ea s-a născut în cetatea Romei şi a fost crescută de
Sf. Hrisogon, bărbat înţelept, de la care a deprins învăţătura lui Hristos, şi cu care apoi a mai
corespondat. A fost dată de tatăl ei unui bărbat, dar şi-a păstrat fecioria cu ajutorul îngerului păzitor.
Pe Hrisogon nu l-a părăsit când a fost aruncat în temniţă pentru credinţa lui; martirizat prin tăierea
capului, trupul i-a fost aruncat în mare; descoperindu-i-se apoi preotului Zoil, acesta îl aşează
împreună cu capul într-un sicriu, ascunzându-l în casa sa; preotului i se descoperă în vis că Agapia,
Hionia şi Irina, trei fecioare ce locuiau împreună cu dânsul, vor fi luate şi date spre mucenicie; dar
descoperindu-i-se ele şi Anastasiei, aceasta vine la casa preotului şi, după uciderea fecioarelor,
Anastasia le îngroapă moaştele şi porneşte din cetate în cetate, tămăduindu-i pe cei răniţi pentru
Hristos. Mărturisindu-se creştină, a fost osândită să fie înecată în mare, împreună cu alţi creştini, dar au
scăpat cu toţii de la înec; creştinii au fost ucişi în chinuri, iar Anastasia a fost legată între patru stâlpi şi
arsă de vie. Despre Cuv. ANASTASIA, amintită în Vieţile Sfinţilor pe10 martie, se ştie că s-a retras într-o
peşteră, unde a petrecut până la trecerea la cele veşnice sub numele Atanasie Eunucul. Sf. Mc.
ANASTASIA, martirizată împreună cu Vasilisa în timpul lui Domiţian, este prăznuită pe data de 15
aprilie. Sf. Mare Mc. ANASTASIA Romana este prăznuită pe 29 octombrie; în vremea împăraţilor Deciu
şi Valerian petrecea în mănăstire; a fost chinuită şi ucisă prin tăiere cu sabia. Sf. Mc. ANASTASIE Persul
a intrat în monahism şi, pentru credinţa sa creştină a fost ucis prin sugrumare; este prăznuit pe 22
ianuarie. Cuv. ANASTASIE, egumenul muntelui Sinai, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 20 aprilie,
dimpreună cu Cuv. ANASTASIE Sinaitul, Patriarhul Antiohiei în vremea lui Iustinian cel Mare.
 ANATOLIE - din greacă: άνατογή = răsăritul; poate fi asociat celor dintâi etape ale zidirii duhovniceşti
a unui suflet aflat pe drumul desăvârşirii. Întunericul de care este cuprinsă tot mai profund omenirea a
făcut ca şi acest nume să fie tot mai puţin folosit, dispărând odată ce ultimii purtători trec peste
pragul veşniciei. Sf. Sfinţit ANATOLIE, patriarhul Constantinopolului, a fost hitotonit episcop în vremea
lui Teodosie cel Mic; a păstorit biserica opt ani şi s-a mutat la Domnul; este prăznuit pe 3 iulie. Sf. Mc.
ANATOLIE, Evstatie şi Tespesie, fraţi, sunt amintiţi în Vieţile Sfinţilor pe 20 noiembrie; au trăit în cetatea
Nicomidiei, pătimind pentru Hristos în vremea împăratului Maximian; au fost bătuţi cu toiege şi
întemniţaţi; daţi la fiare, leii nu le-au făcut nici un rău; au fost duşi afară din cetate, legaţi de pomi
într-o livadă de măslini unde, la rugile unor creştini, şi-au dat sufletul înainte de a fi înjunghiaţi; în final, li
s-au tăiat capetele.
 Sf. Mc. ANEMPODIST (vezi Achindin) este prăznuit în ziua de 2 noiembrie.
 ANDREI - din greacă: άνδρείας = bărbătesc, bărbăţie, curaj; numele, sub aspectul uneia dintre cele
două componente ale naturii umane, defineşte omul trupesc în lupta cu ispitele, şi are multiple
derivate: Andi, Andrieş, Andru, Andraş. Ca o curiozitate, în prezent multe fete sunt botezate Andreea
(var. Deia), nume calchiat perfect grecescului andreia, definind atribute specific masculine, tendinţă
ce poate avea legătură cu mişcarea feministă şi emanciparea femeii. Sf. Apostol ANDREI, cel întâi
chemat, a adus mesajul evanghelic pe meleagurile noastre; este prăznuit cu mare cinste pe 30
noiembrie, fiind socotit ocrotitorul României. Calendarul ortodox îi mai prăznuieşte pe 4 iulie pe Sf. Ier.
ANDREI Criteanul şi pe Sf. ANDREI Rubliov, iar pe 9 iulie pe Sf. Mc. ANDREI. Pe 19 august este prăznuit
Sf. Mc. ANDREI Stratilat, şi cei martirizaţi împreună cu dânsul; în vremea păgânului împărat Maximian,
când în Siria a năvălit oastea perşilor, tribunul Andrei a fost numit mai mare peste ostaşi (Stratilat);
alegând pentru luptă dintre romani doar pe cei arătaţi prin insuflare dumnezeiască, a biruit oastea
persană; pârât de un zavistnic pentru credinţa sa creştină pe care a mărturisit-o cu îndrăzneală, a
fost torturat, dar eliberat pentru bunul său renume; mergând în Tarsul Siliciei, s-a botezat împreună cu
tovarăşii săi, 2593 la număr, şi au fost cu toţii tăiaţi cu sabia fără a opune rezistenţă, iar pe locul unde
au mucenicit a ieşit un izvor cu puteri tămăduitoare. Sf. Mc. ANDREI şi Ipatie au trăit în ţara Liciei;
Andrei s-a făcut cleric, slujind în Biserica lui Hristos; împăratul iconoclast Leon Isaurul i-a întemniţat,
chinuindu-i pentru a trece la erezia sa; au fost martirizaţi jupuindu-li-se pielea capului, ungându-i cu
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 7
 smoală, arzându-li-se bărbile şi târâţi apoi prin cetate; s-au săvârşit mărturisindu-L pe Hristos şi sunt
pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 20 septembrie. Sf. Mc. ANDREI, împreună cu Antonie, Ioan şi Petru,
au mucenicit sub sarazini; Fericitul Andrei a fost străpuns cu suliţa şi i s-a tăiat capul, iar Fericitul
Antonie a fost bătut cu ciomegele şi ars pe grătar; sunt amintiţi în Vieţile Sfinţilor pe 23 septembrie. Sf.
ANDREI cel nebun pentru Hristos, rob în timpul împăratului Leon cel Înţelept la un anume Teognost, a
fost dat la învăţătura cărţilor sfinte; a fost muncit de demoni, dar a fost răpit la cer, asemenea Sf. Ap.
Pavel, şi a înfăptuit multe minuni; a trecut la cele veşnice în ziua de 2 octombrie, dată la care este
pomenit în Vieţile Sfinţilor. Cuv. Mc. ANDREI Criteanul a pătimit pentru icoane în vremea împăratului
iconoclast Constantin Copronim (care a spurcat scăldătoarea botezului său -de aici îi vine numele);
târât prin cetate legat de picioare, a murit după tăierea lor cu securea de către un eretic; a fost
aruncat într-o prăpastie, de unde trupul i-a fost scos şi pus în loc sfinţit, iar la mormântul său s-au
petrecut multe vindecări miraculoase; este prăznuit pe 17 octombrie.
 ANDRONIC - din greacă: Ανδρόνιχος = victorios, victoria bărbatului; (ανήρ + νιχή); acest nume poate
fi asociat etapei sufleteşti a devenirii naturii umane, iuţimii ca putere sufletească implicată în
raporturile sufletului cu universul; rar folosit în contemporaneitate. Sf. Ap. ANDRONIC, unul din cei 70,
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 22 mai. Cuv. Părinte ANDRONIC, împreună cu Sf. Atanasia, soţia lui,
au trăit în Antiohia în vremea împăratului Teodosie cel Mare; deşi Andronic era zlătar (lucrător în aur şi
argint), după moartea copiilor lor ambii soţi s-au călugărit; sunt prăznuiţi pe 9 octombrie.
 Sf. Mc. ANECT a pătimit împreună cu Codrat, Ciprian, Dionisie, Pavel, Crescent în vremea împăraţilor
Deciu şi Valerian; este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 10 martie.
 Sf. Mc. ANEMPODIST (vezi Achindin) este prăznuit pe 2 noiembrie.
 ANESTI(N) - din greacă: Ανέστις = înviat (ανέστη); un nume creştin, atribuit unui suflet care, depăşind
etapele premergătoare, a dobândit îndumnezeirea ca stare de care îi este condiţionată învierea;
nume dispărut din onomastica ortodoxă.
 ANGHEL - din greacă: Αγγελος = înger, mesager al Domnului; defineşte recuperarea stării originare a
sufletului omenesc, asemenea îngerilor, cum spune Însuşi Domnul Iisus în disputa Sa cu saducheii:
„Rătăciţi necunoscând scripturile, căci la înviere nici nu se mai mărită, nici nu se mai însoară, ci vor fi
ca îngerii din ceruri”; nume asociat ca element de destin tuturor sufletelor ce se nevoiesc pe calea
îndumnezeirii; este încă prezent în onomastica românească, regăsindu-se şi ca nume asociat părţii
femeieşti: Angela, Angelica, Anghelina, Angelina. Biserica ortodoxă cinsteşte amintirea a trei Sf. Mc.
ANGHEL pe 1 septembrie, 28 octombrie şi 3 decembrie.
 ANICHIT - din greacă: Ανίχτος = nebiruitul (termenul grec pentru înfrânt, biruit, precedat de particula
privativă „a”); posibil a fi asociat etapei sufleteşti a devenirii fiinţei umane, particularitate a unuia
dintre aspectele iuţimii ca putere sufletească; dispărut de ceva vreme din onomastica românească.
 Cuv. ANIN, făcătorul de minuni, deşi a trecut la Domnul pe 18 martie este prăznuit pe 16 martie.
 ANISIA - din greacă, etimologie neclară, din άνησιδορα, epitet atribuit zeiţei Demetra, „dona ferens”
în latină, sau din άνδοσ = floare; cea de-a doua etimologie pare însă mai firească, din perspectivă
creştină; propriu etapei trupeşti a devenirii naturii umane, prin asocierea cu realitatea pământească;
ieşit din uz. Sf. Mc. ANISIA fecioara s-a născut şi a trăit în cetatea Tesalonicului în vremea împăratului
Maximian; a moştenit de la părinţi multe averi; a vândut tot împărţind banii săracilor, după cuvântul
lui Hristos; îşi câştigă apoi cele necesare traiului muncind cu mâinile; în vremea aceea împăratul
Maximian a dat dezlegare ca oricine să poată omorî creştini, fără a fi judecat pentru omor; a fost
ucisă cu sabia de unul dintre ostaşii lui Maximian într-o zi când se prăznuia de către păgâni Soarele; a
fost aruncată afară din cetate şi îngropată de creştini la marginea drumului, aproape de poarta cu
numele Casantrionei; este prăznuită la 30 decembrie.
 ANTHEA/ANTIA - provine din greacă; are înţelesul: înfloritoare, plină de flori; Sf. Mc. ANTIA, prăznuită
pe 15 decembrie, a mucenicit alături de fiul ei, Sf. Elefterie episcopul; Antia, maica sfântului, este
ucisă cu sabia lângă fiul său şi sunt îngropaţi împreună de creştinii din Iliric şi Avlona din episcopia
mucenicului.
 ANTIM - nume cu sensul înfloritor, ce provine din grecescul anthis = floare şi antho = a înflori. Sf. Ierarh
ANTIM Ivireanul a fost Mitropolitul Ţării Româneşti; în toamna anului †1716 a fost închis din porunca
turcilor, apoi chinuit şi ucis prin tăierea trupului şi aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa;
este prăznuit pe 27 septembrie.
 ANTIPA - din greacă: Αντίπας = în locul tatălui, având sensul de cel ce este împotriva tatălui; la modul
general are semnificaţia opus, potrivnic; este un nume dificil de asociat uneia dintre etapele devenirii
naturii umane; greu de precizat sensul pozitiv sau negativ, căci sufletul predestinat să se substituie
tatălui o poate face sau cu bună credinţă, în ordinea firească a lucrurilor, sau în mod abuziv; dacă
însă îi este potrivnic tatălui, opunându-i-se, atunci sensul devine clar negativ; este un nume rar uzitat

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 8

 în prezent. Cuv. ANTIPA de la Calapodeşti (†1816), fiu de ţăran, s-a călugărit la vârsta de 20 de ani şi
a vieţuit o vreme în schitul românesc Lacu de la Muntele Athos, după care a revenit în Moldova. A
trecut la Domnul în anul †1882; este prăznuit pe 10 ianuarie. Sf. Mc. ANTIPA este prăznuit pe 11 aprilie.
 ANTON/ANTONIA - din greacă = floare; într-o altă interpretare: de nepreţuit; descrie starea unui suflet
pur, curat, neîntinat, asemenea unei flori, ocrotit cu dragoste şi bucurie în lumina binecuvântată a
credinţei; nume derivate sunt: Antoniu, Antonie, Andone, Donciu, Antoaneta, Antonela, Toni, Antonio,
Antonin, şi altele; ca element de destin, deschide calea înduhovnicirii sufletului omenesc pregătindu-l
pentru viata veşnică. Sf. Cuv. ANTONIE CEL MARE (cca. †250) egiptean de origine, din părinţi de
neam bun, este azi considerat întemeietorul monahismului, protectorul tuturor călugărilor şi maicilor
care şi-au închinat viaţa lui Hristos, dar şi al tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu; este prăznuit la 17
ianuarie. Sf. Mc. ANTONIN, împreună cu alţi ostaşi ai împăratului Diocleţian, s-au convertit asistând la
mucencia Sf. Gheorghe; a murit prin foc, împreună cu Sf. Mc. Hristofor; este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe data de 19 aprilie. Sf. Mc. ANTONINA a refuzat să fie preoteasa zeiţei Artemida; a fost întemniţată
şi martirizată prin tăierea mâinilor, ungere cu smoală şi ardere împreună cu Sf. Mc. Alexandru care a
încercat s-o salveze făcând-o scăpată din temniţă îmbrăcată în hainele lui; ambii sunt prăznuiţi pe 10
iunie. Cuv. ANTONIE al Pecerscăi, începătorul monahismului în Rusia, a călătorit la Constantinopol şi la
Sf. Munte al Atonului; a pregătit locul unde s-a ridicat apoi mănăstirea Pecersca, coborând prin
rugăciune foc din cer şi astfel eliberând locul de copaci; vreme de 16 ani vieţuieşte în peşteră,
trecând la Domnul în ziua de 10 iulie, data pomenirii sale în Vieţile Sfinţilor. Cuv. ANTONIE Romanul a
petrecut ca monah în pustie vreme de 20 de ani; printr-o minune dumnezeiască a fost adus în
cetatea Novgorodului de o piatră ridicată de furtună de la malul mării; s-a mutat la Domnul la 80 de
ani, iar după 450 de ani de la moarte moaştele sale au fost aflate nestricate; este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 3 august. Sf. Mc. ANTONIE (vezi Sf. Mc. Andrei) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de
23 septembrie. Sf. ANTONIE de la Iezeru, Vâlcea, a trăit în vremea binecredinciosului voievod Matei
Basarab; monah îmbunătăţit, a fost la Muntele Athos de unde întorcându-se a contribuit la reînnoirea
schitului Iezeru; este prăznuit pe 23 noiembrie.
 Sf. Mc. ANTUSA din Seleucia a trăit în timpul împăratului Valerian; botezată de Sf. Atanasie episcopul,
s-a călugărit, retrăgându-se apoi în pustie unde a trăit 23 de ani; s-a săvârşit în ziua de 22 august,
dată la care este pomenită în Vieţile Sfinţilor. Sf. ANTUZA este prăznuită pe 12 aprilie.
 Cuv. ANUVIE Mărturisitorul, egiptean de origine, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în data de 5 iunie.
 Sf. Ap. APELIE este prăznuit în ziua de 31 octombrie.
 Cuv. APOLINARIA este fiica dreptcredinciosului împărat Antemie, pomenit de Sf. Simeon Metafrastul;
Antemie, bărbat nobil şi dreptcredincios, a condus treburile imperiului până la majoratul lui Teodosie;
Apolinaria, travestită în straie bărbăteşti, intră într-o mănăstire de călugări; după ce o vindecă pe
sora sa alungând demonul ce o chinuia, se reîntoarce în schitul unde era cunocută ca fiind bărbat;
obştea călugărească şi Sf. Macarie află că este femeie abia la moartea cuvioasei; este pomenită în
Vieţile Sfinţilor pe 5 ianuarie. Sf. Mc. APOLINARIE, episcopul Ravenei, ucenic al Sf. Ap. Pavel, a pierit
de moarte martirică în zilele împăratului Vespasian; a păstorit biserica lui Hristos vreme de 28 de ani şi
a trecut la Domnul pe 23 iulie, dată la care este prăznuit.
 Sf. Mc. APOLONIE, Arian, Tirs, Levchie, Calinic, Filimon şi cei împreună cu dânşii, au mucenicit în
vremea împărăţiei lui Deciu în cetatea Cezareei; sunt prăznuiţi pe 14 decembrie.
 APOSTOL - din grecescul Απόστολος = trimisul, solul; este un nume creştin încă prezent în onomastica
ortodoxă, dar tot mai rar, ce descrie starea unui suflet îmbunătăţit, aflat pe palierul duhovnicesc al
evoluţiei sale spirituale, la hotarul dintre omul duhovnicesc şi cel îndumnezeit.
 Cuv. ARCADIE şi Ioan, fiii Sfântului Xenofont şi al Mariei, sunt prăznuiţi pe 26 ianuarie.
 ARETA - din greacă: Αρετή = virtute; descrie starea unui suflet îmbunătăţit, aflat pe pragul ce desparte
omul sufletesc de omul duhovnicesc, prag ce poate fi trecut dacă sufletul reuşeşte să-şi împlinească
destinul însuşindu-şi virtuţile creştine; nume purtat de partea femeiască şi de partea bărbătească; se
mai regăseşte doar la persoanele în vârstă. Sf. M. Mc. ARETA, şi cei ce au mucenicit împreună cu
dânsul, este prăznuit pe 24 octombrie. Cuv. ARETA din Pecersca este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 26
octombrie; îmbolnăvindu-se şi rău pătimind, se vindecă după ce îşi împarte averea ascunsă în chilie.
 ARGHIR - din grecescul Αργυρος = argint; pentru acest nume rar, practic dispărut din onomastica
ortodoxă contemporană, este dificil de precizat o anume etapă căreia îi poate fi asociat în evoluţia
duhovnicească a naturii umane; poate omului trupesc, dată fiind materialitatea argintului; în orice
caz, este o etapă intermediară, ce ar precede una superioară definibilă prin asocierea cu o materie
mai preţioasă, aurul.
 Sf. Mc. ARHELAIA a fost dată leilor care nu s-au atins de ea; a fost torturată şi, pentru rezistenţa ei, i s-a
pus pe piept o piatră mare, pe care un înger a prăvălit-o peste cei ce o munceau, ucigându-i; a fost
martirizată prin tăierea capului, dimpreună cu Sf. Mc. Tecla şi Susana; toate sunt pomenite pe 6 iunie.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 9
 ARHIP - din greacă: Αρχίππος = cel care conduce cai; nume legat de una dintre activităţile omului
trupesc; este un nume ieşit din uz, după cum şi calul dispare treptat ca mijloc de locomoţie în lumea
contemporană. Dintre cei 70 de Apostoli, Sf. Ap. ARHIP împreună cu Sf. Ap. Filimon şi Sf. Ap. Afpia, au
trăit în vremea împăratului Nero în Kolasia; în timp ce se rugau în Biserică, au pătimit pentru Hristos
împreună cu credincioşii; sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor şi prăznuiţi pe 22 noiembrie.
 ARIADNA - din greacă; are înţelesul: cel mai sfânt; nume conferind purtătoarei un destin de excepţie,
îndumnezeirea prin sfinţirea întregii sale vieţi; rar în prezent ca nume de botez.
 Sf. Mc. ARIAN (vezi Sf. Mc. APOLONIE) este prăznuit pe 14 decembrie.
 ARISTARH - din greacă: Αρίσταρχος = principe, cel mai bun (în latină optimus, princeps). Dintre cei 70
de Apostoli, Sf. Ap. ARISTARH împreună cu Sf. Ap. Marcu şi Zinon, sunt prăznuiţi pe 27 aprilie.
 Sf. Mc. ARIADNA; a pătimit pentru Hristos în vremea împărăţiei lui Adrian; roabă a unui anume Tertil,
refuzând să se închine zeilor, a fost chinuită, întemniţată şi înfometată; este urmărită de stăpânul ei
după ce este eliberată; scapă, printr-o minune dumnezeiască, intrând într-o piatră deschisă de un
înger pentru a o primi; este prăznuită pe 18 septembrie.
 ARISTION - din greacă: Αρίστίων; din άριστος = cel mai bun; termen din care a derivat aristocrat şi o
întreaga familie de cuvinte; poate fi asociat etapei duhovniceşti a evoluţiei fiinţei umane; ieşit din uz.
 Sf. Ap. ARISTOBUL, episcopul Britaniei, unul dintre cei 70 de Apostoli, este prăznuit pe 31 octombrie.
 Sf. Mc. ARISTOCLIE preotul, Atanasie citeţul şi Dimitrian diaconul, sunt pomeniţi în Vieiţile Sfinţilor în ziua
de 20 iunie; dintre aceştia, Aristoclie, un cipriot din cetatea Tamasa, în vremea împăratului Maximian
s-a refugiat în munţi de teama persecuţiilor; izbăvindu-se de frică prin mila lui Dumnezeu, a coborât la
mănăstirea Salamina unde, urmând poruncii primite în duh, i-a întâlnit pe Dimitrian diaconul şi pe
Atanasie citeţul; sunt prinşi de păgâni şi, nedezicându-se de credinţa lor creştină, au fost martirizaţi; lui
Aristoclie i s-a tăiat capul cu sabia, iar Dimitrian şi Atanasie au fost aruncaţi în foc, însă rămânând
nevătămaţi, li se taie şi lor capul.
 Sf. Mc. ARISTOCLEU, preotul, este prăznuit pe 23 iunie.
 ARON - din ebraică; Aaron = gură, profet, cu înţelesul de fântână a cunoaşterii; personaj biblic, fratele
mai mare al lui Moise, învestit cu vrednicia de preot al Dumnezeului Celui Preaînalt; se regăseşte în
prezent în onomastica românească îndeosebi ca patronimic, sub forma Aroneanu.
 ARSENIE - din greacă: άρσενο = bărbat; asociat omului trupesc, este un nume tot mai puţin folosit în
prezent. Sf. Cuv. ARSENIE cel Mare este prăznuit pe 8 mai. Părintele ARSENIE Boca, trecut la Domnul, a
fost o prezenţă remarcabilă în spaţiul românesc, venerat de enoriaşi; mulţi pelerini vin la Mănăstirea
Prislop şi se roagă la mormântul său, unde se petrec minuni.
 ARTEMIZA - din greacă; are sensul: perfect; nefolosit în prezent ca nume de botez.
 Sf. Ier. ARTEMON, episcopul Seleuciei, în Pisidia, este prăznuit pe 24 martie. Sf. Mc. ARTEMON, martirizat
în vremea împăratului Diocleţian, este prăznuit pe 13 aprilie.
 Sf. Mc. ASCALON, martirizat prin înecare, este pomenit în Vieţile Sfinţilor împreună cu Sf. Mc. Leonid.
 ASIA - din greacă; are înţelesul: răsărit de soare; nefolosit în prezent ca nume de botez.
 ASINCRIT - din greacă: Ασιγγρίτον = a secreta (Exaporitul în latină); nume ieşit din uz.
 ASPASIA - din greacă; are înţelesul: plăcută; ieşit din uz ca nume de botez.
 ASSURIEIM - nume întâlnit ca personaj biblic în cartea Facerii; Origen îi atribuie înţelesul sedentari, cei
ce merg drept; poate fi interpretat în sensul că sedentarismul, dacă este asociat cu locul unde îi este
hărăzit de Dumnezeu omului să trăiască, excluzând vagabondarea prin lume, elimină şi posibilitatea
de a rătăci pe cărări ce nu-i sunt proprii. Este un nume inexistent în onomastica românească.
 Sf. Mc. ATAL este pomenit în martirologiul siriac împreună cu alţi 25 de martiri, patru dintre ei fiind din
răsăritul Europei. Sf. Mc. ATAL, Zotic, Camasie şi Filip au fost înmormântaţi în Dobrogea, într-o criptă
descoperită de apele revărsate ale pârâului Niculiţel; pe peretele criptei era scris în greacă: Martyres
tou Hristou Zotikos, Atallos, Kamasis, Filippos; sunt prăznuiţi pe 4 iunie.
 ATANASIE/ATANASIA - din greacescul άθανασία = nemurire; nume asociat omului dumnezeiesc; încă
în uz, dar rar întâlnit. Sf. Ier. ATANASIE al III-lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului, s-a învrednicit
de vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu, proorocind cele întâmplate mai apoi; este prăznuit pe 2
mai. Cuv. ATANASIE a fost prigonit pentru credinţa sa creştină în vremea împăratului iconoclast Leon;
este prăznuit pe 22 februarie. Sf. Mc. ATANASIA a pătimit moarte martirică împreună cu cele trei fiice,
şi este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe data de 31 ianuarie, iar Cuv. ATANASIA, egumena, pe 12 aprilie.
Cuv. ATANASIA (vezi Andronic) este prăznuită pe 9 octombrie. Cuv. Părinte ATANASIE a fost călugăr
în Sf. Mănăstire Pecersca, unde a murit după o lungă suferinţă; şi, stând două zile neîngrijit, s-a făcut
arătare egumenului că a rămas neîngrijit şi a fost găsit în viaţă, plângând înspăimântat de cele
văzute în vremea cât a fost mort; a petrecut apoi 12 ani retras într-o peşteră, plângând neîncetat;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 10
 după trecerea la Domnul a înfăptuit minuni şi vindecări; este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 2
decembrie. Sf. Mc. ATANASIE citeţul (vezi Aristoclie) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 20 iunie.
 ATHENA/ATENA - din greacă; are înţelesul: înţelept, înţelepciune; este zeiţa întelepciunii în mitologia
greacă; nume rar în onomastica românească din prezent.
 ATHINODOR - din greacă: Αθηνοδώροσ = darul Atenei; nume precreştin perpetuat o vreme în spaţiul
ortodox; greu de asociat cu una dintre etapele devenirii spirituale a sufletului, aşa cum sunt definite
de Sfinţii Părinţi; neregăsit printre numele de botez din zilele noastre.
 Sf. Mc. ATIC este prăznuit la data de 26 august.
 Sf. Sfinţit Mc. ATINOGHEN şi cei 10 ucenici ai săi sunt prăznuiţi pe 16 iulie.
 Sf. Mc. AUDACT a trăit în Efes în vremea împăratului Maximian; a refuzat să i-o dea de soţie pe fiica lui
Calistena, fiind gonit în Meletina unde i s-a tăiat capul; este prăznuit pe 4 octombrie.
 AUGUST/AUGUSTA - din latină; are înţelesul: măreţ, magnific; supranume atribuit împăraţilor romani;
derivate: Augustin, Augustina; nume prezent încă în onomastica românească.
 AURA/AUREL - din latină; aurum = aur; derivate: Aurelia, Aurelian, Aurica, Aureliu; încă prezent ca
nume de botez în onomastica românească.
 AURORA - din latină; are înţelesul: zori (de zi); încă folosit la botezul pruncilor de parte femeiască.
 AVA - din ebraică; Chava = viaţă, şarpe, foc; în latină: Avis = pasăre; ieşit din uz.
 Sf. Mc. AVACUM, Avdifax, Marin şi Marta au fost martirizaţi în timpul împăratului Claudiu; au fost bătuţi
cu toiegele, jupuiţi şi arşi în foc; li s-au tăiat mâinile şi au fost purtaţi prin cetatea Romei pentru a fi
văzuţi; li s-au tăiat capetele afară din cetate; sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe data de 6 iulie. Sf.
Prooroc AVACUM, de prin părţile Iudeii, este din seminţia lui Simeon; a proorocit despre înrobirea
Ierusalimului; năvălind Nabucodonosor, a pribegit în pământul ismailitenilor şi a proorocit despre
întoarcerea poporului din Babilon; este prăznuit pe 2 decembrie.
 Sf. Mc. AVDAS episcopul, a pătimit moarte martirică de la perşi în vremea împăratului Teodosie cel
Mic; este pomenit în Vieţile Sfinţilor la data de 31 martie.
 Sf. Prooroc AVDIE are praznicul în ziua de 19 noiembrie.
 Sf. Mc. AVDIFAX (vezi Sf. Mc. Avacum) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 6 iulie.
 Sf. Mc. AVERCHIE, cel întocmai cu Apostolii, a trăit în cetatea Ierapolei unde a fost Episcop şi unde
erau mulţi închinători la idoli; a sfărâmat după o vedenie idolul lui Apollo şi statuile celorlalţi zei; a
izgonit demonii ce munceau trei tineri şi a tămăduit mulţi bolnavi; a fost chemat de împăratul Marc
Aureliu la Roma unde, ca şi în Siria, a propovăduit cuvântul lui Hristos; a trecut la Domnul la 72 de ani;
este prăznuit pe 22 octombrie. Un alt Sf. Mc. AVERCHIE, împreună cu Elena, este prăznuit pe 26 mai.
 AVRAM - nume biblic de origine ebraică: Abraham, cu sensul: tatăl este înălţat, cel măreţ ca şi tatăl
său; asociat cu etapa îndumnezeită a evoluţiei naturii umane; este numele părintelui poporului evreu
prin urmaşii fiului său Isaac şi mahomedanilor prin fiul său Ismael; Dumnezeu i-a schimbat numele din
Avram în AVRAAM, care înseamnă în ebraică: tată al multor neamuri, strămoş (Facerea. cap. 15);
într-o altă interpretare, numele AVRAAM înseamnă cel ce trece, cu referire la venirea sa în Canaan.
În onomastica ortodoxă numele este prezent mai ales sub forma sa anterioară intervenţiei divine:
Avram, nume încă în uz, îndeosebi la persoanele mai vârstnice. Cuv. AVRAMIE sihastrul şi Fericita
Maria nepoata lui, sunt prăznuiţi pe 29 octombie; tot pe 29 octombrie este pomenit şi Cuv. AVRAMIE
Arhimandritul Rostovului, făcătorul de minuni.
 AVTONOM - din greacă: Αύτονόμος = autonom; probabil nume precreştin; ieşit din uz.
 Sf. Mc. AVUDIM şi Faust sunt prăznuiţi pe 16 iulie.
 AVXENTIE - din greacă: Αύξέντιος; din αύξη = creştere. Cuv. AVXENTIE, vindecător şi împlinitor de
minuni, a trăit în timpul împăratului Teodosie cel tânăr; este păznuit pe 14 februarie. Sf. Mc. AVXENTIE,
Eustratie, Mardarie şi Orest sunt prăznuiţi pe 13 decembrie. Fericitul Avxentie era în vremea împăraţilor
Diocleţian şi Maximian preot în Biserica Aravrachiei; a fost prins şi întemniţat împreună cu alţi creştini;
au fost scoşi din temniţă de Eustratie şi duşi în faţa judecătorului unde Eustratie s-a mărturisit şi el rob al
lui Dumnezeu şi a fost întemniţat împreună cu ceilaţi creştini martirizaţi pentru Hristos.
 Sf. Prooroc AZARIA (vezi Anania) este prăznuit pe 17 decembrie.
 AZAV - nume întâlnit ca personaj biblic în cartea Facerii, căruia Origen îi atribuie înţelesul văzătorul;
este un nume neîntâlnit în onomastica autohtonă.
 AZRAEL - din ebraică; are înţelsul: ajutat de Dumnezeu; necunoscut în onomastica românească.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 11

 B
 BAPTIST/BAPTISTA - din latină şi greacă; derivat din verbul: a înmuia, a scufunda; aminteşte ritualul
botezului creştin; nume rar în onomastica românească.
 BARABAS - nume de origine ebraică: Bar-abbas = fiul tatălui; apare în Evanghelii ca alternativă oferită
de Pilat pentru eliberarea Domnului Iisus (potrivit cutumei iudaice prin care un condamnat la moarte
putea fi graţiat), poporul preferând însă eliberarea lui Barabas. Printr-o alegorie, sensul numelui, fiul
tatălui, poate fi considerat ca o prefigurare a învăţăturii creştine despre căderea omului din calitatea
de „fiu” al Tatălui Ceresc, creat fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi recuperarea sa prin
jertfa Fiului Său, Cel Unul Născut. Este un nume posibil a fi asociat omului sufletesc, la momentul
conştientizării filiaţiei sale şi a darului primit -răgazul oferit de jertfa Domnului Iisus pentru a-şi lucra
mântuirea. Omul nu este lăsat să piară, primind de la Părintele său un ajutor ce vine într-un moment
de cumpănă al existenţei sale. Nume practic necunoscut în prezent, ultimii purtători ai acestui nume
trecând la cele veşnice de multă vreme.
 BARAC - de origine ebaică, având sensul: fulger; nume precreştin preluat în onomastica românească
din Vechiul Testament; ca şi Barabas, este un nume dispărut de ceva vreme din uz.
 BARNABAS - din aramaică, prin greaca veche; are sensul: fiu al consolării; nume ieşit din uz.
 BARTHOLOMEU - provine din ebraică: bar-Tholomaj = fiul lui Tholomaj; semantica numelui reprezintă o
modalitate de desemnare a filiaţiei, apartenenţei purtătorului la o comunitate de sânge perpetuată
în spaţiul anglo-saxon (spre exemplu Johnson, fiul lui John); în onomastica românească filiaţia a fost
într-o vreme şi în unele arii folclorice, sugerată prin construcţii lexicale de genul: Apetrei, Anistoroaiei,
Amariei, etc. prefixul „A” având aceeaşi funcţie ca în construcţiile cu genitivul, de exemplu „al” meu,
„al” tău, etc.; acest nume cu o rezonanţă aparte a pătruns în onomastica românească pe filieră
scripturistică, ieşind treptat din uz. Este numele purtat de unul dintre cei doisprezece Apostoli.
 BATHUEL - nume întâlnit în cartea Facerii, căruia Origen îi atribuie înţelesul casnic al lui Dumnezeu;
nume inexistent în onomastica românească; descrie un suflet care-L primeşte pe Dumnezeu în taina
inimii sale, şi-L face astfel apropiat, casnic.
 BAUZ nume regăsit în cartea Facerii având înţelesul: cel privit ca un nimic.
 BAZIL/BASIL - din greacă; vezi Vasile.
 BELISARIO - provine din greacă şi are sensul: spadasin, om al sabiei; în onomastica românească acest
nume nu se regăseşte în prezent.
 BENEDICT - din latină; are înţelesul: binecuvântat. Cuv. BENEDICT, purtătorul de Dumnezeu, s-a născut
în cetatea romană Nursia; după moartea părinţilor săi a părăsit casa părintească şi averile moştenite,
călugărindu-se; încă din timpul vieţii a fost făcător de minuni, având şi darul vederii înainte; a avut o
soră cu numele Scolastica, a cărei moarte şi înălţare la cer i-a fost revelată prin vedenie; la moartea
sfântului, fraţilor săi din mănăstire li s-a descoperit că de la chilia lui porneşte un drum care ajunge
până la cer; a fost îngropat în biserica Sf. Ioan Botezătorul, zidită de el pe locul jertfelnicului închinat
lui Apolon; este prăznuit pe 14 martie.
 BENIAMIN/BENJAMIN - din ebraică; are sensul: fiu al bătrâneţilor mele; nume tot mai rar, ieşit din uz.
 BENONE/BENONI - din ebraică; are sensul: fiul suferinţei; rar utilizat în prezent ca nume de botez.
 BERENICE - din greacă; are sensul: aducătoarea victoriei; nume rar, ieşind treptat din uz.
 BETH - din ebraică; are sensul: casă; hipocoristic de la Elisabeta; variante: Bety, Betina.
 Sf. Ierarh BETRANION a fost episcopul Tomisului; originar din Capadocia, va ocupa scaunul Episcopiei
Tomisului prin anul †360; a dus o viaţă ascetică, luptându-se cu arianismul; este pomenit de scriitorii
bisericeşti Sozomen şi Teodorit al Cirului; s-a împotrivit împăratului arian Valens, venit în vizită la Tomis în
anul †369; a fost bun prieten cu Sf. Vasile cel Mare (†379), care era probabil şi duhovnicul lui; este
considerat de teologi autorul „Scrisorii Bisericii Goţiei către Biserica din Capadocia”, scrisoare care a
însoţit moaştele Sf. Sava Gotul, cel martirizat de goţi la 12 aprilie †372; a trecut la cele veşnice puţin
înainte de †381 şi este cinstit de Biserica Ortodoxă în ziua de 25 ianuarie.
 BOGDAN/BOGDANA - nume intrat în onomastica românească pe filieră slavonă; are înţelesul: darul
lui Dumnezeu, dăruit de Dumnezeu; corespunde numelui Theodoros în greacă, Nathanael în ebraică,
şi Deodatus în latină.
 BOGONSIE - numele provine din transpunerea în slavonă a numelui grec Theoforos = purtător de
Dumnezeu; defineşte starea unui suflet care, depăşind etapa duhovnicească, s-a învrednicit să-L
primească pe Hristos în inima sa, îndumnezeindu-se; necunoscut în prezent, numele a dispărut poate
odată cu împuţinarea sufletelor vrednice să-l poarte.
 BOGOSLAV - numele, preluat tot pe filiera slavonă, traduce în slavonă grecescul Theologos = vorbitor
despre Dumnezeu; se asociază ultimelor etape ale procesului de înduhovnicire când omul se apropie
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 12
 de Dumnezeu, nevoindu-se să-L cunoască prin cuprinderea Sa într-un proces cognitiv finalizat cu
mărturisirea Lui, cu vestirea cunoaşterii despre El dobândită în lume; este asociat sufletelor sporite,
ce-şi asumă lucrarea Apostolilor, desluşind cuvântul lui Dumnezeu şi statornicindu-l în dogmele ce le
vor servi ca repere, mărturisind adevărurile de credinţă pe care se va întemeia orice dezvoltare
viitoare; nume dispărut de ceva vreme din onomastica românească.
 BONIFATIE - din latină: Bonifaciu, având sensul: cu destin fericit; este un nume întâlnit în prezent doar
în mediul monahal. Sf. Mc. BONIFATIE (vezi şi Sf. Aglaia) este prăznuit pe 19 decembrie; o vreme, a
vieţuit în necurăţie cu stăpâna sa Aglaia, căreia îi era slugă; este trimis de ea sa să aducă moaştele
sfinţilor ucişi în prigoana dezlănţuită împotriva creştinilor, pentru ca, zidind o biserică, să-i aibă mereu
mijlocitori către Dumnezeu; cel trimis să aducă moaştele mucenicilor s-a reîntors el însuşi ca martir
pentru Hristos; asistând la chinurile celor ucişi pentru Hristos şi mărturisindu-L fără teamă pe Dumnezeul
creştinilor, Bonifatie a fost spânzurat cu capul în jos, bătut, şi i s-a turnat plumb topit pe gură; însă
rămânând nevătămat, i-a fost tăiat capul cu sabia, pătimind moarte mucenicească; fiind căutat de
robii stăpânei sale şi găsindu-i trupul, l-au văzut deschizându-şi ochii şi privindu-i cu dragoste; trupul şi
capul i-au fost aduse stăpânei sale care a zidit o biserică în numele Sf. Bonifatie; apoi, vânzându-şi
averile, Sf. Aglaia a trăit în pocăinţă 15 ani, după moarte fiind îngropată alături de Sf. Mc. Bonifatie.
Iar Sf. Ierarh BONIFATIE Milostivul, pomenit în Vieţile Sfinţilor tot pe 19 decembrie, un italian din Tuschia,
iubitor de săraci, a fost ales episcop al cetătii Ferentiei; făcător de minuni, el înmulţeşte vinul, alungă
omizile, înfăptuind şi alte asemenea lucrări în folosul enoriaşilor săi.
 Sf. Mc. BORIS şi Gleb, domni ai Rusiei (fraţi, cu numele de botez Roman şi David), au fost ucişi de către
Sviatopolc, un alt frate al lor, care dorea stăpânirea asupra Kievului; au fost îngropaţi în biserica Sf.
Vasile unde la moaştele lor se împlineau minuni; arzând biserica, la mormintele lor se vedea uneori un
stâlp de foc, alteori lumânări aprinse, iar alteori se auzeau cântări îngereşti; zidindu-se biserică nouă,
la deschiderea raclei Sf. Boris s-a umplut biserica de bună mireasmă; un alt voievod, Vladimir al lui
Vselovod care se numea Monomah, vrând să mute moaştele sfinţilor nu le-a putut clinti din loc decât
după ce au fost aruncaţi arginţi poporului, înfăptuindu-se apoi multe minuni; sunt pomeniţi în Vieţie
Sfinţilor în a doua zi a lunii mai.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 13

 C
 CAIN - din ebraică; are sensul: lucru fabricat, lance; numele Cain poate fi considerat ca element de
destin conferindu-i purtătorului capacitatea de a se dedica unei activităţi productive căci, potrivit
referatului biblic, urmaşii lui CAIN, primul născut din protopărinţii Adam şi Eva, au primit de la îngerii
căzuţi secretele metalurgiei. Numele nu se regăseşte în prezent ca nume de botez.
 Sf. Mc. CALERIA, Chiriachia şi Maria din Cezareea Palestinei sunt pomenite în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie;
se spune că fiind pârâte de închinătorii la idoli sunt bătute, dându-şi sufletele în mâinile lui Dumnezeu.
 CALIOPIE - din greacă; este prima dintre cele nouă muze din mitologia greco-romană; este fiica lui
Zeus; are sensul: voce frumoasă; kalos = frumos + ops (op os) = voce, glas; Sf. Mc. CALIOPIE este
pomenit în Sinaxar pe 7 aprilie; se povesteşte că o femeie din Perga Pamfiliei, Teoclia, stearpă fiind,
nu avea copii; rugându-se însă la Dumnezeu l-a zămislit pe CALIOPIE, pe care îl creşte în frica lui
Dumnezeu; în acea vreme cei mai mulţi erau închinători la idoli; pentru a-l scăpa pe fiul său de
judecata păgânească, maica sa îl timite în Pembropoli, o cetate a Ciliciei, unde este prins şi adus în
faţa păgânului Maxim pentru a fi judecat, fiind muncit cu fiare şi cu foc; rugându-se însă sfântul, un
înger domoleşte văpaia focului şi opreşte roata pe care fusese înlănţuit; este aruncat în temniţă;
aflând Teoclia de pătimirea fiului ei, vine în Cilicia unde, cumpărând străjile cu aur, intră în temniţă
închinându-i-se lui CALIOPIE; adus a doua zi în faţa ighemonului şi nelepădându-se de Hristos, este
răstignit cu capul în jos în ziua Cinei celei mântuitoare, dându-şi duhul în Vinerea Mare.
 CALINIC - nume de origine greacă: Καλλίνιχος = glorios, învingător, compus din Kalos (frumos, bun) +
Nike (victorie); sugerează biruinţa în lupta cu ispitele; numele, ieşit din uz, este asociat ultimei etape
parcurse de sufletul omenesc în evoluţia sa duhovnicească, îndumnezeirea. Sf. Mc. CALINIC (vezi şi
Apolonie) este prăznuit pe 14 decembrie. Un alt Sf. Mc. CALINIC este prăznuit pe 29 iulie; s-a născut în
părţile Ciliciei şi a fost crescut în credinţa creştină; a propovăduit cuvântul lui Hristos întorcându-i pe
mulţi la credinţa creştină; se spune în Vieţile Sfinţilor că, prins de necredincioşi, este adus pentru a fi
judecat înaintea ighemonului cu numele Sacherdan; mărturisindu-şi credinţa în Hristos este spânzurat
pe un „lemn de muncă, strunjindu-i-se trupul cu piepteni de fier”; purtând în picioare încălţăminte de
fier având înlăuntru piroane ascuţite, e adus în cetatea Gangra pentru a fi ucis, fiindu-le astfel pildă
multor creştini ce vieţuiau aici; întărit de Hristos, întrece caii ostaşilor care îl însoţeau ajungând într-un
loc numit Matrica; fiind însetaţi, şi rugându-se Calinic, dintr-o piatră izvorăşte apă care n-a încetat de
atunci să curgă; împotriva voinţei lor, însă temându-se, ostaşii îl duc aproape de cuptorul încins în
care primiseră poruncă să-l arunce, unde intră dându-şi sufletul în mâinile Domnului, trupul rămânând
nevătămat; este prăznuit pe 29 iulie. Sf. CALINIC patriarhul Constantinopolului, a fost mai întâi preot şi
păzitor de vase al bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna şi, în vremea lui Iustinian,
după trecerea patriarhului Pavel la cele veşnice, este înscăunat patriarh; dejucând complotul pus la
cale de împărat pentru uciderea celor mai aleşi cetăţeni nemulţumiţi de nedreptăţile şi de viaţa lui
necurată, Leontie, voievodul Răsăritului, năvăleşte cu ostaşii în palatul imperial, îi taie nasul şi îl trimite
în surghiun la Herson, şi este înscăunat pe tronul imperial şi încoronat de patriarhul Calinic; Iustinian,
cel numit „nas tăiat”, vine însă asupra Constantinopolului cu ajutor de la bulgari şi, intrând în cetate,
îşi calcă promisiunea de a nu se răzbuna pe cei ce-l izgoniseră, ucigând mulţi cetăţeni; îi prinde şi îi
ucide pe Leontie şi pe Apsimar, care îi urmase la tron, tăindu-le capetele; patriarhului Calinic îi taie
nasul, îi scoate ochii şi îl trimite în surghiun la Roma, poruncind să fie zidit de viu; surpându-se zidul
după 40 de zile, este aflat încă viu, dar îşi dă sufletul după 4 zile; Sf. Apostoli Petru şi Pavel i se arată în
vis lui Ioan al VI-lea, episcopul Romei la acea vreme, poruncindu-i să îngroape cu cinste trupul
patriarhului CALINIC în biserica lor; Iustinian este prins de mai marele oştilor tăindu-i-se capul pentru
lipsa lui de omenie; Sf. Patriarh CALINIC este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 23 august. Sf. Ierarh CALINIC
de la Cernica, Episcopul Râmnicului, s-a născut pe 7 octombrie 1787 în Bucureşti, din părinţi evlavioşi,
Antonie şi Floarea; mama sa, fericita Floarea, după ce şi-a născut copiii s-a retras la mănăstirea
Pasărea sub numele Filoteea; fiul său pe numele de mirean Constantin, a intrat în monahism în 1807
la mănăstirea Cernica, sub ascultarea arhimandritului Timotei; smeritul ierodiacon este tuns în schima
monahală la 12 noiembrie 1808, şi botezat Calinic; după ce mulţi preoţi călugări din mănăstirea
Cernica au pierit răpuşi de ciumă, a primit taina sfintei preoţii la 13 februarie; a fost hirotesit duhovnic
al mănăstirii la 20 septembrie 1815 de Nectarie, mitropolitul Ţării Româneşti; în primăvara anului 1817,
sfătuindu-se împreună cu Ignatie, duhovnicul său, să postească desăvârşit tot Postul Mare, ţine postul
până în săptămâna a cincea, când mănâncă o jumătate de prescură; voind să împlinească cele 40
de zile asemenea Mântuitorului, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală şi slăbire a firii, rămânând cu
o permanentă durere de cap; cu binecuvântarea duhovnicului, în vara anului 1817 călătoreşte la
Muntele Athos; la 14 decembrie 1818 este ales stareţ al Mănăstirii Cernica; urmând Sfinţilor Părinţi,
socotea că ascultarea e cea mai mare virtute, temelia vieţii călugăreşti; cu rugăciunile sale, în timpul
răscoalei din 1821, când mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica, potoleşte

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 14

 mânia turcilor; a terminat de pictat biserica din insula Sf. Nicolae, iar cu banii dăruiţi de arhiereul
Ioanichie Stratonichias zideşte o biserică în insula Sf. Gheorghe; a refuzat în repetate rânduri, din
smerenie, să primească vrednicia de Mitropolit al Tării Româneşti; la 14 septembrie 1850, cu sfat de
obşte, Calinic este ales episcop de Râmnicu Vâlcea; În Vieţile Sfinţilor sunt reproduse cuvintele sale la
despărţirea de obştea monahală de la Cernica; a avut darul vederii înainte, spunându-i ucenicului
său Anastasie: „să ştii, fiul meu, că la 1866 Cuza nu va mai fi domn al ţării şi au să se facă mari
schimbări; să mai ştii că la 1877 are să vină în ţară împăratul Rusiei şi are să treacă Dunărea să se
bată cu turcii”, proorocind despre ajutorul primit de la oştirea română, spunând apoi: „şi după
aceea are să vină un război aşa de mare (cel de-al Doilea Război Mondial), cum nu a fost de când
pământul...”; a zidit apoi la Frăsinei o mănăstire unde, după rânduiala de la Athos, să nu calce parte
femeiască; după 17 ani de păstorire a turmei lui Hristos se retrage la mănăstirea Cernica; în Joia cea
Mare a anului 1868 şi-a cunoscut apropiata trecere la cele veşnice; după 14 zile, cum a proorocit, în
noaptea de 10 spre 11 aprilie, s-a săvârşit din viaţă; este înmormântat în partea de nord a pridvorului
bisericii Sf. Gheorghe, de el ctitorită; este prăznuit pe 11 aprilie.
 CALIST/CALISTENA/CALISTRAT - provine din grecescul: Καλλίστρατος = preafrumoasă oaste; este un
nume creştin rar întâlnit printre laici; sugerează nevoinţele pe calea mântuirii. Sf. Mc. CALISTENA este
prăznuită pe 4 octombrie (vezi Audact). În vremea prigoanei dezlănţuite de Diocleţian (284-305) şi
Maximian (†286-†305) mulţi dintre creştini au fost împodobiţi cu cununa muceniciei; Sf. Mc. CALISTRAT
este unul dintre mulţii mucenici care, împreună cu dânsu,l L-au mărturisit pe Hristos în acele vremuri;
de fel din Cartagina, Calistrat era ostaş în tabăra voievodului Persentin; în Roma fiind, s-a aflat despre
credinţa sa creştinească, poruncindu-i-se să aducă jertfă idolilor păgâni; refuzând, a fost bătut, târât
pe pământul presărat cu „hârburi ascuţite” (cum se spune în Vieţile Sfinţilor, unde este pomenit pe 27
septembrie), legat într-un sac de piele şi apoi aruncat în mare; eliberându-se sfântul din sac, după
dumnezeiasca voie, 49 de ostaşi s-au întors de la înşelăciunea diavolească la Hristos; au fost şi ei
bătuţi şi aruncaţi în temniţă; făcând-se a doua zi judecată, s-au mărturisit cu toţii creştini; au fost
legaţi de mâini şi de picioare şi aruncaţi într-un iezer; eliberaţi din legături de Dumnezeu, peste
capetele lor a coborât o frumoasă cunună, şi din cer s-a auzit un glas divin: „Îndrăzneşte, Calistrate,
cu turma ta, şi vino cu dânşii să te odihneşti în locaşurile veşnice”; auzind acestea, alţi 135 de ostaşi
au crezut în Hristos; împreună cu cei 49 de ostaşi, Calistrat a fost aruncat din nou în temniţă; au fost
tăiaţi noaptea cu săbiile şi au fost îngropaţi cu cinste de cei 135 de ostaşi; peste sfintele lor moaşte
s-a zidit apoi o biserică.
 Sf. Mc. CAMASIE de la Niculiţel (vezi Sf. Mc. Atal) este prăznuit pe 4 iunie.
 CAMELIA - din latină, cu înţelesul: enoriaş; poate sugera apartenenţa la o comunitate euharistică; în
limba română numeşte o floare, purtătoarele acestui nume fiind sărbătorite în ziua Floriilor.
 CAMUEL - nume întâlnit în cartea Facerii, Origen atribuindu-i înţelesul ridicarea lui Dumnezeu.
 CANDID - din latină: Candidus = alb, curat; numele descrie starea unui suflet curat, împlinirea omului
trupesc în raţiunile firii, deplina stăpânire dobândită asupra părţii poftitoare şi iuţimii, platforma de pe
care pot fi iniţiate nevoinţele pentru luarea facultăţii raţionale în stăpânire şi desăvârşirea omului
sufletesc; nume neuzitat în prezent. Sf. Mc. CANDID este prăznuit pe 21 ianuarie (vezi Achila).
 Sf. Mc. CAPITON (vezi Agatodor) este prăznuit pe 7 martie.
 Cuvioşii Părinţi CARION şi Zaharia sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe data de 5 decembrie; Carion, un
bărbat din Egipt, lăsându-şi femeia şi cei doi copii, s-a călugărit retrăgându-se în Schit; fiind foamete
în Egipt, femeia sa a luat cei doi prunci, dintre care unul era de parte bărbătească şi se numea
Zaharia, şi s-a dus la bărbatul ei în Schit; Carion îşi asumă grija pentru băiat, lăsând fata în grija mamei
sale; iscându-se ceartă printre călugări din pricina copilului, Carion şi Zaharia pleacă în Tebaida,
unde petrec însă puţină vreme, căci şi aici se iscă pricină de ceartă pentru copil; întorcându-se în
Schit, sunt întâmpinaţi cu aceeaşi rezervă de către ceilalţi fraţi; ducându-se Zaharia şi intrând într-un
iezer vătămător, s-a umplut de lepră; Sf. preot Isidor, cunoscându-i pătimirea, îi spune la Sfânta
Împărtăşanie: „Fiule, în Duminica trecută ai venit şi te-ai împărtăşit ca un om, iar acum eşti un înger”;
când Carion a fost să se mute la Domnul recunoaşte că, deşi s-a ostenit mai mult decât Zaharia, n-a
ajuns însă la măsura fiului său pentru smerenia şi tăcerea cu care el a îndurat atitudinea celorlalţi
călugări; iar când Zaharia moare, este îngropat cu cinste de părinţii din Schit.
 CARP - din greacă: χαρπός = fruct; element de destin asociat omului trupesc; darurile primite de
suflet la naştere urmează să rodească; nume rar întâlnit în prezent, purtat îndeosebi de cei vârstnici.
Sf. Ap. CARP, dintre cei 70 de Apostoli, l-a urmat şi l-a slujit pe Sf. Apostol Petru ducându-i scrisorile; a
fost pus episcop în Veria Traciei; a mai propovăduit în Crit, găzduindu-l pe Sf. Dionisie Areopagitul;
potrivit mărturiei Sf. Dionisie, nu începea a săvârşi preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine până ce
nu avea o vedenie dumnezeiască; ca Arhiereu în Veria pe mulţi i-a adus la credinţa creştină; a fost
ucis cu sălbăticie de iudeii care n-au primit dreapta învăţătură; este prăznuit pe 26 mai. Sf. Mc. CARP
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 15
 este prăznuit pe 13 octombrie (vezi Sf. Mc. Agatodor).
 CARTU - din latină: Cartus = al patrulea; nume asociat omului trupesc; abandonat ca nume de botez.
 CASANDRA/CASSANDRA - din greacă; are sensul: prezicătoare inspirată; rar în prezent.
 CASIAN/CASIANA - în latină: cassus = gol; în greacă: kadsios (kekad menos) = splendid, a fi puternic;
nume rar întâlnit în prezent, asociat omului trupesc aflat la început de drum; descrie starea omului
primordial, înaintea căderii sale din Grădina Edenului, când sufletul nu este încă întinat de păcate,
însă nici în haina virtuţilor nu este înveşmântat.
 Sf. Mc. CASTOR este prăznuit pe data de 18 septembrie, iar un alt Sf. Mc. CASTOR are praznicul în ziua
de 9 noiembrie, dimpreună cu Sf. Mc. Claudiu, Sempronian şi Nicostrat.
 CAZIMIR - din slavonă; are înţelesul: a distruge pacea; kazic = a distruge + mir = pace. Poate sugera
un suflet care nu se rezumă la acceptarea realităţii aşa cum îi este prezentată, caută întotdeauna să
vadă ce se află în spatele adevărurilor îndeobşte acceptate; un spirit neliniştit, dornic să pătrundă în
miezul lucrurilor, o dorinţă de cunoaştere pentru care este dispus să renunţe la „pacea” în care se
complac cei comozi; un spirit care iubeşte confruntarea.
 CECIL/CECILIA - din latină; Caecilius din: caecus = orb; de aici provine şi termenul cecitate; poate fi
asociat unui spirit ce petrece încă în întunericul necunoaşterii, înaintea descoperirii sinelui şi destinului
său în univers; este o orbire spirituală, duhovnicească, ce trebuie să conducă sufletul la căutarea
fără odihnă a unui părinte spiritual care să-l conducă pe cărările mântuirii; derivate: Ceciliu, Cecily.
Sf. Mc. CECILIA este prăznuită pe 22 noiembrie, împreună cu Sf. Mc. Valerian, Tivurtie şi Maxim; Sf.
fecioară Cecilia s-a născut în cetatea Romei din părinţi cinstiţi şi bogaţi; şi-a dedicat viaţa lui Hristos,
hotărându-se să nu se mărite; a fost însoţită de părinţi, fără voia ei, cu un tânăr necredincios,
Valerian; în noaptea nunţii îi dezvăluie soţului că este creştină şi doreşte să rămână fecioară; merg
împreună la Urban, episcopul, care, rugându-se pentru ei, lui Valerian i se arată un bătrân cinstit şi,
dându-i o carte, îl îndeamnă să caute în acea carte cuvintele: „Un Domn, o credinţă, un Botez; un
Dumnezeu Părintele tuturor, Care este peste toţi şi prin toţi şi întru noi toţi. Amin”; întorcându-se acasă,
sunt încununaţi de un înger, pentru dorinţa lor de a petrece în curăţie trupească; fratele lui Valerian,
Tivurtie, este şi el câştigat pentru credinţa în Hristos şi, mergând la fericitul Urban, este botezat,
împlinind minuni şi tămăduindu-i pe cei bolnavi împreună cu fratele său; fiind pârâţi de un clevetitor,
eparhul cetăţii îi prinde şi îi bate cu toiege; sunt trimişi, sub paza postelnicului Maxim, la un loc ce se
cheamă Pag, lângă capiştea lui Zeus, poruncind eparhul ca, dacă nu jertfesc zeilor, să li se taie
capul; pe drum Maxim este câştigat pentru Hristos; găzduiţi pesta noapte în casa lui Maxim, sunt
vestiţi de Cecilia să se pregătească pentru a primi cununile muceniciei; Maxim, bătut cu vergile, îşi
dă sufletul în mâinile Domnului, fiind îngropat de Cecilia alături de trupurile lui Tivurtie şi Valerian, ucişi
prin tăierea capului; venind slugile eparhului să o prindă, sunt câştigate pentru Hristos, împreună cu
mult popor; chemându-l pe Urban în casa ei, i-a botezat pe cei ce au crezut, până la 400 de suflete;
adusă la judecată, Sf. Mc. CECILIA este aruncată într-un cuptor încins din care iese nevătămată,
eparhul poruncind să fie tăiată cu sabia.
 CELESTIN/CELESTINA - provine din termenul latin: caelestis = ceresc, paradis; un suflet în care duhul se
trezeşte şi începe călătoria iniţiatică spre înălţimile eterate ale lumilor spirituale, celeste, către care îşi
îndreaptă toate puterile sufleteşti; rar în prezent ca nume de botez.
 CEZAR/CEZARA/CEZARINA - din latină; este titlul atribuit împăraţilor romani după numele lui Caius Iulius
Caesar; sensul este, după unele interpretări, pletos, cap cu păr; descrie un suflet având calităţi de
conducător, dacă şi le cultivă şi conjuncturile îi facilitează urcuşul într-o ierarhie socială. Mai poate
avea sensul: divin; în fiecare suflet de om există o fărâmă de divinitate. Prigoana puterii imperiale
romane din primele trei veacuri s-a abătut şi asupra Sf. CEZAR, un tânăr creştin din Damasc, ars de viu
pentru credinţa sa creştină; este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 1 noiembrie. Sf. Ap. CEZAR este
sărbătorit în ziua de 8 decembrie.
 CHELSIE - din latină: Celsius = mai înalt; descrie o particularitate a omului trupesc, sau posibilul destin
al unui suflet ce se înalţă pe culmile spiritului; dispărut ca nume de botez. Sf. Mc. CHELSIE, Nazarie,
Ghervasie şi Protasie; Sf. Nazarie s-a născut la Roma dintr-un tată evreu şi mamă creştină numită
Perpetua, botezată de Sf. Apostol Petru; la o vârstă încă fragedă Nazarie optează pentru credinţa
creştină a maicii sale şi este botezat de episcopul locului; pleacă din Roma în Mediolan împărţindu-şi
averea la săraci; era în vremea prigoanei dezlănţuite de împăratul Nero împotriva creştinilor; Sf. Mc.
Ghervasie şi Protasie fiind întemniţaţi, Sf. Nazarie îi vizitează mângâindu-i; aflând stăpânitorul acelor
locuri îl prinde, dar cunoscându-l ca fiind de neam bun îl bate alungându-l din cetate; fericita sa
maică îi apare noaptea în vis poruncindu-i să meargă în Galia; ia din cetatea Melia un prunc pe
nume CHELSIE botezându-l şi crescându-l în dreapta credinţă; Nazarie este prins împreună cu copilul
şi, bătuţi, sunt aruncaţi în temniţă de unde sunt eliberaţi la rugămintea soţiei stăpânitorului peste
acele locuri; trecând prin cetatea Timir şi propovăduindu-L pe Hristos sunt prinşi, bătuţi şi daţi fiarelor
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 16
 care nu-i vatămă; aruncaţi în mare, merg pe deasupra valurilor şi, scăpând, revin în Mediolan unde
erau întemniţaţi Sf. Mc. Protasie şi Ghervasie; reîncepând să-L propovăduiască pe Hristos, sunt prinşi şi
bătuţi; primindu-se poruncă de la împărat, Sf. Nazarie şi Sf. CHELSIE sunt ucişi prin tăierea capului cu
săbiile; sunt ucişi prin tăierea capului şi Sf. Mc. Ghervasie şi Protasie; sfintele lor moaşte sunt aflate de
Sf. Ambrozie printr-o viziune în care Sf. Apostol Pavel îi descoperă unde sunt îngropate, poruncindu-i
ca scoţându-le să zidească deasupra lor o biserică; trupurile sfinţilor sunt aflate nestricate, mirosind
frumos; sunt prăznuiţi pe data de 14 octombrie.
 Sf. fecioară CHELCHIRA; vezi Sf. Apostol Iason; este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 28 aprilie.
 CHIFA - din ebraică: chifa = piatră; nume biblic purtat de Apostolul Petru, corespondentul latin pentru
ebraicul chifa; „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea”, spune Domnul Iisus; descrie
destinul unui suflet rânduit să lucreze pentru fundamentarea unei secvenţe din realitate; are relevanţă
în toate etapele urcuşului duhovnicesc, atât al omului trupesc, cât şi al celui sufletesc şi duhovnicesc;
este expresia adevărului că orice zidire trebuie să stea pe un fundament; ca toate celelalte atribute
asociate firii umane, şi acest element de destin poate fi activat de purtătorul numelui în bine sau în
rău; prezent încă în Sfânta Taină a Botezului în varianta sa latină: Petru, Petre.
 CHINDEU - intrat în uz pe filieră greacă: Κινδαίος, în latină: Quindeus; la origine probabil nume trac, în
prezent dispărut din onomastica românească. Pe 26 aprilie sunt prăznuiţi Sf. Mc. CHINDEU, Chiril şi
Tasie din Axiopolis (Cernavodă).
 Sf. Mc. CHINDILIAN, Maxim şi Dada au trăit în vremea împăratului Maximian în oraşul Rodostolul, din
Misia; au mucenicit pentru Hristos în ziua de 28 aprilie; sfintele lor moaşte au fost descoperite în cea
de-a doua zi a lunii august, când sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor.
 CHIR - din greacă: Κύρος = autoritate; nume posibil a fi asociat fiecăreia dintre cele trei stadii ale
devenirii fiinţei umane, omul trupesc, sufletesc şi duhovnicesc, pe fiecare dintre acestea putând fi
pusă în evidenţă o treptă la nivelul căreia se situează cei ce au ca element de destin exercitarea
puterii, având autoritatea de a defini elementele esenţiale ale repectivului palier; nume derivate:
Chiriac, Chira, Chiriţa, Chiriachiţa, dar care nu se mai folosesc în prezent. Sf. Mc. CHIR a fost fiica Sf.
Mc. Anastasia. Sf. Cuv. CHIRIAC de la Bisericani este prăznuit pe 1 octombrie.
 Sf. Mc. CHIRIACHIA, este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie (vezi Caleria).
 CHIRIL - din greacă; are sensul divin, dumnezeiesc. Sf. CHIRIL s-a născut din părinţi dreptcredincioşi şi
a intrat în monahism pe vremea lui Constantin; a fost înscăunat arhiepiscop al Ierusalimului după
trecerea fericitului Maxim la cele veşnice; în timpul păstoririi sale s-a arătat pe cerul Ierusalimului, ca
pe vremea marelui Constantin, cinstita Cruce, strălucind deasupra Golgotei; a combătut erezia lui
Arie, Macedonie şi Manent; intrând apoi în conflict cu Acachie, mitropolitul Cezareei, şi revendicând
primatul Bisericii Ierusalimului ca maică a tuturor Bisericilor, s-a despărţit de Mitropolia Cezareei; fiind
foamete în Ierusalim, vinde lucrurile bisericeşti, cumpără grâu şi-l împarte la săraci, faptă pentru care
Acachie convoacă un Sinod şi-l depune din treaptă pe Chiril; mergând în Antiohia şi apoi în Tars,
petrece împreună cu fericitul episcop Silvan; murind împăratul Constantin şi urcând pe tron Iulian
Paravatul (361-363), acesta îl repune pe Sf. Chiril pe scunul Arhieresc; noul împărat, trecând apoi la
învăţăturile ereticilor, se leapădă de Hristos dându-le evreilor învoire să reconstruiască templul; dar la
rugăciunile Sf. Chiril temelia noului templu, dar şi a celui vechi, sunt năruite de cutremur; reîncepând
evreii lucrul la templu, s-a iscat foc din cer arzându-le toate uneltele, iar în noaptea ce a urmat pe
veşmintele lor s-a arătat semnul sfintei Cruci; fiind Chiril alungat din scaun, întronizat ca Arhiepiscop al
Ierusalimului este un anume Chiriac (după numele iudaic, Iuda); recăpătându-şi apoi demnitatea de
arhiepiscop, este pentru a treia oară alungat de arieni, în vremea împărăţiei lui Valens (364-378);
revine la scaunul arhiepiscopal, lui Valens urmându-i la tron Teodosie cel Mare (379-385); a păstorit
încă opt ani Biserica lui Hristos, odihnindu-se apoi întru Domnul; este prăznuit pe 18 martie. Sf. CHIRIL,
de neam din Antiohia, este ucenic al Sf. Apostol Petru care-l numeşte episcop al Cataniei, în Sicilia;
făcător de minuni, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 martie. Sf. Ier. CHIRIL, Arhiepopul Alexandriei,
este nepot de soră al Patriarhului Teofil, care l-a hirotonit arhidiacon; după trecerea Patriarhului Teofil
la cele veşnice este înscăunat ca Patriarh al Alexandriei, izgonindu-i pe ereticii novaţieni; aceştia
interziceau celor căzuţi în păcate după Taina Sfântului Botez să intre în biserică; numele l-au luat de
la un oarecare Novat, începătorul acestei erezii, un preot din Roma în vremea împăratului Deciu;
izgonindu-i pe novaţieni împreună cu episcopul lor Teopempt, un înger îi porunceşte în vis să aducă
moaştele sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan; reuşeşte să alunge demonii dintr-un loc numit
Manutin, de lângă Canovos, unde îşi făcuseră sălaş; între eparhul cetăţii Alexandria şi Sf. CHIRIL s-a
iscat o neînţelegere ca urmare a refuzului eparhului de a-i pedepsi pe iudeii care, într-o noapte, au
ucis mai mulţi creştini; tot în vremea lui a apărut şi erezia lui Nestorie care Îl numea pe Hristos: „numai
om, nu şi Dumnezeu”, iar pe Maica Sa: „Născătoare de Hristos”, nu de Dumnezeu, erezie perpetuată
până în zilele noastre de adventişti; a luptat cu erezia lui Nestorie cerând sprijinul clerului precum şi al

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 17

 dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr care a convocat, în anul †431, la Efes, cel de-al
treilea Sinod a toată lumea, anatemizându-l şi caterisindu-l pe Nestorie şi mărturisind că „Domnul
nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, iar Preacurata
Fecioară Maria care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu”; din
scaunul patriarhal al Alexandriei Sf. CHIRIL a păstorit 32 de ani Biserica lui Hristos, scriind multe cărţi
folositoare de suflet, printre care cele mai importante sunt Comorile şi Explicările la Sfânta Scriptură
cea Veche; se spune că la trecerea sa la cele veşnice a fost cercetat chiar de Doamna şi Stăpâna
noastră Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria; este prăznuit pe data de 9 iunie, data morţii sale.
În Vieţile Sfinţilor este relatată pe larg viaţa minunată a Cuv. CHIRIL, egumenul mănăstirii de la Iezerul
Alb; când a venit în pustia Iezerului Alb pentru a zidi mănăstirea era în vârstă de 60 de ani; slăbind de
multele sale osteneli întru slava lui Hristos, s-a săvârşit din viaţă în anul de la facerea lumii 6935, iar de
la întruparea Domnului 1427; a vieţuit 90 de ani; după moarte a împlinit multe minuni cu darul lui
Dumnezeu şi cu ajutorul Preacuratei Maicii Sale, gonind diavoli şi tămăduindu-i pe cei ce veneau la
moaştele lui cu credinţă; este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 9 iunie. Sf. Mc. CHIRIL, Episcopul
Gortinei (în sinaxarul atonit este pomenit pe 14 iunie), s-a îndreptat către Hristos încă din pruncie, fiind
înscăunat, la vârsta cuvenită, episcop al cetăţii Gortina din Creta; la vârsta de 84 de ani, în vremea
prigoanei dezlănţuită de împăratul Diocleţian, silit să aducă jerfă idolilor, s-a opus, fiind condamnat
să fie ars de viu; iese însă nevătămat din foc; înspământându-se de puterea Dumnezeului creştinilor şi
milostivindu-se de el stăpânitorul acelor locuri, este eliberat; văzând minunea, mult popor s-a întors
către adevăratul Dumnezeu; înştiinţat că mulţi închinători la idoli se fac creştini, conducătorul cetăţii
porunceşte însă să i se taie capul; este prăznuit pe 9 iulie. Pe 26 aprilie sunt prăznuiţi românii Sf. Mc.
CHIRIL, Chindeu şi Tasie din Axiopolis (Cernavodă).
 CHIRIAC - din greacă: Κυριαχός = duminical; nume rar întâlnit; descrie o stare sărbătorească a
sufletului, o trăire proprie tuturor palierelor duhovniceşti când o anume etapă este încheiată cu bine.
Despre Sf. Mc. CHIRIAC diaconul şi cei împreună cu dânsul, povesteşte Teodoret că au fost ucişi de
elini în Fenicia; despre el se mai spune că a sfărâmat mulţi idoli în vremea împărăţiei lui Constantin. Un
alt Sf. Mc. CHIRIAC, împreună cu fratele său Teodul şi părinţii lor Sf. Mc. Esper şi Zoi, au fost robii unor
păgâni, Catal Romanul şi femeia sa Termia; mărturisindu-se acestora a fi creştini, cei doi fraţi, CHIRIAC
şi Teodul sunt aruncaţi într-un cuptor împreună cu părinţii lor Esper şi Zoi; neatinşi de arşiţa focului sfinţii
mucenici cântau lăudând pe Dumnezeu; şi-au dat apoi sufletul înainte ca nemilosul lor stăpân să-i
mai pună la alte munci; sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 2 mai. Despre Sf. Mc. CHIRIAC şi Iulita se
precizează în Vieţile Sfinţilor că Iulita (o tânără femeie creştină din Licaonia, din seminţia împăraţilor
Romei), petrecând puţin timp cu bărbatul ei legiuit, a zămislit un prunc pe care l-a numit CHIRIAC; în
acea vreme împăratul Diocleţian a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor, iar stăpânitor în Licaonia
era un anume Domiţian, duşman neîmpăcat al creştinilor; temându-se de represalii pentru dragostea
ei ce o purta lui Hristos, Iulita îşi lasă averea, părăseşte casa şi rudele, robii, şi, împreună cu fiul ei şi
două roabe merge în Tars, o cetate din Seleucia unde, lipsindu-se de slava deşartă, vieţuieşte printre
cei săraci; un anume Alexandru, care stăpânea în Seleucia, vine în Tars pentru a-i prigoni pe creştini;
adusă în faţa sa Iulita îşi mărturiseşte credinţa în Hristos şi este bătută fără cruţare cu vine de bou;
Chiriac, asistând la pătinirile maicii sale, plângea mărturisindu-se şi el creştin, cerând să fie lăsat să
meargă la dânsa; Sf. Mc. Iulita a pătimit moarte martirică prin tăierea capului, iar trupul, împreună cu
cel al fiului său, îi este lăsat neîngropat; cele două slujnice le-au arătat creştinilor unde sunt aruncate
cinstitele moaşte ale lor, găsindu-le nestricate şi pline de bună mireasmă, multe minuni împlinindu-se
pentru credinţa celor ce veneau să li se închine; Sf. Mc. CHIRIAC şi Iulita sunt prăznuiţi pe 15 iulie. Cuv.
CHIRIAC Sihastrul era de neam din Corint; s-a născut în vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic; la 18
ani a mers în cetatea Ierusalimului unde episcop era Anastasie, pe tronul Constantinopolului fiind
Leon; a mers la un anume Evstorghie care zidise o mănăstire, apoi la Cuviosul Eftimie la Iordan şi apoi
vieţuieşte ca monah în mănăstirea unde slujea în ascultarea Sfântului Gherasim; după ce a fost
hirotonisit la 40 de ani diacon şi după trei ani preot; a luptat împotriva învăţăturilor lui Origen; dorind o
viaţă mai aspră s-a retras mai întâi în chilia sa şi, când avea 70 de ani, a plecat în pustie; viaţa Cuv.
CHIRIAC Sihastrul este reprodusă în Vieţile Sfinţilor după scrierea lui Chiril, monah în lavra Sf. Eftimie cel
Mare; ajuns la adânci bătrâneţi este lovit de o boală trupească; zăcând puţine zile, trece la Domnul
la vârsta de 109 ani; este prăznuit pe data de 29 septembrie.
 CHIRIACHI - din greacă: Κυρίαχή = duminică. Sf. Mc. CHIRIACHI este prăznuită în data de 7 iulie; în
zilele împărăţiei lui Domiţian, la anul †282, Dumnezeu împlineşte rugăciunile soţilor Dorotei şi Evsevia,
dăruindu-le-o pe prunca Chiriachi; începând păgânul Diocleţian prigoana împotriva creştinilor,
părinţii fetei sunt trimişi în Armenia, în părţile Melitinei; Chiriachi este dată la munci; nelepădându-se
de Hristos, este dusă în capiştea idolilor; la rugăciunea ei s-a făcut cutremur mare, vântul spulberând
praful idolilor zdrobiţi, iar un fulger îl ucide pe stăpânitorul Bitiniei, Ilarion, în mâinile căruia fusese dată
muceniţa; a fost condamnată să fie ucisă prin tăierea capului, însă culcându-se sfânta la pământ a
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 18
 trecut la Domnul înainte ca ostaşii să împlinească nedreapta sentinţă; iar aceştia, îndemnaţi atunci
de un glas dumnezeiesc, L-au slăvit pe Dumnezeu.
 Sf. Mc. CIPRIAN (vezi Sf. Mc. Anect) este prăznuit în ziua de 10 martie. Sf. Mc. CIPRIAN şi Sf. Mc. Iustina
fecioara sunt prăznuiţi pe 2 octombrie; în vremea împărăţiei lui Deciu trăia în Antiohia Siriei un filosof şi
vrăjitor numit Ciprian, de fel din Cartagina; la 7 ani fusese încredinţat unui vrăjitor, la 10 ani trimis să
jertfească pe muntele Olimp, unde a deprins mult meşteşug diavolesc, iar la 15 ani a avut dascăli
şapte slujitori ce slujeau celor şapte planete, de la care a deprins multe taine diavoleşti; la 20 de ani
vine în Egipt, în cetatea Memfis, iar la 30 de ani merge la haldei unde învaţă să citească în stele;
după ce încearcă în zadar să o silească să se mărite cu un anume Aglaid pe Iustina, o fecioară
născută din părinţi păgâni şi câştigată pentru Hristos, care „nu doreşte moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu”; văzând că semnul Crucii şi numele lui Hristos de nimic nu pot fi biruite, Ciprian se
leapădă de diavol şi de relele sale apucături şi, alergând la Antim, episcop creştin, îşi mărturiseşte
păcatele, primeşte Taina Sfântului Botez şi este mântuit de iubitorul de oameni Hristos; este făcut citeţ
la opt zile după botez, în cea de-a douăsprezezea zi diacon, şi în a treizecea este hirotonisit preot;
pârâţi de păgâni, Ciprian şi Iustina sunt prinşi şi aduşi în faţa ighemonului Evtolmie pentru a fi judecaţi;
sunt chinuiţi şi aruncaţi în temniţă, apoi într-o căldare cu apă clocotită, din care ies însă nevătămaţi;
trimişi apoi la împăratul Claudiu în Nicomidia, sunt condamnaţi la moarte prin tăiere cu sabia;
împreună cu ei este omorât şi un om cu numele Teoctist care, văzând pătimirea lor, s-a mărturisit a fi
şi el creştin; trupurile lor au zăcut şase zile neîngropate, fiind luate în taină şi duse la Roma, unde o
femeie cu numele Rufina îi îngroapă; la moaştele Sf. Mc. CIPRIAN şi Iustina se fac multe tămăduiri.
 Sf. Mc. CHIRIENIA şi Iuliana sunt pomenite în Vieţile Sfinţilor pe 1 noiembrie; Chirienia era din cetatea
Tars, în eparhia Ciliciei, iar Iuliana din cetatea Rosana; ele sunt prinse în vremea prigoanei împotriva
creştinilor dezlănţuită de Maximian; Chirienia este tunsă, straiele-i sunt tăiate şi, spre a fi batjocorită,
este purtată goală prin cetate; în final, Sf. Mc. CHIRIENIA este omorâtă prin ardere în foc, împreună
cu Sf. Mc. Iuliana.
 CLAUDIU/CLAUDIE - din latinescul claudus = şchiop; sau de la numele gintei Claudia, de origine
sabină, o populaţie italică din jurul anului 290 a. Hr.; nume încă folosit sub forma Claudiu; este asociat
omului trupesc şi descrie o stare de neîmplinire. Sf. Mc. CLAUDIU are praznicul în ziua de 9 noiembrie,
dimpreună cu Sf. Mc. Castor, Sempronian şi Nicostrat. Pe 5 aprilie sunt prăznuiţi Sf. Mc. CLAUDIE,
Diodor, Nichifor şi Serapion. În ziua de 3 iunie sunt prăznuiţi Sf. Mc. CLAUDIE, Ipatie, Pavel, Dionisie şi Sf.
Mc. Luchilian, împreună cu Sf. Mc. fecioară Paula; lepădându-se de închinarea la idoli şi primind
Sfântul Botez, Luchilian este adus în faţa lui Silvan, mai marele cetăţii Nicomidia, pentru cercetare;
nelepădându-se de Hristos, este bătut cu toiege şi aruncat în temnită, unde pătimeau atunci pentru
credinţa lor în Hristos patru alţi tineri: Claudiu, Ipatie, Pavel şi Dionisie; au fost aruncaţi într-un cuptor
încins din care au ieşit nevătămaţi, o ploaie mare stingând şi potolind arşiţa cuptorului; au fost trimişi
în Vizantia pentru a fi judecaţi, fiind tăiaţi cu sabia; sfintele lor trupuri au fost îngropate după cuviinţă
de o fecioară, Paula; fiind dovedită astfel a fi creştină, ea este adusă înaintea lui Silvan, judecată şi
bătută cu toiege, find tămăduită de un înger; întemniţată şi cercetată din nou, este aruncată într-un
cuptor încins de unde iese nevătămată; Sf. Mc. fecioară Paula moare tăiată cu sabia.
 CLEMENT/CLEMENTINA - din greacă: Κλήμεντος = cel care iartă, cel blând şi bun; iertarea este una
dintre cele mai înalte virtuţi creştine, asociată cu iubirea şi mila ce împodobesc sufletul pe cele mai în
alte trepte ale evoluţiei spirituale. Sf. Mc. CLEMENT, episcopul Ancirei (vezi Agathanghel), este prăznuit
pe 23 ianuarie. Sf. Mc. CLEMENT, papă al Romei, a fost al doilea fiu al unui cetăţean roman numit
Faust şi al Matildei, soţia sa; aceasta, căutând să scape de avansurile cumnatului său, îl convinge pe
Faust s-o trimită departe, împreună cu primii săi doi copii gemeni; Faust şi Clement rămân însă în
Roma; iscându-se pe mare o furtună, corabia în care călătoreau Matilda cu cei doi fii ai săi se
scufundă, copiii se îneacă şi scapă doar ea, fiind purtată de valuri pe o insulă în dreptul cetăţii
Antandros, în părţile Asiei; Faust, înştiinţat de nenorocire, tocmeşte o corabie şi porneşte în căutarea
soţiei sale şi a celor doi copii; Clement, rămas la Roma, se creştinează şi decide să meargă în Iudeea;
corabia în care călătorea este mânată şi ea de furtună, şi astfel ajunge în Alexandria, unde primeşte
învăţătură de la Sf. Varnava; apoi, ajungând în Cezareea, este botezat de Sf. Apostol Petru, pe care
îl urmează alăturându-se celorlalţi ucenici, între care se aflau şi cei doi fraţi ai săi scăpaţi din
naufragiul corăbiei cu care călătoriseră împreună cu maica lor Matilda, dar pe care însă nu-i
recunoaşte; Sf. Petru, aflând de la Clement despre dispariţia maicii sale şi a celor doi fraţi gemeni, şi
întâlnindu-se cu Matilda, o aduce pe corabia cu care călătoreau şi unde ea şi Clement, fiul său, se
recunosc; în Laodiceea îi întâlnesc pe cei doi fraţi gemeni, Faust şi Faustinian, şi de această dată se
recunosc ascultând povestirea lui Clement; ulterior, Petru îl întâlneşte şi pe tatăl lor, Faust, pe care
găzduindu-l în casa sa, şi acesta o recunoaşte pe Matilda şi pe fiii pe care îi credea morţi; după
episcopii Lin şi Clit, Sf. Petru, înainte de răstignirea sa de către Nero, îl înscăunează pe CLEMENT

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 19

 episcop al Romei; acesta este surghiunit pentru credinţa sa creştină, legat şi aruncat în mare; însă la
rugăciunile credincioşilor marea s-a retras descoperind o biserică de marmură zidită de Dumnezeu,
unde odihnea trupul sfântului; în fiecare an, la pomenirea lui, marea se îndepărta pentru şapte zile,
credincioşii putând astfel merge să se închine la moaştele sfântului; Vieţile Sfinţilor relatează multe
întâmplări minunate petrecute în cursul vremii la moaştele sale; Sf. Mc. CLEMENT este prăznuit pe 24
noiembrie. Sf. CLEMENT Alexandrinul (†215) a fost unul dintre primii episcopi creştini, un mare teolog şi
cărturar, autorul multor scrieri şi imne cu conţinut teologic, cel mai cunoscut fiind Imnul copiilor; este
recunoscut şi respectat ca teolog, însă nu apare în Sinaxarele ortodoxe; nu se ştie dacă a fost
canonizat; este cazul majorităţii sfinţilor creştini din primele veacuri, când încă nu existau proceduri
de canonizare bine stabilite; este recunoscut de majoritatea creştinilor ortodocşi ca teolog, fiind însă
considerat de unii sfânt; în alte tradiţii creştine este cinstit explicit ca sfânt, spre exemplu în Biserica
coptă a Alexandriei, însă nici aici nu apare în Sinaxar; în Biserica Romano-Catolică este prăznuit pe 4
decembrie, iar în Biserica Anglicană pe 5 decembrie.
 Sf. Mc. CLEONIC, Eutropiu şi Vasilisc, rămaşi în închisoare după mucenicescul sfârşit al Sf. Mc. Teodor
Tihon în cetatea Amasiei (Cleonic era frate cu Eutropiu şi Vasilisc, nepoţi ai Sf. Teodor), au fost bătuţi
fără cruţare; în vremea pătimirii lor s-a făcut cutremur mare, dar sfinţii au fost eliberaţi de o mână
nevăzută, arătându-se nevătămaţi; au fost întemniţaţi din nou; fiind legaţi şi aşteptând să fie aruncaţi
în căldări cu smoală şi pucioasă încinse, s-au dezlegat singuri şi turnând căldările pe ei au rămas tot
nevătămaţi; au fost strunjiţi cu unghii de fier turnâdu-se peste rănile lor sare şi oţet; au fost răstigniţi şi
au pierit muceniceşte în ziua a 3-a a lunii martie, zi în care sunt prăznuiţi.
 CLEOPA - din greacă: Κλεόπας (derivat din Κλεόπατρος = gloria tatălui); numele este o mărturie a
cinstirii neamului, părintelui căruia cineva caută să-i semene; destinul unui suflet ce poartă numele
Cleopa este conştientizarea faptului că, în adânc, tot sufletul este fiu al Tatălui Ceresc, a Cărui glorie
trebuie s-o cinstească; numele iese treptat din actualitate, pe măsură ce purtătorii acestui nume trec
la cele veşnice. În Sfânta Evanghelie după Luca este pomenit Sf. Ap. CLEOPA, care este prăznuit pe
30 octombrie; este unul dintre cei 70 de Apostoli, învăţăceii ucenicilor trimişi să creştineze cele 70 de
neamuri rânduite de Dumnezeu întru împlinirea firii umane. Pe meleagurile româneşti, CLEOPA a fost
un mare monah şi duhovnic al vremurilor recente, respectat şi cinstit, trecut la cele veşnice.
 CLEOPATRA - din greacă, având înţelesul: gloria tatălui; este compus din kleos = glorie + patros = al
tatălui. Sf. CLEOPATRA este prăznuită pe 19 octombrie; nu apare în Vieţile Sfinţilor la această dată.
 CLOE - din greacă; are sensul: înflorit, verdeaţă; variantă: Chloe; numele iese treptat din uz.
 CODRAT - din greacă: Κοδράτος = pătrat; nume încă prezent prin forme alterate: Condrat, Condrea;
poate fi interpretat ca însumând cele patru elemente primordiale din care este constituită realitatea
universului; mai poate fi asociat formei pătrate a naosului, elementul central al lăcaşului de cult; este
expresia împlinirii fiinţei umane ca parte a pământului, lumii materiale, şi se asociază cu precădere
omului trupesc. Sf. Mc. CODRAT (vezi Acachie) este prăznuit pe 7 mai. Pe 10 martie este pomenit în
Vieţie Sfinţilor Sf. Mc. CODRAT nicomidianul, împreună cu Saturnin, Rufin şi alţii (vezi şi Sf. Mc. Anect); în
vremea păgânilor împăraţi Deciu şi Valerian s-a pornit prigoana împotriva creştinilor aduşi din cetăţile
şi satele lor în Nicomidia, cetatea Bitiniei; Codrat îi îmbărbăta pe creştinii înspăimântaţi; a fost prins,
legat şi bătut cu vine de bou; aflând însă că este de neam mare, este dezlegat şi i se dau hainele;
rămânând însă neclintit în mărturisirea lui Hristos, este dezbrăcat din nou şi bătut; este apoi întemniţat
împreună cu alţi creştini; după mai multe zile sunt duşi la Niceea, unde Codrat se arată însă întreg şi
sănătos; a fost spânzurat şi strunjit cu fiare ascuţite pe tot corpul şi ars cu făclii aprinse; a fost dus apoi
la Apameia unde, cu trupul sfâşiat de răni, este aruncat într-o groapă adâncă împreună cu tot felul
de jivine; a doua zi Sfântul a fost aflat viu; a fost bătut din nou cu vine de bou; tot acum sunt prinşi şi
cei doi creştini Saturnin şi Rufin, spânzuraţi, bătuţi şi strunjiţi cu unghii de fier; continuându-se torturile
asupra lui Codrat, acesta a intrat singur în focul pregătit să-l ardă, rămânând tot nevătamat; atunci
tiranul a poruncit să-i fie tăiat capul şi, mucenicind lui Dumnezeu prin tăiere cu sabia, a trecut în sfârşit
la cele veşnice. Sf. Apostol CODRAT (†130), unul dintre cei 70, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în
Atena şi în Magnezia, unde a fost pentru o vreme episcop, câştigând prin învăţăturile sale pe mulţi
necredincioşi pentru Hristos; bătut cu pietre de închinătorii la idoli, este păzit viu de Hristos; a fost
întemniţat, legat şi înfometat; şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos după multe chinuri, în vremea
împăratului Adrian (117-138); îşi are locul de veci în Magnezia, unde mulţi bolnavi şi neputincioşi sunt
tămăduiţi pentru rugăciunile sale; este prăznuit pe 21 septembrie.
 CONON - din greacă; konon = regulă, normă; Sf. Mc. CONON din Isauria este prăznuit pe 5 martie;
vrând părinţii săi să-l căsătorească, i s-a arătat Sf. Arh. Mihail care l-a botezat în numele Sfintei Treimi;
după căsătorie trăieşte în curăţie trupească împreună cu soţia sa; îi provoacă la întrecere pe cei ce
se porniseră spre o peşteră unde era o capişte idolească închinată lui Apolon; într-o altă peşteră
vieţuia un diavol pierzător, alungat de Conon; rugându-se, Sf. Arh. Mihail îl duce la peşteră înaintea

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 20

 închinătorilor la idoli; aici, adresându-se statuii care închipuia idolul, aceasta Îl mărturiseşte pe Hristos;
a vieţuit în satul Vidania, în casa părintească, făcând minuni, vindecând şi alungând diavolii; află
unde este ascuns aurul furat şi îl aduce înapoi în cetate; struneşte mulţimea de diavoli ce năvăliseră
asupra sa şi, certându-i, le îngăduie să rămână pe pământ, însă le porunceşte să lucreze pământul şi
să păzească roadele şi dobitoacele; năvălind tâlharii, este apărat de demonii aflaţi sub puterea sa;
scapă un prunc din gura lupului ce-l răpise şi îl predă maicii sale; pornindu-se prigoană împotriva
creştinilor, Sf. Mc. Conon, pentru binele făcut locuitorilor din Isauria, este izbăvit de aceştia din mâinile
celor ce-l munceau; după doi ani se mută la Domnul; săpând la temelia casei sale unde doreau să
ridice o biserică, au găsit 30 de vase de lut unde sfântul închisese şi pecetluise demonii; spărgând
unul, au ieşit demonii pe care sfântul îi alungă cu rugăciunea. Sf. Mc. CONON grădinarul, de fel din
Nazaretul Galileii, a vieţuit în vremea împăratului Decius; vine în cetatea Mandon a Pamfiliei unde,
într-un loc numit Carmila, îşi întemeiază gospodăria; a fost prins şi i s-au bătut piroane în picioare, silit
să alerge în faţa caretei ighemonului până când, istovit, şi-a dat sufletul în mâna Domnului; este
prăznuit în data de 5 martie. În cetatea Iconiei, în vremea împăratului Aurelian, a trăit Sf. CONON;
printr-o minune, a salvat de inundaţie oraşul şi satele din amonte; a mucenicit pentru mărturisirea lui
Hristos împreună cu fiul său, pe care îl chema tot Conon; fiind puşi pe un pat de fier sub care ardeau
cărbuni, şi peste ei turnându-se untedelemn încins, au rămas totuşi neatinşi; au fost apoi spânzuraţi cu
capul în jos şi afumaţi; Domiţian, comitele, a poruncit să fie tăiaţi cu ferăstrăul, dar fiind lăsaţi să se
roage şi-au dat sufletele înainte ca nemiloasa poruncă să fie adusă la îndeplinire; în Vieţile Sfinţilor
sunt pomeniţi în ziua de 6 martie.
 CONCORDIE - provine din latină, având sensul: înţelegere, armonie; Sf. Mc. CONCORDIE este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 4 iunie; în timpul prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de împăratul Antonin,
în cetatea Romei trăia un bărbat cu numele CONCORDIE, al cărui tată, Gordian, era preot; luând
învoire de la tatăl său, s-a dus la Sf. Eutihie; rugându-se împreună, aceştia îi tămăduiau pe cei aflaţi în
suferinţă; mergând vestea despre el, este chemat de comitele Etrusciei; în faţa lui se mărturiseşte a fi
creştin; bătut şi aruncat în temniţă, este cercetat de fericitul Eutihie şi de Sf. Antim episcopul; eliberat
din temniţă, este hirotonit preot; refuzând să jertfească zeilor păgâni, este iarăşi întemniţat şi ucis apoi
prin tăierea capului; doi clerici, însoţiţi de bărbaţi dreptcredincioşi, i-au luat apoi trupul îngropându-l
nu departe de cetatea Spoletana; la sfântul său mormânt bolnavii se tămăduiau, orbii îşi recăpătau
vederea, dracii erau izgoniţi pentru rugăciunile sale.
 CONSTANTIN/CONSTANTINA - din latină: Constantia = statornicie, cu sensul constant, cel ce este ferm,
hotărât, statornic; statornicia este una dintre virtuţile creştine; ca nume bărbătesc, are variantele:
Costache, Costel, Costin, Costi, Costică, Costand, Costandin, Costea, Costeluş şi altele, iar pentru
partea femeiască: Constantina, Constanţa, Tanţa. Sfinţii Împăraţi, întocmai cu Apostolii, CONSTANTIN
şi mama sa Elena, sunt prăznuiţi pe 21 mai; împăratul Constantin a conferit religiei creştine drept de
cetate, alături de celelalte culte şi religii, creştinismul devenind ulterior religia oficială a Imperiului
Roman; marele CONSTANTIN s-a născut din Consta şi Elena. Tatăl său, cu toate că era închinător la
idoli, nădăjduia în ajutorul Dumnezeului Celui Preaînalt şi nu-i prigonea pe creştini; CONSTANTIN a
luptat pentru tronul împărăţiei cu Maxentie, fiul nelegitim al lui Maximian Erculie; din înfruntare biruitor
a ieşit CONSTANTIN şi, arătându-i-se în vedenie Domnul Iisus Hristos, Îi urmează îndemnul aşezând
oastea sub semnul Crucii; a purtat război împotriva unei mici cetăţi, Vizantia, pe care o biruie urmând
îndemnul conţinut în scrisoarea alcătuită din stelele cerului: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi te
voi scoate, şi Mă vei preamări”; luptând cu vrăjmaşii sub semnul Crucii care i se arată însoţită de
cuvintele: „Prin acest semn vei birui”, iese victorios într-o bătălie cu tătarii la Dunăre; îmbolnăvindu-se
de lepră este sfătuit de slujitorii idoleşti să-şi facă o scăldătoare din sângele unor copii mici pentru a
se vindeca; văzând durerea şi plângerea mamelor ai căror prunci urmau să fie sacrificaţi pentru a
umple scăldătoarea cu sângele lor, le redă copiii fără a le face nici un rău şi este tămăduit de
Dumnezeu care, prin Sf. Apostoli Petru şi Pavel, îi arată că doar prin baia Sfântului Botez va scăpa de
suferinţa sa; este catehizat de episcopul Silvestru şi botezat, poruncind apoi ca nimeni să nu mai
îndrăznească a-L huli pe Hristos; apoi, fiind tulburată Biserica de răucredinciosul Arie, convoacă
Sinodul de la Niceea (†325) unde au fost alcătuite dogmele sfintei credinţe ortodoxe; căutând
împărăteasa Elena, maica sa, Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, la rugăciunea fericitului
patriarh Macarie, i s-a descoperit Mormântul şi locul Căpăţânii (Golgota) unde au fost găsite trei
cruci îngropate; punând crucile una câte una pe un mort, când a pus-o pe cea a răstignirii Domnului
Iisus, mortul a înviat cu puterea dumnezeieştii Cruci; împărăteasa a poruncit ca în Ierusalim, pe acele
sfinte locuri, să fie zidite biserici; îmbolnăvindu-se apoi împăratul CONSTANTIN în timpul unei campanii
împotriva perşilor, şi-a dat sufletul într-un sat al Nicomidiei, fiind adus la Constantinopol şi îngropat în
Biserica Sfinţilor Apostoli. Pe meleagurile noastre, domn al Ţării Româneşti în urmă cu 300 de ani, Sf.
CONSTANTIN Brâncoveanu a fost ctitor a peste 100 de biserici şi mănăstiri; pentru refuzul de a se
lepăda de credinţa creştină a fost ucis de turci împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 21
 Radu şi Matei, împreună cu sfetnicul Ianache; sunt prăznuiţi pe 16 august. Cuvioşii părinţi CONSTANTIN
şi Metodie, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 11 mai; s-au născut în cetatea Tesalonicului în vremea
împăraţilor iconoclaşti Leon Armeanul şi Mihail Travlul; Metodie, fratele mai mic, slujea la început ca
ostaş în părţile ce se învecinau cu slavonii; Constantin primea ca învăţătură gramatica, aritmetica,
astronomia, retorica, filosofia, muzica; fugind apoi de lume şi de căsătorie, el a intrat într-o mănăstire,
luând chipul monahicesc; a fost adus împotriva voinţei la Constantinopol şi hirotonisit preot; aici L-a
propovăduit pe Hristos printre sarazini; a fost trimis împreună cu fratele său Metodie, care cunoştea
limba slavonă, să-l vestească pe Hristos printre slavi; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate pe larg disputele lor
pe teme de credinţă cu iudeii, sarazinii şi cozarii; revenind la Constantinopol, sunt trimişi pentru a-L
vesti pe Hristos în părţile locuite de slavi; insuflaţi fiind de Sfântul Duh, şi-au însuşit limba şi alfabetul
slavon, mergând apoi în Moravia unde au zăbovit patru ani; aici s-au confruntat cu latinii, pentru că
slujeau Sfânta Liturghie în slavoneşte; au fost primiţi la Roma de Papa Adrian care a consfinţit slujirea
Sfintei Liturghii în slavonă; zăbovind la Roma, Cuv. CONSTANTIN s-a îmbolnăvit, primind în vedenie
veste despre trecerea sa la cele veşnice; Cuv. Metodie, după săvârşirea din viaţă a Sf. Chiril, a primit
vrednicia de episcop al Moraviei.
 COPRIE - din greacă; kopros = ceea ce se aruncă, gunoi. Cuv. Mc. COPRIE şi Patermutie, împreună
cu Sf. Alexandru, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 9 iulie, data la care s-au săvârşit din această
viaţă. Cuv. COPRIE, Patermutie şi cei împreună cu dânşii au pătimit în vremea împăratului Iulian care,
creştin fiind, s-a lepădat de Hristos revenind la păgânism; pornind Iulian război împotriva perşilor şi
abătându-se prin părţile Egiptului, unde vieţuiau mulţi pustnici, îi prinde pe cei doi; Coprie primise însă
înştiinţare, în vis, despre prigoana pornită de împărat împotriva creştinilor şi, temându-se, se lasă ispitit
de oferta împăratului, lepădându-se de Hristos şi închinându-se zeilor; fiind părăsit de îngeri, cade sub
stăpânirea diavolilor; Patermutie este întemniţat şi adus în faţa împăratului pentru a fi judecat, iar
Coprie, fiind de faţă şi ascultându-i cuvintele, se mâhneşte pentru greşeala sa şi revine la Hristos; sunt
aruncaţi într-o tigaie încinsă care răcindu-se nu-i răneşte; sortiţi să fie arşi în foc, unul dintre ostaşii
împăratului, cu numele Alexandru, auzindu-le cuvintele insuflate de Sfântul Duh şi umilindu-se, li se
alătură intrând şi el în cuptorul încins şi îşi dă sufletul în mâinile îngerilor, însă trupul îi rămâne nears;
Patermutie şi Coprie ies fără a fi răniţi de foc, uimindu-l pe împărat, care porunceşte ca amândoi să
fie ucişi prin sabie. Tot pe 9 iulie este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi Sf. COPRIE; preot după rânduială şi
contemporan cu Sf. Cuv. Mc. Patermutie (despre ale cărui minuni vorbeşte), cu darul lui Dumnezeu a
făcut ca pământul neroditor al unui sat să dea rod bogat; într-o confruntare dogmatică cu un eretic
maniheu îi propune acestuia ca adevărul credinţei fiecăruia să fie probat prin foc; intrând sfântul în
foc, văpaia s-a împărţit în două lăsându-l neatins; maniheul ezitând, este aruncat în foc de obştea
care asista la confruntare, însă nemaiputând suporta arsura, fuge; dar cuviosul Coprie îl scapă de
mânia poporului; un închinător la idoli, furând verdeţuri din grădina sfântului, nu a reuşit să le fiarbă şi,
pocăindu-se, îşi mărturiseşte păcatul şi vine la Hristos; Sf. COPRIE, înfăptuind multe minuni în timpul
vieţii, s-a săvârşit cu pace din această viaţă, odihnindu-se în împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos.
 CORNELIU/CORNELIA - provine din latină, cu sensul: cornul abundenţei; derivate: Cornel, Cornea, Neli
şi altele. Sf. CORNELIU este prăznuit pe 13 septembrie; în Faptele Apostolilor este pomenit un bărbat
cu numele Corneliu, sutaş în armata romană, despre care se spunea că „este om drept şi temător de
Dumnezeu”; fiind martor la crucificarea Domnului Iisus, s-a botezat apoi creştinându-se; de neam din
Tracia, a trăit creştineşte în Cezareea Palestinei după Patimile, Învierea şi Înălţarea Domnului Iisus
Hristos la Cer, împlinind lucrările luminii în întunericul necredinţei; deşi era păgân, vieţuia ca un bun
creştin, cinstindu-L pe Hristos prin milostenii; arătându-i-se în vedenie un înger, este îndemnat să trimită
după Simon (Petru), care se afla în Pope, de la care va primi învăţătura cea dreaptă; acum are Sf.
Apostol Petru acea vedenie prin care Dumnezeu le dă creştinilor dezlegare să mănânce din toate
vieţuitoarele de care până atunci iudeilor le fusese interzis să se apropie, considerându-le necurate;
arătându-i-se lui Petru această vedenie de trei ori, în care Dumnezeu spune: „Cele ce Dumnezeu a
curăţit tu să nu le numeşti spurcate”, Petru este îndemnat să nu se sfiască de cei netăiaţi împrejur
(evreii nu se amestecau cu alte neamuri), întrucât şi ei trebuie să audă şi să urmeze Cuvântul lui
Dumnezeu; exegeza teologică interpretează foamea ce se cere astâmpărată pentru nevoile trupului
în sens figurat, ca foame duhovnicească; în Vieţile Sfinţilor este tâlcuită pe larg vedenia Sfântului
Petru şi înţelesurile duhovniceşti; venind deci Petru în casa lui Corneliu, acesta se converteşte la
creştinism; este cel dintâi dintre păgâni care crede în Domnul Iisus Hristos, fiind apoi numit de Sf. Petru
episcop; prin lucrarea sa sunt aduşi la dreapta credinţă mulţime de păgâni; la vremea petrecerii din
această lume aude glasul Domnului: „Corneliu, vino la Mine, că iată s-a gătit ţie cununa dreptăţii”; a
fost îngropat aproape de altarul lui Zeus, năruit de cutremur; trecând apoi timpul, locul îngropării sale
a fost uitat; arătându-i-se în vis episcopului Silvan, îi dezvăluie locul unde este îngropat; Silvan zideşte
o biserică, după îndemnul sfântului, racla cu sfintele sale moaşte mergând singură şi apropiindu-se
de Altar prin partea dreaptă; Sfântul CORNELIU e apoi îngropat în Altar; un zugrav pe nume Evcratie îi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 22
 zugrăveşte acestuia chipul, după ce are o viziune cu sfântul pe care nu-l cunoscuse.
 COSMA - din greacă: Κοσμάς (χόσμος = ordine, podoabă, armonie, decenţă); acest nume exprimă
o stare de echilibru, o deplină armonie între componentele trupeşti şi sufleteşti ale firii umane; este
însă întâlnit îndeosebi ca patronimic; nume derivate: Cosmin şi Cosmina, încă folosite în onomastica
ortodoxă contemporană. În Sinaxar sunt amintite trei perechi de sfinţi cu nume identice: Sfinţii Mc.
COSMA şi Damian, doctori fără de arginţi. Primii doi sunt de prin părţile Arabiei; aceştia au fost prinşi în
vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian şi duşi pentru cercetare în cetatea Ciliciei; au fost atârnaţi
în chingi şi, bătuţi cu pietre, acestea se întorceau rănindu-i pe cei care le aruncau; săgetaţi, săgeţile
se întorceau asupra celor care le aruncau asupra lor; au fost ucişi prin sabie, împreună cu alţi trei
creştini: Leontie, Antim şi Evtropie, şi sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 17 octombrie. Alţi doi Sf. COSMA
şi Damian, doctori fără de arginţi, care cu pace se odihnesc în locul numit Feriman, au fost doi fraţi
de neam din Asia; mamă lor creştină, Teodotia, a trăit în văduvie după moartea bărbatului, slujind lui
Hristos; cei doi au primit de la Dumnezeu darul tămăduirii, vindecând oameni şi dobitoace fără a
primi nici bani, nici daruri; Damian se lasă ispitit şi acceptă de la o femeie trei ouă, pentru numele
Sfintei Treimi; aflând, Cosma se mâhneşte şi, apropiindu-i-se sfârşitul, porunceşte ca fratele său să nu
fie înmormântat alături de el; murind deci şi Damian, nu ştiau unde să-l îngroape; o cămilă vindecată
mai înainte de ei le spune cu glas omenesc să-l îngroape alături de fratele său, căci nu pentru plată
luase acele trei ouă, ci pentru slava lui Hristos; cinstitele lui moaşte au fost deci îngropate alături de
fratele său la locul numit Feriman; În Sinaxar sunt relatate vindecările săvârşite de cei doi fraţi, după
moarte; sunt prăznuiţi pe data de 1 noiembrie. Alţi doi Sf. Mucenici COSMA şi Damian, doctori fără de
arginţi, sunt prăznuiţi în ziua de 1 iulie; fraţi după trup, aceştia vin pe lume la Roma, din părinţi creştini;
au primit darul tămăduirii celor aflaţi în suferinţă; în vremea aceea împărat în Roma era Carin; acesta
trimite ostaşi să-i aducă la judecată; blestemat fiind de cei doi sfinţi pentru că-L hulea pe Hristos, lui
Carin i s-a sucit grumazul; ascultând îndemnul celor doi fraţi şi mărturisindu-L pe Hristos, se vindecă
deîndată; ademeniţi fiind însă de un doctor slăvit din părţile acelea, pe când cei doi adunau ierburi
de leac sunt ucişi de el cu pietre, iar trupurile le sunt ascunse lângă un izvor. Cuv. COSMA Sihastrul,
despre care se vorbeşte în Limonariu, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 3 august; venind din
Ierusalim în Antiohia, moare şi este înmormântat în catedrala patriarhală; părintele Vasile, preot în
mănăstirea Vizantia, povesteşte că, mergând să se închine cinstitelor lui moaşte, un om sărac îi spune
că în fiecare noapte îl aude pe cel îngropat, de care fusese tămăduit, strigând către episcop:
„Ereticule, nu te atinge şi nu te apropia de mine, pentru că eşti vrăjmaşul soborniceştii şi Sfintei Biserici
a lui Dumnezeu”; preotul Vasile evocă în Limonariu şi alte fapte minunate ale Cuviosului. Sf. Cuv. Mc.
COSMA Atonitul este prăznuit pe 5 decembrie.
 Sf. COZMA, episcopul Calcedonului în vremea rătăcirii iconoclaste, a pătimit izgonire pentru credinţa
sa, răbdând multe ispite; este prăznuit pe data de 18 aprilie.
 CRĂCIUN - potrivit dicţionarului explicativ, are etimologie latină: creatio-creationis -etimologie forţată,
întrucât nici nu păstrează suportul consonantic şi nici sensul nu acoperă înţelesul, căci Iisus este
născut, nu creat. Crăciunul este sărbătoarea creştină dedicată naşterii Domnului Iisus Hristos. Numele
este regăsit îndeosebi ca patronimic, raţiunea perpetuării lui; însă, ca nume de botez, nu se mai
foloseşte în prezent; semnificaţia acestui nume marchează un moment de cumpănă în evoluţia
duhovnicească a sufletului prin trecerea de la păgânism la credinţa creştină.
 Sf. Mc. CRESCENT (vezi Anect) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 10 martie. Pe data de 15 aprilie este
prăznuit Sf. Mc. CRESCENT din Mira Lichiei; acesta, nevrând să cinstească idolii şi mărturisindu-L pe
Hristos, a fost supus la chinuri şi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
 Sf. Mc. CRISCHENTIA, Vit şi Modest au trăit şi pătimit în vremea prigoanei dezlănţuite de ighemonul
Valerian, când în Roma împărat era Diocleţian; când Vit avea 12 ani, iar tatăl său era închinător la
idoli, a fost luminat cu darul Sfântului Duh, venind la credinţa creştină, înfăptuind apoi multe minuni;
adus în faţa lui Valerian şi refuzând să se lepede de credinţa creştină a fost bătut; vătămându-se
mâna cu care Valerian le poruncea celor ce-l băteau, este vindecată de Vit, însă Valerian rămâne
credincios idolilor; îl vindecă apoi pe fiul împăratului Diocleţian, care era muncit de un diavol; Vit,
rămânând neclintit în credinţa creştină, este aruncat în temniţă împreună cu Modest, slujitorul său, cu
fericita CRISCHENTIA, maica sa, care venind acolo s-a mărturisit creştină şi l-a vădit pe împărat pentru
păgânătatea şi tirania lui; fiind munciţi de slugile lui Valerian şi rugându-se Sf. Vit, s-a făcut cutremur
mare, capiştile idoleşti s-au năruit, iar sfinţii mucenici au fost eliberaţi de un înger şi duşi în Lucania, la
râul cu numele Silar, şi i-a pus sub copacul unde se odihniseră mai înainte, când au venit din Sicilia;
aici şi-au dat sufletele şi au fost îngropaţi în acel loc, care se numeşte Mariane; Sfinţii Vit, Modest şi
CRISCHENTIA sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 15 iunie.
 CRISTIAN/CRISTINA - din latină: creştin, cel ce crede în Hristos; unul dintre cele mai întâlnite nume în
spaţiul ortodox; purtătorul acestui nume îşi mărturiseşte iubirea pentru Hristos, conştient că purtându-l

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 23

 cu vrednicie urcă pe cele mai înalte culmi la care fiinţa umană poate aspira, înduhovnicindu-se şi
având bună nădejde pentru mântuire; variante ale numelui sunt: Cristiana, Cristi, Cristea, Hristea, toţi
purtătorii acestui nume fiind prăznuiţi de Crăciun, la data de 25 decembrie, în ziua sfintei sărbători a
naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sf. Mc. fecioară CRISTINA, împreună cu Sf. Mc. Petru, Dionisie,
Andrei, Pavel, Eraclie, Paulin şi Venedim, au mucenicit în cetatea Lampsac, pe vremea împăratului
Deciu, în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva Bisericii lui Hristos; se spune în Sinaxar că Sf. Mc.
Petru, un tânăr câştigat pentru credinţa creştină, este prins şi adus în faţa ighemonului spre cercetare;
torturat, zdrobindu-i-se oasele pe roată, este omorât apoi prin tăierea capului; tot în acea vreme este
prins şi Dionisie, un bărbat creştin, şi adus în cetatea Lampsac de doi ostaşi cu numele Andrei şi Pavel,
din Mesopotamia; CRISTINA, o tânără fecioară de 16 ani, mâhnindu-se că un alt creştin, Nicomah,
înspământându-se se leapădă de Hristos, este dată unor tineri desfrânaţi pentru a fi batjocorită, dar
sunt împiedicaţi de un înger; ostaşii Andrei şi Pavel, mărturisindu-se şi ei a fi creştini, au fost întemniţaţi
împreună cu Dionisie şi ucişi apoi de păgâni cu pietre, prin lapidare; Petru a fost omorât prin tortură,
iar Sf. Mc. fecioară CRISTINA prin tăiere cu sabia; cu toţii sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18
mai; în Calendarul Creştin-Ortodox doar Sf. Mc. Petru, Dionisie şi HRISTINA (CRISTINA) sunt prăzbuiţi la
aceeaşi dată.
 CRISTOFOR/CRISTOFER - din greacă; Χρυστοφόρος, compus din Χρυστο + verbul φόρος = a purta, cu
înţelesul de purtător de Hristos, purtându-L pe Hristos; este un nume rar folosit în prezent, deşi exprimă
desăvârşirea fiinţei umane prin coborârea şi sălăşluirea Domnului Iisus Hristos în inima omului; defineşte
un suflet îmbunătăţit având ca potenţial menirea de a-L primi pe Domnul Iisus Hristos în taina inimii
sale, unde Îşi face sălaş împreună cu Duhul Sfânt; un suflet în care lucrător este de-acum Hristos.
 Sf. Ap. CUART/CVART, Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast şi Tertie (din cei 70 de Apostoli) sunt prăznuiţi pe
10 noiembrie; Olimp şi Rodion au fost tăiaţi cu sabia în cetatea Romei în vremea lui Nero; Sosipatru şi
Erast, primul episcop al Iconiei, iar celălalt al Paneadiei, s-au mutat în pace la Domnul asemenea lui
CUART, episcop al Iconiei şi a lui Tertie, al doilea episcop al Iconiei.
 Sf. Mc. CUCŞA şi Sf. Pimen pustnicul, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 27 august; Sf. Mc. CUCŞA este
unul dintre părinţii mănăstirii Pecersca; este cunoscut prin minunile împlinite; prins de necredincioşi, a
fost ucis împreună cu ucenicul său; tot în acea vreme se nevoia în mănăstirea Pecersca şi fericitul
pustnic Pimen, care avea darul vindecării celor bolnavi; având şi darul vederii înainte şi-a cunoscut
cu doi ani mai devreme trecerea sa la Domnul; a murit în biserică aflând despre uciderea fratelui
CUCŞA şi a ucenicului său.
 Sf. Mc. CVINTILIAN este prăznuit pe 28 aprilie, împreună cu Sf. Mc. Maxim şi Sf. Mc. Dadas din Ozovia
(vezi Dada).

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 24

 F
 FABIANUS - nume de origine latină; faba = bob; variante Fabian (cu sensul: cultivator de fasole sub
care este prezent în onomastica ortodoxă ca nume purtat de cei vârstnici), Fabiola şi Favie. Sf. Mc.
FAVIE episcopul Romei (pomenit în Vieţile Sfinţilor sub acest nume) este prăznuit pe data de 5 august
în Calendarul creştin-ortodox sub numele Fabian; acesta, părăsindu-şi satul natal, vine la Roma, unde
se îndeletniceşte cu îngroparea mucenicilor chinuiţi şi ucişi; preasfinţitul episcop Anter fiind ucis în
prigoana dezlănţuită de Maximian, credincioşii s-au întrunit în taină în Sinod pentru alegerea altui
episcop; preotul Favie, prezent la acest Sinod, nu era vizat pentru a fi uns în locul fericitului Anter; dar
iscându-se neînţelegere în sobor, un porumbel alb s-a aşezat pe capul său, făcându-se apoi nevăzut;
atunci au cunoscut membrii Sinodului că preotul Favie a fost ales de Însuşi Dumnezeu, înscăunându-l
ca patriarh al Romei; în acelaşi timp, prigoana împotriva creştinilor s-a liniştit, căci împăratul păgân
Gordian (care îi urmează la tron lui Maximian, ucis de ostaşii săi) a îngăduit însă creştinilor să-şi urmeze
credinţa fără a fi împiedicaţi; în această perioadă sunt zidite biserici la gropniţele unde odihneau
moaştele mucenicilor, dar şi deasupra peşterilor unde se refugiau creştinii prigoniţi; la tron urmează
Filip, fiul lui Gordian; creştinându-se, primeşte Sfântul Botez de la preafericitul Favie şi, împreună cu
senatorul Pontie, sfărâmă idolii şi dărâmă capiştele; după numai patru ani Filip este ucis împreună cu
fiul său de păgânii conduşi de Deciu, reîncepând prigoana împotriva Bisericii lui Hristos; preafericitul
Favie este prins şi i se taie capul; nu după multă vreme, Pontie este şi el prins şi primeşte mucenicescul
sfârşit pentru Domnul nostru Iisus Hristos; se precizează în Vieţile Sfinţilor, într-o notă însoţind pătimirea
Sf. Favie, că Sf. Favian (Fabian, cum a fost numit de romani) este pomenit de catolici pe 3 ianuarie,
lui datorându-i-se şi rânduiala prin care Mirul este sfinţit în Marea Joi a Cinei celei de Taină, cel vechi
fiind ars în biserică.
 Sf. Ap. FALEGONT, este prăznuit în ziua de 8 aprilie sub numele FLEGON (vezi Sf. Ap. Ermie).
 Sf. Mc. FANURIE s-a născut în insula Rodos, cum se specifică în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe tipărit la
Tesalonic în 1996 (vol. 5, pag. 58); descoperindu-se între zidurile unei fortăreţe din sec. XIV ruinele unei
biserici, au fost scoase la iveală mai multe icoane, într-una fiind reprezentate 12 scene din martiriul
unui tânăr ostaş ţinând în mâna dreaptă o cruce; episcopul locului, cu numele Nil (1355-1369) a
descifrat inscripţia numelui de pe icoană: „Sf. Fanurie”; tradiţia păstrată relatează despre minunile
săvârşite de Sf. Fanurie, descoperind obiecte şi animale rătăcite sau pierdute; tot potrivit tradiţiei
păstrate în Creta şi în ţările ortodoxe, Sf. Fanurie s-a născut dintr-o mamă păcătoasă, pe care nu a
putut-o întoarce la pocăinţă, dar pentru mântuirea căreia n-a încetat să se roage nici când era ucis
cu pietre: „Pentru aceste suferinţe, Doamne, vino în ajutorul tuturor celor ce se vor ruga pentru
mântuirea mamei lui Fanurie”; pentru iertarea mamei sale mulţi credincioşi cărora li se rătăcesc unele
obiecte sau animale obişnuiesc să facă plăcinte pe care le împart; este prăznuit în ziua de 27 august.
 FAUST/FAUSTA -Sf. Mc. FAUST este prăznuit pe 16 iulie (vezi Avudin), iar Sf. Mc. FAUSTA fecioara (vezi Sf.
Mc. Evilasie) este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 6 februarie.
 FELICIA - din latină, cu sensul: norocoasă, fericită; stare mult râvnită de orice suflet de om, dar de
care se va putea însă împărtăşi doar alăturându-se Domnului Iisus Hristos şi cetei celor mântuiţi, după
petrecerea sa din această viaţă; variantă Felicitas. Sf. Mc. FELICITAS şi Perpetua au pătimit împreună
cu alţi patru creştini în vremea împăratului Septimiu Sever; Vibia Perpetua, matroană romană, femeie
instruită şi bine educată, dintr-o familie înstărită din oraşul Thuburbo Minus (azi Tebourba) situat la 40
km. de Cartagina, căsătorită, este arestată ca simplă catehumenă, încă înaintea primirii botezului
creştin; tot acum sunt arestaţi şi doi tineri cetăţeni liberi, Saturnius şi Secundus, sclavul Revocatus, şi
Felicitas, sclava Perpetuei, toţi fiind catehumeni; aflând Saturus, catehetul lor, că ucenicii săi au fost
arestaţi, se predă autorităţilor din Thuburbo care, descărcându-se de orice răspundere, îi trimit pe cei
şase la Cartagina, unde sunt închişi într-o temniţă întunecoasă; comunitatea creştină din Cartagina,
prin diaconii Pomponius şi Tertius, le vine în ajutor, intervenind pe lângă administratorul închisorii,
plătindu-l cu aur pentru a le uşura detenţia; tatăl Perpetuei, păgân fanatic, încearcă fără succes să-şi
înduplece fiica să se lepede de Hristos; peste câteva zile, sunt duşi pentru a fi judecaţi în faţa
procuratorului Hilarianus; refuzând să abjure de la credinţa creştină, sunt condamnaţi la moarte şi
încarceraţi; în aşteptarea pedepsei, Perpetua are două viziuni: într-una îi apare fratele ei Dinocrate,
mort de copil, vesel şi vindecat de boală, iar în cealaltă se luptă cu un „egiptean” (diavol) pe care îl
biruie zdrobindu-i capul cu călcâiul; Saturus, catehetul celor şase tineri, are o viziune în care martirii
sunt duşi de patru îngeri în Paradis, unde se întâlnesc cu alţi martiri care au mucenicit înaintea lor:
Jocundus, Saturmius, Artaxius, arşi de vii în prigoană, şi Quintus, mort în închisoare; dintre cei şase,
Secundulus trece la Domnul în închisoare; Felicitas purta rod în pântec; este lăsată să nască, legea
romană interzicând uciderea unei femei însărcinate, şi aduce pe lume o fetiţă; Saturnius şi Revocatus
sunt sfâşiaţi de fiare, primul de un lup, al doilea de un urs; Saturus este şi el sfâşiat de un leopard, iar
Perpetua şi Felicitas sunt atacate de o vacă sălbatică (!); martirilor le sunt tăiate capetele; ulterior, pe
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 54
 mormintele lor, în Cartagina, a fost ridicată Basilica majoram; sunt prăznuiţi pe 1 februarie.
 FELIX - din latină, având sensul: fericit; fericirea este acea supremă stare de împlinire ce nu poate fi
dobândită decât în comuniune cu toate celelalte suflete, şi care poate fi trăită doar prin eliminarea
răului din viaţa omului, rău ce poate fi evitat doar când pătrunzând în lumină sufletul se împărtăşeşte
de adevăr; iar fericirea supremă, desăvârşita împlinire a fiinţei umane, este când deschizându-şi
porţile sufletului Duhul lui Dumnezeu pătrunde şi se sălăşluieşte în cele mai tainice ascunsuri ale firii
sale; până ce sufletul nu se identifică cu Dumnezeu, nu se recunoaşte pe sine în raţiunile divine ale firii
umane rostite de Cuvânt, nu se poate împărtăşi decât de o fericire iluzorie, trecătoare, ce piere
odată cu pieritoarele şi efemerele plăceri experimentate prin simţuri; numele este încă prezent în
onomastica ortodoxă. Biserica Ortodoxă cinsteşte memoria mai multor sfinţi purtând acest nume. Sf.
Mc. FELIX (†303), preot în vremea persecuţiilor, a fost decapitat pentru refuzul de a arde Sfintele
Scripturi; este prăznuit pe data de 19 septembrie.
 FENANNA - nume întâlnit ca personaj biblic în Vechiul Testament, şi căruia Origen îi atribuie înţelesul
întoarcere; în onomastica ortodoxă nu se regăseşte acest nume, nici în trecut şi nici în prezent; este
amintit aici prin faptul că sugerează posibila reîntoarcere a sufletului omenesc în starea de puritate şi
nevinovăţie a începuturilor; exprimă nădejdea în regăsirea sinelui, speranţa că exilul său pământesc
nu este definitiv, că există încă o cale de întoarcere; purtătorul acestui nume, conştientizând sensul
său profund, spiritual, îşi poate rândui viaţa astfel ca destinul sugerat să se împlinească.
 Sf. Mc. FERVUTA, pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 4 aprilie, este sora Sf. Simeon, episcopul Persiei, care a
mucenicit pentru Hristos în vremea împăratului Savorie; după uciderea Sf. Simeon, în faţa împărătesei
sunt aduse Fervuta, împreună cu sora ei şi o sclavă; Fervuta se mărturiseşte a-İ fi mireasă lui Hristos;
îmbolnăvindu-se împărăteasa, Fervuta este bănuită că a otrăvit-o; însă mai mulţi demnitari robiţi de
frumuseţea ei, printre care şi un anume Mauptis, caută să-i câştige favorurile, fiind însă respinşi şi
umiliţi de ea; este învinuită de otrăvirea împărătesei şi condamnată la moarte; este legată între doi
pari înfipţi în pământ, tăiată cu ferăstrăul, atârnată de copaci şi lăsată spre a fi privelişte pe
marginea drumului.
 FEVRONIA - în latină luna februarie: februo = a purifica; februus = purificare; numele evocă nevoinţele
sufletului pentru eliberarea de întinarea produsă prin îndelunga lucrare a păcatelor, recuperarea
stării de puritate, de feciorie, cum este numită, de care depinde mântuirea sufletului; ignorând sensul
mobilizator al acestui nume, sufletul se abandonează plăcerilor trupeşti, explorării universului lumii
materiale prin cele cinci simţuri, întârziindu-şi sau ratându-şi evoluţia către culmile spiritului. Sf. Mc.
FEVRONIA este prăznuită pe 25 iunie; în Vieţile Sfinţilor se precizează la notă că viaţa Sf. Fevronia,
relatată de Tomaida, monahia care a asistat la pătimirea muceniţei, se regăseşte la Metafrast şi în
Mineiul fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei; în vremea lui Diocleţian, un anume Lisimah, fiul
eparhului Antim şi Selim, unchiul lui, sunt trimişi în părţile de răsărit ale imperiului pentru a stârpi creştinii;
ajung în Mesopotamia, în oraşul Palmira, unde mulţi creştini fuseseră ucişi prin foc, daţi spre sfâşiere
fiarelor sălbatice, ori tăiaţi cu sabia; mijlocind Antim şi Selim pe lângă comitele Prim, o rudă a lor,
bisericile şi mănăstirile sunt înştiinţate în taină de năpasta ce se abătuse asupra creştinilor, sfătuind
vieţuitorii să-şi caute scăparea ascunzându-se; au mers apoi în Sivapol, în hotarele Asirienilor; aici era
o mănăstire de femei păstorite de o egumenă cu numele Vriena, uceniţă a fericitei Platonida; sub
păstorirea ei se aflau două fecioare, Procla, de 25 de ani, şi Fevronia, de 20 de ani; dorind să intre în
mănăstire pentru a fi povăţuită pe calea mântuirii, o femeie cu numele Ieria este îmbrăcată în straie
călugăreşti pentru ca Fevronia să nu fie ispitită şi abătută de pe calea aleasă, căci nu văzuse până
atunci nici chip bărbătesc, nici femeiesc, fiind crescută de la 2 ani în mănăstire; aflând apoi de la
Tomaida, cea de-a doua egumenă, că Ieria nu este călugăriţă, se roagă pentru sufletul ei; Fevronia
îmbolnăvindu-se, Ieria, care între timp primise Sfântul Botez, vine şi o îngrijeşte; sosind Selim şi Lisimah în
cetate, între călugăriţe se iscă neînţelegere, dacă să fugă sau nu din faţa primejdiei; o parte dintre
surori părăsesc mănăstirea, rămânând doar Fevronia şi cele două egumene, Tomaida şi Vriena,
întărite de cuvintele Tomaidei, care le reaminteşte pătimirile altor trei sfinte muceniţe, Eutropia, Livia şi
Leonida; sosind deci comitele Prim şi negăsind în mănăstire decât două călugăriţe bătrâne şi una
tânără, hotărăşte împreună cu Lisimah să le scoată din mănăstire spre a nu fi găsite şi supuse la
chinuri; sunt denunţaţi de un ostaş, care îl informează pe Selim; Fevronia este deci prinsă şi adusă la
judecată; este bătută cumplit şi atârnată deasupra unui foc; îi sunt smulşi dinţii, tăiaţi sânii şi rănile
pârjolite cu foc; este ucisă prin tăierea capului, după ce îi sunt tăiate mâinile şi picioarele; adunând
mădularele şi dinţii trupul sfintei muceniţe este îngropat, multe tămăduiri împlinindu-se la mormântul
ei; Lisimah şi comitele Prim au primit Sfântul Botez şi, lăsându-şi dregătoriile, au mers la arhimandritul
Marcel călugărindu-se; în ziua praznicului ei din 25 iunie Sf. Mc. Fevronia s-a arătat stând în mijlocul
surorilor şi cântând; zidindu-se o biserică în numele ei, descoperindu-i mormântul şi deschizând racla
episcopul află cinstitele sale moaşte strălucind ca soarele; căutând să-i scoată moaştele pentru a fi
duse în biserica cea nouă, s-a iscat un zgomot mare în văzduh şi, cutremurându-se pământul, au
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 55
 cunoscut că sfânta nu doreşte să fie strămutată din acel loc; luând deci doar unul din dinţii sfintei şi
punându-l într-un vas de aur, l-au dus în biserica cea nouă; sfinţindu-se biserica, în acea zi orbii au
văzut, cei şchiopi s-au îndreptat, iar cei îndrăciţi au fost eliberaţi; după moartea cuvioasei egumene
Vriena egumenia este luată de Tomaida, care a aşternut în scris viaţa şi pătimirea Sf. Mc. Fevronia.
 FICOL - nume de origine ebraică, întâlnit în Vechiul Testament ca personaj biblic; în traducere: cel ce
ţine; nu se întâlneşte printre numele româneşti de botez. Împreună cu Abimeleh şi Ohozat, numele
Ficol este considerat, după Origen, ca imagine personalizată a filosofiei, asociindu-l cu etica şi fiind
prototipul filosofiei morale; poate exprima statornicia, tenacitatea cu care sufletul omului urmăreşte
împlinirea unui ţel creditat cu puterea de a-l proiecta într-o stare mai înaltă, evoluată a fiinţei, dar
poate fi şi expresia alipirii de starea prezentă, tot mai profundei afundări în materialitatea lumii.
 FILAGRIE - din greacă; φίλαγρος = care iubeşte ogorul; este însuşi destinul omului creat de Dumnezeu
pentru a lucra şi stăpâni pământul, lumea materială din care însuşi este plămădit; ogorul pe care îl
iubeşte şi pe care îl lucrează poate fi ţarina din care îşi scoate trudind hrana trupească, dar pot fi şi
pământurile sale interioare, pe care lucrându-le şi luându-le treptat în stăpânire, supunându-şi partea
poftitoare şi iuţimea şi punându-le totodată sub ascultarea facultăţii raţionale, cea mai înaltă putere
a sufletului prin care se aseamănă sfinţilor îngeri, înaintează pe anevoioasa şi ostenitoarea cărare a
mântuirii şi desăvârşirii; abandonat în prezent, când tot mai mulţi „ţărani”, după ce şi-au recuperat
pământul, îl vând străinilor mărturisindu-şi astfel lipsa iubirii pentru glia strămoşească.
 FILARET - din greacă; φιλάρετος = virtuos; este destinul unui suflet neliniştit în care, trezindu-se dorul
după starea paradisiacă pierdută în acel început de lume când, prin neascultare, s-a îndepărtat de
Dumnezeu şi a fost alungat din Grădina Edenului, prin aspre nevoinţe şi renunţări, prin lepădarea de
sine, luându-şi treptat în stăpânire puterile sufleteşti şi supunându-le poruncilor primite de la Părintele
său Ceresc, patimile sunt înlocuite de virtuţi; dispare ca nume de botez, ieşind treptat din actualitate
odată cu trecerea celor vârstnici la cele veşnice. Sf. FILARET cel milostiv este prăznuit pe data de 1
decembrie; a vieţuit în părţile Paflagoniei într-un sat numit Amnia, părinţii săi fiind Gheorghe şi Ana; a
fost căsătorit cu o femeie de neam bogat, Teozva, care a adus în casa lui multă avuţie; au avut trei
copii: Ioan, întâiul născut, şi două fete, Ipatia şi Evantia; a fost milostiv, hrănindu-i după cuvântul
Domnului pe cei flămânzi, adăpându-i pe cei însetaţi, îmbrăcându-i pe cei goi, primitor de străini;
împărţindu-şi cu dărnicie averea celor aflaţi în nevoie sărăceşte, fără a înceta să-i ajute din puţinul
rămas pe cei strâmtoraţi; pierde într-o năvălire a ismailitenilor turmele de oi, boi, cai, asini, rămânând
doar cu o pereche de boi, o vacă, un cal şi o slujnică, mulţi din casa sa fiind luaţi în robie de agareni;
din perechea de boi rămasă dăruieşte unul unul ţăran căruia îi murise animalul şi nu mai avea cu ce
îşi lucra pământul; aflând femeia sa şi ocărându-l, Filaret îi răspunde cu cuvintele Domnului: „Căutaţi
la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici adună în jitniţă, şi Tatăl vostru cel ceresc le
hrăneşte pe ele”; mâncând însă o buruiană otrăvită şi murind boul dăruit ţăranului, milostivul Filaret îi
dăruieşte şi ultimul bou; de asemenea, singurul cal rămas îl dăruieşte unui ostaş sărac, Musilie, căruia îi
murise unul din cei doi cai cu care trebuia să se prezinte, înarmat, la oaste; îi rămâne vaca, un viţel,
un asin şi câţiva stupi; oferindu-i viţelul unui alt sărac aflat în nevoie şi tânjind vaca după puiul ei, i-o
dă şi pe aceasta; făcându-se foamete, împarte ultimele trei măsuri de grâu, spre mâhnirea femeii
sale; un prieten, văzându-l în nevoie, îi trimite 40 de saci cu grâu; Teozva, femeia lui, îşi cere partea,
iar milostivul Filaret împarte ceea ce-i rămâne celor în nevoie; căutând împărăteasa Irina o fecioară
frumoasă cu care să se însoţească fiul ei Constantin, trimişii împărăteşti veniţi în Amina sunt găzduiţi în
casa unde vieţuia fericitului Filaret cu familia sa; fruntaşii satului îi trimit cele de trebuinţă pentru a-şi
primii oaspeţii care, înştiinţaţi de sărăcia sa, se minunează de frumuseţea casei; nepoata sa Maria,
fiind de aceeaşi vârstă cu împăratul Constantin, este aleasă împreună cu alte nouă fecioare, printre
care şi fiica unui bărbat slăvit cu numele Gherontie, pentru a fi prezentate împăratului Constantin şi
mamei sale; înţelegând că doar una dintre ele va fi aleasă, Maria le sugerează celorlalte ca oricare
va fi aleasă să se îngrijească de soarta celorlalte, fata lui Gherontie afirmând, cu trfaşă convingere,
că ea va fi aleasa, reamintindu-le celorlalte că, în afară de frumuseţea chipului, nu au nimic altceva;
fiica lui Gherontie, adusă cea dintâi înaintea patriciului Stavrichie, iar acesta cunoscându-i deja firea
mândră, este eliberată, primindu-şi darul; admirând frumuseţea Mariei, evlavia, blândeţea, smerita
cugetare, cucernicia, frica de Dumnezeu, împăratul o alege de soţie; o soră a ei va fi luată de unul
dintre dregătorii împărăteşti, iar cealaltă va fi trimisă la stăpânitorul Longobardiei; fericitul şi milostivul
Filaret primeşte aur, argint, pietre scumpe, haine de preţ, case şi alte bogăţii, Teozva, copiii şi toţi
casnicii săi amintindu-şi cuvintele sale spuse la vreme de răstrişte: „Este într-un loc o comoară ascunsă
pe care a gătit-o nouă Dumnezeu”; mulţumindu-i lui Dumnezeu, fericitul bătrân îşi îndeamnă familia
să organizeze un ospăţ la care să fie invitat împăratul împreună cu toţi dregătorii săi; alergând deci
pe uliţele cetăţii, Filaret adună toţi săracii, leproşii, orbii, şchiopii, bătrânii şi neputincioşii, două sute la
număr, spunându-le femeii şi copiilor: „Fiii mei, iată împăratul se apropie împreună cu dregătorii cei
mari...”, şi înţeleg că împăratul Căruia İ se închină este Însuşi Domnul Iisus Hristos, recunoscut în toţi cei
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 56
 neputincioşi şi năpăstuiţi de soartă; amintindu-le casnicilor săi cuvintele Domnului: „Faceţi neguţătorie
până când voi veni”, cuvinte prin care trebuie să se înţeleagă lucrarea mântuitoare de suflet, fericitul
Filaret, luându-şi partea sa din cele primite de la împărat, echivalentul a trei pungi, una cu aur, alta
cu argint şi una cu bani de aramă, le încredinţează lui Calist, sluga sa credincioasă, care urmând
porunca primită de la stăpânul său îi ajuta pe cei în nevoie după cum îi descoperea Dumnezeu, căci
doar El cunoaşte nevoile fiecăruia; apropiindu-i-se sfârşitul, fericitul Filaret intră în mănăstirea Rodolfia
din Constantinopol, mănăstire de fecioare, dând egumenei mult aur pentru nevoile obştii, cerând
pentru sine doar să fie înmormântat acolo; primind încuviinţarea, împarte averea săracilor, se retrage
în mănăstire şi apoi începe a boli; venind soţia, fiii şi nepoţii, le prooroceşte: lui Ioan, fiul cel mare, îi
veşteşte că îşi va lua soţie dintre neamurile cele mai depărtate cu care va trăi în înţelegere şi
binecuvântare; celui de-al dopilea fiu îi spune că va purta 24 de ani jugul lui Hristos, ca monah, după
care va trece la Domnul; toate cele vestite de Filaret s-au împlinit întocmai, cele două fecioare
intrând, după cum le-a proorocit, în mănăstirea de fecioare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
din Constantinopol; şi-a dat sufletul la 90 de ani; pe când era dus la locul de îngropare a fost însoţit
de o mulţime fără număr de săraci care se tânguiau: „O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit
pe noi de un părinte ca acesta, hrănitorul nostru?”; un om sărac, Cavococos, stăpânit de la naştere
de un duh necurat, demonul ce-l bântuia neputând suferi apropierea de Sfântul Filaret, începe să
hulească, dar, fugind, se face sănătos; un apropoiat al Cuv. Filaret povesteşte cum, a doua zi după
îngroparea sa, un bărbat luminat la chip i-a arătat în vis un râu de foc dincolo de care se vedea
Raiul, unde petreceau o mulţime de oameni îmbrăcaţi în haine albe, printre care se afla şi Cuv.
Filaret, pe care la început nu-l recunoaşte; Sf. Filaret avea în dreapta sa copii botezaţi de curând, cu
făclii în mâini, iar în stânga mulţime de săraci; întrebându-l pe tânărul cu faţa luminată cine este
acesta, i se răspunde: „Acesta este Filaret Amnianul, care prin dragostea cea mare ce avea către
săraci, prin milostenia ce o făcea şi prin viaţa sa cinstită şi curată s-a făcut ca un al doilea Avraam şi
aici sălăşluieşte”; în vis, chemat de Sf. Filaret, trece râul de foc fără să fie vătămat; apropiindu-se şi
atingându-se de el cu mâna, s-a deşteptat din somn, povestind această dumnezeiască arătare.
 FILIC - din greacă; φιλύχοος = atent, ascultător, cu plăcere; poate fi asociat unui suflet pur care a
descoperit ascultarea, suprema virtute ce caracterizează un suflet râvnitor pentru care adevărul
poate fi primit doar făcând propria minte să tacă şi ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, sau a celor
care înainte de el s-au învrednicit să-şi deschidă inima şi mintea pentru a primi în taina fiinţei Duhul
Sfânt şi pe Domnul Iisus Hristos; o altă tâlcuire: iubitor de muzică, de sunete plăcute, face trimitere tot
la un suflet îmbunătăţit care, lepădându-se de cele pământeşti, s-a apropiat de înălţimile eterate ale
celestelor tărâmuri îndulcindu-şi auzul cu muzica divină ce însoţeşte sfintele cete îngereşti; este un
nume ieşit din uz. Sf. Mc. FILIC episcopul, Ianuarie preotul, Furtunat şi Septemin sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor pe 16 aprilie; în anul al optulea al împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian s-a dat ordin ca toate
cărţile creştinilor să fie arse; venind deci în cetatea Biucan un oarecare Marian, trimisul împăraţilor,
episcopul Filic îi răspunde cu cuvintele Domnului Iisus : „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi
mărgăritarul înaintea porcilor”; cei prezenţi sunt întemniţaţi şi trimişi după trei zile la proconsulul care,
cercetându-i, îi aruncă din nou în închisoare; după şase zile sunt trimişi la prefectul pretorilor; după ce
îi cercetează şi acesta, sunt iar întemniţaţi; peste alte 14 zile, legaţi de picioare şi fără a gusta hrană
sau apă, sunt trimişi cu o corabie în cetatea Eluron, după ce trec prin Tavromeni; neînvoindu-se nici
sfintele cărţi să le dea spre a fi arse şi nici idolilor să jertfească, în ziua de16 aprilie sunt tăiaţi cu sabia.
 FILIMON - din greacă; φιλύμοον = cel ce sărută; numele, rar folosit în prezent, aminteşte de iubire,
suprema virtute creştină şi de sărutul cu care în Biserica primară enoriaşii prezenţi la Sfânta Liturghie
intrau în comuniune unii cu alţii şi cu Sfântul Duh invocat de slujitorii Altarului la Epicleză; într-o altă
tâlcuire: iubitor de singurătate, numele poate fi asociat cu petrecerea anahoreţilor care, retrăgându-
se în pustie şi detaşându-se de lume, se nevoiau înfruntând nevoinţe ascetice, sporind duhovniceşte
şi deprinzându-se a recunoaşte şi a învinge ispitele mai subtile cu care erau încercaţi de demoni. Sf.
Mc. FILIMON (unul dintre cei 9 mucenici care au pătimit în Cizic) este prăznuit pe 9 aprilie; cetatea
Cizic se află în Asia, lângă marea Helespontului care desparte Asia de Europa, învecinându-se cu
Troada, unde Sf. Ap. Pavel a răsădit Cuvântul lui Dumnezeu; înaintea marelui Constantin, guvernatorii
păgâni ai provinciei prigoneau creştinii, silindu-i să revină la închinatrea la idoli; în acea vreme,
ocărând rătăcirea elinească şi premărindu-L pe Hristos, au pătimit FILIMON, Teognid, Antipatru, Magn,
Teostih, Artema, Ruf, Teodot şi Tavmasie; prinşi şi aduşi înaintea eparhului din Cizic, sunt schingiuiţi în
repetate rânduri, primind moarte mucenicească prin tăiertea capului; după câţiva ani, luând marele
Constantin tronul împărăţiei greceşti şi prigoana împotriva creştinilor încetând, trupurile celor nouă
sfinţi mucenici, aflate nestricate, sunt puse într-o raclă nouă şi aşezate în biserica zidită în numele lor;
acolo, vindecându-se un bărbat bolnav de hidropică şi vestea răspândindu-se, mulţi dintre păgâni
au venit la Hristos, sfărâmând capiştiler idoleşti. Un alt Sf. Mc. FILIMON (vezi Apolonie), este prăznuit pe
14 decembrie. Sf. Ap. FILIMON (vezi Sf. Ap. Arhip) este prăznuit 22 noiembrie.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 57
 FILIP - din greacă; φίλιππος = iubitor de cai. Numele Filip şi Filipa sunt destul de rar folosite la botez. Sf.
Ap. FILIP a fost ucenic al Sf. Ioan Botezătorul şi, după înălţarea Domnului la Cer, a vestit Evanghelia în
Asia Mică şi în Grecia; este prăznuit pe 14 noiembrie; FILIP, unul dintre cei şapte diaconi aleşi de Sf.
Apostoli, era din cezareea Palestinei şi a avut patru fiice proorociţe; a fost hirotonit împreună cu Sf.
Mc. Ştefan arhidiaconul; pornindu-se prigoană împotriva Bisericii din Ierusalim, Filip pleacă în Samaria
unde propovăduieşte Evanghelia lui Hristos, întărindu-şi cuvântul cu multe minuni, izgonind duhurile
necurate şi tămăduind suferinţele oamenilor; un oarecare Simon, vrăjitor din Samaria, văzând aceste
minuni, a crezut şi s-a botezat în numele lui Hristos; primind poruncă de la un înger, Filip merge în
Gaza unde întâlneşte un arap, famenul Candachiei, care se îndeletnicea pe drumul de întoarcere
citind în căruţă cărţi prooroceşti şi, primind cuvânt de învăţătură de la Filip, se botează; apoi, răpit
fiind de un înger, Filip este purtat în Azot unde propovăduieşte cuvântul Domnului; dar revenind în
Cezareea, unde-şi avea sălaşul, petrece o vreme împreună cu cele patru fiice ale sale; revine apoi în
Ierusalim unde este hirotonisit de Sf. Apostoli episcop şi trimis să vestească Evanghelia în Tracia Asiei;
trece la Domnul la adânci bătrâneţe şi este cunoscut posterităţii drept Sf. Ap. FILIP; s-a născut deci
lângă marea Galileei, în cetatea Betsaida, care înseamnă în evreieşte „Casa Vânătorilor”, cum
tălmăceşte Metafrast; aici s-au născut Petru, Andrei şi Filip, trei dintre cei doisprezece Apostoli; dat în
copilărie la învăţătură, Filip a cunoscut proorociile despre Mesia cel aşteptat, recunoscându-L
deîndată pe Cel ce-i spune: „Vino după Mine!” şi urmându-İ chemarea; de aceea îi poate vesti lui
Natanael: „Am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, despre Care a scris Moise în Lege şi în
Prooroci”; sfătuit de Filip şi minunându-se de cuvintele Domnului Iisus, Natanael recunoaşte în El pe
Mesia, trimisul lui Dumnezeu; una dintre primele dovezi ale dumnezeirii Sale o are Filip când Iisus
hrăneşte 5000 de suflete cu cinci pâini şi doi peşti, lăsându-se pătruns de învăţătura prin care Iisus
vestea lumii că nu doar evreii, ci şi neamurile, Îl vor cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Său;
orice urmă de îndoială îi este cu desăvârşire spulberată de cuvintele Domnului Iisus: „ De atâta vreme
sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut pe Mine, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl, şi cum zici
tu: arată-ne nouă pe Tatăl? Oare nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine?”; după înalţarea Sa la
cer, Apostolului Filip i-a fost rânduit să vestească Evanghelia în ţările Asiei, după ce mai întâi
propovăduieşte în Galileea unde, întâlnind o femeie tânguindu-se pentru moartea copilului său, îl
învie cu numele lui Hristos; Îl veşteşte apoi pe Hristos în Elada, împlinind aici multe minuni, tămăduind
neputincioşi şi înviind morţi; izraeliţii din Grecia, confruntaţi cu minunile împlinite de Ap. Filip care
izgonea diavolii şi vindeca suferinţele şi neputinţele, cer şi primesc de la Ierusalim ca un arhiereu
însoţit de cărturari să vină pentru a-l judeca; înfruntându-se cu arhiereul care, mânat de furie, se
repede să-l omoare, acesta orbeşte; iudeii şi păgânii prezenţi, considerând că doar cu meşteşug
vrăjitoresc a făcut aceasta, vor să-l piardă, dar pătimesc la fel cu arhiereul; atunci, tămăduiţi de Filip,
mulţi elini şi păgâni vin la Hristos; continuând însă arhiereul să-L hulească pe Hristos, pământul se
deschide înghiţindu-l de viu, precum odinioară pe Datan şi Aviron; după moartea arhiereului, pe
mulţi botezându-i în numele lui Hristos şi aşezând episcop un bărbat vrednic, Narcis, pleacă pentru a
duce cuvântul lui Hristos la parţi; mergând către Azot cu corabia şi iscându-se furtună mare, făcând
Apostolul rugăciune, pe cer se arată o Cruce luminoasă şi marea se linişteşte; mâniindu-se închinătorii
la idoli şi complotând să-l ucidă cu pietre, este scăpat de un bărbat cu numele Ir care, luându-l în
casa lui, este adus de Filip la sfânta credinţă; aflând cetăţenii că Ir a primit Sf. Botez, înverşunându-se
să-i ardă casa, Filip li se predă, este rănit şi dus la mai marele cetăţii Azot, un anume Aristarh, pentru a
fi judecat; apucându-l acesta de păr, îndată i s-a uscat mâna; rugat de popor să-l vindece, Filip
spune: „de nu va crede Dumnezeului Celui propovăduit de mine, nu se va vindeca”; înviind un mort
dus spre îngropare, poporul crede şi Aristarh este tămăduit de Ir care, la porunca lui Filip, face semnul
Crucii peste mădularele sale vătămate; vine apoi în Lidia şi în Misia, în părţile Asiei Mici, întâlnindu-se
cu Sf. Ap. Vartolomeu; merg împreună în Frigia şi, intrând în Ierapoli, o cetate plină de idoli, îl vestesc
pe Hristos; aici, cu puterea rugăciunii, omoară o viperă cinstită de locuitori ca un dumnezeu, hrănită
cu multe jertfe într-o casă încuiată; tot acum îi redau vederea unui om cu numele Stahie, orb de 40
de ani şi o vindecă de muşcătura unui şarpe pe Nicanora, soţia antipatului (proconsul demnitar
însărcinat cu administrarea unei provincii romane); atunci, crezând soţia lui în Hristos Atotputernicul,
antipatul se mânie; Filip şi Vartolomeu, împreună cu fecioara Mariam ce îi însoţea, sunt prinşi, bătuţi şi
aduşi la judecată; bănuiţi a avea ascunse în veşminte farmece, sunt dezbrăcaţi fără însă a se găsi
nimic; vrând s-o dezbrace şi pe Mariam, aceasta se preface într-o văpaie de foc; Filip este legat de
picioare şi spânzurat deasupra uşii capiştei viperei, aruncându-se în el cu pietre, iar Vartolomeu este
răstignit lângă peretele capiştei; făcându-se însă cutremur mare, s-a deschis pământul înghiţindu-l pe
antipat împreună cu preoţii păgâni şi mulţime de popor necredincios; fiind răstignit, Filip se roagă
pentru iertarea vrăjmaşilor; cei înghiţiţi ies nevătămaţi din măruntaiele pământului, mai puţin preoţii
viperei şi antipatul, care rămân prinşi în adânc; vrând acum să-l coboare de pe lemnul de muncire,
Ap. Filip este aflat mort; sora sa după trup, Mariam, şi Ap. Vartolomeu rămân în viaţă şi îi botează pe

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 58

 toţi cei care au crezut în Hristos, punându-l episcop în cetate pe Stahie; Sf. Ap. Filip este îngropat cu
cinste, pe locul unde a curs sângele său crescând după trei zile o viţă de vie; Sf. Ap. Vartolomeu
merge apoi în cetatea Alvan din Armenia unde este răstignit, iar Sf. fecioară Mariam pleacă în
Licaonia unde adoarme în pace. Pe 4 iunie este prăznuit Sf. Mc. FILIP de la Niculiţel (vezi Sf. Mc. Atal).
Un alt Sf. FILIP este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 25 decembrie (vezi Sf. Mc. Evghenia fecioara).
 FILOCTIMON din greacă; φιλοχτήμον = lacom; variantă: Filacto; numeşte unul dintre cele 8 păcate
capitale cu care are de luptat sufletul pentru a se curăţi, având ca antonim înfrânarea, virtute
esenţială pe care dobândind-o omul primeşte puterea de a se elibera de lume, căutând către cele
duhovniceşti ce vor putea fi astfel răsădite pe ogorul eliberat de buruiana lăcomiei; nume ieşit din uz.
 Cuv. FILOGONIE, patriarhul Antiohiei, pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 12 decembrie, a deprins
sfintele Scripturi dăruindu-se lui Dumnezeu încă din copilărie; ca mirean, avocat fiind, i-a apărat pe
toţi cei năpăstuiţi; s-a căsătorit şi a avut o fiică; a fost urcat pe scaunul arhieresc al Antiohiei într-o
vreme când zavistia dracilor provoca mare tulburare în Biserică, întrucât încheindu-se prigoana
împotriva creştinilor Biserica se confruntă cu ereziile, biruite de înţelepciunea cuviosului Filogonie, cum
spune Sf. Ioan Gură de Aur; şi, păstorind cu înţelepciune turma încredinţată lui în calitate de episcop,
la vremea cuvenită a trecut în pace la Domnul.
 FILON - din greacă; Φίλων = iubit, drag; variantă pentru partea femeiască: Filonida; nume rar uzitat,
întâlnit azi îndeosebi la persoanele vârstnice. Sf. Mc. FILONIDA şi Zenaida sunt prăznuite în ziua de 11
octombrie; erau din Tarsul Ciliciei, rudenii ale Sf. Ap. Pavel; lepădându-şi averile şi sub acoperirea
meşteşugului doctoricesc, merg în cetatea Dimitriadei pentru a vesti Evanghelia Domnului Iisus Hristos;
şi-au petrecut viaţa într-o peşteră, tămăduind suferinţele celor ce veneau cerându-le ajutorul, pe
mulţi întorcându-i la adevărata credinţă; într-o noapte însă, închinătorii la idoli le-au ucis cu pietre.
 FILOTEI - din greacă: Φυλοθέα = pios, iubitor de Dumnezeu; pentru partea femeiască: Filoteea, cu
varianta Filoteia; descrie un suflet angajat pe calea înduhovnicirii, care a deprins iubirea ca legătură
sufletească între oameni şi cu Dumnezeu; nume abandonate în prezent. Cuv. FILOTEI este pomenit în
Vieţile Sfinţilor în ziua de 22 octombrie; s-a născut în cetatea Hrisopoli din Macedonia, părinţii săi fiind
refugiaţi din eparhia Asianilor, cetatea Elatia, de teama turcilor care, potrivit obiceiului din în acea
vreme, adunau copii creştini, crescându-i şi educându-i în credinţa mahomedană; Filotei şi fratele
său, rămaşi în grija mamei după decesul tatălui, sunt luaţi de agareni şi, ducându-i în Amira, sunt
întemniţaţi; sunt eliberaţi din captivitate prin purtarea de grijă a Preasfintei Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, care arătându-li-se îi cheamă cu cuvintele: „Sculaţi-vă iubiţii mei fii şi urmaţi-mi mie”;
atunci, uşile temniţei se deschid şi sunt purtaţi la o mănăstire închinată Fecioarei Maria; spunându-i
egumenului minunea împlinită, sunt primiţi în mănăstire unde deprind rânduiala monahală; în toată
această vreme maica lor, nemaiştiind nimic de ei şi mânată fiind de Sfântul Duh, se călugăreşte
luând numele Evdochia şi intră într-o mănăstire de femei apropiată de cea unde se călugăriseră
neştiuţi Filotei şi fratele lui, cârmuită de acelaşi egumen; nici egumenul, nici Evdochia şi nici cei doi
fraţi nu ştiau nimic de legătura de rudenie ce-i unea; cu ocazia unui praznic, mergând monahiile la
mănăstirea de călugări, Evdochia îşi recunoaşte însă copiii, luând aminte la chipul lor; apoi, urând
buna petrecere a lui Filotei, diavolul răneşte inima unei monahii ademenind-o să caute dragostea
trupească cu acesta; ispitit fiind, Filotei nu se lasă biruit, căutând să o sfătuiască cu cuvinte de suflet
folositoare; văzând însă că, robită de patima-i diavolească, monahia tot nu-i dădea pace, tânărul se
mărturiseşte egumenului, monahia stăpânită de diavol fiind izgonită din mănăstire; nesuferind laudele
primite pentru biruinţa sa, cerând iertare şi binecuvântare de la egumen, monahul Filotei se decide
să părăsească mănăstirea; sârguindu-se egumenul şi fraţii să-l abată de la hotărârea sa şi nereuşind,
este slobozit; merge la muntele Atonului (muntele Athos) unde, înfăţişându-se egumenului, este primit
în mănăstirea Dionisiu; sporind în fapte bune, iese din mănăstire şi, aflând un loc „îndemânatic”
pentru pustnicie, cum atât de frumos se spune în Vieţile Sfinţilor, îşi ridică o colibă, îndeletnicindu-se
cu rugăciunea şi postul, hrănindu-se doar sâmbăta şi duminica; este iarăşi ispitit de diavol, care ia
chipul unui corăbier scăpat dintr-un naufragiu; căutând ajutor, şi Filotei ieşind să-l întâmpine, cuviosul
este îmbrâncit într-o prăpastie, fără a pătimi însă nici un rău; schimbându-şi locul pustniciei, primeşte
trei ucenici, care fug însă înspăimântaţi când trei caiace cu turci acostează aproape de locul unde
se sălăşluiseră; Filotei netemându-se şi rugându-se, se iscă o furtună cumplită care alungă cotropitorii;
pentru petrecerea vieţii sale îmbunătăţite a primit darul vederii înainte; în vremea când la mănăstirea
Vatoped se slujea Sfânta Liturghie, la vohodul mare, vede un corb mergând înaintea sfeşnicelor,
Filotei înţelegând prin aceasta că unul dintre preoţi, căzut în păcat, era nevrednic să mai slujească;
aşadar, îl sfătuieşte duhovniceşte şi acela se opreşte de la slujirea Sfintei Liturghii; la vârsta de 84 de
ani, în ziua de 22 octombrie, cuviosul Filotei s-a mutat la Domnul lăsând poruncă să nu fie îngropat, ci
aruncat în pustie spre a le fi hrană păsărilor şi fiarelor; cinstitele sale moaşte, duse fiind şi lepădate în
pădure, Dumnezeu nu îngăduie însă să fie pângărite, ci le descoperă unui monah care, văzând o
stea luminoasă strălucind peste capul cuviosului, deasupra oaselor, le ridică şi le ascunde în chilia sa;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 59
 în noaptea ce urmează, arătându-i-se în vis, sfântul îi porunceşte să dea capul ucenicilor săi, care îl
primesc cu bucurie, crezând în surparea şi alungarea ispitelor trupeşti şi sufleteşti avându-l aproape şi
cinstindu-l după cuviinţă. Sf. Mc. FILOTEIA de la Argeş, prăznuită în ziua de 7 decembrie, s-a născut în
cetatea Târnovo, din părinţi creştini de neam bulgar, tatăl său fiind plugar; rămâne orfană de mamă
de la o vârstă fragedă, nu însă înainte de a primi de la maica sa deprinderi creştine, lucrarea faptelor
bune, căci înclinarea sufletului către cele de cuviinţă o primeşte pruncul în familie (sau poate că nu,
din păcate); călăuzită de la cea mai fragedă vârstă de maica sa, Filoteia iubeşte deci milostenia şi
apoi fecioria, care doar împreună îi deschid sufletului uşile cămării de nuntă (căci, după cum spune
Scriptura, cele cinci fecioare nebune zadarnic au avut neprihănirea, dacă n-au lucrat cu osârdie şi
milostenia); încă din copilărie Filoteia s-a deprins cu postul, domolindu-şi poftele trupeşti, petrecând
adesea în biserică, unde învăţătura primită iniţial de la maica sa i-a fost întărită de cuvintele lui Hristos
Domnul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”, dar şi de îndemnul Său de a nu aştepta, făcând
milostenie, slava lumească: „Luaţi aminte să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor... iar de
nu, plată nu veţi avea înaintea Tatălui vostru Cel din ceruri...” şi cele ce urmează; Filoteia s-a pătruns
de asemenea şi de adevărul spuselor: „Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului, găteşte-ţi inima
pentru ispite”, înţelegând că slujirea lui Hristos naşte duşmănie între sufletul omului şi stăpânitorul lumii
acesteia; fericita Filoteia a avut de înfruntat zavistnicii demoni care, văzând-o copilă neputincioasă şi
slabă, s-au înverşunat împotrivă-i; a avut de înfruntat ura şi pizma mamei sale vitrege, întrucât tatăl
Filoteiei şi-a luat după moartea soţiei o altă femeie care, pornindu-se cu ură asupra copilei, o bătea
asuprind-o cu multe munci şi totodată clevetind-o în faţa tatălui; deci părintele ei, om simplu, „gros la
minte” şi „întunecat la judecată”, văzându-şi fiica neîngrijindu-se de cele lumeşti, de podoabele
femeieşti, dăruindu-şi veşmintele săracilor, căuta s-o aducă la voia sa cu bătaia; aşa a pătimit copila
până la 12 ani; când ieşea tatăl ei cu plugul la câmp, Filoteia era trimisă de mama sa vitregă cu
bucate pe care le împărţea săracilor care, ştiind-o milostivă, o întâmpinau pe cale, tatăl rămânând
mereu flămând; pândind-o şi văzând că hrănea săracii cu mâncarea de care el nu avea parte,
mâniindu-se, o răneşte la picior cu barda pe care o purta la brâu şi Filoteia, pierzând sânge, îşi dă
sufletul în mâinile Mirelui Hristos; sângerând din piciorul rănit, în vremea când feciorelnicul ei suflet
primea cununa muceniciei nu de la păgâni, ci de la propriul ei părinte creştin, părăsind vremelnicul
înveliş de carne, trupul îi strălucea, ucigaşul cuprins de spaimă neputându-se apropia de sfântul ei
trup; alergând deci în cetate, îşi mărturiseşte fapta arhiepiscopului, care venind cu arhiereii şi tot
clerul au putut vedea cum sfântul ei trup zăcea la pământ, strălucind într-o lumină nepământeană,
dumnezeiască; încercând arhiereii să ridice trupul pentru a-l duce în cetate, nu l-au putut urni din loc;
înţelegând că Sf. Filoteia nu doreşte să revină în locul unde a fost chinuită, încep să numească locuri
şi mănăstiri din sudul Dunării, până la Sofia şi Constantinopol, însă sfânta nu s-a urnit din loc; începând
să pomenească, fără nădejde, locuri şi biserici din nordul Dunării, numind biserica domnească din
Curtea de Argeş, trupul sfintei s-a uşurat dintr-o dată; cunoscându-i prin aceasta voinţa, arhiereii din
Târnovo îl înştiinţează pe Radu Voievod care domnea atunci în Tara Românească; acesta, ieşind în
întâmpinarea sfintei la Dunăre, cu făclii şi tămâie, cu cântări de psalmi şi doxologii, primeşte în grijă
sfintele moaşte şi le aşează în biserica domnească, unde au rămas nestrămutate până în ziua de azi.
 Sf. Mc. FILOTRON sincliticul, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 16 septembrie (vezi Marea Mc. Eufimia).
 FINIC = smochin, amintind stâlpările de finic, ramurile de smochin cu care este întâmpinat Domnul
Iisus la intrarea Sa în Ierusalim; numele poate fi interpreat în sensul vredniciei cu care un suflet râvnitor,
purtător al acestui nume, poate ieşi în întâmpinarea Domnului Iisus Hristos primindu-l cu dragoste şi
smerenie şi găzduindu-L în taina inimii, ascultându-İ şi urmându-İ cuvântul de înăţătură, nevoindu-se
pe aspra şi strâmta cărare a mântuirii; cu toate aceste înălţătoare semnificaţii duhovniceşti, numele
este astăzi ieşit din uz.
 FIRM/FIRMIN - din latină; firmus = ferm, tare; descrie starea omului sufletesc, stăpân pe puterile sale,
care a reuşit să-şi strunească cu fermitate iuţimea supunând-o facultăţii raţionale; nici aceste nume
nu se mai regăsesc în onomastica românească contemporană.
 FLAVIAN - provine din latină; flavus = blond; derivate: Flaviu, Flavius, Flavia; Sf. FLAVIAN mărturisitorul,
patriarhul Constantinopolului, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 februarie; a fost ridicat în scaunul
patriarhal în vremea lui Teodosie cel Tânăr şi al surorii sale Pulheria; a avut de luptat cu un anume
Hrisafie, din anturajul împăratului, care căuta prin diverse vicleşuguri şi maşinaţiuni să-l pornească pe
suveranul Teodosie împotriva lui Flavian, în toată această vreme acesta fiind susţinut de Pulheria; dar
insistând Hrisafie pe lângă împărăteasa Evdochia, o convinge să mijlocească pentru îndepărtarea
Pulheriei, silind-o să primească rânduiala monahală şi eliminând-o astfel din procesul de luare a
deciziilor, Pulheria fiindu-i lui Teodosie cel tânăr ca o maică iubitoare, apărătoare a dreptei credinţe,
sfătuitoare şi cârmuitoare a împărăţiei greceşti în vremea când Teodosie era încă prunc; înştiinţată
de patriarh de cele ce se urzeau împotrivă-i, Pulheria părăseşte palatul şi se retrage în linişte; în timpul
când Hrisafie complota clevetindu-l pe Flavian, în Constantinopol s-a ridicat un nou eres, promovat
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 60
 de arhimandritul Eutihie, care susţinea compunerea celor două firi, omenească şi dumnezeiască, în
persoana Domnului Iisus, rezultând o nouă fire; preasfinţitul patriarh Flavian întruneşte Sinodul local în
Constantinopol, dar Eutihie, părintele duhovnicesc al lui Hrisafie, pe care îl botezase, refuză să vină în
faţa Sinodului pentru a-şi susţine învăţătura; vine abia după ce-l convinge pe împărat să fie însoţit de
senatori şi de ostaşi conduşi şi patriciul Florentie; susţinându-şi crezul în faţa Sinodului şi dovedit fiind că
boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie, este decăzut din toate funcţiile clericale şi îndepărtat de la
slujirea preoţiei; avându-l însă de partea rătăcirii sale pe împărat, Eutihie îi scrie lui Dioscor, patriarhul
Alexandriei, cerându-i sprijinul; acesta, susţinut fiind de alţi zece episcopi, întruneşte alt Sinod la Efes,
la care participă 125 de episcopi, dar cu ajutorul împăratului şi oştenilor îi împiedică să participe pe
toţi cei ce-l depuseseră din vrednicia de episcop; după o gâlceavă iscată între participanţi, şi cu
toată opoziţia mai multor episcopi, Flavian este declarat eretic; cu sprijinul ostaşilor şi al monahilor din
Varsum, câştigaţi pentru erezia lui Eutihie, Flavian este prins, bătut şi pus în lanţuri, iar a treia zi îşi dă
sufletul în mâinile lui Hristos; erezia lui Eutihie este condamnată abia la cel de-al IV-lea Sinod.
 FLOR - din latină; flores = floare; asociat omul sufletesc în care calităţile umane s-au deschis, au înflorit
şi urmează să rodească; nume derivate: Flori, Florina, Floarea, Florica, Florin, încă folosite la botez;
persoanele purtând aceste nume sunt prăznuite în ziua Floriilor. Sf. Mc. FLOR şi Lavru sunt prăznuiţi pe
18 august; au fost fraţi după trup, cioplitori în piatră; au deprins meşteşugul şi au avut ca dascăli ai
învăţăturii creştine doi sfinţi bărbaţi, Patroclu şi Maxim, ucişi pentru credinţa lor în Hristos; Flor şi Lavru,
trimişi să zidească o capişte zeilor elineşti, în timp ce se îndeletniceau cu zidirea Îl propovăduiau pe
Hristos; în timp ce lucrau, apropiindu-se fiul unuia dintre preoţii idoleşti, o aşchie de piatră sare şi
lovindu-l îi vatămă un ochi; Flor şi Lavru rugându-se şi pecetluindu-l cu semnul Sfintei Cruci, acela s-a
tămăduit şi a crezut în Hristos împreună cu tătăl său Memertin care, lepădându-se de slujirea zeilor,
s-a făcut rob al Domnului nostru Iisus Hristos; terminând zidirea, au sfinţit-o întru slava preasfântului
nume al lui Hristos, punând în ea cinstita Cruce şi cântând împreună cu 300 de fraţi toată noaptea;
mergând şi sfărâmând idolii pregătiţi pentru a fi aşezaţi în templul de ei zidit, dar sfinţit în numele lui
Hristos, Flor, Lavru, Memertin, fiul său şi cei împreună cu dânşii sunt prinşi de închinătorii la idoli şi, cu
excepţia celor doi fraţi, sunt osândiţi la moarte prin cremaţiune; Flor şi Lavru sunt bătuţi şi trimişi în Iliric
să fie judecaţi de un anume Lichion; sunt ucişi şi aruncaţi într-un puţ adânc; după mulţi ani, moaştele
lor aflate acolo nestricăcioase, sunt scoase şi cinstite cum se cuvine, fiind făcătoare de minuni.
 FLORENTIE - din latină; florentius = înfloritor; descrie primele etape ale împlinirii fiinţei umane în raţiunile
sale, echilibrarea puterilor sufleteşti şi înscrierea pe calea către desăvârşirea împlinită prin virtuţile ce
îşi găsesc treptat locul în fiinţa umană; încă prezent în onomastica ortodoxă românească sub formele
derivate: Florentin/Florentina, Florenţa; cei botezaţi astfel îşi sărbătoresc ziua onomastică tot în sfânta
zi a Floriilor. Sf. Mc. FLORENTIE (vezi Agatodor) este prăznuit pe 13 octombrie. Cuv. monah FLORENTIE,
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 23 august (vezi Cuv. monah Evtihie).
 FOCA - din greacă, având sensul foc, lumină; se asociază unui suflet aflat la capătul urcuşului său
duhovnicesc şi care, detaşându-se treptat de componenta materială, trupească, a fiinţei sale, vede
aprinzându-i-se în suflet focul sacru al iubirii de Dumnezeu, omul petrecând în lumina neînserată a
adevărurilor esenţiale ce îi sunt treptat descoperite; nume încă prezent ca patronimic. Sf. Mc. FOCA,
unul dintre cei patru Foca pomeniţi în Sinaxar, este prăznuit în 23 iulie; a trăit în Sinope, în vremea
împăratului Traian; adus la eparhul (prefectus urbei) African Îl mărturiseşte pe Domnul Iisus; este dat la
chinuri; eparhul şi slujitorii săi, hulindu-L pe Hristos, s-a făcut cutremur mare şi, căzând, rămân fără
suflare, însă la rugămintea femeii lui African sunt readuşi la viaţă de fericitul Foca; cu toate acestea,
este dus la împăratul Traian, care porunceşte să fie spânzurat, strunjit cu unghii de fier, aruncat în var
şi pus apoi într-o baie fierbinte unde, rugându-se, îşi dă sufletul în mâinile Domnului. Un alt Sf. Mc.
FOCA, episcopul Sinopiei, este prăznuit pe 22 septembrie; născut în Sinope, din Pamfil şi Maria, fericitul
Foca a primit încă din tinereţe darurile Sfântului Duh, izgonind diavolii şi tămăduind neputinţele celor
împovăraţi de suferinţe; ajuns la vârsta bărbatului desăvârşit a fost înălţat la vrednicia de episcop;
venind vremea muceniciei pentru Hristos, a avut o vedenie în care un porumbel îi pune pe cap o
cunună de lauri; prins şi supus la chinuri pentru mărturisirea lui Hristos în vremea împărăţiei lui Traian
când, neînvoindu-se să aducă jertfă zeilor păgâni, a răbdat cu vrednicie chinurile, este întemniţat
primind mucenicescul sfârşit; îngropat cu cinste de credincioşi, la trupul sfântului mucenic multe
minuni s-au săvârşit. Sf. Mc. FOCA grădinarul, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 22 septembrie, a trăit tot în
cetatea Sinope; roadele din grădina sa ce-i prisoseau le punea lângă drum pentru a fi luate de cei în
nevoie; aflând stăpânitorul acelor locuri că acel grădinar este creştin, trimite slujitorii să-l omoare;
întâmpinându-i pe ostaşi, care nu-l cunoşteau, Foca le spune că li-l va arăta fără zăbavă; îngrijeşte
de cele trebuincioase îngropării sale şi apoi se predă ostaşilor ce-l căutau; arătându-se deci slujitorilor
trimişi să-l omoare şi aceştia şovăind de-acum, fericitul Foca le mărturiseşte că doreşte să fie dezlegat
din legăturile trupului pentru a putea astfel merge la mult doritul şi iubitul său Hristos; respectându-i
dorinţa, ostaşii îi taie capul; este îngropat în mormântul pe care singur şi-l pregătise, iar după ce se va
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 61
 linişti prigoana împotriva creştinilor, deasupra mormântului unde odihneau sfintele sale moaşte se va
zidi o biserică; după trecerea sa la Domnul, sfântul s-a arătat a fi făcător de minuni, tămăduind
suferinţele celor bolnavi şi ocrotindu-i pe cei aflaţi în primejdie şi care se rugau cu credinţă; astfel, se
îngrijea de corăbieri, fiindu-le cunoscut celor ce călătoreau pe Marea Neagră sau Mediterană; însă,
cu trecerea timpului şi odată cu împuţinarea credinţei şi întărirea vrăjmaşilor Sfintei Cruci, numele Sf.
Mc. Foca grădinarul este tot mai rar pomenit de cei ce călătoresc în zilele noastre pe mare.
 FOTA/FOTIE - din greacă; Фώτιος, Фώς-τος = lumină; sensul evocă un suflet înduhovnicit, luminat de
Cuvântul lui Dumnezeu pe care se nevoieşte să-L asculte şi să-L urmeze; sunt nume încă prezente,
îndeosebi ca patronimice. Sf. Mc. FOTIE, Anichit şi cei împreună cu dânşii sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor pe 12 august; în vremea prigoanei dezlănţuite de Diocleţian trăia în cetatea Nicomidiei un
bărbat de neam bun, înalt demnitar (comite) cu numele Anichit; mărturisindu-L cu curaj pe Hristos,
împăratul porunceşte să-i fie tăiată limba, dar şi aşa Anichit vorbea curat slăvindu-L pe Hristos; a fost
bătut şi dat spre a fi sfâşiat de fiare, dar leul asmuţit asupră-i s-a îmblânzit, gudurându-se pe lângă el;
rugându-se apoi sfântul, s-a pornit cutremur mare, capiştea (templul) lui Eraclie (Hercule) s-a prăbuşit
împreună cu o parte a zidurilor cetăţii, mulţi păgâni pierind sub dărâmături; la porunca împăratului,
călăul ridică sabia spre a-l ucide pe Anichit, dar mâinile îi slăbesc şi se prăbuşeşte la pământ; este
apoi legat pe o roată de muncire aşezată între fiare ascuţite; rugându-se în continuare, legăturile i se
desfac şi roata se opreşte; este aruncat într-o căldare cu plumb topit, dar îngerul Domnului este văzut
intrând cu mucenicul în căldare şi răcind plumbul; Fotie, o rudă a lui Anichit, văzându-l pe robul lui
Hristos păzit cu puterea lui Dumnezeu, se leapădă de teamă şi se arată gata să pătimească pentru
Hristos; poruncind împăratul să fie tăiat, sabia i se întoarce călăului în mână şi-l răpune; Fotie şi Anichit
sunt puşi în lanţuri, întemniţaţi, şi aduşi peste trei zile la judecată; sunt bătuţi cu pietre, strunjiţi cu unghii
de fier şi arşi; apoi sunt legaţi şi târâţi de cai sălbatici, însă rămân nevătămaţi, căci caii se opresc,
legăturile sfinţilor cad şi ei se ridică sănătoşi; sunt bătuţi, peste răni turnându-li-se sare amestecată cu
oţet şi sunt din nou întemniţaţi; închişi apoi într-o baie încinsă, baia s-a despicat, sfinţii fiind răcoriţi de
apa unui izvor; găsiţi după două zile nevătămaţi, sunt aruncaţi într-un cuptor împreună cu mulţi alţi
creştini, şi trec la Domnul rugându-se, trupurile lor rămânând însă nearse.
 FOTINA - din greacă; Фωτινή = luminoasă; aceaşi înţeles cu Fota, Fotie, cu menţiunea că purtătorul
acestui nume poate deveni el însuşi lumină pentru fraţii săi, este el însuşi sursă a luminii, nu lumina în
sine; derivate: Fotino, Fotis, Fotos, Fotinos; persistă încă la persoanele vârstnice; se presupune, după
alte studii, că aceste nume provin din persană: Photeine sau Photinia (corespondentul pentru partea
bărbătească fiind Photinos sau Photeinos - Fotino), derivat din phos, la genitiv: photos = luminos; pe
filieră slavonă intră în onomastica românească în varianta Fotini, Fotinia, Fotina, cu acelaşi înţeles:
luminos; se regăseşte pentru prima dată la 1484, în pomelnicul de la Horodişte. Sf. Mc. FOTINI
(pomenită în Vieţile Sfinţilor sub numele Fotinia Samarineanca) este prăznuită în ziua de 26 februarie,
împreună cu cei ce au mucenicit alături de dânsa, Fotinia fiind femeia samarineancă, pomenită de
Sfântul Evanghelist Luca, cu care vorbeşte Domnul Iisus la puţul lui Iacov; în zilele lui Neron, când s-a
pornit prigoană împotriva creştinilor, Fotinia se afla în Cartagina împreună cu Victor, fiul ei cel mai
mic, şi propovăduia despre Hristos; Victor, ostaş în armata romană, fusese promovat pentru vrednicia
sa stratilat al Italiei (general de corp de armată, magister militum); îndemnat de Sebastian, ducele
Italiei -care cunoştea că este creştin- să se supună poruncii lui Nero şi să abjure de la credinţa sa,
Victor refuză; înverşunându-se să-l abată de la credinţa sa în Hristos, Sebastian orbeşte şi, căzând la
pământ, rămâne trei zile fără glas; mărturisindu-L în cea de a patra zi pe Hristos, se botează şi îşi
recapătă vederea; aflând împăratul că stratilatul Victor şi ducele Sebastian Îl vestesc pe Hristos,
întorcând mulţi păgâni la dreapta credinţă, iar Fotinia împreună cu un alt fiu, Iosi, propovăduiesc
Evanghelia lui Hristos în Cartagina, trimite ostaşi pentru a-i aduce la Roma, împreună cu toţi ceilalţi
creştini; arătându-li-se Domnul Iisus, îi chema cu cuvintele: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi
şi vă voi odihni” şi, adresându-i-se lui Victor, îi spune: „De aici înainte numele tău va fi FOTINOS căci
prin tine se vor lumina mulţi şi vor crede în Mine” (Fotinos derivă din termenul grec pentru lumină,
photos); descoperindu-i-se şi Fotiniei calea pe care o va urma, vine cu mulţime de creştini la Roma,
iar în acelaşi timp Fotinos, fiul ei, şi Sebastian sunt aduşi din Cartagina la Roma de ostaşi; stând Fotinia
înaintea tiranului împreună cu surorile ei, Anatolis, Fotis, Fotos, Paraschevi şi Chiriachis, şi cu cei doi fii,
Fotinos (Victor) şi Iosi, sunt bătuţi, zdrobindu-li-se oasele cu ciocane grele; rămânând nevătămaţi,
bărbaţii sunt aruncaţi într-o temniţă întunecoasă, iar Fotinia împreună cu cele cinci surori sunt duse
într-o încăpere unde sunt ispitite cu bani şi podoabe să se lepede de Hristos; acum o câştigă Fotinia
pentru Hristos pe Domnina, fiica împăratului, botezând-o împreună cu cele 100 de roabe ale sale,
numind-o Antusa; sunt aruncaţi la porunca împăratului într-un cuptor încins de unde sfinţii mucenici şi
muceniţe ies a treia zi nevătămaţi; încercând să-i otrăvească şi nereuşind, Lampadie vrăjitorul îşi arde
cărţile sale vrăjitoreşti şi se botează în numele lui Hristos; turnându-i Fotiniei plumb topit şi pucioasă pe
gură, iar celorlalţi pe spate, rămân nevătămaţi; multe alte munci pătimind, dar nimic nebiruindu-i,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 62
 sunt toţi întemniţaţi; după trei ani, fiind aflaţi sănătoşi, sunt răstigniţi cu capul în jos, iar străjerii veniţi
peste trei zile să vadă dacă mai trăiesc orbesc; cu toţii îşi recapătă vederea la rugăciunile Fotiniei
care, jupuită de piele, este aruncată într-un puţ; mucenicii de parte bărbătească, Sebastian, Fotinos
şi Iosi sunt scopiţi, jupuiţi şi aruncaţi într-o baie veche; cele cinci surori ale Fotiniei sunt jupuite de piele
şi le sunt tăiaţi sânii; vindecată prin puterea lui Hristos de rănile căpătate, Fotinia este legată de
vârfurile a doi copaci aplecaţi şi slobozindu-i apoi din legături este sfârtecată, dăndu-şi peste puţină
vreme sufletul în mâinile Domnului.
 Sf. Mc. FRONTASIE, Severin, Severian şi Silvan sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 4 iunie; au fost trimişi
de fericitul Fronton, întâiul episcop al Petragoriei, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu; sunt
prinşi de Seviridon, guvernatorul provinciei şi aduşi la judecată; defăimând idolii păgâneşti şi slăvind
pe Hristos sunt chinuiţi, le sunt tăiate capetele şi sunt lăsaţi neîngropaţi; sunt înviaţi prin pogorârea
Sfântului Duh şi, luându-şi sfinţii capetele, s-au ridicat fără ajutor şi, păşind peste apa râului İl ca pe
uscat, au trecut pe cealaltă parte urcând dealul până la biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu
unde se ruga Fronton episcopul; aici, punându-şi jos capetele, s-au întins pe pământ rămânând
morţi; Frontasie, Severin şi Silvan sunt înmormântaţi în biserică, iar Severian este înmormântat într-un
alt loc de o femeie credincioasă; pătimirea sfinţilor mucenici a fost în vremea împăratului Claudie.
 FRUMENTIE - din latină; frumentum = cereale; negustor de cereale; descrie o stare a omului trupesc;
poate fi asociat cu primele etape ale devenirii fiinţei umane în lumea pământească, după căderea
în păcatul neascultării, când Dumnezeu îi spune lui Adam: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu
osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale” (Fac. 3; 17); este un alt raport instituit între fiinţa
umană şi pământ, universul lumii materiale, peste care nu îşi mai poate exercita stăpânirea la modul
absolut, după cum îi fusese rânduit la facerea sa: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi” (Fac. 1; 28); omul însuşi devine dependent, este „stăpânit” de lumea materială pentru care
a căpătat un nefiresc ataşament; nume ieşit din uz.
 Sf. Mc. FURTUNAT, împreună cu Ianuarie preotul şi Septemin sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de
16 aprilie (vezi Filic).

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 63

 G
 GALACTION - nume de origine greacă; Γαλάχτιον; γαλα - χτος = lapte; nume ieşit în prezent din uz,
întâlnit şi ca patronimic; laptele poate fi privit, la modul simbolic, ca expresie a curăţiei, dată fiind
asocierea sa cu primele etape din viaţa sufletului întrupat, ca prunc nevinovat, neprihănit, care nu a
cunoscut încă păcatul; în unele episoade relatate în Vieţile Sfinţilor se spune că din rănile mucenicilor
curgea lapte amestecat cu apă, expresie a curăţiei celor care s-au jertfit mărturisindu-L pe Domnul
Iisus Hristos; iar mărturisirea adevărată porneşte din inimă, fără a urmări dobândirea altor beneficii
decât iubirea lui Hristos, doar dacă sufletul s-a eliberat de toată necurăţia lumii; Sf. Mc. GALACTION
este prăznuit pe 5 noiembrie (vezi Cuv. Epistimia).
 GALERIE - din latină; galerus = caschetă de piele; derivat: Galeriu, nume încă prezent ca patronimic;
dificil de asociat unei anume etape a devenirii duhovniceşti a fiinţei umane; poate fi considerat ca
expresie a materialităţii trupeşti, a „hainei de piele” în care a fost înveşmântat sufletul omului după
căderea în păcatul neascultării; cascheta de piele, acoperământ al capului, poate fi interpretată în
sensul barierelor întâmpinate de mintea omenească după coborârea în materialitatea opacă a
pământului, când caută să se apropie de înţelesurile adânci ale lucrării lui Dumnezeu în univers, de
raţiunile inteligibile, inefabilele gânduri ale Divinităţii transpuse în energiile divine necreate operate de
fiinţele angelice pe palierele superioare al Ierarhiei universale. Galeriu a fost numele unui împărat
roman care i-a prigonot pe creştinii din vremea sa, însă în contemporaneitate, în slujba Ortodoxiei
româneşti a existat un preacinstit Părinte Galeriu, mucenicind pentru Hristos în închisorile comuniste şi
cinstit după aceea ca mare duhovnic şi teolog.
 GALILEU - cu sensul din Galilea, provincie în Palestina de care este legată istoria sfântă a Întrupării,
Morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, supranumit Galileanul în unele texte care fac referire la
persoana Sa; poate sugera o anume afinitate a purtătorilor acestui nume cu evenimentele istorice
desfăşurate în această veche şi încărcată de istorie provincie din Palestina.
 GALINA - din greacă; γαλινός = senin; nume de botez utilizat de creştinii de origine slavă, dar nu şi pe
meleagurile româneşti.
 GASPAR - pe filieră greacă, γαςпрός fiind traducerea din iraniană a termenului gazbar = vistier; nume
prezent încă în onomastica românească din unele zone; poate fi expresia unui destin fast, unui suflet
în care şi-au aflat sălaşul adevărurile divine, în măsura în care îi pot fi descoperite sufletului, s-a făcut
vistierie şi vistiernic, operator al raţiunilor divine în lume, în segmentul de realitate în care îi este rânduit
să-şi desfăşoare mişcarea fiinţială.
 GAVRIL/GAVRIIL - din ebraică; Gabhriel; Gabri’El = Dumnezeu a fost puternic; derivă din rădăcina
verbală gabar = a fi puternic; se regăseşte în onomastica românească contemporană sub formele
derivate Gabriel, Gabriela, Gabi, cei purtând acest nume sărbătorindu-şi ziua onomastică pe 8
noiembrie, zi de mare cinste în ortodoxie, când se prăznuieşte soborul Sf. Arhangheli Mihail şi GAVRIIL,
şi al tuturor cereştilor puteri, Gavriil fiind îngerul ce aduce Buna Vestire Fecioarei Maria; purtătorii
acestui frumos nume au ca element de destin apropierea de Dumnezeu, putându-se împărtăşi de
atributele Sf. Arhanghel Gavriil, fiecare după vrednicie şi după măsura nevoinţelor proprii; Sf. Arh.
Gavriil face parte din ceata sfinţilor veievozi îngereşti, fiind mai aproape de dumnezeiasca şi
neapropiata slavă; este unul dintre cei şapte Arhangheli ce stau înaintea lui Dumnezeu; sunt pomeniţi
de Sf. Ioan în Apocalipsa, zicând: „Har vouă şi pace de la Cel ce este, a fost acum şi vine; cum şi de
la cele şapte duhuri care sunt înaintea scaunului Lui”, şi le enumeră: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Selatiil,
Gudiil, şi Varahtiil; fiecare Arhanghel împlineşte o anume funcţie în raport cu Creaţia: Mihail -biruitorul
vrăjmaşilor; Gavriil -vestitor al dumnezeuieştilor taine; Uriil -rază a focului dumnezeiesc şi luminător al
celor întunecaţi; Selatiil -rugător, îndemnând sufletul la rugăciune; Gudiil întăreşte şi îndeamnă
sufletul pentru a-L slăvi pe Dumnezeu; Varahiil -purtătorul binecuvântării lui Dumnezeu şi mijlocitor al
dumnezeieştilor faceri de bine; în raport deci cu vrednicia fiecăruia, Sf. Arh. Gavriil a fost trimis să
binevestească Sfintei Fecioare Maria naşterea Fiului lui Dumnezeu; tot Sf. Arh. Gavriil le-a binevestit
zămislirea Preasfintei Fecioare preacinstiţilor ei părinţi, drepţii Ioachim şi Ana; şi tot aşa, i-a vestit Sf.
Zaharia naşterea fiului său, Sf. Ioan Înaintemergătorul; Sf. Proclu, patriarhul Constantinopolului, spune
că numele Sf. Arh. Gabriel, care se tâlcuieşte bărbat tare, vine de la gavri, care în ebraică înseamnă
bărbat şi İl (El), prescurtare de la Elohim, adică Dumnezeu şi care, luate împreună, au sensul: bărbat
Dumnezeu; exegeza teologică, preluând Ierarhia Cerească descrisă de Sf. Dionisie Areopagitul (cele
trei triade angelice), consideră că Sf. Arh. Gavriil face parte din ultima triadă, cea mai de jos în
raport cu Fiinţa Divină, împreună cu Începătoriile şi Îngerii, coroborată cu afirmaţia Sf. Dionisie că
raporturi nemijlocite cu lumea pământească, materială, are doar această ultimă triadă; sunt însă şi
teologi care susţin că Sf. Arh. Gavriil face parte din rânduiala Serafimilor, argumentând cu cuvântul
aceluiaşi Dionisie, care spune că „de scaunul neapropiatei slave dumnezeieşti niciodată nu se
apropie... decât Serafimii...”; în opinia redactorilor Vieţilor Sfinţilor Sf. Arh. Gavriil este al doilea între cei
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 64
 şapte Serafimi, identificaţi cu cei şapte Arhangheli care stau în imediata vecinătate a Fiinţei Divine,
argumentând cu capacitatea de a primi şi aduce pe palierele inferioare ale Ierarhiei Cereşti tainele
lui Dumnezeu; se spune în Vieţile Sfinţilor că „pentru împlinirea poruncilor marelui Dumnezeu era
trebuinţă să se trimită un mare înger. Iar întruparea Cuvântului este lucrul lui Dumnezeu preamare,
mai mare decât toate lucrurile Lui. Deci, şi la vestire s-a trimis cel mai mare decât toţi îngerii,
Arhanghelul Gavriil”; dacă însă cele trei triade angelice sunt înţelese ca trei paliere în procesul de
enunţare şi actualizare a raţiunilor divine în Creaţie, diferenţa dintre ele fiind dată doar de nivelul de
discursivitate care pornind de la noţiunile generale coboară până la nivelul transpunerii lor în lume ca
entităţi individuale, sau altfel spus, pe fiecare dintre cele nouă trepte ale Ierarhiei Angelice sunt rostite
şi actualizate aceleaşi eterne adevăruri, diferenţiate doar prin forma sub care pot fi concepute şi
percepute de entităţile raţionale de pe fiecare treaptă a ierarhiei, coroborând şi cu puterea lui
Dumnezeu de a Se adresa fiecărei trepte angelice direct, fără mijlocirea palierelor intermediare,
precum şi nevoii ca omului Cuvântul lui Dumnezeu să-i fie făcut cunoscut în forma şi limbajul ce-i sunt
inteligibile, atunci poziţionarea Sf. Arh. Gavriil în ultima triadă a puterilor angelice, în raport cu palerul
material, pământesc, al Creaţiei, nu constituie nici un impediment pentru înţelegerea lucrării sale,
Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu putând fi primită şi înţeleasă de fiinţele angelice din ultima triadă
potrivit propriei puteri de pătrundere, după cum şi omul o poate primi şi înţelege potrivit puterii sale
de pătrundere şi nivelului de discursivitate al lumii materiale, căci Dumnezeu este totul, dar are
puterea de a Se dezvălui pe Sine în integralitatea Sa şi printr-o persoană individuală integrată fluxului
temporal; Sf. Arhanghel Gavriil mai este prăznuit separat de celelalte puteri cereşti pe 26 martie (a
doua zi după sărbătoarea Bunei Vestiri) şi pe 13 iulie; instituirea celei de-a doua prăznuiri, cea din 13
iulie, se precizează la notă că a avut ca raţiune scoaterea sa din rânduiala marelui post de 40 de zile
de la Buna Vestire, după acelaşi tipic prin care pomenirea Sf. Ioan Gură de Aur, mort în ziua înălţării
Cinstitei Cruci, 14 septembrie, a fost mutată în 13 noiembrie.
 GEFAR - personaj biblic din cartea Facerii; Origen atribuie numelui înţelesul de nevoiaş, lipsit, nume ce
nu se regăseşte în onomastica românească; tot omul exilat pe pământ este nevoiaş, se nevoieşte
într-o lume pentru care nu a fost creat, căci destinul rânduit sufletului omenesc, în care Dumnezeu a
însămânţat principiile pământului, pe de o parte, şi principiile celeste, raţiumile inteligibile, pe de altă
parte, a fost să-şi desfăşoare lucrarea la hotarul dintre Cer şi pământ, în Rai; căzând însă pe pământ,
s-a văzut lipsit pe de o parte de vrednicia stăpânului, fiind el însuşi stăpânit de nevoile pe care caută
să şi le împlinească asemenea tuturor celorlalte vieţuitoare lipsite de raţiune, iar pe de altă parte de
lumina neapropiată a dumnezeirii, de adevărul căruia fusese atenţionat să nu-i caute înţelesurile în
rodul Pomului Cunoaşterii, adică în efectele produse în univers de adevărurile divine, când gândurile
lui Dumnezeu, raţiunile inteligibile divine, se amestecă cu făpturile şi sunt acoperite de haina opacă a
materialităţii; străin, nevoiaş şi lipsit este sufletul care se îndepărtează de Dumnezeu ataşându-se de
lumea căreia trebuia să-i fie stăpân, să-i conducă evoluţia către acea spiritualizare ce face din orice
structură materială un chip al lui Dumnezeu, întruchiparea unui gând al Divinităţii din înălţimile eterate
ale Grădinii Raiului.
 GERAR - nume întâlnit în Vechiul Testament (valea unde a săpat Avraam puţuri); Origen îi atribuie
înţelesul zid de împrejmuire, îngrăditură; la noi, luna ianuarie se mai numeşte în popor şi Gerar; căzut
într-o lume care prin zavistnicii demoni a fost îndepărtată de Dumnezeu, o lume duşmănoasă în care
este permanent asaltat de puterile întunericului, o lume în care cu anevoie străbate lumina, sufletul
omului trebuie să-şi zidească cetate nebiruită din toate virtuţile creştine (rugăciune, smerenie, sărăcie
de bună voie, milostenie, lepădare de sine, iubire pentru întreaga fire şi pentru Dumnezeu), cărămizi
aşezate temeinic într-un zid de împrejmuire, îngrăditură în spatele căreia poate primi atacul duhurilor
necurate având bună nădejde de biruinţă.
 GESEN - în Vechiul Testament apare ca o localitate în Egipt, unde a locuit Israel; traducerea lui Origen
este de vecinătate, apropiere; în contextul Vechiului Testament, indică un loc în lume unde sufletul,
câtă vremne petrece încă în haina de piele a păcatului, rămâne, duhovniceşte vorbind, în imediata
vecinătate a Casei lui Dumnezeu, are încă trează în minte amintirea Grădinii din care a fost alungat;
Adam este alungat din Rai „ca să lucreze pământul, din care fusese luat...”, lucrare pe care îi fusese
rânduit să o poată împlini din Rai şi a fost aşezat de Dumnezeu „în preajma grădinii celei din Eden...”
(Facerea 3; 24), într-o apropiere ce sugerează posibilitatea păstrării unui contact conştient, pierdut
treptat pe măsură ce sufletul omului cade tot mai adânc în materialitatea lumii pământeşti; prin
analogie, ţinutul Gesen este situat în vecinătatea, în apropierea Pământului Făgăduinţei, geografic
vorbind; de aici, lăsându-se condus de Dumnezeu, poate pătrunde, fugind de lume, căci în tâlcuirea
Sfinţilor Părinţi Egiptul simbolizează această lume căzută în păcat, într-o altă realitate existenţială, mai
înaltă, prefigurare a Grădinii Edenului, o escală a sufletului pe calea propăşirii sale duhovniceşti; în
eventualitatea folosirii sale ca nume de botez, Gesen ar putea contribui la sensibilizarea sufletului, un
memento al stării prezente care trebuie numaidecât depăşit.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 65
 GHEDEON - din ebraică; gidhom = tăiere; este un nume care poate se mai întâlneşte, dar rar, doar în
mediul monahal; poate fi asociat cu una dintre practicile de căpetenie în monahism, tăierea voii şi
aşezarea sufletului omenesc, conştientă şi liber consimţită, sub ascultarea unui părinte duhovnicesc
ce-l va călăuzi pe anevoioasa şi primejdioasa cărare a mântuirii; este semnul acceptării calităţii de
ucenic, smerenia şi credinţa nestrămutată în Cel sub a Cărui iubitoare călăuzire s-a aşezat.
 GHELASIE - provine din neogreacă; γελασείω = a râde, a zâmbi, a fi vesel, şi descrie starea unui suflet
îmbunătăţit care, dincolo de încercările şi suferinţele cu care se confruntă fiinţa umană în petrecerea
sa pământească, are nestrămutată nădejdea mântuirii; de aceea, indiferent cu câte necazuri se va
confrunta în viaţa de acum, se veseleşte la gândul bucuriilor şi bunătăţilor de care se va împărtăşi ca
suflet mântuit; nume încă în uz, întâlnit îndeosebi în mediul monahal. Sf. Mc. GHELASIE, unul dintre cei
10 mucenici din Creta, este prăznuit în ziua de 23 decembrie (vezi Sf. Mc. Evnichian). Sf. Ier. GHELASIE
de la Râmeţ este prăznuit în ziua de 30 iunie; s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe
valea pâtâului Râmeţ din judeţul Alba; învrednicindu-se de darul facerii de minuni, întemeiază o
obşte de monahi aleşi; prin tradiţie, se spune că avea, asemenea Domnului Iisus Hristos, 12 ucenici; a
fost un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din munţii Râmeţ; fiind Ghelasie cu ucenicii la adunat
fân în poiana mănăstirii Hopaţi şi fiind mare arşiţă şi rugându-se, i se descoperă un izvor care a păstrat
până în zilele noastre numele: Izvorul Cuviosului Ghelasie; şi-a cunoscut de mai înainte vremea trecerii
sale la cele veşnice; tot prin tradiţie este păstrată şi amintirea clopotelor care au început să sune
singure prin sate când trupul său neînsufleţit era coborât din munte pentru a fi îngropat lângă zidul
bisericii, mulţi bolnavi găsindu-şi alinarea suferinţelor la mormântul său; mai târziu, prin sfintele sale
moaşte, descoperite în chip minunat prin milostivirea lui Dumnezeu, multe minuni s-au săvârşit; Maria,
o femeie din Negreşti-Oaş, s-a vindecat de epilepsie; altei femei, din Albina-Timiş, i-a fost vindecată
mâna; un creştin din Cocora-Alba, căzut în rătăcire, este adus la dreapta credinţă; Sf. Ier. Ghelasie
se va retrage la bătrâneţe la mănăsrtirea Râmeţ, unde trece la Domnul; tradiţia locului şi-a aflat
confirmarea în 1978, când în biserica mănăstirii s-a găsit o inscripţie pomenind de Arhiepiscopul
Ghelasie, de o importanţă covârşitoare pentru neamul românesc din Transilvania, căci adevereşte
existenţa unei comunităţi româneşti ortodoxe în anul 1337, precum şi de numele unui zugrav, Mihul de
la Crişul-Alb, consfinţind existenţa unei Arhiepiscopii a Transilvaniei în secolul al XIV-lea.
 GHENADIE - din greacă, având sensul: nobil, descrie o stare sufletească superioară, orientată către
sensurile spirituale ale existenţei; ca nume de botez, dispare treptat din uz. Sf. GHENADIE, patriarhul
Constantinopolului, este prăznuit pe 17 noiembrie (în Vieţile Sfinţilor este însă pomenit pe 31 august); a
primit scaunul patriarhiei Constantinopolului după Sf. Anatolie, în vremea lui Leon cel Mare; viaţa sa
este relatată în Limonariu de Cuvioşii Părinţi Sofronie şi Ioan, care au aflat despre viaţa şi lucrarea sa
de la doi stareţi, foşti preoţi în biserica din Constantinopol, întâlniţi într-un loc cu viaţă de obşte numit
Salama, nu departe (la nouă stadii) de Alexandria; se spune că, în vremea cât a fost patriarh, a fost
supărat de un cleric cu numele Harisie care slujea cu nevrednicie în biserica Sf. Mc. Elefterie; trimiţând
un slujitor pentru a-l îndrepta, acesta face rugăciune şi cere, în numele patriarhului Ghenadie, ca
Harisie să se îndrepte, sau să fie alungat din biserică; a doua zi dimineaţă Harisie este aflat mort; în
vremea păstoririi Sf. Ghenadie, prin osârdia unui senator cu numele Studie, venit din Roma, s-au zidit
biserica şi mănăstirea (cunoscută după numele ctitorului: Studion), închinate Sf. Ioan Mergătorul
Înainte, în care s-a aşezat rânduiala din Mănăstirea Neadormiţilor a Cuv. Marcel din Bitinia; tot în
vremea păstoririi sale a vieţuit şi Marchian Romanul care, dezbrăcându-şi haina şi oferind-o unui
sărac, s-a văzut ca şi cum ar fi fost căptuşită pe sub felon cu porfiră împărătească; tot acum a trăit şi
Daniil Stâlpnicul, sfinţit preot de Sf. Ghenadie; un zugrav, căruia i se usucă mâna zugrăvind chipul
Mântuitorului după asemănarea lui Jupiter, mărturisindu-şi păcatul, este tămăduit cu rugăciunea
sfântului; Ghenadie avea obiceiul să nu hirotonească pe nimeni preot dacă acela nu ştia pe de rost
Psaltirea, căci după spusele sale: „preotul care nu ştie înţelegerea cărţilor, cum va putea să înveţe
pe alţii, să-i îndrepteze şi să-i povăţuiască la calea mântuirii...?”; tot el a convocat un Sinod local în
Constantinopol împotriva eresului lui Eutihie şi tot acum este condamnată simonia, cumpărarea
hitoroniei (obicei perpetuat pe alocuri până în zilele noastre); venind vremea trecerii la cele veşnice,
Sf. Ghenadie are o vedenie în care diavolul îi vesteşte că, după moartea sa, va isca mare tulburare
în Biserică, mulţi pierzându-şi credinţa şi mântuirea; cei râvnitori, dornici să citească un cuvânt de
învăţătură al Sf. Ghenadie, sunt îndemnaţi printr-o notă să caute în Proloage la 19 februarie.
 GHEORGHIE - din greacă: Γεώργιοσ = agricultor, lucrător al pământului; nume derivat: Gheorghe,
relativ des întâlnit şi în prezent, circa nouă sute de mii de români stând sub ascultarea acestui iubit şi
respectat sfânt; variante autohtone: George, Gică, Gicu, Georgică, Gigi, Geo, Geanina, Georgiana,
Georgeta, Geta, şi altele; şi acest nume, ca de altminteri şi celelalte numiri creştine, poate fi asociat
fiecăreia dintre cele patru etape ale urcuşului duhovnicesc: omul trupesc îşi caută calea mântuirii ca
agricultor, omul sufletesc lucrându-şi pământurile interioare, omul duhovnicesc căutând cu osârdie
raţiunile inteligibile ale propriei stări, omul îndumnezeit fiind pe deplin edificat asupra propriei firi, căci
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 66
 pământul peste care a primit stăpânirea poate fi lucrat şi în cele exterioare, şi în cele ce ţin de
propria fire, atât sub forma sa manifestată, ca materializare a principiilor divine, cât şi sub forma
raţiunilor inteligibile, conceptul ideatic, temeiul, suportul existenţei pământului în univers, cea de-a
doua componentă a Creaţiei. Sf. Mare Mc. GHEORGHE este prăznuit pe 23 aprilie; păgânul împărat
Diocleţian, luând sceptrul împărăţiei Romei, întrebându-l pe zeul Apolo de ce nu se mai împlinesc
profeţiile sale, acesta îi răspunde „... împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi de pe pământ... creştinii”;
acesta este, cum lasă să se înţeleagă redactorii Vieţilor Sfinţilor, motivul prigoanei dezlănţuite de
Diocleţian împotriva creştinilor. Gheorghe, fiu din părinţi creştini, de loc din Capadocia, ostaş în slujba
Romei în acea vreme, îşi împarte averea la săraci, eliberează robii şi se declară în faţa împăratului a fi
creştin; este îndepărtat din adunarea în care şi-a mărturisit credinţa în Hristos şi întemniţat; purtat spre
temniţă, este bătut, una dintre suliţele cu care este împuns muindu-se; în temniţă, potrivit poruncii
primite de la împărat, i se pune pe piept o piatră mare şi grea; slăbit şi abia putând vorbi este adus la
Judecată; rămânând statornic în mărturisirea lui Hristos este legat pe o roată de muncire; Diocleţian,
socotindu-l mort, întreabă în batjocură: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe?” şi, dezlegându-l de
pe roată, se aude un glas din cer spunând: „Nu te teme, Gheorghe, că sunt cu tine!”; lângă roata de
muncire se arată un înger care, punând mâna pe mucenic, rosteşte „Bucură-te”, iar mucenicul,
tămăduit de răni, coboară singur de pe roată; doi dregători ai curţii imperiale, Anatolie şi Protoleon,
văzând minunea strigă: „Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor!”; împărăteasa
Alexandra, văzând miraculoasa tămăduire a mucenicului, şi dorind să-l mărturisească pe Hristos, este
însă împiedicată de eparh, care porunceşte să fie dusă acasă fără ca împăratul să afle; Gheorghe
este aruncat într-o groapă cu var nestins de unde după trei zile iese viu, sănătos, nevătămat; este
încălţat cu încălţăminte de fier având înlăuntru piroane şi este închis în temniţă; slăbit cu trupul, însă
întărit cu duhul, este vindecat cu ajutorul Domnului Dumnezeu; adus din nou la cercetare, la porunca
împăratului este bătut cu vine de bou; întemniţat din nou, Atanasie vrăjitorul îi dă să bea o poţiune
otrăvită, sfântul rămânând însă şi de această dată nevătămat; urmând sfatul lui Atanasie, împăratul îi
porunceşte mucenicului ca, pentru adeverirea credinţei sale în puterea lui Hristos, să învie un mort;
fiind dezlegat la sugestia antipatului (proconsul) Magnenţiu, este dus la mormântul unui om, unde
rugându-se s-a făcut cutremur mare, acoperământul mormântului a căzut la pământ şi mormântul
deschizându-se mortul s-a ridicat ieşind viu din groapă; învinuindu-l de vrăjitorie, împăratul îl acuză pe
Gheorghe că prin înşelătorie a făcut ca din mormânt să se ridice un duh sau o nălucă; văzând
minunea, Atanasie vrăjitorul cade la picioarele mucenicului mărturisind că Hristos este Dumnezeul Cel
Atotputernic; lui Atanasie şi celui ridicat din mormânt le sunt tăiate capetele; aruncat din nou în
temniţă, Gheorghe este căutat de mulţi bolnavi care pătrund în temniţă mituind străjerii şi acolo, la
rugăciunile sfântului, se tămăduiesc; murind boul unui bărbat numit Glicherie, Gheorghe îl readuce la
viaţă, iar bărbatului, mărturisindu-l apoi pe Hristos, îi este tăiat capul; în temniţă Gheorghe are un vis în
care, arătându-i-Se Domnul, îi spune: „Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci iată, cu Mine te vei învrednici
a împărăţi! Deci nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi”; rugând temnicerul
să-i permită slugii sale să-l vadă, Gheorghe îi încredinţează testamentul pentru a-l duce, împreună cu
trupul său, în Palestina, unde îşi avea casa şi bunurile; propunându-i-se ca, întorcându-se la slujirea
zeilor, să fie luat părtaş la împărăţie, Gheorghe se preface că este de acord; dar intrând în capiştea
(templul) lui Apolo, adresându-se idolului, îl întreabă: „Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un
Dumnezeu?”; diavolul, sălăşluind în idol, îi răspunde: „Nu sunt Dumnezeu, şi nici unul asemenea mie
nu este! Numai unul este Dumnezeu, Acela pe care Îl propovăduieşti”; atunci, căzând la pământ, toţi
idolii s-au sfărâmat, făcându-se gâlveavă în popor; auzind Alexandra împărăteasa rumoarea stârnită
şi văzând că mucenicul este luat de mulţime, strigă: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi, că Tu eşti
Dumnezeul Cel Atotputernic”, mărturisindu-L cu îndrăzneală pe Hristos, defăimând nebunia tiranului,
ocărând zeii şi blestemându-i pe cei ce li se închină; mâniindu-se împăratul, porunceşte ca Gheorghe
şi Alexandra să fie tăiaţi cu sabia; slăbindu-i puterile, împărăteasa şi-a dat duhul în mâinile Domnului
înainte ca sabia călăului să împlinească porunca uciderii sale, iar peste două zile, pe 23 aprilie, lui
Gheorghe îi este tăiat capul. Sf. Mc. GHEORGHE cel Nou este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 26 mai;
fiind copilul dobândit în urma rugăciunilor părinţilor săi, Ioan şi Maria, care doar la anii bătrâneţii au
dobândit de la Dumnezeu un prunc de parte bărbătească, a pătimit în Sredţa pe când avea 25 de
ani; turcii, care stăpânerau ţara bulgărească, încercând să-l determine să treacă la mahomedanism,
dar lovindu-se de opoziţia sa, îl duc înaintea guvernatorului care îl ispiteşte ademenindu-l cu daruri şi
promisiuni; însă împotrivindu-se, Gheorghe este bătut cu toiege, crestat cu cuţitul pe tot trupul şi ars
cu făclii, apoi aruncat în foc, sfârşindu-şi astfel nevoinţele pentru Hristos în anul de la facerea lumii
7022, iar de la Întruparea Domnului Iisus Hristos 1514, în data de 26 mai; stârnindu-se furtună şi ploaie
mare, focul este stins, arătându-se o lumină strălucitoare deasupra moaştelor sfântului; oferiind mulţi
arginţi judecătorilor, protopopul bisericii Sf. Mare Mc. Gheorghe Capadocianul obţine permisiunea
să-l îngroape; ridicate din cenuşă de mitropolitul Ieremia, împreună cu întreg soborul şi cu mult popor,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 67

 moaştele sfântului sunt aflate nevătămate de foc; sângele picurat din sfintele sale moaşte purtate
prin cetate este învăluit într-o lumină strălucitoare; este îngropat în biserica Sf. Mare Mc. Gheorghe
Capadocianul, multe tămăduiri împlinindu-se pentru cei ce i se rugau cu credinţă. Sf. GHEORGHE
Mărturisitorul, mitropolitul Mitilinei, pomenit în Vieţile Sfinţilor, pe 20 aprilie, s-a călugărit din tinereţe; l-a
mărturisit pe Hristos în vremea lui Leon Isaurul, pătimind multă prigonire de la iconoclaşti; în timpul
domniei dreptcredinciosului Constantin şi a mamei sale Irina a fost numit mitropolit al Mitilinei, în insula
Ezvia; a pătimit din nou pentru cinstirea sfintelor icoane în vremea răucredinciosului Leon Armeanul;
tulburarea produsă în Biserică de iconoclaşti a fost vestită de mai înainte, căci se spune că Sfânta
Cruce a fost ridicată în timpul Vecerniei din biserica Marii Mc. Teodora şi, răsturnându-se, a căzut la
pământ; Cuv. Simeon, prezent în biserică împreună cu fratele său Gheorghe, luminat de Dumnezeu
fiind, a tâlcuit minunea prevestind venirea unui alt împărat care se va înverşuna împotriva icoanelor;
după câteva zile, în aceeaşi biserică, un porc sălbatic a năvălit în Sfântul Altar, cu mare greutate
putând fi scos afară; despre această întâmplare, Cuv. Simeon a spus: „... porcul acesta prevesteşte
pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”;
după puţină vreme, chemând Leon Armeanul episcopii în Constantinopol, îi silea să primească eresul
celor ce luptau împotriva icoanelor; Gheorghe, mitropolitul Mitilinei, mustrându-l pe împărat pentru
rătăcirea sa, este alungat în Herson, petrecându-şi restul zilelor în surghiun; venind vremea trecerii sale
la Domnul, a răsărit o stea luminoasă ce a putut fi văzută şi din insula Lezvia. Un alt Sf. GHEORGHE
Mărturisitorul, episcopul Antiohiei Pisidiei, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 aprilie, a vieţuit în vremea
când eresul luptătorilor contra icoanelor tulbura pacea Bisericii; chemat împreună cu ceilalţi episcopi
la Constantinopol şi împotrivindu-se poruncii împăratului, căruia îi cere să se supună aşezămintelor şi
rânduielilor bisericeşti primite de la Sfinţii Părinţi, este alungat din scaunul arhieresc şi trece la Domnul
în surghiun. Cuv. Părinte GHEORGHE Hozevitul este prăznuit în ziua de 8 ianuarie; din dragoste pentru
Hristos s-a înstrăinat de lume încă din tinereţe, intrând în monahism; a fost părinte în mănăstirea
Hozeva; a plecat apoi la Ierusalim unde şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii în postiri şi osteneală,
trecând apoi la Domnul.
 GHERASIM - din greacă; Γεράσιμος; cf. γέρας = dar de onoare şi γεράσμιος = onorat. Este un nume
încă prezent în onomastica românească şi care poate conduce înţelegerea către nespusa cinstire
de care se bucură omul în univers, singura făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Cuv. GHERASIM de la Iordan este prăznuit pe 4 martie; era de neam din părţile Lichiei; s-a călugărit
pustnicind o vreme în Egipt, în Tebaida; spre sfârşitul domniei lui Teodosie cel Tânăr (408 - 450) merge
în Palestina, sălăşluindu-se în pustia Iordanului; în timpul domniei lui Marchian şi al Pulheriei (450 - 457)
s-a întrunit în Calcedon (451) al IV-lea Sinod împotriva răucredinciosului Dioscor patriarhul Alexandriei,
şi ereziei lui Eutihie arhimandritul, cel care afirma că în Domnul Iisus Hristos este o singură fire; Biserica a
continuat apoi să fie tulburată de un oarecare monah cu numele Teodosie care, venind în Ierusalim,
reuşeşte să-i amăgească atât pe cei neînvăţaţi, cât şi pe văduva lui Teodosie cel Tânăr, împărăteasa
Evdochia; având deci sprijinul împărătesei şi al multor monahi palestinieni, l-au izgonit pe Iuvenalie,
patriarhul Ierusalimului, înscăunându-l pe Teodosie; cuviosul Gherasim este şi el amăgit de erezia lui
Eutihie; mergând în pustia ce se numeşre Ruva şi întâlnindu-se cu Cuv. Eftimie, se leapădă de erezie şi
se întoarce la dreapta credinţă; preasfinţitul Iuvenalie este repus de împăratul Marchian în scaunul
patriarhal, întreaga Palestină revenind la dreapta credinţă; mănăstirea în care se nevoia cuviosul
Gherasim era departe de Ierusalim, în pustie, vieţuitorii ducând o viaţă aspră sub călăuzirea sa; l-a
avut ca duhovnic pe fericitul Chiriac şi, împreună, petreceau adesea în pustia Ruva, revenind apoi în
mănăstire; cunoscând prin arătare dumnezeiască trecerea Cuv. Eftimie la Domnul, merge, însoţit de
ucenicul său Chiriac, în lavra unde acela a vieţuit şi îl îngroapă creştineşte, revenind apoi la chilia sa;
în Vieţile Sfinţilor sunt relatate cu de-amănuntul o seamă de întâmplări minunate din viaţa cuviosului
Gherasim; ajută un leu să scape de ghimpele ce-i intrase în picior, iar leul rămâne alături de stareţ şi îi
este dat în grijă catârul mănăstirii; dar când leul dormea, şi văzând catârul fără stăpân, un negustor îl
prinde şi pleacă cu el; bănuit c-a mâncat catârul, leul este pedepsit să împlinească munca acestuia;
revenind negustorul acela din Arabia este întâmpinat de leul care, prinzând frâul catârului cu botul,
după obiceiul său de mai înainte, îl aduce stareţului; trecând apoi Cuv. Gherasim la Domnul, Savatie,
ucenicul său, văzând mâhnirea leului, îl duce la mormântul stareţului unde, culcându-se deasupra
mormântului, leul moare.
 GHERMAN - provine din substantivul latinesc germanus = frate/soră, născuţi din aceiaşi părinţi; numele
este rar folosit la botez, dar se întâlneşte adesea ca patronimic. Sf. Cuv. GHERMAN din Dobrogea,
prăznuit pe 28 februarie împreună cu Sf. Cuv. Ioan Casian Romanul, consătean şi contemporan cu el,
s-a născut din părinţi străromâni în anul †368, în nordul Dobrogei, în actuala localitate Casimcea,
situată pe vatra satului unde aceşti doi sfinţi au văzut lumina zilei; se presupune că strămoşii lor au fost
botezaţi de Sf. Apostol Andrei, care a semănat cuvântul lui Hristos în Sciţia Mică (Dobrogea de azi); a
învăţat carte în satul natal şi pe lângă episcopia Tomisului împreună cu Ioan Casian cu care a rămas
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 68
 prieten până la moarte; au deprins învăţătura Sfinţilor Părinţi intrând apoi în monahism într-una dintre
mănăstirile din sudul Dobrogei, în eparhia Sf. Teotim şi Bretanion; merg şi se închină Cuv. Părinţi care
se nevoiau în Egipt pe valea Nilului, unde deprind rugăciunea neîncetată; se închină împreună la
Sfintele Locuri şi la Mormântul Domnului Iisus, nevoindu-se apoi în mănăstirile din Constantinopol; în
preajma anului 400 sunt hirotonisiţi de Sf. Ioan Gură de Aur: Gherman preot şi Ioan Casian diacon;
Gherman îi va fi alături Sf. Ioan Gură de Aur când, îndemnaţi de împărăteasa Eudoxia, unii ierarhi şi
dregători se ridică împotriva acestuia; Ioan Casian, în scrierea sa „Convorbiri cu Părinţii din pustie”, îl
numeşte „Sf. Părinte Gherman”; împreună cu prietenul său, a avut o contribuţie esenţială la întărirea
vieţii monahale în Dobrogea, Italia şi Galia; Cuv. Părinte Gherman trece la Domnul prin anii 405 - 415;
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îl trece în ceata Sfinţilor Părinţi la 20 - 21 iulie 1992, cu prăznuire
pe 29 februarie, sau în ziua de 28 februarie, când nu sunt ani bisecţi. Sf. GHERMAN, arhiepiscopul
Constantinopolului, este prăznuit pe 12 mai; tatăl său, unul dintre cei mai respectaţi senatori, Iustinian
cu numele, a fost ucis de Constantin Pogonatul când a luat tronul împărăţiei greceşti, poruncind ca
fiul său Gherman, încă prunc fiind, să fie scopit pentru a nu mai putea primi vrednicia mirenească de
senator, poziţie din care putea încerca să-şi răzbune părintele; a fost dat din porunca împăratului în
rânduiala clericilor şi, la anii maturităţii, va fi înscăunat episcop al Cizicului; împotrivindu-se eresului
monoteliţilor împreună cu preasfinţitul Chir, patriarhul Constantinopolului, sunt alungaţi din posturi de
răucredinciosul împărat Filipic; însă pierind prigonitorul, şi presfinţitul Chir trecând la cele veşnice în
surghiun, Gherman este întronizat patriarh al Constantinopolului (în locul ereticului patriarh Ioan ce îi
urmase presfinţitul Chir); binecuvântând rodul pântecelui unei femei, el prooroceşte că se va naşte
un prunc de parte bărbătească ce va primi numele Întâiului Mucenic Ştefan; acest prunc, numit de
mama sa Ştefan, după cuvântul fericitului Gherman, a pustnicit în muntele lui Axentie şi a pătimit de
la răucredinciosul Copronim pentru sfintele icoane; eresul iconoclast a început în vremea lui Leon
Isaurul, tatăl lui Copronim, întărindu-se treptat, sfintele icoane fiind considerate idoli, iar cei ce se
închină lor închinători la idoli; cuviosul Gherman îi vestise încă de la început lui Leon Isaurul că se va
ridica împotriva icoanelor când, inspirat fiind de Duhul Sfânt, îi prooroceşte că numele acelui împărat
este Conon, fără a şti însă că acesta era numele primit la botez de însuşi Leon; dorinţa împăratului de
a-l îndepărta pe Gherman din scaunul arhieresc este susţinută de Anastasie preotul, un ucenic al său;
rânduiala sfintelor icoane îşi are întemeierea, cum susţinea şi fericitul Gherman, pe tradiţia moştenită
de la Sfinţii Părinţi, veche de 725 de ani la vremea aceea, avându-şi la rândul ei temeiul în mahrama
trimisă de Domnul Iisus lui Avgar, regele din Edesa, pe care era închipuită faţa Sa cea dumnezeiască,
şi în icoana înfăţişând-o pe Preacurata Fecioară Maria zugrăvită de Sf. Evanghelist Luca; confruntat
cu încrâncenarea împăratului şi întărindu-se eresul iconoclast, Gherman, punându-şi omoforul în Altar
pe Sfânta Masă, părăseşte dregătoria; bătut şi izgonit din casele patriarhale îşi petrece restul zilelor
ca simplu monah; în scaunul patriarhal este ridicat de împărat ereticul Anastasie; iscându-se după
moartea lui Leon Isaurul un conflict între Copronim, fiul său, şi Artavasd, ginerele său, Anastasie îl
susţine pe cel din urmă; revenind Copronim cu putere ostăşească, îl prinde pe Artavasd, îi scoate
ochii şi îl omoară împreună cu ginerele, fiul şi toţi nepoţii săi; patriarhul Anastasie este dezbrăcat şi
bătut înaintea poporului la locul numit Dipin, după cum proorocise fericitul Gherman când încă mai
era patriarh; negăsindu-se un înlocuitor pentru Anastasie, Copronim îl repune pe Anastasie în scaunul
patriarhal, unde rămâne încă 24 de ani, până când se îmbolnăveşte de cordaspos, după cum se
spune în Vieţile Sfinţilor, o maladie în care detritusurile alimentare, nemaiurmându-şi calea firească,
sunt evacuate tot pe gură, „deoarece gura lui cea hulitoare de Dumnezeu, care a grăit multe hule
împotriva sfintelor icoane şi contra Sfântului Gherman, a fost prefăcută în ieşire, pentru că murdăria
dinăuntru ieşea pe gură”; Sf. Gherman s-a săvârşit în pace, intrând în viaţa cea dulce întru Împărăţia
Domnului nostru Iisus Hristos (notă: în Vieţile Sfinţilor Sf. Gherman este pomenit sub numele Ghermano).
 GHERONTIE - din greacă; Γερόντιος; γέρον = bătrân; face trimitere la înţelepciunea ce vine odată cu
înaintarea în vârstă, când sufletul reuşeşte să desluşească raţiunile tuturor lucrurilor precum şi efectele
acţiunilor sale şi ale semenilor săi în univers, în contextul conformităţii cu Voinţa lui Dumnezeu; este un
nume ieşit din uz, ca multe altele cărora omul contemporan, vrăjit de mirajul opulenţei şi bunăstării
ce îl ademenesc în lume, nu le mai percepe sensul spiritual, ziditor şi care, trecând anii, nu reuşeşte să
ajungă la acea fericită înţelegere a adâncului de înţelepciune divină ce inundă şi rânduieşte totul
în univers, rămânând până la o vârstă înaintată tot atât de „necopt” ca la anii prunciei şi tinereţii;
bătrân este numai acel suflet care a reuşit să rodească, şi-a cultivat cu osârdie darurile primite la
venirea sa pe lume, a lucrat şi a înmulţit talantul; bătrâneţea este sinonimă, în gândirea patristică, dar
şi în filosofia antică ce a precedat venirea Fiului lui Dumnezeu în trup, cu înţelepciunea.
 GHERVASIE - preluat pe filieră latină din Gervasius, este probabil la origine din germană: ger-was =
lance puternică; descrie un suflet ce şi-a luat în stăpânire iuţimea; nume ieşit din uz printre mireni.
 GHIGANTIE - provine din limba greacă: Γιγάντιος - γιγας = gigant; nume probabil precreştin, ieşit azi
din uz; face trimitere la stirpea uriaşilor care, zămisliţi de îngerii căzuţi cu fiicele oamenilor (amintiţi în
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 69
 cartea Facerii, cap. 6), au motivat decizia lui Dumnezeu de a aduce potopul peste pământ; potrivit
cuvintelor Scripturii ce preced decizia aducerii Potopului şi prin care „Domnul Dumnezeu a zis: Nu va
rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3), poate sugera
un comportament similar al eventualilor purtători ai numelui, afişând un ataşament nefiresc pentru
materialitate, componenta trupească a naturii umane; un trup supradimensionat presupune şi nevoi
pe măsură pentru satisfacerea cărora sufletul se va ataşa tot mai temeinic de pământ, de suportul
satisfacerii nevoilor şi plăcerilor trupeşti, neglijând creşterea sa duhovnicească şi ratându-şi implicit
vocaţia, desăvârşirea chipului întru asemănarea cu Părintele Ceresc.
 GLAFIRA - din greacă; ΓλάФιρα = delicată; se mai întâlneşte ca nume de botez la persoane vârstnice.
 Sf. Mc. GLEB (vezi Sf. Mc. Boris) este prăznuit pe 2 mai.
 GLICHERIE/GLICHERIA - provine din greacă; Γλυχέρός = dulce; nume ieşit din uz; Sf. Mc. GLICHERIA
este prăznuită pe 13 mai şi, la aceeaşi dată, în Vieţile Sfinţilor este pomenit şi Laodichie, păzitorul
temniţei în care aceasta a mucenicit; la începutul domniei păgânului împărat Antonin, guvernator în
partea europeană a Greciei era un anume Sabin. care vine în Tracia şi hotărăşte o zi de prăznuire a
marelui zeu Die (Zeus); creştinii dintr-o cetate a Traciei, Traianopol, se adunau în taină într-o casă de
rugăciune; în cetate trăia o fecioară, Glicheria, fiica lui Macarie, odinioară proconsul în Roma, şi care
părăsind Roma după moartea părinţilor a devenit creştină; în ziua rânduită pentru prăznuirea zeului
Die, fericita fecioară, rugându-se lui Dumnezeu, răstoarnă statuia idolului, sfărâmând-o; poruncind
Sabin guvernatorul să fie omorâtă cu pietre, acestea cădeau împrejurul ei fără să o atingă; este
aruncată în temniţă unde este cercetată de preotul Filocrat, care la rugămintea muceniţei se roagă
lui Dumnezeu să fie întărită pentru lupta ce avea să o poarte cu diavolul; este spânzurată de păr pe
un lemn de muncire; bătută fiind peste faţă, chinuitorilor li se arată îngerul Domnului şi cad ca morţi;
este întemniţată pecetluind guvernatorul uşa şi punând strajă pentru ca nimeni să nu-i aducă hrană
sau apă; cercetată peste câteva zile, este aflată dezlegată, în faţă având un blid cu pâine, lapte şi
apă; este trimisă în Eraclea (Heracleea) unde este întâmpinată de creştini în frunte cu cinstitul
Dometie episcopul; este aruncată într-un cuptor încins; în vreme ce Glicheria se ruga: „descoperă
ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta”, din cer coboară rouă stingând focul; legată de
mâini şi de picioare, este dusă în temniţă şi pusă pe o piatră ascuţită; este vindecată de răni de
îngerul Domnului; poruncind Sabin să fie adusă la judecată, Laodichie, păzitorul temniţei, o află
dezlegată şi sănătoasă; nerecunoscând-o, crezând că a scăpat din temniţă şi temându-se de mânia
guvernatorului, Laodichie voia să-şi ia viaţa; este oprit de muceniţă, care-i spune: „Laodichie, să nu-ţi
faci nici un rău, eu sunt Glicheria”; scoţând-o deci din temniţă, s-a legat pe sine cu legăturile ei şi,
înfăţişându-se guvernatorului, mărturiseşte că văzând minunile lui Dumnezeu crede în El; la porunca
guvernatorului îi este tăiat capul, fiind îngropat de creştini; Glicheria rămânând neclintită, este dată
fiarelor sălbatice; rugându-se, s-a auzit un glas care spunea: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu
pace, că uşile Împărăţiei Cerului s-au deschis pentru tine”; muşcată de o leoaică, îşi dă sufletul în
mâinile Domnului, pe trup nevăzându-se nici o rană; în ceasul când muceniţa trecea la Domnul,
trupul guvernatorului, lovit de o boală cumplită, se umflă şi acesta moare înainte de a mai putea
ajunge la casa sa; episcopul Donatie, luând trupul Sfintei Muceniţe Glicheria, l-a îngropat cu cinste în
Tracia, aproape de cetatea Eraclie, din cinstitele sale moaşte izvorând mir tămăduitor.
 GOLIAT - din ebraică; este un personaj biblic, uriaşul învins de David; nume inexistent în onomastica
autohtonă.
 Sf. Mc. GOLINDUHIA este prăznuită pe 13 iulie; în vremea lui Hosroe cel Bătrân, trăia în Persia o femeie
tânără şi frumoasă cu numele Golinduhia; auzind vorbindu-se despre credinţa creştină, se întreba
dacă aceasta este oare credinţa cea dreaptă; are o vedenie în care un înger îi arată, în vis, un loc
întunecos şi înspăimântător spunându-i că acolo petrec păcătoşii şi necredincioşii; apoi o duce în alt
loc, unde drepţii sălăşluiau în lumină şi desfătare, ateniţonând-o că acolo nu poate pătrunde nefiind
creştină; povăţuită de îngerul Domnului, merge la un sfinţit slujitor al Domnului de la care deprinde
sfânta credinţă şi este botezată cu numele Maria; întorcându-se acasă, petrecea în post şi rugăciune
nemailăsându-şi bărbatul să se apropie de ea; înţelegând că femeia lui s-a creştinat, acesta se
plânge împăratului Hosroe; trimiţându-şi împăratul în repetate rânduri sfetnicii pentru a o convinge să
se lepede de creştinism şi nimic nedobândind, Golinduhia este întemniţată vreme de 18 ani; murind
împăratul Hosroe, îi urmează la tron fiul său, Armisdas; era în vremea când în Bizanţ au domnit Iustin
cel Tânăr, Tiberiu şi Mavrichie; un bărbat creştin numit Aristobul, venind în Persia ca trimis al Bizanţului,
obţine permisiunea să o viziteze în temniţă pe Golinduhia (Maria, după numele de botez); zăbovind o
vreme în Persia, Aristobul o cercetează în repetate rânduri şi o învăţă Psalmii lui David; după plecarea
sa, Armisdas o dă vrăjitorilor spre chinuire; este bătută şi chinuită în repetate rânduri, de fiecare dată
fiind aflată a doua zi sănătoasă; văzând minunea, mulţi perşi au preamărit puterea lui Hristos; dar
mâniindu-se chinuitorii, îi ard sfintei capul cu jăratic şi, punând-o într-un sac, o aruncă într-o groapă
adâncă; rămânând şi acum nevătămată, câţiva destrăbălaţi sunt trimişi să o batjocorească, însă
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 70
 Dumnezeu le întunecă vederea, nereuşind să o vadă; după plecarea lor, Golinduhia este aruncată
unui balaur care trăia într-o peşteră, îngerul Domnului neîngăduindu-i să-i vatăme trupul; împreună cu
balaurul petrece patru luni în peşteră, fără hrană şi fără băutură; slăbită, este eliberată de îngerul
Domnului; considerată vrăjitoare, perşii erau uimiţi de puterea creştinilor; cu puterea Lui Hristos este
răpită din mâinile ostaşilor ce o duceau spre tăiere cu sabia, sălăşluindu-se apoi în locuri retrase,
împreună cu puţinii creştini ce vieţuiau atunci în Persia; după o vreme Armisdas este ucis, tronul fiind
luat de Hosroe, fiul lui şi nepotul defunctului Hosroe cel Bătrân; ridicându-se perşii împotriva lui, fuge şi,
lăsându-se în voia calului, este purtat în Bizanţ, unde este primit de împăratul Mavrichie; primind
ajutor îşi redobândeşte tronul, avându-l de-acum pe Mavrichie ca pe un părinte al său; la revenirea
sa în Persia a fost însoţit de Sf. Dometian, episcopul Melitinei, care se întâlneşte cu de-acum libera
muceniţă Golinduhia (Maria); părăsind Persia, se îndreaptă spre Ierusalim, la locurile sfinte, trecând
prin Chirchesia şi prin Darie, situate la hotarele stăpânirii greceşti; aici intră într-o mănăstire unde
pătrunsese eresul răucredinciosului Sever (cel care la rugăciunea „Sfinte Dumnezeule”, după: „Sfinte
Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte...”, adăuga cuvintele: „Cel ce Te-ai răstignit pentru
noi”, înţelegându-se prin aceasta că atât Tatăl cât şi Duhul Sfânt ar fi pătimit dimpreună cu Fiul);
rugându-se sfânta să-i fie descoperit adevărul, vede un înger ţinând în mâini două pahare, unul plin
cu întuneric, iar celălalt cu lumină, înţelegând de aici că învăţătura lui Sever este greşită; pe când
era în biserica Sf. Mc. Serghie, între Nisibe şi cetatea Dara, Golinduhia s-a îmbolnăvit; apropiindu-i-se
sfârşitul, îşi va da sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos, pentru Care a pătimit cu bucurie.
 GORDIE - nume ce provine din latină, ieşit din uz. Sf. Mc. GORDIE este prăznuit pe data de 3 ianuarie;
era din cetatea Cezareei, din părinţi creştini; a trăit în timpul prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor
de împăratul Liciniu (307 - 324); lepădându-se de lume, Gordie părăseşte oastea unde era sutaş şi se
retrage într-o peşteră pe muntele Horeb, având ca învăţător pe Însuşi Duhul Sfânt, care îi descoperă
multe taine; coborând din munte în cetate în ziua praznicului necuratului zeu Marte, Gordie striga din
mijlocul mulţimii cu cuvintele proorocului Isaia: „Aflatu-M-am celor ce nu mă căutau, arătatu-M-am
celor ce nu întrebau de Mine”; mâniindu-se eparhul, este prins şi supus la chinuri pe care le rabdă
zicând: „Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme de ce-mi va face omul. Nu mă voi teme de rele, că
Tu eşti cu mine”; neputându-l birui cu muncile, eparhul încearcă să-l câştige vorbindu-i de darurile,
bogăţiile şi măririle dobândite de va renunţa la credinţa sa în Hristos; nelăsându-se însă amăgit şi
mărturisindu-şi cu curaj credinţa, Gordie îndemna poporul să nu se lase înşelat, amintind cuvintele
Domnului: „Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi eu de el înaintea
Tatălui Meu cel din ceruri”; este omorât prin tăiere cu sabia.
 Cuv. GORGONIA este prăznuită în ziua de 23 februarie şi este sora Sf. Grigorie Teologul; s-a născut în
cetatea Nazianz din Cezareea; mama sa Nona era creştină, iar tatăl, Grigorie, slujind multă vreme
idolilor, este adus la Hristos prin îndemnurile soţiei sale, fiind ulterior hirotonisit episcop în Nazianz; ca
soţie şi mamă Gorgonia a vieţuit creştineşte, crescându-şi pruncii în frica lui Dumnezeu; nu se îmbrăca
cu haine scumpe, nu se împodobea şi nu-şi întina chipul primit de la Dumnezeu cu dresuri femeieşti; a
fost dăruită cu multă înţelepciune fiindu-le tuturor sfătuitor; împlinea cu râvnă poruncile lui Hristos,
căci îi adăpostea pe cei fără de adăpost, îi hrănea pe cei flămânzi, îi îmbrăca pe cei goi, iar faptele
bune nu le împlinea la vedere, pentru slavă lumească; împletea cu înţelepciune milostivirea cu
citirea Sfintelor Scripturi şi rugăciunea, având mintea neclintit aţintită către Dumnezeu; nu a fost ferită
de încercări; odată, speriindu-se caii, căruţa în care călătorea s-a răsturnat, fiind rănită, producând
multă sminteală celor care nu puteau înţelege cum poate îngădui Dumnezeu ca o astfel de femeie,
cu viaţa sfinţită, să pătimească asemenea suferinţe; nedorind să se arate doctorilor, pentru ca nici un
alt bărbat să nu-i vadă trupul, lăsându-se în grija lui Dumnezeu, este tămăduită de rănile primite;
îmbolnăvindu-se altă dată şi medicii arătându-se neputincioşi, rugându-se la Sfântul Jertfelnic şi-a
apropiat capul de Altar spunând că nu va pleca de acolo decât vindecată şi, pentru marea ei
credinţă, a fost tămăduită în chip minunat de Hristos; vremea trecerii la Domnul i-a fost descoperită
prin vedenie; rugându-se, Dumnezeu îi împlineşte şi cea din urmă dorinţă, aducându-l pe bărbatul ei
la dreapta credinţă; a trecut la cele veşnice fără a ajunge la anii bătrâneţii; pe când îşi dădea
sufletul, soţul ei, văzând că îşi mişcă buzele şi apropiindu-se de ea, o aude rostind un stih din Psalmii lui
David; „mă voi culca şi voi dormi cu pace”.
 GRIGHENTIE/GRICHENTIE - provine din latină; numele oraşului Agrigent + Gheorghe = Gheorghe din
Agrigentum. Cuv. Ierarh GRICHENTIE Episcopul Etiopiei este prăznuit pe 19 decembrie; era de loc din
cetatea Milan, părinţii săi numindu-se Agapie şi Teodota; a fost hirotonit diacon, vieţuind în post şi
rugăciune; primind la hirotonie dumnezeiescul Duh a început a face semne şi minuni; în vremea când
în Roma stăpânea Iustin, în Etiopia stăpânea Elesvan; acesta i-a scris patriarhului Alexandriei, Proterie,
rugându-l să-i trimită un episcop; Sf. Apostol Marcu i-l indică patriarhului, printr-o vedenie, pe fericitul
Grichentie, care fiind de puţină vreme sosit în Alexandria era necunoscut patriarhului; Grichentie este
hirotonisit episcop şi trimis în Etiopia unde îşi împlineşte misiunea hirotonisind preoţi şi diaconi, sfinţind
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 71
 bisericile de curând construite, botezând mulţi dintre iudei pe care reuşeşte să-i aducă la dreapta
credinţă; s-a odihnit cu pace la adânci bătrâneţe.
 GRIGORIE - din greacă; Γρυγόριος = cel treaz, veghetorul; din verbul γρηγορέω = a veghea (a fi sau a
sta treaz, a fi atent); nume prezent încă în onomastica românească cu derivatele: Grigore, Grig, şi ca
patronimic Grigorescu; descrie un suflet îmbunătăţit, care a reuşit să-şi pună iuţimea sub stăpânirea
facultăţii raţionale. Cuv. GRIGORIE din Pecersca este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 8 ianuarie; a
fost tuns în monahism de Cuv. Teodosie; căutând odată tâlharii să-l jefuiască, cuviosul care veghea
în chilie îi adoarme pentru cinci zile şi cinci nopţi; deşteptându-i îi slobozeşte după ce îi întremează
hrănindu-i; prinşi fiind apoi de stăpânitorul locului, la rugămintea lui Grigorie sunt eliberaţi; altă dată
furii, jefuindu-i grădina, n-au putut părăsi locul două zile şi două nopţi; apoi, sloboziţi de Grigorie şi
pocăindu-se, au lucrat în grădina mănăstirii până la sfârşitul zilelor; căutând alţi tâlhari să-l ispitească
cerându-i ajutorul (invocând nevoia unuia dintre ei, condamnat la moarte, de a-şi răscumpăra viaţa)
şi cunoscându-le înşelăciunea, sfântul le spune că orice va primi de la el pentru răscumpărare, acela
tot va muri; întrebându-i la ce fel de moarte va fi fost osândit, tâlharii, minţind, au răspuns că prin
spânzurare, iar sfântul, înainte văzător fiind, le spune: „Bine l-aţi judecat, că dimineaţă se va împlini
aceasta”; venind furii noaptea pentru a fura mere, cel despre care spuseseră că va fi spânzurat,
rupându-se creanga de care se ţinea, cade şi piere spânzurat; tovarăşii săi se pocăiesc, sunt iertaţi şi
intră în slujba mănăstirii Pecersca; voievodul Rotislav Vsevolodic dorea să primească binecuvântare
pentru biruinţă în bătălia purtată împreună cu fratele său, Vladimir Monomahul, împotriva polovţilor;
îndreptându-se spre mănăstire, slujitorii lui Rotislav îl batjocoresc pe Grigorie coborât la Nipru pentru a
scoate apă; cunoscând că sunt aproape de moarte, caută să-i aducă la umilinţă şi rugăciune; dar
mâniindu-se Rotislav, căci Grigorie le vestea pieirea spunându-le că se vor îneca cu toţii, este prins, i
se atârnă o piatră de gât şi aruncat în apele Niprului, aflându-şi astfel sfârşitul; miraculos, a treia zi este
găsit de fraţi, mort în chilia sa, cu mâinile şi picioarele legate, având atârnată o piatră de grumaz;
nemaintrând în mănăstire şi nemaiprimind binecuvântare, ruşii sunt biruiţi de polovţi şi, fugind, Vladimir
reuşeşte să treacă râul Stugna, în timp ce Rotislav şi oastea sa pier înecaţi. Sf. Ier. GRIGORIE episcopul
Nisei este prăznuit pe 10 ianuarie; este frate după trup cu Sf. Vasile cel Mare; a fost retor şi filosof,
învăţat în antica înţelepciune elinească; a fost căsătorit cu fericita Teozva, „podoaba bisericii, cu
adevărat soţie sfântă a celui sfinţit”, numită astfel de Sf. Grigorie Teologul; după ce Grigorie a fost
sfinţit prezbiter, soţia sa Teozva a vieţuit în sfinţenie şi curăţie slujind bolnavilor şi îngrijindu-se de cei
săraci, vrednică fiind pentru a primi slujba diaconiei; Grigorie a fost hirotonisit episcop în vremea lui
Valens (364 - 378), când, întărindu-se eresul arian, împăratul îl alungă din scaunul său; a participat la
Sinodul din 381, în vremea marelui Teodosie, combătându-l pe Macedonie şi erezia sa îndreptată
împotriva Sfântului Duh; a păstorit Biserica lui Hristos din scaunul episcopal până la adânci bătrâneţe;
adormind apoi întru Domnul, a lăsat multe scrieri folositoare pentru Sfânta Biserică. Sf. GRIGORIE
Teologul, Patriarhul Constantinopolului, este prăznuit pe 25 ianuarie; s-a născut în cetatea Nazianz din
Capadocia, având-o ca soră pe Cuv. Gorgonia; mama sa Nona era creştină, evreică, tatăl său fiind
născut din părinţi necredincioşi de neam elen; îndemnat de Nona şi urmare unui vis în care el însuşi
cânta psalmi, tatăl său vine la dreapta credinţă şi, fiind botezat de Sf. Leontie episcopul Cezareei, în
dreapta credinţă, primeşte numele Grigorie, fiind ulterior ales episcop şi întronizat pe scaunul vacant
al Nazianzului; după o vreme Nona naşte un prunc de parte bărbătească pe care îl va boteaza
Grigorie, după numele părintelui său, însă îi amână botezul până la vârsta de 30 de ani, vârsta la
care Domnul Iisus este botezat în apele Iordanului; tânăr fiind, Grigorie are o viziune în care Curăţia şi
Înfrânarea îi spun că stau veşnic înaintea scaunului Împăratului slavei, Hristos, aprinzându-se cu duhul
spre paza fecioriei; după ce studiază filosofia şi retorica în Cezareea Capadociei, merge în Palestina
unde îl are ca dascăl pe un anume Ferpesie retorul, desăvârşindu-şi apoi învăţătura în Alexandria;
călătorind cu o corabie spre Atena, s-a iscat furtună mare de care Grigorie este păzit prin grija lui
Dumnezeu care salvează corabia purtând-o spre ţărm, căci într-o vedenie a unui tânăr ce călătorea
cu aceeaşi corabie apare Nona, maica sa, rugându-se; tatăl său are şi el un vis în care Grigorie biruie
demonul ce iscase furtuna; ajungând în Atena, îl cunoaşte pe Sf. Vasile Cel Mare cu care întemeiază
o legătură de prietenie ce va dura toată viaţa; Sf. Vasile părăseşte după o vreme Atena pentru a se
duce în Egipt, iar Grigorie revine în Nazianz unde tatăl său fusese întronizat episcop; acum primeşte,
la vârsta bărbăţiei, 30 de ani, Sfântul Botez din mâinile părintelui său; împiedicat de tatăl său să se
dedice vieţii pustniceşti, după cum dorea, este hirotonit preot, refuzând însă vrednicia de episcop;
pleacă în taină la prietenul său Vasile care avea în Pont o mănăstire; înştiinţat de moartea fratelui
său Chesarie, revine în Nazianz pentru a-i fi tatălui său sprijin la bătrâneţe; era în vremea tulburării
produse în Biserică de erezia ariană; încearcă, prin scrisori, să-l aducă pe împăratul Iulian la dreapta
credinţă, după moartea acestuia la tronul împărăţiei urmând dreptcredinciosul Iovian (363 - 364);
însă urmându-i Valens (364 - 378), eresul lui Arie prinde din nou putere; reuşeşte să-l împace pe Sfântul
Vasile cu arhiepiscopul Eusebiu, ce înclina către erezia ariană; iar după moartea acestuia, în scaunul

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 72

 arhieresc a fost întronizat Sf. Vasile; cetatea Tiana (al cărei episcop era un anume Antim, câştigat
pentru erezia ariană) separându-se de eparhia păstorită de Sf. Vasile, şi acesta dorind să mute
scaunul episcopal într-o mică cetate numită Sasima, îl roagă pe Grigorie, prietenul său, să primească
episcopia; lepădându-se la început de o vrednicie pe care n-o dorea, este convins de Sf. Vasile şi de
tatăl său să o primească; murind apoi şi sora sa, Gorgonia, Grigorie revine în Nazianz pentru a-i fi de
ajutor părintelui său; după moartea acestuia, dorind să evite înscăunarea pe tronul episcopiei cetăţii
Nazianz, post rămas vacantat, pleacă în Seleucia, unde petrece o vreme pe lângă biserica Sf. Mc.
Tecla; la rugămintea Sf. Vasile primeşte să se îngrijească de bolniţa şi casa zidite de acesta pentru
găzduirea străinilor; în acel timp, concomitent cu eresul lui Macedonie, care hulea împotriva Duhului
Sfânt, eresul arian prindea din nou putere; înaintea morţii sale, Sf. Vasile îi încredinţează combaterea
acestor două erezii; Grigorie îşi începe lucrarea şi, găsind Biserica din Bizanţ răvăşită şi împuţinată,
reuşeşte să-i întoarcă pe mulţi eretici la dreapta credinţă; pe lângă eresurile lui Arie şi Macedonie
apare în Siria şi erezia lui Apolinarie, care nega Întruparea, susţinând că în persoana Domnului Iisus în
locul unui suflet omenesc ar fi prezentă dumnezeirea; iar pentru înţelepciunea cu care a combătut
toate aceste erezii, Biserica a asociat numelui Sf. Grigorie supranumele Teologul, care se tâlcuieşte:
„Cuvântătorul de Dumnezeu”; primindu-l în casa sa, Grigorie botează un filosof elin, Maxim, de neam
egiptean, viclean şi înşelător, făţărind credinţa creştină; acesta, împreună cu un prezbiter din oraşul
Tasos şi cu alţi clerici, îl amăgesc pe Petru, patriarhul Alexandriei, şi pe episcopii din preajma lui care,
venind în Constantinopol din Egipt, căutau să-l sfinţească arhiepiscop pe Maxim; opunându-se însă
întreg poporul şi clerul, sfinţirea lui Maxim ca patriarh al Constantinopolului se împlineşte totuşi într-o
casă particulară şi rămâne în scaunul patriarhal un an (380 - 381); împreună cu soborul episcopilor din
Egipt, căutând consfinţirea numirii sale ca patriarh (căci nu se împlinise după rânduiala bisericească),
Maxim este alungat de împăratul Teodosie cel Mare, care a domnit între 379 şi 395; Maxim, revenind
în Alexandria, uneltea împotriva lui Grigorie, însă patriarhul Petru îl alungă din Alexandria, presat fiind
de acesta să-i înlesnească înscăunarea ca patriarh; în acea vreme, în Biserica din Constantinopol
stăpâneau arienii, patriarh fiind Demofil (370 - 379); dar îndepărtat de împărat din scaun, păstorirea
Bisericii rămasă vreme de 40 de ani în puterea arienilor este primită de Grigorie care, întrunindu-se
episcopii în Sinod, o acceptă pentru a nu ieşi din ascultare, deşi era slăbit de bătrâneţe şi bolnav; dar
îmbolnăvindu-se şi Meletie, patriarhul Antiohiei (360 - 381), şi trecând la Domnul, episcopii din Egipt şi
din Macedonia profită acum pentru a-i contesta lui Grigore dreptul de a ocupa scaunul patriarhal,
argumentând că nu de patriarhul Alexandriei, care urma imediat după cel al Romei, ar fi trebuit să
fie numit, ci de patriarhul Antiohiei; văzând gâlceava iscată, Grigorie părăseşte casa patriarhală şi,
dorind ca Biserica să-şi afle pacea, îl înduplecă pe împărat să-l elibereze; pleacă în Capadocia şi
revine în satul părintesc; neprimind să fie înscăunat episcop în Nazianz, în scaunul episcopal este pus
un preot cu numele Eulalie; liniştindu-se deci în satul natal, Arianz, Grigorie se îndeletniceşte de-acum
cu compunerea scrierilor ce-i vor consfinţi supranumele Teologul, trecând la viaţa veşnică la adânci
bătrâneţe; în 25 ianuarie sfintele sale moaşte au fost strămutate din Nazianz în Constantinopol, în
Biserica Sfinţilor Apostoli, de către dreptcredinciosul împărat Constantin VII, Porfirogenetul (913 - 959).
Sf. GRIGORIE egumenul, făcătorul de minuni, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 septembrie; era din
Galiţia, din părinţi binecredincioşi; căutând un loc prielnic unde să se poată consacra lui Dumnezeu
lepădându-se de lume, vine la mănăstirea cuviosului Macarie, egumenul de la „apele galbene”; a
primit de la el vrednicia preoţească, fiindu-i încredinţată egumenia mănăstirii Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu; mergând vestea despre viaţa sa îmbunătăţită, Iurie, domnul Galiţiei, îi încredinţează
apoi botezul celor doi fii ai săi; însă Grigorie, dorindu-l arhimandrit în Rostov Vasili Dimitrievici, marelele
cneaz al Moscovei (1389 - 1425), părăseşte egumenia; va lepăda deşertăciunea lumească, şi se va
retrage în „locuri neştiute şi nestrăbătute”, aşa cum se spune în Vieţile Sfinţilor; petrece vreme de 10
ani în mănăstirea cuviosului Dionisie Glustichie după care, luând binecuvântare de la acesta, se
retrage în pustie unde întemeiază viaţă de obşte zidind biserică în numele Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu; a reuşit, cu înţelepciune şi delicateţe, să aplaneze conflictul iscat între Vasile Vasilievici
din Moscova şi voievodul Iurie, din Galiţia; îl mustră pe voievodul Dimitrie când se ridică cu oaste
împotriva cetăţii Vologda pricinuind multă suferinţă oamenilor, acesta nesuferind însă mustrarea;
apoi, sfătuindu-şi fraţii şi punându-le un alt egumen, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului Iisus
Hristos, pe care din tinereţe L-a iubit şi L-a slujit. Sf. Ier. GRIGORIE Taumaturgul, episcopul Neocezareei
(făcătorul de minuni), are prăznic în calendar în ziua de 17 noiembrie; născut în cetatea Neocezareei
din părinţi necredincioşi, rămâne orfan încă din copilărie; studiază filosofia şi, citind Sfintele Evanghelii,
este condus către cunoaşterea adevăratului Dumnezeu pe care Îl află; este botezat, vieţuind apoi în
curăţie şi neagoniseală; pentru înfrânarea sa, lepădându-se de deşertăciunea lumească şi plăcerile
trupeşti, este pizmuit de tineri şi bătrâni; o desfrânată, asmuţită împotriva lui de zavistnicii pizmaşi
dornici să-i întineze bunul renume, îl acuză pentru un nedovedit păcat trupesc pe care l-ar fi săvârşit
cu ea; cerându-i plată şi neavând cum se dezvinovăţi, o plăteşte; însă femeia, primind în mâinile ei
plata necuvenită, începe să fie chinuită de un duh necurat, de care este eliberată prin rugăciunile lui
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 73
 Grigorie; acesta, împreună cu prietenul său Fermian, abandonează filosofia şi şcolile elineşti, căutând
înţelepciunea creştină în tainele dumnezeieştilor Scripturi; petrec vreme îndelungată împreună cu
Origen, preaslăvit în acea vreme printre creştini; revin în Neocezareea, fugind de slava lumească, iar
Grigorie se sălăşluieşte în pustie, petrecând în înfrânare; având însă darul vederii înainte, se ascundea
de fericitul Fedim, episcopul Amasiei din Capadocia, care dorea să-l pună arhiereu; opunându-se şi
deci neputându-l aduce în Amasia, Grigorie este hirotonisit, împotriva canoanelor, de la depărtare
(despre modul acestei necanonice hirotonisiri vorbeşte Sf. Grigorie de Nyssa -vezi Vieţile Sfinţilor, Sf.
Grigorie, Episcopul Nisei); era în vremea în care începe eresul lui Pavel din Samosata; rugându-se,
neputând discerne care este adevărul doar cu puterea minţii sale, lui Grigorie i se arată Preacurata
Fecioară Maria care îi porunceşte Sf. Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, să-i descopere taina Sfintei
Treimi şi cum se cade a crede drept; cele descoperite de Sf. Ioan, Grigorie le-a trecut într-o scrisoare
păstrată în Biserica Neocezareei până la venirea turcilor; mergând spre Neocezareea, Grigorie s-a
adăpostit de ploaie într-o capişte idolească, săvârşindu-şi acolo obişnuitele rugăciuni; înfricoşându-se
dracii la vederea semnului Sfintei Cruci, părăsesc capiştea; venind a doua zi slujitorii în templu pentru
a aduce jertfele obişnuite, nu pricepeau pentru care pricină au fugit zeii cărora li se închinau şi care
strigau de departe: „Nu putem să intrăm acolo unde a fost străinul acela care mergea din pustie la
Neocezareea”; căutându-l preotul idolesc şi ajungându-l din urmă, Grigorie îi dă o hârtie, scriind pe
ea: „Eu, Grigorie, îţi poruncesc, satano, intră”, şi, punând-o pe altarul zeilor, dracii se întorc în capişte;
clătinându-se slujitorul zeilor în propria-i credinţă, îi cere cuviosului să înfăptuiască o minune dovedind
puterea dreptei sale credinţe; acesta porunceşte unei pietre să se mişte din locul ei şi preotul idolesc,
văzând minunea, mărturiseşte că Unul este Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu, Cel propovăduit
de Grigorie; intrând apoi în cetate, Grigorie află acolo doar 10 creştini; este primit în casa unui creştin
cu numele Musonie unde, propovăduindu-L pe Hristos, pe mulţi îi va aduce la dreapta credinţă;
nenumărate sunt minunile înfăptuite de fericitul Grigorie: astfel, iscându-se sfadă între doi fraţi pentru
moştenirea unui izvor, îl seacă cu puterea rugăciunii, fraţii împăcându-se; la rugămintea oamenilor
porunceşte unui râu cu numele Licos să rămână în matca sa, căci revărsându-se şi inundând viile,
câmpurile şi livezile, producea multă pagubă; dorind să zidească o biserică într-un loc plăcut, dar
care era strâmtorat de un munte, îi porunceşte acestuia să se mute din loc; dorind câţiva evrei să-l
umilească, unul dintre ei se dezbracă prefăcându-se a fi mort şi, întâmpinându-l pe cale, îl roagă pe
Grigorie să facă milostenie; dezbrăcându-şi haina şi acoperindu-l pe cel ce se prefăcea a fi mort,
tovarăşii săi îl batjocoreau zicând: „Dacă ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că nu
zace un om mort, ci unul viu”, constatând apoi cu oroare că tovarăşul lor era de-acum cu adevărat
mort; l-au îngropat tânguindu-se; în vremea lui Diocleţian, pornindu-se prigoană împotriva creştinilor,
Grigorie îi îndeamnă să se ascundă, spunându-le că „mai bine este... a se ascunde puţină vreme şi a
aştepta chemarea şi ajutorul Domnului Dumnezeu către nevoinţa cea mucenicească, decât să
lepede credinţa” de teama chinurilor; aflând câţiva păgâni că Grigorie s-a ascuns în munte, le spun
ostaşilor unde îl pot găsi; dar acesta rugându-se împreună cu diaconul ce-l însoţea, ostaşii nu-i văd;
săvârşindu-şi odată obişnuitele rugăciuni, Grigorie are o vedenie în care un copil cu numele Troadie,
înfruntându-se cu diavolul, îl biruie şi luând cununa muceniciei se înalţă la cer; încetând prigoana,
Grigorie revine la scaunul său, aducând la credinţa în Hristos locuitorii din Neocezareea prin cuvântul
de învăţătură şi minunile înfăptuite; ajungând la adânci bătrâneţe şi simţind că se apropie trecerea
sa la cele veşnice, şi întrebând câţi necredincioşi se mai află în Neocezareea, află că mai sunt doar
10, adică tot atâţia câţi creştini a aflat la venirea sa în cetate. Sf. GRIGORIE Palama, Arhiepiscopul
Tesalonicului, este prăznuit pe 14 noiembrie; s-a născut în Constantinopol şi rămâne orfan de tată; se
călugăreşte în Muntele Athos împreună cu fraţii săi, mama sa intrând într-o mănăstire de maici; în
Muntele Athos deprinde toate rânduielile vieţii monahale sub ascultarea Cuviosului Nicodim; intră în
polemică cu Varlaam din Calabria, care susţinea că strălucirea dumnezeiască aparţine de creaţie; îi
combate pe Achindin şi Polichindin, condamnaţi apoi de Sinod pentru învăţăturile lor greşite; pentru
râvna cu care a combătut ereziile s-a învrednicit să ocupe scaunul arhieresc al Tesalonicului; a purtat
pe trup, ca semn al vredniciei sale, rănile (stigmatele) Domnului Iisus; a pătimit mult din partea turcilor
când le-a arătat cu curaj rătăcirile lui Mahomed; a trecut la Domnul la vârsta de 63 de ani, în †1340.
Sf. GRIGORIE, Episcopul Acragandelor (Acragandiei, în Vieţile Sfinţilor), este prăznuit pe 23 noiembrie;
s-a născut în Sicilia, într-un sat numit Pretorie, situat lângă cetatea Agragandiei; a fost botezat de
Patamion, episcopul Acragandiei, avându-i apoi dascăli pe Damian şi Donat, arhidiaconul; la 20 de
ani a dorit să meargă la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, căci a auzit noaptea, în trei rânduri, o voce
chemându-l pe nume şi îndemnându-l să caute o corabie; îmbarcându-se, ajunge în Cartagina; aici,
mergând adesea la biserica Sf. Mc. Iulian, un călugăr bătrân, înainte văzător, însoţit de alţi doi fraţi, îi
spune că li s-a descoperit dorinţa lui de a se închina la Sfintele Locuri, fiind trimişi să-l călăuzească;
apropiindu-se de Ierusalim în vremea celor 40 de zile de post premergătoare Învierii Domnului, s-au
oprit la o mănăstire, Grigorie luând contact cu adevărata vieţuire întru Hristos, în osteneli, nevoinţe şi
multă rugăciune; sosind praznicul Învierii Domnului, vin în Sfânta cetate a Ierusalimului; mergând să ia
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 74
 binecuvântare de la patriarhul Macarie, acesta, inspirat de Sfântul Duh şi fără a-i cunoaşte, le spune
pe nume lui Grigorie şi celor trei călugări Marcu, Serapion şi Leontie, despre care spune că sunt din
cetatea Romei; luând binecuvântare, călugării merg să cerceteze fraţii ce vieţuiau în împrejurimi, iar
Grigorie, mâhnindu-se de apropiata despărţire, este întrebat dacă doreşte să-i însoţească sau să
rămână; îşi mărturiseşte dorinţa de a rămâne, exprimându-şi însă nădejdea că-i va mai întâlni în viaţa
aceasta; mergând deci călugării către Roma, s-au oprit lângă cetatea Acragandiei, în episcopia lui
Patamion; întâlnindu-se cu părinţii lui Grigorie, Hariton şi Teodotia (care nu ştiau ce se întâmplase cu
fiul lor, plecat în taină la Ierusalim), călugărul Marcu, luând aminte la înfăţişarea lui Hariton, înţelege,
după asemănare, că este tatăl lui Grigorie, înştiinţându-l unde se găseşte fiul său; Donat, arhidiaconul
în grija căruia fusese Grigorie, întrebat de călugări, relatează despre chemarea dumnezeiască a lui
Grigorie; neştind acesta cine-l strigă, a crezut că Donat este cel ce-l cheamă; cunoscând însă că nu
glas de om auzea, Donat l-a învăţat să răspundă: „Iată-mă Doamne! Ce porunceşti robului Tău?”;
ascultând acum confesiunea arhidiaconului, cei trei călugări povestesc la rândul lor cum, pe când
se rugau în biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel, au primit într-o noapte de la doi bărbaţi preastrăluciţi
poruncă să-l călăuzească pe copilul Grigorie la Ierusalim, unde rămâne lângă preasfinţitul patriarh
Macarie, fiind hirotonisit diacon; apoi, cu binecuvântarea patriarhului, fericitul Grigorie petrece un an
în muntele Eleonului cu părinţii ce vieţuiau acolo; coboară şi se sălăşluieşte în pustie, unde întâlneşte
un monah; merg împreună la chilia unui bătrân îmbunătăţit unde petrec vreme de 4 ani deprinzând
înţelepciunea duhovnicească, pătrunzând tainele înţelesurilor dumnezeieştii Scripturi; desăvârşindu-se
în înţelegere şi fapte bune, revine la Ierusalim, după ce bătrânul îi prooroceşte că va veni asupra lui o
mare năpastă de la zavistnici; călătoreşte în Antiohia şi Constantinopol, unde petrece în mănăstirea
Sf. Mc. Serghie şi Vach; este recomandat de egumen patriarhului Eutihie pentru a participa la al V-
lea Sinod, unde combate rătăcirile ereticilor ce tulburau pacea bisericii; fugind de slava lumească
merge la Roma, unde se sălăşluieşte în mănăstirea Sf. Sava; murind Teodor, episcopul Acragandiei, şi
cetăţenii neînţelegându-se asupra succesorului său (unii dorind să-l înscăuneze pe Savin preotul, alţii
pe Crescent şi alţii pe Evplu), apelează la medierea patriarhului Romei, căruia i se descoperă printr-o
vedenie ca la episcopia Acragandiei să fie numit Grigorie; însă căutând să scape, deşi se ascunde în
livada mănăstirii, este aflat de egumen şi este sfinţit arhiepiscop al Acragandiei; apoi, mergând către
cetatea pe care urma să o păstorească, vindecă un monah de lepră şi îi redă unui alt monah, surd şi
mut, darul vorbirii; ca păstor al Bisericii se îngrijea de cei săraci; tămăduia bolnavii alungând duhurile
necurate; vindecă o fecioară slăbănoagă, fiica preotului Savin; învinuindu-l de vrăjitorie, unii clerici
(în frunte cu Crescent şi Savin, dorindu-şi episcopia pentru ei) îl alungă din scaun, numind în locul său
pe Eleusie ereticul, caterisit la Sinodul din Laodiceea; căutând să-l ponegrească în faţa poporului,
conving o desfrânată cu numele Evdochia să spună că Grigorie păcătuise cu ea; pentru a-şi proba
minciuna, mituind străjerul, o duc în taină în odaia episcopului; iscându-se ceartă între credincioşi,
biruie părerea celor ce-l considerau vinovat; exarhul vine în cetate şi, cercetând-o pe desfrânată,
aceasta continuând să mintă se îndrăceşte şi, tăvălindu-se pe jos, striga: „Nevinovat este Grigorie...”;
văzând tulburarea produsă în popor, exarhul îl trimite la Roma, lăsând judecata în seama patriarhului;
răzvrătindu-se poporul, exarhul fuge din cetate, casele lui Savin şi Crescent sunt incendiate, iar ei se
refugiază în biserică, apăraţi de furia poporului de Hariton; păstorirea bisericii îi este încredinţată lui
Evplu, arhimandritul, până la revenirea lui Grigorie care este nevoit să fugă, Savin şi Crescent reuşind
să-l înscăuneze pe Eleusie; ajungând la Roma şi citind patriarhul scrisorile trimise de exarh, Grigorie
este întemniţat împreună cu diaconul Platonic; în vremea cât a petrecut în temniţă, Grigorie l-a
eliberat pe fiul temnicerului de diavolul ce-l muncea şi o tămăduieşte pe fiica gârbovă a unei femei,
care întrebată fiind cum s-a vindecat, îl numeşte pe Grigorie; mergând vestea minunilor înfăptuite,
mulţi neputincioşi îşi află alinarea prin rugăciunile sale; Grigorie şi Platonic, prin puterea rugăciunii lor,
sunt eliberaţi din temniţă de doi bărbaţi preaslăviţi, strălucind într-o lumină dumnezeiască; peste un
an, făcând patriarhul cercetare şi chemându-l pe ava Marcu, acesta îi spune că aşa-zisa desfrânare
a lui Grigorie este o înscenare şi, la propunerea lui, întruneşte Sinodul la care sunt chemaţi clevetitorii;
va mai participa şi un dregător, Marchian, episcopii Ancirei, Cizicului, Corintului, precum şi Constantin
Hartofilaxul; îmbolnăvindu-se Marchian, este dus, urmând sfatul unei femei, în temniţa unde Grigorie,
punându-şi doar mâna pe el, se va vindeca de fierbinţeala ce-l cuprinsese, sculându-se sănătos; şi,
adunându-se Sinodul în biserica Sf. Ipolit, femeia care-l acuzase, chinuită de un demon şi neputând
depune mărturie, este vindecată tot de Grigorie; venindu-şi în fire, mărturiseşte că l-a clevetit silită
fiind de Savin şi Crescent; femeia este eliberată, Savin este surghiunit în Tracia, Crescent în Spania, iar
ceilalţi clerici în Ravena; mirenii participanţi la complotul împotriva lui sunt lăsaţi să fie judecaţi de
Marchian; stăruind Grigorie pe lângă Patriah şi membrii Sinodului, sunt cu toţii iertaţi de pedeapsa
surghiunului, fiind însă condamnaţi să-i fie robi, iar din neamul lor să nu se mai ridice niciodată preot
sau cleric; slujind apoi Grigorie Sfânta Liturghie, mulţi episcopi au văzut harul Sfântului Duh coborând
asupra sa; Eleusie, uzurpatorul vredniciei de episcop al Acragandiei, este surghiunit în Spania, iar în
scaunul episcopal este repus Grigorie; zidind apoi o biserică preafrumoasă închinată Sf. Ap. Petru şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 75
 Pavel, căci în biserica profanată de eretici nu a mai intrat, a păstorit ani îndelungaţi turma lui Hristos,
împlinind multe fapte minunate, trecând la Domnul la adânci bătrâneţe. Cuv. GRIGORIE Sinaitul este
pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 27 noiembrie, viaţa sa fiind reprodusă după Calist, arhiepiscop al
Constantinopolului, care se mărturiseşte ucenic al său; s-a născut în satul Cacolon, în Asia, aproape
de Clazomeni, din părinţi cinstiţi şi înstăriţi; în timpul domniei lui Andronic Paleologul, părinţii şi fraţii lui
Grigorie, împreună cu el, cad în robia agarenilor (turcilor), şi sunt duşi în părţile Laodiceei; sunt izbăviţi
din robie de creştinii locului; merge apoi în Cipru, petrecerea sa aici fiind relatată de Leon Ciprianul;
se călugăreşte în muntele Sinai; după împlinirea sarcinilor primite de la proiestos îşi săvârşea în chilie
canonul, pravila proprie; a slujit trei ani la bucătărie; semănând vrăjmaşul printre monahi sămânţa
zavistiei pentru viaţa sa îmbunătăţită, Grigorie iese din mănăstire şi, împreună cu cinstitul Gherasim,
pleacă în ostrovul Evripului, de unde se îndreaptă către Ierusalim pentru a se închina Mormântului de
viaţă primitor, petrecând apoi puţină vreme în ostrovul (insula) Critului; nevoindu-se în multe osteneli,
îşi dorea un povăţuitor de la care să deprindă liniştirea şi fapta cea bună şi lucrătoare; este căutat
de Cuv. Arsenie, după ce acesta are o vedenie; spunându-i Grigorie cu ce se îndeletniceşte, Arsenie
exclamă: „toate acestea... pe care mi le-ai povestit se numesc lucrare a purtătorilor de Dumnezeu
părinţi şi dascăli ai noştri”; de la Cuv. Arsenie primeşte învăţătură despre rugăciune, liniştire şi păzirea
minţii; merge apoi şi cercetează toate mănăstirile din muntele Athos şi în schitul Magula, din faţa
mănăstirii Filoteiu, întâlneşte trei monahi: Isaia, Cornelie şi Macarie; împreună cu ucenicii săi şi cu ei
zidesc chilii; acum va deprinde rugăciunea inimii, rostind cu duh de umilinţă întru zdrobirea cerbiciei:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”; are cu Calist, ucenicul
său, şi viitorul arhiepiscop al Constantinopolului, multe convorbiri duhovniceşti despre hrana cea tare
cu care se hrăneşte sufletul după ce trece de etapa prunciei, despre patimi şi cum pot fi strunite,
despre cele mai presus de fire şi urcuşul duhovnicesc, despre cum ajunge mintea, luminată cu darul
lui Hristos, să contemple firea făpturilor, despre amăgitoarea lume şi ispitele ei şi despre cum poate
sufletul, primind arvuna Duhului, să-şi depăşească starea şi mulţimea vederilor dumnezeieşti de care
se împărtăşeşte astfel; dar şi despre iubire şi despre cum sufletul, unindu-se cu Mirele Hristos, lipindu-se
de El, vede gândurile cele fireşti încetând, contemplând în tăcere lumina în care îl învăluie Duhul
Sfânt; şi despre cum sufletul, detaşându-se şi eliberându-se de împătimirea pentru lumea materială, îşi
descoperă adevărata stare, de fiinţă gânditoare şi tot cum, venind sufletul la această înălţătoare
înţelegere, cunoaşte adevăratul sens al învierii sale de dinaintea celei de obşte; Calist vorbeşte apoi
despre meritele ucenicilor lui Grigorie, el însuşi ucenicul Sfântului Gherasim; astfel, sunt amintiţi Noul
Gherasim din Evrip, care a propovăduit Cuvântul Domnului în Elada, şi care adunând în jurul său alţi
ucenici s-a învrednicit de viaţă pustnicească asemenea marelui Sava; apoi Iosif, al doilea ucenic al
său, de fel din Cipru, iar despre Nicolae din Atena spune că a pătimit bărbăteşte în timpul domniei lui
Mihail Paleologul şi care, neprimind să fie hirotonisit arhiereu atunci când pacea revine în Biserică,
vine în muntele Athos unde, împotriva voii lui, este numit de egumen eclesiarh în mănăstirea Careilor;
un alt ucenic al lui Grigorie este Marcu, monah într-o cinstită mănăstire din Tesalonic, şi care venind în
Sfântul Munte s-a pus sub ascultarea cuviosului Grigorie; vorbeşte apoi Calist despre iubirea ce-i unea
pe toţi aceşti ucenici ai săi; alţi doi ucenici au fost Iacob şi Aron; cel din urmă, orb fiind, este învăţat
de mentorul său că, printr-o necontenită curăţire a inimii, mintea şi cugetul, partea stăpânitoare a
sufletului, se luminează, deschizându-i-se omului ochii sufleteşti şi astfel putând străbate cu vederea
dincolo de substanţa lucrurilor până la firea, la raţiunile întemeietoare, suportul realităţii materiale,
aşa precum Adam vedea înaintea călcării poruncii primite; este un cuvânt de învăţătură ce pune în
lumină adâncul înţeles al poruncii de a nu mânca din rodul Pomului Cunoaşterii, prin rod înţelegând
manifestarea, efectele produse în univers de energiile divine necreate - raţiunile inteligibile, căci doar
cunoaşterea acestora, suportului manifestării, fereşte sufletul de rătăcire; cunoscând însuşi gândul şi
voinţa lui Dumnezeu, omului i se deschid ochii sufleteşti către vederea interioară, duhovnicească, de
care se împărtăşeşte lăsându-se învăluit în lumina neînserată a Adevărului ce i se dezvăluie şi când,
nemaiavând trebuinţă de vederea trupească, priveşte realitatea prin înţelegerea lui Dumnezeu, pe
care o deprinde şi de care se împărtăşeşte; alţi ucenici ai săi: Moisi, Loghin, Cornelie, Isaia şi Clement,
au deprins lucrarea gânditoare şi mântuitoare urmându-i cuvântul; uneltirile demonilor iscând zavistie
printre monahii din Muntele Athos, aceştia unelteau să-l izgonească; luând deci cu sine un ucenic cu
numele Isaia, Grigorie pleacă şi intră în mănăstirea Protaton, unde sunt primiţi cu bucurie de egumen;
căutând liniştea, se mută adesea din pricina tulburării produse de mulţimea celor ce-l căutau pentru
folos duhovnicesc; oriunde se aşeza zidea chilii pentru cei care veneau la el; năvălind turcii şi multă
suferinţă şi întristare provocând monahilor, robindu-i şi prădând zonele din jurul muntelui, Grigorie îşi
pune în gând să se aşeze în muntele Sinai; trecând prin Tesalonic, prin insula Hiului (Chios?) şi apoi prin
Mitilin, însoţit de ucenicul său, petrece puţină vreme în munţii Libanului; merg apoi la Constantinopol
unde rămân şase luni; este chemat în repetate rânduri de împăratul Andronic Paleologul, dornic să
se împărtăşească de sfinţenia sa; împreună cu ucenicii zideşte chilii în pustia Paroriilor; se confruntă
cu zavistia stârnită de doi dintre ucenicii săi, Amiralkis şi Luca, îmboldiţi şi stârniţi de demoni împotriva
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 76
 învăţătorului lor; revenind în Paroria, se aşează în muntele Catachecriomen cu unul dintre ucenici şi
adună în jurul său doar puţini învăţăcei; Calist continuă să relateze, pe nu mai puţin de 33 de pagini,
minunatele isprăvi ale cuviosului Grigorie, care şi-a cunoscut de mai înainte trecerea sa la Domnul. Sf.
GRIGORIE Dialogul, papă al Romei, este prăznuit în ziua de 12 martie; s-a născut la Roma, din părinţi
de neam bun, înstăriţi, Gordian şi Silvia, bunicul său fiind fericitul Felix, papă al Romei; Sf. Tarsila i-a fost
moaşă, iar Silvia, maica sa, era cinstită împreună cu sfinţii în Biserica creştină a Romei; a fost numit
Dialogul pentru frumuseţea, eleganţa, dar şi profunzimea cuvintelor sale; după moartea tatălui său
şi-a împărtit averea în milostenii şi a zidit sfinte lăcaşuri; a zidit şase mănăstiri în Sicilia şi una în Roma, în
cinstea Sf. Ap. Andrei; povăţuit de stareţii Maximian şi Ilarion, s-a călugărit în rânduiala monastică; a
devenit curând egumen al mănăstirii Sf. Andrei de lângă biserica Sf. Mc. Petru şi Pavel, lângă muntele
Scvara, unde îşi avea casa; ca egumen al mănăstirii, nedorind să-şi piardă liniştea duhovnicească,
Grigorie părăseşte cetatea ascunzându-se în locuri pustii; mâhnindu-se creştinii şi făcând rugăciuni,
un stâlp de foc le dezvăluie locul unde se retrăsese; după moartea lui Pelaghie a fost papă al Romei,
înscăunat pe scaunul patriarhal al Romei în vremea împărăţiei lui Mavrichie (582 - 602); a fost milostiv
faţă de săraci, de scăpătaţi, străini şi văduve; a zidit multe case pentru adăpostirea dezmoşteniţilor
soartei şi a străinilor; cu ajutoril avei Prov, a zidit o casă de oaspeţi în Ierusalim, îngrijindu-se de monahii
din muntele Sinai; odată, poruncind cămăraşului să cheme la masă 12 străini, au venit 13, pe ultimul
neputându-l vedea decât Grigorie, căruia îi destăinuie că este un înger al Domnului trimis pentru a
cerceta dacă din dragoste de oameni sau pentru slavă deşartă se îndeletniceşte cu milostenia;
ospătând într-una din zile nişte străini, în noaptea următoare i se arată Domnul spunând: „în celelalte
zile ai ospătat mădularele Mele, care sunt săracii, iar în ziua de ieri, chiar pe Mine Însumi M-ai primit”;
despre marea sa smerenie relatează Limonariul scris de Preasfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului,
care istoriseşte cum ava Ioan Persanul, mergând la Roma pentru a se închina la mormântul Sf. Ap.
Petru şi Pavel, a căzut la pământ, închinându-i-se atunci când cuviosul Grigorie a trecut prin faţa lui;
preafericitul a împodobit Biserica lui Hristos cu multe scrieri de folos pentru dreapta credinţă; Petru
arhidiaconul, un bărbat îmbunătăţit, spune că Însuşi Duhul Sfânt, atunci când Grigorie scria, Se arăta
în chip de porumbel zburând deasupra lui; a păstorit biserica lui Dumnezeu mai bine de 13 ani, după
care s-a mutat la Domnul în vremea împărăţiei lui Foca Tiranul (602 - 610); se spune că, rugându-se,
l-a izbăvit din veşnicele munci pe împăratul Traian (98 - 117), însă a auzit apoi glasul mustrător al lui
Dumnezeu, zicând: „Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni
pentru păgâni”; despre viaţa şi minunile Sf. Grigorie Dialogul a scris Ioan diaconul bisericii celei mari a
Romei, aşa cum aminteşte Sf. Ioan Damaschinul. Cuv. Părinte GRIGORIE Decapolitul ale cărui moaşte
odihnesc la Sf. mănăstire Bistriţa-Vâlcea, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 12 noiembrie; s-a născut în
cetatea Irinopolis din Decapolia; de tânăr a iubit biserica şi, îndeletnicindu-se cu cititul Sfintei Scripturi,
a iubit cuvintele folositoare de suflet; ura cele pământeşti şi mânca bucate puţine şi simple; dorind
părinţii să-l însoare, fuge şi se ascunde într-o mănăstire; egumenul era un episcop retras în mănăstire
din pricina eresului iconoclast; murind Serghie, tatăl său, este căutat de mama sa Maria, căreia îi
destăinuie dorinţa de a deveni monah; însă, pentru a nu ieşi din voia exprimată a maicii sale, merge
într-o mănăstire al cărei egumen fusese câştigat de eresul iconoclast, dar unde se nevoia şi un frate
al său şi unde îşi vor oferi unul altuia mângâiere şi ajutor; egumenul, mustrat fiind de Grigorie pentru
rătăcirea lui, porunceşte ca acesta să fie bătut; în temeiul canonului 121 al Sf. Ioan Pustnicul (canon
care permite monahilor să părăsească mănăstirea păstorită de un egumen eretic), pleacă la o altă
mănăstire păstorită de o rudenie a maicii sale, Simeon; petrece o vreme în această mănăstire, luând
apoi binecuvântare de la arhimandrit pentru a se retrage în singurătate; dar peştera unde se retrage
era ocupată de o mulţime de draci care căutau să-l alunge înspăimântându-l; însă neputându-l birui
părăsesc peştera; revin în repetate rânduri, de fiecare dată fiind însă alungaţi de Grigorie cu puterea
rugăciunii şi cu semnul Sfintei Cruci; dracii, căutând să-l amăgească prefăcându-se că sunt cei 40 de
mucenici şi nereuşind, îl războiesc aducându-i în trup amarnică poftă pentru desfrânare; dar, în vis, i
se arată o femeie cinstită şi cuvioasă, care îl izbăveşte scoţând din el sămânţa aprigei desfrânări;
îndeletnicindu-se cu rugăciunea în singurătate are o vedenie minunată, o lumină strălucitoare care,
înconjurând peştera, este însoţită de o bună mireasmă, vedenie ce a revenit mai multe zile; neştiind
dacă acea lumină este de la Dumnezeu, sau este o altă ispită a demonilor, îl cheamă pe egumenul
Simeon, căruia îi cere sfatul; arhimandritul Simeon îi confirmă că s-a învrednicit de fericita vederea a
luminii dumnezeieşti, îndemnându-l să-şi sporească nevoinţele; primind chemare de la Dumnezeu,
iese apoi din peşteră şi merge la Efes; îmbarcându-se pe o corabie, în drum spre Constantinopol se
opreşte pe ostrovul (insula) Proconis (?); împotriva poruncii împărăteşti potrivit căreia nimeni nu putea
să găzduiască monahi, petrece o vreme în casa unui om sărac, faptă pentru care săracul milostiv
este îndestulat de Dumnezeu cu de toate; trecând prin Enos, Grigorie este bătut de un tânăr stăpânit
de diavol; dorind să meargă în Italia, trece prin Tesalonic unde petrece câteva zile într-o mănăstire al
cărei egumen se numea Marcu; trece prin Corint şi, îmbarcându-se pe o corabie, în drum spre Roma
este însoţit de un tânăr călugăr care, căzând în mare pe timp de furtună, este salvat cu rugăciunea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 77
 de Grigorie; ajuns la Roma, vindecă un îndrăcit; pleacă neştiut din Roma şi se sălăşluieşte în Siracuza
(Sicilia) unde are de luptat cu dracii, izgonindu-i cu rugăciunea; apoi, asmuţit de draci să-l tulbure, un
balaur este alungat în turnul unde îşi făcuse sălaş; goneşte demonul dintr-o femeie şi împlineşte multe
alte minuni cu puterea rugăciunii; devenind şi aici cunoscut, Grigorie fuge într-o cetate; aici, bănuit a
fi spion, este prins şi dus înaintea episcopului care, mişcat de smerenia sfântului, îl scapă; plecând din
Idrisa, îi vindecă unui sarazin mâna care i se uscase când o ridicase împotriva sfântului; vine pentru a
doua oară în Tesalonic, unde ajută o femeie căreia i se năruise casa; este în continuare şicanat de
demonii pe care îi alungă cu puterea rugăciunii; având darul vederii înainte, prevesteşte moartea
tatălui monahului Teodul şi îi vesteşte apropiatul sfârşit unui monah ce vieţuia pe un stâlp aproape de
biserica Sf. Mina; dovedeşte de înşelătorie un monah care se prefăcea a fi bântuit de draci; gândind
să meargă în Sclavonia (?) pentru a se sălăşlui în munţi cu unul dintre ucenici, şi cunoscând dinainte
că acolo au năvălit barbarii şi au pustiind cetatea omorând locuitorii, spune: „fără semn şi fără vestire
dumnezeiască nu mă voi strămuta din acest loc”; venind un monah, Atanasie, să ia binecuvântare
pentru o călătorie la Constantinopol, Grigorie îi spune că îşi va duce lucrurile pe corabie, dar că el nu
va pleca; venind şi Gheorghe protosinghelul să ia binecuvântare pentru a călători pe uscat spre
Bizanţ, Grigorie îl trimite pe Atanasie să îl însoţească, spunându-i că „din multe necazuri şi strâmtorări
te va scoate Dumnezeu prin dânsul”; uitând de lucrurile duse deja pe corabie, după cum îi vestise
preafericitul, Atanasie pleacă împreună cu protosinghelui Gheorghe; nereuşind să-l determine pe
Zaharia, un monah nemilostiv, înverşunat să alunge din casă o văduvă ce vieţuia lângă biserică, să
renunţe, monahul se îndrăceşte fiind chinuit cumplit şi se izbăveşte doar cu rugăciunile lui Grigorie; un
alt monah, Petru, muşcat de vipere, se tămăduieşte tot prin rugăciunile sale; vindecă apoi o fecioară
în primejdie să-şi piardă vederea; veşteşte unui mirean apropiata sa moarte; izbăveşte o femeie de
durerea de cap; vindecă un om chinuit de friguri; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate multe alte minuni
săvârşite de Sf. Grigorie, cunoscute din spusele unui ucenic al său, pe nume Ioan; sunt evidenţiate
sărăcia, răbdarea, smerenia, dragostea şi milostivirea Sf. Grigorie, care avea înrădăcinată în inimă
puterea rugăciunii; venind vremea trecerii sale la Cel dorit, se îmbolnăveşte de epilepsie; acestea
pătimindu-le în oraşul Avacon de lângă Tesalonic, aflând Cuv. Simeon de suferinţa lui Grigorie, îi scrie
acestuia rugându-l, de va primi putere de la Dumnezeu, să vină pentru a se mai bucura întreolaltă
ultima oară, înaintea trecerii lor la cele veşnice; slăbit şi obosit de boală şi bătrâneţe, dar îndemnat
de dragostea ce-i purta stareţului Simeon, unchiul său, Grigorie porneşte totuşi la drum şi se bucură
aflându-l liber, căci până atunci fusese întemniţat pentru cinstirea sfintelor icoane; Simeon merge
apoi la mănăstirea sa, iar Grigorie rămâne în Constantinopol; aici îşi află fericitul sfârşit după un an,
trecând la Domnul în ziua de 12 noiembrie; după moarte, sfintele sale moaşte au rămas multă vreme
în acea mănăstire şi au adus multor suflete alinare şi tămăduire, vindecând suferinţele şi neputinţele
credincioşilor ce se rugau la mormântul său; zidind în judeţul Vâlcea mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, cu
hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, binecredinciosul
Barbu Craioveanu, din neamul Basarabilor, aduce şi aşează în biserica mănăstirii de el ctitorită
sfintele moaşte ale Cuv. Părinte Grigorie Decapolitul; aici sunt păstrate întregi, nestricate, şi din ele
izvorăşte o mireasmă preafrumoasă şi dau tămăduire de boli celor ce se apropie de ele cu credinţă.
Cuv. GRIGORIE, Patriarhul Antiohiei, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 20 aprilie; a fost mai întâi
egumen în mănăstirea Faran din muntele Sinai şi Rait; vrednicia arhierească de care avea să se
împărtăşească i-a fost vestită de ava Serghie; la ava Serghie a fost dus de ava Gheorghe, ucenicul
acestuia, pe când petrecea în pustia de lângă Marea Moartă; ava Serghie l-a sărutat, i-a spălat
picioarele şi, întrebat de ava Gheorghe, nedumerit şi mâhnit că niciunul dintre episcopii, prezbiterii şi
părinţii de care fusese vizitat nu fusese întâmpinat cu atâta cinste, ava Serghie îi răspunde: „Nu ştiu
cine este Grigorie, dar ştiu că pe patriarh l-am primit în peştera mea, pentru că l-am văzut purtând
omofor şi ţinând Sfânta Evanghelie în mâini”; peste cinci ani proorocia împlinindu-se, ava Grigorie
este înscăunat patriarh în Antiohia; a fost milostiv, iertător, având darul lacrimilor. Sf. Mc. GRIGORIE
Luminătorul, Episcopul Armeniei, prăznuit pe data de 30 septembrie, s-a născut din părinţi persani,
necredincioşi; tatăl său, Anac, de neam part, era rudă cu Artaban, împăratul perşilor şi cu împăratul
Armeniei, Cursar; Artaban fiind de neam part şi perşii nesuferind să fie stăpâniţi de un împărat de alt
neam, este ucis în urma unui complot urzit de Artasir şi de alte căpetenii persane; mâhnindu-se
pentru uciderea fratelui său, Cursar vine cu armată din Armenia, războindu-se apoi vreme de 10 ani
cu persanii pe care îi învinge; sfătuindu-se Artasir cu tatăl lui Grigorie, Anac, pun la cale asasinarea lui
Cursar; prefăcându-se deci Anac a fi prigonit de perşi, vine cu toată casa şi averile sale în Armenia,
unde este primit cu dragoste; profitând de încrederea împăratului Cusar, îl lovesc cu săbiile şi fug; cu
limbă de moarte Cursar porunceşte uciderea lui Anac şi a fratelui său împreună cu femeile şi fiii lor;
Grigorie, prunc fiind, este salvat de o rudă, împreună cu un frate de-al său; iscându-se tulburare în
Armenia, Artasar vine cu oaste persană şi, biruind, cruţă un prunc al lui Cursar, Tiridat, trimiţându-l în
surghiun la Roma; fiind dăruit cu o mare putere trupească, Tiridat va intra în rânduiala ostăşească;
Grigorie, trimis şi el la Roma, va veni în Capadocia, creştinându-se; s-a însoţit cu o femeie de la care
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 78
 a avut doi fii: Ortan şi Arostan; murindu-i soţia, Grigorie împreună cu cei doi fii ai săi se dedică slujirii lui
Dumnezeu; cunoscându-l pe Tiridat, înalt dregător, va intra în slujba lui, slujindu-l cu credinţă drept
răscumpărare pentru păcatul uciderii lui Cursar de către Anac, tatăl său; intrând în conflict cu goţii şi
convenind ca diferendul să fie tranşat prin confruntarea celor doi împăraţi, al Romei şi al goţilor,
Tiridat i se substituie împăratului şi, îmbrăcat în straie şi cu arme împărăteşti, biruie în luptă; este aşezat
în scaunul tatălui său Cusar, primind stăpânirea asupra Armeniei (287 - 330); Tiridat, fiind păgân şi
neîmpăcându-se cu credinţa creştină a slujitorului său, Grigorie, acesta este spânzurat de picioare şi
bătut fără cruţare vreme de şapte zile; nelepădându-se de Hristos, este supus la alte chinuri, descrise
în amănunt în Vieţile Sfinţilor; este aruncat în temniţă unde rănile îi sunt tămăduite cu puterea lui
Hristos; aflând apoi Tiridat că Grigorie este fiul lui Anac, ucigaşul tatălui său, îl aruncă într-o groapă
plină cu jivine veninoase unde, fără a fi vătămat, rămâne vreme de 14 ani; în acea vreme căutând
Diocleţian o fecioară cu care să se însoţească, trimişii săi află într-o mănăstire, unde egumenă era o
anume Gaiana, o fecioară, Ripsina; aceasta, dorind să-şi păstreze fecioria, se refugiază împreună cu
stareţa şi celelalte surori în Armenia, aşezându-se în preajma cetăţii Ararat; primind poruncă de la
Diocleţian, Tiridat trimite ostaşi s-o caute pentru a o trimite împăratului, dar aceştia sunt înspăimântaţi
de o voce tunătoare care le spunea monahiilor: „Îndrăzniţi şi nu vă temeţi, căci cu voi sunt”; Ripsina
se oferă să-i însoţească de bună voie, cu condiţia ca stareţa şi celelalte surori să nu fie ucise; Tiridat,
aprinzându-se de dorinţă la vederea fecioarei, nimic nu izbândeşte, căci fecioara era apărată cu
puterea lui Dumnezeu; este adusă stareţa Gaiana căreia Tiridat îi cere să o convingă să cedeze;
vorbindu-i în latină, pentru a nu fi înţeleasă de Tiridat şi însoţitorii lui, Gaiana o întăreşte cu cuvinte de
îmbărbătare, îndemnând-o să nu renuţe la feciorie; cunoscând însă unii dintre cei prezenţi latina,
Gaiana este alungată, Ripsina reuşind să scape cu fuga; dar este prinsă şi ucisă în chinuri, împreună
cu celelalte fecioare; plecând Tiridat la vânătoare, asupra lui se abate pedeapsa lui Dumnezeu; îşi
pierde minţile şi chipul omenesc, asemenea lui Nabucodonosor odinioară, iar toţi voievozii şi ostaşii
care participaseră la uciderea fecioarelor, împreună cu casele lor, se îndrăcesc; Cusarodocta, sora
lui Tiridat, vede în vis un bărbat înfricoşător care îi spune: „de nu va fi scos Grigorie din groapă Tiridat
nu se va tămădui”; mucenicul este scos din groapa unde pătimise vreme de 14 ani, iar după ce s-a
întremat s-a îngrijit mai întâi de trupurile sfintelor fecioare, care zăceau neîngropate de nouă zile; a
poruncit să fie construită o biserică unde trupurile muceniţelor sunt aduse cu mare cinste; Tiridat şi toţi
cei îndrăciţi se tămăduiesc, recăpătându-şi chipul omenesc la rugăciunea lui Grigorie; întreaga
Armenie este creştinată, sfărâmând capiştele idoleşti şi zidind biserici; trimis în Capadocia, Grigorie
este sfinţit episcop de arhiepiscopul Leontie; punând rânduială în treburile bisericeşti, şi nu doar în
Armenia, ci şi printre perşi, asirieni şi medieni, sfântul Grigorie s-a retras în pustnicie; după plecarea sa,
Tiridat îl înscăunează episcop pe fiul său Arostan, care participă apoi la Sinodul de la Niceea întrunit
împotriva arienilor. Sf. Ierarh GRIGORIE al Omiriţilor, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 decembrie, s-a
născut din părinţi binecredincioşi, pe numele lor Agapie şi Teodotia; a fost pregătit încă din tinereţe
pentru vrednicia arherească, primind de la Dumnezeu darul tămăduirii şi facerii de minuni; un sihastru
înainte văzător i-a vestit că va merge şi se va închina în biserica Sf. Mc. Bonifatie şi a Aglaidei din
Roma, după care va pleca la Alexandria şi în Etiopia pentru a propovădui Evanghelia Domnului, iar
de aici va merge în Tinutul Omiriţilor, în cetatea Magrain, unde va avea mult de pătimit din pricina
iudeilor, pe mulţi întorcându-i la Hristos; despărţindu-se de stareţ, merge pentru început în Cartagina,
apoi la Roma unde locuieşte în preajma bisericii Sf. Bonifatie şi a Aglaidei, unde are la mormântul Sf.
Ap. Petru o vedenie prin care i se vesteşte viitoarea vrednicie de care se va împărtăşi, urmând calea
rânduită lui de Dumnezeu; într-o altă vedenie, Sf. Ap Pavel îi înmânează un vas plin cu untdelemn,
semn al preoţiei şi arhieriei; în acea vreme în Grecia stăpânea Iustin, în Etiopia Elezvoi, iar în cetatea
Negran Dunaan evreul, prigonitorul creştinilor; mâhnindu-se Iustin şi Elezvoi pentru uciderea creştinilor,
au pornit război împotriva lui Dunaan şi, biruindu-l, este trecut prin sabie împreună cu toate rudeniile
lui; nemaigăsindu-se însă în cetatea Negran nici episcop, nici preot şi nici diacon, Asterie, patriarhul
Alexandriei, este însărcinat să găsească un bărbat vrednic pe care hirotonindu-l să fie trimis episcop
la Omiriţi; patriarhul are şi el o vedenie prin care Sf. Ap. Marcu îi porunceşte să-l sfinţească episcop pe
diaconul Grigorie, găzduit în acea vreme de un anume Leontie în cetatea Alexandriei; Grigorie este
sfinţit preot, apoi arhiepiscop şi, însoţit de clerul cuvenit pentru buna împlinire a trebuinţelor bisericeşti,
este trimis la împăratul Elezvoi; însoţit de Elezvoi, zideşte biserici în toate cetăţile din ţara Omiriţilor şi îi
botează pe cei necredincioşi; împodobeşte mormintele mucenicilor ucişi de Dunaan; cerându-i-se să
indice care dintre căpeteniile ce-l însoţeau să fie înscăunată ca stăpânitor peste ţinutul Omiriţilor, şi
rugându-se Grigorie, un bărbat cu numele Avramie este înălţat în văzduh, cunoscându-se astfel că el
este cel ales de Dumnezeu; punând lucrurile în bună rânduială, Elezvoi părăseşte ţinutul Omiriţilor şi
revine în Etiopia, lăsându-i lui Avramie 15.000 de ostaşi; Avramie porunceşte ca toţi iudeii aflaţi sub
stăpânirea lui să se creştineze, sau să fie ucişi, mulţi venind la Hristos nu din convingere, ci doar de
frică; sfătuiţi de un preaînţelept învăţător al legii iudaice, Ervan, cunoscător al filosofiei elineşti, iudeii şi
elinii îi trimit lui Avramie o petiţie prin care solicită ca adevărul despre cele două viziuni asupra lumii,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 79
 creştină şi iudaică, să fie stabilit printr-o confruntare; arhiepiscopul Grigorie îi spune împăratului să
primească provocarea, întrucât „frumos şi bine grăiesc iudeii, pentru că a crede din bună voire mai
mare lucru este decât de nevoie”; în confruntare vor fi dezbătute teme esenţiale ale credinţei
creştine, precum: Sfânta Treime, Sfânta Cruce, moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, dar şi vechile
proorocii mesianice iudaice, Grigorie amintind: „Şi va fi viaţa ta spânzurată înaintea ochilor tăi”, şi
zicând apoi despre Noe şi corabia lui, care a fost Chipul Crucii: „Veniţi să punem lemn în pâinea lui”;
pomeneşte şi de „Copacul cel din Savec, în care berbecele a schimbat junghierea lui Isaac”; despre
toiagul lui Iosif a zis: „schimbarea mâinilor bătrânului în binecuvântarea celor doi fii ai lui Iosif; vorbind
despre toiagul lui Moise a mai zis: „Întinderea mâinilor la înălţime spre a birui pe Amalec”; aminteşte
apoi şarpele înălţat în pustie despre care s-a spus: „Lemnul care a îndulcit apele în Mera”, despre alte
locuri din Lege şi Prooroci tâlcuite în cheie creştină, precum şi multe altele, arhiepiscopul arătându-se
în toate biruitor, căci Duhul Sfânt grăia prin cuvintele cuviosului, potrivit celor scrise: „Căci nu veţi grăi
voi, ci Duhul Părintelui vostru, Care grăieşte întru voi”; înfruntarea dintre iudei şi creştini s-a întins pe
parcursul mai multor zile, iar la toate întâmpinările iudeilor arhiepiscopul a răspuns cu pasaje din
Scriptură; în final, biruit, nemaiavând argumente, Ervan îl provoacă pe Grigorie să-L arate pe Hristos,
spunând în auzul tuturor: „Atunci voi mărturisi că voi, creştinii, ne-aţi biruit pe noi”; amintindu-şi
Grigorie cuvintele lui Hristos: „Şi de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui
acesta: treci de aici şi va trece, nimic nu va fi vouă cu neputinţă”, se îndepărtează pentru a se ruga
netulburat; săvârşindu-şi rugăciunea, s-a făcut cutremur mare şi, deschizându-se Cerul, cobora un nor
luminos, ca o văpaie de foc; în mijlocul focului S-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos care, oprindu-Se
în dreptul arhiepiscopului, a spus necredinciosului: „Iată, Ervane, Acela despre Care multe cuvinte ai
auzit, vezi-L şi te încredinţează: că unul este Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu
Tatăl, Amin”; apoi, din înalt a răsunat un glas, spunându-le evreilor: „Pentru rugăciunea episcopului,
vă vindecă pe voi Cel ce S-a răstignit de părinţii voştri”, iar evreii au orbit cu toţii, precum odinioară
Saul; evreii, învăţaţi de episcopi să-l roage pe Grigorie să le redea vederea, îşi recapătă văzul după
baia Sfântului Botez; aşa s-a luminat ţara Omiriţilor cu lumina sfintei credinţe; după sfatul lui Grigorie,
împăratul a poruncit ca evreii să fie împrăştiaţi printre creştini, interzicând sub pedeapsa cu moartea
căsătoriile între evrei; dreptcredinciosul împărat Avramie a domnit 30 de ani, trecerea sa la Domnul
fiindu-i de mai înainte vestită de arhiepiscopul Grigorie care, pe 19 decembrie, va trece şi el cu cinste
la Domnul.
 GURIE, un nume mai puţin obişnuit în onomastica ortodoxă, are sensul: han, adăpost; Sf. Părinţi GURIE,
Arhiepiscopul Kazanului, împreună cu Varsanufie, Episcopul Tverului, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în
ziua de 4 octombrie; Cuv. Gurie, născut în cetatea Radonej, a slujit la un boier cu numele Ioan, care
văzând bunele lui obiceiuri i-a încredinţat toată casa sa; este clevetit însă de pizmaşi că petrece în
desfrâu cu femeia stăpânului; este aruncat într-o groapă unde se chinuie vreme de doi ani; primind
de la un prieten, la cererea sa, hârtie şi cerneală, scrie cărţi de învăţătură pentru copii, vândute apoi,
iar banii câştigaţi împărţiţi săracilor; este eliberat din temniţă de Dumnezeu şi, fără a fi văzut, merge şi
se călugăreşte într-o mănăstire cu hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, al cărui
egumen va deveni; slăbind cu trupul, lasă păstorirea mănăstirii, fiind apoi numit egumen al mănăstirii
Selijar; supunând Ioan Vasilievici cetatea Kazan, este ales arhiepiscop în anul 7063 de la facerea lumii
(1555 de la Hristos); ca arhiepiscop a petrecut în osteneli, priveghere şi rugăciune, ajutându-i pe cei
săraci, hrănindu-i pe flămânzi, apărând văduvele şi sărmanii, după învăţătura lui Hristos; trei ani s-a
ostenit, dar s-a îmbolnăvit; şi-a cunoscut de mai înainte vremea mutării sale la Domnul, trecând la
cele veşnice în a patra zi a lunii decembrie, în anul 7072 de la facerea lumii (1564 de la Hristos); Cuv.
Varsanufie arhimandritul, chemat să-l pregătească pentru trecerea sa la Domnul, era din cetatea
Serpuhova, primind la botez numele Ioan; în vremea tinereţii a căzut în robia tătarilor; răscumpărat
de tatăl său după trei ani, un preot cu numele Vasile îl duce la Moscova unde se călugăreşte în
mănăstirea lui Andronic; a fost ales pentru buna lui vieţuire egumen al mănăstirii Pisnoşi, iar mai apoi
arhimandrit al Kazanului, fiind apoi numit episcop în cetatea Tver; ajungând la adânci bătrâneţe, a
lăsat păstorirea şi s-a retras la mănăstirea de el ctitorită cu hramul Schimbării la Faţă, din Kazan; a
trecut la Domnul în anul 7084 de la facerea lumii (1576 de la Hristos) fiind îngropat aproape de Cuv.
Gurie; zidindu-se după 20 de ani, în 1596, biserică de piatră cu hramul Schimbării la Faţă, mitropolit în
Kazan fiind Ermoghen, mormintele Sf. Gurie şi Sf. Varsanufie au fost deschise pe 4 octombrie; trupul Sf.
Gurie a fost găsit plutind în mir, fiind doar puţin cuprins de stricăciune, deasupra buzei, iar moaştele
Sf. Varsanufie fiind aflate nestricate şi întregi; dreptcredinciosul împărat Teodor Ivanovici a poruncit să
se zidească un altar în partea de miazăzi a bisericii, aşezând acolo moaştele sfinţilor din care izvorau
tămăduiri credincioşilor. Sf. Mc. GURIE şi Sf. Mc. Samona şi Aviv sunt prăznuiţi pe 15 noiembrie; Gurie şi
Samona, doi binecredincioşi bărbaţi, trăiau în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de
Diocleţian şi Maximian; au părăsit cetatea Edesei pentru a se îndepărta de necredincioşi; Antonin,
guvernatorul roman din cetatea Edesei, porunceşte să fie prinşi împreună cu toţi cei care le urmau
învăţătura, ţinându-i o vreme sub strajă; dar nesupunându-se poruncii de a se închina zeilor, ceilalţi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 80
 creştini sunt bătuţi şi apoi eliberaţi, Gurie şi Samona fiind supuşi judecăţii; înfruntându-l pe Antonin,
sunt întemniţaţi; venind în Edesa ighemonul (comandantul) Muzonie, trimis de păgânii împăraţi, Gurie
şi Samona sunt aduşi în faţa sa; înfruntându-l, sunt spânzuraţi de mâini, având atârnată de picioare o
piatră grea, după care sunt din nou aruncaţi în temniţă, unde au rămas, legaţi de picioare cu obezi
grele, între 1 august - 10 noiembrie; sunt aduşi din nou la cercetare şi, nedezicându-se de credinţa în
Hristos, Gurie, bolnav, este întemniţat din nou, iar Samona este spânzurat de un picior, cu capul în jos
şi întemniţat şi el; în 15 noiembrie sunt aduşi în faţa lui Muzonie pentru judecată, ambii fiind purtaţi de
ostaşi, căci nu se puteau ţine pe picioare; rămânând şi acum neînduplecaţi, sunt condamnaţi la
moarte prin tăiere cu sabia; duşi afară din cetate, pe un munte numit Vetilavicle, primesc sfârşit
mucenicesc; peste câţiva ani, păgânul împărat Liciniu, călcând înţelegerea cu marele Constantin,
vine în Nicomidia ucigând mulţime de creştini; în Edesa, unde muceniciseră Gurie şi Samona, trăia un
diacon cu numele Aviv care îl propovăduia pe Hristos; căutat de ostaşi, Aviv se predă căpeteniei
ostaşilor, Teoteki; acesta, amintindu-şi că nimeni nu fusese de faţă la predarea lui Aviv, căuta să-l
scape, îndemnându-l să fugă până să prindă de veste ceilalţi ostaşi; dar, dornic să-L mărturisească
pe Hristos în faţa stăpânitorului, Aviv este dus la eparhul cetăţii Edesa, Lisanie; refuzând să jertfească
zeilor, este dat la munci; este condamnat la moarte prin ardere şi îşi dă sufletul în mâinile Domnului;
luând maica sa trupul nevătămat de foc îl unge cu mir şi Sf. Aviv este îngropat alături de Gurie şi
Samona; un ostaş de neam got venit cu oastea să apere cetatea de atacurile unui neam păgân
venit din răsărit, găzduit fiind în casa unei văduve cu numele Sofia, o cere de soţie pe fiica acesteia,
Eufimia, el având însă în ţara sa femeie; cedând insistenţelor, promisiunilor şi ameninţărilor gotului,
care se jura că nu are altă femeie, Sofia acceptă în final să i-o dea de soţie pe unica sa fiică,
chemându-L însă pe Dumnezeu ca martor al jurămintelor şi făgăduinţelor viitorului mire; vrăjmaşii
retrăgându-se şi oastea grecească părăsind Edesa, Sofia îi cere ginerelui său să jure cu mâna pe
racla Sf. Mc. Gurie, Samona şi Aviv că nu-i va face nici un rău fiicei sale, căreia îi va dărui dragostea
şi cinstea ce i se cuvin ca soţie; jurându-se gotul că o va păzi până la moarte, nefericita văduvă
spune: „Vouă, după Dumnezeu, o Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau
acestui străin”; părăsind Edesa şi apropiindu-se de patria sa, îmbrăcând-o în haine proaste, gotul o
sileşte pe sărmana Eufimia ca intrând în casa lui, unde avea femeie şi copii, să se mărturisească a-i fi
roabă; intrând deci ca roabă în casa gotului, femeia acestuia, tulburată de frumuseţea Eufimiei şi
cunoscând că este însărcinată, căuta s-o piardă punând-o la cele mai grele munci; născând Eufimia
un băiat, asemănarea cu tatăl său îi confirmă bănuielile şi se hotărăşte să omoare pruncul pe care,
profitând de lipsa maicii sale trimisă la lucru, îl otrăveşte; întorcându-se şi găsind copilul mort, Eufimia,
amintindu-şi ameninţările stăpânei, şterge cu o bucată de pânză otrava ce se scurgea din gura
copilului şi, slujindu-i stăpânei sale la masă, înmoaie pânza otrăvită în paharul pe care i-l dă; murind
femeia şi bănuită fiind Eufimia, gotul o îngroapă şi pe aceasta, de vie, alături de femeia sa; pusă în
mormânt şi rugându-se, Eufimiei i se arată cei trei Mucenici, Gurie, Samona şi Aviv, îmbărbătând-o:
„Îndrăzneşte, fiică şi nu te teme; degrabă vei dobândi mântuirea”; Eufimia adoarme şi noaptea,
când în biserică se săvârşea Utrenia, este purtată cu puterea lui Dumnezeu la Edesa, chiar lângă
mormântul celor trei Sfinţi Mucenici care, deşteptându-se din somn Eufimia, îi spun: „Bucură-te fiică şi
cunoaşte unde eşti acum. Iată, am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta”;
pe când îmbrăţişa cu lacrimi de bucurie racla Sfinţilor Mucenici mulţumindu-le, apropiindu-se preotul
şi întrebând-o cine este, îi relatează acestuia toată pătimirea ei; este chemată Sofia şi, aflând dânsa
minunea înfăptuită, Îi mulţumeşte lui Dumnezeu; apoi, acelaşi neam păgân venind după o vreme cu
război împotriva grecilor, oştile împărăteşti sunt trimise să apere cetatea Edesei, printre ostaşi fiind şi
gotul cu pricina, care nu ştia nimic despre minunea înfăptuită; merge deci la casa Sofiei, soacra sa şi
acolo este prins de rudele chemate în ajutor şi este închis într-o încăpere cu strajă la uşă; Evloghie,
episcopul cetăţii, înştiinţat fiind printr-o scrisoare şi, în prezenţa Sofiei şi fiicei sale Eufimia, îl informează
pe comandantul oştilor greceşti; recunoscându-şi fapta, învinuitul este condamnat la moarte prin
tăierea capului urmând ca trupul să-i fie incinerat; la rugămintea episcopului comandantul oştilor
greceşti renunţă la incinerare, trupul gotului fiind îngropat în pământ.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 81

 H
 HAGIU - din turcă; haci = pelerin; derivate: Hagi; numele poate fi asociat stării prezente a omului
după căderea sa din Grădina Desfătărilor, existenţa ca pelerin într-o lume străină, într-un surghiun al
cărui rost este căutarea ieşirii din labirint, acea trecere de natură spirituală către o altă stare, o altă
condiţie existenţială în care prevalenţă are spiritul, nu materia; pelerinajul se poate manifesta în două
moduri, raportat la cele două componente ale firii umane (trupul, componenta materială legată de
pământ, şi sufletul, componenta de natură spirituală, legată de lumile spirituale, cereşti); fiinţa umană
poate căuta ieşirea din labirint explorând pe orizontală universul material, pământesc, sau explorând
universul ideilor, raţiunilor inteligibile aşezate de Dumnezeu la temelia întregii realităţi, avântându-se
către înălţimile eterate ale spiritului într-un pelerinaj de natură duhovnicească; dacă sufletul nu se va
lăsa amăgit aventurându-se pe multele căi alternative ce-i sunt oferite, acest drumul ales îl conduce
către Duhul lui Dumnezeu, Cel care încă dintru început se preumbla pe deasupra apelor primordiale
organizând haosul (Fac. 1; 2); Hagi este un nume încă prezent în comunitatea turcă din România, iar
Hagiu este întâlnit ca patronimic.
 HARALAMBIE - provine din greacă: Χαραλάμпης, şi, încă din primele decenii ale creştinismului, este
atestat ca nume de botez; înţelesul este har, graţie divină, lumină, strălucire, lumina harului; derivate,
încă în uz, sunt Haralamb, Haralampie; descrie starea unui suflet în care darurile harului au început să
rodească; Sf. Mc. HARALAMBIE, episcopul Magnesiei, este prăznuit pe 10 februarie; viaţa sa şi a celor
care au pătimit împreună cu dânsul este reprodusă în Vieţile Sfinţilor după Metafrast; el a vieţuit în
cetatea Magnesia, în vremea păgânului împărat Sever; vestind cuvântul lui Hristos, a fost prins şi adus
la judecată înaintea guvernatorului Luchian, şi a lui Luchie; neînvoindu-se să jertfească zeilor păgâni,
pe care îi numeşte diavoli, este dezbrăcat şi torturat; impresionaţi de nevoinţele şi de tăria cu care
îndura chinurile, cei doi slujitori care îl chinuiau, Porfirie şi Vaptos, mărturisind şi preamărind puterea lui
Hristos, sunt ucişi prin tăiere cu sabia împreună cu trei femei, martore la pătimirea sfântului; rămas fără
slujitori, Luchie, luând în mâinile sale uneltele de tortură, începe a-l chinui, însă mâinile i se rup din
coate lipindu-se de trupul mucenicului; acuzându-l de vrăjitorie, guvernatorul Luchian îl scuipă şi de
îndată capul i s-a sucit într-o parte; rugându-se mucenicul pentru tămăduirea celor ferecaţi în
legăturile pedepselor, s-a auzit un glas spunând: „Bucură-te Haralambie... Am auzit rugăciunile tale şi
am primit cuvintele buzelor tale. Iată, cuvântul tău să fie vindecarea bolnavilor”; şi imediat Luchie şi
Luchian s-au tămăduit; Luchie primeşte Sfântul Botez, iar Luchian abandonează prigonirea creştinilor
pentru a-l înştiinţa pe Sever de cele petrecute; mergând deci Luchian, guvernatorul, şi informându-l
pe împăratul aflat atunci în Antiohia Pisidiei că Magnesia a primit credinţa creştină, sunt trimişi 300 de
ostaşi care, prinzându-l pe Haralambie, îl aduc în faţa lui Sever târându-l de barbă; îi sunt înfipte în
piept trei ţepuşe lungi şi este ars cu foc; rămânând nevătămat, este dezlegat şi adus în faţa lui Sever;
întrebându-l ce vârstă are, află că mucenicul intrase în cel de-al 113-lea an de viaţă; poruncind
împăratul să fie adus un om care de 35 de ani era muncit de un diavol, este eliberat de Haralambie
cu rugăciunea; un eparh cu numele Crisp îl acuză de vrăjitorie şi, pârlit fiind sfântul cu făclii aprinse,
din barba lui iese o văpaie mare, pârjolind ca la 70 de păgâni; hulindu-l Sever pe Hristos, s-a făcut
cutremur mare, iar din nori au putut fi auzite glasuri înfricoşătoare, Sever şi Crisp, legaţi cu nevăzute
legături, spânzurând în văzduh; eliberaţi la rugăciunea sfântului, aceştia au zis: „Stăpâne al cerului şi
ziditorule al pământului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pământ”; fiica
împăratului are o vedenie în care Crisp şi Sever nu sunt lăsaţi să intre într-o livadă cu copaci frumos
mirositori unde de la rădăcina unui cedru curgea un izvor; întrebat fiind, Haralambie îi tâlcuieşte visul
spunându-i că izvorul este darul Duhului Sfânt, via din mijlocul livezii locuinţa drepţilor, cedrul cel înalt
slava Crucii, apa izvorului de la rădăcina cedrului viaţa veşnică, iar paznicul de veghe la porţile livezii
este Domnul Iisus Hristos; însă peste 30 de zile, întorcându-se Sever la cinstirea idolilor, mucenicul este
chemat poruncindu-i-se să se închine zeilor; Galina, fiica împăratului, se arată a fi gata să jertfească
zeilor dacă Haralambie este eliberat; primind încuviinţare să intre în templu, Galina răstoarnă statuile
zeilor de pe soclurile lor şi, sfărâmându-le, întreabă în bătaie de joc: „dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai
înţeles că am venit să te răstorn?”; chemând Sever meşteri pricepuţi, statuile idolilor sunt reaşezate
pe soclurile lor, vestind că zeii au înviat din morţi, aşa cum afirmau şi Galileenii despre Hristos; Galina,
fără a se lăsa însă impresionată, răstoarnă şi idolii cei noi; Haralambie este trimis (în batjocură, spune
Metafrast) în casa unei văduve unde, lipindu-se de un trunchi uscat, acesta odrăsleşte şi, crescând
copac mare, acoperă cu crengile casa văduvei; mulţi păgâni, văzând minunea, au venit la Hristos;
Haralambie este adus din nou la judecată, acuzat de vrăjitorie şi, la sugestia lui Crisp, condamnat la
moarte prin tăiere cu sabia; ajuns la locul unde urma să-şi sfârşească nevoinţa, cerurile s-au deschis;
coborând Domnul, însoţit de mulţimea sfinţilor îngeri, îi spune: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel
ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi-ţi voi da ţie”; mucenicul cere ca
oriunde se vor pune moaştele sale să nu fie acolo niciodată foamete şi roadele câmpului să nu se
strice; apoi Domnul Iisus şi îngerii înălţându-Se la cer sunt urmaţi de sufletul lui Haralambie, care trece

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 82

 la cele veşnice înainte de a fi tăiat cu sabia; fericita Galina, cerând de la Sever trupul mucenicului, îl
pune într-o raclă de aur, ungându-l cu aromate mult preţuitoare; Metafrast îşi încheie povestirea cu
cuvintele: „acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte
pentru toată lumea... şi totdeauna stă în dreapta Domnului, rugându-se pentru noi...”.
 HARICLEEA - de provenienţă greacă; începând cu sec. XIX are frecvenţă semnificativă în onomastica
românească; înţelesul este triumful graţiei, al harului; multe dintre cele mai răspândite nume de botez
întâlnite în sfera de influenţă a culturii greceşti, îndeosebi după creştinare, îşi au temeiul în etimonul
har, al cărui înţeles, potrivit credinţei creştine, este dar, ajutor spiritual primit de om de la Dumnezeu;
potrivit dicţionarului, al doilea înteles este puterea de care preotul se împărtăşeşte împlinind ca slujitor
al Altarului ritualul liturgic; cu trecerea timpului şi cu tot mai profunda ancorare a sufletului omenesc în
materialitatea unei lumi tot mai îndepărtate de Dumnezeu, şi acest nume iese treptat din actualitate.
 HARITON/HARITINA - provine din armeană (harutium = înviere) şi este preluat în onomastica ortodoxă
românească pe filieră greacă (Χάρις-ιτος = graţie); derivate: Aritina, Ariton, prin eliminarea aspirantei
„H” după modelul: higienă/igienă, hermetic/ermetic, herede/erede, herbar/ierbar; prefixul şi originea
acestor nume (a nu se asocia şi Areta) poate fi etimonul har, ajutorul de natură spirituală primit de
fiinţa umană de la Dumnezeu, care stă şi la baza termenilor carismă/carismatic (harismă/harismatic),
întâlniţi în limbajul teologic; numele Haritina pare a se fi format prin adăugarea sufixului tina, care
indică filiaţia, apartenenţa la o anume realitate (după modelele: levantin, benedictin, diamantin,
creştin, etc.); purtătorii acestui nobil şi frumos nume creştin au o predispoziţie nativă, ce trebuie însă
cultivată pentru a primi harul şi darurile care îl însoţesc; se regăseşte încă la persoanele vârstnice, dar
tot mai rar în prezent. Cuv. HARITON Mărturisitorul, prăznuit în Ortodoxie în ziua de 28 septembrie, a
vieţuit în eparhia Licaoniei, în Iconia, în vremea stăpânirii răucredinciosului împărat Aurelian (270-275);
pornindu-se prigoana împotriva creştinilor, Hariton este prins; adus pentru cercetare şi întrebat pentru
ce nu se închină zeilor, el răspunde: „Toţi idolii păgânilor sunt diavoli, care, oarecând, pentru mândria
lor, au fost surpaţi din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeu Cel
preaînalt”; ameninţat cu chinurile şi moartea, Hariton răspunde cu cuvintele Sf. Ap Pavel: „Cine ne va
despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau
lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8; 35); este bătut şi aruncat în temniţă, fiind
tămăduit prin purtarea de grijă a bunului Dumnezeu, după cuvântul care spune: „Nu voi muri, ci voi fi
viu şi voi povesti lucrurile Domnului” (Ps. 117; 17); adus iar la cercetare, este condamnat, ars cu făclii şi
întemniţat; murind apoi împăratul Aurelian în chinuri cumplite pe când se afla în Bizanţia şi Heracleea,
prigoana împotriva creştinilor încetează; Hariton este eliberat din temniţă şi, lepădându-se de lume,
pleacă la Ierusalim; pe drum cade în mâinile tâlharilor, care îl leagă şi îl abandonează într-o peşteră;
dar un şarpe îşi lasă veninul în vasul unde îşi ţineau tâlharii vinul şi, bându-l, mor; Hariton se eliberează
din legături şi ia aurul jefuit de tâlhari, dăruindu-l săracilor, bisericilor şi mănăstirilor; peştera o preface
în biserică, adunând pe lângă sine fraţi şi întemeind o mănăstire, rânduind ca monahii să mănânce
doar o dată pe zi, îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi liniştindu-se în chiliile lor; punând deci obştea în
bună rânduială şi alegând un alt păstor, se retrage în pustietate; având darul tămăduirii şi alungării
demonilor, supărat de neodihnă şi fugind de slava lumească, merge în cele mai retrase pustietăţi şi
se sălăşluieşte într-o peşteră din hotarele Iordanului; este însă şi aici cercetat de călugări şi mireni
dornici să se împărtăşească de învăţăturile sale; în scurtă vreme se întemeiază şi aici, în jurul său, o
altă mănăstire, după aceiaşi rânduială ca şi cea dintâi; merge în pustietatea din părţile Tecuitului (?)
unde este rugat de nevoitorii ce petreceau în acele locuri să fie primiţi alături de el, întemeind o a
treia mănăstire, cunoscută în Siria sub numele Suchia, iar printre greci ca „lavra veche”; se retrage
apoi pe un vârf de munte; aici se nevoieşte în post şi rugăciune până la adânci bătrâneţe; vremea
trecerii sale la cele veşnice şi-a cunoscut-o dinainte; a mângâiat tristeţea ucenicilor săi, amintindu-le:
„Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărţit până la sfârşitul veacului”; întrebat
fiind unde doreşte să odihnească, alege cea dintâi mănăstire întemeiată de el. Pe 5 octombrie este
prăznuită Sf. Mc. HARITINA; fiind încă pruncă, rămâne orfană de părinţi; este crescută de Claudie, un
om de neam bun şi bogat; blândă, smerită, ascultătoare şi iubind fecioria, s-a aprins de dragoste
pentru Hristos Domnul; în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de Diocleţian, denunţată
pentru credinţa sa, comitele Domiţian porunceşte s-o trimită la dânsul pentru cercetare; dar Claudie,
iubind-o ca pe fiica sa, ezită s-o predea ostaşilor trimişi să o aducă; este răpită cu sila şi dusă înaintea
judecătorului care o sfătuieşte să jertfească zeilor, ameninţând-o cu cumplitele munci pe care le va
îndura dacă nu se supune; Haritina îi răspunde ferm: „Sfătuieşte-te pe tine, cele ce îţi sunt de folos, şi
nu te mai închina neînsufleţiţilor idoli, ca să nu pieri vândut diavolilor pe care îi cinsteşti ca pe nişte
dumnezei”; tunsă pentru a fi batjocorită, părul de pe cap îndată i-a crescut mai lung şi mai frumos;
este arsă cu cărbuni aprinşi, turnându-i-se apoi oţet peste răni; este străpunsă cu ţepuşe încinse la
foc şi arsă cu lumânări aprinse; este dusă la ţărm şi, legându-i o piatră grea de grumaz, este aruncată
în mare; însă sfânta, întărită cu puterea Celui Preaînalt, păşea pe apă ca pe uscat; ieşind astfel la

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 83

 mal, merge înaintea judecătorului şi spune: „Uitaţi-vă şi vedeţi puterea Hristosului meu şi credeţi în El”;
este bănuită de vrăjitorie şi legată de o roată de muncire sub care sunt aşezate cuţite şi săbii, dar şi
cărbuni aprinşi pentru a-i înmulţi durerea; chinuitorilor le-a slăbit puterea de a învârti roata pentru ca
trupul să fie sfârtecat de uneltele ascuţite, iar roata s-a oprit şi cărbunii s-au stins, sfânta rămânând
nevătămată; mâniindu-se, judecătorul porunceşte călăilor să-i fie smulse unghiile şi dinţii zdrobiţi; dar
ea răbdă cu mucenicească putere chinurile şi judecătorul decide să fie dată unor oameni neruşinaţi
pentru a o necinsti; rugându-se lui Dumnezeu, îndată nevinovatul şi feciorelnicul ei suflet se înalţă la
cer înainte ca desfrânaţii asmuţiţi asupra ei să o atingă; la porunca judecătorului trupul sfintei Haritina
este pus într-un sac umplut cu nisip şi este aruncat în mare; după trei zile marea scoate la mal trupul
muceniţei, fără nici o stricăciune, fiind luat apoi şi îngropat cu cinste de Claudie.
 HARS - vechi prenume românesc, abandonat în prezent ca nume de botez, a cărui semnificaţie este:
aur, mult folositor, ungere; aurul, o materie nobilă, a servit în toate tradiţiile spirituale ale omenirii ca
modalitate de apropiere şi expresie a unei realităţi spirituale ce transcende experienţa imediată; pe
cât de folositor este ca modalitate de dobândire a bunurilor necesare în lumea materială, tot pe
atât de folositor îi este sufletului ca simbol al celor pure, neîntinate, pentru deschiderea căilor către
acele înălţimi ale spiritului unde se poate întâlni cu Dumnezeu.
 HIONIA - nume de origine greacă; Sf. Mc. fecioară HIONIA este prăznuită pe 16 aprilie (vezi Agapia).
 HRISANT - din greacă; Χρυσανθής = floare de aur; raportat la fiinţa umană, acest nobil nume exprimă
deschiderea sufletului omenesc către univers, către acea stare primordială nediferenţiată, când Unul
încă nu intrase în procesul discursiv de disoluţie a Sinelui, un proces care, prin conştientizarea părţilor,
trebuia să conducă treptat la o cunoaştere a Sinelui prin care unitatea primordială a Principiului să fie
reconstituită; înflorirea este un proces dinamic, marchează ieşirea din stază, neodihna unui suflet ce
caută reperele-i fiinţiale, se contemplă pe sine sub aspectul a ceea ce este ca principiu cauzal activ,
ignorat în toată vremea petrecerii sale în matricea maternă a universului; iar nobila materie, aurul ca
simbol al desăvârşirii şi eternizării sufletului într-un univers unitar, la unitatea căruia participă, contribuie
în mod conştient, este expresia statutului primit de fiinţa umană la facerea sa, poziţia eminentă pe
care o ocupă în univers, ca verigă de legătură între Cer şi pământ, între spirit şi materie, între unitate
şi discursivitate ca modalitate de manifestare a Ideii într-un univers ce-şi desfăşoară ciclic existenţa
evoluând către acea auto(atot)cunoaştere ce-i va deschide într-un final porţile Împărăţiei; numele a
ieşit treptat din uz, dar se mai regăseşte rar în mediul rural, la persoanele în vârstă.
 HRISOGON - din greacă; variantă Hrisagon; are sensul cel născut din cel uns; este un prenume
arhaic, ieşit de ceva vreme din uz, şi poate fi asociat cu ceea ce ortodoxia înţelege prin naşterea din
nou a unui suflet care, lepădându-se de lume, se dăruieşte cu toată fiinţa sa Domnului Iisus Hristos,
căci El este Cel uns, Mesia, Cel vestit de prooroci prin care întreaga fire renaşte; primindu-L pe Hristos
în taina propriei fiinţe, sufletul poate spune despre sine, asemenea Sf. Ap. Pavel, că nu el, ci Hristos
lucrează prin el; fiecare suflet de om se naşte cu adevărat, pentru eternitate, doar atunci când Însuşi
Domnul Iisus, Omul împlinit, se naşte şi îşi face sălaş statornic în inima sa; fiinţa diamantină a celui
născut din nou, din Cel uns, părăseşte crisalida trupului pentru a se alătura celor mântuiţi, se leapădă
de starea larvară premergătoare învierii care, din această perspectivă, este efectiv o naştere din
nou. Pe 22 decembrie este prăznuit Sf. HRISOGON (vezi Sf. Mare Mc. Anastasia).
 Sf. Mare Mc. HRISTINA este prăznuită şi pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 24 iulie; în Tir, ighemonul
Urban (guvernator roman) avea o fiică, o tânără fecioară care de copil l-a cunoscut pe Dumnezeu;
tatăl său, dorind să o consacre slujirii zeilor, o sechestrează de la vârsta de 11 ani; însă cu trecerea
timpului fecioara vine la cunoştinţa adevărului, Dumnezeu Însuşi luminându-i şi înţelepţindu-i în chip
tainic mintea cu darul Său; petrecând în post şi rugăciune, Îngerul Domnului i se arată pecetluind-o
cu semnul Sfintei Cruci; umplându-se de râvnă, începe prin a sfărâma idolii din casă, aruncându-i pe
fereastră; trecând peste dragostea firească a părintelui pentru fiica sa, tatăl o bate cu vine de bou,
întemniţând-o; apoi o aduce la judecată, ameninţând-o că dacă nu va jertfi zeilor nu o va mai numi
fiica sa; în replică, Hristina îi răspunde: „Mare bucurie îmi vei face de nu mă vei mai numi fiica ta;
pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”; mâniindu-se Urban, porunceşte să fie spânzurată pe un lemn
de muncire, strujindu-i cu fiare ascuţite feciorelnicul trup; adunându-şi muceniţa carnea sfâşiată şi
aruncându-i-o tatălui ei în faţă, spune: „Iată, mănâncă carnea fiicei tale”; este legată pe o roată de
fier sub care este aprins focul, dar sfinţii îngeri veghează pentru a-i uşura chinurile; întemniţată iar,
rănile îi sunt vindecate de Îngerul Domnului; este apoi aruncată în mare cu o piatră grea legată de
gât, iar sfânta, „sprijinindu-se de mâinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat”, cum atât de
frumos se spune la Vieţile Sfinţilor; marea a fost pentru Hristina scăldătoarea Sfântului Botez, căci un
nor luminos o umbreşte, din care se aude rostindu-se numele Sfintei Treimi; Urban porunceşte să fie
din nou întemniţată, urmând ca a doua zi să fie dată morţii prin tăiere cu sabia; însă în acea noapte
el însuşi este „tăiat de coasa morţii”; venind un alt guvernator, cu numele Dion, sfânta muceniţă este
din nou judecată; rămânând neclătinată în mărturisirea lui Hristos, este chinuită cu bătaia şi strunjită
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 84
 cu unghii de fier; silită să se închine zeului Apolon, rugându-se şi rostind numele lui Hristos, îl sfărâmă;
văzând minunea, mulţi păgâni (ca la 3000 de suflete) vin la Hristos; este iar întemniţată şi aruncată
apoi într-un cuptor încins, dar din care, peste cinci zile, va ieşi totuşi nevătămată; atunci guvernatorul
cere ajutorul vrăjitorilor şi fermecătorilor, însă şerpii şi târâtoarele aruncate de aceştia se întorc asupra
lor, dar la porunca sfintei merg înapoi la locul lor, fără a vătăma pe nimeni; la rugăciunea Hristinei,
vrăjitorul, muşcat de şerpii aduşi chiar de el, este readus la viaţă; la porunca guvernatorului muceniţei
îi este tăiat feciorescul piept, din rană curgând lapte, nu sânge; tăindu-i-se limba cu care Îl slăvea pe
Hristos, Hristina i-o aruncă în faţă chinuitorului, rostind limpede: „Păgâne, iată, mănâncă limba mea”;
lovit în ochi, guvernatorul Dion orbeşte; atunci, este condamnată la moarte şi, împunsă de ostaşi cu
fiare ascuţite, îşi dă cinstitul suflet în mâinile Domnului; deci, împotriva acestei Mari Muceniţe a lui
Hristos, a cărei pătimire s-a petrecut în vremea când peste romani şi elini stăpânea păgânul Sever,
s-au înverşunat trei cumpliţi muncitori: însuşi tatăl ei, Urban, apoi Dion, guvernatorul, şi vrăjitorul căzut
pradă propriilor farmece, fără însă a o putea birui pe această sfântă fecioară, întărită şi apărată de
puterea lui Dumnezeu.
 HRISTODOR - din greacă; având înţelesul darul lui Dumnezeu, regăsit în slavonă sub forma Bogdan,
numele evocă darul lui Dumnezeu cel mai de preţ, însuşi darul vieţii; sufletul, primindu-l şi folosindu-l cu
înţelepciune, poate pătrunde tainele creaţiunii, mulţumindu-İ şi alăturându-İ-se Creatorului în lucrarea
la care înţelege că însuşi este părtaş; omul este dator să fructifice darul primit de la Dumnezeu, să-l
lucreze, înmulţindu-l în toată vremea cât îi este rânduit să petreacă în haina de piele a păcatului,
pentru a se putea reîntoarce, la plinirea vremii, în comuniunea dintru început, când Adam petrecea
în Grădina Edenului împreună cu Dumnezeu; omul trebuie să înţeleagă că rostul său în univers este să
primească şi să se înfrupte din darurile lui Dumnezeu, fără a încerca să le răpească, să şi le revendice
ca pe un drept firesc, aşa cum au procedat protopărinţii atunci când, prin păcatul neascultării, s-au
înfruptat din roadele Pomului Cunoaşterii, la care n-au înţeles că pot avea acces doar în măsura în
care, ca daruri, le sunt oferite de Părintele lor Ceresc.
 HRISTODUL - din greacă; Χριστόδουλοσ = robul lui Hristos, slujitorul lui Hristos; este un nume frecvent în
onomastica grecească, dar mai puţin obişnuit în spaţiul românesc, şi este ieşit de ceva vreme din uz;
mărturiseşte lucrarea unui suflet care, în contextul descoperirii unei realităţi configurate pe credinţa
creştină, pătrunzându-se de darurile harului şi conştientizându-le, îşi poate cunoaşte şi îşi recunoaşte
adevăratul loc şi rost în divina alcătuire a universului, ascultând şi împlinind Voinţa lui Dumnezeu, pe
care o va cunoaşte şi la care are acces prin Însuşi Cel ce, deopotrivă Dumnezeu şi Om fiind, îi poate
desluşi adevăratele înţelesuri ale lumii, ale universului, şi ale raţiunii prezenţei sale în creaţia Lui.
 HRISTOFOR - nume de origine greacă (vezi detalii la Cristofor). Sf. Mc. HRISTOFOR este prăznuit pe 19
aprilie (vezi Sf. Mc. Antonin). În Vieţile Sfinţilor, pe 30 august, este pomenit Cuv. HRISTOFOR, iar cele
relatate despre el de părintele Teodul, stareţul bisericii Sf. Sofia din Faran, sunt reproduse de Ioan şi
Sofronie în Limonariu; Hristofor, întrebat fiind care este lucrarea lui, spune că, lepădându-se de sine
încă din tinereţe şi având multă osârdie pentru nevoinţa monahicească, se îndeletnicea ziua cu
slujbele mănăstireşti, iar seara intra în peştera unde se rugase mai înainte Cuv. Teodosie; după ce
făcea câte o sută de mătănii pe fiecare dintre cele 18 trepte ce urcau la peşteră, se ruga până
suna toaca pentru Utrenie; ostenindu-se astfel, are într-o noapte o vedenie în care doi bărbaţi cu
chip luminos pregăteau o mulţime de candele; văzând că unele ard, iar altele nu, la întrebarea sa
cei doi bărbaţi îi răspund: „Cei ce slujesc bine Domnului şi-au aprins candelele lor, iar cei leneşi nu şi
le-au aprins”; întrebându-i dacă şi candela sa arde, i se răspunde: „Osteneşte-te şi te roagă, şi o vom
aprinde”; înţelegând deci că are trebuinţă de mai multe osteneli, se retrage în muntele Sinai unde,
după 50 de ani petrecuţi în nevoinţe, aude un glas care îi spune: „Hristofore, du-te în mănăstirea ta,
în care te-ai ostenit mai înainte, ca să odihneşti acolo cu părinţii tăi”; spunându-le deci lui Ioan şi lui
Sofronie cele auzite, după puţină vreme şi-a dat sufletul în mâinile Domnului; tot din cele relatate de
părintele Teodul au aflat Ioan şi Sofronie că, mergând el în Ierusalim şi închinându-se la locurile sfinte,
a văzut un alt frate stând în uşa bisericii, în faţa lui zburând doi corbi ameninţându-l cu aripile şi
împiedicându-l să intre în biserică; înţelegând că cei doi corbi erau demoni şi întrebându-l de ce nu
intră în biserică, fratele îi răspunde: „Iartă-mă părinte, căci sunt bântuit de gânduri. Un gând zice:
mergi şi te închină cinstitei Cruci şi o salută! Iar alt gând îmi zice: Ba nu, du-te mai întâi şi săvârşeşte-ţi
lucrul şi vei veni să te închini altă dată”; din această întâmplare Sf. părinte Teodul a înţeles că lucrurile
mănăstireşti nu trebuie nicidecum să împiedice rugăciunea, cuvenindu-se ca mai întâi să fie împlinite
cele duhovniceşti şi doar apoi să se dedice monahul slujirii celor trupeşti; în contextul celor relatate
despre Cuv. Hristofor se înţelege că, dezvăluită aici, istorioara părintelui Teodul despre propria sa
experienţă constituie o desluşire din care trebuie să se desprindă adevărul că trecerea Cuv. Hristofor
la Domnul s-a împlinit după dreapta rânduială, acordând prevalenţă celor duhovniceşti, fără însă a
neglija îndatoririle ce-i revin unui monah a cărui nevoinţă se desfăşoară într-o viaţă de obşte.
 HROMATIE - din greacă; Χρωμάτιον = de culoare; nume creştin, ieşit de ceva vreme din uz.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 85
 I
 IACHINT - din greacă; Υάχιντος (hyakinthos) = hiacint; este o varietate de zircon, piatră semipreţioasă
de culoare roşie sau portocalie; nume ieşit din uz. Sf. Mc. IACHINT este prăznuit pe 3 iulie; în vremea
când împărat al Romei era Traian, a avut vrednicia de postelnic; era creştin, slujindu-i Domnului Iisus
în taină; un alt postelnic, Urvechie, îl surprinde rugându-se şi îl denunţă împăratului; oferindu-i Traian
din cărnurile jertfite zeilor, Iachint, însemnându-se cu semnul Crucii, îi spune: „Să nu-mi fie mie, cel ce
sunt creştin, a mânca aceste bucate necurate”; drept pentru care este bătut cu cruzime, legat cu
obezi de fier şi întemniţat; a doua zi, rămânând neabătut în credinţa sa, este bătut şi strunjit cu unghii
de fier; este iar întemniţat şi, la porunca împăratului, este lăsat să flămânzească până ce va mânca
din cele jertfite idolilor; petrece în temniţă vreme de 38 de zile fără a se atinge de acele bucate, fiind
însă hrănit cu darul Sfântului Duh; nevoindu-se sfântul, păzitorul vede temniţa scăldată în lumină şi doi
îngeri, unul acoperindu-i sfântului trupul cu o haină de lumină, celălalt punându-i pe cap o cunună
strălucitoare; crezând că sunt năluciri produse prin practici vrăjitoreşti, Traian trimite slujitori să-l aducă
la judecată, găsindu-l însă mort, vegheat de îngeri prealuminaţi ţinând în mâini lumânări aprinse;
trimiţând alţi slujitori, aceştia îi găsesc doar trupul şi, scoţându-l din temniţă, îl aruncă într-un loc pustiu
spre a le fi hrană câinilor şi păsărilor cerului; un preot cu numele Timotei, rudă cu Iachint, este înştiinţat
de îngeri unde este trupul sfântului, aducându-l în casa sa; aproape de sfârşitul vieţii, preotul Timotei
încredinţează moaştele mucenicului unei văduve; orbind unul dintre cetăţenii de seamă ai cetăţii, Sf.
Mc. Iachint i se arată noaptea în vis spunându-i că se va vindeca dacă, luându-i trupul de la acea
văduvă, îl va trimite în patria sa, Capadocia, în cetatea Cezareea; mergând la văduvă, este uns cu
ulei din candelă şi astfel îşi recapătă văzul; uită însă de promisiunea făcută şi îşi pierde din nou
vederea, dar îi este redată după ce primeşte Sf. Botez; luând apoi racla cu moaştele sfântului, o
trimite în Capadocia; aproape de Cezareea, lăsând catârii în voia lor, aceştia merg la casa unde se
născuse mucenicul; credincioşii din cetate pun sfintele moaşte într-o raclă de marmură, aşezând-o în
casa lui părintească.
 IACOV/IACOB - din ebraică; ya’aqobh = cel ce ţine călcâiul (Iacob, personajul biblic, s-a născut
ţinându-l de călcâi pe fratele său geamăn, Esau); după unii experţi, are înţelesul de înlocuitor, în
vreme ce după alţii înţelesul este de om care se exercitează sau luptă, piedică; referitor la personajul
biblic, descrie starea sa sufletească în toată vremea cât îi slujeşte rudeniei sale Laban pentru a o
primi pe Rebecca de soţie, precum şi lupta sa cu Dumnezeu, când îi este schimbat numele din
Iacov/Iacob în Israel; poate constitui un indiciu privind disponibilitatea purtătorului acestui nume de a
se angaja într-o aventură existenţială din care va ieşi mai înţelept, îmbogăţit din punct de vedere
spiritual într-un pelerinaj duhovnicesc ce-l va purta dincolo de realitatea imediată, o trecere către o
altă stare; nume prezent încă în onomastica românească. Cuv. IACOB din Nisibe este prăznuit în ziua
de 13 ianuarie; s-a născut în Nisibe, o cetate a Persiei aflată în acea vreme sub stăpânire romană; a
ales să vieţuiască în pustie, hrănindu-se cu poamele copacilor şi verdeturile ce cresc în grădină şi pe
care nu le pregătea la foc; veşmintele sale erau piei de capră; în acea vreme erau puţini creştini;
mergând Iacob în Persia pentru a contribui la răspândirea credinţei celei noi şi mâniindu-se pe cale
de neruşinarea cu care câteva „fecioare” îşi etalau goliciunea la râu măsurându-l cu ochi îndrăzneţi,
izvorul care alimenta râul seacă, iar fecioarele îmbătrânesc şi încărunţesc, pierzându-şi frumuseţea;
milostivindu-se la rugăminea localnicilor, sfântul face rugăciune către Domnul şi izvorul începe să
alimenteze din nou pârâul; dar fecioarele, nevenind la pocăinţă, rămân îmbătrânite, spre aducere
aminte; printr-o altă minune, Iacob reuşeşte să determine un judecător să-şi schimbe nedreapta
judecată; căutând apoi nişte oameni săraci să obţină milostenie pentru îngroparea unuia dintre ei,
însă care doar se prefăcea a fi mort, şi rugându-se sfântul să-i fie iertate păcatele, omul îşi dă cu
adevărat sufletul; mărturisindu-şi înşelăciunea, sufletul celui mort se întoarce şi mortul învie; ridicat la
vrednicia de episcop de Nisibe, Iacob a participat la Sinodul care l-a îndepărtat pe Arie din Biserică;
după moartea marelui Constantin, venind cu oaste Saporie, împăratul Persiei, zăgăzuieşte râul ce
trecea prin cetatea Nisibe şi, dând apoi drumul apei pentru a o pierde, o parte a zidurilor cetăţii s-a
surpat; este salvată apoi prin rugăciunile lui Iacob şi, cu ajutorul Celui Preînalt, zidurile ei sunt refăcute
de localnici; urcându-se Iacob pe zidurile cetăţii şi rugându-se în continuare, un nor de ţânţari şi de
muşte se abate asupra oştilor persane; caii şi oamenii nesuportând înţepăturile, Saporie ridică asediul;
trecând apoi Iacob la Domnul şi cetatea căzând în stăpânirea perşilor, credincioşii părăsesc cetatea
luând cu ei şi sfintele moaşte ale lui Iacob. Cuv. IACOB pustnicul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 4
martie; a trăit lângă cetatea Porfirion şi, călugărindu-se, a petrecut 15 ani într-o peşteră primind de la
Dumnezeu darul tămăduirii şi putere asupra demonilor; căutând samarinenii să-l alunge din hotarele
lor, plătesc o desfrânată pentru a-l ispiti şi deci a-l surpa în păcatul desfrânării; aceasta merge seara
dându-se drept o călugăriţă surprinsă în cetate noaptea, cu treburi mănăstireşti; cuviosul Iacob o
găzduieşte în chilia lui; mimând aceasta o suferinţă şi rugându-l s-o ungă cu untdelemn, el, pentru a
nu se lăsa ispitit, îşi ţinea mâna stângă în foc şi o ungea doar cu dreapta; impresionată, femeia îi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 86
 mărturiseşte meşteşugul urzit împotriva lui; îndemnată de Iacob merge la Alexandru, episcopul, se
botează şi intră într-o mănăstire; cunoscut fiind că are putere asupra demonilor, cuviosul Iacob este
chemat să alunge cu rugăciunea duhul necurat ce bântuia fiica unui slăvit boier şi refuză cei 300 de
galbeni ce-i sunt oferiţi, invocând cuvintele Scripturii: „În dar aţi luat, în dar să daţi”; rugându-se şi
postind trei zile vindecă un slăbănog şi asemenea, cu puterea rugăciunii sale, vindecă pe mulţi dintre
cei cuprinşi de felurite neputinţe; fugind de slava deşartă, iese din cetate şi se sălăşluieşte într-o grotă
lângă un pârâu, acolo petrecând vreme de 30 de ani; în Vieţile Sfinţilor este apoi relatată cumplita
sa cădere, căci la anii bătrâneţii cade în păcatul desfrânării; vindecând o fecioară chinuită de
demon, uită biruinţele şi darurile primite de la Dumnezeu, siluind sărmana fecioară; apoi, pentru a-şi
ascunde fapta, o şi omoară, şi o aruncă într-un pârâu ce trecea pe lângă peşteră; cade în neagră
deznădejde şi părăseşte călugăria; intrând într-o mănăstire întâlnită pe cale îşi mărturiseşte cumplitul
păcat al desfrânării şi al uciderii; părăsind mănăstirea se întâlneşte cu un frate care cu bunătate îl
găzduieşte, insuflat de Dumnezeu; mărturisind că este tulburat de multe şi felurite gânduri pentru
păcatele săvârşite, îl roagă să-i spună ceva folositor pentru suflet; deşi fratele îl ruga să rămână cu
dânsul, se despart şi apoi, găsind un mormânt vechi, o peşteră plină de oase, se închide acolo şi
petrece 10 ani în pocăinţă, suspine şi rugăciune; iar multmilostivul Dumnezeu nu trece cu vederea
pocăinţa sa şi îi iartă greşelile dăruindu-i din nou darul facerii de minuni; abătându-se prin părţile
acelea o arşiţă şi secetă cumplite, episcopului locului îi este descoperită printr-un glas venit din cer
puterea cuviosului Iacob: „Mergi la robul Meu Iacob despre care ţi-am descoperit. Acela de se va
ruga către Mine pentru voi, îndată vă veţi izbăvi de răutăţile ce au cuprins latura voastră”; şi astfel,
rugându-se Iacob, arşiţa deîndată a trecut, stinsă de o ploaie bogată; simţindu-şi sfârşitul aproape,
Iacob îl roagă pe episcop să fie îngropat în acelaşi mormânt unde şi-a petrecut ultimii 10 ani ai vieţii;
zidindu-se apoi o biserică în apropierea locului îngropării sale, sfintele sale moaşte au fost mutate în
biserica unde, de atunci, sfânta lui pomenire se face în toţi anii. Cuv. IACOB Episcopul şi Mărturisitorul
este prăznuit pe 21 martie; iubind viaţa pustnicească intră în monahism încă din tinereţe, nevoindu-se
în post, priveghere şi multe osteneli; ca episcop a avut de înfruntat multe ispite, izgoniri, închisori, şi
multe cumplite munci în vremea prigoanei dezlănţuite de Constantin Copronim împotriva icoanelor.
Un alt Cuv. IACOB Mărturisitorul, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 24 martie, a mucenicit sub stăpânirea
răucredinciosului împărat Leon Armeanul, pătimind pentru cinstirea sfintelor icoane; despre cuviosul
Iacob dă mărturie Sf. Teodor Studitul; izgonit împreună cu ucenicii săi, printre care se număra şi Iacob,
după multe chinuri sunt eliberaţi după ce Leon Armeanul este ucis; venind în mănăstirea Sfântului
Teodor Studitul, Iacob, slăbit de chinuri, moare; aflând despre adormirea sa, Sf. Teodor Studitul îi scrie
lui Ipatie, de la care primise vestea, reamintind ostenelile vieţii pustniceşti şi smerenia celui care, supus
şi ascultător, s-a nevoit bărbăteşte împotriva pornirilor trupului pe care l-a păzit nestricat, supunându-l
duhului; pomeneşte de chinurile îndurate de cuviosul Iacob pentru mărturisirea dreptei credinţe şi,
amintind în epistola sa mulţimea poporului venit să-l petreacă pe ultimul drum, Sf. Teodor Studitul îşi
încheie cuvântul lăudând ostenelile celor dreptcredincioşi şi îndemnând la ascultarea de cei rânduiţi
să călăuzească pe calea mântuirii sufletul omului. Sf. Apostol IACOB, unul din cei doisprezece ucenici
ai Domnului Iisus, este prăznuit pe 30 aprilie; a fost fiul lui Zevedeu şi fratele Sf. Evanghelist Ioan; la
Schimbarea la Faţă de pe muntele Tabor au fost martori Sf. Ap. Iacob, fratele său Ioan şi Sf. Ap. Petru;
după Patimile şi Învierea Domnului Iisus, Iacob merge în Spania, propovăduindu-İ Cuvântul; revine
apoi în Ierusalim unde se confruntă cu un oarecare filosof vrăjitor Ermoghen şi cu ucenicul lui, Filit;
cunoscând adevărul şi întorcându-se la Ermoghen îl sfătuieşte să-l lase a-i deveni ucenic lui Iacob;
Ermoghen, vrăjitorul, cu puterea demonilor pe care îi invocă, îl ţine pe Filit pe loc, nemaiputându-se
întoarce la Iacob pe care dorea să-l urmeze; reuşeşte însă să-l înştiinţeze printr-un trimis, iar apostolul îi
trimite mahrama sa, spunându-i: „Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, Domnul ridică pe cei
surpaţi”; Filit se eliberează de îndată şi demonii fug înfricoşaţi de mahrama apostolului; Ermoghen,
mâniindu-se, asmute dracii împotriva lui Iacob şi a lui Filit, dar diavolii sunt legaţi de Îngerul Domnului;
la rugămintea dracilor sunt eliberaţi (se vede de aici că sfinţii au puterea de a le porunci demonilor şi
de a-i determina să se pună în slujba binelui) şi sunt trimişi să-l aducă pe Ermoghen, fără însă a-l
vătăma; aducându-l legat pe Ermoghen şi întrebaţi de Iacob pentru ce nu s-au mai supus poruncilor
primite de la Ermoghen, diavolii au răspuns: „Noi nici muştele din casa ta nu putem să le mişcăm”;
eliberândul apoi pe Ermoghen, căruia îi spune: „Domnul nostru nu doreşte să aibă slugi fără voie,
slujindu-i de nevoie, ci de voia cea bună”; cunoscând de-acum puterea lui Hristos şi văzându-şi vrăjile
neputincioase, Ermoghen primeşte învăţătura dreptei credinţe şi se botează în numele lui Hristos; însă
evreii mâniindu-se, îl determină pe Irod să înceapă prigoana împotriva creştinilor; Iacob este prins şi
primeşte sfârşit mucenicesc prin tăiere cu sabia; tot acum este prins şi întemniţat şi Apostolul Petru;
împreună cu Iacob este condamnat la moarte şi un anume Iosia, unul dintre pârâşii săi, care
cunoscându-i nevinovăţia şi sfinţenia a crezut în Hristos. Sf. Apostol IACOB al lui Alfeu este prăznuit pe
9 octombrie; este fratele lui Matei, vameşul şi Evanghelistul, împreună aleşi de Domnul Iisus pentru a-İ
fi ucenici; Sf. Ap. Iacob, plin de râvnă dumnezeiască, a porpovăduit Cuvântul lui Hristos neamurilor şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 87
 popoarelor; a sfărâmat idolii şi le-a risipit capiştile; a tămăduit suferinţele celor bolnavi, gonind din
oameni duhurile necurate; apoi, pironit pe cruce asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, şi-a dat
sfântul său suflet. Sf. Ap. IACOB, ruda Domnului, prăznuit în ziua de 23 octombrie, a fost numărat în
ceata celor 70 de apostoli; a fost fiul Sf. Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare; referitor la Iosif şi la
confuzia ce se face cu rea credinţă plecând de la faptul că în Evanghelii Iacob este numit fratele
Domnului, se cunoaşte că Iosif a avut patru feciori (Iacob, Simion, Iuda şi Iosi) cu Salomeea, femeia
sa dintâi, fiica lui Alfeu, fratele preotului Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul; a mai avut şi trei fiice (Ester,
Maria şi Salomeea, cea din urmă femeia lui Zevedeu şi mama Apostolului Ioan); după moartea soţiei
sale, preoţii Templului i-au încredinţat-o lui Iosif pe Fecioara Maria care, zămislind apoi prin taină
dumnezeiască, a născut pe Domnul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl; deci, rudenia lui
Iacob cu Domnul Iisus este, cu un termen contemporan, „prin alianţă”, căci nu sunt fraţi după trup,
neavând un acelaşi tată; după Patimile Sale, Domnul Iisus i S-a arătat mai întâi lui Iacob şi doar apoi
celorlalţi apostoli, aşa cum relatează Sf. Ap. Pavel; iubind viaţa aspră, Iacob s-a hrănit încă din
tinereţe doar cu pâine şi apă; este rânduit episcop de Domnul Iisus Hristos, încredinţându-i-se Biserica
Ierusalimului; povăţuit fiind de Sfântul Duh, a alcătuit Sfânta Liturghie, dar care apoi, pentru neputinţa
omenească, a fost scurtată de Sf. Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur; a fost Episcop al Ierusalimului
vreme de 30 de ani; ca Episcop a scris o epistolă sobornicească celor 12 seminţii ale lui Israel; era
cinstit inclusiv de evrei, care nu-l împiedicau să intre în Sfânta Sfintelor pentru a se ruga; în acea
vreme arhiereu la evrei era Anan (Anania) care, împreună cu cărturarii şi fariseii, căutau să-l omoare;
sosind deci praznicul Paştelui evreiesc, îi cer să le spună care este credinţa lui despre învăţătura
Domnului Iisus Hristos, pe care Îl învinuiau că rătăceşte poporul; Sf. Iacob răspunde enunţând pe scurt
elementele fundamentale ale Crezului: „El este Fiul Omului, Care de voie a pătimit, S-a răstignit, S-a
întrupat şi a treia zi S-a sculat din mormânt”, cuvinte bine primite de popor, care striga, spre furia
cărturarilor şi fariseilor: „Mărire lui Dumnezeu! Osana Fiului lui David” (de remarcat că în lecţiunea din
Vieţile Sfinţilor Domnul Iisus Hristos nu este numit şi Fiul lui Dumnezeu); mâniindu-se cărturarii şi fariseii, îl
aruncă de pe aripa bisericii de unde vorbea poporului, iar Iacob, grav rănit, se ruga: „Doamne, iartă-
le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”; la vârsta de 66 de ani, pătimind pentru Hristos şi lovit în cap
cu un lemn, îşi dă mucenicescul sfârşit în timp ce evreii îl loveau cu pietre. Sf. IACOB de la Boroviţchi
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 23 octombrie; nu se cunoaşte care îi este patria; după moartea sa,
racla cu moaştele sfântului a fost dusă în părţile Novgorodului, în satul numit Boroviţchi; se spune că
racla, purtată împotriva curentului de o bucată de gheaţă pe râul Nistea, s-a orientat către ţărmul
din dreptul satului Boroviţchi; oamenii locului n-au primit însă racla, ci au aruncat-o din nou în râu,
însă moaştele sfântului au revenit în acelaşi loc; sunt aruncate iarăşi în râu şi atunci, arătându-se Sf.
Iacob unor cinstiţi bărbaţi, îi întreabă: „Pentru ce dreptcredincioşilor iubiroti ai creştinătăţii nu mă
primiţi pe mine, care sunt creştin în Hristos cu dreaptă credinţă?”; aceştia spun şi celorlalţi vedenia, iar
moaştele sfântului sunt scoase de unde fuseseră lepădate şi repuse în raclă, multe neputinţe şi boli
aflându-şi tămăduirea; înştiinţat fiind Preasfinţitul Teodosie, arhiepiscopul din Novgorod, de minunile
împlinite prin moaştele sfântului, şi luând încuviinţare de la Preasfinţitul Macarie, mitropolitul a toată
Rusia, cinstitele moaşte sunt mutate în biserica cea mare a Pogorârii Sfântului Duh, în anul de la
zidirea lumii 7853 (1545 d. Hr.), hotărându-se prăznuirea acestui Sf. Iacob pe 3 octombrie. Sf. Mare
Mc. IACOB Persul este prăznuit pe 27 noiembrie; născut în Persia (cetatea Elani), din părinţi creştini,
binecredincioşi, va sluji împăratului Isdegherd care îl avea în mare cinste; s-a lăsat amăgit însă de
avantajele avute ca slujitor împărătesc şi, lepădându-se de credinţa sa creştină, a început împreună
cu stăpânul său să jertfească idolilor; aflând maica şi soţia sa despre căderea lui, îl mustră printr-o
scrisoare; văzându-se renegat de cele două, se pocăieşte regretându-şi rătăcirea şi se reîntoarce la
Hristos, ştiindu-L mult Îndurat şi Milostiv şi că nu doreşte moartea păcătosului; pârât împăratului în faţa
căruia îşi recunoaşte credinţa tăinuită până atunci, este dat la chinuri, începându-se cu tăierea unui
deget de la mână; în Vieţile Sfinţilor sunt reproduse cuvintele rostite de Sf. Mc. Iacob de fiecare dată
când îi era tăiat încă un deget, căci terminând cu degetele de la mâini, chinuitorii au trecut la cele
de la picioare, la fiecare nouă chinuire sfântul răspunzând cu cuvinte din Scriptură şi Psalmii lui David;
cerându-İ lui Dumnezeu ajutor pentru a putea îndura chinurile, o face pentru Slava Sa, spunând: „ca
să vadă vrăjmaşii Tăi şi să se ruşineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat”; şi după cum
viţa se taie pentru mai mult rod, aşa înţelege mucenicul mutilările primite, după cuvântul care spune:
„Eu sunt viţa, iar voi mlădiţele”; căci iubirea lui Dumnezeu trebuie să treacă dincolo de iubirea de
sine şi de cei apropiaţi: „Cine iubeşte pe tată, sau pe mamă, pe femeie sau copii, mai mult decât pe
Mine (spune Domnul), nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-şi ia crucea sa şi să vină după Mine, nu este
vrednic de Mine”; nădejdea mântuirii şi ajutorul Celui ce a zidit omul alungă mâhnirea, tulburarea si
toată suferinţa sfântului, acesta îmbărbătâbdu-se cu cuvintele: „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu
şi pentru ce te tulburi?”; jertfindu-şi toate cele 20 de degete, mucenicul strigă apoi către Dumnezeu:
„Judecă mie Doamne şi alege judecata mea de la neamul necuvios”, şi continuă cu propriile sale
cuvinte: „că iată, necredincioşii n-au cruţat făptura Ta”; şi, cunoscând marea milă a lui Dumnezeu,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 88
 rosteşte: „Mila Ta Doamne, în veci o voi lăuda; în neam şi în neam voi vesti adevărul Tău”, iar citând
cuvintele Psalmistului, se îmbărbătează spunând: „de te sminteşte pe tine mâna ta dreaptă, tai-o pe
ea şi o aruncă de la tine”; chinuitorii continuă tăindu-i mâinile şi apoi picioarele, în vreme ce sfântul
mucenic rosteşte împreună cu Psalmistul: „Vrăjmaşii m-au înconjurat, ci ajutorul meu şi lauda mea
este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste amarul Lui”; se povesteşte că în
toată vremea cât sfântului mucenic i-au fost tăiate mădularele, din trupul lui se răspândea în jur o
bună mireasmă, ca dintr-un chiparos; la sfârşit îi este tăiat capul, iar trupul zdrobit este lăsat să zacă
pe pământ până naptea, când este adunat şi îngropat cu cinste de credincioşi.
 Sf. IAMVLIH, Ioan, Martinian, Dionisie, Exacustodian, Maximilian şi Antonin, cei şapte Sf. tineri din Efes,
sunt prăznuiţi pe 4 august (vezi Martinian).
 IANUARIE, prima lună a anului, este un nou început, simbol al reînnoirii timpului şi, odată cu timpul, al
întregului univers; ca nume de botez şi privit ca element de destin, poate constitui un imbold pentru
reconsiderarea drumului parcurs de sufletul omului până la un anume moment al devenirii sale; cu
naşterea unui prunc al cărui nume de botez este Ianuarie specia umană deschide o nouă cale, o
altă modalitate de abordare a fiinţării naturii umane în univers, având ca ţel mântuirea; câtă vreme
momentul iniţial al evoluţiei spiritului poate fi reiterat există încă nădejdea că la capătul întregului
parcurs scopul existenţei omului, ca fiinţă creată, va fi atins; ciclul temporal nu s-a încheiat, rămâne
încă posibilă dezvoltarea principiilor către un final fast; încă o cale alternativă, un drum înfundat, a
fost depăşită, reîntoarcerea la momentul iniţial, naşterea timpului (căci timpul este personalizat, cu
fiecare prunc nou născut născându-se şi anvelopa temporală destinată susţinerii sale în existenţă, o
ramură nouă în Arborele Vieţii) declanşând un alt ciclu cauzal care, condus cu înţelepciune, poate
apropia sufletul omului şi întregul univers al Creaţiei de întâlnirea cu Dumnezeu Creatorul. Sf. Mc.
IANUARIE preotul este pomenit împreună cu Furtunat şi Septemin în Vieţile Sfinţilor, în ziua de 16 aprilie
(vezi Filic). Sf. Sfinţit Mc. IANUARIE, episcop de Benevent, este prăznuit în ziua de 21 aprilie; în vremea
păgânilor împăraţi Diocleţian şi Maximian este prins şi adus în faţa guvernatorului Campaniei, Timotei,
pentru a fi judecat; este condamnat şi aruncat într-un cuptor încins, dar rămâne nevătămat; bănuit
de vrăjitorie este bătut fără cruţare, până ce i s-au văzut oasele goale; la chinurile lui au asistat Faust
diaconul şi Desiderie citeţul, care recunoscuţi ca fiind creştini sunt prinşi, legaţi şi duşi împreună cu
episcopul Ianuarie în cetatea Putiol, unde sunt întemniţaţi împreună cu diaconii cetăţii, Proclu şi
Sosie, cu Eutihie şi Acution, şi sunt osândiţi să fie daţi spre sfâşiere fiarelor sălbatice; însă Dumnezeu a
îmblânzit sălbăticiunile care cad la picioarele episcopului; guvernatorul, socotind că şi această
dumnezeiască minune este tot vrăjitorie, orbeşte; la rugăciunile lui Ianuarie se tămăduieşte, fără însă
a înţelege minunea dumnezeiască produsă; dar mult popor a crezut atunci în Hristos, ca la 5000 de
suflete; mâniindu-se, Timotei porunceşte ca arhiereul lui Dumnezeu Ianuarie să fie tăiat cu sabia,
împreună cu diaconii Faust, Proclu şi Sosie, cu citeţul Desiderie şi cu Eutihie şi Acution; trupul Sf. Mc.
Ianuarie a fost luat de napolitani şi pus în biserică, iar sângele lui, care nu se coagulase, l-au păstrat
într-un vas de sticlă; se spune că, la cererea poporului, Sf. Mc. Ianuarie a domolit pornirea vulcanului
Vezuviu, care nu a mai erupt; o altă minune este împlinită de Sf. Mc. Ianuarie prin icoana sa atunci
când o femeie pune icoana sfântului deasupra fătului său născut mort şi, rugându-se, pruncul învie.
 Sf. Mc. IASI este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 26 februarie şi este prăznuit alături de toţi cei ce
au mucenicit împreună cu mama lui, Sf. Mc. Fotini (Fotinia Samarineanca -vezi Fotina).
 IERAZ - din greacă; Ιεραζ = eres; ca nume, asociat unui suflet rătăcit de la dreapta credinţă, aparte
de atenţionarea implicită a rătăcirii drumului, poate constitui un imbold pentru căutarea adevărului
pe o altă cale; nu atât rătăcirea căii este, în sine, păgubitoare, cât abandonarea căutării; sufletul
omului este implicat într-un context existenţial, nu este de sine; de aceea cu atât mai lesne poate fi
abătut de la adevăr, îndeosebi când atmosfera spirituală în care îşi desfăşoară mişcarea fiinţială este
afectată de rătăcirile unor personalităţi care prin poziţia ocupată într-o ierarhie duhovnicească sunt
creditate cu capacitatea de a le fi celorlalţi dascăli pe anevoioasele cărări ale mântuirii; poate din
mândrie, sau poate din lipsa discernământului, perseverând în greşeală omul îşi amanetează viitorul;
peregrinarea sufletului omenesc pe meandrele vieţii nu este lipsită de primejdii, de aceea va avea
trebuinţă să se raporteze la un reper absolut, pe care doar deschizându-şi mintea şi sufletul îl poate
găsi pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu; este un nume rar în onomastica românească, ieşit din uz.
 IEREMIA - din ebraică; yirmĕiah = înălţarea Domnului; omul are înscrisă în destinul său stăpânirea, căci
încă dintru început (Fac. 1; 28) a primit stăpânirea peste întregul pământ: lumea materială, universul
discursiv al manifestării, aflat într-o neobosită devenire; stăpânirea este modalitatea imaginată de
Dumnezeu, în contextul Creaţiei Sale rânduită pe principii ierarhice, prin care calitatea de stăpân
(domn) se exprimă în raport cu palierele inferioare ale ierarhiei universale după ce este conştientizată
şi doar după ce sufletul omului îşi identifică şi îşi acceptă locul destinat sieşi în această dumnezeiască
alcătuire care este Creaţia; fiecare fiinţă raţională (şi omul nu face excepţie) primeşte calitatea de
domn în virtutea învestirii de către Domnul, Cel ce deţine stăpânirea în calitate de Creator a tot ceea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 89
 ce există şi se manifestă, şi în virtutea unei alegeri ce transcende momentul apariţiei în continuumul
spaţio-temporal ce defineşte şi rânduieşte mişcarea fiinţială a tuturor făpturilor; domnia de care se
împărtăşeşte fiinţa umană este, cu o sintagmă curentă în contemporaneitate, expresia unei delegări
de autoritate; însă omul beneficiază de privilegiul de a putea fi înălţat până la suprema vrednicie în
acest univers, până la Stăpânul de drept, Domnul Dumnezeu, Fiinţa Supremă Care, ieşind din Sine, Se
manifestă ca Principiu Creator şi Ordonator în universul manifestării; Înălţarea Domnului Iisus este
momentul, unic în istoria universului, când fiinţa umană, prin raţiunile sale inteligibile, este asumată şi
asociată de Fiul lui Dumnezeu, ca parte a propriului Sine, la suprema vrednicie de participant la actul
stăpânirii de pe cea mai înaltă treaptă a Ierarhiei Universale; numele este încă prezent în onomastica
românească. Sf. Prooroc IEREMIA este prăznuit pe 1 mai; a fost născut în Anatot, o cetate situată la 3
mile depărtare de Ierusalim; tatăl său, Helchie, a fost mare preot; a început să proorocească, potrivit
Sf. Ignatie, încă de copil; a trăit în vremea când evreii, amestecându-se cu neamurile, rătăcindu-se
de la dreapta credinţă, încep să jertfească idolilor; Ieremia a proorocit despre grabnica pedeapsă
ce avea să vină asupra evreilor în vremea regelui Iosia, a fiului său Ioahaz, apoi în zilele lui Sedechia,
fratele lui Ioahaz şi al lui Ioachim şi fiul lui Iosia; a proorocit despre Faraonul Nehao care, ridicându-se
împotriva Asiriei şi având a trece prin ţinuturile Iudeei, Iosia îl întâmpină cu oaste şi, refuzând oferta de
pace ce-i este făcută, este biruit în câmpia Maghedonului, în ţinutul lui Manase, iar Iosia, rănit de o
săgeată, este dus în Ierusalim unde moare; Ioahaz, fiul cel mic al lui Iosia, stăpâneşte doar trei luni,
căci revenind Nehao din Asiria ia în stăpânire Ierusalimul şi întreg Israelul, înscăunându-l pe Eliachim,
fratele mai mare al lui Ioahaz, căruia îi schimbă numele în Ioachim; după cuvântul Domnului din care
citează („Dacă nu mă veţi asculta pe Mine şi nu veţi umbla în legile Mele”), Ieremia îi prooroceşte lui
Ioachim distrugerea Ierusalimului; cuvintele au displăcut preoţilor şi proorocilor mincinoşi, împiedicaţi
să-l omoare de poporul ce-i ţinea partea, amintindu-le că nici Miheea, ce proorocea în zilele lui
Iezechia, n-a fost omorât, dar şi de uciderea lui Urie, fiul lui Simeon, de pe urma căreia n-au avut nici
un folos; continuând să proorocească pustiirea Ierusalimului şi căderea lui Ioachim dacă acesta nu
se supune poruncilor lui Dumnezeu, Ieremia este întemniţat; în Vieţile Sfinţilor sunt reproduse apoi pe
larg proorociile sale prin care vestea venirea lui Nabucodonosor, robia babiloniană, moartea lui
Ioachim, robia lui Iehonia, fiul său, împreună cu toată suflarea din casa sa şi cu cei 10.000 de bărbaţi
luaţi din Ierusalim şi duşi în robie în Babilon; lui Ioachim i-a urmat Sedechia care încearcă să-i unească
împotriva lui Nabucodonosor pe moabiteni, pe cei din Edom, din Tir şi Sidon; neascultând Cuvântul lui
Dumnezeu vestit prin gura lui Ieremia, lăsându-se sfătuit de Faraon, Sedechia se răzvrăteşte la rândul
său împotriva babilonienilor; Sf. Prooroc Ieremia le scrie apoi evreilor căzuţi în robie că 70 de ani va
dura pătimirea lor, după care se vor reîntoarce la Ierusalim; în acea vreme, lepădând poruncile lui
Dumnezeu, evreii obişnuiau să-şi jertfească fiii şi fiicele lui Moloh, al cărui nume se tâlcuieşte „noroc”,
în valea Tafet (valea fiilor lui Enoh, lângă Ierusalim); mergând Ieremia în Tafet prooroceşte iminenta
cădere a iudeilor în robia vrăjmaşului, proorocie împlinită în al 9-lea an al stăpânirii lui Sedechia, când
Nabucodonosor vine şi asediază Ierusalimul; ridicând asediul pentru a se confrunta cu oştile egiptene
venite în ajutorul lor, evreii îl batjocoreau pentru neîmplinirea proorociei; biruindu-i pe egipteni, este
reluat asediul Ierusalimului; Ieremia, care îi îndemna să se supună lui Nabucodonosor, este aruncat
într-o groapă; în al 11-lea an al domniei lui Sedechia Ierusalimul cade în mâinile babilonienilor, fiii lui
Sedechia sunt omorâţi, iar el este dus în robie în Babilon după ce îi sunt scoşi ochii; Navuzardan, mare
comandant al oştilor haldeilor, dărâmă acum zidurile Ierusalimului, locuitorii pierind prin foc şi sabie; la
porunca lui Nabucodonosor Ieremia este scos din temniţă şi pus în libertate fără a-i face nici un rău,
proorociile sale fiindu-se haldeilor cunoscute; primind învoire de la Navuzardan, Ieremia împreună cu
preoţii şi leviţii scăpaţi din masacru, ridică din Altar focul pogorât odinioară din cer pentru arderea
jertfelor, pe vremea lui Moise, păstrat de atunci nestins, după care Templul zidit de Solomon este jefuit
şi dărâmat, ca şi toate celelalte construcţii din Ierusalim, palate, sinagogi, case; luând din Templu,
înaintea surpării sale, cortul şi Chivotul Legii, le duce în muntele de unde Sf. Prooroc Moise a văzut
pământul făgăduinţei; proorocind că „neştiut va fi locul acesta până când Dumnezeu va aduna
soboarele popoarelor şi le va milostivi”, după ce ascunde Chivotul Legii, Ieremia merge la Godolia, în
cetatea Marsifat, împreună cu poporul care scăpase din urgie; însă Ismael, fiul lui Natanael, râvnind
stăpânirea, îl ucide pe Godolia, aliindu-se cu iudeii, haldeii şi ostaşii ce erau împreună cu el; Iohanan,
fiul lui Caris, luând apoi stăpânirea peste Iudeea cea pustiită, adună oştile iudeilor şi merge împotriva
lui Ismael pe care îl biruie la Gavaon; temându-se de mânia împăratului din Babilon pentru uciderea
lui Godolia şi gândind să se refugieze în Egipt, vin la Ieremia cerându-i să se roage pentru ei; Ieremia
posteşte zece zile şi, primind înştiinţare de la Dumnezeu, îi îndeamnă să nu-şi părăsească pământul,
căci vor fi ocrotiţi de puterea Sa; nici acum nu este ascultat; Azaria, fiul lui Maaseia, Iohanan, fiul lui
Karia, şi cei împreună cu dânşii îl acuză că alături de Baruh, fiul lui Nirie, unelteşte să-i dea în mâinile
haldeilor; ignorând sfatul proorocului, îl iau pe Ieremia cu ei, merg în Egipt şi se aşează lângă cetatea
Tafnas, unde marele Moise împlinise odinioară minuni în faţa Faraonului; în Egipt, Sf. Prooroc Ieremia a
petrecut patru ani, iar pentru sfinţenia sa şi pentru binefacerile împlinite prin rugăciunile lui s-a bucurat
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 90
 de mare cinstire din partea egiptenilor; proorocind că babilonienii vor veni cu putere mare asupra
Egiptului este omorât cu pietre de iudei; în acelaşi an, haldeii vin cu putere mare în Egipt şi proorocia
se împlineşte; Faraon este ucis, asemenea şi tot neamul iudeilor refugiaţi în Egipt; moaştele Sf. Prooroc
Ieremia au fost aduse de Alexandru Macedon în cetatea Alexandriei şi puse într-un loc numit Tetrafel;
Sf. Ieremia a proorocit şi despre Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, aşa după cum interpretează
exegeza teologică cuvintele sale: „Veniţi şi să băgăm lemn (Crucea) în pâinea (Hristos e pâinea vieţii
iar „pâinea” e Trupul) lui (Lui) şi să îl (Îl) pierdem pe el (El) din pământul celor vii şi numele lui (Lui) să nu
se mai pomenească”; în timpul petrecerii sale în Egipt, Ieremia a proorocit şi despre arătarea Sfintei
Treimi, zicând: „Se cade ca toţi idolii să cadă şi tot ce este făcut de mâini să se sfârşească, întru acea
vreme, când va veni aici o Mamă Fecioară cu un Prunc născut într-o peşteră şi pus într-o iesle”; după
această proorocie a rămas în tradiţia egiptenilor să se închine unei fecioare care se odihneşte pe un
pat, iar alături, culcat în iesle, odihneşte un prunc înfăşat în scutece; întrebaţi de împăratul Ptolemeu
care este obârşia acestei tradiţii, preoţii egipteni au spus: „Această taină este a celor mai de demult
părinţi ai noştri, pe care a vestit-o înainte un sfânt prooroc şi acum aşteptăm sfârşitul acestei proorocii
şi împlinirea tainei”; mulţi ani după trecerea sa la cele veşnice Sf. Ieremia li s-a arătat în vedenie lui
Iuda Macabeul şi arhiereului Onia, înmânându-i lui Macabeu o sabie de aur şi spunându-i că este un
dar de la Dumnezeu, sabie cu care îşi va birui vrăjmaşii. Un alt Sf. Cuv. IEREMIA, Înainte văzătorul de la
Pecersca, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 5 octombrie; odată cu întreg poporul Rusiei, a fost
luminat cu baia Sfântului Botez de către binecredinciosul cneaz Vladimir; nu după mult timp vine în
mănăstirea Pecersca, păstorită de cuvioşii Antonie şi Teodosie, şi ia „marele chip al schimniciei”, cum
se spune în Vieţile Sfinţilor; a fost dăruit cu harisma citirii gândurilor, sfătuindu-şi fraţii să aibă îndelungă
răbdare în nevoinţele şi rănile primite luptând împotriva vrăjmaşului; a ajuns aici la adânci bătrâneţe
ajutându-şi fraţii cu darul vederii înainte.
 IERON - din greacă; are ca bază etimonul hieros, semnificând sfânt, sacru; numele poate fi asociat
unui suflet sfinţit care prin aspre nevoinţe duhovniceşti s-a împărtăşit de un atribut propriu dumnezeirii,
căci doar Dumnezeu este Sfânt prin Sine. Sf. Mc. IERON şi cei dimpreună cu dânsul sunt pomeniţi în
Vieţile Sfinţilor în ziua de 4 octombrie; în cetatea Tiania din Capadocia, în vremea păgânilor împăraţi
Diocleţian şi Maximian, o creştină, Stratonia, l-a născut pe Ieron; aflând împăraţii că în Capadocia se
răspândeşte creştinismul, trimit pe Agricolae şi Lisie cu poruncă să piardă creştinii şi apoi să recruteze
pentru oastea romană bărbaţi tineri şi puternici; Agricolae merge în Armenia, iar Lisie în Capadocia;
aici, trimiţând ostaşi pentru a-l recruta pe Ieron, cunoscut pentru puterea şi bărbăţia lui, acesta îi
bate şi îi alungă; Ieron şi însoţitorii lui, 18 creştini, se refugiază apoi într-o peşteră; guvernatorul Lisie
însărcinează un prieten de-al lui Ieron, pe nume Chiriac, pentru a-l îndemna să nu se împotrivească
poruncii împărăteşti; lăsându-se convins, Ieron iese din peşteră şi, luându-şi rămas bun de la maica sa
şi de la toţi cunoscuţii, este dus de ostaşi în cetatea Melitinei; împreună cu el au mers o rudă a sa,
Victor şi doi fraţi ai acestuia, Matronian şi Antonie, precum şi alţi creştini; în acea noapte Ieron are o
vedenie prin care un bărbat înveşmântat în straie albe îi vesteşte că nu va „ostăşi pentru slava care
degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc”, la Care, săvârşindu-şi nevoinţa, degrabă va veni;
ajungând în Melitina, este închis împreună cu alţi 33 de creştini (semnificativă asocierea ce poate fi
făcută cu cei 33 de ani ai Domnului Iisus Hristos -vârsta la care Îşi începe lucrarea Sa în lume); în
temniţă îşi îmbărbătează confraţii cu cuvinte inspirate de Sfântul Duh; adus înaintea ighemonului Lisie
(guvernatorul) şi recunoscut ca fiind cel ce s-a opus oştenilor, Ieron spune: „Cu adevărat am urât pe
cei ce urăsc pe Domnul meu şi asupra vrăjmaşilor lui m-am luptat”; îi este tăiată mâna, ceilalţi creştini
fiind bătuţi şi întemniţaţi iar; Victor, ruda lui Ieron, slăbit de răni şi înspăimântat, îi promite moşia sa
celui ce ţinea evidenţa creştinilor şi, eliberat în taină, totuşi moare, lipsindu-se astfel de muceniceasca
cunună; Ieron, mâhnit de căderea lui Victor, îi cheamă pe cei doi însoţitoti, Antonie şi Matronian, tot
rudenii de-ale sale, rânduind cele de cuviinţă în privinţa bunurilor proprii şi hotărând ca averea din
Pisidia să-i revină surorii sale, Teotima, iar restul bunurilor maicii sale, Stratonia, pentru a-şi mângâia
văduvia şi bătrâneţea; peste 4 zile guvernatorul încearcă să convingă creştinii să revină la închinarea
idolilor, însă nimic nu dobândeşte; sunt bătuţi fără cruţare; primind sentinţă de moarte prin tăiere cu
sabia, le sunt tăiate capetele, inclusiv lui Ieron; rugându-l Matronian şi Antonie să le fie îngăduit să ia
trupul lui Ieron, guvernatorul Lisie se opune; insistând să le fie permis să ia măcar capul, li se cere ca
preţ de răscumpărare greutatea lui în aur; un bărbat slăvit şi bogat cu numele Hrisantie, răscumpără
capul sfântului mucenic de la guvernator; trupurile lui Ieron şi ale celorlalţi mucenici sunt îngropate de
ceilalţi creştini, înascuns, noaptea; în aceeiaşi noapte, Antonie şi Matronian fug, luând cu ei mâna
sfântului, tăiată la începutul pătimirii sale, şi i-o duc Stratoniei, maica sfântului; Hrisantie zideşte după o
vreme biserică pe locul unde au fost tăiaţi mucenicii, aşezând acolo şi cinstitul cap al Sf. Mc. Ieron.
 IEROTEI - din greacă; ίερός (sfânt) + Τεός (Dumnezeu) = Dumnezeu Cel Sfânt, semnificând mesajul şi
mărturia de credinţă a unui suflet sporit duhovniceşte; purtătorul acestul înălţător nume, atât de rar în
prezent, are datoria de a da mărturie despre sfinţenia lui Dumnezeu prin propria sa viaţă, căci dacă
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 91
 el însuşi nu devine dumnezeu prin har, nu va putea fi purtătorul unui mesaj în care însuşi nu crede;
îndumnezeirea omului, scopul creării sale, se împlineşte doar când reuşeşte să se împărtăşească de
sfinţenia Celui al Cărui nume a ales să-l poarte; este un destin pe cât de înălţător, tot pe atât de greu
de purtat, întrucât lucrarea omului este ca, sfinţindu-se pe sine însuşi, să sfinţească şi toate cele puse
de Dumnezeu sub stăpânirea sa; rostul aducerii sale în univers este de a fi lucrător al Domnului, de a-İ
împlini Voinţa prin lucrare proprie, destin ce nu poate fi împlinit decât devenindu-İ lui Dumnezeu
asemenea; este un nume ce poate fi asociat unui suflet râvnitor, pentru care mărturisirea sfinţeniei lui
Dumnezeu ca reper absolut al propriilor trăiri duhovniceşti a devenit însăşi esenţa vieţuirii în calitatea
sa de creştin; este în prezent nefolosit ca nume de botez. Sf. Mc. IEROTEI Episcopul Atenei, prăznuit pe
4 octombrie, este unul dintre cei nouă sfetnici din Areopagul Atenei; a fost iniţiat şi botezat în credinţa
creştină de Sf. Apostol Pavel şi uns apoi episcop; la adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
a însoţit-o împreună cu apostolii, arătându-se cu această ocazie, aşa cum se spune în Vieţile Sfinţilor,
„dumnezeiesc cuvântător de cântări”; şi-a trăit şi şi-a sfârşit viaţa prin muceniceasca-i nevoinţă.
 IERONIM - din greacă; Ιερώνυμος = nume sfânt; descrie un suflet crescut duhovniceşte, un suflet a
cărui călătorie iniţiatică prin această lume se desfăşoară sub patronajul unui sfânt; numele, în sine, nu
conferă însă automat sfinţenie, destinul schiţat prin nume trebuie lucrat cu perseverenţă şi credinţă,
urmând calea deschisă de cel care prin modul vieţuirii i-a conferit acelui nume sfinţenie pentru prima
dată; primind prin Taina Sfântului Botez numele unui sfânt creştin, sufletul omului se pune conştient sub
ascultarea unui dascăl, unui părinte duhovnicesc ce-i va veghea din transcendent evoluţia spirituală
în toată vremea peregrinării sale în lume; totuşi, pe meleagurile autohtone numele este azi ieşit din uz.
 Sf. Prooroc IEZECHIEL este prăznuit pe 21 iulie, iar rezumatul vieţii sale din Vieţile Sfinţilor are ca sursă
scrierile Sf. Epifanie al Ciprului şi ale Sf. Ieronim; era din seminţia lui Levi, fiul lui Buzi din cetatea Sarira; a
fost dus în robia babiloniană împreună cu Ioachim, regele iudeilor, numit Iehonia al II-lea, în cea de-a
doua robie a Ierusalimului; căci de trei ori Irusalimul a căzut în stăpânirea haldeilor: întâi în zilele lui
Ioachim, care stăpânea în Iudeea, a doua oară în timpul fiului lui Ioachim (în această a doua robie
au fost duşi şi proorocul Iezechiel, Mardoheu şi Iosedec, tatăl acelui Isus care împreună cu Zorobabel
au reconstruit Templul), iar a treia şi cea mai cumplită pustiire a Ierusalimului s-a petrecut în vremea
stăpânirii lui Sedechia; robia babiloniană şi-a petrecut-o Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, lângă râul
Hovar; în al 30-lea an al vieţii, al 5-lea din robia lui Iehonia, a avut o viziune: cerurile s-au deschis şi a
văzut un foc ce strălucea şi arunca raze din mijlocul unui nor, din mijlocul lui arătându-se patru jivine,
cu câte patru feţe -de om, de viţel, de leu şi de vultur; fiecare jivină avea patru aripi, iar sub aripi
mâini omeneşti; cu două aripi zburau, iar cu celelalte două îşi acopereau goliciunea trupului; se mai
vedeau patru roţi, lângă fiecare fiind o juncană şi în fiecare roată rotindu-se o alta; când cele patru
jivine mergeau, se învârteau şi roţile, iar când juncile stăteau, se opreau şi roţile; deasupra celor patru
roţi şi celor patru jivine se vedea un scaun de culoarea safirului, iar pe scaun un chip de om luminos şi
strălucitor; în tâlcuirea celor insuflaţi de Dumnezeu, vedenia închipuia Întruparea Fiului lui Dumnezeu
din pântecele Preacuratei Fecioare, „scaun însufleţit” al lui Dumnezeu; iar cele patru văcuţe cu câte
patru feţe îi închipuiau pe cei patru Evanghelişti; grăindu-i deci Dumnezeu proorocului care stătea în
faţa Slavei Sale, îi înmânează o hârtie pe care erau scrise cuvintele: „Tânguire, jale şi amar”; apoi îi
porunceşte, fiind momentul când Iezechiel se umple de proorocescul duh: „Fiul omului, mănâncă
hârtia aceasta şi mergi de spune fiilor lui Israel cele ce-ţi poruncesc Eu Tie”; tăcând şi gândindu-se la
cele văzute şi auzite, Cuvântul Domnului îi mai spune: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui
Israel; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea; de voi zice celui Rău:
Vei muri! Şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca
să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa, şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei
înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri în
păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău”; şi Domnul îi porunceşte ca nu doar cu cuvântul să-i
spună poporului cele aflate, ci şi cu fapta; urmând porunca, Iezechiel îşi rade părul capului şi barba,
o parte arzând-o în mijlocul cetăţii, o alta o taie cu sabia, iar pe cea de-a treia o risipeşte în văzduh,
arătând prin acestea întreitul mod al nimicirii celor ce nu urmează Cuvântul lui Dumnezeu; nu după
multă vreme, cele vestite de prooroc se vor împlini prin foamete, ciumă şi tăiere cu sabia de către
babilonieni, poporul iudeu risipindu-se în toată lumea; căci evreii, deşi slujeau lui Dumnezeu, urmau
încă practicile păgâne ale închinării la idoli; şi după cum istoria a consemnat, timp de 70 de ani au
fost înrobiţi şi risipiţi de haldei; când revin în Palestina, eliberaţi din robie sub Zorobabel, rămân totuşi
sub jugul babilonienilor, apoi al egiptenilor, şi mai târziu al romanilor, după cum a consemnat istoria;
Sf. Iezechiel a fost contemporan cu Sf. Prooroc Ieremia, ambii vestind pustiirea Ierusalimului; se spune
că Sf. Iezechiel, înainte văzător fiind, a fost răpit din Babilon şi dus de către un înger în Ierusalim; acolo
a putut vedea cum preoţii se închinau soarelui şi tămâiau idolii; atunci auzi glasul Domnului spunând:
„Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum
vezi? Ei au umplut pământul de necurăţii şi s-au sfătuit să Mă întărâte şi să Mă lepede. Deci le voi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 92

 face şi izbândire întru mânia Mea şi nu-i va cruţa ochiul Meu, nici îi va milui; şi când vor striga cu glas
mare spre urechile Mele nu-i voi auzi”; are apoi viziunea a şase bărbaţi înspăimântători având săbiile
trase şi a unuia cu călimări şi trestii de scris; acesta însemna pe fruntea celor ce-İ slujeau lui Dumnezeu
slova grecească „Tau”, cea asemenea cu cinstita Cruce; şi a văzut Iezechiel cum cei şase bărbaţi
înarmaţi, închipuind ce-i şase conducători ai puterii haldeilor (semnificativă prezenţa numărului şase!)
ucid poporul Ierusalimului fără a cruţa „nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe fecioare, nici pe prunci”,
după cuvântul Domnului care a specificat: „începând de la preoţii cei sfinţi şi de la bărbaţii cei mai
mari”, precizând însă că de „cei peste care este semnul Meu (litera „Tau”, închipuind Crucea), de
aceia să nu vă atingeţi”; proorociile Sf. Iezechiel au cuprins şi popoarele din jur, amoniţii, moabiţii, cei
din Edom, filistenii şi idumeii, cei din Tir şi din Egipt, peste care se va abate mânia lui Dumnezeu prin
puterea haldeilor; vede rezidindu-se în Ierusalim cetatea şi Templul, proorocie interpretată de Sfinţii
Părinţi ca prefigurând eliberarea omului din robia vrăjmaşului şi întemeierea Bisericii lui Hristos; i s-a mai
descoperit despre învierea morţilor: „Voi deschide morminele voastre şi vă voi scoate dintr-ânsele”; se
spune că a avut, ca şi marele Moise, darul facerii de minuni, căci năvălind haldeii asupra evreilor
lângă râul Hovar, desparte apele (ca odinioară Moise, despărţind apele Mării Roşii) şi, lăsând evreii să
treacă, pe haldei îi îneacă; izgoneşte balaurii şi jivinele ce prigoneau seminţiile lui Dan şi Gad, pe
care tot el le asmuţise asupra lor, pentru că nu-i slujeau Domnului; îi hrăneşte pe cei slăbiţi în vreme
de foamete înmulţind roadele; are parte de sfârşit mucenicesc, căci mustrându-şi compatrioţii căzuţi
în robia babiloniană pentru slujirea idolilor, conducătorul evreilor se mânie şi îl ucide sfâşiindu-l cu caii;
trupul său sfânt a fost îngropat în satul Maur, alături de trupurile lui Sim şi Apfaxis, strămoşii lui Avraam.
 IGNATIE - din latină; Ignatius; ignis = foc; numele trimite către un suflet îmbubătăţit în care iubirea lui
Dumnezeu arde, un suflet ce poate primi şi suporta, fără a fi mistuit, Focul dumnezeiesc, căci s-a spus:
„Dumnezeu este foc arzător”; sufletul omului se poate apropia de Fiinţa Divină doar când reuşeşte
să-İ devină asemenea, când este el însuşi foc arzător; altminteri, va arde şi se va mistui ca paiele; iar
ceea ce uneşte creaţia divină -omul, în speţă- cu Părintele său este iubirea; acesta este focul ce
„mistuie” sufletul omului fără a-l pierde, căci prin focul iubirii lui Dumnezeu sufletul se înnoieşte, renaşte
în fiecare zi spre viaţă; în prezent numele este încă în uz, îndeosebi sub forma derivată cunoscută ca
patronimic: Ignat; Sf. IGNATIE Episcopul Rostovului este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 28 mai; s-a născut
din părinţi dreptcredincioşi şi a intrat în viaţa monahală; a fost mai întâi arhimandrit, apoi episcop al
Rostovului; a slujit ca arhiereu vreme de 26 de ani, după care s-a mutat la Domnul în anul 1288 d. Hr.
(deci 6796 de la facerea lumii), într-o zi de vineri, 28 mai, după Vecernie; cei ce i-au luat trupul nu l-au
putut duce în biserică din pricina mulţimii venite să-l petreacă pe ultimul drum, rânduiala pentru cei
morţi săvărşindu-se în faţa bisericii; două călugăriţe cucernice, Teodosia, soţia lui Pavel, întâiul diacon
al arhiereului (călugărită după moartea lui Pavel), împreună cu Xenia, precum şi multe alte suflete
plăcute lui Dumnezeu, au văzut această minune: încercând iar să-i ducă trupul în biserică, Ignatie,
arhiereul lui Dumnezeu, s-a ridicat în văzduh şi, stând deasupra bisericii, a binecuvântat poporul şi
cetatea; s-au petrecut şi alte minuni: arhimandritul Ştefan avea din naştere un deget strâmb, dar
atingându-se de trupul sfântului îndată degetul i s-a îndreptat; aducându-se înscrisurile unde erau
trecute numele celor sfinţiţi de el ca preoţi şi diaconi, când era pus în mormânt şi-a ridicat mâna, ca
şi cum ar fi fost viu, primindu-le. Cuv. IGNATIE Briancianinov, Episcop de Stavropol, pomenit în Vieţile
Sfinţilor în ziua de 30 aprilie, s-a născut în anul 1807 dintr-o familie de nobili ruşi, în provoncia Vologda,
primind la botez numele Dimitrie; părăsind lumea atunci când se îmbolnăveşte, intră în monahism sub
povăţuirea stareţului Leonida; în 1828, împreună cu stareţul său, se stabileşte în mănăstirea Optina, o
vestită sihăstrie din sec. XVIII; tuns în monahism sub numele Ignatie, va fi numit egumen în mănăstirea
lapov, iar apoi stareţ al mănăstirii Sf. Serghie, lângă Petersburg; a dobândit darul lacrimilor, smereniei,
fiind recunoscut ca mare dascăl al rugăciunii lui Iisus, rugăciunea inimii; a scris multe cărţi de zidire
duhovnicească; în 1857 este hirotonit episcop de Stavropol în Caucaz; din pricina suferinţei se retrage
după 4 ani şi trece la Domnul pe 30 aprilie 1867; în anul 1988 a fost canonizat de Biserica Ortodoxă
Rusă, cu zi de cinstită prăznuire pe 30 aprilie. Sf. Mc. IGNATIE Teoforul are prăznicul pe 20 decembrie;
prunc fiind, a fost contemporan cu Domnul Iisus Hristos; ascultând împreună cu părinţii săi învăţăturile
Domnului Iisus, Acesta, chemându-l la Sine, transmite întregii umanităţi următorul mesaj: „De nu vă
veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor, şi cine va primi pe un copil ca
acesta (ca Ignatie) în numele Meu, pe Mine Mă primeşte”; a fost la început ucenic al Sf. Ap. Ioan,
împreună cu Policarp, episcopul Smirnei; în timpul când în Roma stăpânea Traian, cu acordul tuturor
Apostolilor este înscăunat episcop al bisericii Antiohiei; a rânduit ca în biserică dumnezeieştile cântări
să fie rostite de două cete, cum i-a descoperit Sfântul Duh; împăratul Traian, biruind într-o confruntare
cu sciţii şi vrând ca în întreaga împărăţie să fie aduse jertfe de mulţumire zeilor, declanşează o aprigă
prigoană împotriva creştinilor, dar porneşte un alt război şi împotriva perşilor; trecând prin Antiohia,
Ignatie este pârât ca fiind creştin; adus în faţa împăratului şi întrebat ce semnifică supranumele său,
Teofor (purtător de Dumnezeu), sfântul îi răspunde: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 93

 este purtător de Dumnezeu”; la nedumerirea lui Traian, răspunde cu însăşi cuvintele Scripturii: „Mă voi
sălăşlui întru dânşii şi voi umbla”, cuvintele Domnului, reprezentând promiţătoarea Lui mărturie ce dă
speranţă îndumnezeirii omului; ameninţat cu chinurile, Ignatie spune: „Chiar de mă vei da fiarelor
spre mâncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni, sabiei şi focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi
diavolilor”; condamnat, întemniţat, a pătimit sfârşit mucenicesc fiind într-adevăr dat spre mâncare
fiarelor sălbatice, dar în Roma, nu în Antiohia; este dus în Seleucia, îmbarcat pe corabie şi adus la
Smirna unde este întâmpinat de episcopul Smirnei, Sf. Policarp; Ignatie, dorindu-şi cu ardoare sfârşit
mucenicesc, trimite bisericii din Roma o scrisoare în 10 puncte, reprodusă pe larg în Vieţile Sfinţilor; la
punctul 1 cere ca obştea creştină să nu întreprindă nici un demers prin care să fie împiedicat să ia
cununa muceniciei; la punctul 2 îşi reafirmă dorinţa de a se jertfi lui Hristos; la punctul 3 vorbeşte
despre vremelnicia acestei lumi şi despre veşnicia pe care o râvneşte sufletul omului de se va alătura
Domnului Iisus; la punctul 4 porunceşte să-i fie îngăduit să dobândească deplina eliberare (slobozire)
din robia trupului, afirmând că „atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, când nici lumea nu va
(mai) vedea trupul meu” (căci urma să fie dat de mâncare fiarelor); la punctul 5 insistă că nici un
chin nu poate precumpăni dorinţa de a-L dobândi pe Hristos; la punctul 6 reaminteşte că jertfa întru
Hristos este mai importantă decât stăpânirea asupra pământului, „căci ce va folosi omul de ar
câştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde?”; la punctul 7 denunţă diligenţele întreprinse de
stăpânitorul acestui veac pentru a-l împiedica să fie încununat cu cununa muceniciei; la punctul 8
atenţionează că nu doreşte să trăiască după păruta înţelepciune lumească, afirmând că nimic din
cele scrise nu sunt după voia trupului, ci după voia lui Dumnezeu; la punctul 9 roagă obştea creştină
să pomenească în rugăciuni biserica din Siria, rămasă acum fără păstor; iar la punctul 10 precizează
că scrie din Smirna, cerând ca tuturor celor veniţi din Siria să le fie vestită hotărârea sa de a rămâne
alături de ei, căci toţi sunt vrednici de Dumnezeu, şi încheie datând epistola în 23 august; în drumul
său către Roma trece prin Troada şi Napoli, prin Filipopoli şi Macedonia, prin Epir şi, traversând Marea
Adriatică, soseşte la Putioli unde este întâmpinat cu dragoste de ostaşi şi credincioşi; venind în Roma
este dat în grija eparhului, care citeşte scrisoarea împăratului; Ignatie este dat fiarelor, fiind sfâşiat de
lei şi mâncat, rămânând doar oasele; mâhnindu-se credincioşii pentru moartea sa, sfântul li se arată
noaptea în vedenie, mângâindu-i cu cuvântul; a fost îngropat în ziua de 20 decembrie; în Vieţile
Sfinţilor se arată că Traian, înştiinţat de sfârşitul lui Ignatie, de bărbăţia cu care acesta şi-a primit
mucenicescul sfârşit, i-a părut rău; şi atunci, văzând buna vieţuire a creştinilor, că sunt blânzi, trăind în
înfrânare, având o viaţă fără de prihană, neîmpotrivindu-se cu nimic puterii Romei, a poruncit să
înceteze prigoana; poate această revenire a împăratului este raţiunea pentru care Dumnezeu totuşi
primeşte şi împlineşte rugăciunea Sf. Grigorie, papă al Romei, prin care cerea milă şi iertare pentru
Traian; se spune că, ducându-l spre a fi dat fiarelor, Ignatie rostea numele lui Hristos şi întrebat fiind de
ce o face, răspunde că are înscris numele lui Hristos în inimă; după ce este mâncat de lei, printre
oase este găsită inima sfântului, întreagă; despicată de credincioşi, pe amândouă părţile află scris
cu litere de aur Iisus Hristos; poate aici este originea tradiţiei isihaste şi numele de „rugăciune a inimii”.
 ILARIE - din greacă; Ιλάριος/ιλαρός = vesel; este bucuria unui suflet în care iubirea lui Dumnezeu s-a
născut, bucuria întâlnirii cu Adevărul şi Viaţa, a omului ce şi-a aflat Calea pe care călătoreşte fără a
se mai lăsa abătut, nădăjduind ca la finalul periplului său prin lume să-L întâlnească pe cel iubit, pe
Cel ce a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; este bucuria unui suflet renăscut pentru
veşnicie, în care nădejdea mântuirii nu mai poate fi umbrită de suferinţele şi încercările prin care trec
mărturisitorii lui Hristos pentru a se purifica; nume încă în uz; Sf. Mc. ILARIE şi Proclu sunt sunt prăznuiţi
pe 12 Iulie (vezi Sf. Mc. Proclu).
 ILARION - din greacă; aceeaşi etimologie cu Ilarie; compus cu numele Ion = Ioan cel vesel, descrie o
fire împăcată cu sine şi cu universul. Sf. Mc. ILARION monahul, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua
de 18 august (vezi Emilian episcopul). Cuv. ILARION cel Nou Egumenul mănăstirii din Dalmat, prăznuit
pe 6 iunie, a fost fiul lui Petre Capadocianul şi al soţiei sale Teodosia care, iubitori de Dumnezeu fiind,
l-au învăţat Scriptura; la 20 de ani s-a călugărit în mănăstirea lui Isihie, situată lângă Bizanţ; vine apoi
în mănăstirea Dalmat şi îi este ucenic Sf. Grigorie Decapolitul; pentru viaţa sa îmbunătăţită a primit
peste 10 ani putere asupra duhurilor necurate; a refuzat să fie hirotonisit preot după ce Sf. Grigorie
părăseşte mănăstirea; după moartea egumenului, aflând că fraţii vor să-i ofere lui această vrednicie,
părăseşte neştiut de nimeni mănăstirea şi merge în Vizantia sperând să-l reîntâlnească pe Sf. Grigorie,
care însă după ce trecuse prin Roma se întorsese sălăşluindu-se pe muntele Olimpului; Ilarion intră
într-o mănăstire din Vizantia; aflând monahii din Dalmat unde se află şi, prin patriarh, informându-l pe
împărat, Ilarion este chemat şi îndemnat să primească egumenia mănăstirii; neputându-se împotrivi
poruncii împărăteşti primeşte, păstorind vreme de 8 ani obştea încredinţată; întărindu-se apoi eresul
iconoclast în vremea lui Leon Armeanul, Ilarion este chemat la curtea împărătească şi, refuzând să
se alăture celor ce luptau împotriva icoanelor, este bătut, chinuit, întemniţat, şi dat apoi în mâinile lui
Teodot, patriarhul iconoclast poreclit Casiter; acesta îl întemniţează iar, chinuindu-l cu foametea şi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 94

 setea, căci nu primea nici pâine, nici apă; făgăduind monahii din Dalmat că se vor supune voinţei
împărăteşti, Ilarion este eliberat şi revine la mănăstire; aflând că monahii nu-şi ţin promisiunea, Leon
trimite ostaşi la mănăstire, iar Ilarion este ridicat şi întemniţat din nou în mănăstirea Paneon, pătimind
aici 6 luni; trimis într-o altă mănăstire, Ciclovia, rămâne şi acolo 2 ani şi 6 luni; adus la judecată, este
bătut şi surghiunit în cetatea Potilia; după Leon Armeanul, ucis de ostaşii săi chiar în biserica în care
batjocorise sfânta icoană a Domnului Iisus, la scaunul împărăţiei vine Mihail Travlul; eliberat, Ilarion nu
poate însă reveni la mănăstirea sa, căci eresul luptătorilor contra icoanelor nu încetase şi scaunele
episcpale erau încă ocupate de eretici; este vremea când, întorcându-se din surghiun, Sf. Teodor
Studitul moare şi este văzut de Ilarion înălţându-se la cer; apoi Teofil, fiul lui Mihail Travlul, urcând pe
scaunul împărăţiei greceşti, cuviosul Ilarion este din nou judecat şi bătut; surghiunit în insula Afusia, îşi
zideşte aici o chilie mică unde petrece până la moartea lui Teofil; la tron îi urmează împărăteasa
Teodora, care reîntăreşte credinţa în icoane şi recheamă din surghiun toţi mărturisitorii; Ilarion revine
la mănăstirea Dalmat, unde după trei ani trece la Domnul. Cuv. ILARION cel Mare este prăznuit pe 21
octombrie; s-a născut în satul Tavata din Palestina, aproape de Gaza; trimis de părinţi la Alexandria
pentru învăţătură, primeşte Sfântul Botez; aflând despre Sfântul Antonie cel Mare îl caută şi petrece o
vreme alături de el în pustie; luând apoi binecuvântare de la Cuv. Antonie, se întoarce în patrie şi îşi
împarte averea în două: o parte rudelor şi o parte săracilor; merge şi se sălăşluieşte în pustia situată la
şapte stadii de Maiuma Gazei, unde petrece în post şi rugăciune; aici are de înfruntat războiul ridicat
de diavol în trup, pe care îl biruie cu post şi multe osteneli; luptându-se cu vrăjmaşul, îşi face sălaşul
într-un mormânt; căutând într-o noapte tâlharii să-l jefuiască, este ascuns de puterea lui Dumnezeu şi
tâlharii nu-l găsesc; întâlnindu-i Ilarion dimineaţa şi întrebat fiind de ce nu se teme, le răspunde: „Cel
gol nu se teme de tâlhari” şi nici de moarte, căci: „De vreme ce sunt gata spre a muri, nu mă tem de
tâlhari”; rugându-se pentru o femeie stearpă cu numele Elevteropoli, peste un an femeia naşte un
prunc pe care îl aduce sfântului spre binecuvântare; apoi, cedând la rugămintea unei alte femei,
Aristeneta, părăseşte pustietatea şi, venind în Gaza, vindecă cei trei fii bolnavi ai femeii; mergând
vestea despre minunea împlinită, mulţi bolnavi îl caută în pustie tămăduindu-se cu rugăciunile sale şi
pe mulţi păgâni îi aduce la Hristos, ucenicii săi înmulţindu-se în Gaza şi Palestina; redă vederea unei
femei care îşi pierduse lumina ochilor; un slujbaş din Gaza, rănit de diavol, înţepeneşte şi se vindecă
după ce, sfătuit de Ilarion, vine la credinţa în Hristos; alungă demonii dintr-un bărbat cu numele
Orion, dar şi dintr-un om care înrăindu-se ucidea şi, mânat de demonul ce-l stăpânea, făcea şi multe
alte nelegiuiri; vindecă un slăbănog pe nume Zenon, lucrător în piatră din Maiuma; o fecioară, ce nu
se învoia a împlini nesăţioasele pofte ale unui tânăr, la cererea lui era chinuită de un demon asmuţit
asupra ei de vrăjitorii din Memfis (slujitorii lui Asclepie), dar demonul este alungat prin rugăciunile lui
Ilarion; tot el refuză aurul oferit de un om eliberat de duhul necurat ce-l bântuia şi îi spune, arătându-i
o pâine de ovăz: „Cei ce se hrănesc cu o pâine ca aceasta, aurul îl socotesc ca un gunoi”; aduce la
credinţa în Hristos poporul din cetatea Elusa, tămăduind cu puterea primită de la Hristos mulţime de
neputincioşi şi îndrăciţi; avea darul ca prin atingerea hainelor unui om, sau mirosindu-le, să cunoască
patima de care era cuprins; acest dar este exemplificat în Vieţile Sfinţilor cu episodul când refuză să
mânânce ierburile şi verdeţurile trimise lui de un om zgârcit şi, pentru răul lor miros, când le pune în
iestea vitelor, acestea fug mugind; pe când avea 63 de ani, mărindu-se mănăstirea şi adunându-se
mulţi fraţi, aparte de sufletele ce-l căutau pentru binecuvântare (episcopi, preoţi, slujitori bisericeşti,
dar şi mult popor), Ilarion îşi plângea liniştea pierdută spunând: „Plâng şi mă mâhnesc pentru aceea
că iarăşi m-am întors în lume şi că mi-am luat plata mea, de vreme ce... mă cinstiţi ca pe un stăpân şi
tuturor celor din mănăstire eu stăpân mă numesc”; i s-a descoperit trecerea la cele veşnice a marelui
Antonie, cu care a fost contemporan şi cu care petrecuse la anii tinereţii în pustie; descoperindu-i-se
apoi necazurile ce se vor abate asupra Bisericii lui Dumnezeu, părăseşte acele locuri însoţit de câţiva
ucenici; însoţit de 40 de fraţi, după cinci zile ajung în Pelusia; după alte cinci zile, se întâlnesc în Taval
cu episcopul Dracontie, aflat acolo în surghiun, şi îşi urmează calea spre Babilon pentru a se întâlni cu
Filon mărturisitorul, izgonit de împăratul Constantie la cererea arienilor; mai trec trei zile şi, trecând prin
cetatea Afrodeton, ajung la muntele unde petrecuse Antonie; se întâlneşte acolo cu doi ucenici ai
săi, Isaac şi Pecusian; revin apoi în cetatea Afrodition unde fraţii care l-au însoţit sunt sloboziţi, primind
totodată poruncă să se întoarcă la mănăstirea lor din Palestina; în acele locuri, după petrecerea Sf.
Antonie din această viaţă, a fost secetă şi foamete mare; rugându-se Ilarion şi ridicându-şi mâinile
spre cer, îndată o ploaie binecuvântată a astâmpărat setea pământului; însă stăpânitorii din Gaza,
care îl urau pe Ilarion pentru că îndepărta poporul de la slujirea zeilor, îi cer împăratului să risipească
mănăstirea zidită în Palestina, aproape de Gaza; izgonindu-i ucenicii, căutau să-i ucidă pe Ilarion şi
pe Isihie, un ucenic de-al său care se ascundea prin pustietăţi; în acest timp fericitul Ilarion, păzit de
Dumnezeu, vieţuia în Oasim; apoi, împăratul Iulian fiind ucis, un alt ucenic, Adrian, îl roagă să revină
în Palestina, dar sfântul, iubind liniştea, părăseşte pustiul Oasim şi merge în pustietatea din părţile Liviei
împreună cu Zinon, tot un ucenic de-al său, iar Adrian şi celălalt ucenic ce-l însoţea întorcându-se în
Palestina; cuviosul Ilarion merge în cetatea Pareton unde se îmbarcă pentru Sicilia; îl vindecă pe fiul
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 95
 stăpânului corăbiei, muncit de un duh necurat; în Sicilia se aşează lângă un sat de unde, în schimbul
tăierii unor lemne, îşi procurau pâine el şi ucenicul său Zinon; fericitul Isihie, aflat în cetatea Metoni din
Peloponez, aude de la un negustor evreu despre acel prooroc creştin din Sicilia care face minuni şi,
înţelegând că este chiar Ilarion, mentorul său pe care-l căuta, vine cu o corabie şi îl găseşte pe în
Pahin; căutând un loc unde să nu fie cunoscut de nimeni, Ilarion merge în Epidavra (o cetate din
Dalmaţia) şi împreună cu ucenicii lui rămâne pentru multă vreme tăinuit; aici linişteşte cu rugăciunea
apele mării răscolite de un cutremur; nesuferind însă slava de la oameni, pleacă cu o corabie spre
Cipru; fiind cât pe ce să fie atacată de piraţi, la rugăciunile sfântului corăbiile acestora sunt însă
împiedicate s-o ajungă; în Cipru se sălăşluieşte într-un loc pustiu, nu departe de cetatea Pafos, şi va
rămâne aici doi ani, după care, îndepărtându-se de mare, află în munţi o grădină cu verdeţuri şi o
capişte idolească; se sălăşluieşte aici şi petrece cinci ani izgonind demonii cu puterea rugăciunii sale;
amintindu-şi de fraţii rămaşi în Palestina, îl trimite pe Isihie să-i cerceteze; în acest timp fericitul Zinon,
ucenicul său, trece la cele veşnice; siimţindu-şi şi el apropiatul sfârşit, căci avea 80 de ani, Ilarion scrie
aşezământ fraţilor, prin care îi lasă lui Isihie o Evanghelie de el scrisă; îşi dă sufletul în mâinile Domnului
spunând: „Ieşi, suflete al meu, ce te temi? Ieşi, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi
de moarte?”; este îngropat în acel loc, după dorinţa lui; revenind Isihie din Palestina, s-a gândit să-i
mute trupul în Palestina; dar oamenii din împrejurimi, pentru a nu se lipsi de o asemenea comoară,
păzeau secretul locului unde era înmormântat sfântul; abia după zece luni, aflând Isihie unde este
mormântul, ia în taină moaştele nestricate şi le duce în Palestina; se spune că o femeie cu numele
Constanţa, cuprinsă de jale, moare când află că trupul sfântului a fost luat; ulterior, s-a iscat pricină
între palestinienii care ziceau: „Noi avem trupul Sf. Ilarion” şi ciprioţii care ziceau: „Noi avem duhul lui”;
în ambele locuri însă multe minuni s-au împlinit, adeverind spusele amândurora.
 ILIE - din ebraică; Elyahy/Elohim +Yahve = Domnul este adevăratul Dumnezeu; numele exprimă tăria
credinţei în adevăratul Dumnezeu şi hotărârea acelui om de a trăi potrivit poruncilor Sale; presupune
şi predispoziţia spre implicare, căci, aşa cum se va vedea din viaţa şi faptele Proorocului Ilie, profetul
biblic, mărturisirea trebuie numaidecât să fie însoţită de fapte; cunoaşterea adevăratului Dumnezeu
îndeamnă sufletul să lupte pentru împlinirea Voinţei Sale în lume, punându-l prea adesea în conflict
cu ceilalţi, inclusiv cu cei apropiaţi; nume derivate: Ilieş, Iliuţă, Lie, Eliade, Eliana şi altele; prezent încă
în onomastica românească, foarte răspândit până la o vreme în mediul rural, asemenea multor alte
nume creştine precum sunt Gheorghe, Vasile, Ion, Maria, etc., şi cărora în contemporaneitate le sunt
preferate nume străine, cu rezonanţe exotice preluate din alte tradiţii (engleză, franceză, germană,
spaniolă, italiană). Sf. Prooroc ILIE Tesviteanul este prăznuit pe 20 iulie; în Vieţile Sfinţilor, relatarea vieţii
şi minunilor Sf. Ilie începe prin prezentarea contextului istoric şi cultural în care şi-a desfăşurat lucrarea,
caracterizat, din punct de vedere spiritual, prin căderea israeliţilor în idolatrie, iar din punct de vedere
politic şi social prin constituirea celor două entităţi statale care au marcat apoi istoria evreilor: una
cuprinzând zece din cele douăsprezece seminţii (triburi) ale poporului lui Israel, iar cealaltă două,
seminţia lui Iuda şi a lui Veniamin, cele două regate rămânând însă unite prin tradiţia închinării în
Templul zidit de Solomon în Ierusalim; Sfântul Ilie s-a născut în Galaad, dincolo de Iordan, în teritoriile
vecine Arabiei, aproape de cetatea Tesvi, de unde vine şi supranumele Tesviteanul; era din seminţia
lui Aaron; tatăl său, cu numele Sovac, a văzut la naşterea fiului său nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine
albe vorbind cu pruncul, învăluindu-l în şi hrănindu-l cu foc, vedenie desluşită de unul dintre preoţi şi
care prooroceşte viitoarea lui râvnă către Domnul şi o viaţă ce Îi va fi bineplăcută lui Dumnezeu; încă
din pruncie a avut înclinare către preoţie, fiind profund marcat de fărădelegile poporului şi preoţilor
care slujeau zeităţilor păgâne jertfindu-şii demonilor fiii; se roagă lui Dumnezeu ca pe cei păcătoşi să-i
întoarcă la pocăinţă, iar pe cei îndărătnici să-i pedepsească; ca răspuns la stăruitoarele-i rugăciuni,
a primit de la Dumnezeu puterea ca, în numele Său, să-i pedepsească pe cei fără de lege; la acea
vreme, peste Israel stăpânea Ahab care, împreună cu soţia sa Izabela, fiica împăratului din Sidon, se
închinau zeului Baal; mustrându-l cu aspre cuvinte pentru părăsirea adevăratului Dumnezeu, profetul
vesteşte seceta, nerodirea pământului şi foametea ce vor urma; năpasta abătută asupra lui Israel,
dar şi asupra neamurilor învecinate, a durat trei ani, după cuvântul proorocului: „Viu va fi Domnul, că
nu va pogorî ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele”; va părăsi însă acele
locuri căci, păzit de urgia ce avea a se abate asupra sa stârnită de mânia Izabelei, va urma cuvântul
Domnului: „Du-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit, lângă Iordan. Acolo vei bea apă din
pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească”; secând după un timp râul, Dumnezeu îi spune:
„Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori nici
tu de sete”; Ilie însă se împotrivea, rugându-se pentru pedepsirea tuturor vrăjmaşilor Lui; dar pentru a-l
învăţa ce este mila, Dumnezeu îl trimite în Samaria Sidonului, la o femeie văduvă şi săracă, pătimind
nevinovată alături de cei pe drept pedepsiţi; aşa înţelege că urgia se abate nu doar asupra celor
vrăjmaşi, ci primejduiţi sunt deopotrivă şi cei nevinovaţi -învăţătură reluată mai târziu de Domnul Iisus
Hristos care spune că aplicarea dreptăţii trebuie mereu cenzurată de milă şi iertare; în casa văduvei,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 96

 Ilie înmulţeşte făina şi untdelemnul şi, suflând asupra lui de trei ori, îl învie pe fiul femeii; Dumnezeu îi
vesteşte că Ahab a venit la pocăinţă, înţelepţit de cei trei ani de secetă şi foamete; întâlnindu-se cu
Obadia, trimis de Ahab să caute fân pentru puţinii cai ce supravieţuiseră foametei, îi spune că va
veni să se întâlnească cu Stăpânul său; ieşindu-i Ahab în întâmpinare, Ilie îi porunceşte să adune în
muntele Carmelului cele zece seminţii ale lui Israel peste care stăpânea, pe cei 450 de prooroci ai lui
Baal şi pe cei 450 de preoţi care jertfesc idolilor în munţi, pentru ca din confruntarea ce va urma să se
vadă care este adevăratul Dumnezeu; adunându-i deci pe toţi, după cuvântul proorocului, are loc
acea confruntare dintre slujitorii lui Baal şi Ilie când, punând şi unii şi alţii pe altar viţelul adus ca jertfă,
doar asupra celui adus de Ilie coboară din cer foc mistuindu-l, semn că jertfa este acceptată; aşa a
cunoscut poporul puterea adevăratului Dumnezeu; rugându-se apoi Ilie cerul s-a deschis şi o ploaie
binefăcătoare a udat pământul însetat; preoţii mincinoşi sunt prinşi de popor şi duşi la râul Chison
unde Ilie îi înjunghie cu mâna sa; temându-se de furia Izabelei pentru uciderea slujitorilor zeului Baal
căruia ea i se inchina, Ilie fuge în Iudeea la Beer-Şeba; aici este hrănit de Dumnezeu, trimiţându-i apă
şi azime, Domnul spunându-i: „Scoală şi mănâncă, căci calea îţi este depărtată”; merge apoi 40 de
zile şi 40 de nopţi până la muntele Horeb (refăcând, într-un alt context, cele 40 de etape/ani cât a
rătăcit în pustie poporul lui Israel) şi unde, asemenea lui Moise odinioară, se întâlneşte cu Dumnezeu
pe muntele Sinai; aici Dumnezeu vine ca un vifor, culcând la pământ dealurile şi sfărâmând pietrele,
micile şi nesemnificativele „înălţimi” ale dealurilor (imagine simbol sugerând distrugerea învăţăturilor
mincinoase şi a celor ce le propagă); rămâne doar Muntele, de unde Cuvântul Domnului îi dezvăluie
că nu tot poporul s-a îndepărtat de El, că mai are ascunse încă 7000 de suflete ce nu s-au supus lui
Ahab şi Izabelei; Dumnezeu îi porunceşte apoi să-l numească rege peste Israel pe Iu, bărbat vestit, iar
pe Elisei să-l ungă prooroc; râvnind Izabela via unui ismailitean cu numele Navute (Nabot), acesta
este ucis cu pietre după o judecată nedreaptă, iar Ilie prooroceşte că acolo unde sângele lui Nabot
a udat pământul, tot acolo vor linge şi câinii sângele lui Ahab, şi că pe Izabela, femeia lui, câinii o vor
mânca; proorocia s-a împlinit după trei ani, când Ahab este ucis în război; luând apoi scaunul tatălui
său, la putere vine Ohozia, fiul lui Ahab, care ascultând de maica sa Izabela, care încă mai trăia, îl
mânie pe Dumnezeu slujindu-i lui Baal; îmbolnăvindu-se, Ohozia trimite soli la zeul Baal să-l întrebe
dacă se va tămădui; întâmpinându-i pe cale, Ilie îi mustră că merg să caute răspuns la zei, când Îl au
pe Dumnezeu în Israel; ostaşii trimişi de Ohozia în muntele Carmel pentru a-l prinde, la porunca lui Ilie
sunt mistuiţi de un foc coborât din cer, asemenea şi ceilalţi 50 de ostaşi trimişi a doua oară să-l prindă;
primeşte poruncă de la Dumnezeu să urmeze ostaşii trimişi a treia oară împotriva sa şi, ajungând la
Ohozia, îi spune: „Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viaţa ta, ca şi
cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israel, pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe
patul pe care zaci, ci vei muri”; Elisei şi Ilie mergeau către Betel de la Galgal, o cetate cu acest
nume, şi amândurora le este descoperită trecerea lui Ilie la Domnul, cu trupul; ajungând la Iordan Ilie
desparte apele cu cojocul şi, trecând amândoi Iordanul, îî spune lui Elisei: „Cere de la mine ce vrei,
mai înainte de a fi luat de la tine”, iar Elisei răspunde: „Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine”; Ilie
precizează: „Greu lucru ai cerut, însă dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine ţi se va împlini
cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va împlini cererea”; pe când ei mergeau şi vorbeau, s-a
arătat un car cu cai de foc şi Ilie a fost luat la cer; tânguindu-se Elisei pentru despărţirea de Ilie, de
sus cade cojocul proorocului; luându-l, Elisei devine moştenitorul darurilor lucrătoare în învăţătorul lui;
la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus, Sf. Ilie li s-a arătat celor trei Apostoli pe muntele Tabor şi se va
mai arăta împreună cu Enoh înaintea celei de-a doua veniri a Domnului Iisus Hristos.
 ILIODOR - din greacă; Нηλίόδορος = darul soarelui; variante Heliodor, Iliodor; nume precreştin preluat
şi perpetuat pentru o vreme şi în onomastica ortodoxă; soarele a fost pentru multă vreme zeul suprem
din Panteonul multor popoare; aşa încât, păstrând bineînţeles distanţa cuvenită, poate fi considerat
ca anticipând numele creştin Teodor (Bogdan, în varianta slavonă).
 INOCHENTIE - din latină; innocens = inofensiv, nevinovat, cel de-al doilea înţeles fiind mai apropiat de
comandamentele creştine, numind un suflet care n-a intrat în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu, pur,
feciorelnic (un termen consacrat în practica monahală); nevinovăţia se conjugă cu ascultarea, căci
viaţa omului este o permanentă succesiune de decizii şi acţiuni care, dacă nu se desfăşoară într-o
deplină conformitate cu Voinţa Divină, omul îi devine lui Dumnezeu „culpeş”; în pofida aparenţelor,
nevinovăţia nu presupune pasivitate, neimplicare; este un proces dinamic, o necontenită asumare, o
permanentă participare la evenimente prin propria voinţă, omul lăsându-se călăuzit de poruncile lui
Dumnezeu, căci în univers menirea sa este împlinirea Voinţei lui Dumnezeu; este un nume creştin care
a ieşit treptat din uz, ca urmare a împuţinării acelor suflete ce, cu deplină convingere, mai pot afirma
despre sine că sunt nevinovate în faţa Creatorului.
 IOACHIM - din ebraică: Jehõjakim, cu sensul Dumnezeu să înalţe, dar potrivit altor interpreţi, sensul ar
fi stabilit de Dumnezeu; ambele variante conduc către un acelaşi sens, întrucât ceea ce Dumnezeu
înalţă sau recunoaşte a fi în conformitate cu Voinţa Sa se statorniceşte, devine stabil şi nu mai poate
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 97
 fi clintit fără acordul Său; este dorinţa fierbinte a unui suflet dedicat slujirii Adevărului de a fi ridicat,
înălţat de Dumnezeu către Sine, o dorinţă ce lasă însă decizia la aprecierea omului, căci să înalţe nu
pretinde înalţă!, o poruncă formulată la modul imperativ; a dori să fi înălţat la Dumnezeu este o
recunoaştere a preeminenţei Voinţei Divine în faţa omului, a statutului reţinut de Vechiul Testament
pentru natura umană, acela de rob, slujitor, dar care după lucrarea Domnului Iisus Hristos redefineşte
raporturile dintre Dumnezeu şi om, calitatea de fiu adoptat; căci dacă în Vechiul Testament smerenia
şi ascultarea definesc poziţia omului ca rob, alta este modalitatea prin care este cerută şi primită
dorinţa ca fiu adoptat al Tatălui Ceresc în Noul Testament; în onomastica ortodoxă numele mai este
întâlnit la vârstnici, dar tot mai rar folosit azi la botezarea pruncilor. Sf. IOACHIM şi Ana (vezi Ana).
 IOAD - din ebraică; personaj biblic; are înţelesul contaminat cu iad; nume ieşit de ceva vreme din uz.
 IOAN - din ebraică; Iehohanan = Dumnezeu este milos; variante: Ion, Ionuţ, Ionel, Ionică, Ioanichie,
Ianoş, Jean, Nelu, Ionela, Nela, Oana, Janina, Gianina, etc.; varianta germană Johann este cea mai
aproape de forma ebraică consacrată; numele poate fi asociat unui suflet devenit conştient de cea
de-a doua calitate a Fiinţei Divine, în raport cu Creaţia Sa: Mila, care alături de Dreptate constituie
modul în care Dumnezeu evaluează şi judecă faptele împlinite de sufletul omului în toată vremea
petrecerii sale pământeşti, în trup; Vechiul Testament este configurat aproape exclusiv pe Dreptate,
cu corolarul ei Pedeapsa; Noul Testament, după Întruparea, Lucrarea, Patimile şi Înălţarea Domnului
Iisus Hristos la Cer, introduce în raporturile omului cu Dumnezeu Mila, cu corolarul ei Iertarea; fără a
exclude însă nici Dreptatea şi nici Pedeapsa, mesajul creştin dezvăluie cealaltă faţă a Divinităţii,
complexitatea unor raporturi din care pocăinţa şi iertarea nu sunt excluse; Legea Talionului nu mai
acţionează mecanic şi nici principiul cauzal potrivit căruia fiecare faptă este urmată implacabil de o
reacţie reglementată printr-o normă rigidă; vechii evrei cunoaşteau şi această faţetă a Divinităţii,
după cum mărturiseşte însuşi numele Iehohanan, prevalenţă având însă, dată fiind etapa prin care
trecea firea omului în acea vreme, componenta punitivă întemeiată pe Dreptate; din alt punct de
vedere, numele reprezintă recunoaşterea plină de smerenie a celui care ştie că mântuirea nici unui
suflet n-ar fi posibilă dacă ar fi judecat doar după faptele sale, după dreptate, căci nici un suflet nu
este drept în faţa Sa; doar când, recunoscându-şi cu onestitate şi cutremur lipsa de vrednicie, se
pune sub ascultarea Părintelui său Ceresc, fără a-İ ieşi din Cuvânt, are parte de o judecată în care
mila este prezentă şi vine să îmblânzească judecata, mult mai aspră şi lipsită de înţelegere în lipsa
milei, care devine o prezenţă efectivă în viaţa omului după Întruparea, Patimile şi Învierea Domnului
Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care din Milă şi Iubire pentru omul căzut Îşi asumă firea noastră
pentru a o curăţi şi purta la dreapta Tatălui; cu acest nume, IOAN, sunt peste 100 de sfinţi cinstiţi de
Biserica Ortodoxă. În primul rând, este Sf. IOAN BOTEZĂTORUL, prăznuit întâi pe 7 ianuarie (marea zi a
Soborului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului), apoi pe 24 iunie (Naşterea Sf.
Prooroc Ioan Botezătorul) şi pe 29 august (Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul); este cinstit şi slăvit în
toate bisericile şi îndeosebi în bisericile zidite în numele său în Sevastia, unde a fost martirizat de Irod,
în Constantinopol şi în Antiohia, unde mâna sa dreaptă a fost dusă de Sf. Evanghelist Luca -episod
relatat în Vieţile Sfinţilor; neputând să ia întreg trupul sfântului, nestricat, întrucât se opuneau locuitorii
din Sevastia, a luat doar mâna sa dreaptă; iscându-se prigoană împotriva creştinilor în vremea lui
Iulian, călcătorul de lege, venind acesta în Antiohia, locuitorii au ascuns mâna Botezătorului într-un
stâlp al cetăţii numit Gonia; negăsindu-i mâna, mâniindu-se Iulian, trimite slujitori în Palestina, în
cetatea Sevastia, biserica, mormântul şi trupul Sfântului Ioan, mai puţin capul şi mâna care nu se
aflau acolo, fiind arse şi risipite; însă, potrivit lui Simion Metafrastul, nu trupul săua fost ars, căci
înştiinţându-se patriarhul Ierusalimului a scos în taină moaştele Sfântului Ioan pe care le-a trimis la
Alaxandria, înlocuindu-le cu altele; sunt relatate un număr de minuni împlinite prin mâna Sf. Ioan în
Antiohia; se spune că sălăşluindu-se un balaur înfricoşător în hotarele Antiohiei, elinii i se închinau ca
unui zeu, jertfindu-i în fiecare an o fecioară neprihănită; venindu-i unui creştin rândul să-şi dea copila
spre a fi jertfită, acesta mergând la racla sfântului muşcă în taină o părticică din deget pe care
aruncând-o în gura balaurului acesta cade şi moare; se mai spune că având arhiereul obiceiul ca în
ziua Înălţării Sfintei Cruci să ridice şi mâna sfântului, dacă aceasta se ridica singură în acel an avea să
fie belşug de roade în ţarini, grădini, livezi şi vii, iar când nu se înălţa era foamete; căzând Antiohia şi
împrejurimile în mâinile agarenilor, dreptcredincioşii împăraţi căutau să scoată cinstita mână din
robia lor, căci păzitorul vaselor din biserca Antiohiei nu se învoia; un anume Iov, diacon, îmbătându-l,
reuşeşte să fugă cu mâna sfântului şi venind în Calcedon le vesteşte cinstiţilor împăraţi nepreţuita
comoară pe care o purta cu el; adusă apoi din Calcedon cu corabia, este întâmpinată cu psalmi şi
cântări de împărat şi întreg poporul, fiind aşezată cu cinste în biserică. Sf. Cuv. IOAN Casian Romanul
este prăznuit pe 29 februarie în anii bisecţi şi pe 28 februarie în ceilalţi ani, împreună cu Gherman din
Dobrogea; Ioan s-a născut în preajma anului 365 în Dobrogea, numită atunci Sciţia Mică; amintirea
Cuv. Casian este păstrată până în zilele noastre de numele atribuite unor locuri legate de momente
semnificative din viaţa sa: podişul Casian, peştera lui Casian; de asemenea localitatea Casimcea din

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 98

 judeţul Tulcea îi poartă numele; Ioan urmează şcolile timpului şi, însoţit de prietenul său Gherman,
pleacă la locurile sfinte unde se călugăresc într-o mănăstire din Betleem; după ce deprind rânduielile
vieţii de obşte în mănăstirile din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia vizitează sihăstriile din Egipt
pentru a cunoaşte anahoreţii despre a căror viaţă îmbunătăţită auziseră; la sfatul Avei Iosif rămân în
Egipt 7 ani; în pustia Skitului, unde Sf. Macarie întemeiase modul vieţuirii pustniceşti, i-au cunoscut pe
Cuv. Părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac, precum şi pe Preotul Pafnutie care le vorbeşte despre cele
două renunţări ale nevoitorului: prima, pentru a se putea dedica zidirii sufleteşteşti prin asceză şi
tăcere, este renunţarea la lume, bunuri şi slavă lumească; cea de-a doua, renunţarea şi lepădarea
de toate întipăririle, obiceiurile, viciile şi plăcerile prin care puterile sufleteşti ale omului au fost întinate,
este lepădarea de sine, implicate fiind ambele aspecte ale firii umane, trupul şi sufletul, temelia pe
care, curăţindu-şi puterile sufleteşti (partea poftitoare, iuţimea şi facultatea raţională) sufletul se
poate apoi dedica contemplaţiei, rugăciunii neîncetate, astfel ca mintea, nerisipită de grijile lumii, să
se statornicească în altarul inimii de unde poate auzi glasul lui Dumnezeu; însă nici cu această a
doua renunţare calea căutătorului desăvârşirii creştine nu se încheie, căci urmează cea de-a treia
renunţare, părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, o desăvârşită lepădare de sine pentru ca, liber
de orice ataşamente, cu mintea pe deplin curăţită de balastul unei cunoaşteri prin care sufletul s-a
ataşat pătimaş de lumea trecătoare a fiinţelor trupeşti, se poate apoi lăsa condus de Dumnezeu pe
cărările spiritului către pământul făgăduinţei unde se va întâlni cu Părintele său, redobândindu-şi în
fine starea primordială, curăţia şi fecioria lui Adam dinaintea căderii lui; rugăciunea curată, pentru
deprinderea căreia se nevoiau anahoreţii în pustia Sketică, conduce sufletul către împlinirea sa în
iubire, acea iubire cunoscută şi experimentată doar în prezenţa şi împreună cu Dumnezeu; între
Dumnezeu şi sufletul omului trebuie să se statornicească şi să se întărească acea iubire care uneşte
veşnic pe Tatăl cu Fiul şi cu Sfântul Duh, căci doar aşa poate atinge omul pragul veşniciei, veşnica
legătură neîntreruptă cu Cel ce este Însăşi Viaţa şi Iubirea; ţelul nevoinţelor anahoretului, atât cât îi
este cu putinţă, este împlinirea cuvintelor Apostolului: „Dumnezeu este totul în toate”, acum şi aici, o
cuprindere a Voinţei Divine (nu a Finţei Divine, în sens panteist) în firea omului, care îndumnezeindu-se
Îi va deveni Tatălui Ceresc fiu, într-o desăvârşită comuniune cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, după
nemincinoasa promisiune: „Toate ale Tatălui ale Mele sunt” (Ioan 16; 15) şi mărturisirea Domnului Iisus
Hristos Care İ se adresează Tatălui cu cuvintele: „Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt
Eu să fie şi ei cu Mine”; valorificând învăţăturile primite de la aceşti bărbaţi imbunătăţiţi, printre care
Evagrie Ponticul pe Ioan care l-a cunoscut în Nitria, Cuv. Casian a elaborat apoi reperele luptei
duhovniceşti cu cele opt păcate capitale, pe care le şi sistematizează: lăcomia, desfrânarea, iubirea
de arginţi, mânia, tristeţea, neliniştea (demonul amiezii -akedia), slava deşartă, trufia (mândria); întorşi
după 7 ani în Betleem, Ioan şi Gherman au dobândit binecuvântare de la părintele lor duhovnicesc
pentru a petrece în pustnicie; venind apoi în Egipt, sunt confruntaţi cu învinuirile aduse călugărilor de
arhiepiscopul Teofil al Alexandriei; părăsind în jurul anului 401 Egiptul, vin în Constantinopol cu 50 de
monahi; Sf. Ioan Gură de Aur îl convinge pe Gherman să primească preoţia, iar pe Ioan diaconia; Sf.
Ioan Gură de Aur este trimis în exil, şi atunci cei doi pleacă la Roma pentru a-l înştiinţa pe Inocenţiu I,
episcopul Romei, despre nedreptatea făcută sfântului; rămân la Roma 10 ani, timp în care şi Ioan
Casian este hirotonit preot; acesta merge apoi la Marsilia şi acolo, pe mormântul Sf. Victor, un martir
din sec III, întemeiază o mănăstire pentru bărbaţi; la rugămintea episcopului de Apt, Sf. Castor, Ioan
Casian întocmeşte lucrarea „Instituţii cenobitice”, în care descrie modul vieţuirii călugărilor din Egipt,
urmând rânduielile din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia; ca ucenic al marilor Sf. Capadocieni
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa şi Ioan Gură de Aur, Ioan Casian se va opune
separării dintre firea omenească şi harul divin, propusă de Fericitul Augustin ca argument împotriva
ereziei pelasgiene; după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur, firea omenească, în contextul libertăţii sale,
este chemată să primească roadele harului: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar al
omului este de a-şi oferi credinţa”, căci: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul
credinţei pus sub şipot” -o învăţătură avându-şi obârşia în cuvintele rostite de Domnul: „Cel ce luase
cinci talanţi de la stăpânul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi
doi” (Matei 20; 22); căci omul este, aşa precum spune Sf. Ap. Pavel, „împreună lucrător cu Hristos” (2
Cor. 6; 1); Ioan Casian a trecut la cele veşnice în preajma anului 435, moştele sale fiind păstrate cu
cinste în mănăstirea Sf. Victor din Marsilia. Cuv. IOAN Scărarul este prăznuit în ziua de 30 martie; Daniil
monahul scrie despre viaţa şi lucrarea Sf. Ioan Scărarul, spunând că patria şi locul naşterii sale sunt
necunoscute; urcând pe muntele Sinai s-a călugărit la 16 ani, petrecând printre fraţi în smerenie şi
ascultare; aici va deprinde smerita cugetare şi înţelepciunea; la vârsta de 20 de ani, cum precizează
Sinhron (?), a fost tuns în monahism de stareţul şi învăţătorul său, părintele Martirie; se spune că tot în
acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a vestit că „are să fie ca o mare stea în toată
lumea”; mergând împreună cu Martirie la Sf. Atanasie Sinaitul, acesta a rostit cuvânt proorocesc: „O,
părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai”; marele stareţ Ioan Savaitul, spălând picioarele
lui Ioan, îi spune şi el nedumeritului Martirie: „Să mă crezi, frate că nu ştiu cine este acest monah tânăr
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 99
 pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele”; Cuv. Ioan a
petrecut 19 ani sub ascultarea duhovnicescului său părinte; după moartea acestuia se retrage şi se
linişteşte în singurătate pe muntele Sinai, într-un loc îndepărtat numit Tola, unde a petrecut 40 de ani;
mânca din toate cele neoprite de rânduiala monastică, pentru a nu se înălţa cu mintea trufindu-se
cu postirea; a biruit iubirea de argint făcând milostenie, dar şi lenevirea, care este slăbănogirea şi
moartea sufletului; a biruit patima mâniei cu arma ascultării şi, evitând întâlnirea cu oamenii, şi-a
supus patima slavei deşarte; biruind patimile şi dobândind desăvârşita curăţie şi-a împlinit ascultarea
primindu-L în inimă pe Împăratul cerescului Ierusalim, biruind demonii; însă „... fără venirea Lui (Hristos)
de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dânsul”, spune biograful său,
monahul Daniil; a primit darul lacrimilor, rugându-se şi chemând numele Domnului într-o mică peşteră
îndepărtată de chilii; este vremea când scrie cartea de învăţătură duhovnicească numită Scara; se
povesteşte că primind ca ucenic un monah cu numele Moise, cuviosul Părinte Ioan, stând în chilie şi
rugându-se, este cuprins de somn şi este mustrat de un bărbat care i se arată în vis spunându-i: „Aşa,
Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!”; pe înserate, întorcându-se ucenicul de la
lucrul său şi întrebat fiind de Părintele Ioan, îi spune că, odihnindu-se lângă o stâncă, s-a auzit strigat
de Ioan şi, ridicându-se, stânca la umbra căreia se odihnea s-a prăbuşit pe locul unde se afla mai
înainte; un frate cu numele Isachie, muncit de demonul desfrânării, este eliberat cu rugăciunea de
cuviosul Ioan, după cuvântul lui David: „Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi”;
clevetit fiind de câţiva zavistnici pentru cuvântul de învăţătură de care nimeni dintre cei ce-l căutau
pentru un folos duhovnicesc n-a fost lipsit, Ioan rămâne tăcut, fără a mai rosti nici un cuvânt timp de
un an de zile, până ce clevetitorii, lipsiţi de învăţăturile sale, îl roagă ca „iarăşi să-şi deschidă gura
cea de Dumnezeu grăitoare”, cum atât de frumos se spune în Vieţile Sfinţilor; după ce a petrecut 40
de ani ca monah, a primit egumenia muntelui Sinai; este semnificativă coincidenţa dintre cei 40 de
ani petrecuţi de evrei în pustie până ce intră în Pământul Făgăduinţei şi cei 40 de ani petrecuţi de
cuviosul Ioan în nevoinţe pustniceşti până primeşte păstorirea sufletelor ce se osteneau în muntele
Sinai; apropiindu-se vremea trecerii sale la Domnul, îi promite fratelui său după trup, Gheorghe, care
nu se putea împăca cu despărţirea de sfătuitorul şi călăuzitorul său frate, că Îl va ruga pe Domnul ca
degrabă să-l aducă lângă el; şi într-adevăr, după 10 luni de la moartea cuviosului Ioan, şi fratele său
trece la cele veşnice; se mai precizează la notă că unii istorici bisericeşti spun despre Sf. Ioan Scărarul
că este fiul lui Xenofont, ceea ce înseamnă că fratele său este Gheorghe Arsecaitul, numit la naştere
Arcadie. Cuv. IOAN Mărturisitorul, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 aprilie, s-a născut din părinţi creştini,
în Irinopole, o cetate din Decapolia; la 9 ani s-a dus în chinovie (o mănăstire mică, cu viaţă de obşte)
unde s-a călugărit; împreună cu dascălui său merge la Sinodul al VII-lea de la Niceea, după care
merg la Constantinopol; dascălul său a fost numit arhimandrit şi egumen al mănăstirii Dalmat, unde
Ioan petrece ca schimnic şi preot; împăratul Nichifor îl numeşte apoi egumen al mănăstirii Catarov;
întărindu-se eresul iconoclast în timpul lui Leon Armeanul, mănăstirea este risipită, iar Ioan este legat
în lanţuri şi adus în Bizanţ; mustrându-l pe împărat şi numindu-l păgân, este pedepsit, bătut şi închis
vreme de trei luni într-un metoc, după care este surghiunit într-o cetate numită Pentadaction (?), în
hotarele Lambiei (?); aici este pus în lanţuri şi întemniţat vreme de 18 luni; este dat în mâinile tizului său
Ioan, patriarhul bisericii în acea vreme, care îl înfometează; trimis apoi prin poruncă împărătească
într-un lagăr numit Criotavron al Brucelarilor (?), petrece acolo în chinuri vreme de doi ani; împreună
cu toţi mucenicii ce au pătimit pentru sfintele icoane, este eliberat după uciderea lui Leon Armeanul,
căruia îi urmează Mihail Travlul; apoi, în timpul stăpânirii lui Teofil, dorind să se retragă împreună cu alţi
părinţi într-o mănăstire, sunt prinşi de patriarh şi surghiuniţi în ostrovul Afusiei; aici, într-o vedenie, îi este
vestită mutarea sa la Domnul după doi ani şi jumătate. Sf. IOAN EVANGHELISTUL, prăznuit în ziua de 26
septembrie, este cel mai tânăr dintre cei 12 Apostoli; a fost fiul lui Zevedeu şi al Salomeei, fiica lui Iosif,
logodnicul Fecioarei Maria şi, împreună cu fratele său Iacob, este chemat de Domnul Iisus odată cu
Petru şi Andrei; pentru puterea şi răsunetul cuvintelor sale ca apostol şi evanghelist Ioan al lui Zevedeu
este supranumit de Domnul Iisus „fiu al tunetului”; a fost prezent pe muntele Tabor, alături de Petru şi
Iacob, la Schimbarea la Faţă; este cel care, vestindu-Şi Iisus Patimile la Cina Cea de Taină, Îl întreabă,
îndemnat fiind de ceilalţi ucenici: „Doamne, cine este (Cel despre care Tu ne vorbeşti)?” şi tot lui îi va
spune Domnul de pe Cruce, arătând spre Maica Sa şi încredinţându-i-o: „Iată mama ta”; iar Ioan o
va sluji cu dragoste până la slăvita ei adormire; apoi, împreună cu ucenicul său Prohor, merge în Asia
Mică, unde îi fusese rânduit să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu; plecând din Ioppe, corabia
pe care se îmbarcaseră este spartă de furtună şi toţi, mai puţin Ioan, sunt aduşi de valuri pe uscat;
într-o zi, mergând Prohor şi ajungând lângă un sat de la malul mării, Ioan este adus de un val şi depus
pe ţărm după ce, întărit fiind de puterea lui Dumnezeu, a înotat vreme de 40 de zile şi 40 de nopţi (iar
apare numărul 40 ca împlinire a unei perioade de căutare duhovnicească, de rătăcire în pustiu);
Ioan merge apoi în Efes, împreună cu ucenicul său Prohor, şi intră în slujba unei femei, Romana, care
administra baia cetăţii; pe când se spăla în baie, moare Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii,
iar Romana, soţia lui, îl învinuieşte pe Ioan; însă acesta învie copilul cu rugăciunea şi îl învie apoi şi pe
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 100
 Dioscorid, care murise şi el, mâhnit de pierderea fiului său; văzând minunile împlinite de Ioan cu
puterea rugăciunii, Dioscorid, Romana şi Domnos se botează în numele lui Hristos; într-o zi, pe când se
săvârşea praznicul Artemidei, mustrându-i pe cetăţenii cetăţii pentru orbirea lor, Ioan rămâne totuşi
neatins de pietrele aruncate de mulţimea furioasă şi care se întorceau împotriva celor ce le aruncau,
rănindu-i; întinzându-şi Ioan mâinile, se făcu dintr-o dată arşiţă şi zăduf mare, şi 200 dintre păgâni mor;
sunt însă înviaţi cu rugăciunea de Ioan şi, crezând astfel în puterea lui Hristos, se botează; sâcâit şi
înfuriat pentru pierderea închinătorilor săi, demonul care petrecea în templul Artemidei ia chipul unui
ostaş acuzându-i pe Ioan şi Prohor că prin meşteşuguri vrăjitoreşti reuşiseră să scape din temniţa unde
mai înainte, după moartea lui Domnos, fuseseră aruncaţi urmând a fi executaţi; cetăţenii, lăsându-se
înşelaţi, vin la casa lui Dioscorid cerând să le fie daţi cei doi; Ioan şi Prohor se predau şi sunt duşi la
templul Artemidei, pe care însă îl surpă cu puterea rugăciunii, poruncindu-i apoi demonului să plece;
pornindu-se prigoana împotriva creştinilor, declanşată la acea vreme de Domiţian (81-96), Ioan este
arestat de eparhul Asiei şi trimis la Roma unde este bătut; dându-i-se apoi în trei rânduri să bea otrava
preparată de un vrăjitor, rămâne însă nevătămat; este osândit la surghiun în insula Patmos, pe drum
împlinind un număr de minuni: învie un tânăr care, căzând din corabie, se îneacă şi, la rugăciunea lui
Ioan, este adus de un val înapoi pe corabie şi apoi, tot cu rugăciunea, linişteşte furtuna ce ameninţa
să scufunde ambarcaţia; isprăvindu-se apa potabilă, la rugăciunea sa apa de mare devine bună de
băut; ajungând în Patmos împreună cu Prohor, ucenicul care-l însoţea, sunt primiţi în casa lui Miron,
socrul ighemonului (guvernatorului); fiul cel mare al acestuia, Apolonid, era stăpânit de un demon, un
„diavol iscoditor” ce avea printre localnici renume de prooroc; mânat de demonul ce-l stăpânea,
Apolonid fuge într-o altă cetate, de unde îi scrie tatălui său, învinuindu-l pe Ioan de vrăjitorie; acesta
este condamnat să fie sfâşiat de fiare însă, la cererea sa, ighemonul îi îngăduie ucenicului Prohor să-i
ducă lui Apolonid o scrisoare din partea sa şi în care se spunea: „Ioan, Apostolul lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, iscoditorului duh ce petrece în Apolonid îi poruncesc: În numele Tatălui şi Fiului şi al
Sfântului Duh să ieşi din zidirea lui Dumnezeu şi să nu mai intri într-ânsa niciodată!”; venindu-şi în fire,
Apolonid se întoarce în cetate împreună cu Prohor şi primul drum îl face la temniţa unde era închis
Ioan, mulţumindu-i cu recunoştinţă că l-a scăpat de necuratul demon; Miron cu toată casa, şi apoi
guvernatorul împreună cu femeia lui Hrispia, fiica lui Miron, primesc Sfântul Botez; dar mâniindu-se
închinătorii lui Apollo, îi cer unui vrăjitor, pe nume Chinops, să-i ajute şi acesta trimite în casa lui Miron
un duh necurat, dar pe care Ioan îl alungă, asemenea şi pe ceilalţi asmuţiţi de vrăjitor împotriva sa;
pe vrăjitor îl înfruntă, spunându-i direct: „Semnele tale îndată se vor strica”; înfruntarea dintre cei doi
a continuat până ce Ioan a alungat toţi demonii cu puterea rugăciunii sale; vindecă apoi cu semnul
crucii un bolnav şi pe femeia leproasă a unui evreu pe nume Filon; tămăduieşte un alt bolnav care
zăcea de 17 ani; o ajută să nască pe femeia antipatului (proconsul, administrator al unei provincii
romane), iar acesta vine cu toată casa sa la Hristos; merge apoi într-o cetate unde se jertfeau tineri
unui zeu numit Lup, pe care îl alungă; învie fiul unui slujitor al lui Zeus, izgonind demonul din el, pe care
întrebându-l cine este, acesta răspunde: „Eu sunt cel pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie şi sunt
aici de 6 ani supărând poporul”; alungă un alt demon dintr-un tânăr îndrăcit; năruie cu rugăciunea
capiştea (templul) închinat zeului Dionisos, omorându-i pe cei ce jertfeau lui; un alt vrăjitor, Nuchian,
convoacă 12 demoni poruncindu-le să-l ucidă pe Ioan; însă recunoscând că nu-i pot sta împotrivă, îi
îndeamnă să asmută poporul împotriva lui şi le porunceşte să se prefacă a fi slujitorii idoleşti omorâţi
de Ioan cu ocazia năruirii templului şi înviaţi de el din morţi; Ioan şi Prohor, mergând pe altă cale,
ajung acolo unde diavolii se arătau în chipul jertfitorilor înviaţi din morţi, şi îi alungă; văzându-se înşelat
şi mâniindu-se, poporul vroia să-l ucidă pe vrăjitor, dar aducându-l la Ioan, acesta spune: „să-i daţi
drumul ca să se pocăiască”, iar Nuchian, pocăindu-se, primeşte Sfântul Botez; o femeie văduvă, cu
numele Procliania, printr-o lucrare diavolească se aprinde de poftă pentru fiul ei Sosipatru, care fuge
şi vine la Ioan; văzându-şi zădărnicită pofta, Procliania îşi acuză fiul de gânduri necuvioase; antipatul,
crezându-i minciunile, îl osândeşte pe nevinovatul Sosipatru să fie legat într-un sac şi aruncat în mare;
luându-i apărarea, Ioan primeşte şi el aceeaşi osândă, dar rugându-se, pământul s-a cutremurat şi
mâna cu care antipatul arăta spre el se usucă, ca şi mâinile Proclianei; antipatul este vindecat prin
rugăciunile lui Ioan, iar Procliana, venindu-şi în fire, se căieşte şi se botează împreună cu toată casa;
împăratul Domiţian este ucis şi scaunul Romei este luat de Nerva (96-98), iar toţi cei surghiuniţi pentru
mărturisirea lui Hristos sunt eliberaţi; Ioan se va întoarce în Efes, nu însă înainte de a înconjura insula
Patmos intrând în toate cetăţile pentru a-şi întări fraţii în credinţă; în vremea petrecută acolo a zidit în
toate cetăţile biserici, numind episcopi şi preoţi; Clement Alexandrinul povesteşte că Ioan, revenind
în Efes, mustră un episcop căruia îi dăduse în grijă un tânăr botezat de el şi care, neglijat de episcop,
ajunge tâlhar; se mai povesteşte cum, încercând să se sinucidă, un creştin care nu-şi putea plăti
datoriile bea otrava primită de la un evreu şi rămâne totuşi nevătămat căci, creştin fiind, pecetluia
cu semnul Crucii paharul cu otravă; de trei ori a încercat creştinul să-şi ia viaţa fără a reuşi; se mai
spune că evreul, impresionat de puterea lui Hristos, este botezat de Ioan; acesta, făcând semnul
Crucii şi rugându-se, preschimbă o sarcină de fân în aur cu care creştinul îşi plăteşte datoriile; trecând
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 101
 de 100 de ani şi simţindu-şi apropiata trecere la cele veşnice, Ioan iese din casa acum a lui Domnos
şi, mergând cu ucenicii într-un loc retras, îşi dă sfântul său suflet în mâinile Domnului; se mai spune că,
îngropat fiindu-i trupul de ucenici, mormântul este apoi aflat gol. Sf. IOAN DAMASCHIN este prăznuit
pe 4 decembrie; s-a născut în cetatea Damascului din Siria în vremea când cetatea se afla sub
stăpânirea sarazinilor; credinţa părinţilor săi în Hristos nu a avut de suferit din pricina agarenilor, tatăl
său fiind numit judecător al cetăţii; intervenind pe lângă stăpânitorul cetăţii, primeşte învoire să ia în
casa sa un monah creştin, pe nume Cozma, căzut în robia sarazinilor, căruia îi încredinţează cei doi
fii, Ioan şi fratele său, înfiat de mic; de la acest monah deprinde Ioan logica, filosofia, aritmetica,
geometria, astronomia, muzica şi învăţătura dreptei credinţe; astfel, devine un iscusit teolog, precum
se vede din scrierile sale insuflate de Dumnezeu; împlinindu-şi datoria faţă de cei doi fii, monahul
Cozma primeşte învoire de la tatăl lui Ioan să se retragă într-o mănăstire; după o vreme murind tatăl
său, lui Ioan îi este încredinţată aceeaşi dregătorie; era în vremea când eresul iconoclast declanşat
de Leon Isaurul prindea putere; Sf. Ioan întocmeşte mai multe scrieri prin care demonstrează cu
citate din Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi că se cuvine a da cuviincioasă închinare sfintelor
icoane; căutând să-l piardă, Leon Isaurul ticluieşte o scrisoare ca din partea lui Ioan către sine prin
care l-ar fi îndemnat să strice pacea cu sarazinii; însoţită de propria-i scrisoare, o trimite stăpânitorului
cetăţii Damasc, îndemnându-l să-l pedepsească pe Ioan; dând crezare scrisorii împărăteşti, i se taie
nevinovatului Ioan mâna dreaptă, spânzurând-o apoi în cetate pentru a le fi tuturor privelişte; dar la
rugămintea lui mâna îi este înapoiată şi, intrând în casă, se roagă Preasfintei Fecioare, care i-o va
vindeca, spunându-i în vis: „Iată mâna ta este sănătoasă. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire,
precum ai făgăduit mie, şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”; văzând minunea, stăpânitorul
cetăţii îşi recunoaşte greşeala şi, cerându-şi iertare, îi oferă dregătoria şi cinstea de mai înainte; Ioan
se roagă să fie eliberat pentru a merge pe calea sa, urmându-i lui Dumnezeu; îşi împarte averea
săracilor, eliberează robii (creştinii aveau robi în acele vremuri!) şi pleacă la Ierusalim împreună cu
Cozma; merge în lavra Sf. Sava, rugându-l pe egumen să-i primească în obştea pe care o păstorea;
aici intră sub ascultarea unui bătrân îmbunătăţit, de la care deprinde temelia vieţii duhovniceşti:
lepădarea de lume, osteneala trupească ce trebuie să preceadă orice început de drum, călăuzind
sufletul către limanul mântuirii, lepădarea voii proprii, ascultare şi rugăciuni, lacrimi pentru păcatele
săvârşite; iar pentru suflet îi spune să nu păstreze în minte nici o nălucire lumească, ci să o păzească
curată de orice deşartă împătimire şi îngâmfare; să nu se laude cu înţelepciunea; să nu râvnească
descoperiri de taine ascunse; să nu se încreadă în propria înţelepciune; să nu-şi lase gândurile să se
împrăştie, concentrându-se pe înţelegerea lucrării lui Dumnezeu pentru a se lumina cu cunoştinţa
adevărului, curăţindu-se astfel de toată întinăciunea; împlinind cu râvnă aceste învăţături, trupul şi
sufletul se vor aduna în minte (facultatea raţională, cea mai nobilă dintre cele trei puteri sufleteşti),
fiinţa umană desăvârşindu-se nu doar trupeşte şi sufleteşte, adică în cele ce ţin de natura umană, ci
şi duhovniceşte, schimbându-şi voia trupească şi sufletească şi punându-le sub ascultarea facultăţii
raţionale, ce poartă omul în pragul casei lui Dumnezeu; învăţătura ascetică a părinţilor pustiei îi
propune omului un program de viaţă pe care urmându-l îşi poate depăşi strarea, poate urca dincolo
de limitele firii umane, pentru a-şi căuta asemănarea, duhovnicească, cu Părintele său Ceresc; lui
Ioan, ascultarea şi smerenia îi sunt puse la încercare de bătrânul în ascultarea căruia se afla când,
trimiţându-l să vândă coşniţele confectionate de fraţi în Damasc, unde era cunoscut, îi rânduieşte un
preţ de două ori mai mare decât cel obişnuit; răspunzând rugăminţilor unui om îndurerat de moartea
fratelui său, monah, alcătuieste troparele ce se cântă la înmormântări; întrucât însă aceste tropare
nu au fost întocmite cu binecuvântarea bătrânului căruia îi ucenicea, este izgonit de acesta; dar, la
rugămintea celorlalţi părinţi este iertat, cu condiţia să cureţe toate haznalele chiliilor din lavră; Ioan
se supune şi este primit de stareţul care îi iartă greşeala; după o vedenie dumnezeiască în care i se
descoperă stareţului destinul rânduit lui Ioan, acela de a-İ închina cântări duhovniceşti lui Dumnezeu
şi de a scrie dogmele dreptei credinţe mustrând rătăcirile ereticilor, stareţul îl îndeamnă să-şi înalţe
glasul lăsând să se reverse înţelepciunea aşezată de Dumnezeu în inima lui; făcându-i ascultare, Ioan
întocmeşte dumnezeieştile cărţi şi cântările ce se aud de atunci şi până azi în Biserică; a scris despre
vieţile sfinţilor şi a scris împotriva ereticilor, îndeosebi împotriva iconoclaştilor, lăsând posterităţii multe
învăţături folositoare; cu harul său, a alcătuit cuvinte la praznice şi rugăciuni; a vorbit în scrierile sale
despre dogmele credinţei, desluşind multe dintre tainele cuprinse în cuvintele Scripturii şi ale Sfinţilor
Părinţi; l-a avut mereu alături pe fericitul Cozma, care-l îndemna la scrierea dumnezeieştilor cărţi şi
cântări bisericeşti; mai târziu, patriarhul Ierusalimului l-a hirotonit pe Cozma episcop al cetăţii Maiuma;
acelaşi patriarh l-a hirotonit şi pe cuviosul Ioan preot; s-a reîntors apoi în lăcaşul Sf. Sava, recitind şi
îndreptând cele deja scrise; a petrecut mulţi ani în osteneli folositoare Bisericii lui Hristos şi nevoinţelor
monahilor. Sf. Ierarh IOAN Gură de Aur (Hrisostom), Arhiepiscopul Constantinopolului, este prăznuit în
ziua de 13 noiembrie; s-a născut în Entiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, bogaţi şi bine situaţi social,
cu numele Secund şi Antuza; a studiat antica înţelepciune elinească cu Libanie sofistul şi Andagratie
filosoful; a primit Sfântul Botez de la Preasfinţitul Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei la acea vreme; la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 102
 18 ani merge la Atena, unde se confruntă cu filosoful Antimie, reuşind să-l aducă la credinţa în Hristos;
înştiinţându-se episcopul de calităţile lui Ioan, dorea să-l sfinţească preot pentru a sluji în biserică,
urmând să primească după dânsul scaunul arhieresc al Atenei, însă Ioan evită promovarea revenind
In Antiohia; aici se împrieteneşte cu Vasile, cugetând să intre în monahism; Vasile se călugăreşte, dar
Ioan rămâne să se îngrijească de mama sa, văduvă; însă după moartea mamei sale împarte averea
săracilor, redă libertatea robilor şi intră în mănăstire, călugărîndu-se şi el; aici scrie cărţi despre preoţie
şi smerenia inimii, precum şi o epistolă către monahul Teodor; unui monah înaintevăzător, cu numele
Isihie, i se dezvăluie într-o vedenie cum lui Ioan, ales de Sf. Petru şi Ioan Evangelistul, i se încredinţează
cheile sfintelor biserici şi că, pentru dreptate, multe nevoi va avea de îndurat; în Vieţile Sfinţilor sunt
relatate apoi câteva minuni împlinite de Sf. Ioan; petrece o vreme în singurătate, într-o peşteră; însă
îmbolnăvindu-se, revine în Antiohia, unde nu după multă vreme este hirotonit diacon; murind Meletie,
Ioan părăseşte Antiohia şi revine în mănăstirea unde petrecuse mai înainte; apoi Flavian ia scaunul
Bisericii Antiohiei şi Ioan este hirotonisit preot; îngrijindu-se de mântuirea poporului, propovăduieşte
cuvântul lui Dumnezeu; se spune că supranumele Gură de Aur (Hrisostom) i-a fost dat de o femeie
din popor, care ascultându-i spusele şi neînţelegându-le, a strigat din mijlocul muţimii: „Învătătorule
duhovnicesc, sau mai bine să-ţi zic Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar
funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să ajungă”; ascultându-i femeii cuvintele, Ioan decide ca
de-acum înainte să le vorbească oamenilor în cuvinte simple, după cum se va vedea apoi în Omiliile
sale; mergând vestea despre el, împăratul Arcadie îl cheamă la Constantinopol; aici, este ridicat în
scaunul arhieresc şi uns patriarh, împotriva patriarhului Teofil al Alexandriei şi al celor de un gând cu
dânsul, care doreau să înscăuneze ca patriarh un alt preot, cu numele Isidor; din poziţia de patriarh,
Ioan s-a îngrijit de mântuirea sufletelor celor păstoriţi de el; a dărâmat capiştile idoleşti şi a combătut
ereziile marcionită şi ariană; s-a îngrijit de cei săraci şi neputincioşi, din averea Bisericii hrănindu-i pe
cei flămânzi şi îmbrăcându-i pe cei goi; şi-a făcut mulţi duşmani printre cei care nu erau într-un gând
cu dânsul; vietuind în post şi înfrânare, mintea îi era mereu aţintită către înţelegerea dumnezeieştii
Scripturi, îndeosebi a Epistolelor pauline, întrebându-se adesea, cu smerenie: „Cine ştie oare, plăcută
lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea Scripturii acestui sfânt, sau nu?”; consemnată
este şi viziunea slujitorului său, Proclu: stând Ioan singur în chilie, noaptea scriindu-şi tâlcuirile la lumina
lumânării, Proclu vede un bătrân aplecându-se şi şoptindu-i ceva la ureche patriarhului, iar în acea
persoană îl recunoaşte apoi pe Sf. Ap. Pavel; însă faptele bune şi viaţa sa îmbunătăţită n-au întârziat
să-i aducă mulţi duşmani, care-l pizmuiau şi îl urau atunci când, prin cuvintele sale, îşi conştientizau
păcatele; se confruntă cu iniţiativa postelnicului Eutropie care, primind dregătoria de patriciu, strică
vechiul aşezământ ce-i conferea Bisericii dreptul de a acorda azil celor certaţi cu legea omenească;
tot în această vreme îi cere împăratului să alunge pe arieni din cetate pentru tulburarea produsă;
predicând împotriva celor ce răpeau averi străine, intră în conflict cu împărăteasa Eudoxia, care fiind
iubitoare de argint se simte vizată de cuvintele lui Ioan, căci pentru a-şi astâmpăra nesăţioasa-i poftă
de aur urmărea să-i ia averea unui anume Teodorit; sfătuit de Ioan, acesta îşi lasă averea bisericii
pentru a fi folosită la milostenii şi opreşte pentru sine doar o mică parte; acuzat de împărăteasă că i-a
răpit lui Teodorit averea ce putea fi folosită pentru treburile împărăteşti, Ioan îi reaminteşte printr-o
scrisoare că el s-a lepădat de averea proprie rămasă de la părinţii săi, şi cu atât mai mult n-ar râvni la
averea altuia; tot acum, unei văduve, pe nume Chilitropa, i se face o nedreptate de către Pavlichie,
un dregător de care împărăteasa, prefăcându-se a-i face dreptate, profită pentru a-şi însuşi cea mai
mare parte a averii femeii; plângându-i-se lui Ioan, şi căutând să-i recupereze femeii bunurile de la
Pavlichie, acesta îi dezvăluie implicarea împărătesei; conflictul se acutizează când Ioan o mustră pe
împărăteasă pentru păcatele ei; este relatată apoi amănunţit confruntarea dintre un preot, Isidor
Xenodoh (care se tâlcuieşte hrănitor de săraci), şi Teofil, patriarhul Alexandriei, precum şi implicaţiile
avute în viaţa Bisericii, căci 500 de ostaşi beţi sunt asmuţiţi asupra monahilor, dintre care ucid 10.000,
dar 50 reuşesc să scape cu fuga, printre care şi Isidor; încercând să se refugieze în Palestina, aceştia
căută sprijin la Siluam, patriarhul Ierusalimului, căruia i se plâng că, fără vină, sunt acuzaţi de erezie;
Teofil îi scrie însă lui Siliuam că au fost caterisiţi şi izgoniţi, şi atunci călugării sunt nevoiţi să caute azil la
Ioan Gură de Aur, care le găseşte loc de odihnă lângă biserica Sf. Mc. Anastasia, fără însă a-i primi la
Sf. Împărtăşanie; între Teofil şi Ioan se iscă un conflict în care sunt implicaţi apoi şi alţi Ierarhi, Teofil
acuzându-l pe Ioan că ţine parte origeniştilor; înainte de venirea lui Teofil şi a lui Epifanie, episcopul
Ciprului (atras de partea sa), un bărbat cu numele Teognost, pârât de răuvoitori că huleşte împotriva
împărătesei şi că răpeşte averi străine, este trimis în surghiun, acolo aflându-şi sfârşitul; Ioan mângâie
văduva îndurerată pentru pierderea bărbatului şi a averii, oferindu-le ei şi fiilor ei adăpost şi hrană în
adăpostul pentru străini al bisericii; prin arhidiaconul Eutihie, Ioan îi trimite împărătesei o scrisoare şi îi
vorbeşte acolo despre milostenie, despre faptele bune ale împăraţilor de mai înainte, despre frica de
Dumnezeu şi înfricoşata Sa judecată; apoi îi interzice intrarea în biserică, poruncindu-i aceluiaşi Eutihie
să închidă porţile bisericii; unuia dintre ostaşii care o însoţeau, ridicând sabia să lovească uşa bisericii,
mâna i s-a uscat, dar este vindecat de Ioan; Epifanie, mânat de Teofil, vine apoi în Biserica Sf. Ioan
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 103
 Botezătorul şi hirotoneşte un diacon, în afara jurisdicţiei sale; conspiraţia împotriva lui Ioan, la care au
participat Teofil, Epifanie şi împărăteasa Eudoxia, având ca argument găzduirea călugărilor scăpaţi
din măcelul comandat şi condus de Teofil, a avut de fapt ca obiectiv înlăturarea lui Ioan; alături de
aceşti lideri, au mai fost antrenaţi şi unii ierarhi şi călugări, conspiratia concretizându-se în final într-un
sobor convovat pentru decăderea lui Ioan din poziţia de patriarh; ca instrumente, au fost doi diaconi
îndepărtaţi de Ioan pentru că nu s-au pocăit după săvârşirea unor păcate grele, unul ucigând, iar
celălalt desfrânându-se; împăratul Arcadie, ascultând şi dând crezare învinuirilor ce-i sunt aduse lui
Ioan, porunceşte depunerea sa din scaunul patriarhal; Ioan, predându-se ostaşilor pentru a evita o
eventuală răzmerită a poporului care-l iubea, este dus în Prenet (?), undeva în dreptul Nicomidiei; dar
răzvrătindu-se poporul, este readus în Constantinopol; mâniindu-se însă împărăteasa pentru o pricină
oarecare, este acuzat cu perfidie că s-a întors în scaunul patriarhal fără a se fi întrunit Sinodul, potrivit
rânduielii, acuză la care Ioan răspunde cu dreptate şi curaj că nici depunerea sa din treaptă n-a fost
urmarea unei hotărâri sinodale, ci a urmat unei porunci împărăteşti; alungat din nou din scaun, în
Vieţile Sfinţilor sunt consemnate două tentative de asasinare a lui Ioan, căci împăratul, temându-se
de furia poporului, n-a îndrăznit să dea curs hotărârii aşa-zisului Sinod; condamnat la surghiun, pleacă
în taină pentru a nu fi prilej de răzmeriţă; izgonirea lui Ioan a declanşat însă mânia lui Dumnezeu căci,
aprinzându-se prestolul bisericii, focul s-a răspândit în cetate, arzând îndeosebi palatele şi casele mai
îndepărtate de biserică, pentru a se cunoaşte că nu din întâmplare, ci prin mânia lui Dumnezeu s-a
iscat incendiul; pentru început, Ioan este surghiunit în cetatea Cucuso (?) din Armenia, unde Adelfie,
episcopul cetăţii, îl întâmpină cu dragoste; de aici este trimis undeva pe malul Pontului, într-un ţinut
pustiu numit Pitiunt (?), în vecinătatea barbarilor; se spune că înaintea sfârşitului său are o vedenie în
care Sf. Ap. Petru şi Ioan îi vestesc trecerea sa la Domnul şi cinstea de care în curând se va învrednici;
viziunea este întărită de doi preoţi şi un diacon, cărora le-a fost dat să vadă, pentru a o vesti apoi
tuturor, cinstea dobândită de Sf. Ioan în faţa Domnului Iisus; peste puţine zile, îmbrăcând veşmintele
bisericeşti, Sf. Ioan slujeşte Sfânta Liturghie, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine şi, făcând apoi rugăciune
de mulţumire, îşi dă sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în biserica Sf. Mc. Vasilisc; moartea
Sf. Ioan a provocat reacţia papei Inochentie, care îi opreşte pe Arcadie şi Eudoxia de la împărtăşirea
cu Sfintele Taine, patriarhul Teofil fiind la rându-i depus din treaptă; primind scrisoarea papei, Arcadie
alungă din dregătoriile lor zavistnicii care se sculaseră împotriva Sf. Ioan, pe alţii tăindu-i cu sabia;
Eudoxia este sechestrată, fără a putea lua contact cu nimeni, permiţându-i-se doar să fie însoţită de
una dintre slujnicele sale; se spune că s-a împlinit proorocia fericitului Amonie, toţi vrăjmaşii Sf. Ioan
pierind de moarte crudă; murind papa Inochentie, se spune că Teofil, după ce scapă de pedeapsa
omenească, îşi pierde minţile de supărare, iar lui Chiril, episcopul din Calcedon, cel care l-a susţinut în
confruntarea cu Ioan, i-au putrezit picioarele, doctorii fiind nevoiţi să i le taie; se povesteşte despre
Adelfie, episcopul Arabiei, că purtat fiind într-o vedenie într-un loc luminos, întâlneşte acolo dascălii şi
patriarhii trecuţi la cele veşnice, printre care însă constată cu uimire şi mâhnire că nu se găseşte şi Sf.
Ioan; la nedumerirea sa, îngerul spune: „Pe Ioan... nu poate să-l vadă cineva fiind în trup, pentru că
stă înaintea scaunului lui Dumnezeu...”. Sf. Mare Mc. IOAN CEL NOU de la Suceava care a pătimit în
Cetatea Albă este prăznuit pe 2 iunie; s-a născut în cetatea Trapezunda, în Capadocia, din părinţi
creştini; călătorind Ioan cu corabia unui francez, între ei s-a iscat gâlceavă pe teme de credinţă;
ajungând corabia lângă Cetatea Albă, francezul se duce la eparhul (prefectul) cetăţii, spunându-i
că Ioan, bărbat înţelept şi iscusit, ar dori să treacă la mahomedanism; adus în faţa eparhului, Ioan îşi
declară însă cu tărie credinţa creştină; este bătut, ferecat în lanţuri şi întemniţat; apoi, ademenit cu
promisiuni spre credinţa în Mahomed şi ameninţat cu chinurile pe care le va îndura, Ioan răspunde:
„Cel ce va răbda până la sfărşit, acela se va mântui”; este legat de un cal şi târât pe uliţele cetăţii;
trecând prin cartierul locuit de jidovi, unul dintre ei îi taie cinstitul cap, iar trupul îi este lăsat să zacă
neîngropat, creştinii neindrăznind să se apropie, de teama urgiei păgânilor; în noaptea care a urmat
s-au arătat făclii arzând şi trei bărbaţi în haine albe cântând şi tămâind trupul mucenicului; unul
dintre jidovi, crezând că sunt preoţi creştini, căutând să-i săgeteze, săgeata i s-a lipit de mâini; aflând
cadiul despre minunea împlinită la moaştele sfântului, a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi
să-l îngroape; dar francezul care l-a vândut turcului dorea să-i fure trupul; şi atunci, Sf. Ioan i se arată
într-o vedenie preotului bisericii, vestindu-i intenţia francezului; alergând degrabă preotul împreună
cu credincioşii, profanatorii de morminte sunt alungaţi, iar trupul mucenicului este strămutat în Altarul
bisericii, aproape de Sfânta Masă, şi vreme de 70 de ani acolo vor rămâne moaştele sfântului; vestea
despre minunile şi tămăduirile împlinte la moaştele sale străbătând pretutindeni, Domnitorul Moldovei,
Alexandru, trimite ostaşi şi slujitori care, luând moaştele Sf. Ioan, le aduc şi le pun în Mitropolia Sucevei;
mai târziu, în timpul domniei lui Constantin Cantemir, sunt aduse în Iaşi de către mitropolitul Dositei şi
aşezate în biserica metropolitană în anul 1686 de la Hristos (7194 de la facerea lumii); fiind vremuri
tulburi, Ioan Sobieţki, regele polon, ridică sfintele moaşte împreună cu odoarele şi hrisoavele păstrate
la mitropolie şi le duce în Polonia, urmând să fie restituite când vremurile se vor fi liniştit; însă murind
mitropolitul Dositei, moaştele sfântului au rămas în ţara leşească, într-o biserică din ţinutul Julcova;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 104
 intrând apoi o parte a Moldovei sub stăpânire austriacă, în 1783 împăratul Iosif vine şi, aflând de la
episcopul din Rădăuţi unde se află moaştele Sf. Ioan, porunceşte să fie aduse şi repuse la locul lor; de
aducerea moaştelor s-a îngrijit un monah, Ioasaf, şi arhimandritul Meletie; procesul predării şi preluării
moaştelor sfântului este descris în amănunt în Vieţile Sfinţilor; la aducerea sfintelor sale moaşte se
spune că au fost trase 60 de salve de artilerie; ajungând la Cernăuţi, moaştele au fost aşezate până
pe 8 septembrie într-o bisercă „a oarecărui Herescu”, de unde sunt apoi aduse la Suceava şi aşezate
într-o biserică din „mahalaua” Iţcani; traseul sfintelor moaşte este deci acesta: de la Cetatea Albă la
Suceava; sunt duse apoi în Polonia, unde rămân 94 de ani, revenind la Suceava în 1793. Cuv. Părinte
IOAN înainte văzătorul, pustnicul şi închisul din Egipt, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 martie; a fost
în tinereţe teslar în cetatea Licopolis din Egipt; la 25 de ani s-a lepădat de lume petrecând vreme de
45 de ani prin felurite mănăstiri, după care se retrage în muntele Lupului, aproape de Licopolis; aici
zideşte o chilie cu trei odăi şi, fără a mai ieşi din chilie, într-o odaie se ruga, în alta îşi împlinea lucrul
mâinilor (rucodelia), iar în cea de-a treia se petreceau cele de trebuinţă vieţii; aceasta este pe scurt
viaţa cuviosului Ioan; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate în continuare câteva dintre proorociile sale, căci
după 30 de ani petrecuţi în singurătate s-a învrednicit de darul duhovnicesc al vederii înainte; astfel,
a proorocit biruinţa marelui împărat Teodosie împotriva lui Maxim, precum şi trecerea Galiei sub
stăpânirea sa; îi vesteşte unui voievod că va fi biruitor în confruntarea cu etiopienii; într-o vedenie îi
apare femeii unui tribun, confirmându-i că i-a auzit chemarea şi că se roagă pentru ei; unei căpetenii
din rânduiala ostăşească îi vesteşte că i s-a născut un prunc de parte bărbătească, pe care îl va
boteza Ioan şi pe care la vârsta de 7 ani îl va trimite la monahii din pustie, ca mulţumire că maica sa,
aflată în pragul morţii la naştere, a fost salvată împreună cu pruncul de Dumnezeu; femeia unui
senator, pierzându-şi vederea, este tămăduită prin puterea rugăciunilor cuviosului şi prin ungerea cu
untdelemnul trimis de el; Paladie, biograful său, relatează întâlnirea în care Ioan, proorocindfu-i că
dacă va primi vrednicia de episcop de multe osteneli şi necazuri va avea apoi parte, îl îndeamnă să
rămână în pustie; uită însă proorocia şi, îmbolnăvindu-se şi căutându-şi vindecarea în Alexandria şi în
Palestina, este numit episcop; amintindu-şi cuvintele lui Ioan, Paladie evocă şi cuvintele acestuia în
care mărturisea despre sine: „De patruzeci de ani întru această chilie petrec şi n-am văzut faţă
femeiască, nici vreun ban, nici pe cineva mâncând şi bând, nici pe mine nu m-a văzut cineva
vreodată mâncând sau bând ceva”; venind Paladie împreună cu alţi şase fraţi la el, cuviosul Ioan
cunoaşte că unul dintre ei, care din smerenie se tăinuise, este diacon; le vorbeşte apoi despre cum
trebuie să se roage omul, având inima curată, netulburată şi fără ca mintea să se îndeletnicească cu
alte gânduri, căci nu se cuvine ca buzele să-İ vorbească lui Dumnezeu, iar mintea să rătăcească; le
mai vorbeşte despre grijile trupeşti şi pământeşti şi despre tulburările care, ţinând sufletul ataşat de
lume, îl îndepărtează de Dumnezeu; îi îndeamnă ca, lepădându-se de lume, să se îngrijească pentru
a dobândi acea cunoaştere despre Dumnezeu prin care tainele Creaţiei şi ale Creatorului încep să
se dezvăluie; le vorbeşte despre primejdia părerii de sine ce caută să se insinueze în mintea celui a
urcat primele trepte ale urcuşului duhovnicesc, considerându-se îmbunătăţit şi cu viaţă sfinţită; arată
cum înălţarea minţii surpă sufletul din harul lui Dumnezeu, despre smerita cugetare şi primejdia ce
pândeşte chiar şi cele mai îmbunătăţite suflete ce se pot lăsa înşelate de ispitele cu viclenie aduse
de meşteşugirile demonilor; tuturor celor ce veneau căutând să audă de la el cuvinte ziditoare de
suflet, le spunea: „O, fiilor, smeriţi să fiţi în cele mici şi în cele mari lucruri! Pentru că aceasta este cea
dintâi poruncă a Mântuitorului, Care a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia
cerului. Pentru că a fi sărac cu duhul însemnează a fi smerit şi neînşelaţi să fiţi de diavolii care aduc
vouă păreri şi năluciri... Pentru aceasta fiilor, să nu iubiţi gâlceava... Bun este acel nevoitor care,
petrecând în lume, se îndeletniceşte în cinstite lucruri, arătând iubire de oameni, primindu-i pe străini,
dând milostenie, făcând bine celor ce vin la dânsul, ajutând pe cei ce sunt întru osteneli şi petrecând
fără nici un fel de mânie... Dar mult mai bine şi mai mare este cel ce petrece în gândirea de
Dumnezeu, care trece de la cele materiale la cele nemateriale... stând înaintea Dumnezeului tuturor
de toate dezgolindu-se şi de nici o grijă înapoi întorcându-se”; cuviosul Ioan s-a săvârşit din viaţă la
onorabila vârsta de 90 de ani. Cuv. IOAN multpătimitorul este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18
iulie; şi-a împlinit viaţa creştină ca monah în mănăstirea Pecersca; este supranumit Ioan feciorelnicul
şi multpătimitorul pentru multele necazuri îndurate; îşi îmbărbăta un frate, care se lupta cu ispita
diavolească ce-l îndemna spre pofta trupească, cu cuvintele: „Aşteaptă pe Domnul şi păzeşte căile
Lui, că Acela nu te va lăsa în mâinile vrăjmaşilor tăi, nici nu te va da spre vânare dinţilor lor”; ispita
desfrânării a biruit-o el însuşi, postind uneori toată săptămâna şi priveghind nopţile; trei ani s-a luptat
cu această patimă şi, mergând în peştera unde petrecuse Cuv. Părinte Antonie, i-a auzit glasul:
„Ioane, Ioane, ţi se cade să te închizi aici în peşteră şi prin nevedere şi tăcere să ţi se uşureze războiul.
Atunci Domnul te va ajuta cu rugăciunile cuvioşilor Săi”; a petrecut în peşteră 30 de ani până ce şi-a
aflat odihna; s-a nevoit în post şi priveghere, înlănţuit gol în fiare; s-a îngropat lăsând afară doar capul
şi braţele şi aşa a petrecut tot postul; rugându-se, a auzit glasul lui Dumnezeu spunându-i: „Ioane,
Ioane, ţi s-a trimis ajutor; de acum să iei aminte de tine ca să nu pătimeşti ceva mai rău în veacul ce
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 105
 va să fie”; şi, întrebând care a fost rostul nevoinţelor sale, Dumnezeu îi spune: „După puterea răbdării
tale s-a lăsat asupra ta, ca să te arăţi curat ca aurul; pentru că mai presus de putere, Dumnezeu nu
dă ispite omului...”, iar în 18 iulie preacuviosul şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Cuv. IOAN Sihastrul
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 iunie; a petrecut în sihăstrie în Palestina, nu departe de Ierusalim,
într-o peşteră din vecinătatea satului Sehusta; s-a închinat cinstitei Cruci şi la Mormântul Domnului Iisus
Hristos, precum şi la Sfintele Locuri; a mers la muntele Sinai; s-a închinat şi la mormântul Sf. Ioan,
Cuvântătorul de Dumnezeu din Efes; îi vizita pe Sf. Teodor în Evhaita, pe Sf. Tecla în Seleucia Isauriei şi
pe Sf. Serghie în Sarafas; în pelerinajele sale îşi părăsea peştera pentru mai multe luni; se mai spune
despre întâlnirea sa cu un leu, la un loc strâmt, leul făcându-i stareţului loc să treacă; după ani
îndelungaţi petrecuţi în osteneli, priveghere şi rugăciune, a trecut la Domnul. Cuv. IOAN, ucenicul Sf.
Grigorie Decapolitul, este prăznuit pe data de 18 aprilie; a fost tuns în monahism de către Sf. Grigorie
Decapolitul care i-a fost învăţător; l-a însoţit pe mentorul său spiritual în Bizanţ când, în vremea
răucredinciosului Leon Armeanul, s-a dezlănţuit prigoana împotriva închinătorilor la icoane; a fost
trimis la Roma, unde nu a mai ajuns întrucât a căzut în mâinile ereticilor din Creta; eliberat după ceva
vreme, s-a întors în Bizanţ şi trece la Domnul, fiind îngropat lângă mormântul Sf. Grigorie Decapolitul,
trecut între timp şi el la Domnul. Cuv. IOAN Episcopul Polivatului este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua
de 4 decembrie; a urât de tânăr desfătările şi plăcerile lumeşti; împodobindu-şi viaţa cu postul şi
înfrânarea, a urcat treptele ierarhiei bisericeşti fiind hirotonit episcop al Polivatului (?); l-a mustrat pe
Leon Isaurul pentru hulirea sfintelor icoane. Sf. Mc. IOAN cel Nou este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18
aprilie; a pătimit de la mahomedani în Constantinopol; era din Epir, din cetatea Ioania; s-a născut din
părinţi dreptcredincioşi; rămânând orfan, merge în Constantinopol; se hrănea din osteneala mâinilor,
iar localnicii îl numeau „epirotul”; în acea vreme, Constantinopolul era stăpânit de agareni şi mulţi
creştini, printre care mulţi negustori şi meşteri, trecuseră la mahomedanism; fericitul Ioan, avându-şi
prăvălia printre aceştia, era adesea ocărât pentru credinţa sa; mergând în Vinerea Mare la părintele
său duhovnicesc (în anul 1500) îi mărturiseşte dorinţa sa de a pătimi pentru Hristos; văzându-l tânăr,
prezbiterul îl sfătuieşte să nu caute încă mucenicia, riscând să cadă din credinţă, iar Ioan răspunde:
„Nădăjduiesc spre Hristosul meu că nu mă va da spre batjocura vrăjmaşilor mei, ci mai ales mă va
întări, ca să biruiesc puterea vrăjmaşului”; părintele său duhovnicesc, amintindu-i că „Duhul este
osârduitor, iar trupul neputincios”, îl sfătuieşte să se pregătească cu post şi rugăciune, aşteptând de
la Dumnezeu înştiinţare ce trebuie să facă; în aceeaşi noapte are o vedenie în care se veselea
dănţuind împreună cu cei trei tineri iudei aruncaţi odinioară în cuptorul Babilonului; rugându-l pe
duhovnic să-l întărească cu rugăciunea, riscă şi este prins şi adus în faţa judecătorului; refuzând să se
lepede de Hristos, este bătut şi condamnat la moarte prin ardere; ajungând la locul supliciului, Ioan
intră singur în foc, dar este tras afară, ca nu după voia sa să-i fie moartea; în final, este ucis prin tăiere
cu sabia în ziua de 18 aprilie. Cuv. IOAN Hozevitul Episcopul Cezareei este pomenit în Vieţile Sfinţilor în
ziua de 3 octombrie; lăsându-şi scaunul arhieresc, s-a retras în pustie; mergând să se întâlnească cu
fraţii, este întâmpinat de o femeie care îl ademeneşte în casa ei pentru a o sfinţi cu rugăciunea şi
binecuvântarea; dar femeia, o desfrânată, încearcă să-l ispitească la împlinirea păcatului trupesc şi
Ioan fuge; cu puterea harului său dumnezeiesc va împlini multe minuni şi va trece în cinste la Domnul.
Cuv. IOAN de la Rila, prăznuit pe 19 octombrie, era din cetatea Sredsca, satul Scrina, în timpul când
peste bulgari şi români stăpânea iubitorul de Hristos Petru, iar în Constantinopol stăpânea Constantin
Diogen; a fost un mare pustnic al acelor vremuri; după moartea părinţilor îşi împarte averea la săraci
şi intră în monahism; se retrage pe un munte înalt şi pustiu unde petrece într-o viaţă îmbunătăţită,
hrănindu-se cu ierburi; este bătut de tâlhari şi izgonit din acel loc; se sălăşluieşte în pustiul Rilei, într-un
copac scorburos, unde petrece în post şi rugăciune vreme de 60 de ani; din porunca lui Dumnezeu în
acel loc a început să crească mazăre, cu care fericitul s-a hrănit mulţi ani; aflându-se de la nişte
păstori despre viaţa sa îmbunătăţită, este căutat de suflete întristate sau împovărate de suferinţe pe
care le tămăduieşte prin rugăciune; într-o peşteră din apropiere s-a amenajat o biserică, şi acolo s-a
întemeiat o obşte monahală; şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la adânci bătrâneţe; a fost îngropat
de ucennici, cărora după o vreme li s-a arătat poruncindu-le să-i mute moaştele în cetatea Sredsca;
găsind nestricate moaştele, sunt mutate în biserica Sf. Evanghelist Luca, zidindu-se apoi o frumoasă
biserică în numele sfântului Ioan; moaştele lui sunt luate apoi de regele Ungariei, fiind duse în cetatea
Ostrogoma; aici arhiereul, hulindu-le, amuţeşte, iar limba îi va fi dezlegată doar după ce, venind la
racla sfântului, îşi cere iertare; după ce împlineşte multe minuni pe pământ unguresc, racla cu sfintele
sale moaşte revine la Sredsca în anul 6605 de la facerea lumii (1090 după Hristos); sub stăpânirea
cneazului româno-bulgar Ioan Asan moaştele Sf. Ioan sunt strămutate la Târnovo de Patriarhul Vasile,
într-o bisercică cu hramul său. Cuv. IOAN cel Nou de la Neamţ, prăznuit pe 5 august sub numele Sf.
IOAN IACOB de la Neamţ (Hozevitul), este supranumit Hozevitul întrucât a petrecut în mănăstirea
Hozeva; sfintele sale moaşte au fost aflate întregi în peştera Sf. Ana din pustiul Hozeva, fiind păstrate
în paraclisul Sf. Ştefan din mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, aflată în vecinătate; s-a născut în satul
Crăiniceni, comuna Horodiştea din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 106
 Ecaterina, fiind singurul lor copil; rămâne de mic orfan de mamă şi de tată (la şase luni, respectiv la
doi ani); primii ani de şcoală îi face în satul său natal şi, la îndemnul bunicii, citeşte din sfintele cărti şi
învaţă pe de rost rugăciuni; bunica sa moare în 1923 şi copilul trece în grija unchiului său Alecu Iacob,
din Crăiniceni, care avea şase copii; urmează cursurile gimnaziale între 1926 şi 1932 la Lipcani-Hotin şi
liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală; după absolvirea liceului rudele sale
doreau să urmeze facultatea de teologie din Chişinău, însă fericitul Ioan îşi mărturiseşte dorinţa de a
se călugări; intră în obştea mănăstirii Neamţ unde este primit cu dragoste de stareţul Nicodim; după
ce împlineşte stagiul militar între anii 1934-1935, revine la mănăstirea Neamţ şi pe 8 aprilie 1936 este
tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan; în acelaşi an pleacă în Ţara Sfântă, împreună cu alţi
doi monahi, Claudie şi Damaschin; se retrage în obştea mănăstirii Sf. Sava din pustiul Iordanului, unde
rămâne 10 ani; aici a fost paracliser şi infirmier; cunoscând bine limba greacă se îndeletniceşte cu
traducerea scrierilor patristice; între anii 1939-1940 s-a nevoit într-o peşteră de lângă Marea Moartă,
iar în perioada 1940-1941 este închis împreună cu alţi călugări pe Muntele Măslinilor; este eliberat şi
revine la mănăstirea Sf. Sava, unde în 1947 este hirotonisit diacon, apoi preot, fiind numit de Patriarhia
Română egumen la schitul românesc Sf. Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, unde a slujit vreme
de 5 ani; părăseşte egumenia în 1952 şi intră în obştea mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul; împreună cu
Ioanichie, ucenicul său, în 1953 se retrage într-o peşteră din apropiere, numită „Chilia Sf. Ana”, unde
petrece vreme de 7 ani; în 1960 se îmbolnăveşte şi trece la Domnul pe 4 august, la vârsta de numai
47 de ani; şi-a cunoscut mai dinainte vremea trecerii sale la cele veşnice; slujindu-se prohodul pe 7
august, stoluri de păsări cărora sfântul le dădea zilnic pesmeţi au venit să-l petreacă pe ultimul drum;
mormântul i-a fost îngrijit vreme de 20 de ani de ucenicul său Ioanichie; deschizându-i-se mormântul
după 20 de ani, trupul îi este aflat întreg, din mormânt ieşind un miros cu bună mireasmă; moaştele
sale sunt aduse în 1980 la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim, iar pe 20-21 iunie 1992, Sf. Sinod al BOR l-a
canonizat sub numele de Sf. Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul). Sf. IOAN Postitorul, Arhiepiscopul
Constantinopolului, este prăznuit pe 2 septembrie; s-a născut în Constantinopol şi a trăit în vremea
împăraţilor Iustin, Tiberie şi Mavrichie; a primit scaunul de patriarh după moartea lui Eutihie; când în
Constantinopol bântuia ciuma, a prezis încetarea flagelului; şase zile postea, iar în cea de-a şaptea
gusta verdeţuri din grădină; dormea puţin; a fost milostiv, ajutându-i pe cei sărmani, hrănindu-i pe cei
săraci şi şusţinându-i pe cei năpăstuiţi; se spune că în ziua de Rusalii, fiind programată o alergare de
cai, la rugăciunea sfântului este oprită de o furtună cumplită; avea putere asupra duhurilor necurate;
a trecut la Domnul la bătrâneţe; purtat spre locul de îngropare, a fost văzut şoptindu-i ceva eparhului
Nil, care se aplecase să-l sărute; a fost îngropat în Altarul Bisericii Sf. Apostoli. Cuv. IOAN de la lavra
cea veche este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 aprilie; lavra cea veche este cea zidită de Sf. Hariton
în pustiul Palestinei, lângă Ierusalim; după ce, lepădându-se de plăcerile deşarte şi înstrăinându-se de
patrie, s-a închinat la Sfintele Locuri din Ierusalim, Ioan vine în lavra Sf. Hariton unde este hirotonisit
preot; după o viaţă îndelungată, petrecută în rugăciune şi desăvârşindu-se prin înfrânare, s-a mutat
la Domnul; se aminteşte în Vieţile Sfinţilor că unii îl numesc „al peşterii celei vechi”, întrucât lavra Cuv.
Hariton a fost la început peşteră de tâlhari (vezi Hariton). Cuv. IOAN Valahul este prăznuit în ziua de
12 mai; s-a născut în Ţara Românească, dintr-o famile de creştini nobili şi bogaţi; a fost luat ostatic de
turci în 1662; cumpărat de un oştean păgân, este legat de un copac şi bătut; îşi omoară stăpânul în
timpul nopţii; descoperit de ceilalţi oşteni, este dus la Constantinopol şi predat vizirului spre judecată;
pentru a-i hotărî soarta, vizirul îl dă femeii celui ucis; femeia îi propune lui Ioan ca, lepădându-se de
credinţa creştină, să se însoţească cu ea; este refuzată, iar Ioan, însemnându-se cu semnul Sfintei
Cruci şi chemând cu credinţă numele lui Hristos, este aruncat în temniţă şi bătut; pentru a-l scăpa de
chinuri, femeia turcului căută să-l încline iar spre voia ei; refuzând însă a se supune, Ioan are parte de
moarte mucenicească prin tăierea capului; pătimirea sa s-a petrecut la Constantinopol, în 12 mai
1662 (după alţii în 1665). Cuv. IOAN Colibaşul este prăznuit în ziua de 15 ianuarie; se spune că, în
vremea dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare, în Constantinopol trăia un om având dregătoria
de stratilat (general), Eutropiu, împreună cu soţia sa Teodora, de la care a dobândit trei fii; primii doi
au primit dregătorii în slujba împăratului, iar cel din urmă, Ioan, este dat la învăţătură, deprinzând
filosofia şi retorica; acesta a fost blând, smerit şi fără răutate, petrecând multă vreme rugându-se în
biserică; cunoaşte un monah din mănăstirea Neadormiţilor (Achimiţilor, cum mai era cunoscută),
întemeiată de fericitul Marcel din Bitinia, în Asia Mică; la întrebarea copilului, monahul îi spune că va
merge la Ierusalim pentru a se închina la Sfintele Locuri, după care are poruncă de la egumen să se
întoarcă în mănăstire; revenind de la Ierusalim, copilul este întrebat, potrivit promisiunii, dacă este
pregătit să intre în monahism; sub cuvânt că trebuie să-şi ospăteze colegii de şcoală, le cere o sumă
de bani părinţilor şi pleacă de acasă în taină; la mănăstirea Neadormiţilor egumenul, văzându-l încă
tânăr, îl atenţionează că nu va putea îndura ostenelile şi postirile monahilor; fericitul Ioan cade însă la
picioarele egumenului şi, rugându-l cu lacrimi, este primit şi tuns apoi în monahism; este povăţuit ca în
mănăstire să petreacă sub ascultarea unor bătrâni iscusiţi; sârguindu-se cu smerenie în ascultare şi
nevoinţe, fericitul Ioan sporeşte în fapte bune; dar trecând 6 ani vicleanul diavol căuta să-l slăbească
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 107
 aducând asupră-i regretul pentru părăsirea casei părinteşti, părăsirea fraţilor şi rudeniilor, amintindu-i
totodată bogăţia şi slava de care se bucura familia sa, precum şi deşertăciunile lumeşti cu care îşi
îndulceau traiul; se mărturiseşte egumenului care, cunoscând că aceasta este Voia lui Dumnezeu, îl
binecuvântează şi îi dă dezlegare să părăsească mănăstirea; întâlnind pe cale un sărac îmbrăcat în
zdrenţe schimbă hainele cu el; vine în Constantinopol şi vătaful casei părinteşti nerecunoscându-l îi
îngăduie să se aşeze lângă porţile casei; tatăl său, văzându-l nevoiaş, îi trimitea bucate de la masa
sa; scârbindu-se maica sa de săracul zdrenţăros ce se tăvălea prin gunoaie asemenea dreptului Iov,
porunceşte slugilor să-l alunge; milostivindu-se însă vătaful la rugămintea sa, îi ridică o colibă în care
Ioan petrecea rugându-se neîncetat, iar hrana primită în toate zilele de la tatăl său o împărţea altor
săraci, el însuşi înfrânându-se şi postind; după trei ani, căutând Hristos la smerenia şi răbdarea robului
său, i Se arată în vedenie şi îi spune: „Bucură-te Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic
Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată, acum s-a sfârşit
alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei
sălăşlui”; deşteptându-se Ioan, roagă vătaful să-i comunice mamei sale că are ceva să-i spună;
femeia, care nu suferea mizeria în care trăia Ioan, îi spune bărbatului ei, care o îndeamnă să-l vadă,
dar ea refuză; Ioan îi trimite însă vorbă spunându-i: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă
vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea”; poruncind să-l aducă înaintea ei, căci bolnav fiind nu
putea sta în picioare, Ioan îi mulţumeşte pentru milostenie şi o roagă să îngăduie să fie îngropat pe
locul unde se afla coliba; dându-i apoi mamei sale Evanghelia primită odinioară de la tatăl său,
femeia îl recunoaşte, iar peste puţină vreme Ioan îşi dă sufletul în prezenţa părinţilor săi; după cum i-a
fost voia, a fost îngropat în coliba în care a trăit, pe locul căreia s-a zidit apoi o sfântă biserică. Sf.
IOAN Arhiepiscopul Novgorodului, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 septembrie, s-a născut în Novgorod
din părinţi binecredincioşi, tatăl Nicolae, mama Hristina; a fost hitoronit preot în biserica Sf. Mc. Vasile;
zideşte împreună cu fratele său Gavriil o biserică de lemn în numele Preasfintei Maicii lui Dumnezeu,
întemeind o mănăstire; sârguindu-se să ziească o biserică de piatră, le lipsea argintul; printr-o vedenie
Maica lui Dumnezeu le promite ajutorul şi a doua zi găsesc în faţa mănăstirii un cal cu şaua ferecată
în aur, fără călăreţ, de şa fiind atârnaţi doi săculeţi, unul cu aur, celălalt cu argint, pe care i-au luat,
calul făcându-se apoi nevăzut; isprăvind biserica, ambii fraţi se călugăresc, Ioan primind numele Ilie,
iar Gavriil numele Grigorie; după moartea preasfinţitului Arcadie, Ioan (călugărul Ilie) este înscăunat
arhiepiscop al Novgorodului; Domnul Iisus Hristos, răspunzând rugăciunilor sale atunci când cetatea
era asediată de duşmani, îl sfătuieşte să ridice pe zidurile cetăţii icoana Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu; icoana este dusă pe ziduri, iar din ochii Maicii Domnului izvorau lacrimi; potrivnicii s-au
înfricoşat şi, întunericul coborând asupra lor, încep să se ucidă între ei; profitând de deruta lor, oştenii
deschid porţile cetăţii şi năvălind asupra lor îi biruie; rămânând pentru multă vreme în scaunul
arhieresc al Novgorodului, Ioan zideşte şapte biserici; fiind tulburat într-o noapte de diavol, îl închide
într-un vas cu apă, de unde îl eliberează sub cuvânt că diavolul îl va duce la Ierusalim, la locurile
sfinte şi, în aceeaşi noapte, îl va aduce şi înapoi; diavolul primeşte şi Ioan, călărind diavolul este purtat
în Ierusalim, unde se închină la locurile sfinte şi la Mormântul Domnului Iisus; la întoarcere, diavolul îl
atenţionează să nu spună nimănui că l-a umilit călărindu-l; însă într-o întâlnire cu mai mulţi egumeni,
preoţi şi creştini, Ioan relatează întâmplarea ca şi cum s-ar fi petrecut altuia; atunci diavolul, prin
năluciri, întărâtă clerul şi poporul împotriva sa acuzându-l de desfrânare; lăsându-se înselaţi, este pus
pe o plută căreia îi dau drumul pe râul Volhov; pluta, deplasându-se contra curentului, se îndrepta
spre mănăstirea Sf. Gheorghe; înspăimântându-se în faţa acestei minuni şi recunoscându-şi greşeala,
clerul şi oamenii îl roagă să revină la scaunul său; relatându-le apoi istoria cu diavolul, îi îndeamnă să
nu se mai lase amăgiţi de înşelătoarele ispite ale demonilor; cunoscându-şi apropiata trecere la
Domnul şi-a lăsat omoforul şi, la adânci bătrâneţe, se călugăreşte în „marea schimă” primind numele
dintâi, Ioan, după care s-a mutat cu pace la Domnul. Sf. IOAN cel Milostiv patriarhul Alexandriei este
prăznuit pe 12 noiembrie; a fost fiul guvernatorului Epifanie; silit de părinţii săi, se căsătoreşte, însă nu
după multă vreme îi mor mai întâi copiii, apoi soţia; a fost înălţat pe scaunul Patriarhiei Alexandriei de
împăratul Iraclie (Heraclie); a combătut erezia unui anume Petru (poreclit Fulon), care la rugăciunea:
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”, adăuga de la sine: „Căci
Te-ai răstignit pentru noi”, ca şi cum Însăşi Dumnezeirea ar fi pătimit prin Domnul Iisus Hristos; când
perşii, aflaţi în război cu Siria, pradă cetatea Ierusalimului luând cinstitul lemn al Sfintei Cruci, mulţi
creştini fiind duşi în robie, negociază eliberarea lor trimiţând ca preţ de răscumpărare corăbii cu grâu
şi aur; relatează cum Milostenia i se arată în chip de Fecioară, îndemnându-şi credincioşii să nu caute
la înfăţişarea celor în nevoie şi fără a cruţa averea bisericii; de două ori pe săptămână îi cerceta pe
cei bolnavi; o dată este întâmpinat de un străin, cerându-i milostenie, iar el îi porunceşte slugii ce-l
însoţea să-i dea şase arginţi; schimbându-şi hainele, străinul îi iese iar înainte, zicând: „Miluieşte-mă,
stăpâne, căci sunt robit”, iar Ioan îi porunceşte slugii să-i dea alţi şase arginţi; schimbându-şi din nou
hainele, străinul îi iese iarăşi în întâmpinare; la atenţionarea slugii, fericitul Ioan îi răspunde: „Dă-i lui doi
arginţi, ca nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine”; în Vieţile Sfinţilor sunt amintite
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 108
 apoi alte acte de milostenie ale Sf. Ioan; în două rânduri ajută un negustor care îşi vede mărfurile
scufundate odată cu corabia ce le transporta şi căruia îi spune că ajutorul primit prima dată s-a irosit
întrucât aurul bisericii a fost amestecat cu altul, dobândit cu nedreptate (de unde se poate vedea
că expresia: „banii nu au miros” nu poate înşela vigilenţa lui Dumnezeu); zgârcindu-se iconomii
bisericii şi oferindu-i unui bărbat cinstit şi de bun neam (căruia tâlharii îi furaseră averea) mai puţin
decât li se poruncise, lui Ioan i se descoperă că aurul dăruit bisericii de o femeie printr-un înscris
reprezintă doar o parte din cât ar fi dorit ea să dea; înţelegând că acesta este răspunsul pentru lipsa
de milostivire a iconomilor, Ioan îi cheamă şi îi pune de faţă cu femeia, care spune că pe înscrisul ce
însoţea aurul trecuse 1500 de litre de aur, însă dimineaţa, înaintea plecării, desfăcând hârtia, mia era
ştearsă, rămânând că doar 5oo de litre de aur au fost aduse de ea -păţanie din care poate fi trasă
învăţătura că tot ceea ce pătimeşte sufletul este răspunsul la propriile acţiuni; sunt relatate apoi un
număr de întâmplări pline de învăţăminte, amintind de cuvintele Domnului: „Dacă vei aduce darul
tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo
înaintea altarului şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău”, cuvinte din care trebuie să se
înţeleagă că păcatul întinează totul în jurul său; prin întâmplările relatate sunt apoi evidenţiate
virtuţile creştine, blândeţea, smerenia, milostenia; apoi datoria creştinului de a-i cerceta pe cei săraci
şi bolnavi; altă dată, pierind în furtună corăbiile ce transportau bunuri ale Bisericii, Ioan reaminteşte
cuvintele Scripturii: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”, pierdere pe
care o pune în seama mândriei de care el însuşi se făcuse vinovat; de asemenea, s-a îngrijit să facă
dreptate văduvelor ce pătimeau de pe urma strâmbătăţilor rudelor; adesea el însuşi le slujea celor în
suferinţă; pe cei răposaţi îi ajuta prin rugăciunile sale; lăsându-se înşelat de câţiva clevetitori, care
văzând un călugăr însoţit de o femeie tânără şi frumoasă îl pârăsc patriarhului, Ioan porunceşte să fie
prins, bătut şi întemniţat; monahul i se arată în vis cu spatele rănit, înştiinţându-l că s-a lăsat înşelat de
aparenţe; adus în faţa sa, monahul se dovedeşte a fi famen, iar femeia o evreică pe care, dorind să
vină la Hristos, o învăţase sfânta credinţă, botezând-o; este momentul în care Ioan încetează să mai
judece, cinstindu-i deopotrivă pe călugări şi pe cei buni, ca şi pe cei ce păreau răi; le reaminteşte
deci celor ce învinuiau un tânăr din Alexandria, fugit la Constantinopol cu o călugăriţă, că se fac
vinovaţi mai întâi de încălcarea poruncii: „Mai înainte de vreme nu judecaţi”, şi apoi de păcatul
clevetirii, dacă între timp cei ce greşiseră s-au pocăit; le reamintea tuturor că omul este predispus la
înşelare, reamintindu-le istoria acelui călugăr care, la rugămintea unei desfrânate cu numele Porfiria,
o duce la o mănăstire de femei; găsind pe cale un copil lepădat, femeia îl ia cu sine îngrijindu-se de
el ca de propriul copil, prilej pentru clevetitori să afirme că pruncul este rezultatul relaţiilor avute cu
acel monah; năvălind perşii, Ioan părăseşte Alexandria, după cuvântul Domnului, care spune: „Când
vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în alta”; refugiindu-se în Cipru, se îmbolnăveşte pe cale; într-o
vedenie i se arată un bărbat ţinând în mână un sceptru de aur şi care îi spune: „Împăratul împăraţilor
te cheamă la Sine”; moare în cetatea Amatunda şi este îngropat în Cipru, patria sa, în casa lui Tihon,
făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care, ca şi cum ar fi fost vii, s-au mişcat făcând loc
trupului Sf. Ioan; se mai povesteşte că o femeie, căzută într-un păcat greu pe care de ruşine nu i-l
putea mărturisi duhovnicului, venind la Ioan pe când era grav bolnav, îi lasă o hârtie pecetluită în
care îşi mărturisea păcatul, hârtie pe care Ioan, la rugămintea femeii, se leagă să n-o citească; peste
cinci zile Ioan moare, iar femeia, temându-se ca taina să nu-i fie descoperită, vine la mormântul
cuviosului; după trei zile sfântul iese din mormânt şi îi înmânează scrisoarea; desfăcând-o, femeia află
scris: „Pentru Ioan, robul Meu, s-a şters păcatul tău”. Cuv. Părinte IOAN Tăcutul este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 3 decembrie; s-a născut în timpul împăratului Marcian, în cetatea Nicopoli, în Armenia, din
părinţi binecredincioşi, având tată pe Encratie şi maică pe Eftimie (?); după moartea părinţilor săi, cu
partea ce-i revine după împărţirea averii moştenite cu fraţii săi, fericitul Ioan zideşte o biserică cu
hramul Preacuratei Fecioare Maria; murind apoi episcopul din cetatea Colonia, Ioan este înscăunat
egumenul mănăstirii din cetatea Nicopoli; în al 10-lea an al episcopiei sale, stăpânirea peste Armenia
îi revine unui anume Pazinlic (cumnatul lui Ioan, bărbatul surorii sale Maria); acesta, implicându-se în
lucrurile duhovniceşti, tulbura pacea bisericii; Ioan pleacă la Constantinopol pentru a cere sprijin
împăratului Zinon; renunţă la episcopie şi vine la Ierusalim unde rămâne pentru o vreme în casa de
rugăciuni a Sf. Mare Mc. Gheorghe; rugându-se cu lacrimi să-i fie arătat un loc plăcut, netulburat,
lesnicios pentru mântuire, i se arată într-o noapte o stea luminoasă şi aude un glas rostind: „De voieşti
să te mântui, urmează raza acesteia”; urmând lumina stelei este condus la lavra Cuv. Sava, unde
intră la vârsta de 38 de ani, patriarh al Ierusalimului fiind Salustie; Sf. Sava îl primeşte fără a şti că Ioan
este episcop; Cuv. Sava începe zidirea unei mănăstiri de obşte pentru începători, Ioan fiind rânduit să
slujească lucrătorilor; este numit iconom şi, împlinindu-şi cu bine sarcinile, Sava voia să-l hirotonească
preot; ajungând în faţa patriarhului Ilie, care-i urmase lui Salustie, Ioan se destăinuie, mărturisind că
este episcop; la rugămintea sa, patriarhul îi spune Cuv. Sava că nu poate fi hirotonisit preot, fără a-i
spune însă şi motivul; mâhnit şi crezând că s-a înşelat considerându-l pe Ioan vrednic să fie preot,
Cuv. Sava i se arată îngerul Domnului, spunându-i: „Nu este Ioan vas netrebnic, ci este vas ales; dar
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 109
 cel ce este episcop nu poate să se facă preot”; primind apoi binecuvântarea, Ioan s-a retras în
singurătatea chiliei; nu se ducea la biserică, nu vorbea cu cineva, şi ieşea doar o dată pe an, când
se săvârşea praznicul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; vreme de patru ani a petrecut în chilia
sa după care, râvnind o viaţă pustnicească mai aspră, pleacă în pustiul Ruva; petrece în pustie nouă
ani, hrănindu-se cu o buruiană numită melagrie(?); întrucât Cuv. Sava încă nu revenise din părţile
Schitopolei, Ioan nu urmează îndemnul unui frate -cu care se însoţise o vreme- de a merge în lavră
pentru a prăznui Paştele, amintindu-i cuvintele Domnului: „Nu te îngriji, zicând: ce vom mânca, sau
ce vom bea? Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc că vă trebuie acestea toate. Căutaţi mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu şi dreotatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”; plecând, fratele se rătăceşte în
pustiu şi revine la peştera unde petrecea împreună cu Ioan; între timp, un necunoscut adusese deja
toate cele de trebuinţă trupului: pâine, untdelemn, brânză, ouă, mied (vin de miere); în acea vreme,
năvălind în Arabia şi Palestina Alamundar sarazinul, fericitul Ioan nu-şi părăseşte chilia pentru a se
adăposti în lavră, căci spunea, împreună cu Psalmistul: „Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine
mă voi înfricoşa?”; întrucât venise vremea să se afle că Ioan este episcop, taina lui îi este dezvăluită
de Dumnezeu unui anume Aterie, de prin părţile Asiei, care o vesteşte apoi tuturor; când Ioan Tăcutul
avea 70 de ani, Cuv. Sava s-a mutat la Domnul şi, arătându-i-se în vedenie, Ioan îi spune: „Roagă-te
lui Dumnezeu, ca să mă ia şi pe mine cu tine”, iar Cuv. Sava îi răspunde: „Nu se poate... că are să
vină mare ispită asupra lavrei şi vrea Dumnezeu a te avea pe tine în trup, spre mângierea şi întărirea
acelora care vor să lupte împotriva ereticilor...”; dorind apoi să afle cum se desparte sufletul de trup,
Ioan este răpit cu mintea şi dus în Betleem, unde asistă la moartea unui bărbat şi vede cum sufletul îi
este luat de îngeri şi purtat spre cer cu dulci cântări; a luptat contra eresului lui Origen, după cum îi
fusese vestit de Cuv. Sava; îl întâlneşte pe Sf. Chiril de la mitropolia Schitopolei, care va fi biograful
său şi care, ispitit fiind într-o vreme cu gânduri de hulă, este eliberat cu rugăciunile lui Ioan; Sf. Chiril
relatează cum cuviosul Ioan a scos un demon dintr-un prunc; Ioan Tăcutul a fost înainte văzător; se
spune că venind Teodor, ucenicul său, să ceară binecuvântare împreună cu un eretic, cuviosul Ioan
îi spune ucenicului: „Pe tine te binecuvântez, (dar) pe celălalt nu-l voi binecuvânta până când nu se
va lepăda de cugetarea cea ereticească şi va făgădui că se va uni cu Biserica cea sobornicească”;
locul unde petrecea cuviosul era pietros şi uscat; nu creşteau acolo nici copaci, nici buruieni; luând
odată o sămânţă de smochin şi semănând-o, a spus: „De va da Dumnezeu dar acestei seminţe, ca
să crească... apoi să ştiţi că-mi va dărui Dumnezeu loc de odihnă în împărăţia cerului”; şi sămânţa a
încolţit, aducând roadă trei smochine; mulţumindu-İ lui Dumnezeu cu lacrimi, Ioan a mâncat cele trei
smochine pregătindu-se de moarte, iar la vârsta de 104 ani a trecut încrezător la Domnul. Sf. IOAN,
patriarhul Constantinopolului, este prăznuit în ziua de 30 august (vezi Alexandru). Sf. Mc. IOAN (vezi Sf.
Mc. Andrei) este prăznuit pe 23 septembrie. Sf. Mc. IOAN din Litva (Lituania) este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 14 aprilie (vezi Sf. Mc. Eustatie). Sf. IOAN Pustnicul şi Cuv. Simeon, cel nebun pentru Hristos,
sunt prăznuiţi pe 21 iulie (vezi Cuv. Simeon). Sf. Mc. IOAN şi tatăl său Teodor sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor pe 12 iulie (vezi Sf. Mc. Teodor Neamţul), iar pe 2 decembrie (vezi Cuv. Teofil), sunt pomeniţi
Cuv. IOAN Iraclemon, Andrei şi Teofil.
 IOANICHIE, prenume destul de frecvent şi în onomastica românească, mai ales în rândul monahilor;
la baza acestui prenume se află un nume grecesc şi se traduce prin „al lui Ioan”. Cuv. IOANICHIE cel
Mare, prăznuit în ziua de 4 noiembrie, s-a născut în Bitinia, în satul Maricat, în vremea lui Leon, fiul lui
Constantin Copronim; recrutat de trimişii împăratului, este înscris în rânduiala ostăşească; a fost atras
în erezia iconoclastă, dar se leapădă curând de această rătăcire atunci când, revenind cu ostaşii
din Apus, Dumnezeu îi îndrumă paşii pe lângă chilia unui monah care pustnicea în muntele Olimpului
şi primeşte cuvânt de învăţătură de la acesta; îşi probează vitejia ca ostaş în confruntarea ce-i opune
pe bizantini bulgarilor care, pornind război împotriva grecilor, ocupaseră Tracia; războiul sfârşindu-se,
Ioanichie îşi pune în gând ca, părăsind lumea, să se călugărească; este primit în obştea mănăstirii
Agarov şi îi mărturiseşte egumenului dorinţa sa de a vieţui în pustie; egumenul îl sfătuieşte să rămână
pentru o vreme în mănăstire pentru a se deprinde treptat cu nevoinţele vieţii monahale, cu vremea şi
rânduiala rugăciunilor, cu smerita cugetare, cu ascultarea şi blândeţea; merge apoi la mănăstirea
Utotelos unde învaţă carte; petrece aici doi ani, timp în care învaţă 30 de psalmi; fiind însă
mănăstirea vizitată de mulţi mireni care-i tulburau liniştea, pleacă şi intră într-o altă mănăstire, Antidiu;
postind aici 7 zile, aude un glas poruncindu-i să părăsească mănăstirea; căutând deci un loc unde
să petreacă în linişte, întâlneşte doi monahi vieţuitori în pustie, îmbrăcaţi în aşa-numitele „haine de
păr” (leviton), care îi proorocesc că peste 50 de ani de pustnicie va veni asupra sa o mare ispită de
la nişte zavistnici; despărţindu-se de cei doi monahi, se retrage pe muntele Trihalix, unde petrece sub
cerul liber până când egumenul mănăstirii Avgarov, aflată în vecinătate, îi zideşte o chilie; se retrage
apoi pe un alt munte, lângă satul Helespont, unde petrece trei ani; după o vreme, dorind să meargă
la Efes pentru a se închina la biserica Sf. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, traversează un râu păşind
pe apă ca pe uscat; în Efes, uşile bisericii Sf. Ioan Teologul se deschid singure în faţa lui şi tot singure se

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 110

 închid şi la părăsirea bisericii; la întoarcere va reveni la nevoinţele din muntele Conturului; sunt apoi
relatate câteva fapte minunate ale Cuv. Ioanichie; astfel, ia asupra sa povara războiului purtat de o
monahie care, ispitită de demonul desfrânării, se gândea să revină la viaţa lumească; luptând cu
valul necuratelor patimi de care este cuprins, iese într-un sfârşit biruitor; după 12 ani petrecuţi în pustie
o voce îi porunceşte să meargă în mănăstirea Erist, intrând în rânduiala călugărească; se retrage
pentru 3 ani într-un loc numit Critama; merge apoi în Helion, pentru a se întâlni cu marele pustnic
Gheorghe; pe drum omoară cu rugăciunea un balaur (şarpe); aici petrece alţi 3 ani, învăţând toată
Psaltirea de la marele sfânt Gheorghe; cuviosul Ioanichie a primit darul vederii înainte, proorocind
moartea împăratului Nichifor; pe când pustnicea pe muntele Prusant (?), este otrăvit de un anume
Gurie, un călugăr făţarnic şi pizmaş, dornic de slavă lumească; cade într-o boală cumplită din care
este tămăduit, într-o vedenie, de Sf. Mc. Eustatie; în timp ce se ruga, are o altă vedenie: la un izvor
ieşind din munte se adăpau mulţime de oi, însă în acea parte a muntelui nu exista nici un izvor; află
apoi că acolo a existat o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi înţelege că oile
închipuiau mulţimea credinciosilor ce se împărtăşeau de darul preasfintei Născătoare de Dumnezeu;
se sârguieşte să ridice pe acelaşi loc o biserică închinată Maicii Domnului, întemeind alături şi o
mănăstire; ucenicul său Eustatie îl vede înălţându-se în văzduh, pe când se ruga; Ioanichie a fost
făcător de minuni, căci scotea demonii, tămăduia suferinţele cu semnul Crucii şi vătămările produse
de muşcătura şerpilor; mergând vestea despre el, era tulburat de mulţimea poporului ce căuta la el
sfătuire şi alinare; de aceea se retrage în muntele Trihalic (?) şi acolo va petrece fără acoperământ
deasupra capului; întrebat fiind de ucenicul său câtă vreme va mai tulbura Leon Armeanul pacea
Bisericii, îi veşteşte grabnica pieire, care s-a împlinit prin mâna lui Mihail (poreclit Valvos, sau Travlion)
care îl ucide; scăpându-i toiagul din mână într-o prăpastie, îi este înapoiat de o mână nevăzută;
alungă demonii încuibaţi într-o peşteră pustie; tămăduieşte fiica unui boier; îl orbeşte cu rugăciunea
pe cumnatul său pentru încrâncenarea cu care lupta contra sfintelor icoane; întâmpinându-i pe cei
doi episcopi (al Calcedonului şi al Niceei), însoţiţi de Petru, Teodor Studitul, Clement şi Iosif, îi veşteşte
celui din urmă grabnica sa trecere la Domnul, proorocie care se împlineşte peste 18 zile; în cel de-al
5-lea an al stăpânirii lui Mihail şi cel de-al 14-lea de când bulgarii robiseră mai mulţi greci, Ioanichie -
primind darul de a se face nevăzut- merge la cetatea unde erau întemniţaţi şi, nevăzut de bulgari,
deschide uşile temniţei cu semnul Crucii, eliberându-i pe eleni şi călăuzindu-i fără a fi văzuţi până la
hotarele împărăţiei greceşti; odată, revenind cu corabia din Singrian (?) unde se închinase în biserica
Sf. Teofan, poposeşte în ostrovul (insula) Fas (?); aici alungă cu săgeţile rugăciunii şerpii ce invadaseră
acel loc; tot aici îi vesteşte unui călugăr, Eftimie, grabnicul său sfârşit; revine în muntele Trihalicului
unde veşteşte moartea unui monah ce petrecea în nebăgare de seamă şi alungă cu rugăciunea sa
omizile din grădini; împreună cu ucenicul său Eustatie urcă pe muntele Corbului, zidindu-şi o chilie în
vecinătatea mănăstirii Antidiu; la nedumerirea unui călugăr -Ioanichie având darul de a se putea
face nevăzut- răspunde că după voia lui Dumnezeu, nu a sa, este ascuns sau nu privirii; a fost dăruit
totodată şi cu puterea de a vedea duhurile cereşti şi sufletele drepţilor; insuflat de Dumnezeu, le
grăieşte cu înţelepciune trimişilor lui Teofil, împăratul iconoclast, întorcându-i la dreapta credinţă;
întrebat de egumenul Avgarovului, Eustatie, cât timp va mai îngădui Dumnezeu necinstirea sfintelor
icoane, Ioanichie prevesteşte venirea lui Metodie în scaunul patriarhal, proorocie care se împlineşte
degrabă, căci după Teofil vine la tron fiul său Mihail împreună cu maica sa Teodora, Metodie fiind
ales patriarh; îl sprijină pe Metodie prin scrisori în lupta cu ereticii; uzând de puterea de a se face
nevăzut, la rugămintea unui părinte îl eliberează din robia ismailitenilor pe fiul acestuia; un călugăr,
Epifanie, ce petrecea în muntele unde pustnicea Ioanichie, mânat de ură, zavistuindu-l pentru bunul
său renume şi cugetând să-l piardă, dă foc muntelui, însă cuviosul Ioanichie, păzit de Dumnezeu,
rămâne nevătămat; căutând cu blândeţe să-l împace şi întrebându-l care este pricina mâniei lui,
Epifanie îl loveşte în pântec cu toiagul care avea un vârf de fier ascuţit, fără însă ca Ioanichie să
pătimească ceva; aceasta a fost ispita proorocită lui de cei doi pustnici mai sus pomeniţi; ajuns la
adânci bătrâneţe şi slăbind cu trupul, vine în mănăstirea Antidiului unde îşi ridică o chilioară; Metodie
patriarhul, fiind înştiinţat de apropiata trecere a lui Ioanichie la Domnul, vine împreună cu clerul să
primească binecuvântare; Ioanichie îi vesteşte că, la puţină vreme după moartea sa, Metodie îl va
urma şi el; trece la Domnul la vârsta de 94 de ani, pe 4 noiembrie; la moartea sa, părinţii din muntele
Olimpului au putut vedea un stâlp de foc înălţându-se către cer şi înaintea căruia mergeau îngerii.
 IOIL - din ebraică; se tâlcuieşte dragostea lui Dumnezeu, sau pârgă, sau începătură a lui Dumnezeu;
poate fi asociat unui suflet care începe să caute dragostea lui Dumnezeu, putând fi înţeleasă ca
pârgă, împlinire a fiinţei umane în destinul ce-i este rânduit; din ultima variantă a tâlcuirii se mai poate
desprinde adevărul că sufletul omului poate deprinde adevărata iubire, se poate împlini şi rodi în
raţiunile fiinţei sale, doar atunci când găseşte în sine puterea şi înţelepciunea de a înţelege că toate
acţiunile lui Dumnezeu sunt pornite din dragostea Sa nemăsurată pentru om şi pentru întreaga Sa
Creaţie; Dumnezeu este începătura a tot ceea ce există, căci nimic n-a fost înaintea primului „Să fie”

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 111

 rostit de El şi, ca toate celelalte lucruri şi făpturi care împodobesc universul creat, cerul şi pământul, şi
dragostea îşi are începătura în lucrarea lui Dumnezeu; cele trei tâlcuiri îşi dezvăluie întregul înţeles
doar luate împreună. Sf. Prooroc IOIL, prăznuit în ziua de 19 octombrie, a trăit cu 800 de ani înainte
de Hristos; a fost din semniţia lui Ruvin (Ruben) din satul Metomor; a vorbit despre post ca mijloc prin
care sufletul poate dobândi mila lui Dumnezeu; a proorocit atât despre pustiirea Ierusalimului, cât şi
despre coborârea Sfântului Duh şi înfricoşata Judecată de apoi. Numele Ioil nu a avut o răspândire
atât de largă comparativ cu cea a altor nume de profeţi; totuşi a cunoscut o circulaţie deosebită;
într-o altă interpretare are semnificaţia Iehova este Dumnezeu.
 IONA - din ebraică; personaj biblic, Ionas tâlcuindu-se porumbel; trimite către momentul revelaţional
când, la Botezul Domnului, Sfânta Treime i Se revelează Omului prin glasul Tatălui ce rosteşte: „Acesta
este Fiul Meu cel iubit, pe El să-L ascultaţi”, şi când Duhul Sfânt zbura deasupra apelor Iordanului sub
forma unui porumbel alb, după cum odinioară, în prima zi a Facerii, se purta pe deasupra apelor
aşteptând ca Dumnezeu, prin Cuvântul Său, să rostească poruncile întemeietoare: „Să fie!”; numele
poate fi interpretat ca element de destin ce-i soroceşte purtătorului o soartă fastă, capacitatea de a
se lăsa insuflat, pătruns de Duhul lui Dumnezeu, purtându-şi povara existenţei cu cinste şi demnitate,
potrivit Adevărului de care se poate împărtăşi ascultând Duhul ce devine propriul său duh; numele,
ca atare, este în prezent ieşit din uz. Sf. Prooroc IONA este prăznuit în ziua de 26 septembrie; era fiul lui
Armitai; maica sa, rămasă văduvă, trăia în Sarepta Sidonului; în vreme de foamete, când era încă
prunc, Iona moare şi este salvat de Sf. Prooroc Ilie, găzduit în acea vreme în casa mamei sale (III Regi,
17; 18-21); către el a fost apoi cuvântul Domnului, poruncindu-i să meargă în cetatea Ninive spre a
vesti grabnica ei pierzare; temându-se însă de reacţia ninivitenilor, Iona caută să fugă în Tarsis cu o
corabie; pornindu-se o furtună puternică, corabia era în primejdie să fie sfărâmată de valuri; atunci,
corăbierii aruncă sorţii pentru a afla care dintre ei este pricina mâniei lui Dumnezeu; sorţii cad pe
Iona, care mărturiseşte că a greşit Domnului şi caută să fugă din faţa Lui; înţelegând că din pricina lui
s-a iscat furtuna, cere însoţitorilor să fie aruncat în mare; din porunca lui Dumnezeu este înghiţit de un
chit mare, o balenă, în pântecele căreia rămâne trei zile şi trei nopţi, timp în care se roagă; peste trei
zile chitul îl aruncă pe uscat, unde aude din nou glasul Domnului poruncindu-i să meargă în Ninive şi
să vestească pieirea cetăţii peste trei zile; ninivitenii se pocăiesc şi, împreună cu împăratul, se
îmbracă în saci şi postesc, fiind astfel iertaţi de Dumnezeu; Iona se mâhneşte însă pentru neîmplinirea
proorociei şi, de ruşine, îi cere lui Dumnezeu să-i ia sufletul; nu se întoarce în patria sa, sălăşluindu-se în
preajma cetăţii; Domnul face să crească un vrej deasupra capului său, umbrindu-l şi ferindu-l de
arşiţă; a doua zi însă vrejul, cu rădăcina roasă la porunca lui Dumnezeu de un vierme, se usucă, iar
atunci Iona, cu soarele dogorind deasupra capului, îşi doreşte moartea; la întrebarea lui Dumnezeu
dacă s-a scârbit pentru pierderea vrejului, Iona spune că da, iar Dumnezeu îi răspunde: „Tu te-ai
mâhnit pentru un vrej pentru care nici nu te-ai ostenit, nici nu te-ai îngrijit... Dar Mie oare să nu-Mi fie
milă de Ninive... care acum s-au întors către Mine şi s-au pocăit?”; este o pildă din care omul trebuie
să înţeleagă că niciodată nu trebuie să pună în cumpănă voinţa lui Dumnezeu, dar şi că adevărata
pocăinţă poate schimba o hotărâre asupra căreia Dumnezeu are deplină putere; întorcându-se
deci din Ninive şi luându-şi mama, Iona pleacă în pământul Asiriei, neîmpăcându-se totuşi, în sinea lui,
cu neîmplinirea proorociei; maica sa moare fiind îngropată în Libanul Devorin, iar el rămâne în Asiria şi
după moarte este îngropat în peştera Keneleului. Sf. IONA, Mitropolitul Kievului şi a toată Rusia, este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 31 martie; de neam din Galicia, aproape de Cazan, a avut ca tată un
dreptcredincios, cu numele Teodor; la 12 ani a intrat în monahism într-o mănăstire din ţinutul Galiciei;
vine apoi la Moscova, în mănăstirea lui Simeon, pe când mitropolit al Kievului şi a toată Rusia era
Fotie; acesta, găsindu-l pe fericitul Iona ostenit de slujbele mănăstireşti, îl binecuvântează proorocind
că va ajunge mare arhiereu, proorocie împlinită peste puţină vreme când Iona este uns episcop în
cetăţile Riazan şi Murom(?), unde pe mulţi necredincioşi îi aduce la Domnul; murind Fotie, episcopul
Riazanului, Iona, este nominalizat pentru a fi înscăunat mitropolit al Rusiei; deci, cu învoirea tuturor,
este întocmită o scrisoare către împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) pentru a fi consfinţită numirea
sa ca mitropolit; între timp însă, mitropolia Rusiei îi fusese încredinţată lui Isidor, de neam bulgar; Isidor
participă, ca mitropolit al Rusiei, la Sinodul din Florenţa (1493), unde zăboveşte trei ani; întorcându-se
de la Florenţa şi aducând cu sine învăţături străine şi potrivinice dreptei credinţe, este depus din
treaptă, marele cneaz poruncindu-i să se retragă în mănăstire, aşteptând verdictul curţii imperiale
din Constantinopol; însă Isidor nu se supune şi fuge la Constantinopol, dar acolo patriarhul Grigorie,
cel numit Mamas, nu-l primeşte; pleacă apoi la Roma, după care nu se mai ştie nimic despre el; la
Mitropolia Rusiei este, în fine, înscăunat Iona, primind binecuvântarea preasfinţitului Grigorie Mamas;
pentru ostenelile sale a primit darul facerii de minuni, tămăduind neputinţele şi vestindu-le oamenilor
cele ce aveau să se întâmple; Ana, fiica marelui cneaz, aflată pe patul de moarte, este întoarsă la
viaţă prin rugăciunile sfântului; un zavistnic lipsit de credinţă susţinea că nu cu rugăciunea lui Iona s-a
întremat Ana, ci după cum prin fire i-a venit boala, tot aşa s-a şi vindecat; fericitul Iona, îndemnându-l

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 112

 să nu hulească împotriva darurilor Sfântului Duh, şi acela neascultând, îi spune: „Să ţi se lege vicleana
ta limbă, să ţi se astupe gura cea hulitoare şi să mori tu în locul acelei fecioare, care era să moară”; şi
îndată hulitorul cade la pământ şi moare; un monah cu numele Pimen, răspunzând cu mânie unei
văduve sărmane care îi ceruse puţin vin pentru neputinţa sa, este înştiinţat de Iona că, întristând-o pe
acea făptură plăcută lui Dumnezeu, degrabă va muri; şi moare, după cuvântul arhiereului, în ziua în
care este tuns în monahism; un alt slujitor, primind bani pentru a-i împărţi săracilor, îşi opreşte o parte
şi, dovedit fiind de minciună când afirmă că i-a dat milostenie unei văduve, moare după cuvântul lui
Iona care, dându-i crezare văduvei, îi zice: „... văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi şi minţi;
drept aceea văduva să fie vie, iar tu să mori!”; un boier cu numele Cutuz, neavând credinţă în Iona,
nu venea să ia binecuvântare de la el, dar după săvârşirea Sfintei Liturghii în biserică este vindecat
de o cumplită durere de dinţi; în anul 6959 de la crearea lumii (1451 de la Hristos) sarazinii au năvălit
în Rusia arzând satele din jurul Moscovei; rugându-l Iona pe Antonie, stareţul mănăstirii Cilidova, un
monah cunoscut pentru viaţa sa îmbunătăţită, să se roage premilostivului Dumnezeu şi Precuratei
Sale Maici pentru izbăvirea cetăţii, acesta îi spune: „Preamare arhiereule, mulţumim lui Dumnezeu şi
Preacuratei Maicii Lui... căci a auzit rugăciunile tale şi a rugat pe Fiul său, pe Domnul nostru Iisus
Hristos, ca să fie mântuită cetatea aceasta şi toată credincioasa creştinătate prin tine”; sfârşindu-şi
cuvântul, stareţul Antonie este lovit de o săgeată şi, după puţină de suferinţă, moare; spusele sale se
împlinesc după puţină vreme, întrucât imediat după praznicul Veşmântului Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu (2 iulie) păgânii ridică asediul şi fug alungaţi de puterea lui Dumenzeu; grabnica sa
petrecere din viaţă îi este dezvăluită preotului Iacob; chemat de un străjer cu numele Maxim, într-o
noapte când acestuia i s-a părut că vede biserica deschisă şi preoţii cântând, o găseşte închisă;
intrând în biserică vede lumânări aprinse şi din Alatar aude un glas rostind: „Iacobe, du-te şi spune
robului mei Iona Mitropolitul că cere de la Mine boală trupului său pentru sufletească mântuire şi Eu
i-am auzit rugăciunea. Deci, îi voi trimite o rană la picior şi din acea durere va muri, de aceea să-şi
îndrepteze bine păstorirea cea încredinţată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă”; preotul
Iacob, înspăimântat, nu spune nimănui vedenia avută; în aceeaşi noapte are însă şi Iona o vedenie
prin care i se descoperă că soţia preotului Iacob degrabă îşi va afla sfârşitul; ambele descoperiri se
împlinesc, căci femeia preotului Iacob, îmbolnăvindu-se, trece la Domnul după trei zile, iar Iona
Mitropolitul, pătimind de pe urma rănilor de la picioare, trece la Domnul în ziua de 31 Martie, în anul
6969 de la facerea lumii (sau 1461 de la Hristos); marele cneaz Ioan Vasilievici, dorind să zidească o
biserică mai mare, şi făcându-se săpături pentru temelia noii biserici, a aflat moaştele mitropoliţilor
care au păstorit obştea: Teognost, Ciprian, Fotie şi Iona; în timpul săvârşirii soborniceştilor panahide,
este adus un copil slăbănog, Simeon, fiul presbiterului Petru, care se tămăduieşte aşezându-l pe racla
Sf. Iona şi poruncindu-i să se roage; săvârşindu-se zidirea bisericii celei noi în anul 6987 (1479 d. Hr.)
sunt aduse moaştele Sf. Petru făcătorul de minuni şi ale mitropoliţilor mai sus pomeniţi care, nestricate
fiind, nu sunt îngropate, ci sunt lăsate la vedere, în raclă, împlinind rugăciunile celor în nevoie; se
povesteşte cum un anume Iona (este semnificativă coincidenţa numelor!), mut fiind, apropiindu-se
de racla sfântului şi sărutându-i mâna, sfântul îl prinde de limbă; înspăimântat, omul începe să strige şi
mai apoi, lăsându-i sfântul limba din mână, începe să şi grăiască.
 IORDAN - din ebraică; jarden = cu două repejuni; este numele râului care udă Palestina, Iordan fiind
râul în care Ioan Botezătorul L-a botezat pe Domnul Iisus; din perspectivă duhovnicească, numele
este greu de interpretat; poate descrie dubla dinamică în care se găseşte sufletul omului: pe de o
parte urcuşul duhovnicesc către stări mai înalte de conştiinţă, iar pe de altă parte căderea sufletului,
afundarea în materialitatea unei lumi din care spiritul a fost alungat; mai poate fi interpretat în sensul
dublei naturi a fiinţei umane, trup şi suflet, fiecare antrenat în vâltoarea evenimentelor, două repejuni
care, în toată vremea petrecerii sufletului în „haina de piele” a păcatului, se caută a fi stăpânite şi
conduse către limanul mântuirii; ca nume se regăseşte încă în onomastica românească, îndeosebi la
cei mai vârstnici, dar şi ca patronimic.
 IOREST - nume cu etimologie incertă, folosit totuşi în mediul monahal. Sf. Ierarh IOREST Mărturisitorul,
Mitropolitul Transilvaniei, este prăznuit în ziua de 24 aprilie; fiu de ţărani, s-a călugărit la mănăstirea
Putna, schimbându-şi numele din Ilie în Iorest; a fost monah iscusit, remarcându-se ca un bun caligraf
şi zugrav de icoane; după moartea mitropolitului Ghenadie al Ardealului este ales, în preajma anului
1640, Întâistătător al Bisericii Transilvaniei; după ce primeşte hirotonia ca arhiereu de la mitropolitul
Ţării Româneşti urcă pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia, păstorind cu vrednicie biserica
lui Hristos vreme de 3 ani; în 1643 este întemniţat, pătimind multe bătăi şi ocări din partea puternicilor
vremii, care nu iubeau ortodoxia, după care şi-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos.
IOSIF - din ebraică; personaj biblic; Yóseph = Dumnezeu să adauge, să înmulţească; atâta vreme cât
anvelopa spaţio-temporală se desfăşoară într-o neîntreruptă succesiune de secvenţe, evenimente al
căror aspect este permanent îmbogăţit prin implicarea Voinţei Divine, Creaţia este într-o neîncetată
devenire şi, câtă vreme Dumnezeu va continua să adauge, Creaţia nu este încă pe deplin finalizată,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 113
 încheiată; numele reprezintă conştientizarea acestei necontenite implicări a Fiinţei Divine în evoluţia
universului, în toată vremea cât cele şase zile arhetipale ale Creaţiei încă nu s-au încheiat, precum şi
destinul hărăzit omului, acela de a contribui, prin voinţa sa, la revărsarea de iubire creatoare care
nicicând nu se sfârşeşte; este o explorare conştientă a adâncului de înţelepciune a Fiinţei Divine Care
va continua să adauge atâta vreme cât „vasul”, mintea şi sufletul omului, se dovedesc capabile să
primească harul îndumnezeitor; numele este încă prezent în onomastica românească, dar tot mai rar
adoptat în săvârşirea Tainei Sfântului Botez. Sf. Ierarh IOSIF Mărturisitorul din Maramureş este prăznuit
pe 24 aprilie; s-a născut în părţile Năsăudului din creştini ortodocşi; învăţătura o dobândeşte de la
preoţii satului şi călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene; în anul 1690, în vremuri de grele
încercări pentru românii din Maramureş, a fost hirotonisit episcop, primind hirotonia ca arhiereu în
Moldova, de la mitropolitul Dosoftei; a luptat pentru păstrarea credinţei ortodoxe, pentru început la
mănăstirea Sf. Mihail din Peri, apoi, când aceasta a încetat să mai existe, lângă cetatea Hust(?), iar
spre sfârşit la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş; Iosif a păstorit Biserica într-o vreme când
„duşmanii Ortodoxiei reuşiseră... să sfărâme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni
şi (căutând) să înstrăineze şi pe românii din Maramureş de la legea strămoşească”, se spune la Vieţile
Sfinţilor; chemat apoi la Viena pentru a fi convins să părăsească Ortodoxia, refuză categoric; îi sunt
aduse învinuiri de tot felul; este trimis la Sibiu pentru a da seamă în faţa stăpânitorului Transilvaniei; se
apără cu demnitate şi curaj; este întemniţat, fiind însă eliberat la insistenţele clerului şi credincioşilor
din Maramureş; în martie 1705 i se aduc alte nedrepte învinuiri şi, asemenea Sf. Ierarhi Ilie Iorest şi Sava
Brancovici dinaintea sa (mitropoliţii Ardealului) este din nou întemniţat fără judecată în cetatea Hust;
este eliberat în 1705 la insistenţele românilor din Maramureş, însă nu i se mai îngăduie să rămână în
fruntea turmei sale; Iosif revine pentru scurtă vreme la scaunul episcopal al Maramureşului în 1711,
trecând la cele veşnice în urma suferinţelor îndurate. Sf. Mc. IOSIF preotul este prăznuit în ziua de 3
noiembrie (vezi Achepsila). Cuv. IOSIF cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului, este prăznuit pe 15
septembrie (în Vieţile Sfinţilor este numit Mitropolitul Timişoarei); s-a născut pe la 1568 în oraşul Raguza
din Dalmaţia, dintr-o familie de creştini valahi; primeşte la botez numele Iacob şi la 12 ani este dat la
învăţătură de maica sa, Ohrida; la 15 ani se călugăreşte în mănăstirea Maicii Domnului din Raguza;
după 5 ani merge la Muntele Athos şi intră în obştea mănăstirii Pantocrator, sub numele Iosif; rămâne
aici pentru o vreme îndelungată şi era supranumit Cuv. Schimonah Iosif Valahul; tot aici va deprinde
meşteşugul tuturor luptelor duhovniceşti, postul desăvârşit, privegherea de toată noaptea, smerenia
şi ascultarea; s-a sihăstrit în pădurile din împrejurimi, primind darul lacrimilor şi rugăciunea neadormită
ce se lucrează în inimă; a primit darul facerii de minuni, vindecând îndeosebi pe cei ologi; apoi este
hirotonit preot şi rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos; după ce formează mulţi ucenici,
se retrage în preajma mănăstirii Vatoped; răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat îl aleg
ca păstor, deşi cuviosul Iosif Valahul avea de-acum 80 de ani, dar era cunoscut şi cinstit în ţările din
Balcani ca sfânt în viaţă; se întoarce în ţară, este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de Mitropolit al
Timişoarei în anul 1650; având darul tămăduirii, a alinat multe suferinţe cu rugăciunea şi prin punerea
mâinilor pe capul celor în nevoie; cu puterea rugăciunii a stins incendiul izbucnit în partea de apus a
Timişoarei, Dumnezeu trimiţând o ploaie puternică; în 1653 se retrage la mănăstirea Partoş; trece la
Domnul în anul 1656, când clopotele mănăstirii încep să bată singure purtând vestea morţii sale; şi
după moarte a continuat să împlinească multe minuni, aducând alinare şi tămăduire celor aflaţi în
suferinţă; Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe data de 7 octombrie 1956, când sfintele sale
moaşte sunt aduse de la Partoş la Timişoara. Cuv. IOSIF scriitorul de cântări este prăznuit în calendarul
ortodox pe 4 aprilie sub numele IOSIF imnograful; s-a născut în Sicilia din părinţi dreptcredincioşi, tatăl
Plotin, mama Agatia; năvălind barbarii în Sicilia pleacă în Peloponis (Peloponez) împreună cu părinţii;
despăţindu-se de părinţi, merge în Tesalonic, în Mitropolia Macedoniei; intră într-o mănăstire unde îl
cunoaşte pe Sf. Grigorie Decapolitul, cu care se împrieteneşte; pleacă împreună cu el în Bizanţ, unde
se sălăşluieşte la biserica Sf. Mc. Serghie şi Vah; era în vremea când Leon Armeanul prigonea biserica
şi închinătorii la icoane; Sf. Grigorie îl însărcinează pe fericitul Iosif ca, mergând la Roma, să vestească
prigoana abătută asupra Bisericii de Răsărit; este pândit pe cale, prins şi surghiunit în Creta, unde este
întemniţat vreme de şase luni, până când răucredinciosul Leon Armeanul este ucis de ostaşii săi în
biserică, în noaptea praznicului naşterii lui Hristos; printr-o vedenie, un bărbat cu faţa luminoasă îl
înştiinţează pe cuviosul Iosif de pieirea lui Leon Armeanul; prezentându-i-se cu cuvintele: „De la Mira
Lichiei am venit la tine fiind trimis de Dumnezeu ca degrabă să-ţi aduc veste de bucurie”, Iosif îl
recunoaşte în acel bărbat pe Sf. Ierarh Nicolae, care continuă: „Vrăjmaşul, cel ce a tulburat Biserica
şi a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu”; îi
înmânează apoi o hârtie pe care erau înscrise aceste cuvinte: „Grăbeşte, Îndurate şi te sârguieşte ca
un Milostiv spre ajutorul nostru, că poţi, dacă voieşti”, poruncindu-i ca, după ce citeşte, să mănânce
hârtia; se vede de aici că rugăciunea adevărată îi este insuflată omului de Însuşi Domnul Dumnezeu
prin slujitorii Săi, Sfinţii Îngeri, iar porunca de a „mânca” înscrisul trebuie înţeleasă în sensul „asimilării”
cuvintelor lui Dumnezeu în propria fiinţă; de cuvintele rugăciunii trebuie să se cuprindă întreaga fiinţă,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 114
 nu doar mintea şi gura cu care sunt rostite; înghiţind acea scrisoare, Cuv. Iosif exclamă: „Cât sunt de
dulci gâtlejului meu aceste cuvinte”; şi de îndată lanţurile în care era ferecat cad, eliberându-l, iar Sf.
Nicolae îi spune: „Scoală-te şi urmează-mă”; trecând prin uşile care se deschid singure, cuviosul Iosif
părăseşte temniţa fără ca străjerii să simtă şi este purtat prin văzduh în Constantinopol; aici află de la
Ioan, ucenicul Sf. Grigorie Decapolitul, despre moartea acestuia şi, după ce şi Ioan trece la Domnul,
Iosif zideşte lângă biserica Sf. Ioan Gură de Aur o alta închinată Sf. Nicolae unde aduce moaştele Sf.
Grigorie Decapolitul şi ale ucenicului său Ioan; apoi aduce din Tesalia o parte a moaştelor Sf. Ap.
Bartolomeu, cu care se întâlnea adesea în vis, primind de la el îndemnul de a compune cântările de
care se va îndulci apoi întreaga lume; din acel ceas începe cuviosul Iosif să întocmească pesne,
canoane şi cântări bisericeşti; ridicându-se iar prigoană asupra Bisericii în vremea împăratului Teofil -
semnificativă nepotrivirea dintre fapte şi nume (Teofil = iubitor de Dumnezeu- cuviosul Iosif este izgonit
în Herson; în vremea preasfinţitului patriarh Metodie, şi la chemarea împărătesei Teodora, revine în
Constantinopol; este izgonit apoi de Barda, fratele împărătesei, care nu suferea mustrările cuviosului
Iosif pentru căsătoria sa cu o rudenie, după ce şi-a alungat soţia legiuită; fiind Barda ucis şi împărăţia
luată de Vasile Macedon, Iosif revine din surghiun; a fost înainte văzător; pe cel aflat în greşeală nu-l
mustra cu asprime, îndemnându-l însă către mărtuirisirea tăinuitei sale fărădelegi de care afla prin
darul primit; ajuns la adânci bătrâneţe se îmbolnăveşte, primind înştiinţare pentru grabnica sa trecere
la Domnul; trecerea sa la cele veşnice a fost văzută de un bun prieten care, îndemnat de un glas
venit din înalturi, vede cerul despicându-se şi cetele sfinţilor, în frunte cu Apostolii urmaţi de mucenici,
prooroci şi arhierei, venind în întâmpinarea sufletului cuviosului Iosif; alt om, ce se ruga Sfântului Mc.
Teodor în biserica numită Fanerat, adică „arătătorul”, după trei zile este înştiinţat de Sf. Mc. Teodor
că n-a putut răspunde rugăciunilor sale întrucât l-a însoţit pe cuviosul Iosif împreună cu toţi sfinţii la
trecerea sa la cele veşnice; despre acest Cuv. Iosif se menţionează la Notă că a vieţuit în vremea
împăraţilor Nichifor, Mihail Curopalatul, Leon Armeanul, Mihail Valvos, Teofil şi Mihail, fiul său, iar în
vremea când pe tron era Vasile Macedon s-a petrecut din această viaţă -în anul 6391 de la facerea
lumii (883 d. Hr.), pe 4 aprilie în săptămâna luminată; se mai precizează că au fost doi sfinţi cu numele
Iosif, scriitori de cântări bisericeşti: acesta şi Iosif episcopul Tesalonicului, a cărui pomenire este pe 26
ianuarie, fratele Cuviosului Teodor Studitul; deosebirea dintre canoanele scrise de cei doi este dată
de menţiunea: „Facerea lui chir Iosif”, prin care sunt evidenţiate canoanele episcopului Tesalonicului;
de precizat totuşi că acest Iosif nu se regăseşte pomenit nici în Vieţile Sfinţilor pe 26 ianuarie, şi nici
printre praznicele calendarului bisericesc ortodox.
IOV - din ebraică; Iyyõbh = dorinţă mare; personaj biblic; poate fi asociat unui suflet frământat de
profunde întrebări existenţiale asupra sensului vieţii şi îndeosebi al suferinţei, dar care reuşeşte într-un
final să găsească ieşirea din impas rămânând ferm în credinţă; marea dorinţă a sufletului omenesc
nu poate fi decât mântuirea şi reîntoarcerea sa în Grădina din care a fost alungat în acele vremuri
de început ale universului, o dorinţă ce se va împlini doar după ce, asemenea lui Iov, sufletul omului
înţelege să primească şi să mulţumească pentru tot ceea ce vine de la Dumnezeu, bune şi rele, cele
din urmă având ca raţiune recuperarea firii umane din hăţişul ataşamentelor vinovate şi revenirea la
acea stare de început, la nevinovăţia lui Adam dinaintea căderii, fecioria atât de preţuită şi de
căutată de nevoitorii ce-şi lucrează mântuirea într-un mediul monahal; Cuv. IOV mult pătimitorul este
prăznuit pe 6 mai; se trăgea din seminţia lui Avraam; era unul dintre fiii lui Isav; a trăit în Hus, în Arabia;
a fost bogat şi temător de Dumnezeu; a avut şapte feciori şi trei fete; a fost milostiv, el şi feciorii lui
hrănindu-i pe cei săraci; venind într-o zi îngerii înaintea Domnului, a venit şi diavolul, clevetitorul şi
ispititorul; aducându-l Dumnezeu pe Iov ca pildă de ascultare şi credinţă, fără de prihană, diavolul
afirmă că Îl cinsteşte pe Dumnezeu pentru darurile primite, spunând: „Dar trimite mâna Ta şi Te atinge
de toate cele ce le are şi să vedem dacă nu Te va blestema pe ţine în faţă”; iar Dumnezeu, pentru
ca Iov să-şi probeze tăria credinţei, îi dă dezlegare să-i încerce virtutea: „Toate câte sunt ale lui le
dau în mâinile tale; dar de el să nu te atingi”; prin lucrarea diavolului gospodăria lui Iov este mistuită
de foc, feciorii şi fiicele sale pier în casa năruită peste ei de o furtună, iar turmele şi averile îi sunt
risipite de haldeii care năvălesc asupra slugilor omorându-le, doar una scăpând cu viaţă, pentru a-i
aduce vestea prăpădului; Iov nu încetează însă a-L slăvi pe Dumnezeu, rostind cuvintele rămase ca
mărturie a conştientizării de către om a atotputerniciei lui Dumnezeu: „Domnul a dat, Domnul a luat!
Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac”; văzând că Iov nu poate fi clintit în
credinţă de pierderea copiilor, slugilor şi averii, diavolul afirmă că, încercat de suferinţe în propriul său
trup, se va lepăda de Dumnezeu, pe Care Îl va „blestema în faţă”; iar Domnul Dumnezeu, pentru a
proba şi de data aceasta tăria lui Iov spune: „Iată, ţi-l dau ţie, dar să nu te atingi de sufletul lui”; se
desprinde din aceste cuvinte distincţia ce trebuie mereu făcută între cele trecătoare, între care se
află trupul, şi cele veşnice, cum este sufletul omului; de sufletul omului îi este deci interzis diavolului să
se atingă; asupra sufletului său doar omul şi Dumnezeu au putere; doar omul este responsabil pentru
sufletul său, căci a fost dăruit de Dumnezeu cu minte şi raţiune şi cu capacitatea de a discerne între

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 115

 bine şi rău; diavolul îi poate doar sugera omului un anume comportament, însă nu-l poate sili, liberul
arbitru este un dar primit la facerea sa pe care nimeni nu i-l poate lua; prin lucrarea diavolului Iov s-a
îmbolnăvit de lepră şi, ieşind afară din cetate, a şezut pe gunoi curăţindu-şi rănile produse de boală;
pătimirea sa a durat şapte ani şi jumătate; văzând că nu-l poate birui, diavolul încearcă să-i clatine
credinţa prin femeia sa, după cum îl biruise odinioară pe Adam, în Rai; însă dreptul Iov nu se lasă
smintit de reproşurile femeii, reamintindu-i că, după cum au primit cele bune din mâna lui Dumnezeu,
trebuie să sufere şi cele rele; vin apoi cei trei prieteni ai săi, Elifax din Teman, Bildad, stăpân în Savhei şi
Tofar, stăpânitor peste Minei, care în loc să-l mângâie, pun pătimirile sale pe seama nemilostivirii şi
mândriei; Iov rămâne însă neclintit, afirmându-şi cu tărie buna credinţă în faţa nedreptelor acuzaţii;
văzând Domnul Dumnezeu răbdarea robului său, bolnav, rănit şi defăimat de soţie şi prieteni, îi spune:
„Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veşmântul tău -că i-a trimis un veşmânt din cel mai alb ca zăpada-
încinge-te şi să stăm de vorbă amândoi”, iar Iov sculându-se sănătos, Dumnezeu îi reaminteşte că El
este Creatorul tuturor făpturilor din univers şi al tuturor aşezămintelor şi legilor ce guvernează cursul
evenimentelor; din cuvintele Domnului (Iov, cap. 38, 39, 40, 41, reproduse succint în Vieţile Sfinţilor), se
desprinde înţelesul că omul nu poate avea o cunoaştere desăvârşită asupra acţiunilor Sale, întrucât
raţiunile divine (cauzele tuturor evenimentelor din univers) nu-i sunt niciodată pe deplin cunoscute, şi
nici modul desfăşurării lor în timp până la deplina împlinire, căci doar din pragul veşniciei le va putea
contempla; pentru răbdarea şi smerenia sa, Domnul îi dăruieşte dreptului Iov sănătatea pierdută şi
încă 140 de ani de viaţă.
 IPATIE - din greacă; Υпάτιος, ύпατος = consul; descrie predispoziţia pentru promovarea într-o ierarhie
socială; numele este practic dispărut din uz. Sf. Mc. IPATIE Episcopul Gangrelor, făcătorul de minuni,
este prăznuit pe 31 martie; Sf. Ipatie, Episcopul Gangrelor din Ţara Paflagoniei, este unul dintre cei 318
Sfinţi Părinţi care au participat la cel dintâi Sinod a toată lumea ţinut la Niceea, în anul 325, în timpul
marelui Constantin (†306-†337), când a fost anatemizat Arie; Ipatie a primit de la Dumnezeu puterea
de a tămădui toate neputinţele şi de a alunga demonii; omoară un balaur care, în vremea stăpânirii
lui Constanţie (337-361), fiul marelui Constantin, intrase neştiut în palatul împărătesc; părăsind palatul,
Ignatie este întâmpinat de căţiva adepţi ai ereziei lui Novaţian, care îl bat cumplit şi îl aruncă într-o
prăpastie; în vreme ce-şi dădea sufletul se ruga pentru ei, asemenea Sf. Arhidiacon Ştefan, întâiul
mucenic: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”; pe când se ruga, ultima lovitură o primeşte de
la o femeie care împărtăşea ideile eresului arian; ascunzându-i apoi trupul într-o şiră de paie, ucigaşii
se îndrăcesc, Ipatie pătimind cumplit; un plugar, proprietarul paielor, mergând să ia paie pentru a-şi
hrăni animalele, aude glas de îngeri cântând şi, găsind trupul, s-a înspăimântat, recunoscându-l pe
episcopul Ipatie; duce vestea în cetatea Gangrelor şi, după ce sfântul trup al părintelui şi păstorului
lor este îngropat, femeia ucigaşă şi toţi cei ce luaseră parte la omor sunt eliberaţi de tirania demonilor
ce puseseră stăpânire pe ei; în decursul vremii, la mormântul sfântului s-au împlinit multe alte minuni şi
tămăduiri. Sf. Mc. IPATIE (vezi Sf. Mc. Andrei) este prăznuit pe 20 septembrie, iar Sf. Mc. IPATIE, Teodul
şi Leontie sunt prăznuiţi pe 18 iunie (vezi Sf. Mc. Leontie).
 IPERCHIE - din greacă; Υпερέχιος/ύпέροχος = superior; semnificaţia acestui nume promite o evoluţie
fastă a sufletului, un avânt către înălţimile eterate ale spiritului, loc unde se poate întâlni cu fiinţele
angelice sau chiar cu Domnul Iisus Hristos, dacă purtătorul numelui înţelege şi acceptă să-şi dedice
întreaga viaţă propăşirii sale duhovniceşti; adevărul trebuie căutat în lumile superioare, demers pe
care sufletul nu-l poate împlini decât devenind el însuşi superior; este o invitaţie la depăşirea propriilor
limite pentru a se avânta omul, cu sufletul şi mintea, către înălţimile spiritului; ca nume de botez, este
dispărut de ceva vreme, dar se mai întâlneşte încă în mediul monahal.
 IPOLIT - nume din greacă, derivat din Hipolit prin pierderea aspirantei „H” ; lппόλιτος = care dezleagă
(deshamă) caii; ambele variante sunt rar folosite în prezent; caii au fost vehicolul prin care anticii au
putut explora lumea pământească; prin analogie, numele poate sugera explorarea lumilor spirituale,
adâncurile abisale ale propriei fiinţe şi ale întregului univers, cer şi pământ, dând frâu liber puterilor
sufleteşti ce vor conduce mintea pe cărările neumblate ale înţelepciunii, precum nişte telegari focoşi;
este, dintr-o altă perspectivă, imaginea alegorică a unui suflet în care a înmugurit virtutea ascultării şi
care, lepădându-se de sine şi de păruta sa înţelepciune, se lasă în voia Domnului ce-i va conduce
nărăvaşii telegari către El. Sf Mc. IPOLIT, şi cei împreună cu dânsul, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe
13 august; după sfârşitul Sf. Mc. şi Arhidiacon Lavrentie (Laurenţiu), Ipolit, ucenicul său, care ca ostaş
l-a avut în pază, vine în casa răposatului, unde toţi cei de-ai casei erau creştini botezaţi, 19 suflete;
după ce s-au împărtăşit cu Sfintele Taine, cu hrana duhovnicească, s-au aşezat la masă spre întărirea
trupului; venind ostaşii, îl prind pe Ipolit şi îl duc în faţa împăratului Deciu; acuzat fiind că a furat trupul
lui Lavrentie cu puterea vrăjilor, fericitul Ipolit se mărturiseşte a fi creştin şi, refuzând să jertfească zeilor,
este bătut cumplit cu vergile; eparhul Valerian primeşte poruncă să-l muncească până la moarte şi
să-i confişte averile; aflând că toţi casnicii lui sunt şi ei creştini, mama lui, Concordia, este bătută cu
vergi de plumb până ce îşi dă sufletul, Ipolit fiind de faţă; la trei zile după sfârşitul Sfântului Lavrentie,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 116
 pe 13 august, Ipolit a mucenicit pentru Hristos împreună cu casnicii săi; Sf. Iustin preotul vine noaptea
cu alţi credincioşi şi adună trupurile mucenicilor, însă trupul Sf. Mc. Concordia nu-l află, fiind aruncat
în locul unde se deversau murdăriile din cetate; douăsprezece zile după sfârşitul Sf. Ipolit un creştin cu
numele Irineu află de la un ostaş unde fusese aruncat trupul Sf. Mc. Concordia şi, într-o noapte, însoţit
de un alt creştin cu numele Abundie, îl scoate neîntinat, aducându-l la preotul Iustin, care îl îngroapă
alături de ceilalţi mucenici; aflând Valerian eparhul, îi prinde pe Irineu şi Abundie aruncându-i în
necurăţia de unde au scos-o pe Concordia, unde îşi află sfârşitul; de aici sunt ridicaţi noaptea în
taină de Sf. Iulian şi îngropaţi lângă moaştele Sf. Lavrentie; la Notă se precizează că atât Deciu cât şi
Valerian au pierit peste şapte zile de moate năprasnică; tot la Notă sunt amintite mai multe scenarii
ale morţii lui Deciu; astfel, Evsevie (Eusebiu) Pamfil, episcopul Cezareei, spune că a fost ucis împreună
cu copiii; Nichifor Calist spune că, biruit în luptă de sciţi, este ucis împreună cu fiul său; un istoric din
Constantinopol, Gheorghe Chedrinul, pune moartea sa tot pe seama războiului cu sciţii, precizând
însă că Deciu s-a înecat într-un iaz, iar fiul său a fost ucis, trupurile lor nemaifiind găsite; Hronograful
Apusului preia această interpretare a unui eveniment istoric nedeplin lămurit, punând însă uciderea
lui Deciu şi a fiului său pe seama goţilor. Sf. Mc. IPOLIT Episcopul Romei, şi cei împreună cu dânsul,
este prăznuit pe 30 ianuarie; în vremea domniei lui Claudiu (45-54) un bărbat numit Chensoriu, sfetnic
cu dregătoria de magistru, este adus în faţa guvernatorului Vicarie, de faţă fiind şi Ulpiu romanul, fiind
judecat pentru mărturisirea lui Hristos; este întemniţat, împlinind în temniţă multe minuni, printre care
învierea unui mort; văzând minunile, 20 de ostaşi cred în Hristos; sunt cu toţii ucişi prin tăierea capului;
tot acum este judecată Hrisia fecioara, chinuită şi înecată în mare; marele arhiereu Ipolit, venind la
Roma, îl mustră pe guvernator pentru sălbăticia şi lipsa sa de omenie şi, la rândul său, este chinuit şi
aruncat în mare.
 IRACLIE - din greacă; Нραχλήίος = gloria zeiţei Hera; nume precreştin; în onomastica autohtonă este
ieşit din uz; variante: Hera (care mai este întâlnit ca patronimic), Heraclie şi Eraclie.
IRINA - din greacă; Eίρήνη = pace; derivate: Irineu, Irinel, Arina; un nume asociat celor despre care
Hristos spune: „fericiţi făcătorii de pace”; pacea este starea firească a universului; întregul cortegiu al
evenimentelor, dinamica ce animă întreaga fire, are în adânc, ca ţel, dobândirea acelei fericite stări
când toate elementele ansamblului sunt într-o deplină armonie; şi vectorii prin care pacea trebuie să
se înstăpânească în univers sunt raţiunea şi iubirea, două atribute ale fiinţelor rationale, atât oameni,
cât şi îngeri; însă pentru ca omul să fie într-adevăr purtătorul seminţelor păcii, pe care să le sădească
şi să le îngrijească pentru a da rod bogat, trebuie ca el însuşi să-şi fi aflat pacea, să găsească acel
echilibru dintre puterile sufleteşti şi puterile trupeşti care stinge patimile, punându-le în armonie unele
cu alte; căci doar după ce omul însuşi devine pace poate începe lucrarea căreia i-a fost rânduit de
Dumnezeu, să lucreze pământul între elementele căruia să aducă acea linişte pe care a aflat-o el
însuşi după îndelungate nevoinţe; pacea este rodul înţelepciunii care, asociată iubirii pentru întreaga
fire, va putea călăuzi sufletul omului către limanul mântuirii; pacea interioară, anevoie şi doar după
multe nevoinţe dobândită, trebuie să se reverse apoi în afară, căci toate au în universul Creaţiei un
scop, nimic nu este de sine şi pentru sine, totul trebuie să se regăsească în toate; de aceea, după ce
omul îşi dobândeşte pacea interioară, are datoria să iasă din sine, să renunţe la pacea cu atâta
trudă şi suferinţe dobândită, pentru a se implica în viaţa întregului univers, în călăuzirea tuturor pe
cărările luminoase ale iubirii şi păcii; pacea este modul de manifestare a iubirii în raport cu lumea şi
cu Dumnezeu; cine nu are pace cu sine, cu semenii, cu universul şi cu Dumnezeu, nu a cunoscut ce
este iubirea; Sf. M. Mc. IRINA este prăznuită pe 5 mai; a fost fiica împăratului Liciniu şi s-a numit, până
la botez, Penelopi (Penelopa); copil fiind, a fost închisă de tatăl său într-un loc anume zidit, afară din
cetate, în aşteptarea vârstei la care să poată fi căsătorită; acolo a fost dată în grija unei bătrâne
cuviincioase, Caria, iar un bătrân cinstit şi înţelept, pe nume Apelian, i-a fost dascăl; în Vieţile Sfinţilor
se spune că fecioara petrecea pe un „stâlp” într-o încăpere aparte; într-una din zile în încăpere au
intrat zburând, pe rând, mai întâi un porumbel cu o ramură de măslin în cioc, apoi un vultur purtând
o coroană de flori, iar la urmă un corb având în cioc un şarpe mic; Apelian, creştin tăinuit, îi tâlcuieşte
întâmplarea spunând că prin porumbel sunt întruchipate bunul obicei, blândeţea, pacea, alinarea,
adică fecioreasca înţelepciune, iar prin ramura de măslin darul lui Dumnezeu primit la botez; vulturul
simbolizează tăria, puterea de a stăpâni pornirile pătimaşe prin înălţarea minţii către Dumnezeu, iar
ramura de flori răsplata primită de sufletul omului de la Hristos pentru nevoinţele sale; iar corbul cu
şarpele purtat în cioc este simbolul vrăjmaşului diavol, scârbele şi murdăria cu care este întinată viaţa
păcătosului; prin această întâmplare, îi spune Apelian fecioarei, Domnul Iisus o vesteşte că doreşte
să-İ fie Lui mireasă; venind Liciniu s-o pregătească pentru nuntă, fecioara Penelopi cere un răgaz de
gândire de şapte zile; consultând zeii, aceştia tăceau şi, neprimind nici un răspuns, întorcându-se spre
răsărit Îl roagă pe Dumnezeu, despre Care aflase de la Apelian, să-i spună dacă este mai bine să îşi
ia bărbat sau să trăiască în feciorie; are a vedenie în care îngerul Domnului îi confirmă că spusele lui
Apelian sunt adevărate, vestindu-i totodată şi venirea lui Timotei, ucenicul Sf. Ap. Pavel, cel care o va
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 117
 boteza cu numele Irina; Timotei, vestit fiind la rândul său de îngeri, vine şi o botează împreună cu
toate slugile; fecioara le spune apoi părinţilor că a primit botezul şi că se consideră roaba lui Hristos, a
Cărui mireasă a ales să fie, iar părinţii ei, împăratul şi împărăteasa, sunt impresionaţi de cuvintele fiicei
lor; împreună cu Irina se întorc în cetate, unde sunt întâmpinaţi de glasul unui demon, însă fecioara îl
alungă cu numele lui Hristos; împăratul Liciniu, apucând să asculte insinuările diavolului, se mâhneşte
pentru „amăgirea” în care credea că se află fiica sa; însă împărăteasa, ţinând parte fecioarei, este
alungată din palat; refuzând să jertfească zeilor, Liciniu porunceşte ca soţia să-i fie legată şi aruncată
la picioarele unor cai sălbatici, pentru a fi zdrobită cu copitele; dar unul dintre cai se repede brusc şi îi
smulge împăratului mâna dreaptă din umăr; Irina îl învie apoi pe tatăl ei, mort în urma rănii suferite;
văzând minunea, Liciniu, soţia lui, împreună cu toată casa şi mult popor, ca la 3000 de suflete, au
crezut în Hristos; apoi Sedechie ia stăpânirea cetăţii Macedoniei; întrebată fiind de ce nu jertfeşte
zeilor, Irina răspunde cu cuvintele Scripturii: „În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii
de lege nu voi umbla”, adăugând: „Tot păgânul care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină
idolilor este călcător de lege”; este chinuită şi aruncată într-o groapă adâncă plină cu şerpi, vipere şi
vasilişti(?), dar iese neatinsă după 10 zile; este condamnată să fie tăiată cu fierăstrăul, care se frânge
în două rânduri, sfântul ei trup fiind într-un sfârşit tăiat cu cel de-al treilea fierăstrău; iscându-se însă din
senin o furtună cumplită, slujitorii sunt fulgeraţi şi mulţi dintre privitori pier loviţi de fulgere şi grindină;
Irina, ridicându-se nevătămată, este legată de roata morii pentru ca, învârtindu-se, să fie strivită, dar
apa s-a oprit, împietrită; Sedechie este alungat cu pietre de popor şi după şapte zile moare; Savah,
fiul său, vine cu ostaşi pentru a răzbuna moartea părintelui său, fiind însă cu toţii orbiţi cu rugăciunea
Irinei; Savah, cunoscând puterea lui Dumnezeu, face pace cu cetăţenii care, înşelaţi cu promisiuni
mincinoase, primesc să le fie conducător; însă după ce primeşte puterea, o aruncă pe fecioara Irina
în temniţă, unde după şapte zile i Se arată Hristos, Care-i spune: „Nu te teme fiică, Eu întărindu-te sunt
cu tine”; este bătută şi, punându-i un frâu în gură, este mânată ca un dobitoc afară din cetate; însă,
fiind însoţită de sfinţii îngeri, într-un anume loc un înger arată cu toiagul şi pământul se cască înghiţind
chinuitorii; Irina este dezlegată, piroanele bătute în picioarele ei ies singure, iar fecioara, vindecată, Îl
slăvea pe Dumnezeu; odată cu Savah, care totuşi refuza să creadă, mulţi necredincioşi sunt ucişi de
îngerul care deschisese pământul cu toiagul; peste trei ani Irina pleacă în cetatea Calipoli (Galipoli?)
unde Numerian, înrudit cu Sedechia şi Savah, făcea praznic zeiţei Artemida; Irina, mustrându-l pentru
păgânătatea lui, este învinuită că prin meşteşuguri vrăjitoreşt i-a omorât pe Sedechia şi Savah; sunt
încinşi trei tauri de aramă în care fecioara este aruncată, ieşind pe rând din fiecare fără a pătimi
ceva, cel de-al treilea taur începând să umble ca şi cum ar fi fost viu; văzând minunea, ca la 3000 de
suflete vin la Hristos; temându-se de mânia poporului, eparhul o duce într-o altă cetate unde este
legată cu lanţuri de un grătar de fier sub care este încins focul; dar rămânând nevătămată, eparhul
Babodon crede în Dumnezeu şi este apoi botezat de preotul Timotei; după 50 de zile Irina părăseşte
cetatea şi este prinsă de ostaşii lui Savorie, care stăpânea într-o cetate a Traciei; acesta o ucide prin
tăiere cu sabia şi o aruncă într-o groapă, de unde îngerul Domnului o scoate însă vie şi nevătămată;
venind în cetate, Savorie se creştinează, fiind botezat de acelaşi Timotei; peste 70 de zile, aflând Irina
că părintele său după trup trecuse la cele veşnice, revine în patrie; apoi, răpită de un nor şi purtată în
Efes, Îl propovăduieşte acolo pe Hristos; cunoscând că i se apropie sfârşitul, merge afară din cetate
împreună cu Apelian şi şase bărbaţi cucernici şi, aflând un mormânt nou în deşert, intră în el cerând
ca nimeni să n-o cerceteze vreme de patru zile; iar Apelian, venind peste patru zile, nu-i mai găseşte
trupul, mutat fiind de Hristos în Rai; (aici relatarea din Vieţile Sfinţilor este în contradicţie cu Scriptura,
care afirmă că doar Ilie şi Enoh nu au cunoscut moartea, fiind luaţi la cer cu trupul; în alte situaţii este
inacceptabilă varianta unui trup mort urcat la cer; se resimt aici unele reminiscenţe ale creştinismului
apusean, care susţinea că Maica Domnului s-a urcat la cer fără a cunoaşte moartea); deci, pentru
dreapta credinţă Irina i-a înfruntat pe tatăl ei Liciniu, pe Sedechie, Sedah, Numerian, Babodon şi
Saverie, pe toţi aducându-i la Hristos; contribuţia ei a fost esenţială la creştinarea cetăţilor Calinica,
Macedonia, Calipoli, cetăţii lui Constantin şi Mesemvria din Tracia; lucrarea ei poate sta alături de a
celor 70 de ucenici ai Apostolilor, pregătind sufletele pentru primirea tainei Sfântului Botez; este poate
semnificativ că Timotei, ucenicul Sf. Ap. Pavel, finalizează prin administrarea tainei Sfântului Botez o
lucrare al cărei merit îi revine în exclusivitate Sf. fecioare Irina, dar care niciunde nu este menţionată
în Noul Testament. Cuv. IRINA Egumena mănăstirii Hrisovalant, pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 28
august, s-a născut în Capania din părinţi de neam bun; dorind împărăteasa Teodora să-şi însoare
nevârstnicul fiu, pe Mihail, trimite sluitori în căutarea unei fecioare frumoase şi de neam bun cu care
să-l însoare; trimişii împărătesei o aleg şi pe cuvioasa Irina ca posibil candidat la vrednicia de soţie a
prinţului; trecând în drum spre Constantinopol prin Vizantia, Irina merge să ia binecuvântare de la
marele Ioanichie care, înaintevăzător fiind, îi spune fecioarei: „Bine ai venit Irina, roaba lui Dumnezeu.
Du-te în cetatea împărătească, bucurându-te că lăcaşul Hrisovalantului are trebuinţă de tine, să
păstoreşti fecioaele ce se află într-ânsul”; între timp Mihail fusese căsătorit cu o altă fecioară; Irina îşi
poate urma chemarea, defăimând toate cele lumeşti, vremelnice şi pământeşti; intră în mănăstirea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 118
 Hrisovalant, unde slujeşte cu osârdie şi smerenie împlinind fără preget treburile mănăstireşti; primeşte
binecuvântare de la egumenă să stea la rugăciune de seara până dimineaţa, asemenea marelui
Arsenie; nevoindu-se în rugăciune şi post vreme de trei ani, biruie toate ispitele, desfătările trupului,
slava deşartă, banii, îmbrăcămintea, într-un cuvânt toate cele trupeşti, supunându-le celor spirituale,
duhului; se hrănea cu pâine şi apă şi doar odată pe zi cu puţine verdeţuri; a avut de înfruntat războiul
stârnit de demoni, care nu puteau suferi biruinţele duhovniceşti ale fecioarei; arătându-i-se într-o
noapte, diavolul căuta să o înspăimânte: „Cu mine intri în război, femeie nenorocită şi vrăjitoare!
Aşteaptă puţin ca să cunoşti cine sunt eu şi atunci vei vedea puterea mea cea mare”; rugându-se
multe zile şi nopţi, Domnul îi aduce alinare, izgonind gândurile viclene de care era supărată; murind
egumena mănăstirii, Sf. Metodie Mărturisitorul, patriarh în acea vreme, cunoscând cele viitoare şi
dorinţa monahiilor, a hirotesit-o pe Irina diaconiţă, numind-o egumenă; în această calitate îndemna
la păzirea legilor şi rânduielilor vieţii monahale; a pus accent pe zidirea sufletească, învăţând obştea
că nevoinţele trupeşti, postirea, privegherea, înfrânarea, nu folosesc dacă în suflet nu se înfiripă şi
faptele duhului, adică smerita cugetare, înţelepciunea, dragostea, îndelunga răbdare şi milostenia;
pentru viaţa ei îmbunătăţită Domnul îi trimite un înger care să-i stea mereu alături, dezvăluindu-i cele
ascunse; fiind din fire blândă şi cu multă cuviinţă, nu-i mustra pe faţă pe cei căzuţi în greşeală, ci cu
multă iscusinţă şi iubire îi aducea la pocăinţă fără a-i ruşina; stând într-o noapte la rugăciune, după
obicei, nemişcată şi cu mâinile ridicate, zavistnicii demoni îi aprind veşmintele luând foc din candelă,
rănind-o; este vindecată în câteva zile de Doctorul sufletelor, sporindu-i totodată şi darul proorociei;
vesteşte grabnica moarte a bărbatului surorii sale şi a împăratului Mihail; are o vedenie în care Sf.
Vasile îi spune să meargă cu una dintre monahii, căreia un fermecător din Capadocia îi tulburase
liniştea, la biserica Vlaherna unde însăşi Maica Domnului i se arată în vedenie poruncind Sf. Vasile şi
M. Mc. Anastasia s-o vindece pe acea muncită de demoni; în vedenia de la M. Mc. Anastasia şi
marele Vasile primeşte o legătură în care, deschizând-o, află farmecele şi lucrările diavoleşti de care
pătimea sărmana monahie; ungând-o pe cea bolnavă, după Sfânta Liturghie, cu untdelemn din
candelă, vede farmecele arzând şi nevăzutele legături desfăcându-se; unui corăbier care călătorea
din insula Patmos către Constantinopol i se arată un bătrân frumos la înfăţişare care îi dă trei mere,
spunându-i: „Când vei ajunge în cetatea împărătească, să le dai patriarhului şi spune-i că ţi le-a
trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu şi robul Lui Ioan” şi, scoţând alte trei mere, continuă: „acestea să le
dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, şi spune-i: Mănâncă din acestea pe care sufletul
tău le-a poftit, că acum vin din Rai şi ţi le-am adus”; se poate desprinde de aici înţelesul că mărul,
fructul rodit de Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, nu îi este interzis omului, ci omul trebuie să aibă
înţelepciunea de a aştepta să-i fie oferit de Dumnezeu când este pregătit, căci doar Dumnezeu ştie
când va da omul o bună folosinţă cunoaşterii primite, evitând răul; Irina a dat fiecărei monahii să
guste din acele mere, după ce s-au împărtăşit cu Sfintele Taine, când erau, cu alte cuvinte, pregătite
să primească adevărul; se spune că, arătându-i-se împăratului în vis şi mustrându-l, îl convinge să
elibereze un condamnat pe nedrept la moarte, pârât fiind de nişte zavistnici; apoi, unui om cucernic
şi temător de Dumnezeu, îi vesteşte grabnica petrecere din această viaţă; aşa au cunoscut celelalte
monahii că, spunând Irina: „Dumnezeu să-l odihnească”, îi vestea celui vizat apropiata trecere în
nefiinţă; cunoscându-şi de mai înainte şi trecerea sa la Domnul, pe 28 august, după praznicul M. Mc.
Pantelimon, în ziua sortită petrecerii ei din această viaţă, Irina o numeşte egumenă pe ucenica sa
Maria, îndemnând-o ca, împreună cu toate monahiile, să se sârguiască cu smerenie pe anevoioasa
cale ce duce către Rai, urând lumea şi toată deşertăciunea; după moarte, este aşezată într-o raclă,
fiind apoi îngropată în biserica Sf. Teodor; până în ziua de azi minunile sfintei îi însoţesc şi-i alină pe cei
aflaţi în nevoie, dar îndeosebi pe cei nedreptăţiţi şi care o cheamă în ajutor; este cea care mijloceşte
între toţi cei care, prin lucrarea diavolilor, se duşmănesc, înmuindu-le inimile şi readucând între ei
pacea, liniştea şi dragostea. O altă Sf. Mc. fecioară IRINA este prăznuită în data de 16 aprilie (vezi
Agapia).
 IRINARH - din greacă; είρηνάρχος = întâiul stătător al păcii; mai mare peste cei ce asigură ordinea
(poliţai); derivă tot din Eίρήνη = pace; aşa încât poliţaiul nu este, la origine, doar un instrument mai
mult sau mai puţin conştient de menirea sa, prin care este păstrată ordinea, liniştea într-o comunitate
umană, cum în sens reducţionist se înţelege în contemporaneitate; la modul general, există în univers
structuri spirituale sau materiale prin lucrarea cărora ordinea şi liniştea sunt treptat conştientizate şi
conduse către acel moment când devin pace, când sunt primite şi acceptate ca fireşti, nu mai sunt
percepute ca fiind impuse cu silnicie din afara sinelui; acesta este, în esenţă, rolul „poliţaiului”, el este
agentul prin care pacea este impusă în univers ca stare firească, singura legitimă şi în deplin consens
cu voinţa lui Dumnezeu; pentru un bun creştin, pacea este mijlocul prin care dobândeşte iubirea de
sine, a semenilor şi iubirea de Dumnezeu; a fi în pace cu sine însuşi, dar şi cu întregul univers, este un
semn al stăpânirii, de aceea sensul termenului grecesc είρηνάρχος este stăpânul păcii şi îl numeşte
pe cel aflat în fruntea unei ierARHii (arhiereu, arhidiacon, arhiepiscop, arhitect, etc.); în onomastica
ortodoxă acest nume este necunoscut în prezent.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 119
 IRINEU - din greacă; derivă din Eίρήνη = pace şi are sensul: făcător de pace; cel ce primeşte pacea
lui Dumnezeu; purtătorii acestui frumos nume au înscrisă în destin îndatorirea ca, lucrând în numele şi
cu puterea lui Dumnezeu, să contribuie la instaurarea păcii între toate componentele Creaţiei, dar
îndeosebi între oameni, între oameni şi celelalte făpturi, între oameni şi întregul univers, iar în final între
oameni şi Dumnezeu. Sf. Mc. IRINEU Episcopul Smirnei este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 26 martie; a
trăit în vremea păgânilor împăraţi Maximian şi Diocleţian (284-305); tânăr episcop în cetatea Sermia
din Panonia este prins de ostaşii trimişi de guvernatorul Prov; adus în faţa acestuia, i se porunceşte să
jertfească zeilor, însă Irineu răspunde că tot „cel ce aduce jertfă mincinoşilor zei, acela se va pierde
din poporul său”; supus la chinuri, rămâne neclintit în mărturisirea lui Hristos: „Eu aduc jertfă de bună
mărturisire Dumnezeului meu, Căruia İ-am adus întotdeauna”; rugat de părinţi, de casnici şi prieteni
să-şi cruţe tinereţea supunându-se poruncii împărăteşti, Irineu le răspunde: „Acestea sunt cuvintele
Domnului meu Iisus Hristos: Cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el
înaintea Tatălui Meu”; este aruncat în temniţă şi, adus din nou în faţa guvernatorului, acesta caută
să-i înfrângă voinţa vorbindu-i de plângerea şi suferinţele soţiei şi fiilor săi, la care, invocând cuvintele
Domnului, Irineu îi spune: „De nu se va lepăda cineva de părinţii săi şi de nu se va lepăda de toată
averea sa, nu poate să-Mi fie Mie ucenic. Iar cel ce iubeşte pe tatăl, pe mama, femeie, fii, fraţi sau
rudenii mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic”; nu trebuie să se înţeleagă de aici că Domnul
Iisus Hristos, prin învăţătura Sa, ar institui indiferenţa, lipsa empatiei şi iubirii cu ceilalţi oameni şi cu cei
apropiaţi, ci evidenţiază ierarhia în care cele veşnice şi dumnezeieşti au prevalenţă în faţa celor
lumeşti şi trecătoare, cu care se poate întâmpla să intre în contradicţie; este ceea ce afirmă şi Irineu
când se aşează pe sine şi membrii familiei în mâna lui Dumnezeu, declarând: „Fiii mei au Tată pe
Dumnezeu, pe care şi eu Îl am şi mă închin Lui, căci El poate şi pe dânşii şi pe mine să ne mântuiască.
Spre Acela cu adevărat şi desăvârşit nădăjduim şi sufletele noastre le-am încredinţat Lui, ca să nu
pierim”; dând deci guvernatorul sentinţă de moarte, Irineu este dus pe un pod ridicat în cinstea zeiţei
Artemis, unde îi este tăiat capul şi este aruncat în râul Sava. Pe 23 august este prăznuit Sf. Mc. IRINEU
Episcopul Lugdunului; de neam din părţile Asiei, anume din cetatea Smirna, a fost ucenic al Sfântului
Policarp, episcopul Smirnei, al cărui învăţător a fost Sf. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu; hirotonisit
preot de Sf. Policarp, este trimis să propovăduiască cuvântul lui Hristos în cetatea Lugdun din Galia; în
vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de păgânii împăraţi închinători la idoli, şi după
sfârşitul Sf. Mc. Potin, Irineu este înscăunat episcop al Lugdunului; a scris împotriva ereticilor, arătând
care este dreapta credinţă; a pătimit pentru Hristos în vremea lui Sever, prin tăierea capului.
 IRODION - din greacă; Нρωδίον/Нρωδης/Нρως = semizeu; nume precreştin, rar folosit, inclusiv Rodion,
numele derivat. Sf. Ap. IRODION, unul din cei 70, este prăznuit pe 8 aprilie (vezi. Sf. Ap. Ermie).
 ISAC - din ebraică; are înţelesul: omul care are un legământ cu Dumnezeu; este nume biblic, regăsit
în Vechiul Testament; în onomastica ortodoxă românească nu este folosit, dar este amintit întrucât,
preluat pe filieră greacă, stă la originea numelor unor mari sfinţi şi cuvioşi creştini. Cuv. ISAC Sirul este
pomenit pe 12 aprilie în Vieţile Sfinţilor, unde viaţa sa este reprodusă după informaţiile culese din
convorbirea Sf. Grigorie Dialogul cu diaconul Petru; Isac era din părţile Siriei; părintele Elefterie spune
despre el că rugându-se neîncetat într-o bisercă din cetatea Spoletan, mulţi dintre eclesiarhi, bântuiţi
de duhul mândriei, îl învinuiesc că din fătărnicie şi din slavă deşartă a zăbovit trei zile şi trei nopţi în
biserică; lovindu-l unul dintre ei peste obraz, duhul necurat ce pusese stăpânire pe acela începe să
strige: „Isac mă izgoneşte pe mine”; duhul ce-l stăpânea este alungat prin rugăciunea lui Isac; ieşind
din cetate, cuviosul îşi zideşte o chilie mică, într-un loc pustiu unde ucenicii lui înfiinţează o mănăstire;
rugându-l să primească prinoasele ce îi erau aduse pentru trebuinţele obştii, le răspunde: „Monahul
care câştigă averi pe pământ nu este monah”, cuvinte care ar trebui să dea de gândit multor preoţi
şi călugări din zilele noastre, care se iluzionează gândind că bogăţia nu este rea în sine, ci doar dacă
este rău chivernisită; rostul monahului este să rămână veşnic cu mintea aţintită către Dumnezeu;
Isac, înainte văzător fiind, le porunceşte odată ucenicilor ca toate sapele din mănăstire să fie duse şi
lăsate noaptea în grădină, iar la venirea zilei să pregătească mâncare lucrătorilor; când s-a luminat
de ziuă, au aflat grădina lucrată şi în grădină erau tot atâţia lucrători câte sape fuseseră lăsate, căci
noaptea, venind tălharii să prade, Dumnezeu le-a schimbat gândul punându-i să lucreze pământul;
altă dată, nişte înşelători îşi ascund hainele şi, îmbrăcându-se în zdrenţe, vin la cuviosul Isac cerând
milostenie şi veşminte cu care să-şi acopere goliciunea; însă având darul vederii înainte şi cunoscând
înşelătoria, Isac trimite un uncenic în locul unde îşi ascunseseră hainele, poruncindu-i să le aducă;
altă dată, cunoscând că un copil trimis cu două coşniţe pline cu bucate ascundea una dintre ele, îl
avertizează cu blândeţe să nu se mai atingă de coşniţa ascunsă, căci în ea intrase un şarpe veninos;
în Vieţile Sfinţilor se face şi menţiunea că părintele Elefterie îl confundă pe acest cuvios Isac, despre
care povesteşte aici, cu cel a cărui viată este scrisă de Sf. Grigorie Dialogul; acesta a vieţuit în pustie
şi în cetatea Ninivei, iar cel despre care scrie Sf. Grigorie Dialogul vine din Siria în Spoleta Italiei, când
Italia căzuse sub stăpânirea goţilor (cca. 541) şi când stăpân era Totila.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 120
 ISAAC - din ebraică; este tâlcuit de cunoscători în două variante: râset, bucurie, menit să exprime
bucuria Sarrei la naşterea lui Isaac; sau învăţat prin el însuşi, căci după ce este vândut de fraţii săi lui
Putifar calea în viaţă şi-o caută şi şi-o găseşte singur, îşi trasează propriul destin; nume biblic, neregăsit
pe meleagurile autohtone.
 ISACHIE - din ebraică, pe filieră greacă, având sensul: care descinde din Isac, adică dintr-un părinte
având, precum o spune numele Isac, un legământ cu Dumnezeu; omul, ca fiinţă creată, are dintru
început un legământ cu Dumnezeu prin raporturile instituite între Creator şi opera Sa; având însă
raţiune şi liber arbitru, legământul omului cu Dumnezeu, cu Creatorul său, trebuie să devină liber
consimţit; omul are datoria de a conştientiza existenţa unei legături între el şi Dumnezeu, o legătură
permanent reînnoită în funcţie de etapa duhovnicească parcursă de firea omenească în evoluţia ei
spirituală; Vechiul şi Noul Testament descriu o suită de asemenea etape în evoluţia firii umane, etape
marcate de legământul periodic reînnoit dintre om şi Părintele său ceresc; prin atribuirea numelui
Isachie unor persoane individuale trebuie să se înţeleagă că, aparte de legământul lui Dumnezeu cu
întreaga fire umană, în acest „cadru general” al raporturilor dintre Divinitate şi om există şi un aspect
al legământului care vizează fiecare persoană; este un legământ al fiecărui om cu Dumnezeu şi în
care prevalenţă au particularităţile şi destinul fiecărui suflet, în contextul general al desfăşurării firii
umane de la primul şi până la cel de-Al Doilea Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, Omul desăvârşit,
îndumnezeit, împlinit în destinul rânduit prin cuvintele Părintelui său: „Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră”; iar destinul omului, totuna cu legământul întregii firi omeneşti şi al fiecărui suflet
în parte, este de a se zidi duhovniceşte până la deplina asemănare cu Părintele său, Creatorul. Cuv.
ISACHIE Mărturisitorul, Egumenul mănăstirii Dalmat, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 mai; era în
vremea când eresul arian prindea putere, sprijint fiind de împăraţii Valent şi Irod; fericitul Isachie,
părăsind pustia unde pustnicea, vine la Constantinopol pentru a se alătura celor ce se opuneau
ereziei ariene; năvălind barbarii, au supus Tracia şi se îndreptau spre Constantinopol, împăratul Valent
fiind nevoit să-şi adune oştile pentru a li se opune; cuviosul Isachie încearcă în repetate rânduri să-l
înduplece să lepede erezia ariană şi, nereuşind, prezice că va fi învins în luptă, prins şi ars de viu,
proorocie împlinită nu peste multă vreme; în ajutorul grecilor venind împăratul Romei, Graţian, îl
înscăunează pe împăratul Teodosie cel numit apoi cel Mare; doi boieri, Saturnin şi Victor, îl înştiinţează
pe împăratul Graţian despre proorocia împlinită şi despre curajul cu care Isachie s-a opus lui Valens;
iar Graţian, impresionat de cuvintele auzite, îi alungă pe arieni; rugat de Saturnin şi Victor, cuviosul
Isachie nu se mai reîntoarce în pustie, rămânând în Constantinopol; apoi Saturnin şi Victor îi zidesc
fiecare câte o locuinţă, Isachie preferând să petreacă în cea zidită de Saturnin într-un loc prielnic
vieţii de pustnicie, loc cu care fusese obişnuit, construcţie ce va deveni mănăstirea Dalmat; Isachie a
fost povăţuitor multor monahi cărora, ajungând la adânci bătrâneţi, le va pune egumen pe fericitul
Dalmat (vezi mai jos); atunci când trece la veşnica odihnă, cinstitu-i trup este depus în biserica Sf.
Întâiului Muc. Ştefan. Cuv. Părinţi ISACHIE, Dalmat şi Faust sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 3 august;
Cuv. Isachie este pomenit şi aparte, pe 30 mai (precum s-a relatat mai sus); Cuv. Dalmat a fost ostaş
în vremea împăratului Teodosie cel Mare; lepădându-se de cele lumeşti, merge la Isachie împreună
cu fiul său Faust şi sunt tunşi în rânduiala monastică, nevoindu-se în pustniceşti osteneli; când Isachie
a ajuns la adânci bătrâneţi, îl numeşte egumen în locul său pe Dalmat, după al cărui nume s-a numit
apoi acea mănăstire: a lui Dalmat; acesta a fost hirotonisit preot de patriarhul Constantinopolului,
Atic; postea adesea până la 40 de zile, biruind astfel puterea diavolului, şi a luptat împotriva ereziei
nestoriene, sprijinindu-i pe Sfinţii Părinţi la cel de-al treilea Sinod ecumenic ţinut la Efes, în timpul
împăratului Teodosie cel Mic; a fost numit arhimandrit în mănăstirea Dalmatului; s-a mutat la Domnul
la adânci bătrâneţi; iar Cuv. Faust, numărat împreună cu cuvioşii părinţi amintiţi, străbătând cu bine
prin nevoinţele monahiceşti, s-a mutat la veşnicele lăcaşuri cinstit fiind în rând cu sfinţii. Cuv. Părinte
ISACHIE, închisul de la Pecersca, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 14 februarie; ca mirean a fost
negustor; apoi, dorind să devină monah, şi-a împărţit averea la săraci şi mănăstiri şi, mergând la Cuv.
Antonie, care se nevoia într-o peşteră, îl roagă să-l primească în rânduiala monahală; ca monah a
dus o viaţă aspră, închizându-se într-o peşteră unde se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu; prescura cu
care se hrănea şi apa îi erau aduse acolo de Cuv. Antonie, primindu-le printr-o deschizătură mică; 7
ani a petrecut fără a ieşi din chilie; într-o noapte este ispitit de diavoli care, arătându-i-se în chipul
unor tineri frumoşi, cu feţe strălucitoare, îi spun: „Isachie, noi suntem îngeri”; lăsându-se înşelat, Isachie
i se închină celui ce îi este prezentat ca fiind Hristos, fără a-şi face însă şi semnul crucii, după care
demonii îşi arată adevăratul chip şi, cântând din fluiere, timpane şi viori, îl obligă pe Isachie să joace
toată noaptea, batjocorindu-l; venind a doua zi Antonie, şi Isachie nerăspunzând, monahii sparg uşa
chiliei găsindu-l aproape mort, iar Teodosie va cunoaşte că acolo a fost o lucrare diavolească; la
chemarea voievodului Sviatoslav, Antonie merge la Cernigov şi îşi sapă o chilie unde se sălăşluieşte;
cuviosul egumen Teodosie împreună cu toţi fraţii îl urmează, luându-l şi pe Isachie, care vreme de doi
ani a fost ca mort, neputând nici să şadă, nici să se întoarcă de pe o parte pe alta; în toată această

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 121

 perioadă n-a gustat nici pâine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu; în al treilea an a
început a vorbi; revenindu-şi încetul cu încetul, Isachie îşi reia viaţa cea aspră; înţelegând însă cât de
primejdioasă este vieţuirea în singurătate pentru un suflet care, lipsit de ajutorul fraţilor, lesne poate fi
înşelat, spune, adresându-se diavolului: „de aceea nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui
Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire”; în Vieţile Sfinţilor sunt reproduse apoi din Patericul Pecerscăi
câteva dintre faptele sale minunate; căutând să scape de cinstirea ce i se arăta, mimează nebunia
şi se sălăşluieşte în peştera cuviosului Antonie, care între timp trecuse la Domnul, răbdând necazurile,
căci prefăcându-se nebun a avut de îndurat certări şi bătăi; iese biruitor din înfruntarea cu demonii
care adesea îl supărau spunându-i: „Al nostru eşti Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat”;
diavolii încercau adesea să-l înspăimânte arătându-i-se sub chipul unor fiare cumplite, urs, leu, fără
însă a-l putea birui pe fericitul Isachie, care le amintea: „Voi m-aţi biruit pe mine arătându-vă în
chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace,
de şerpi şi de jivine, precum singuri sunteţi necuraţi”; se îmbolnăveşte şi este dus de fraţi în mănăstire,
unde după numai opt zile îşi dă sufletul în mâinile Domnului; viaţa Cuv. Isachie poate fi pilduitoare
pentru orice bun creştin, punându-se accentul pe discernământul trebuincios pentru a recunoaşte
vicleanul vrăjmaş care adesea i se arată omului ca înger de lumină, căutând să-l smintească şi să-l
abată de la calea cea dreaptă.
ISAIA - din ebraică; se tâlcuieşte: Emanuel este mântuirea; destinul omului în universul Creaţiei lui
Dumnezeu oscilează între două extreme: pe de o parte, este ceea ce se înţelege în creştinism prin
mântuire, şi care se dobândeşte printr-un necontenit avânt spre înalturi, o evoluţie duhovnicească ce
poartă omul până în pragul Casei lui Dumnezeu, care este şi adevărata sa casă; iar pe de altă parte
o involuţie, asimilată căderii, prin care sufletul omului, componenta nobilă a dualităţii trup/suflet, se
îndepărtează de origini, de Părintele său, într-o tentativă de autonomizare ce va conduce, în final, la
ratarea propriului destin care, aşa cum s-a spus, este mântuirea; omul este mântuit de către Hristos,
dar nu fără acceptul şi propria sa lucrare; mântuirea nu-i este impusă silnic, este un demers conştient
în care sufletul înţelege că doar prin puterile sale nu-şi poate împlini destinul, nu se poate desăvârşi în
raţiunile firii umane şi atunci se întoarce către Dumnezeu, către Cel despre care a aflat de la trimişii
Săi că-i poate arăta calea pe care urmând-o se zideşte pe sine ca fiu al Tatălui Ceresc; şi atunci
strigă, într-un elan ce-i reconsideră întreaga existenţă, invocând ajutorul Celui al Cărui nume l-a aflat:
Emanuel este mântuirea; şi dacă omul însuşi se mântuieşte, devine vrednic să poarte numele Celui cu
care s-a înfrăţit pentru a străbate prin tenebrele şi hăţişurile universului, devine el însuşi Emanuel prin
participare, după cum numele propriu al fiecărui suflet este asociat unei familii, unui părinte; părintele
celui ce se declară cu deplină încredinţare rob al lui Hristos este Însuşi Tatăl Ceresc; omul Îi devine lui
Dumnezeu fiu prin asocierea cu Fiul, prin participare la trupul mistic al Domnului Iisus Hristos. Pe 9 mai
este prăznuit Sf. Prooroc ISAIA, cel mai mare prooroc mesianic; era fiul lui Amos (nu proorocul), rudă
cu Amesie, regele iudeilor; a început a prooroci în vremea lui Azaria (numit Ozia în Scriptură), în zilele
lui Ioatam, fiul lui Ozia, lui Ahaz, fiul lui Ioatam, lui Ezechia, fiul lui Ahaz, şi lui Manase, fiul lui Ezechia, de
la care a şi pătimit; s-a învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu Însuşi, înconjurat de Serafimii care cântau:
„Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de slava Lui”; unul dintre Serafimi a luat
cu cleştele un cărbune aprins de pe altar şi, atingându-l de buzele sale, a zis: „Iată, s-a atins acesta
de buzele tale şi va şterge Domnul fărădelegile tale şi păcatele tale le va curăţi"; de unde trebuie să
se înţeleagă că sufletul omului este purificat prin foc şi că măsura curăţirii sale este dată apoi de
vorbele ce-i vor ieşi pe gură; până ce Dumnezeu Însuşi nu se atinge de gura omului, până ce nu-i va
pune în minte gândurile Sale, omul nu va putea rosti niciodată adevărul; auzind Isaia glasul Domnului
întrebând: „Pe cine voi trimite şi cine va merge la poporul Meu?”, îndată răspunde: „Iată, eu sunt
Doamne. Trimite-mă pe mine!”; a proorocit robirea Galileei şi Samariei de către asirieni, năvălirea lui
Senaherim asupra Iudeei, şi stricarea multor cetăţi; însă a rămas în iudeo-creştinism pentru proorociile
despre zămislirea şi naşterea lui Hristos din Fecioară, căci a spus: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi
va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Ieşi-va toiag
din rădăcina lui Iesei (Pracurata Fecioară) şi floare din rădăcina lui va creşte (Hristos) şi va odihni
peste Dânsul Duhul lui Dumnezeu, care din Tatăl este şi spre Fiul se odihneşte. Prunc s-a născut nouă şi
Fiul S-a dat nouă, a cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui; şi se cheamă numele lui Înger de mare
sfat”; a proorocit şi despre patimile lui Hristos: „Acesta poartă păcatele noastre şi pătimeşte durere
pentru noi. Rănitu-S-a pentru păcatele noastre şi a fost muncit pentru fărădelegile noastre şi cu rana
Lui noi toţi ne-am vindecat. Ca o oaie spre junghiere şi ca un miel fără glas împotriva celui ce-L tunde
pe El; aşa nu Şi-a deschis gura Sa...”; iar despre Crucea lui Hristos a spus: „Slava Libanului va veni la
tine, Ierusalime, cu perg(?) şi cu cedru, ca împreună să preamărească locul cel sfânt al Meu, zice
Domnul - şi locul picioarelor Mele îl voi preamări”; Isaia împreună cu soţia sa a petrecut de bunăvoie
în sărăcie, în smerenie şi în înfrânare; a proorocit pieirea Egiptului şi Etiopiei prin împăratul asirienilor
Senaherim; a fost un mare făcător de minuni: când Ierusalimul era împresurat de duşmani, a făcut să

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 122

 izvorască apă de sub muntele Sionului (precum spun Sf. Epifanie şi Sf. Dorotei al Tirului), izvor care s-a
numit Siloam, tâlcuindu-se „trimis”, căci a fost trimis de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile poporului;
a eliberat cu rugăciunea din împresurare cetatea Ierusalimului, ucigând 180.000 de ostaşi din armata
asirienilor, Senaherim retrăgându-se în Ninive unde este ucis de fiii săi; îl tămăduieşte apoi pe Ezechia,
spunându-i că pentru rugăciunile şi lacrimile sale i s-au adăugat 15 ani de viaţă; şi pentru ca această
proorocie să se poată împlini, soarele a întârziat în fiecare zi „cu zece trepte” (cum se spune la Vieţile
Sfinţilor), minune care i-a cutremurat pe înţelepţii din Babilon, până la care a ajuns vestea despre
proorociile sale; prooroceşte apoi că va fi o vreme când babilonienii vor veni şi vor lua din casa lui
Ezechia toate cele adunate de părinţii lui; luând Manase, fiul lui Ezechia, stăpânirea în Iudeea, se va
abate de la căile Domnului zidind altare idolilor păgâni şi lui Baal, îndeletnicindu-se cu vrăjitoria şi
prigonindu-i pe toţi cei care nu se învoiau cu închinarea la idoli; mustrat de Isaia pentru vărsarea de
sânge, nesuferind Manase şi conducătorii evreilor o asemenea mustrare, îl prind şi îl omoară tăindu-l
cu fierăstrăul; este îngropat aproape de izvorul Siloamului, scos la suprafaţă de el cu rugăciunea, la
vreme de secetă; lângă acest izvor s-a zidit apoi scăldătoarea unde un orb din naştere îşi recapătă
vederea, tămăduit de Domnul Iisus Hristos. Cuv. ISAIA Episcopul Rostovului, pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 15 mai, s-a născut în Rusia din părinţi creştini, iubitori de Hristos; a îmbrăcat schima monahală în
mănăstirea Cuv. Teodosie; era blând, smerit, ascultător, iubitor de fraţi, nu iubea câştigul; era drept şi
înţelept; Cuv. Teodosie, după petrecerea din această viaţă a Cuv. Varlaam, şi răspunzând dorinţei
binecredinciosului domn Izaslav Iaroslavici, îi dă binecuvântare lui Isaia pentru a primi egumenia
mănăstirii Sf. M. Mc. Dimitrie; a rămas acelaşi smerit şi ascultător monah, fiindu-le celor păstoriţi pildă,
căci lucra alături de ei, toate cele poruncite împlinindu-le cu sârguinţă; trecând apoi la Domnul
Fericitul Leontie, făcătorul de minuni, Isaia este ales Episcop al Rostovului; ca episcop îşi cerceta cu
sârguinţă eparhia, risipind capiştile idoleşti; a fost milostiv pentru cei săraci, văduve; îi mângâia pe cei
întristaţi, îi ajuta şi îi sprijinea pe cei în primejdie; primeşte înştiinţare de la sfinţii îngeri despre sfinţirea
bisercicii Pecersca, la care se grăbeşte să ia parte; bine păstorind turma oilor cuvântătoare, pe mulţi
necredincioşi i-a câştigat pentru Hristos; s-a îngrijit de zidirea de biserici şi a înfăptuit multe minuni; şi-a
sfârşit viaţa cea vremelnică în anul de la zidirea lumii 7598 (1090d. Hr.), în ziua de 15 mai.
 Sf. Mc. ISAVRU şi cei împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 17 iunie; Isavru s-a născut
în Atena; ieşind din patria sa, merge la o peşteră din Apolonia unde îi află pe Inochentie, Peregrin,
Felix şi Ermia, pe care îi învaţă să se lepede de cele lumeşti şi trecătoare; pentru credinţa lor creştină
sunt pârâţi de rudenii eparhului Tripodie; sunt prinşi de Tripodie, care porunceşte să fie daţi la chinuri;
Isavru şi cei împreună cu dânsul sunt chinuiţi prin foc şi apă de Apolonie, fiul eparhului; sunt izbăviţi în
chip minunat de chinuri, pe mulţi câştigându-i pentru credinţa în Hristos, printre care şi doi cetăţeni
de frunte, fraţii Ruf şi Rugin; cei prinşi sunt condamnaţi la moarte şi le sunt tăiate capetele.
 ISIDOR - din greacă; Ισίδωρος = darul zeiţei Isis, zeiţa egipteană a naturii; un nume rar întâlnit în
onomastica ortodoxă, poate tocmai datorită referinţei la o antică zeitate păgână. Sf. Mc. ISIDOR din
insula Hiului (Chios?) este prăznuit pe 14 mai; era de neam din Alexandria; a fost recrutat la oaste de
Numerian, la porunca împăratului Deciu, şi adus împreună cu alţi tineri în ostrovul (insula) Hiului; avea
o viată bineplăcută lui Dumnezeu, petrecând în post şi înfrânare, ferindu-se de deşertăciunile şi
desfătările lumii acesteia şi de necurăţiile păgâneşti; ieşind poruncă de la împăratul Deciu ca toţi
închinătorii lui Hristos, îndeosebi ostaşii, să jertfească zeilor, iar dacă nu se supun de bunăvoie să fie
siliţi prin chinuri, fericitul Isidor este pârât ca fiind creştin de un ostaş cu numele Iulie (Iulius); ameninţat
de Numerian cu munci şi pedepse, Isidor răspunde cu cuvintele Domnului: „Cel ce crede în Mine, de
va şi muri, viu va fi”; dezbrăcat şi bătut cu vine de bou, îndemnat să se supună voinţei împărăteşti,
Isidor spune: „Eu mă supun voii şi poruncii Domnului meu, împăratul cel Ceresc şi veşnic; pe Acela Îl
mărturisesc, Îl cinstesc, şi nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca şi eu să nu fiu lepădat de El în
ziua judecăţii” -sunt cuvinte care ar trebui să le dea de gândit multor aşa-zişi creştini din zilele noastre,
cei ce slujesc lui Mammona şi stăpânitorilor acestei lumi; lui Isidor îi este tăiată limba cu care-L slăvea
astfel pe Hristos, dar continuă să vorbească limpede mărturisindu-l pe adevăratul Dumnezeu; văzând
minunea, Numerian cade la pământ şi amuţeşte; nemaiputând rosti cuvinte, porunceşte în scris să-i
fie tăiat capul; trupul sfântului este aruncat spre a le fi câinilor şi fiarelor mâncare; un om cu numele
Amonie, prieten al Sf. Isidor şi creştin tăinuit, luând cinstitul trup, sapă în taină un mormânt punându-l
în pământ; plecând apoi cu o corabie spre Helespont, în Cizic, Amonie îşi află şi el mucenicescul
sfârşit; apoi Mironia, o femeie credincioasă venită din Efes, scoate moaştele sfântului din pământ, le
unge cu miresme de mult preţ, le înfăşoară cu pânză curată şi le îngroapă într-un loc cinstit deasupra
căruia, după încetarea prigoanei, este ridicată o biserică. Cuv. ISIDOR Pelusiotul este prăznuit pe 4
februarie; era de neam egiptean şi se înrudea cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi cu Sf. Chiril care
i-a urmat în scaunul arhieresc; despre el a scris istoricul Nichifor şi Evagrie Ponticul în a sa Istorie
bisericeacă; şi Isidor a lăsat multe scrieri de folos bisericii; a fost un mare sprijinitor al Sf. Ioan Gură de
Aur căruia, izgonit pe nedrept din scaun, i-a luat apărarea prin scrisori trimise împăratului Arcadie şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 123
 arhiepiscopului Alexandriei; a petrecut în osteneală, credinţă, fapte bune şi feciorie, fără a defăima
însă nici însoţirea legiuită dintre bărbat şi femeie, căci spune într-o epistolă către Antonie Scolasticul:
„Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce păzesc fecioria, iar cu luna pe cei care vieţuiesc în
văduvia cea neprihănită; iar cu stelele pe cei care locuiesc în însoţire cinstită, după cuvântul Sf.
Apostol Pavel, care zice: alta este slava soarelui, alta este slava lunii, şi alta slava stelelor”; când
spune: „De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia să fie mai luminoase, iar de nu este
gândul smerit, apoi şi faptele bune cele luminoase se întunecă şi cele mari se micşorează”, din
cuvintele sale se desprinde şi înţelesul că smerenia trebuie să însoţească întotdeauna lucrarea unui
suflet îmbunătăţit; adânca sa înţelpciune şi cunoaştere a sufletului omenesc reiese cu prisosinţă din
epistola către Paladie, episcopul Elinopolei, în care vorbind despre raporturile cu partea femeiască
Isidor atrage atenţia asupra gândurilor necuvioase care întinează sufletul chiar şi atunci când trupul
rămâne curat; deşi se adresează îndeosebi clerului, spusele sale au însă relevanţă şi pentru un mirean
râvnitor: „De vorbele femeieşti fugi, pe cât poţi, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoţiei,
mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie decât cei care s-au dus în munţi şi în pustie. Pentru că aceştia au
grijă de sine şi de popor, iar cei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei”; măsura după care este
judecat un preot, este alta, căci el stă ca model de viaţă celor pe care îi păstoreşte şi pentru care va
răspunde în faţa Dreptului Judecător; prin cuvintele adresate episcopului Paladie, Isidor povăţuieşte
omul dornic să propăşească duhovniceşte să se pătrundă şi să se împărtăşească de înţelepciunea
ce îndeamnă ca şi sufletul său să fie păzit de păcat, nu doar trupul; trecând la Domnul la adânci
bătrâneţi, acest cuvios Isidor s-a sfârşit cu pace. În Vieţile Sfinţilor, tot pe 14 mai, este pomenit şi Cuv.
ISIDOR cel nebun pentru Hristos; era de prin părţile Apusului, de neam roman şi din ţinutul nemţesc;
asemenea vechilor Sf. Andrei şi Simeon, s-a făcut nebun pentru Hristos; s-a dus în părţile Răsăritului
răbdând gol atât frigul iernii, cât şi arşiţa soarelui; ziua îşi ostenea trupul, pătimind multe bătăi şi ocări;
iar noaptea se ruga neîncetat; mergând din cetate în cetate, socotit fiind cu mintea rătăcită, ajunge
la cetatea Rostov unde îşi face o colibă pe un loc uscat în mijlocul unei bălţi, unde se găsesc acum
sfintele sale moaşte; pentru smerenia şi dragostea pentru Dumnezeu a fost dăruit cu puterea facerii
de minuni; una dintre minunile vrednice de pomenire o împlineşte când, oprindu-se corabia unor
negustori în mijlocul valurilor, aceştia aruncă sorţii pentru a vedea pentru care dintre ei a stat corabia
în loc, izbită de valuri şi în primejdie să fie sfărâmată; cel asupra căruia au căzut sorţii este aruncat în
mare, fiind salvat de Isidor care, umblând pe mare la fel ca pe uscat, aleargă după corabie şi îl urcă
sănătos pe cel în pericol să se înece, poruncindu-i însă să nu pomenească nimănui cum şi de cine a
fost salvat, ci să spună că puterea dumnezeiască l-a izbăvit din adâncul mării; refuzându-i-se odată
un pahar de băutură de la masa voievodului Rostovului şi a episcopului, toate vasele au fost găsite
goale; înţelegând voievodul că pentru nemilostivirea pristavului (chelar) a dispărut băutura, trimite
să-l caute pe Isidor, dar acesta nu a putut fi găsit; însă venind spre sfârşitul mesei, Isidor îi înmânează
epicopului o prescură şi îi spune: „Arhiereule, primeşte această prescură pe care am luat-o în acest
ceas din mâinile preasfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sf. Sofia” (ei aflându-se însă în Rostov!!);
şi, odată cu revenirea lui Isidor, toate vasele s-au umplut cu băutură; s-a mutat la Domnul neştiut de
nimeni, în coliba sa, de unde ieşea o bună mireasmă care a umplut toată cetatea; găsit de un om,
câţiva bărbaţi temători de Dumnezeu, cunoscându-i viaţa, au îngropat cinstitul său trup în acelaşi
loc unde a murit; deasupra mormântului fericitului Isidor a fost apoi construită o biserică cu hramul
Înălţarea Domnului; la mormântul său mulţi şi-au aflat tămăduirea de suferinţele lor. Cuv. ISIDORA cea
nebună pentru Hristos este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 10 mai; s-a nevoit în mănăstirea de fecioare
Tabenisiot din Tebaida, în Egipt; prefăcându-se a fi nebună, adesea era ocărâtă şi necăjită de către
celelalte monahii; nu răspundea la ocări, deşi adeseori era bătută; se prefăcea uneori a fi îndrăcită;
nu purta culion, asemenea celorlalte 300 de fecioare, acoperindu-şi capul cu o zdreanţă; se hrănea
doar cu rămăşiţele de la masa surorilor ei; cuviosului Pitirun, un bărbat îmbunătăţit, i se arată îngerul
Domnului vestindu-i că în mănăstirea Tabenisiot vieţuieşte o fecioară bineplăcută lui Dumnezeu, cu o
trăire mult mai înaltă decât a lui, căci slujind tuturor şi fiind batjocorită nu s-a îndepărtat cu inima de
Dumnezeu; venind în mănăstire şi rugând surorile să vină toate înaintea lui, nu o vedea însă pe cea
despre care îi vorbise îngerul; înţelegând că una dintre călugăriţe lipseşte, celelalte surori şovăiau
însă să o cheme pe Isidora, pe care o considerau nebună; chemată fiind într-un târziu, stareţul cade
la picioarele ei spunând, spre uimirea celorlalte monahii: „Binecuvântează-mă maică!”; astfel a aflat
întreaga obşte cinstea de care cuvioasa Isidora se făcuse vrednică înaintea Domnului; nesuferind
însă cinstea arătată de surori, după plecarea stareţului părăseşte în taină mănăstirea şi se retrage în
locuri rămase neştiute.
 ISIHIE - din greacă; are semnificaţia: liniştea naturii, pace sufletească; un nume nespecific laicatului,
des întâlnit însă printre monahi; este starea de armonie care aduce cu sine liniştea şi pacea sufletului,
condiţie esenţială a străbaterii peste hotarele lumii sensibile pentru a putea pătrunde omul în lumile
spirituale, căutându-şi calea către împlinirea sa ca fiinţă umană, alăturându-se Domnului Iisus Hristos;

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 124

 luate împreună, ambele tâlcuiri descriu starea în care trebuie să se statornicească sufletul omenesc,
pacea dintre cele trei puteri sufleteşti şi configurarea lor potrivit raţiunilor desprinse din contemplarea
Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a se putea îndrepta omul către împlinirea poruncii de a stăpâni
peste pământ, peste lumea materială, fără a se lăsa însă ispitit de plăcerile vinovate experimentate
prin trup; numele, atunci când nu este aplicat unei persoane anume, descrie acea stare căutată cu
osârdie de marii mistici ai ortodoxiei, cunoscută sub numele de isihasm. Cuv. ISIHIE Pustnicul este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 5 martie; se spune despre Cuv. Isihie că era din ţara antrapenească(?),
lângă marea ce scaldă Adriania (Marea Adriatică?); s-a retras în muntele Maionis(?), unde mai mulţi
diavoli se sălăşluiseră; temându-se că vor fi alungaţi, diavolii intră în doi oameni, Ioan şi Ilarion, care
întâmpinându-l pe Isihie căutau să-l abată de la decizia sa, înspăimântându-l cu mulţimea fiarelor ce
bântuiau locul; fără a ţine cont de primejdiile ce pândeau în tot locul, cu rugăciunea şi cu puterea
Crucii Isihie alungă demonii, zidindu-şi acolo o chilie şi întemeindu-şi o grădină din care se hrănea;
năvălind păsările şi stricându-i grădina, cuviosul le răpeşte cu rugăciunea posibilitatea de a zbura,
dar milostivindu-se, le eliberează; zideşte apoi lângă un curs de apă o bisericuţă cu hramul Sf. Andrei
unde petrecea împreună cu ucenicii săi; după ce alungă un duh necurat dintr-o femeie, insuflat fiind
de Duhul Sfânt, prooroceşte că în acel loc va fi zidită o mănăstire de femei care vor izgoni demonii
prin puterea rugăciunii lor; şi-a cunoscut cu 30 de zile mai înainte trecerea la Domnul; în miez de
noapte, o lumină strălucitoare a însoţit trecerea sa la cele veşnice şi, trecând la Domnul, Isidor a spus:
„În mâinile, Tale, Doamne, îmi dau duhul meu”; este îngropat în biserica de el zidită; dar în anul de la
facerea lumii 6300, în vremea stăpânirii lui Constantin şi a Irinei (780-797), Teofilact, episcopul Amasiei,
îi strămută cinstitele moaşte aflate nestricate punându-le în dreapta altarului; în locul unde a pustnicit
în timpul vieţii s-a întemeiat o mănăstire de fecioare, precum proorocise. Fericitul ISIHIE cel din linişte
este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 3 octombrie; vieţuind mai întâi în nebăgare de seamă, s-a
îmbolnăvit şi a murit, însă după un ceas a înviat; închizându-se în chilie a petrecut 12 ani în linişte, fără
a vorbi cu cineva, vărsând multe lacrimi; apropiindu-i-se sfârşitul şi fraţii cerându-i să le spună un
cuvânt folositor, fericitul Isihie rosteşte: „Iertaţi-mă! Fiecare gândind întotdeauna la moarte, nu poate
să greşească...”; sunt cuvinte adânci, la a căror semnificaţie creştinul poate medita în toată vremea
petrecerii sale în trupul acesta stricăcios, pentru a străbate anevoioasa şi strâmta cărare a mântuirii
bineplăcând lui Dumnezeu, Căruia se va feri să-İ greşească.
 ISMAIL - varianta turcită a ebraicului Ishmael = Domnul ascultă; Ishmael este numele primului născut
al patriarhului Avraam, avut cu roaba soţiei sale, Agar, şi prefigurează ascultarea de care aceasta se
învredniceşte în faţa lui Dumnezeu când, alungată de Sarah, soţia lui Avraam (mânioasă că stearpă
fiind nu-i putea dărui soţului ei un prunc) este pe punctul de a pieri în deşert. Din istoria alungării lui
Agar omul trebuie să înţeleagă că nici un suflet nu este îndepărtat de Dumnezeu, nu este lipsit de
ajutorul Său, dacă se roagă cu credinţă; Domnul ascultă, nu îi închide sufletului uşa; dacă rugăciunile
nu-i sunt întotdeauna împlinite, este fie pentru că nu se roagă cu deplină încredinţare, fie cele cerute
nu-i sunt de folos; Sf. Mc. ISMAIL, Manuil şi Savel sunt prăznuiţi pe 17 iunie (vezi Sf. Mc. Manuil).
 ISRAIL - din ebraică; Yisrael = cel care vede cu adevărat; este numele atribuit de Dumnezeu lui Iacob
după lupta sa cu El; este mai cunoscut sub forma derivată: Israel; instituie principiul posibilităţii de a
schimba un element de destin prin nume, practică împământenită la intrarea în monahism, dar şi la
hirotonisirea ca preot sau diacon, punându-l sub ocrotirea unui sfânt dacă novicele nu are un nume
creştinesc; nu se mai regăseşte printre numele de botez.
 IUDA - din ebraică; Yehudah = cel puternic; după alte interpretări sensul este: căutare, preţ, favoare,
dar şi celebrare; personaj biblic: dintre toate cele 12 triburi ale lui Israel doar tribul lui Iuda a rămas în
istorie după distrugerea regatului de nord; omul poate înclina şi către rău, folosindu-şi puterea în mod
distructiv, asemenea lui Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12 ucenici, cel care îşi vinde Învăţătorul pe
arginţi; puterea este modalitatea prin care legile lui Dumnezeu sunt activate în univers; puternic cu
adevărat nu este deci decât cel învestit de Dumnezeu cu administrarea legilor universului, şi care
rămâne neclintit în adevăr; orice uzurpare a puterii, asumarea unei vrednicii pentru care nu a fost
rânduit de Dumnezeu, sau reaua folosinţă a puterii legiuite, sunt pedepsite mai devreme sau mai
târziu; din perspectiva structurii ierarhice a Creaţiei, puterea se exercită doar sub mandat divin; de
aceea, puternic în deplinătatea înţelesului duhovnicesc al cuvântului, este doar un suflet care a
înţeles că nu este decât chivernisitorul unei puteri ce nu-i aparţine, nu ţine de fiinţa sa, este un dar
primit, în anumite condiţii, de la Stăpânitorul de drept, Atotputernicul Dumnezeu, şi Căruia îi va da
socoteală de modul în care a înţeles să se folosească de încrederea acordată; raportat la un alt
personaj biblic (Iuda, ruda Domnului, care la început se îndoieşte de dumnezeirea lui Iisus, după cum
se va vedea), acest nume poate fi asociat căutării adevărului care nu are preţ, este dincolo de orice
evaluare cu măsuri omeneşti; este favoarea deosebită de care se bucură un suflet vrednic să vadă
adevărul, aşa cum L-a văzut Iuda în persoana Domnului Iisus Hristos, precum şi sărbătoarea în care
petrece sufletul celui vrednic să se împărtăsească de adevăr, celebrarea unirii cu Hristos în Duh. În
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 125
 ziua de 19 iunie este prăznuit Sf. Ap. IUDA ruda Domnului; a fost unul dintre cei 12 Apostoli, ucenici ai
Domnului; se trăgea din seminţia lui David şi a lui Solomon; maica sa a fost fiica lui Agheu, fratele lui
Zaharia şi soţia lui Iosif, căruia i-a născut patru fii: Iacob, Iosif, Simon şi Iuda; a greşit la început faţă de
Hristos, în care nu L-a recunoscut pe Mesia; a fost numit de Sf. Matei evanghelistul Levi, sau Tadeu,
înţelesul tainic al acestor numiri fiind revelat de tâlcuiri, căci Levi înseamnă împreună, sau din inimă,
sau ca un leu, întrucât după ce şi-a recunoscut greşeala, cunoscând că Iisus este Mesia, s-a nevoit
luptând cu bărbăţie pentru El, ca un leu şi din toată inima, dorindu-şi să fie şi să rămână împreună,
duhovniceşte, cu Domnul Iisus; iar Tadeu se tâlcuieşte lăudător, sau mărturisitor, cele două lucrări
cărora li s-a dedicat Iuda ca Apostol; în Faptele Apostolilor este numit Varsava, adică fiul întoarcerii,
căci după greşelile sale se întoarce către Hristos cu pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste; nu trebuie
confundat cu Iuda Iscarioteanul; după Înălţarea Domnului, Sf. Ap. Iuda L-a propovăduit pe Hristos în
mai multe ţări; a vestit Evanghelia lui Hristos în Galileea, Samaria, Iudeea şi Idumeea, apoi în Arabia,
Siria şi Mesopotamia; a mers în Edesa, unde îl precedase un alt Tadeu, unul dintre cei 70 de ucenici ai
Apostolilor, a cărui lucrare o desăvârşeşte; a vestit apoi cuvântul mântuirii şi în Persia, unde a scris în
greacă Epistola sobornicească păstrată în canonul Noului Testament; în scrierile sale dogmatice
tratează despre Taina Preasfintei Treimi şi cea a Întrupării lui Hristos, despre deosebirile dintre îngeri şi
demoni şi despre înfricoşata Judecată; în alte scrieri învaţă cum să se ferească omul de necurăţia
păcatelor trupeşti, mândrie, neascultare, zavistie, huliri, urâciune, meşteşuguri vrăjitoreşti şi vicleşuguri,
despre statornicie în credinţă, în rugăciune şi în dragoste; vorbeşte despre întoarcerea la credinţă a
celor rătăciţi şi despre paza minţii; a evitat învăţăturile vătămătoare de suflet ale ereticilor şi a insistat
asupra nevoii ca mărturisirea sfintei credinţe ortodoxe să fie numaidecât urmată de fapte; este prins
în părţile Araratului pe când propovăduia, spânzurat pe un lemn în chip de cruce şi străpuns cu suliţa.
 IUDITA - din ebraică; Judith = femeie din (oraşul) Jehud; este numele unui personaj biblic din Vechiul
Testament (Iudita şi Holofern); ca nume de botez nu se mai regăseşte în onomastica românească.
 IULIA, IULIU, IULIAN, IULIANA, JULIETA - pe filieră latină, are înţelesul: descendent al lui Jupiter; pe filieră
greacă descendenţa este raportată la Iov: fiul lui Iov, o altă numire a principalei zeităţii din Panteonul
grecesc (nu personajul biblic cu acelaşi nume); în alte interpretări, este considerat ca provenind din
limba greacă, având înţelesul: bărbos; referinţa la o descendenţă nobilă, poate sugera ca element
de destin poziţionarea pe o treaptă superioară într-o ierarhie, care poate fi şi duhovnicească, după
cum se va vedea din vieţile sfinţilor purtători ai acestul frumos nume şi care, dincolo de asocierea cu
o zeitate păgână, i-au conferit profunde valenţe creştine. Sf. Mc. IULIA Fecioara, pomenită în Vieţile
Sfinţilor pe 16 iulie, a fost fiica unul bărbat vestit, cu numele Analson; când perşii cuceresc cetatea
Cartagina, este dusă în robie şi în Siria Palestinei este vândută unui negustor păgân, care zadarnic a
încercat s-o înduplece să se lepede de Hristos; este impresionat de blândeţea, răbdarea şi smerenia
ei; postea în toate zilele, mai puţin duminica; odată cu trecerea timpului stăpânul fecioarei începe să
o îndrăgească şi să o cinstească pentru ostenelile şi înfrânarea arătate; mergând cu mărfuri în Galia,
negustorul s-a oprit în Corsica în timpul prăznuirii unuia dintre zei, aducând şi el jertfă, împreună cu
însoţitorii săi, mai puţin Iulia care rămâne pe corabie; aflând mai marele cetăţii că Iulia este creştină,
îi cere negustorului s-o aducă în faţa sa pentru a o sili să jertfească zeilor; negustorul nu se învoieşte
însă nici s-o silească -ştiind că nu se va lăsa îngrozită de ameninţări- şi nici să o dea la schimb pentru
alte patru roabe, cum i se propune; dând stăpânitorul cetăţii o masă în cinstea oaspeţilor, negustorul
şi slujitorii săi sunt îmbătaţi şi, profitând de starea lor, păgânii o scot pe Iulia din corabie şi o aduc la
mal; îmbiată să jertfească zeilor în schimbul libertăţii sale, fecioara răspunde: „Libertatea mea este să
slujesc lui Hristos...”; şi, ameninţată cu bătaia, spune: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru
mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare eu nu voi răbda şi eu acestea pentru El?”; îi
sunt tăiaţi sânii şi este spânzurată pe o cruce; negustorul, trezindu-se din beţie, s-a umplut de jale
văzând-o răstignită; pe când murea fecioara, o porumbiţă albă a fost văzută zburându-i deasupra
capului, sfântul ei suflet care s-a înălţat la cer; din porunca lui Hristos, o arătare îngerească a vegheat
asupra trupului muceniţei până la îngropare, pe care a rânduit-o astfel: în apropiere de Corsica se
afla o insulă mai mică, Mărgărit, numită apoi Gorgon, unde era o mănăstire de călugări; vestiţi de un
înger de moartea muceniţei, vin cu o corabie şi, luându-i trupul, se întorc şi o îngroapă în mănăstire;
creştinii din Corsica zidesc apoi o bisericuţă închinată Sf. Mc. Iulia şi din locul unde fusese aruncat
pieptul sfintei izvorăşte o apă tămăduitoare; în fiecare an, în ziua pomenirii ei, de sub piatra de unde
izvora ies sudori şi picături de sânge; vrând după mulţi ani să strămute bisericuţa, zidind alta mai mare
într-un alt loc, noaptea este văzută o fecioară luminoasă, într-un car cu boi, mutând materialele de
construcţie pe locul vechii biserici; creştinii cunosc astfel că voia sfintei este ca biserica cea nouă să
se înalţe în acelaşi loc; mai apoi, sfintele-i moaşte au fost mutate în Brizia(?). Cuv. Părinţi IULIE preotul
şi IULIAN diaconul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 21 iunie; au fost fraţi şi s-au născut în Mirmidonia,
în Grecia; petrecând în post şi rugăciune sunt hirotonisiţi, Iulie preot şi Iulian diacon; deşi în Răsărit, dar
şi în Apus stăpâneau acum împăraţi creştini, păgânătatea elinească nu fusese stârpită, îndeosebi la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 126
 sate; plini de râvnă, fraţii merg la Constantinopol, rugându-l pe dreptcredinciosul împărat Teodosie
cel tânăr să le dea o scrisoare de împuternicire în temeiul căreia să poată risipi şi să ardă capiştile
idoleşti (templele zeilor); împuterniciţi de împărat, străbat ţinuturile împărăţiei greceşti propovăduind
numele lui Hristos ca doi apostoli, risipind capiştile şi alungând demonii, şi pe mulţi păgâni întorcându-i
la dreapta credinţă cu puterea primită de la Dumnezeu de a le tămădui neputinţele; au zidit multe
biserici cu bani din vistieriile bisericeşti, dar şi din danii ale creştinilor râvnitori; au zidit o sută de biserici,
împlinind multe minuni; se spune că zidind cea de-a 99-a biserică, în eparhia Mediolan (Milano),
aproape de cetatea Gaudin, zidire la a cărei ridicare participa şi mult popor, trecând nişte oameni
cu căruţele şi nedorind să fie chemaţi să ajute la zidire se prefac că duc un mort la îngropare;
întrebaţi de Iulie dacă nu mint şi negând, acesta le spune: „Să vă fie după cuvântul vostru”; după ce
s-au îndepărtat au constatat cu oroare că acela care se prefăcea a fi mort murise cu adevărat;
lăsându-l pe Iulian să termine acea biserică, Iulie pleacă s-o zidească pe cea de-a o suta la un lac
numit Mucoros, în mijlocul căruia se vedea o insulă mare şi primitoare; negăsind luntre, se roagă şi,
punându-şi cojocul pe apă, pluteşte până la insulă; înfige o cruce mică de lemn în crăpătura unei
pietre şi porunceşte şerpilor şi târâtoarelor să părăsească insula unde intemeiază o biserică închinată
celor 12 Apostoli; fratele său terminase între timp cea de-a 99-a biserică şi se gândea să înceapă
construirea unui mormânt unde aveau să odihnească amândoi; Iulie, având darul vederii înainte, îi
spune fratelui: „Fă degrabă mormântul pe care l-ai început, dar să ştii că tu te vei odihni într-ânsul”,
proorocie care se împlineşte, căci sfârşind mormântul Iulian s-a mutat la Domnul; Iulie revine apoi pe
insula de pe lacul Mucoros, sfârşind biserica începută; auzind Avdentie, eparhul din Mediolan, de
lăcaşul întemeiat de Iulie pe insulă, îşi oferă ajutorul, iar sfântul îl roagă să-l ajute doar să termine
mormântul, spunându-i că şi el, eparhul, va fi înmormântat aici, nu în mormântul pe care şi-l pregătise
în Mediolan; Iulie trece şi el la Domnul şi este pus în mormântul pregătit pe insulă; peste câţiva ani
moare şi eparhul Avdentie şi este îngropat în mormântul pregătit pentru el în Mediolan, dar a doua zi
trupul îi este găsit afară din mormânt; îngropându-l din nou, este aflat din nou afară; atunci casnicii
săi îşi amintesc proorocia Sf. Iulie şi ducându-i trupul pe insulă îl ingroapă alături de mormântul lui. Sf.
Mc. IULIAN din Cilicia este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 iunie; era din cetatea Anazarvia, a doua
eparhie a Siciliei; s-a născut dintr-un tată elin, senator, şi o mamă creştină; după moartea bărbatului
s-au mutat în Tarsul Ciliciei; când Iulian avea 18 ani s-a pornit prigoana împotriva creştinilor; este prins
şi adus în faţa guvernatorului Marchian; este schingiuit, însă nu se leapădă de Hristos; adus în cetatea
Egee, slujitorii zeilor păgâni îl sileau să bea vin şi să mănânce din cărnurile jertfite zeilor; este aruncat în
temniţă, maica sa primind dezlegare de la guvernator să-l însoţească, în speranţa că-l va convinge
să se lepede de Hristos; stă cu el în temniţă ziua şi noaptea, îmbărbătându-l şi îndemnându-l să rabde
până la sfârşit pentru Hristos; după trei zile sunt aduşi la judecată; mărturisindu-l pe Hristos, Iulian şi
maica sa sunt schingiuiţi fără milă; mânios că nu a fost după voia lui, că nu l-a convins pe Iulian să se
lepede de Hristos, guvernatorul porunceşte ca mamei sale să-i fie tăiate călcâiele, după care este
izgonită; Iulian este legat într-un sac cu nisip plin cu jivine şi târâtoare veninoase şi este aruncat în
mare, luând cununa muceniciei; trupul îi este scos de valuri pe mal de unde este luat de o femeie
văduvă dreptcredincioasă care îl duce în Alexandria, îngropându-l acolo cu cinste. Sf. Mc. IULIAN din
cetatea Emesiei este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 6 februarie; practicând medicina, se îngrijea
întotdeauna şi de sănătatea sufletească a celor în suferinţă, învăţându-i să creadă în Hristos;
sprijinindu-i cu cuvântul pe Sf. Mc. Silvan episcopul, pe Luca diaconul şi pe Mochie citeţul, pe când
erau duşi spre a fi daţi fiarelor sălbatice, Iulian este prins şi, bătându-i un piron lung în cap, îşi dă duhul
în mâinile lui Hristos. Alt Sf. Mc. IULIAN, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 28 iulie, a trăit în vremea prigoanei
dezlănţuite împotriva creştinilor de împăratul Antonin; porunca împăratului era împlinită în Campania
de guvernatirul Flavian; Iulian petrecea în Dalmaţia şi, întâlnindu-se cu ostaşii guvernatorului, este
interogat, întrebat cine şi de unde este şi ce credinţă are; Iulian, mărturisindu-L cu curaj pe Hristos,
este prins, bătut şi întemniţat; dar este îmbărbătat de un glas venit din înalturi care-i spune: „Nu te
teme, Iuliane, că Eu voi fi cu tine şi-ţi voi da putere şi biruinţă”; este ţinut 7 zile fără hrană şi băutură;
adus înaintea guvernatorului, îi spune: „...pentru sfânta credinţă, pe care tu cu minciună o numeşti
urâtă, sunt gata a muri. Iar zeii tăi cu adevărat sunt urâţi, pentru că sunt diavoli, şi toţi aceia care se
închină lor să se ruşineze”; este iar bătut, chinuit, şi rugându-se aude glasul Domnului spunându-i:
„Iuliane, nu te teme, ci nevoieşte-te cu bărbăţie”; înfruntându-l pe Flavian a doua zi, acesta se mânie
şi porunceşte să fie spânzurat pe un lemn, însă slujitorii slăbesc, nemaiputând să ţină în mâini uneltele
de muncire; tot atunci guvernatorului îi este adusă vestea năruirii templului închinat zeului Serapis;
învinuindu-l pe Iulian de meşteşug vrăjitoresc, păgânii stigau: „Îndată să-l pierzi pe vrăjitorul acesta!”;
ascultând de voinţa poporului, Flavian porunceşte să-i fie tăiat capul. În ziua de 13 iulie este pomenit
în Vieţile Sfinţilor Sf. IULIAN Episcopul Chenomaniei din Galia; acesta a trăit în timpurile apostolice şi
a fost identificat de unii istorici bisericeşti cu acel Simon botezat de Sf. Ap. Petru cu numele Iulian; a
propovăduit în Galia, în acelaşi timp cu Sf. Dionisie Areopagitul; reuşeşte să aducă mulţi necredincioşi
la Hristos prin minunile împlinite în numele şi cu puterea Sa, totodată alungând diavolii şi sfărâmând
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 127
 idolii; stăpânitorul din Chenomania, pe nume Defensor, aflând despre minunile sale, îl cheamă la
sine; pe drum, îi redă unui orb vederea; după puţină vreme Defensor şi întreaga sa casă se botează;
Iulian îl aduce la dreapta credinţă pe un anume Anastasie, înviindu-l cu rugăciunea pe fiul său; învie
fiul unui anume Iovinian, botezându-i pe amândoi în numele lui Hristos; învie cu rugăciunea şi copilul
mort al stăpânitorului peste un sat numit Procliar; alungă demonii din fiica îndrăcită a stăpânitorului
unui alt sat, Ruiliac, aflat lângă râul Lida; surpă cu numele lui Hristos idolii din templul situat într-un sat
numit Artina; un demon, ieşind dintr-un idol sfărâmat, începe a-i ucide pe închinători şi pe slujitorii
templului, dar este izgonit de Iulian cu semnul Crucii; este chemat de Defensor să alunge din casa sa
„îndrăcirile diavoleşti”, cum sunt numite în Vieţile Sfinţilor; pe cale, eliberează un copil din strânsoarea
unui balaur (şarpe?) şi izgoneşte demonii din doi îndrăciţi; este primit cu cinste de Defensor şi pe câţi îi
află nebotezaţi în casa şi în satul său îi botează; eliberează din temniţă pe cei legati, trimiţând un
înger ce sfărâmă legăturile şi deschide porţile temniţei; a păstorit mulţi ani turma lui Hristos ca episcop
al Chenomaniei; apropiindu-i-se ceasul trecerii la cele veşnice, Iulian se îmbolnăveşte şi-l numeşte ca
succesor al său pe preotul Turevie; Defensor este înştiinţat printr-o vedenie de moartea lui Iulian şi îi
aduce trupul în cetate; când trupul îi era adus în oras, se spune că o femeie, grăbindu-se să-i iasă în
întâmpinare, îşi uită pruncul în scăldătoarea sub care înteţise focul; găsind vasul înfierbântat însă
pruncul nevătămat, cei de faţă sunt încredinţaţi că a fost păzit de rugăciunile sfântului Iulian. Sf. Mc.
IULIANA Fecioara este prăznuită în ziua de 21 decembrie; a trăit în timpul domniei lui Diocleţian, în
apus, şi a lui Maximian, în răsărit; se spune că atunci trăia în Nicomidia un om bogat şi cinstit, cu
numele African; ţinea de păgânătatea elinească şi avea o fiică, Iuliana, pe care a logodit-o cu un
anume Elesvie; auzind propovăduirea Evangheliei lui Hristos fecioara Iuliana începe să-L caute pe cel
despre Care a aflat că a zidit marea şi pământul; apropiindu-se vremea nunţii, fecioara îl înştiinţează
pe Elesvie că nu se va însoţi cu dânsul decât dacă va primi dregătoria de eparh, nădăjduind că
nedobândind-o se va elibera de el; ajutat de diavol, Elesvie primeşte dregătoria de eparh, iar Iuliana,
nemaiputându-se tăinui, se mărturiseşte a fi creştină, cerându-i şi lui Elesvie să creadă în Hristos; tatăl
ei aflând şi neputând-o întoarce la cinstirea zeilor, o bate şi o trimite lui Elesvie, dându-i dezlegare să
facă ce crede cu ea; Iuliana îi spune că nu se poate însoţi cu un vrăjmaş al lui Hristos; mâniindu-se,
eparhul porunceşte să fie dezbrăcată şi bătută cu vine uscate şi vergi; este spânzurată de pielea
capului, mijlocul îi este străpuns cu fier ascuţit şi abia vie este aruncată în temniţă, unde vrăjmaşul i se
arată în chip de înger îndemnând-o să jertfească zeilor, spunându-i că nu va putea îndura cumplitele
munci la care va fi supusă; tulburându-se şi rugându-se să-i fie dezvăluit cine este cel ce-i grăieşte, un
glas din cer îi va spune: „Îndrăzneşte, Iuliano, Eu cu tine sunt, iar pe cel ce a venit la tine prinde-l, că
ţi-am dat stăpânire şi putere asupra lui şi el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine”; şi
diavolul, legat de fecioara lui Dumnezeu, se văita: „Vai, mie, ce voi face acum şi cum voi scăpa?”; a
doua zi fecioara, adusă în faţa lui Elesvie sănătoasă, este învinuită de acesta că doar cu meşteşug
vrăjitoresc s-a tămăduit; este aruncată într-un cuptor încins, însă văpaia focului se stinge cu lacrimile
sale transformate în două râuri mari; văzând minunea, mult popor crede în Hristos, strigând: „Unul este
Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăveşte muceniţa Iuliana...”; la porunca eparhului toţi cei
care au crezut în Hristos sunt prinşi de ostaşi şi ucişi; Iuliana este aruncată într-un cazan cu plumb
topit, dar căldarea se sfărâmă şi fecioara, păzită de puterea lui Dumnezeu, iese nevătămată; în final,
este condamnată la moarte prin tăiere cu sabia; o femeie romană cu numele Sofia, aflată în trecere
prin Nicomidia, ia trupul muceniţei şi, întorcându-se la Roma, zideşte o biserică în care pune sfintele
moaşte; pe Elesvie îl ajunge pedeapsa lui Dumnezeu, căci corabia cu care călătorea este spartă de
furtună, iar el este sfâşiat de fiarele sălbatice din ostrovul unde reuşeşte să ajungă. Sf. Mc. IULIAN şi
Marchian sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9 august (vezi Marchian). Sf. Mc. IULIAN şi Vasilisa
sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 8 ianuarie (vezi Vasilisa). Sf. Mc. IULIANA şi Pavel sunt prăznuiţi
pe 4 martie (vezi Pavel).
 IULITA - este un nume care, deşi pare a deriva din cele enumerate mai sus, provine însă din greacă:
ίουλίντης/ίουλις = un peşte; peştele este un simbol al creştinilor din primele veacuri, un simbol tainic,
pemiţându-le să se recunoască între ei în vremuri de prigoană, fără a se expune; în limba greacă
Ιχθύς, ό-ihtis înseamnă peşte şi este un acrostih format din iniţialele numelui Domnului Iisus Hristos,
ΙΧΘΥΣ: Iota (Ι), prima literă de la Iisus; Chi (Χ), prima literă de la Hristos; Theta (Θ) prima literă de la
Theou, Dumnezeu în greacă; Ypsilon (Υ) prima literă a cuvântului yios, fiu în greacă; Sigma (Σ) prima
literă a cuvântului Soter, care înseamnă salvator; (Ιχ-ih = Fiul lui Dumnezeu; Θέος-Teos = Dumnezeu;
ύίός-iios = fiu; şi numele de Mântuitor: σωτήρ-ό-sotir); adică, cursiv şi potrivit topicii limbii române: Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul; creştinii primelor veacuri purtau la gât peştişori din metal, piatră
sau sidef pe care scria: „Fie mântuirea Ta” sau „Mântuieşte”; simbolul peştelui apare şi în multe dintre
culturile antice precreştine; la vechii egipteni este, împreună cu Osiris, zeul vieţii de apoi; era simbolul
fertilităţii, al zeiţei Isis, zeiţa magiei, vieţii, căsătoriei, fidelităţii; în alte culturi însemna reîncarnare, sau
forţă vitală; în mitologia indiană este unul dintre avatarurile zeului Vishnu, una dintre cele trei ipostaze

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 128

 majore ale Divinităţii din religia hindusă, care îl salvează din apele potopului pe Manu, fiul lui Brahma,
zeul creaţiei; Manu este marele legiuitor în arealul cultural hindus, asemenea marelui Moise la evrei;
peştele mai poate fi relaţionat şi cu semnul zodiacal al peştilor, precum şi cu sintagma sub care sunt
cunoscuţi Apostolii, „pescari de oameni”, dat fiind că Domnul Iisus îşi recrutează primii ucenici dintre
pescari; nume ieşit din uz în onomastica autohtonă şi care nu pare, la prima vedere, a avea şi vreo
anume semnificaţie duhovnicească în lumea contemporană -doar dacă ne putem gândi la un suflet
rătăcit şi nechibzuit, care trece prin viaţă precum peştele prin apă.
 IUSTIN - din latină; Iustinus/iustus = drept, just, cel care gândeşte corect, descriind starea unui suflet
echilibrat, în care dreptatea lui Dumnezeu îi este ghid în viaţă; nume încă prezent în onomastica
contemporană. Sf. Mc. IUSTIN Filosoful este prăznuit pe 1 iunie; s-a născut în Siria Palestinei, la hotarele
Samariei, în cetatea Sihem, numită mai apoi Neapolis Flavie; a deprins oratoria şi filosofia de la un
filosof stoic, de la care însă nu a putut afla nimic despre Dumnezeu; a căutat adevărul la peripatetici,
în învăţăturile lui Pitagora, studiind geografia, astronomia, muzica, aritmetica; dar negăsind răspuns la
întrebările ce-l frământau se apropie de platonism, căutându-l pe Dumnezeu doar pornind de la
cele cunoscute în lumea pământească; în Vieţile Sfinţilor este relatat în detaliu dialogul dintre Iustin şi
un bătrân întâlnit pe când se preumbla în afara cetăţii; acesta îi vorbeşte cu înţelepciune şi răbdare
despre faptul că mintea omenească nu poate avea o dreaptă înţelegere despre Dumnezeu decât
povăţuită de Duhul Sfânt; despărţindu-se de bătrân, începe să cerceteze Scripturile, proorociile şi
cuvintele înţelepţilor bărbaţi cărora Sfântul Duh le-a descoperit adevărul; se apropie tot mai mult de
Hristos, reuşind să treacă peste minciunile şi toate clevetirile născocite de păgâni pentru a ponegri
creştinismul; s-a botezat şi a devenit ostaş nebiruit al Domnului Iisus Hristos; a colindat prin multe locuri
propovăduind Evanghelia şi când vine la Roma se confruntă cu Marcian, întemeietorul uneia dintre
ereziile ce au tulburat pacea bisericii; a scris mai multe cărţi împotriva ereticilor; intră în conflict cu un
filosof cinic, Crescent, duşman neîmpăcat al creştinilor; în acea vreme în Roma împărat era Antonin,
tot un vrăjmaş şi un prigonitor neîndurător al creştinilor; un creştin, Ptolemeu, este pârât de soţul unei
femei care se creştinase şi căreia îi fusese învăţător; este ucis, împreună cu un alt creştin, Luchie, care
îi luase apărarea în faţa eparhului; aflând despre această nedreaptă judecată, Iustin scrie Apologia,
înfierând rătăcirea celor ce slujeau idolilor; această cărticică în apărarea creştinilor o trimite senatului
şi împăratului; citind-o, Antonin porunceşte să înceteze prigoana împotriva creştinilor; revenind după
o vreme în Efes, Iustin Îl propovăduia apostoleşte pe Hristos, biruindu-i în confruntările dogmatice pe
elini şi pe iudei; revenind la Roma, vechea dispută cu Crescent se acutizează; pârât pentru credinţa
sa, este bătut şi adus legat la judecată; temându-se să nu fie găsit nevinovat, Crescent îl otrăveşte.
Un alt Sf. Mc. IUSTIN şi cei împreună cu dânsul este pomenit în Vieţile Sfinţilor tot pe 1 iunie; este prins
împreună cu Hariton, Evelpist, Ierax, Peon, Valerian şi o femeie numită Harista şi duşi la Roma pentru a
fi judecaţi de Rustic, eparhul; cu toţii se mărturisesc a fi creştini şi, neînvoindu-se să jertfească zeilor,
sunt bătuţi cu toiege şi condamnaţi la moarte prin tăierea capului.
 IUVENALIE - provine din latină: juventus = tânăr, tinereţe, timpul tinereţii; Sf. Ierarh IUVENALIE Patriarhul
Ierusalimului este prăznuit pe 2 iulie; a luat scaunul Patriarhiei Ierusalimului în vremea lui Teodosie cel
Tânăr, fiind contemporan cu Sf. Părinţi Eftimie, Teodosie şi Gherman de la Iordan; era în vremea când
eresul lui Nestorie, care hulea împotriva Preasfintei Născătore de Dumnezeu, tulbura Biserica; Nestorie
a fost anatemizat la al III-lea Sinod de Sf. Iuvenalie şi Sf. Chiril Patriarhul Alexandriei, cărora li s-au
alăturat şi ceilalţi Sfinţi Părinţi; în timpul când la putere în Constantinopol erau Marcian şi Pulheria a
apărut eresul lui Dioscur şi Eutihie, care susţineau că în Domnul Iisus Hristos este o singură fire -erezie
condamnată la al IV-lea Sinod ţinut în Calcedon; un călugăr eretic, Teodosie, adept al acestor
eretice învăţături, o convinge pe împărăteasa Eudohia, văduva lui Teodosie cel Tănăr, să treacă de
partea sa; alăturându-li-se însă mulţi călugări, reuşesc să-l alunge pe Iuvenalie din scaunul arhieresc,
punându-l pe Teodosie; episcopii şi clericii care li se opuneau, sunt ucişi, averile jefuite, casele risipite;
guvernatorul Dorotei, care ocârmuia atunci Palestina în numele împăratului, revine în Ierusalim după
conflictul armat cu moabitenii, însă accesul în cetate îi este condiţionat de acordul cu rătăcirea lui
Teoctist, uzurpatorul vredniciei de patriarh; Teoctist rămâne în scaunul patriarhal al Ierusalimului 20 de
luni, până când Dorotei primeşte poruncă să-l prindă şi să-l aducă la Constantinopol, unde urma să
fie judecat pentru tulburarea produsă în Biserică şi uciderile de care se făcea vinovat; Teodosie fuge
şi se ascunde în muntele Sinai, iar Iuvenalie revine, cu împărătească învoire, în scaunul patriarhal; la
Notă se precizează că, pe când zideau biserica din Vlaherna închinată Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, întrebat fiind de Marcian şi Pulheria dacă ştie unde este depus trupul Maicii Domnului,
Iuvenalie răspunde că nu ştie, dar le reaminteşte o veche tradiţie care spunea că, îngropată fiind, Sf.
Apostoli au auzit timp de trei zile o cântare îngerească şi, deschizând mormântul a treia zi, n-au mai
găsit trupul Sfintei Fecioare; probabil că şi pe această tradiţie se întemeiază, pe de o parte, dogma
catolică a Imaculatei Concepţiuni, iar pe de altă parte a Învierii şi Înălţării Maicii Domnului la Cer cu
trupul, dogme respinse de Ortodoxie.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 129

 L
 LABAN - din ebraică; având înţelesul: alb; personaj biblic: tatăl Rebecăi, soţia lui Iacob; sinteza celor
şapte culori percepute de ochiul omenesc între infraroşu şi ultraviolet, albul poate fi considerat ca
simbolizând împlinirea fiinţei umane în cele ce ţin de componenta biologică, trupească, materială a
firii umane; existenţa altor lungimi de undă, imperceptibile ochiului omenesc, poate fi interpretată în
sensul existenţei unor domenii ale realităţii inaccesibile fiinţei umane în actuala sa condiţie; deci,
suspendată între două realităţi, fiinţa umană are deschise înaintea sa două căi, două opţiuni: se
poate orienta către cele regăsite, la modul simbolic, dincolo de infraroşu, o cădere din cele ce-i sunt
fireşti, sau poate căuta calea pe care urmând-o poate pătrunde în tărâmul inefabil intuit la modul
simbolic dincolo de ultraviolet; în toată vremea petrecerii sale pământeşti, într-un domeniu existenţial
ce-i este firesc prin natură şi care se cuprinde, simbolic, între roşu şi violet, omul are datoria de a-şi
asimila în propria fiinţă întreaga realitate peste care a primit stăpânirea, albul înţeles ca expresie a
integrării armonioase a tuturor culorilor componente; raportat la fiinţa umană, reprezintă ceea ce se
înţelege îndeobşte prin mântuire, într-unul din cele trei sensuri reţinute de dicţionar, şi cel mai adesea
ignorat: a termina, a isprăvi o lucrare şi care, însoţit de un pronume reflexiv, se raportează la propria
persoană: a se termina, a se isprăvi (pe sine); alegoric, glisarea către infraroşu poate fi interpretată
ca dezechilibru, destructurarea armoniei interioare, albul pur rezultat din „combinarea” armonioasă
a tuturor celor şapte culori, iar orientarea către ultraviolet ca evoluţie a fiinţei umane prin care îşi va
putea transcende starea firească, urcând astfel într-o ierarhie a spiritului către lumile angelice; este
un nume practic necunoscut în onomastica românească arhaică, cu atât mai puţin contemporană,
fiind însă amintit pentru încărcătura spirituală desprinsă meditând asupra conotaţiilor şi semnificaţiilor
ce decurg prin extrapolarea sensurilor fundamentale; trebuie subliniată şi corelaţia ce poate fi făcută
între lumina albă şi cunoaştere, înţeleasă ca Atotcunoaştere, totalitatea informaţiei induse în univers
în acele vremuri de început, când totul a fost adus în fiinţă de Dumnezeu; căci cunoaşterea nu este
expresia Adevărului decât dacă este completă, în relaţiile fireşti dintre toate cunoştinţele care, luate
separat, nu sunt decât părţi, faţete ale adevărului ce nu-şi dezvăluie întreaga semnificaţie decât în
interacţiunea dintre ele; poate de aceea Domnul Dumnezeu îi interzice lui Adam să mănânce din
Pomul Cunoaşterii, căci vârsta sa duhovnicească nu-i permitea decât cunoaşterea parţială a Voinţei
Sale şi, implicit, reaua folosinţă a cunoştinţelor dobândite; în acest sens, Cunoaşterea/Adevăr, a cărei
expresie în universul Creaţiei este culoarea albă, este apanajul exclusiv al Divinităţii; de aceea nici o
făptură, indiferent cât de evoluată, nu poate afirma că este în posesia întregii cunoaşteri despre
univers decât dacă şi când reuşeşte să se îndumnezeiască, privind lumea prin ochii lui Dumnezeu, să
poată spune despre sine, asemenea Sf. Ap. Pavel, că nu el, ci Hristos lucrează în şi prin el.
 LAMBRU - din neogreacă; Λαμпρή = Paştele; Λαμпρός = strălucit; Paştele este cea mai importantă
sărbătoare creştină şi reprezintă simbolic trecerea, depăşirea unui prag, hotar de natură ontologică
ce întemniţează omul, după cădere, în efemerul unei existenţe larvare întemeiată pe materialitatea
şi perisabilitatea pământului; după Patimile, Învierea şi Înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer, Paştele îi
deschide omului porţile Raiului, dacă trecerea reuşeşte să-i cuprindă întreaga fiinţă, trupul şi sufletul;
Paştele este acel moment cu valoare iniţiatică prin care sufletul omenesc devine părtaş la Învierea
Domnului Iisus Hristos, se împărtăşeşte de nemurire, o pregustare a veşniciei de care se va bucura ca
fiu al Tatălui, experimentată ca Taină cât încă este în trup; Paştele este un dar primit de la Cel ce Şi-a
asumat mântuirea întregii omeniri, firii omeneşti stricată prin păcat, care însă trebuie primit şi lucrat;
Paştele poate fi înţeles ca o stare de spirit, o reconfigurare a conştiinţei de sine pentru a-İ deveni lui
Hristos asemenea şi, la creştinii îmbunătăţiţi care au reuşit să se elibereze, îndeosebi mental, de toate
ataşamentele vinovate, păcătoase, ce-i ţin înlănţuiţi în materie, este o stare continuă, neîntreruptă,
nu doar un moment trecător dintr-un an liturgic; dacă se pune cu toată fiinţa sa sub ascultarea Celui
Care pentru mântuirea fiecărui suflet a pătimit, omul îşi poate trăi mântuirea, înfierea şi veşnicia încă
din această viaţă; lumina neînserată a lui Hristos străluceşte în tot sufletul în care Paştele a devenit o
stare firească, necontenită; nume rar întâlnit azi, îndeosebi ca patronimic, câtă vreme perpetuarea îi
este asigurată prin naşterea unor prunci de parte bărbătească prin care să fie dus mai departe.
 LAMPADIE - din greacă; Λαμпάδιον = făclie mică; este un nume neobişnuit în onomastica creştină
contemporană; derivă dintr-un substantiv comun grecesc a cărui semnificaţie este sursă de lumină;
omul este o mică făclie în care se reflectă o fărâmă din lumina răspândită în univers încă din prima zi
a Creaţiei, când Domnul Dumnezeu porunceşte: „Să fie lumină!”; este lumina cunoaşterii dobândite
de fiinţele raţionale contemplând raţiunile inteligibile revărsate de Creator în univers; lumina divină
devine cunoaştere, învăluind întreaga fiinţă umană, când este conştientizată şi înţeleasă; omului i-a
fost rânduit de Părintele său rostul ca, împărtăşindu-se de această lumină divină, s-o răspândească la
rândul său în secvenţa de univers peste care a primit stăpânirea; lumina rămâne şi pătrunde întreaga
fire câtă vreme mesajul este corect înţeles; altminteri lumina se transformă în întuneric. Pe 5 iulie este
prăznuit Cuv. LAMPADIE; încă din fragedă pruncie s-a sihăstrit, petrecând în rugăciune neîncetată,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 130
 înfrânându-şi pornirile trupeşti; pe mulţi dintre cei ispitiţi cu demonice înşelăciuni i-a luminat şi a împlinit
în petrecerea sa pământească multe minuni.
 LAUR/LAURA/LAVRU - din latină; laurus = laur; prenumele Laur, Laura sunt relativ rar folosite în prezent,
mai întâlnite fiind derivatele: Loredana, Lori, Lavinia, precum şi altele; Lavru se întâlneşte îndeosebi ca
patronimic; semn al unei vrednicii deosebite, coroniţa din frunze de laur împodobea fruntea poeţilor,
împăraţilor, învingătorilor; frunza de laur este simbolul victoriei, biruinţei în ordinea lumii materiale sau
în lumea spirituală. Sf. Mc. LAVRU este prăznuit pe 18 august (vezi Flor).
 LAURENŢIU - vine din latină: Laurentius (laurus + entius) = de la cetatea Laurentum; într-o altă tâlcuire:
loc cu mulţi lauri, laureat, încununat cu lauri; vartianta arhaică, Lavrentie, a fost un nume frecvent în
onomastica latină, preluat pentru o vreme şi în onomastica ortodoxă, dar în prezent numele folosit la
botez este Laurenţiu; cununa de lauri este expresia excelenţei într-un anume domeniu şi încununa în
antichitatea precreştină biruitorii în întrecerile atletice, dar şi filosofii, poeţii sau conducătorii care s-au
făcut remarcaţi printr-o lucrare deosebită; în context creştin descrie un suflet îmbunătăţit, evoluat
duhovniceşte, care a primit de la Domnul Iisus cununa biruinţei asupra patimilor. În ziua de 29 ianuarie
este pomenit în Vieţile Sfinţilor Cuv. LAVRENTIE închisul de la Pecersca; acesta s-a nevoit o vreme în
mănăstirea Pecersca; s-a claustrat după cuvântul lui Hristos, care spune: „Iar tu când te rogi, intră în
cămara ta, şi închizându-ţi uşa ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns şi Tatăl tău Cel ce vede în ascuns, îţi
va da ţie la arătare”; sunt cuvinte ale Mântuitorului Hristos care, coroborate cu despărţirea de lume
a celui „închis” din proprie voinţă, sunt expresia hotărârii de a se ruga neîncetat; împotrivindu-se fraţii,
care îi reaminteau căderea celor doi predecesori, cuvioşilor închişi Isac şi Nichita, Lavrentie iese din
Pecersca şi merge în mănăstirea M. Mc. Dimitrie, nevoindu-se în înfrânare şi rugăciune neîncetată;
aducându-i-se un îndrăcit, fericitul Lavrentie porunceşte să fie dus la mănăstirea Pecersca, demonul
strigând prin gura celui îndrăcit că se fereşte să intre în mănăstirea unde dintre cei 118 fraţi sunt 30 de
care se teme; pe drumul spre Pecersca îndrăcitul, stăpânit de demon, le vorbea însoţitorilor când în
evreieşte, când în latină, când în greacă, pentru a-şi arăta puterea şi susţinând că doar cei 30 de
monahi numiţi de el îi pot sta împotrivă; demonul iese din bietul om înainte de a intra în mănăstire, la
rândul său numindu-i pe cei 30 de monahi şi spunând că l-au tămăduit de bântuire cu icoana
făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, către care arată; Lavrentie părăseşte
apoi mănăstirea Izaslavului şi revine la Pecersca unde, după petrecerea sa din această viaţă (†258),
este pus în peştera în care s-a nevoit, moaştele sale făcătoare de minuni păstrându-se nestricate; ca
diacon, Sf. Laurenţiu, un exemplu de dragoste creştină, a fost martirizat pentru credinţa sa; s-a îngrijit
de cei săraci, flămânzi, văduve şi orfani. Sf. Mc. LAVRENTIE Arhidiaconul şi Sixt Episcopul Romei sunt
prăznuiţi pe 10 august; Sixt era cetăţean atenian, mai întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos; venind la
Roma, este înscăunat episcop după uciderea preasfinţitului Ştefan; întemniţat de Valerian eparhul,
din porunca împăratului Deciu, este adus într-un templu numit Teliode împreună cu alţi doi diaconi,
Felichisim şi Agapit; este legat şi trimis sub pază la templul lui Marte unde, dacă nu se supune şi nu
jertfeşte zeului, porunca era să fie închis într-o temniţă numită Mamertin; văzându-l arhidiaconul
Lavrentie dus în legături şi dorind să se împărtăşească de aceeaşi soartă, Sixt îi spune: „O, fiule... te
păzesc pentru mai mari chinuri pe tine; pentru că cele mai mari nevoinţe te aşteaptă pentru credinţa
în Hristos”; mergând Lavrentie la muntele Xelion(?) unde se ascundeau mai mulţi creştini, preoţi şi
clerici, este întâmpinat de văduva Chiriachi, care pătimea de o cumplită durere de cap, pe care o
vindecă în numele Domnului Iisus cu semnul Crucii; tot acum redă vederea unui orb pe nume
Crischentie; duşi în templul lui Marte pentru a fi obligaţi să aducă jertfă zeului, rugându-se Sixt şi cei
împreună cu el, o parte a templului se năruie în cutremurul care se porneşte; episcopul şi cei doi
diaconi sunt tăiaţi cu sabia, iar Lavrentie este prins şi legat; preasfinţitul episcop Sixt şi cei doi diaconi,
Felichisim şi Agapit, şi-au aflat mucenicescul sfârşit în ziua de 10 august, cinstitele lor trupuri fiind
îngropate de creştini; Lavrentie este închis din ordinul lui Valerian împreună cu ceilalţi creştini prinşi de
un slujbaş cu numele Ipolit; în temniţă îi redă vederea unui anume Luchilie, aducându-l la credinţa în
Hristos; văzând minunea, Ipolit îl eliberează din legături şi, ducându-l în casa sa, trece la dreapta
credinţă; primind poruncă de la Valerian, se înfăţişează împreună cu Lavrentie în faţa împăratului
căruia, pentru a răspunde la cererea sa, îl roagă să le acorde un răgaz de trei zile, urmând apoi să îi
arate avuţiile despre care se zvonea că le posedă în calitate de creştini; eliberat şi încredinţat lui
Ipolit, Lavrentie adună săracii, văduvele, neputincioşii, şchiopii, orbii şi, aducându-i în faţa împăratului,
spune: „Iată vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi, care îşi va pune averile
sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăţie”; apoi, în puţine şi simple cuvinte,
este descrisă menirea creştinului, mila şi iubirea pentru toate făpturile lui Dumnezeu, căci fiecare,
oricât de umilă îi este petrecerea pe acest pământ, a fost adus pe lume având un rost; mâniindu-se
Deciu, mucenicul este întins la pământ şi bătut cu „scorpioane”, un lanţ de fier prevăzut cu dinţi
ascuţiţi; este dus la templul lui Jupiter unde, refuzând să se închine şi să jertfească idolului, este bătut,
coastele îi sunt arse cu drugi încinşi în foc, fiind apoi din nou încredinţat lui Ipolit; un ostaş cu numele
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 131
 Roman, cutremurat de puterea credinţei şi răbdării sale, aduce un vas cu apă şi se botează strigând:
„sunt creştin!”; este prins de ceilalţi ostaşi şi dus afară din cetate, unde îi este tăiat capul; adus pentru
ultima oară la judecată şi rămânând neclintit în mărturisirea credinţei sale în Hristos, Lavrentie este
bătut cu pietre peste gură şi pus apoi pe un grătar de fier sub care este încins focul; îşi dă sufletul în
mâinile lui Hristos, iar noaptea Ipolit, împreună cu preotul Iustin, îi iau trupul şi mergând la văduva
Chiriachi îl îngroapă într-o peşteră din satul acesteia.
 LAZĂR - din ebraică; Eleāzar; El azar, având înţelesul: Doamne ajută, Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu
este ajutorul meu; personaj biblic; defineşte un suflet care îşi caută împlinirea prin ajutorul Divinităţii;
nume prezent în onomastica românească, inclusiv ca patronimic: Lăzărescu; în toate societăţile de
factură tradiţională omul avea clară conştiinţa dependenţei sale de ajutorul Divinităţii pentru a se
împlini ca om, şi nu se sfia să-şi mărturisească slăbiciunea; numele Lazăr este în sine o rugăciune şi o
mărturisire, un strigăt de ajutor atunci când omul este încercat cu necazuri şi suferinţe, dar şi pentru
susţinerea de care simte că are trebuinţă pentru a-şi împlini destinul; conştiinţa existenţei unei legături
între sufletul omului şi Dumnezeu a existat şi va exista întotdeauna, precum şi înţelegerea sensului în
care se împlineşte: de la Dumnezeu către fiecare suflet de om; Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, prin
energiile Sale necreate ce inundă cu îmbelşugare întregul univers îi este omului, dar şi întregii Creaţii,
un ajutor nepreţuit pe calea către împlinirea în raţiunile proprii; însăşi viaţa este un ajutor nesolicitat,
oferit de Dumnezeu benevol şi celor buni şi celor răi; nimic nu poate exista sau subzista în univers fără
implicarea Divinităţii, totul îşi are suportul în ajutorul oferit în dar de Creator. Cuv. Părinte LAZĂR din
muntele Galisiului (în calendarul creştin ortodox numit Galison) este prăznuit în data de 7 noiembrie;
era dintr-un sat aproape de Magnesia; la naşterea sa a fost văzut un nor luminos şi pruncul stând
drept pe picioarele sale cu faţa spre răsărit şi cu mâinile încrucişate pe piept; a fost dat la învăţătură,
arătându-se încă de tânăr milostiv faţă de dezmoşteniţii soartei; fuge în taină şi, trecând prin Hone, se
roagă Sf. Arhanghel Mihail să fie ajutat în călătoria sa spre Sfântul Mormânt, unde râvnea să ajungă;
însoţindu-se cu un monah nelegiuit care cugeta să-l vândă sarazinilor, fuge cu ajutorul unui creştin în
muntele din apropierea Ataliei, unde un ieromonah cinstit şi bătrân, aflându-i dorinţa de a merge la
Ierusalim, îl sfătuieşte să rămână pentru o vreme în mănăstirea unde era egumen; murind stareţul,
Lazăr iese din mănăstire şi îşi face sălaş într-o peşteră unde se liniştea; răspândindu-se vestea despre
viaţa sa îmbunătăţită, mulţi oamenii îl tulburau venind să primească binecuvântare; zideşte apoi cu
ajutorul oamenilor chilii şi o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, întemeind o mănăstire; cu
sfătuirea sa, aduce pe calea cea bună un înşelător care îi mărturiseşte că fură din casele oamenilor
şi, spunându-le că Dumnezeu îi descoperă unde sunt ascunse cele furate, primea apoi o parte din
lucrurile recuperate; îşi împlineşte dorinţa de a se închina la Sfântul Mormânt, petrecând multă vreme
ca paracliser în mănăstirea Sf. Sava; este hiroronit preot de Patriarhul Ierusalimului, rămânând în acea
mănăstire încă şase ani; fără a lua însă binecuvântare de la egumen, pleacă pentru a petrece în
pustietate cele 40 de zile ale postului, asemenea altor călugări; revenind în mănăstire în săptămâna
Stâlpărilor, este alungat de egumen pentru neascultare; mergând Lazăr în Ierusalim, iconomul marii
biserici, care îi era prieten, mijlocind pentru el, îi obţine iertarea egumenului; revine în lavră şi peste un
an o părăseşte din nou pentru a petrece în pustietate; nu se mai întoarce, zidindu-şi un „stâlp” pe un
loc înalt; aude un glas din cer îndemnându-l să se întoarcă în patria sa; pleacă la Roma pentru a se
închina celor doi apostoli, Petru şi Pavel; ajunge în Efes unde arhiereul îl roagă să rămână; părăsind
deci gândul de a merge la Roma, revine în mănăstirea Orov, de unde fugise plecând către Ierusalim;
cu liniştea tulburată de mulţimea celor ce doreau să se împărtăşească de învăţăturile sale folositoare
de suflet, se retrage la sihăstria din muntele Galisia, alăturându-li-se celor doi sihaştri găsiţi acolo;
deprinzându-se în luptele duhovniceşti, se silea să-şi tăinuiască faptele bune; cercetat tot mai des de
suflete însetate să-i audă cuvintele ziditoare, îi ospăta duhovniceşte, îngrijindu-se însă şi de nevoile
trupului, adesea hrănindu-i cu cele cu care ar fi trebuit să-şi întărească propriul trup, slăbit de post;
căci aceasta este adevărata milostenie, bineplăcută lui Dumnezeu, când nu din cele ce prisosesc li
se face parte celor în nevoie; merge apoi la un stareţ îmbunătăţit de la care află că este în muntele
Galisiului „o peşteră foarte îndemânatecă pentru pustnicie” (cât de dulce este graiul celor vechi!),
unde şi-a împlinit nevoinţa marele Pafnutie; urcând pe munte, rugându-se înaintea intrării în peşteră şi
însemnând o piatră cu semnul Crucii vede cum se întipăreşte în piatră; este ispitit în toate zilele de
diavolii ce căutau să-l înspăimânte cu năluciri pentru a-l alunga; a vieţuit în singurătate mulţi ani,
până ce şase călugări, înştiinţându-se de locul unde petrece, îl roagă să le îngăduie să locuiască
împreună cu dânsul; dorind să ridice acolo o biserică, primeşte banii trebuincioşi de la o femeie din
Efes; venind apoi încă şase fraţi şi locul fiind strâmt, se strămută în vârful muntelui Galisiului, zidind chilii
şi o altă biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu; înmulţindu-se şi aici călugării, la rugămintea
sfântului un stâlp de foc îi dezvăluie unde este voia lui Dumnezeu să întemeieze noua lavră; fondurile
pentru zidirea sfântului locaş şi noii mănăstiri le primeşte de la Constantin Monomahul, surghiunit în
ostrovul Metilenei de către împăratul Roman cu care intrase în conflict; îl mângâie şi îl îmbărbătează,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 132

 vestindu-i că va fi diadoh (urmaş) la tronul împărăţiei greceşti după moartea lui Roman, proorocie
care se împlineşte; zideşte deci mănăstirea, înălţând pentru sine un stâlp unde petrecea ferit de frig şi
ploaie de Preacurata de Dumnezeu Născătoare Maria şi care, după mărturia unui păstor de capre,
veghea de deasupra stâlpului; după un război pierdut cu perşii sunt robiţi mai mulţi greci, printre care
şi Filipic, un vechi prieten al sfântului; amintindu-şi de Lazăr şi rugându-se, cuviosul i se arată în miez de
noapte şi, atingându-se de fiarele cu care era înlănţuit, îl eliberează; după ce, însoţit de Lazăr, merge
toată noaptea, a doua zi se găseşte, miraculos, pe muntele Galisiului; Lazăr se va confrunta apoi cu
dorinţa iconomului de a ridica o altă mănăstire; neascultând de Lazăr, părintele său duhovnicesc,
care îi spune: „Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepte”, iconomul moare înainte de a ajunge
la chilia lui; venind doi fraţi cu vin la mănăstire şi şezând pe drum să mănânce, unul dintre ei, ridicând
paharul, zice: „Binecuvântează părinte” şi aude un glas răspunzându-i din înalturi: „Dumnezeu, fiul
meu, să te binecuvânteze”; ajungând la mănăstire şi cerând iarăşi binecuvântare, cuviosul Lazăr îi
răspunde: „Tu, fiule, şi ieri ai luat binecuvântare, dar nu şi tovarăşul tău”; într-un rând, cuviosul aduce
cu rugăciunea ploaie, alungând uscăciunea pământului din mănăstire, dar apoi şi din împrejurimi, la
rugămintea oamenilor; altă dată hrăneşte întreaga obşte binecuvântând cele trei pâini pe care le
aveau; îmbolnăvindu-se şi simţind că i se apropie sfârşitul şi mâhnit că va trebui să-şi părăsească fiii
duhovniceşti, Fecioara Maria mijloceşte pentru el dobândind de la Fiul ei încă 15 ani; în toţi aceşti ani
a pătimit multe nevoinţe şi neajunsuri, având picioarele umflate şi pline de răni; împlinindu-se cei 15
ani, Lazăr îşi scrie testamentul şi, fără a-l semna, îl ascunde la sân şi trece la Domnul la 72 de ani; la
despărţirea sufletului de trup a coborât din cer un nor luminos, asemenea celui de la naşterea sa;
ucenicul său Grigorie, plângându-i moartea, cel ce zăcea mort şi fără suflare ridică mâna dreaptă şi
luând testamentul din sân i-l înmânează; văzând că nu este semnat şi obiectând, sfântul îl semnează;
moaştele sale au fost îngropate lângă stâlpul unde petrecuse, fiind un nesecat izvor de minuni.
 LEON - din greacă; având sensul: leu; regele animalelor, leul este simbolul puterii divine, al regalităţii şi
al triumfului; de asemenea este un simbol al justiţiei, prezent pe tronul regilor şi scaunelor episcopale;
leul este simbolul Sf. Evanghelist Marcu, al Sf. Ieronim şi al Sf. Adrian; ca nume, reprezintă tărie şi curaj;
derivate: Leontin, Leontie, Leonida, Leo, Leonte, Leonid; în prezent se regăsesc tot mai rar ca nume
de botez; Leonte se întâlneşte îndeosebi ca patronomic; în vechea onomastică românească erau
frecvente nume precum Leo, Leonid şi Leonida. Pe 20 februarie este prăznuit Cuv. LEON făcătorul de
minuni, Episcopul Cataniei, născut în mitropolia Ravenei; după petrecerea din viaţă a predecesorului
său, arhiereul Savin (Sabin), el a fost ales episcop al Cataniei; s-a îngrijit de sănătatea sufletească a
enoriaşilor şi, făcând milostenii, s-a îngrijit îndeosebi de cei săraci şi strâmtoraţi; pe cei ce încă se
închinau zeilor, se nevoia să-i aducă la Hristos; mergând la o adunare a închinătorilor de idoli, surpă
cu rugăciunea şi zdrobeşte necuratul idol, în acel loc arătându-se apoi o cruce minunată; peste
ruinele templului păgân zideşte o biserică închinată celor 40 de Mucenici şi o alta în numele Sf. Mc.
Lucia, unde odihnesc şi sfintele sale moaşte; în Sicilia trăia în acea vreme un vrăjitor cu numele
Eleodor, care la început se socotea a fi creştin fiind mare împlinitor de semne şi minuni, înfăptuite însă
cu ajutorul diavolilor, şi care râvnind la dregătoria de eparh se întovărăşeşte cu un iudeu vestit pentru
vrăjile şi farmecele lui; acesta îi înmânează o scrisoare pe care aruncând-o în văzduh diavolul i se
arată întrebându-l care îi este voia, dar condiţionându-i împlinirea dorinţelor de lepădarea de Hristos;
învoindu-se, îi este dat un diavol puternic şi viclean, Gaspar, care stându-i alături pe mulţi îi tulbura cu
năluciri şi farmece, şi aceasta nu doar în mitropolia Cataniei, ci şi în toate oraşele şi cetăţile Siciliei; a
făcut să curgă un râu prin mijlocul cetăţii, prefăcea lemnele şi pietrele în aur, spre paguba celor care
îl primeau, căci îndată ce aurul era folosit ca mijloc de plată era din nou lemn sau piatră; fermeca
fecioarele spre satanică îndrăgostire, spre disperarea părinţilor; este pârât eparhului Luchie; acesta îl
înştiinţează pe împăratul Constantin (nepotul lui Heraclie), relatându-i răutăţile şi farmecele prin care
mulţi creştini au fost întorşi la credinţa în idoli, dar şi ameninţarea că va distruge cetatea cu puterea
vulcanului Etna; din porunca împăratului, Iraclid, însoţit de ostaşi, vine din Constantinopol -situat la 30
de zile depărtare de Sicilia- pentru a-l prinde şi a-l aduce la judecată; Eleodor li se predă şi într-o
clipeală de ochi, prin puterile sale vrăjitoreşti, îi strămută dintr-o baie din Sicilia, unde îi invitase pe cei
ce-l căutau, în baia împărătească din Constantinopol; Eleodor, adus totuşi în faţa împăratului, este
judecat şi condamnat la moarte prin tăierea capului; cere un pahar cu apă şi, după ce spune:
„Rămâi sănătos, împărate, de data asta, că mă duc în cetatea Cataniei şi acolo să mă cauţi”, intră
în pahar, făcându-se nevăzut; Iraclid este trimis din nou să-l aducă, de această dată fiind purtaţi în
Bizanţ, într-o singură zi, cu un caic ce se face apoi nevăzut; Eleodor, ajuns în cetate, trece pe lângă
casa lui Iraclid şi este batjocorit de Ethalia, soţia acestuia; mâniindu-se, face ca nimeni din cetate să
nu mai aibă foc, pe care erau nevoiţi să-l ia din trupul Ethaliei; condamnat la moarte prin înfometare,
Eleodor aduce foametea peste întreaga cetate; dată apoi sentinţă de moarte prin tăierea capului,
din umerii lui Eleodor se desprind două cercuri(?) şi acestea ridicându-se desfac acoperişul pe unde
scapă, nu însă înainte de a spune: „Fii sănătos împărate şi te mântuieşte; caută-mă pe mine iarăşi în

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 133

 Catania ca şi mai înainte”; revenind în Catania, Eleodor face să apară şi să dispară un cal, de mare
preţ pentru un nepot al lui Leon, iar acesta îl denunţă eparhului, care dă poruncă să-i fie tăiat capul
pentru meşteşuguri vrăjitoreşti; în schimbul eliberării sale Eleodor mituieşte cu aur paznicii, care afirmă
că a scăpat prin meşteşugirile lui vrăjitoreşti; în repetate rânduri este sfătuit de Leon să înceteze cu
fărădelegile; însă, în timp ce se săvârşea Sfânta Liturighie, intră în biserică hulind; Leon, după ce se
roagă, iese din altar şi, legându-l cu omoforul de gât, îi spune: „Domnul Dumnezeu, Cel ce a gonit din
cer pe tatăl tău, diavolul, să te certe, ca să nu mai poţi lucra vrăjile tale, spre amăgirea şi pierderea
multora”; îl duce apoi la locul celor osândiţi la moarte, Ahilion, unde, poruncind mulţimii să facă un
foc mare, în care intră împreună cu Eleodor; acesta arde, însă marele arhiereu iese nevătămat din
văpaie; pe 20 februarie fericitul Leon îşi dă sufletul Domnului şi este înmormântat în biserica Sf. Mc.
Lucia, de el zidită, din mormântul său izvorând mir binemirositor cu care sunt tămăduiţi toţi cei ce vin
şi se roagă cu evlavie. Sf. LEON, papă al Romei, este prăznuit pe 18 februarie; el este cel ce a luat
scaunul Romei după moartea lui Sixt; îl convinge pe hunul Atila să nu prade şi să nu pustiască Italia;
întrebat de ai săi pentru ce părăseşte Italia fără să-i prade bogăţiile, se spune că Atila ar fi răspuns:
„Am văzut doi bărbaţi în chip de îngeri, pe Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, de amândouă părţile
papei, iar în mâini ţinând săbii...”; în timpul arhieriei lui Leon s-au răspândit eresurile lui Nestorie şi
Eutihie, cei care, adunându-se în sobor la Efes, l-au ucis pe Sf. Falvian, patriarhul Constantinopolului;
la iniţiativa papei, în vremea împăratului Marchian şi al Pulheriei, împotriva lui Eutihie şi Dioscur s-a
întrunit în Calcedon cel de-al IV-lea Sinod ecumenic; neputând participa la Sinod pentru neputinţele
bătrâneţii şi greutăţile lungului drum de parcurs de la Roma la Constantinopol, Leon îi trimite să-l
reprezinte pe episcopul Pascasie şi pe Luchentie, dimpreună cu presbiterii Bonifacie (Bonifacius) şi
Vasilie; în Sinod s-a dat citire epistolei sale către Flavian, epistolă despre care se spune că i-a fost
inspirată de Sf. Apostol Petru; informaţia i se datorează avei Mina, părintele chinoviei din Salamina;
referindu-se la această epistolă, spune că Leon, punând-o pe mormântul Apostolului şi rugându-se să
i se arate dacă a greşit cu ceva, după 40 de zile, pe când se ruga, i s-a arătat Apostolul spunând:
„am citit şi am îndreptat”; se mai spune că, citită la cel de-al IV-lea Sinod, toţi Sfinţii Părinţi au strigat:
„Petru Apostolul prin gura lui Leon grăieşte”; Sf. Sofronie relatează că, mulţi ani după moartea papei
Leon, patriarhul Alexandriei, Sf. Evloghie, are o vedenie în care Leon îi mulţumeşte pentru că a avut
tăria sufletească de a primi epistola, astupând astfel gura ereticilor -Sf. Evloghie a vieţuit în vremea
împăratului Iraclie (Heraclie), cu mulţi ani după trecerea papei Leon la Domnul, în vremea lui Leon
cel Mare; ajungând la adânci bătrâneţe, Leon petrece 40 de zile lângă mormântul Sf. Apostol Petru,
rugându-se pentru iertarea greşelilor sale; după 40 de zile Sf. Ap. Petru i s-a arătat, spunându-i: „M-am
rugat pentru tine şi iertate îţi sunt păcatele, afară de hirotoniri, pentru că de acelea vei fi întrebat,
dacă ai hirotonisit pe cineva bine şi legiuit, sau nu”. Sf. Mc. LEONTIE, Ipatie şi Teodul sunt prăznuiţi în
data de 18 iunie; în timpul lui Vespasian, un senator cu numele Adrian este însărcinat cu stârpirea
creştinismului în Fenicia; aflând că în Tripoli un ostaş numit Leontie ocărăşte vechii zei, Adrian îl trimite
pe tribunul Ipatie pentru a-l prinde; Leontie era de neam din Elada, puternic la trup, viteaz şi înţelept;
pe când se apropia de Tripoli, tribunul Ipatie se îmbolnăveşte şi are o vedenie, un înger spunându-i:
„De voieşti să fii sănătos, strigă de trei ori către cer, împreună cu ostaşii care sunt cu tine, zicând:
Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi”; strigând aceste cuvinte împreună cu ostaşii, Ipatie se ridică sănătos
deîndată şi cu toţii, inclusiv prietenul lui, Teodul, se aprind de dragoste pentru Hristos; în Tripoli sunt
întâmpinaţi de Leontie pe care nu-l cunoşteau; spunându-i cu ce însărcinare au venit, îl roagă să li-l
arate pe cel căutat, urmând a fi dus în fata împăratului pentru a fi cercetat; aflând că tocmai gazda
lor este cel căutat, cad în faţa lui mărturisindu-şi dorinţa de a deveni creştini; rugându-se Leontie, un
nor luminos coboară, Ipatie şi Teodul find botezaţi de ploaia ce cade peste ei; la sosirea sa, Adrian
este informat că Ipatie şi Teodul s-au creştinat şi, împreună cu Leontie, pe mulţi i-au adus la credinţa
în Hristos; cei trei sunt prinşi şi întemniţaţi; mărturisindu-şi cu tărie credinţa în Hristos, Ipatie şi Teodul sunt
bătuţi fără cruţare şi apoi condamnaţi la moarte prin tăierea capului; înaintea morţii, Leontie rosteşte
câteva cuvinte, care ar trebui să le fie tuturor creştinilor pildă, întrucât instituie adevărata ierarhie
între componentele firii umane: „Chiar de-mi vei zdrobi tot trupul meu cu răni, mintea mea nu mi-o
vei birui, nici vei fi stăpân pe sufletul meu”; cel ce stăpâneşte vremelnic peste acest pământ şi care a
făcut ca şi Domnul Iisus să fie răstignit pe Cruce, peste trupul omului făcut din ţărână poate avea
putere, dacă îi este oferită prin ataşamente vinovate şi păcate; însă peste un suflet curat, liber de
ataşamente, ură şi viclenie, în care a încolţit iubirea, doar Hristos stăpâneşte, dacă omul are
înţelepciunea şi tăria să nu se lase ispitit, să nu-şi vândă sufletul diavolului pentru vremelnicele plăceri
cu care este ademenit; tribunul Ipatie este spânzurat pe un lemn de muncire şi strunjit cu unghii de
fier, iar Teodul, întins la pământ, este bătut fără cruţare; dar, petrecând tari şi nebiruiţi în credinţa lor,
au fost osândiţi la moarte, capul fiindu-le tăiat cu securea; aruncat în temniţă, Leontie zicea cu curaj:
„Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?”; îmbărbătat fiind de îngerul
Domnului, rămâne neabătut în mărturisirea lui Hristos; prezenţa îngerilor, a Maicii Domnulu şi a Însuşi
Domnului Iisus, recursul la ajutorul lor prin mijlocirea rugăciunii, stă mărturie că omul singur, doar cu
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 134
 puterile sale, nu îi poate sta Satanei împotrivă; numai rugăciunea curată, cea pornită din inimă, şi
credinţa desăvârşită în iubirea şi ajutorul lui Hristos întăresc sufletul, dându-i putere să iasă biruitor din
toate încercările prin care Dumnezeu îngăduie să-i fie pusă la încercare credinţa; şi dacă în zilele
noastre mărturisitorii lui Hristos nu mai sunt schingiuiţi trupeşte, sunt însă încercaţi cu ispite cu mult mai
greu de sesizat într-o lume fără Dumnezeu, în care dumnezei au devenit „tehnologia”, „progresul”,
„ştiinţa”, „drepturile omului”, „libertatea” şi toate cele asemenea; întins pe jos şi legat între patru stâlpi
Leontie este bătut cumplit, până ce şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului; trupul îi este azvârlit
afară din cetate, de unde este ridicat de credincioşi şi îngropat de ei cu cinste; în Vieţile Sfinţilor se
precizează că pătimirea sa a fost scrisă de Notarie pe o tăbliţă de plumb, pusă alături de moaştele
sfântului în mormânt, pentru a fi mărturie celor ce vor veni. Sf. Ierarh LEONTIE episcopul Rădăuţilor este
prăznuit în ziua de 1 iulie; s-a născut în Rădăuţi, din părinţi dreptcredincioşi; când s-a călugărit a primit
numele Lavrentie; luând binecuvântare de la stareţul obştii, Lavrentie a sihăstrit nu departe de Putna,
împreună cu alţi câţiva sihaştri; când Iosif Muşat, Mitropolitul Moldovei, a sfinţit biserica schitului, l-a
hirotonisit preot, numindu-l egumen; a fost părintele duhovnicesc al Cuv. Daniil Sihastrul; la puţină
vreme după întemeierea scaunului episcopal al Rădăuţilor, în timpul domniei lui Alexandru cel bun,
Lavrentie este înălţat la vrednicia de ierarh; ca arhiereu a sfinţit şi a hirotonisit mulţi preoţi şi diaconi;
după mulţi ani de „arhierească păstorie”, slăbind trupeşte, s-a retras din scaun arhieresc, revenind la
mănăstirea Laura, cea de metanie; aici a primit „schima mare” şi numele Leontie; cunoscându-şi
apropiata trecere la Domnul, îl rânduieşte ca egumen pe ucenicul său, Daniil Sihastrul; moaştele sale
sunt mutate mai târziu la Rădăuţi, dar în 1639, fiind prădată biserica de năvălitori, moaştele sale au
dispărut; sunt două ipoteze: sau au fost luate de năvălitori, sau au fost îngropate de călugări în
biserică; în Vieţile Sfinţilor se menţionează la Notă: „Între anii 1621-1622, un vestit teolog ucrainean,
ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: în Rădăuţi, în episcopie, Sf. Leontie,
făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg...”; doar că însemnarea datează încă dinaintea prădării
bisericii şi nu poate constitui o probă definitivă; la 20 iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romăne
l-a canonizat pe Sf. Ierarh Leontie, cu zi de prăznuire pe 1 iulie. Sf. Mc. LEONTIE (vezi Sf. Mc. Evsevie)
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 24 aprilie; tot în Vieţile Sfinţilor este pomenit Sf. Mc. LEONID împreună
cu Sf. Mc. Ascalon, iar Sf. Mc. LEONIDA este pomenită pe 25 iunie (vezi Fevronia); în relatarea vieţii ei
se aminteşte de pătimirile sale îndurate împreună cu alte două sfinte muceniţe, Eutropia şi Livia.
LEVCHIE - nume de origine greacă, având înţelesul: curat, cinstit, neprihănit, inocent, patru atribute
(virtuţi) prin care este descrisă starea firească a sufletului, firea omenească recuperată după lucrarea
mântuitoare a Domnului Iisus Hristos; sunt virtuţi ce definesc modul în care orice bun creştin trebuie să
se comporte în raporturile cu semenii, cu întreaga fire şi cu bunul Dumnezeu; neatestat ca pronume
în onomastica românească din zilele noastre, regăsindu-se însă uneori ca patronimic, numele este
menţionat pentru semnificaţia lui duhovnicească: condiţionarea mântuirii de prezenţa celor patru
virtuţi, ce pot fi sintetizate în ceea ce Sfinţii Părinţi înţeleg prin feciorie -ce nu trebuie restrânsă doar la
conotaţiile trupeşti; toate cele patru virtuţi definind fecioria trupească şi sufletească, important este a
conştientiza că omul nu este complet, împlinit, decât prin desăvârşirea ambelor componente ale firii
sale, care trebuie lucrate şi dobândite, ţinând de voinţa şi de hotărârea cu care fiecare suflet de om
înţelege să se implice în propria-i mântuire. Cuv. LEVCHIE mărturisitorul este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 20 iunie; a fost de loc din Alexandria, la naştere primind numele Eutropie; maica sa, Eufrodisia, s-a
mutat la Domnul când copilul avea 10 ani; împreună cu tatăl său, Evdichie, Eutropie s-a călugărit în
mănăstirea fericitului Erma; când avea 18 ani, murind egumenul mănăstirii, fraţii îl rugau să primească
egumenia; sfătuit de tatăl său, el şovăie să primească o sarcină de care nu era convins că este
vrednic, nefiind încă tuns în călugărie şi nici hirotonisit preot; la acea vreme, împărat în Roma era
Comod (Comodus), închinător la idoli, a cărui fiică, Evghenia, botezându-se în numele lui Hristos, a
luat apoi cununa muceniciei; dând curs poruncii primite de la stăpânire, eparhul Filip izgoneşte
creştinii din cetate, impunând arhiereilor, preoţilor şi întregului cler să-şi strămute departe de cetate
lăcaşurile de închinare, bisericile şi mănăstirile; episcop era în acea vreme Sf. Elie care îşi avea sălaşul
în Eliopoli (Heliopolis), nu departe de Alexandria; acesta zidise lângă Alexandria o mănăstire în care
egumen era un anume Teodor; Evdichie, tatăl lui Eutropie, iese împreună cu fiul său din mănăstirea
unde petrecea şi vin la biserica închinată Fecioarei Maria de lângă Alexandria, căci se apropia
praznicul acesteia, Adormirea Preacuratei de Dumnezeu Născătoare; aici, odihnindu-se Evdichie, îşi
cunoaşte prin dumnezeiască descoperire sfârşitul, fiind totodată înştiinţat că fiul său va fi episcop şi
va sfărâma idolii din cetatea Vruntisiopoli din Italia, botezându-i locuitorii; în vedenie, în aceeaşi
noapte fericitul Evdichie este botezat Evdiclie, adică „blând mărgăritar”, iar fiul său Levchie, nume ce
se tâlcuieşte „a venit spre el Duhul Domnului”; aflând a doua zi despre nespusa cinste de care se va
împărtăşi, Eutropie, de acum Levchie, îi mulţumeşte lui Dumnezeu, auzind un glas din cer spunându-i:
„Levchie, Levchie (numindu-l cu noul său nume)... iată, numele tău este scris în cer şi pomenirea ta nu
se va şterge din cartea vieţii”; şi tot acum, fraţii din mănăstirea lui Erma vin la episcop, amintindu-i că

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 135

 sunt şapte ani de când nu au egumen, rugându-l să-l silească pe Eutropie (cum ştiau că se numeşte)
să primească această povară; după săvârşirea Sfintei Liturghii, episcopul îi porunceşte arhidiaconului
(adică lui Eutropie, care acum se numea Levchie, fără însă ca această taină să le fie cunoscută) să
urce în amvon şi să strige: „Cine este din cei ce sunt aici care se numeşte Levchie?” şi, nerăspunzând
nimeni, Eutropie (Levchie) este nevoit să se dezvăluie; şi bătrânul Evdiclie, tatăl său, având acum 97
de ani, întrebat care este adevăratul nume al fiului său, înţelege că a sosit vremea ca taina să fie
dezvăluită; astfel, Levchie este hirotonisit preot şi numit egumen; după primirea egumeniei, izgoneşte
un duh necurat dintr-un îndrăcit de neam arab; duhul merge în Egipt unde, luând chipul unui balaur
înfricoşat, intră în cetate şi începe a ucide elini, jidovi, bărbaţi şi femei fără deosebire; având darul
vederii înainte, Levchie vine degrabă în Egipt, unde în numele Domnului Savaot îi readuce la viaţă pe
toţi cei vătămaţi şi ucişi de veninul diavolului şi, readuşi la viaţă, au crezut în Hristos şi s-au botezat;
apoi, după sfârşitul mucenicesc al eparhului Filip (care lăsându-şi dregătoria se făcuse episcop), i-au
urmat Terentie, apoi Saturnin; cel din urmă, un vrăjmaş neîmpăcat al creştinilor, căuta să-l omoare pe
Levchie, episcopul creştinilor; la rândul lor, creştinii se sfătuiau cum să-l ucidă pe Saturnin, însă Levchie
îi opreşte; într-o vedenie, primise poruncă să le pună alt episcop, căci urma să plece în Vrundisiopol,
o cetate unde era trebuinţă de luminare; numind deci un alt episcop, pleacă împreună cu cinci
ucenici şi cu doi diaconi, Evsevie şi Dionisie; plutind 15 zile pe mare, ajung în Adrianopol, de unde,
luând cu ei şi doi preoţi, Leon şi Savin, trec prin Ghidrunt şi ajung în Vrundisiopol; pe cale, însoţindu-se
şi cu tribunul Armaleon, Levchie îi vorbeşte despre nevăzuta lumină dumnezeiască ce străluceşte în
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre naşterea Sa minunată din Sfânta fecioară Maria, dar şi despre viata
veşnică, câştigându-l pentru Hristos; aflând stăpânitorul cetăţii, Antioh, că Armaleon şi ostaşii săi s-au
creştinat, îl cheamă pentru a fi cercetat; tribunul Armaleon îi vorbeşte despre Levchie alexandrinul şi
învăţătura sa; chemându-l la sine, Antioh îi spune lui Levchie ca va crede în Hristos dacă reuşeşte să
aducă ploaia, care de doi ani nu mai căzuse pe acele meleaguri; făcând rugăciune Levchie şi
clerul, cerul s-a acoperit de nori şi o ploaie îmbeşugată a răcorit pământul însetat; văzând minunea,
Antioh şi întreaga cetate se creştinează, iar în mijlocul cetăţii s-a zidit o biserică închinată Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, precum şi o alta în numele Sf. Ioan Botezătorul, pe locul unde poporul
primise botezul; cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, Levchie şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropat în
locul unde a coborât din corabie; mai apoi, Antioh a zidit o biserică deasupra mormântului sfântului.
Un alt Sf. Mc. LEVCHIE (vezi Apolonie) este prăznuit pe 14 decembrie.
 LIVIA - din latină: liveo = a invidia, sau lividus = invidios; invidia este definită ca pizmă, sentiment de
frustrare, părere de rău provocată de succesul, de calităţile sau bunăstarea altuia; în acest înţeles,
invidia va fi întotdeauna însoţită de o dorinţă nemărturisită ca şi cel pizmuit să piardă bunurile ce au
declanşat sentimentul egoist de invidie; înţelepciunea poporului a sintetizat această nefirească stare
a naturii umane prin expresia „să moară şi capra vecinului”; însă, ca orice altă mişcare a sufletului, şi
invidia poate oscila între două extreme, cea reţinută de dicţionar, dar şi ca emulaţie, dorinţa firească
şi lăudabilă de a întrece sau a egala starea celui învidiat; omul este permanent supus presiunii unei
realităţi în care sunt cuprinse stări vrednice a fi dorite; nu eliminarea lor din realitate este soluţia, ci
împărtăşirea de cele râvnite; omul, la venirea sa pe lume, este un potenţial dumnezeu, în sensul că
poate dobândi tot ceea ce admiră la Dumnezeu; admiraţia este o expresie evoluată, înnobilată, a
invidiei, întrucât orice suflet conştient de menirea sa în univers va dori să descopere cât mai multe
adevăruri de care totuşi nu se poate împărtăşi, nu le poate trăi ca stări ale propriei sale fiinţe, decât
după ce le recunoaşte în alte făpturi; invidia devenită admiraţie, ca stimulent al emulaţiei, dacă este
îndreptată în direcţia cea bună, este motorul oricărui urcuş duhovnicesc. Sf. Mc. LIVIA este pomenită
în Vieţile Sfinţilor în ziua de 25 iunie; în relatarea vieţii Sf. Mc. Fevronia se aminteşte de pătimirile Liviei
împreună cu sfintele muceniţe Eutropia şi Leonida (vezi Fevronia).
 Sf. Mc. LOGHIN, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 24 aprilie (vezi Sf. Mc. Evsevie).
 LOLIAN - din latină; lolium = neghină; neghina, strecurată printre grânele nobile, sugerează răul din
lume, un suflet rătăcit; în înţeles duhovnicesc, sunt simbolizate păcatele trupeşti şi rătăcirile sufletului
prin care omul este îndepărtat şi într-un final despărţit de comuniunea cu cei mântuiţi, căci la sfârşit,
când actualul ciclu al Creaţiei se va fi încheiat (cele şase zile lucrătoare ale zidirii) şi când sufletul îşi
poate încă schimba starea, neghina va fi despărţită de grâu; numele, inexistent în prezent, este însă
amintit şi preţuit pentru vigilenţa la care îndeamnă omul, căci sufletul trebuie să fie veşnic treaz, într-o
necurmată lucrare de ameliorare a propriei stări.
 LONGHIN - din latină; longus = lung, cel lung; este numele unui personaj biblic, anume sutaşul prezent
la crucificarea Domnului Iisus; numele, relativ frecvent în vechea onomastică românească, este
prezent încă îndeosebi ca patronimic, inclusiv prin derivatele: Longin, Lung, Lungu. Sf. Mc. LONGHIN
sutaşul este prăznuit pe 16 octombrie; de neam din Capadocia (este bine să ne reamintim tâlcuirea
pentru Capadocia: Dacia de dincolo), Longhin a împlinit, împreună cu ostaşii aflaţi sub comanda sa,
porunca lui Pilat, răstignindu-l pe Hristos; văzând însă tulburarea produsă în întreaga fire şi minunile de
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 136
 care a fost însoţită moartea Domnului Iisus, cutremurul şi întunericul care a acoperit lumina soarelui,
deschiderea mormintelor, învierea morţilor şi pietrele despicându-se, a mărturisit: „Cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu a fost Acesta”; spune tradiţia că Longhin, centurionul, L-a împuns cu suliţa în coastă pe
Domnul Iisus; a crezut în dumnezeirea Sa când, de strajă fiind la mormântul Domnului, a văzut îngerul
coborând şi prăvălind piatra de pe mormânt; a refuzat să primească arginţii oferiţi de arhierei pentru
a spune că trupul Domnului a fost furat de ucenici; apoi şi-a părăsit dregătoria şi, împreună cu cei doi
ostaşi de sub comanda sa, martori şi ei la Învierea Domnului, au primit Botezul de la Sfinţii Apostoli;
propovăduindu-L pe Hristos în Capadocia, unde se întoarce, şi-a atras mânia arhiereilor şi bătrânilor;
cumpărându-l cu multe daruri pe Pilat, acesta îi scrie împăratului Tiberiu, de la care primeşte poruncă
să fie pedepsit cu moartea; căutându-l ostaşii în Capadocia, îl află în satul natal, împreună cu cei doi
ostaşi creştinaţi; şovăind să-l aresteze, Longhin le spune prigonitorilor săi, plecându-şi totodată capul
sub sabie: „Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decât dacă mă veţi
trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd”; trupurile celor trei martiri au fost
îngropate în locul arătat mai înainte de Longhin, capul sfântului fiind dus la Ierusalim ca dovadă a
împlinirii poruncii primite; duşmănoşi, Pilat şi iudeii îl aruncă în gunoi, însă Dumnezeu păzeşte nestricat
capul sfântului; apoi Sf. Longhin i se arată în vis unei văduve oarbe din Capadocia şi, îndrumând-o,
aceasta găseşte capul şi îndată îşi recăpătă vederea; Sf. Longhin i-l arată pe fiul ei mort, numărat
însă în cetele îngereşti, şi îi porunceşte să pună într-o raclă capul găsit şi trupul fiului său îngropându-le
împreună.
 LUCA - nume de origine greacă; Louckas = originar din Lucania; este numele unuia dintre cei patru
Evanghelişti. Cuv. LUCA din Elada este prăznuit pe 7 februarie; părinţii săi erau din insula Eghina; s-au
refugiat din faţa năvălirii agarenilor, stabilindu-se într-un sat din Elada, Salon, din părţile Fochidei; s-a
deprins încă de copil să vieţuiască în post şi înfrânare, fără a avea nici un povăţuitor; nu gusta carne,
lapte, brânză, ouă, hrănindu-se doar cu pâine de ovăz şi verdeţuri din grădină, postind cu post negru
miercurea şi vinerea; îşi împlinea slujbele casei cu sârguinţă; cu săracii era milostiv; murind părintele
său, fericitul Luca părăseşte plugăria şi se dedică învăţăturii, înălţându-şi mintea spre Dumnezeu, iar
pe când stătea la rugăciune, maica sa, Eufrosina, l-a văzut ridicându-se în văzduh; tainic, dorea să
părăsească lumea; căutând liniştea monahului, pleacă neştiut de nimeni şi merge în Tesalia; socotit a
fi rob fugit, este prins şi, întrebat al cui rob este, Luca răspunde: „Sunt rob al lui Hristos şi merg pentru
rugăciuni la Sfinţii Părinţi”; nefiind crezut, este bătut şi întemniţat; dar, recunoscut de câţiva oameni,
este eliberat şi revine la casa părintească; doi monahi în drum spre Ierusaleim trec prin satul lui natal,
iar tânărul Luca, având doar 17 ani, îi roagă să-l ia cu ei; ajunşi în Atena, se odihnesc în mănăstirea
închinată Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, iar apoi, cei doi monahi îşi urmează calea
spre Ierusalim, încredinţându-l egumenului pe Luca; maica sa, Eufrosina, plângându-şi amarul pentru
pierderea fiului său, Dumnezeu îi descoperă în vedenie egumenului durerea văduvei părăsite de fiul
ei; urmând sfatul egumeneului, Luca revine la casa părintească, în satul Castoria, slujindu-i maicii sale
ca un fiu iubitor; văzându-i însă înclinarea către viaţa mănăstirească, maica sa îi îngăduie să plece,
însoţindu-l cu rugăciunile şi binecuvântările ei; Luca urcă pe muntele Ioanipetra, unde era biserica
Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, zidindu-şi acolo o chilie mică; are de înfruntat multe
osteneli şi ispite din partea diavolilor, îndeletnicindu-se cu rugăciunea neîncetată; un ucenic, bântuit
de gândul că fericitul îşi face rugăciunea cu făţărnicie, îl urmăreşte, mărturisind apoi că întreaga
noapte sfântul şi-a plecat genunchii şi, lovind pământul cu fruntea, Luca striga: „Doamne miluieşte”;
este „îmbrăcat în chipul monahicesc” de doi monahi bătrâni în trecere spre Roma; luând deci chipul
cel desăvârşit al călugăriei, vestea despre viaţa sa îmbunătăţită a străbătut printre localnici; doi fraţi îl
roagă să le descopere locul unde părintele lor îngropase aurul şi argintul, pricină de sfadă şi bănuială
între ei; rugându-se sfântul, Domnul Dumnezeu îi descoperă locul unde fusese îngropată comoara; o
dată, ascultând fără voie mărturisirea a trei femei păcătoase, el nefiind nici preot, nici monah sfinţit,
este bântuit de gânduri necuvioase, de care se izbăveşte cu arma rugăciunii; căci, după trei zile,
vede în vis un înger aruncând o undiţă şi, înghiţind-o, a cunoscut că Dumnezeu l-a izbăvit de patima
trupească; a primit de la Dumnezeu darul proorociei, prevestind năvălirea oştilor bulgăreşti; a fost
adesea ajutat de o soră a sa după trup, monahie cu numele Cali, care împreună cu alte monahii
veneau de la mănăstire ajutându-l cu treburile gospodăreşti şi în grădină; plecând odată la munte şi
urmând să lipsească şapte zile, le spune că va veni un om cărând în spate o povară grea; dar după
plecarea sa apare un om care nu purta nici o sarcină vizibilă în spate şi, întrebând de Luca, sora s-a îi
spune că s-a dus în pustie şi trebuie să-l aştepte; venind după şapte zile, Luca îl mustră cu asprime
pentru crimele şi fărădelegile comise („sarcina” cea grea pe care o purta în spate); înainte văzător
fiind, Luca avea cunoştinţă de ele şi de faptul că omul acela le tăinuia păstorilor şi preoţilor, căutând
alinare la cei neînvăţaţi, aşa cum se considera, cu umilinţă, pe sine; ascultându-i totuşi mărturisirea,
Luca îl sfătuieşte şi, slobozindu-l, îi porunceşte să se destăinuie preoţilor; a petrecut în muntele acela
şapte ani (este poate semnificativă constanţa cu care numărul şapte, numărul desăvârşirii Creaţiei în

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 137

 cele şapte zile, revine în vieţile sfinţilor) după care, pornindu-se războiul cu bulgarii, Luca părăseşte
muntele şi merge în Corint; merge la un sihastru, un stâlpnic cu numele Patre, căruia vreme de zece
ani îi slujeşte cu osârdie şi supunere; împotrivindu-se unui preot violent care îl clevetea pe Patre fără
motiv, Luca este lovit peste obraz de preotul îndrăcit; revine apoi în Elada, patria sa, şi se sălăşluieşte
în locul său dintâi, în muntele Ioanipatra; cercetat de episcopul Corintului, primeşte puţină milostenie
de la el, după ce la început sa împotrivit; muşcat de o viperă, îi dă drumul fără a o vătăma, totodată
nepătimind nimic de pe urma muşcăturii; mustrat fiind cu blândeţe de Luca, şi mărturisindu-şi vina, un
hoţ aduce înapoi aurul furat; este pusă în evidenţă blândeţea şi înţelegerea sfântului, atribute care ar
trebui să se regăsească la toţi cei ce şi-au asumat păstorirea sufletelor pe cărarea mântuirii, căci
lucrarea celui sfinţit de Dumnezeu nu este numai a vădi păcatul şi pe păcătos, ci să şi tămăduiască
sufletul celui rănit; Luca merge apoi la o mănăstire de lângă Tebaida, unde egumen era Antonie, de
la el dorind să primească un cuvânt de suflet folositor; îmbolnăvindu-se fiul unui cetăţean de vază,
Luca, smerit fiind, evită să dea curs cererii acelui tată, convins că doar Unul este doctorul sufletelor şi
trupurilor, Hristos Domnul, Cel care poate şi din moarte să izbăvească omul; mustrat însă de egumen,
care îi reaminteşte cuvintele Domnului Iisus: „Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat”, merge împreună cu
egumenul şi, rugându-se amândoi, copilul se înzdrăveneşte; fiindu-i în permanenţă tulburată liniştea
de mulţimea celor ce-l căutau totuşi pe el pentru un cuvânt folositor de suflet, cere sfatul unui bărbat
iscusit, Teofilact, întrebându-l dacă să petreacă şi mai departe pe muntele Ioanipetra, sau să se
liniştească altundeva; acesta îi spune: „Fugi de oameni şi te vei mântui”; Luca pleacă într-un loc
pustiu şi se sălăşluieşte aproape de mare, la Calamie; aici petrecea săpând pământul, semănând
seminţe din care măcinându-le făcea pâine; trecând pe acolo nişte corăbieri şi Luca nefiind la chilie,
unul dintre ei îi fură piatra de râşniţă; nemaigăsindu-şi piatra, cuviosul merge la corăbieri şi le spune
cu curaj: „Dacă nu aţi luat-o, mergeţi în pace, iar celui care a luat-o să-i răsplătească Dumnezeu
cum voieşte”; atunci, cel care luase piatra cade de îndată mort; în contextul opulenţei de care se
bucură omul în contemporaneitate, poate părea o pedeapsă excesivă, însă pentru Luca piatra cu
care răşnea seminţele era singura sa avere, având o importanţă esenţială în viaţa sa; valoarea unor
evenimente sau obiecte se judecă la Dumnezeu după alte criterii decât cele obişnuite în lume; după
trei ani, năvălind agarenii, Luca părăseşte şi acele locuri; se retrage pe o insulă pustie numită Ampia;
merge apoi într-un loc, de altminteri plăcut, dar unde îşi făcuse sălaşul un diavol, pe care îl alungă;
adunându-se apoi fraţii în preajma lui, au întemeiat o mănăstire; aici, în post şi rugăciune neîncetată,
Luca călăuzea cu cuvântul şi cu fapta sufletele celor ce-l căutau pe anevoioasa cărare a mântuirii,
tămăduind şi suferinţele trupeşti; sunt amintite vindecarea unui monah, Grigorie, şi a unei femei din
Teba; venind în vizită fratele ucenicului său Teodosie, cu numele Filip şi având dregătoria de spătar,
Luca îl ospătează cinând împreună cu el, dar pentru Teodosie este un prilej să-l bănuie de făţărnicie
când posteşte; în acea noapte fratelui său Filip îi este dezvăluită, în somn, deosebita preţuire de care
fericitul Luca se bucură înaintea lui Dumnezeu; cuviosul, cunoscându-şi de mai înainte trecerea la
Domnul, îi cere preotului Grigorie ca trupul să-i fie aruncat într-o prăpastie, spre a le fi hrană fiarelor şi
păsărilor cerului; Luca ascultă însă sfatul preotului şi rânduieşte a fi îngropat în chilia sa; astfel, după o
vreme, un monah de fel din Paflagonia, Cosma famenul, primeşte în somn poruncă să se aşeze şi să
petreacă lângă mormântul lui; deci îşi zideşte aici chilie, apoi o biserică, unde din sfintele moaşte
izvora un mir cu bună mireasmă. Cuv. Părinte LUCA din Sicilia este prăznuit pe 6 noiembrie; s-a născut
în cetatea Tavromenia din eparhia Siciliei; încă de tânăr mergea adesea în casa lui Dumnezeu; fuge
atunci când părintele său decide să-l însoare, sălăşluindu-se împreună cu fiarele sălbatice într-un loc
necunoscut; aici posteşte 40 de zile, învrednicindu-se de dumnezeieşti vedenii şi descoperiri; merge la
mănăstire primind „schima îngerească”; petrece aici 18 luni gustând puţină pâine şi apă odată la 3-4
zile; pleacă împreună cu un alt monah în muntele Etna; şi-a pus canon să nu iasă din chilie până ce
nu va sfârşi aici de citit Psaltirea (probabil pentru a o deprinde pe de rost); s-a învrednicit de darul
înţelegerii celor mai tainice şi adânci cuvinte; s-a retras în urma unei descoperiri într-un loc liniştit,
întemeind o mănăstire împreună cu alţi 12 monahi; tot în urma unei descoperiri merge în Bizanţ şi apoi
în Corint unde, după şapte luni, îşi dă obştescul sfârşit. Sf. Apostol şi Evanghelist LUCA este prăznuit pe
18 octombrie; a fost de neam din Antiohia Siriei, cunoscător al elineştii înţelepciuni, fiind şi un doctor
iscusit; cunoştea limbile greacă, egipteană şi ebraică; a fost unul dintre cei 70 de apostoli; mâhnit şi
îndurerat după Patimile Domnului Iisus, mergând împreună cu Cleopa spre Emaus, Domnul Iisus li s-a
arătat, spunându-le: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”; mergând împreună cu cei doi pe cale, multe
cuvinte de învăţătură le-a spus Domnul Iisus celor doi; cunoscând astfel tainele lui Dumnezeu, Luca a
adus la credinţa în Hristos cetăţile Beoţiei; la 15 ani după Înălţarea Domnului Iisus la cer, apostolul
Luca scrie Evanghelia sa, în care pune toate cele înscrise de iubirea pentru Hristos în inima sa, căci
spune aici: „Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia pe cale şi când ne tâlcuia
Scripturile?”; Luca s-a alăturat cetei ucenicilor şi îl însoţeşte la Roma pe Sf. Ap. Pavel; tot el a scris şi
Faptele Apostolilor; este pomenit de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Coloseni: „Închină-se vouă Luca,
doctorul cel slăvit”; iar spusele Sf. Ap. Pavel din II Corinteni 8; 19: „...este ales de Biserici ca tovarăş al
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 138
 nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre mândria noastră”, sunt
interpretate de Sf. Ieronim ca referindu-se tot la Luca; plecând din Roma, vine în răsărit, străbate Livia
(Libia) şi mergând în Egipt va duce lumina cuvântului lui Hristos în cetăţile Beoţiei, Tivaida (Tebaida) şi
Tivele, întemeind biserici şi hirotonind preoţi şi diaconi; s-a odihnit întru Domnul la peste 80 de ani; se
mai spune că la mormântul său a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi,
spre adeverirea priceperii sale ca doctor; Constanţie, fiul lui Constantin cel Mare, îl trimite pe Artemie,
cârmuitorul Egiptului (care mai apoi a mucenicit sub Iulian Paravatul) să aducă la Constantinopol
moaştele Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, fiind depuse în biserica Sfinţilor Andrei şi Timotei; despre Sf.
Luca se mai spune că a zugrăvit chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu purtându-L în braţe pe
pruncul Iisus; a mai zugrăvit şi alte două icoane ale Preasfinei Născătoare de Dumnezeu, pe care
arătându-i-le Maicii Domnului aceasta a spus: „Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie în
icoanele acestea”; pe aceste cuvinte se întemeiază cinstirea icoanelor în ortodoxie şi credinţa în
puterea lor de a răspunde celor ce se închină celui zugrăvit; a mai zugrăvit pe lemn chipurile sfinţilor
şi marilor Apostoli Petru şi Pavel; prin icoanele sale s-a întemeiat în ortodoxie cultul icoanelor.
 LUCHIA/LUCHIE; din latină; Lucius, lucilius: lux + cis = lumină; forma arhaică pierdută între timp; este
cunoscut în tradiţia ortodoxă românească îndeosebi sub forma contemporană a derivatelor: Lucian,
Luchian, Luchilian, Luciana, Lucia, Luci, Lucica; Biserica Ortodoxă cinsteşte numeroşi sfinţi botezaţi cu
unele dintre aceste nume care au pătruns în onomastica creştină pe filieră latină şi greacă, având
înţelesul: purtător de lumină, cel (cea) care face lumină; rânduit ca element de destin, numele poate
fi asociat unui suflet a cărui vocaţie este să aducă în lume lumina cunoaşterii, suflet perceput de
semeni ca fiind o rază de lumină călăuzitoare şi de speranţă. Sf. Mc. LUCHILIAN, şi cei împreună cu
dânsul, este pomenit în Vieţile sfinţilor în ziua de 3 iunie; a fost fiul Luchie, al cărui nume îl moşteneşte,
un mare antipat (proconsul, demnitar însărcinat cu administrarea unei provincii romane- în sec. IX era
un simplu titlu nobiliar, ce avea să dispară cu totul în sec. al XII-lea); la botez a primit numele Luchian;
desăvârşindu-se în înţelepciune, vine la Roma, însă nu-i mai găseşte printre cei vii pe Sf. Ap. Petru şi
Pavel; în acea vreme episcopul Romei era Clement (care ar fi primul episcop al Romei, după cum se
precizează în Vieţile Sfinţilor, afirmaţie contrazisă de catolici, care îl consideră pe Sf. Ap. Petru ca fiind
primul episcop al Romei); Clement îl cheamă pe Sf. Dionisie Areopagitul pentru a purta cuvântul
Evangheliei în părţile apusului şi tot el îl numeşte pe Luchilian (Luchian) episcop, trimiţându-l împreună
cu Dionisie la propovăduire, pentru început în Italia; aproape de cetatea Tichina, într-un loc numit
Parma, Luchilian este prins şi întemniţat; este eliberat noaptea de câţiva creştini; părăsind Italia, se
odihneşte o vreme cu cei ce-l însoţeau în cetatea Tichina; ajungând în apropierea cetăţii Arelatia, îşi
împat sarcinile: Sf. Marchelin împreună cu alţi câţiva fraţi au mers să vestească cuvântul lui Hristos în
Spania, Saturnin în Galia, iar Sf. Dionisie împreună cu fericitul Luchilian au purtat făclia aprinsă a
credinţei spre Paris şi împreună cu Maxim preotul şi Iulian diaconul au dus vestea cea bună în Belgia;
în acea vreme Domiţian, cel care luase tronul împărăţiei Romei după Nero, dezlănţuind prigoana
împotriva Sfintei Biserici a poruncit ca toţi creştinii să fie siliţi să jertfească zeilor, sau să fie chinuiţi şi,
dacă refuză, să fie chiar ucişi; în Galia au fost trimişi trei prigonitori: Latrin, Arie şi Antor, cu poruncă să-l
prindă pe Luchilian şi să-l aducă la judecata Cezarului, sau să-l ucidă cu sabia; înştiinţat fiind că este
căutat, cuviosul părăseşte Belgia şi împreună cu Maxim presbiterul şi Iulian diaconul merg în muntele
din apropierea râului Tar; Maxim şi Iulian sunt prinşi şi tăiaţi cu sabia; Luchilian este şi el prins, acuzat
de vrăjitorie şi înşelătorie şi este bătut fără milă cu bicele; strigând: „Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu
voi înceta niciodată a-L lăuda cu inima, cu mintea şi cu buzele”, îi este tăiat capul; din cuvintele sale
trebuie să se înţeleagă că mărturisirea lui Hristos trebuie să se facă cu curaj, din tot sufletul, cu toată
fiinţa omului; nu trebuie tăinuită, ascunsă în inimă şi în minte, căci „credinţa fără fapte moartă este”;
cuvântul Evangheliei trebuie făcut să răsune în toată vremea şi în tot locul -aceasta este menirea
adevăratului creştin; pe când îşi dădea sufletul în mâinile Domnului, a coborât o lumină strălucitoare
din cer, un glas din înalturi rostind cu putere: „Bucură-te Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoşat a-ţi
vărsa sângele pentru Mine! Vino de primeşte-ţi cununa... şi te sălăşluieşte în ceruri împreună cu sfinţii!”
şi, printr-o minune dumnezeiască, trupul neînsufleţit se ridică de la pământ şi, luându-şi capul, trece
peste râul Tar şi merge la locul ales pentru îngropare; este uns cu aromate, învelit într-o pânză curată
şi înmormântat cu cinste; deasupra mormântului s-a zidit apoi o biserică spre slava lui Dumnezeu şi
pomeirea Sf. Luchilian. Tot pe 3 iunie este prăznuit Sf. Mc. LUCHILIAN şi cei patru tineri: Claudie, Ipatie,
Pavel şi Dionisie, împreună cu sfânta fecioară Paula; Luchilian a trăit pe vremea împăratului Aurelian;
până la bătrâneţe a fost închinător la idoli; locuia în Nicomidia şi slujea în templele necuraţilor zei; a
primit Sfântul Botez la bătrâneţe, arătându-le păgânilor deşertăciunea închinării la idoli, povăţuindu-i
spre mântuire; mâniindu-se evreii, îl pârăsc şi îl dau spre a fi judecat de Silvan, stăpânitor în Nicomidia
în acea vreme; este bătut cu toiege, spânzurat cu capul în jos şi, după multe chinuri, este aruncat în
închisoare unde află patru tineri întemniţaţi pentru credinţa în Hristos: Claudie, Ipatie, Pavel şi Dionisie,
pe care îi întăreşte cu cuvântul, îndemnându-i să nu se teamă de vremelnicele suflerinţe şi nici să-şi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 139

 cruţe tinereţile; peste patru zile sunt aruncaţi într-un cuptor încins, de unde, după ce cuptorul este
răcorit de o ploaie revărsată din cer, ies neatinşi; sunt condamnaţi la moarte şi trimişi în Vizantia, unde
celor patru tineri le este tăiat capul; Luchilian este spânzurat pe cruce şi străpuns cu piroane, astfel
dându-şi sufletul în mâinile Domnului; Paula fecioara a fost născută din părinţi binecredincioşi; după
moartea lor îşi foloseşte averea cercetându-i şi uşurându-le suferinţa celor ce pătimeau pentru Hristos;
i-a cercetat pe Luchilian şi cei patru tineri în temniţa din Nicomidia, îndulcindu-se cu cuvintele lor de
suflet folositoare; după mucenicescul lor sfârşit îi îngropă, întorcându-se apoi în Nicomidia; aflându-se
că este creştină, este prinsă şi adusă înaintea lui Silvan; este bătută crunt cu beţe şi toiege, însă o
înzdrăveneşte îngerul Domnului; este apoi bătută peste gura cu care îl ocăra pe neindurătorul Silvan;
întemniţată şi pusă într-un cuptor încins, iese din el nevătămată; osândită la moarte, „Şi-a plecat
feciorescul său cap sub sabie”, în locul unde au pătimit mai înainte Luchilian şi cei patru tineri. Sf.
Sfinţit Mc. LUCHIAN (†312) este prăznuit pe 15 octombrie; a fost preot în Antiohia şi întemeietorul unei
şcoli teologice; în Vieţile Sfinţilor este pomenit drept Cuv. Mc. LUCHIAN prezbiterul Antiohiei celei
mari; era din cetatea Samosatele din Siria; a rămas orfan la 12 ani; a primit rânduiala preoţească în
Antiohia; a tradus din greacă în ebraică Vechiul şi Noul Testament, îndreptând stricăciunile produse
de eretici; în acea vreme Maximian, numit şi Galeriu, dezlăntuise prigoana asupra creştinilor; lui i-au
căzut victimă şi Sf. Antim al Nicomidiei, şi Sf. Petru al Alexandriei; a poruncit ca Luchian să fie căutat şi
prins; este vândut trimişilor împărăteşti de către un preot din Antiohia, Pangratie pe nume, discipol al
ereticului Sabelie, şi care îl zavistuia pentru cinstea deosebită de care se bucura în rândul creştinilor;
prigoana se abătea nu doar asupra celor maturi, ci şi împotriva pruncilor; aceste orori se petreceau
în Nicomidia; aici este dus şi Luchian pentru a fi cercetat; Maximian, neputând să-l ademenească cu
daruri şi promisiuni, porunceşte să fie întemniţat, legat în lanţuri, bătut cu pietre, chinuit cu foame şi cu
sete; i-au fost rupte mădularele de la încheieturi şi pus cu spatele pe cioburi ascuţite vreme de 40 de
zile (din nou apare numărul 40, vremea rătăcirii sufletului în pustiu, după care sufletul poate pătrunde
în Pământul Făgăduinţei); totuşi, profitând de nebăgarea de seamă a străjerilor, unii credincioşi îi
aduc pâine şi vin şi, făcând din pieptul său altar, cum stătea lungit peste cioburi, au slujit Sfânta
Liturghie; venind a doua zi siluitorii, Luchian a strigat de tei ori: „Sunt creştin!” dându-şi astfel sufletul în
mâinile lui Hristos; Maximian a poruncit ca trupul să-i fie aruncat în mare, unde a rămas 30 de zile;
apoi Luchian, arătându-i-se în vedenie lui Glicherie, unul dintre ucenicii săi, îi porunceşte să meargă
la malul mării, să-i ia trupul şi să-l îngroape; Glicherie, împreună cu alţi creştini, au văzut atunci un
grup de delfini aducând la mal trupul nestricat al mucenicului, pe care l-au îngropat cu cinste; Elena
împărăteasa, mama marelui Constantin, a zidit deasupra mormântului său o biserică.
 LUMINATUL - cel născut în săptămâna luminată; numele a ieşit de ceva vreme din uz.
 LUP - din latină; lupus = lup; într-o altă interpretare, zeul turmelor, identificat cu Pan; ca prenume, mai
este întâlnit în onomastica românească şi este prezent încă sub forma patronimicului Lupu. Sf. Mc. LUP
este prăznuit în calendarul ortodox în ziua de 23 august, şi este pomenit în Vieţile Sfinţilor sub numele
Lupu; a trăit în vremea lui Aurelian; era rob la un stăpân oarecare dar, liber pentru Hristos şi plin de
râvnă, sfărâma idolii păgâni; era permanent urmărit de închinătorii la idoli, care voiau să-l ucidă, fiind
însă păzit de puterea lui Dumnezeu, căci toţi cei care se porneau împotriva lui cu săbiile, se tăiau
între ei; de asemenea, săgeţile trase de duşmani se întorceau, vătămând arcaşii; fiind nebotezat, îşi
dorea cu ardoare Sfântul Botez, pentru a nu pieri necreştinat; rugându-se, Însuşi Hristos Domnul îl va
boteza, revarsând asupra lui apă din cer; se predă singur în mâinile ighemonului, care porunceşte să
fie bătut, osândindu-l la moarte prin tăiere cu sabia; a fost îngropat de creştini, iar la mormântul său
mulţi bolnavi îşi află tămăduirea.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 140

 M
 MACABEI/MACOVEI - din ebraică; fraţii Macchabei sunt personaje biblice; nume încă în uz, îndeosebi
ca patronimic. Sf. Mc. MACABEI şi cei împreună cu dânşii sunt prăznuiţi în data de 1 august; viaţa şi
lupta celor şapte fraţi Macabei este relatată în cele trei cărţi cu care se încheie canonul Vechiului
Testament, cum este alcătuit în ortodoxie, ultima fiind Rugăciunea regelui Manase, şi sunt numărate
printre cele cuprinse sub sintagma „bune de citit”; în Vieţile Sfinţilor este prezentat pe scurt contextul
istoric în care cei şapte fraţi au trăit şi au luptat; este descris momentul începerii prigoanei împotriva
celor ce păzeau dreapta credinţă (evreiască), legea lui Dumnezeu şi tulburarea produsă în Ierusalim;
mânia lui Dumnezeu s-a declanşat când „s-au înmulţit limbile cele necurate şi (s-a) umplut de sânge
şi de urâciuni Sfânta Cetate şi sfinţenia lui Dumnezeu”; era în vremea cuceririi şi dărâmării Ierusalimului
de către Nabucodonosor, în zilele lui Sedechie; au fost vremuri de restrişte pentru iudei şi despre care
se vorbeşte în vieţile profeţilor Ieremia şi Iezechia; răul a început să se manifeste şi s-a extins în zilele
dreptului şi sfântului Onia, căruia îi fusese încredinţată averea Templului şi ocârmuirea slujitorilor şi
ostaşilor rânduiţi pentru paza Templului; un anume Simon din seminţia lui Veniamin (Beniamin) îi spune
guvernatorului Siriei şi Feniciei despre bogăţiile strânse în Templu; înştiinţându-se împăratul, este trimis
Eliodor, care însă nu reuşeşte să le jefuiască; despre pedeapsa primită de Eliodor pentru tentativa sa
este scris în a doua carte a Macabeilor; sunt amintite apoi tulburările din vremea lui Antioh, poreclit
Epifanie (luminos), numit însă de alţii Epimanis (nebun), şi care îl izgoneşte pe arhiereul Onia numindu-l
pe fratele său, Iason; acesta zideşte şcoli elineşti şi aduce în Ierusalim „necurăţia elinească”: luptele şi
jocurile, alergările de cai, destrăbălarea şi desfrânarea, îndemnându-i pe cei tineri să părăsească
legea lui Dumnezeu -cu alte cuvinte, aducând „progresul” în Sfânta Cetate, aşa cum se petrece şi în
timpurile moderne; înşelaţi de o vedenie şi de mincinoasa ştire că împăratul ar fi pierit în războiul cu
egiptenii (pe vremea aceea conducătorii se expuneau aceloraşi riscuri ca oricare ostaş de rând),
dreptcredincioşii din Ierusalim se răzvrătesc; cetatea este cucerită, împăratul poruncind ostaşilor să-i
ucidă pe toţi cei întâlniţi pe uliţele cetăţii; astfel, pier 80.000 de oameni, iar alţi 40.000 sunt întemniţaţi;
Menelae (Menelaus), conducătorul ostaşilor, pătrunde în Templu şi îl pradă; apoi Antioh porunceşte
ca toate neamurile peste care stăpânea să se închine zeilor, silind evreii să se lepede de legile lor -de
exemplu, impunând consumul cărnii de porc; relatarea din Vieţile Sfinţilor continuă apoi cu pătimirea
celor şapte ucenici ai preotului Eleazar, fraţii Macabei, care împotrivindu-se cu bărbăţie sunt chinuiţi
(arşi în căldări încinse, cu limba tăiată, jupuiţi de piele, cu mădularele trupeşti smulse) şi daţi morţii;
maica lor, Solomonia, martor la uciderea celor şapte fii ai săi, rugându-se lui Dumnezeu îşi dă sufletul
lângă trupurile lor; referitor la numele celor şapte fraţi Macabei, sunt inadvertenţe, în funcţie de sursă:
în Prolog şi în Sinaxarul lunilor sunt numiţi: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim şi Marcel; în zilele
lui Vespasian, Iosif Flaviu îi numeşte însă Macabeu pe primul, continuând cu Aver, Mahir, Iuda, Ahaz,
Aret şi Iacov; în Nota cu care se încheie relatarea din Vieţile Sfinţilor de opinează că mai vrednic de
crezare este Iosif Flaviu, întrucât enumerarea sa cuprinde nume evreieşti, neregăsindu-se cele elineşti,
precum Antonin şi Marcel, puţin probabil a fi fost adoptate de nişte iudei credincioşi; revenind la
textul scripturistic, în I Macabei este pomenit însă Iuda Macabeul (cap. 3) şi luptele purtate cu Sion şi
Apoloniu, căpeteniile oştilor lui Antioh, şi cu Gorgias şi Lisias (cap. 4); alte zece biruinţe sunt descrise în
cap. 5, iar biruinţa asupra lui Nicanor precum şi moartea sa, în cap. 7; îi urmează Ionatan (cap. 8-12),
apoi Simon (cap.13); cap. 7 din II Macabei relatează „statornicia în credinţă şi chinurile (celor) 7 fraţi
şi ale mamei lor”; din context nu rezultă cu claritate dacă despre cei 7 fraţi Macabei este vorba,
singura conexiune fiind făcută prin numărul 7, mai ales că nu sunt numiţi; există o anume incoerenţă
în succesiunea capitolelor în II Macabei, unde în cap. 7 se vorbeşte despre pătimirea celor şapte
fraţi, iar în cap. 12 se revine asupra biruinţelor lui Iuda Macabeul, primul dintre fraţi; în III Macabei sunt
descrise pătimirile iudeilor, fără nici o referinţă la cei şapte fraţi: porunca dată de Ptolomeu Filopator
ca toată suflarea din Iudeea să fie dată morţii (cap. 3), recenzarea evreilor (cap. 4), trimiterea lui
Ermon pentru a-i ucide pe evrei (cap. 5), rugăciunea preotului Eleazar (cap. 6) şi scrisoarea regelui
Ptolomeu către evrei (cap. 7); este de remarcat că nicunul dintre numele pomenite în I, II şi III
Macabei (Iuda, Ionatan, Simon) nu se regăsesc nici în Prolog, nici la Iosif Flaviu.
 MACARIE - din greacă; Μαχάριος = fericit; multora dintre sfinţii mucenicii şi mărturisitori, cuvioşii creştini
pomeniţi în Vieţile Sfinţilor le este asociat epitetul fericit, venind oarecum în contradicţie cu pătimirile
şi moartea prin care şi-au probat iubirea pentru Hristos, ceea ce redefineşte conceptul de fericire, din
perspectivă creştină; definiţia fericirii: „stare de mulţumire sufletească deplină” transpune instantaneu
sensul în contextul acelor componente nobile ale fiinţei umane cuprinse sub denumirea de suflet; iar
alăturarea determinativului „deplină” sugerează că există şi stări intermediare, nedesăvârşite, care
doar printr-o forţare a sensului pot fi definite ca fericire; în context creştin, deplinătatea fericirii este
condiţionată de existenţa iubirii pentru Iisus Hristos; fericit nu poate fi deci decât acel suflet care,
desprinzându-se din proprie voinţă din înlănţuirea evenimentelor ce-l ţin prizonier în lumea materială,
afectelor şi plăcerilor experimentate prin trup, evadează, se leapădă total de lume, întorcându-se cu
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 141
 toate puterile către Cel Căruia doar alăturându-İ-se se poate împărtăşi de fericirea ce rânduieşte
viaţa sfinţilor mântuiţi în cer; iar fericirea, în pofida înţelesurilor atribuite de o mentalitate hedonistă, nu
poate fi dobândită, din actuala stare a sufletului omenesc, decât prin suferinţă, o luptă necruţătoare
împotriva sa însuşi, împotriva tuturor ataşamentelor vinovate şi păcatelor ce-l îndepărtează de Hristos,
singurul ce îi poate dărui unui suflet însetat de Adevăr şi de Viaţă Fericirea; în prezent, numele se
regăseşte îndeosebi ca patronimic; Biserica Ortodoxă cinsteşte mai mulţi Sfinţi purtători ai acestui
nume definind un suflet ce L-a găsit pe Dumnezeu, şi-a găsit împlinirea şi a dobândit adevărata
fericire. Cuv. MACARIE EGUMENUL Mănăatirii Apele Galbene este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 25 iulie;
s-a născut în Novgorodul de Jos; prunc fiind, înainte de a se deprinde a vorbi, îşi manifesta dorinţa de
a participa la sfintele slujbe plângând când se auzea bătând clopotul pentru utrenie şi încetând din
plâns când, dus de părinţii săi, intra în biserică; a fost dat la învăţătură, ascultând citirile şi cântările
bisericeşti; dorind să se călugărească, părăseşte în taină casa părintească şi merge la mănăstirea
Pecersca de pe malul Volgăi; îl roagă pe arhimandritul Dionisie să-l primească în rânduiala monastică
şi după câtăva vreme, „îmbrăcat în chipul îngeresc”, primeşte o chilie, punându-i-se un povăţuitor şi
învăţător; părinţii săi află de la un monah că s-a călugărit; Ioan, tatăl său, vine la mănăstire şi, fără a fi
primit în chilie, Macarie îi spune dinlăuntru: „Tată, nu ne este cu putinţă să ne vedem aici, căci spune
Hristos în Evanghelii: Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă... mai mult decât pe Mine, nu este vrednic
de Mine...”; iar tatăl său, strângându-i mâna întinsă pe fereastră, îi răspunde cu dragoste: „Macarie,
fiul meu cel dulce, mântuieşte-ţi sufletul tău şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi să ne mântuim cu
rugăciunile tale”; începând să fie cinstit de fraţi pentru viaţa sa îmbunătăţită şi nedorind slava de la
oameni, părăseşte în taină mănăstirea şi îşi face o colibă în pustie lângă râul Luha; adunându-se
după câţiva ani mai mulţi fraţi, s-a întemeiat acolo o mănăstire de monahi, zidind şi o biserică cu
hramul Botezul Domnului; după ce numeşte alt egumen, Macarie pleacă în taină şi se retrage într-un
loc pustiu şi neumblat numit Apele Galbene, de cealaltă parte a fluviului Volga; acolo primea cele
de trebuinţă pentru hrană, pâine, faguri de miere, grâu, pentru viaţa sa sfinţită fiind cinstit nu doar de
creştini, ci şi de agareni; adunându-se şi aici fraţi, s-a înfiinţat o altă mănăstire, zidindu-se şi o biserică
în numele Preasfintei Treimi; vestea despre viaţa sa plăcută lui Dumnezeu a străbătut în toată Rusia;
ca egumen se ostenea slujind supuşilor săi, până la bătrâneţe participând neobosit la toate slujbele
mănăstireşti, după cuvântul ce spune: „care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru, şi care
între voi va vrea să fie întâiul, să vă fie slugă” (cuvinte care, în tristele vemuri prin care trece omenirea
în general şi ortodoxia îndeosebi, nu mai au nici un răsunet în sufletul creştinilor); năvălind în Rusia
agarenii în anul 6944 de la facerea lumii (1436 de la Hristos), conducătorul hoardelor invadatorilor,
Uluamet, se stabileşte în cetatea pustiită a Cazanului, prădând şi pârjolind pământul Rusiei; fiul său,
Momotec, năvăleşte asupra Novgorodului şi, ajungând la mănăstirea Jetjovodska (Apa Galbenă),
ucide toţi monahii; Macarie este prins viu şi luat în robie împreună cu mirenii aflaţi acolo; fiindu-le însă
cunoscut turcilor pentru viaţa sa plăcută lui Dumnezeu este eliberat împreună cu toţi cei prinşi odată
cu el -40 de bărbaţi mireni, cu femeile şi copiii lor; după ce primesc învoire să îngroape trupurile
monahilor ucişi în mănăstire, părăsesc acele locuri rămase sub stăpânirea turcilor; merg spre hotarele
Galiţiei şi, prinzând pe cale un zimbru, Macarie nu le dă dezlegare să-l sacrifice, aflându-se în post;
zimbrul este eliberat după ce îi crestează o ureche; în ziua Sfinţilor Apostoli, după ce au flămânzit trei
zile, la rugămintea lui Macarie o mână nevăzută aduce zimbrul pe care îl recunosc după urechea
tăiată; junghiindu-l, au mâncat şi s-au îndestulat mulţumind lui Dumnezeu; ajung apoi în ţinutul Galiţiei
la Cetatea Unja de lângă râul cu acelaşi nume; sunt primiţi şi ospătaţi de locuitori; merg apoi într-un
loc retras unde, după puţină vreme, s-a întemeiat o mănăstire; Macarie, primind darul tămăduirii, a
vindecat o fecioară oarbă şi îndrăcită; ajuns la adânci bătrâneţe, îmbolnăvindu-se şi cunoscându-şi
apropiatul sfârşit, rânduieşte să fie îngropat în mănăstire; trece la Domnul în ziua de 25 decembrie, la
vârsta de 95 de ani; la moatea sa, văzduhul din cetate şi din satele din împrejurimi s-a umplut de o
mireasmă minunată; mulţi neputincioşi şi suferinzi şi-au aflat tămăduirea rugându-se la mormântul
sfântului; în anul 7030 de la facerea lumii (1522 d. Hr.), în zilele cneazului Vasilie Ivanovici, năvălesc
agarenii şi asediază cetatea Unja; păzită însă de Cuv. Macarie, agarenii nu o pot lua; prinşi unii dintre
ei şi întrebaţi de ce nu se apropie de zidurile cetăţii, au răspuns: „Am văzut un monah mare ţinând
cetatea în mână... călare pe un cal alb, umblând prin văzduh, înspăimântându-ne şi gonindu-ne”;
voievodul Teodor intră în biserică şi, căzând înaintea icoanei Sf. Macarie, îl roagă să izbăvească
cetatea; apropiindu-se agarenii de cetate, îi dau foc, dar Sf. Macarie, stând deasupra cetăţii, este
văzut turnând apă peste flăcări; tulburându-se, turcii sunt biruiţi; agarenii revin peste zece ani, însă
cetatea Unja este izbăvită iar de Sf. Macarie; în această incursiune, turcii robesc şi leagă o femeie cu
numele Maria; adormind, ea îl vede în vis pe Sf. Macarie care îi spune: „Scoală-te şi urmează-mă”; se
trezeşte şi, urmându-l, iese din tabăra agarenilor; după robirea şi pustiirea agarenilor, unui monah cu
numele Avramie (un călugăr din Siberia, care vieţuia pustniceşte în munţii de la miazănoapte) i se
arată în trei rânduri Cuv. Macarie, poruncindu-i să meargă în pustia de la Apele Galbene; în zilele
marelui cneaz Mihail Teodorovici şi ale Preasfinţitului Patriarh Filaret, aflând monahul locul unde Cuv.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 142
 Macarie întemeiase prima mănăstire, se aşează acolo; adunându-se apoi mai mulţi monahi, vor zidi
chilii şi o mică biserică pentru rugăciune; mergând Avramie şi la mănăstirea întemeiată în Unja,
zugrăveşte icoana sfântului ce i se arătase mai înainte, aducând-o în pustia de la Apele Galbene,
primind totodată de la Moscova poruncă împărătească, dar şi binecuvântarea patriarhului, pentru
rezidirea mănăstirii. Cuv. MACARIE Egipteanul este prăznuit pe 19 ianuarie; s-a născut în satul Ptinapar
din Egipt; părinţii săi purtau biblicele nume Avraam şi Sara, tătăl său fiind preot; îşi pierd averea într-o
năvălire a barbarilor, gândind să-şi părăsească patria; părintelui său i se arată într-o noapte Patriahul
Avraam, sfătuindu-l să nu părăsească Egiptul şi să nu se lipsească de însoţirea cu femeia lui, căci voia
lui Dumnezeu era să fie binecuvântaţi cu un fiu, asemenea sieşi, dobândit la bătrâneţe; bolnav fiind
într-o vreme, îngerul Domnului îi vesteşte că Sara, femeia lui, va naşte un fiu, locaş al Duhului Sfânt pe
pământ, şi care se va numi cu numele fericirii: Macarie; ajungând la vârsta potrivită, va fi căsătorit
împotriva voinţei sale, însă nu se atinge de mireasă, prefăcându-se bolnav; se roagă să fie dezlegat
de viaţa lumească pentru a se călugări; mergând la muntele Nitriei şi odihnindu-se, i se arată în vis un
bărbat spunându-i că în acele locuri îi este rânduit să se sălăşluiască; în acea vreme, în afară de
marele Antonie şi Pavel Tebeul, alţi vieţuitori nu erau în pustie; întorcându-se acasă îşi află soţia
bolnavă de friguri; moare după puţină vreme şi, cum aşa frumos se spune la Vieţile Sfinţilor, „întru
feciorie curată s-a dus la veşnica viaţă”; nu după multă vreme moare şi părintele său, maica sa
urmându-i după şase luni; împarte săracilor cele rămase de la părinţi; cunoaşte un monah bătrân,
„înfrumuseţat cu podoaba faptelor bune”, ce-şi avea chilia nu departe de satul acela; îl roagă să îi
fie sfetnic pe calea mântuirii; bătrânul are o vedenie în care un sobor de „monahi cu chipuri albe şi
având aripi”, înconjurându-l pe Macarie pe când acesta se odihnea, îi spuneau: „Scoală-te Macarie
şi începe slujba cea poruncită de Dumnezeu...”; dezvăluindu-i vedenia, fericitul Macarie se întoarce
acasă, împarte săracilor şi toate bunurile sale, şi revine la bătrânul monah; acesta, făcându-i o chilie
nu departe de el, îl învaţă despre rugăciune, priveghere şi post; mergând vestea despre viaţa sa
sporită, episcopul locului îl cheamă, făcându-l fără voia lui cleric; cu liniştea tulburată de slujirea ce-i
fusese impusă, fuge şi se sălăşluieşte într-un sat; este în multe feluri luptat, cu năluciri înfricoşătoare, de
diavolii ce nu sufereau să se vadă biruiţi; o fecioară care, aprinzându-se de dragoste pentru un tânăr
luase în pântece, este îndemnată de diavoli, prin mijlocirea acelui tânăr, să spună că sihastrul acela
din pustie este tatăl pruncului ce se plămădea în pântecele ei; Macarie este prins de părinţii fetei şi
de săteni, ocărât şi bătut; întorcându-se la chilie, îşi spune: „Macarie, ai femeie şi copil, deci nevoie
este ca ziua şi noaptea să lucrezi ca să-i hrăneşti”; împleteşte deci coşniţe, pe care le vinde şi îi trimite
femeii bani pentru hrană; adevărul iese la iveală când, sosindu-i sorocul, femeia n-a putut naşte
decât mărturisind adevărul; aflând că părinţii fetei vor să-şi ceară iertare şi nedorindu-şi cinste şi slavă
lumească, Macarie pleacă pentru început la muntele Nitriei, unde petrece trei ani într-o peşteră;
apoi merge la muntele Faran, la marele Antonie, „care petrecea pustniceşte în nevoinţă”; luptă cu
vrednicie împotriva gândurilor necurate şi tuturor meşteşugirilor diavolului care, în final mărturiseşte:
„Multe nevoi rabd eu de la tine, Sfinte Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le
faci, le fac şi eu; posteşti tu, şi eu nicicum nu mănânc; priveghezi tu, şi eu deloc nu dorm; doar una
este cu care mă biruieşti pe mine, smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta”; la vârsta
de 40 de ani primeşte darul proorociei şi stăpânire asupra duhurilor necurate; a fost hirotonisit preot
fiindu-le celor ce vieţuiau în schit călăuză duhovnicească; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate o seamă de
fapte minunate săvârşite de cuviosul Macarie, care a primit de la Dumnezeu şi puterea de a învia
morţii; într-un rând, îl ajută pe episcopul locului să stârpească diavoleasca înşelare a celor care îşi
spuneau „Ierachteni” şi care susţineau că Domnul Iisus n-a luat trup omenesc şi totodată contestau
posibilitatea învierii trupurilor; mergând la morminte şi lovind cu toiagul de finic în pământ, Macarie
învie un mort, dovedind inconsistenţa credinţei lor; marele Sisoe povesteşte şi despre un alt mort înviat
de Macarie, asemenea şi Rufin, prezbiterul; aflând în pustie o căpăţână de om uscată şi întrebând-o
cine este, află că acel om a fost slujitor la idoli şi îi mărturiseşte că pentru rugăciuinile lui cei osândiţi
simt oarecare uşurare, putându-se privi unii pe alţii; întâlnind pe cale un demon care mergea la o
mănăstire pentru a tulbura fraţii, află că toţi acei monahi îi sunt potrivnici, doar un anume Teopempt
fiind sub stăpânirea demonului; merge la acea mănăstire şi, ascultând mărturisirea lui Teopempt care
recunoaşte că la anii bătrâneţii este stăpânit de duhul desfrânării, îl îndeamnă ca postind şi învăţând
pe de rost părţi din Scriptură să-şi aibă neîncetat mintea aţintită către Dumnezeu, Care nu va întârzia
să-i vină în ajutor; întâlnindu-se apoi din nou cu acelaşi demon, acesta îi spune iar: „mă duc să tulbur
fraţii”, pentru ca la întoarcere să recunoască umil că nici măcar Teopempt nu se mai lasă strunit de
el; venind apoi doi tineri bogaţi doritori să se ostenească în pustie, le dă o secure, o coşniţă cu pâine
şi, ducându-i nu departe, le arată un loc unde să-şi zidească o chilie; Macarie are o vedenie în care
pe cel mic demonii năvăleau ca muştele, fiind însă alungati de un înger, dar de cel mare demonii nu
se apropiau; cunoaşte astfel că fratele mai mare este desăvârşit, cel mic având încă trebuinţă de
ajutor în lupta cu vrăjmaşul; nu după multe zile cei doi fraţi mor, mai întâi cel mare, apoi şi cel mic; la
chilia celor doi fraţi îşi ducea Macarie oaspeţii pentru a le arăta „locul unde s-au nevoit robii cei mari
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 143
 ai lui Hristos”; stând odată la rugăciune, aude un glas spunându-i: „Macarie, încă n-ai venit la măsura
celor două femei, care vieţuiesc împreună în... cetate”; mergând şi întrebându-le care este lucrarea
lor de s-au învrednicit de o asemenea preţuire de la Dumnezeu, femeile îi spun că au trăit în pace, nu
s-au sfădit niciodată şi, neputându-şi lăsa bărbaţii pentru a se alătura cetei sfintelor fecioare, au
făcut legământ ca nici un cuvânt deşert să nu rostească până la moarte; Macarie înţelege că „...nici
fecioare, nici femei măritate, nici mirean, nici monah, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu,
primită ca pe însăşi fapta şi după alegere trimite fiecăruia pe Sfântul Duh ce lucrează şi îndreptează
viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască”; sau, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu face deosebire între
oameni după poziţia şi vrednicia primite în lume, nu sunt suflete „privilegiate” (monahi, preoţi, ierarhi)
şi altele de mai mică importanţă înaintea Sa; tot omul se poate mântui; se mai desprinde un adevăr
din cuvintele lui Macarie: faptele omului sunt temelia pe care se zideşte mântuirea, desăvârşirea şi
îndumnezeirea sufletului, dar zidirea, lucrarea propriu-zisă, o împlineşte Sfântul Duh „îndreptând” viaţa
omului pe făgaşul mântuirii; tot pe atunci, în aceeaşi pustietate, se nevoia şi Macarie Alexandrinul,
prezbiter în mănăstirea Chelie, amplasată între Nitria şi Schit, între cei doi întemeindu-se o puternică
dragoste duhovnicească; în scaunul împărătesc al Bizanţului urcase în acea vreme Valens arianul
(364-378), iar fericitul episcop Petru este alungat din scaunul arhieresc, luându-i locul Luciu, episcop
arian; acesta izgoneşte pustnicii şi toţi sfinţii părinţi, începând cu cei doi Macarie, surghiuniţi pe o
insulă unde numele lui Hristos nu era cunoscut; Luciu (Lucius) revine însă asupra deciziei, şi pustnicii se
întorc la locurile lor; Macarie Egipteanul zideşte o casă de oaspeţi pentru străini şi bolnavi, tămăduind
suferinţele trupului şi ale sufletului; mişcat de cuvintele sale, un slujitor idolesc se creştinează; sunt
reproduse apoi în Vieţile Sfinţilor cuvintele sale de învăţătură despre post, rugăciune, lepădarea de
lume, luptele monahului cu sine şi cu demonii, despre raporturile cu oamenii, despre plânsul care
curăţeşte, sărăcia de bună voie şi despre multe altele; trecerea sa la Domnul i-a fost vestită de Sf.
Antonie cel Mare şi Pahomie; şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos la 97 de ani. Tot pe 19 ianuarie este
pomenit în Vieţile Sfinţilor şi Cuv. Părinte MACARIE Alexandrinul; a fost mai întâi vânzător de poame,
botezul primindu-l abia la vârsta de 4o de ani; lepădându-se de lume, s-a călugărit, învrednicindu-se
de treapta preoţească şi primind egumenia mănăstirii Chelia din pustia Egiptului; i-a fost apropiat
cuviosului Macarie Egipteanul şi l-a avut povăţuitor pe Antonie cel Mare; odată, primind struguri şi
dorind să-şi biruiască pofta, trimite fructele unui alt frate, care la rândul său dorind să-şi păzească
înfrânarea, le trimite altuia şi, trimişi de la unul la altul, strugurii se reîntorc la Macarie; altă dată, aflând
că tabenisioţii, în postul mare, nu gustă nimic din mâncărurile gătite la foc, îşi pune aşezământ ca nici
el să nu guste şapte ani din mâncărurile preparate la foc; mănâncă doar poame crude şi seminţe
muiate în apă; vreme de patru sau cinci ani mănâncă doar patru sau cinci „dramuri” de pâine pe zi;
dorind să-şi biruiască nevoia de somn, 20 de zile şi nopţi s-a nevoit să nu doarmă; a dorit să vadă
grădina şi mormântul numit Chipotafion unde Iani şi Iamvri, cei doi vrăjitori din vremea lui Faraon, se
odihneau şi unde se spunea că locul este bântuit de o mulţime de diavoli cumpliţi; neştiind însă
drumul, şi-a însemnat calea prin deşert lăsând în urmă câte o trestie la fiecare „stadie” străbătută;
după 9 zile ajunge la acea grădină şi, ostenit, a adormit; găseşte a doua zi toate trestiile lăsate de el
pe cale adunate de demoni şi puse la capul său; înţelege că nu trebuie să nădăjduiască în nimic din
cele ce stau în puterea omului, nădăjduind doar în mila lui Dumnezeu; despre acest moment din
viaţa sa spune apoi: „Când m-am apropiat de grădină şi de mormânt, au alergat întru întâmpinarea
mea ca la 70 de diavoli... dintre care unii răcneau, iar alţii cu mare mânie scrâşneau asupra mea...
iar alţii... îndrăzneau a se repezi strigând: Ce cauţi aici, Macarie? La ce-ai venit la noi?... Aici nici unul
dintre oamenii cei vii n-au intrat...”; în grădină este întâmpinat de un diavol înarmat cu o sabie
acuţită, căruia îi spune: „Tu vii asupra mea cu sabie, iar eu vin asupra ta cu numele Domnului Savaot
şi cu puterea Dumnezeului lui Israel”; întorcându-se apoi la chilia sa, pe drum sfârşindu-i-se pâinea şi
apa, i se arată mai întâi „o asemănare de fecioară” care, cărând o vadră de apă, adesea o punea
jos chemându-l să bea; mege trei zile în nădejdea că-şi va putea astâmpăra setea cu acea apă; i se
arată apoi o cireadă de bivoliţe, dintre care una avea un viţel; aude un glas care îi spune: „Macarie,
apropie-te şi bea laptele ei”; şi, apropiindu-se, bând laptele se întremează, iar bivoliţa îl urmează apoi
până la chilie; pe când săpa un puţ, este muşcat de o aspidă veninoasă, însă rămâne nevătămat;
merge apoi la mănăstirea Tavenisioţilor unde, arătându-i-se arhimandritului Pahomie, cere să fie
primit ca monah în mănăstire; Pahomie, necunoscându-l, cu toate că avea darul vederii înainte, se
îndoieşte că Macarie, bătrân fiind, poate îndura asprimile, rigorile şi ostenelile vieţii monastice; este
primit doar după şapte zile; în timpul celor 40 de zile de post Macarie n-a gustat nici pâine, nici apă,
doar puţine frunze de varză duminica; mâniindu-se monahii din mănăstire, îl întreabă pe cuviosul
Pahomie de unde a adus „acest om fără trup”, spre ruşinarea lor, căci ei nu puteau ţine postul cu o
asemenea asprime; rugându-se Pahomie, Dumnezeu îi descoperă cine este Macarie şi, înştiinţându-i
pe fraţi, cu toţii îl imploră, smeriţi, să se roage pentru ei; episcopul Paladie povesteşte despre un preot
bolnav de cangrenă, care venind la Macarie să fie tămăduit, cuviosul spune despre el: „nevrednic
este de tămăduire, căci de la Domnul este a lui pedeapsă” -pentru că preotul, desfrânat fiind, slujea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 144
 în continuare Sfânta Liturghie; Macarie îi spune că singura nădejde de vindecare este să-şi înceteze
slujirea ca preot; după ce preotul făgăduieşte că nu va mai cădea în greşeală şi că va renunţa la
preoţie, Macarie, punându-şi mâinile peste el şi rugându-se, acela s-a tămăduit de răni în câteva zile;
este o istorisire care nu prea consună cu afirmaţia că darul Sfântului Duh nu se ia de la preot după
hirotonie, indiferent de felul în care acela înţelege să respecte poruncile evanghelice; Macarie avea
mai multe chilii, una în Schit, alta în Libia, alta în locul numit Chelie, şi alta în muntele Nitriei, toate fără
fereastră; cu darul vindecării primit de la Dumnezeu, spune Paladie că Macarie a tămăduit o femeie
şi un tânăr îndrăcit; un ucenic al Sf. Pafnutie povesteşte despre o hienă, care aducându-şi puiul orb şi
aruncându-l la picioarele sfântului, acesta se roagă şi îi redă vederea; se mai spune că a doua zi,
fiara aducându-i o piele de berbec, sfântul o mustră, iar ea, plecându-şi capul, lasă a se înţelege că
nu va mai face rău săracilor răpindu-le oile; tot Paladie mai spune că slujind Macarie Sfânta Liturghie
a văzut cum Cuv. Marcu primea sfânta împărtăşanie din mâini îngereşti; Rufin prezbiterul povesteşte
despre cuviosul Macarie că, rugându-se noaptea, a văzut cum în toată biserica dracii, ca nişte copii
mici de arapi negri, tulburau fraţii din biserică: dacă se atingeau de ochii lor, adormeau; punând
degetele pe buzele lor, căscau; altora li se arătau în închipuiri femeieşti, dând la iveală cugetele
fiecărui monah din acel moment, sau care este starea lui; de alţi fraţi însă nu se puteau apropia; şi a
mai văzut cum, de la cei ce cu nevrednicie se împărtăşeau, Trupul lui Hristos se întorcea în altar, iar
dracii puneau în mâinile lor jar încins; se ştie despre Macarie că, după botez, până la sfârşitul vieţii
sale, n-a scuipat pe pământ; după botezul primit la vârsta de 40 de ani (40 de ani simbolici petrecuţi
în pustie, căci „pustie” este viaţa omului fără Dumnezeu) a mai trăit încă 60 de ani, părăsind această
viaţă la vârsta de 100 de ani. Cuv. MACARIE Mărturisitorul, egumenul Pelechitului, este prăznuit în ziua
de 1 aprilie; s-a născut în Constantinopol; a primit la botez numele Hristofor şi a fost dat la învăţătura
Sfintei Scripturi; mergând la mănăstirea Pelechit, primeşte numele Macarie; de la Dumnezeu a primit
darul facerii de minuni, tămăduind patimi şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti; aflând Tarasie, preasfinţitul
Patriarh al Constantinopolului, despre viaţa îmbunătăţită şi darul primit de Macarie, îl cheamă să-l
vindece pe Pavel patriciul, revenind apoi la mănăstire; în acea vreme, în Bizanţ a fost înscăunat Leon
Armeanul, luptător împotriva sfintelor icoane; acesta trimite în surghiun mulţi arhierei şi arhimandriţi,
împreună cu preacinstitul patriarh Nichifor; Macarie este întemniţat, fiind la rândul său surghiunit în
insula Afusie de Mihail Gângavul, care-i urmează la tron lui Leon Armeanul. Un alt Sf. Mc. MACARIE
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 6 septembrie (vezi Sf. Mc. Eudoxie).
 MACRINA/MACRINIA - din latină; macer = slab; este un nume dificil de interpretat din perspectivă
duhovnicească; fiind un nume purtat doar de partea femeiască, poate fi înţeles ca descriind natura
părţii femeieşti, slăbiciunea trupească, dar poate şi predispoziţia spre neascultare, predispoziţie care
a fost şi temeiul căderii protopărinţilor; slăbiciunea în sine nu este însă nicidecum o stavilă în calea
mântuirii sufletului, ci mai degrabă o atenţionare, un îndemn către căutarea luminii, adevărului, pe
care doar la Dumnezeu îl poate sufletul găsi; protopărinţii au căzut tocmai prin ignorarea slăbiciunii,
lăsându-se amăgiţi cu puterea de care se vor împărtăşi devenindu-İ lui Dumnezeu asemenea; în
condiţiile căderii, slăbiciunea conştientizată constituie singurul reazem al omului în lupta sa cu ispitele,
căci deschide calea smereniei, virtute capitală pentru un creştin; cel slab este întotdeauna şi smerit,
va sta întotdeauna în faţa Domnului cu frică şi cutremur, nădăjduind să fie îndreptat când greşeşte,
mustrat cu severitate, dar şi cu dragoste, şi readus pe calea adevărului; este un nume care iese
treptat din uz. Cuv. MACRINA, sora Sf. Vasile cel Mare şi a Sf. Grigorie de Nyssa, este prăznuită pe 19
iulie; despre viaţa sa a scris fratele ei Grigorie, într-o epistolă adresată lui Olimpie; a fost cel dintâi
copil născut de Emilia, mama sa; a primit la botez numele Macrina, dar spune Sf. Grigorie că avea şi
un nume tainic, primit înainte de a se naşte, căci însărcinată fiind maica sa, a avut o vedenie în care,
purtând pe braţe prunca, un om „preaîncuviinţat” a numit-o Tecla; după ce trece de vârsta prunciei,
deprinde sub călăuzirea maicii sale Sfânta Scriptură şi mai ales Înţelepciunea lui Solomon şi Psalmii lui
David; este făgăduită de tatăl ei unui tânăr, care este însă răpit din această viaţă în floarea tinereţii;
neprimind să facă o altă nuntă, rămâne fecioară, slujindu-i maicii sale care avea nouă copii, patru fii
şi cinci fete; spune Sf. Grigorie că Macrina este cea care îl determină pe fratele lor Vasile să renunţe
la filosofia studiată de el mulţi ani, deci „să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele
înţelepciunii şi ale învăţăturii dinafară şi să vină în viaţa cea desăvârşită şi să-şi pregătească lui drumul
petrecerii celei îmbunătăţite şi neîmpiedicate”; i-a fost un sprijin nepreţuit maicii sale, întărind-o şi
ajutând-o să treacă peste cumplita încercare a pierderii unuia dintre cei patru fraţi, Nevcratie, care
dorind viaţă pustnicească s-a aşezat în pustie aproape de râul Irid, departe de griji şi de tulburările
cetăţii; revenindu-şi din cutremurul sufletesc provocat de moartea fiului ei, Emilia îşi împarte averea
fiilor şi se dedică împreună cu Macrina unei vieţi departe de toată deşertăciunea lumească, trăind în
înfrânare, fugind de slavă lumească, de trufie, şi de cele asemenea; cugetând la dumnezeiasca
Scriptură, îndeletnicindu-se cu rugăciunea neîncetată şi cântarea de psalmi, Emilia şi Macrina îi sunt
călăuze duhovniceşti unui alt frate, Petru; potrivit spuselor Sf. Grigorie, acesta a sporit în fapte bune,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 145

 nefiind mai prejos decât fratele său Vasile care, numit arhiepiscop al Cezareei, îl hirotoneşte preot şi
arhiereu al Sevastiei; Sf. Grigorie îşi continuă epistola relatând mai multe momente semnificative din
viaţa cuvioasei Macrina, cum a primit moartea marelui Vasile, dar şi cum petrecea alături de ceata
monahiilor cu care se nevoia pustniceşte; apropiindu-i-se vremea trecerii la cele veşnice, despărţirea
de această viaţă nu constituia pentru Macrina un prilej de teamă; sunt relatate ultimele sale gânduri
şi jalea monahiilor ce se tânduiau pentru pierderea călăuzei lor duhovniceşti; este pregătită pentru
înmormântare de o femeie bogată, Uetiani (văduvă povăţuită şi întărită cu cuvântul după pierderea
soţului de Macrina), şi de o fecioară cu numele Lampadia, diaconiţă, care cunoaştea cu amănuntul
cele rânduite de fericita Macrina pentru înmormântarea sa; este îngropată în prezenţa episcopului
Araxie, alături de părinţii ei; episcopul Araxie îi relatează Sf. Grigorie un episod în care fericita Macrina
vindecă ochiul bolnav al fiicei sale, precum şi alte fapte minunate împlinite, povestite de monahiile
împreună cu care petrecea.
 MAGDALINA/MAGDALENA - personaj biblic, Maria Magdalena, având sensul: din cetatea Magdala;
nume de botez prezent în onomastica orodoxă contemporană.
 MAGHERUL din greacă; Μάγειρος = bucătar; ca nume de botez, este ieşit din uz, şi doar MAGHERU se
mai întâlneşte ca patronimic; nu se regăseşte printre numele sfinţilor pomeniţi în Prolog şi în Sinaxarul
lunilor; la prima vedere pare a nu avea nici o conotaţie duhovnicească, un nume laic asemenea
multor altora; la o privire mai atentă, se observă însă că după cum trupul are trebuinţă de hrană, nici
sufletul nu poate fi privat de cele necesare; trupul este hrănit cu verdeţuri, legume, fructe, carne,
lapte, ouă, brânzeturi, iar sufletului trebuie să-i fie oferită o hrană spirituală în lipsa căreia se ofileşte,
sau se ataşează în mod pătimaş de lumea materială, închizându-şi toate porţile spre lumile spirituale;
şi după cum hrana trupului este cu atât mai folositoare pentru sănătate cu cât bucătarul este mai
priceput şi mai învăţat, cu cât cunoaşte mai bine cele ce-i sunt cu adevărat de folos trupului, tot aşa
hrana duhovnicească trebuie pregătită şi oferită de un „bucătar” priceput, care cunoaşte cele ce-i
sunt sufletului de trebuinţă în fiecare moment al urcuşului duhovnicesc; este hrana tare a bărbatului
desăvârşit de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, ce-i poate fi oferită sufletului de părintele său duhovnicesc,
de călăuza sa pe calea îndumnezeirii; aşa încât, din perspectivă spirituală, bucătar este cel ce-şi
asumă călăuzirea unui suflet către limanul mântuirii; este părintele duhovnicesc pe învăţăturile căruia
îşi temeiniceşte nădejdea întâlnirii lui Hristos şi împlinirii sale ca om îndumnezeit.
 MALEAHI - din ebraică; nume biblic având înţelesul: trimisul Meu, îngerul Meu; nu mulţi sunt cei care,
în istoria spirituală a omenirii, au fost rânduiţi să-i fie Domnului purtători de cuvânt; după căderea
protopărinţilor din grădina Edenului, cu trecerea timpului, tot mai puţine suflete au fost capabile să
mai audă cuvântul lui Dumnezeu; de aceea a fost necesar ca, periodic, Dumnezeu să-Şi aleagă
dintre sufletele cele mai evoluate duhovniceşte acei trimişi prin vocea cărora să-Şi facă cunoscută
voia; în ebraică se pare că, în raport cu Dumnezeu, a fi trimis este echivalent cu statutul de înger;
esenţa fiinţelor angelice este tocmai capacitatea lor de a fi purtători de cuvânt ai Divinităţii, cei ce
aduc şi impregnează Creaţia cu raţiunile inteligibile enunţate de Creator pentru toate făpturile; când
un suflet reuşeşte să treacă hotarul ce-l desparte de lumile spirituale, când devine deci apt să audă
cuvintele întemeietoare rostite lui Dumnezeu, când primeşte informaţia direct de la Sursă, şi nu prin
mijlocirea transpunerii raţiunilor divine în structuri materiale, perisabile, când poate deci primi esenţa
eternă, neschimbabilă a suportului spiritual, duhovnicesc, al oricărei fiinţări, devine înger. Sf. Prooroc
MALEAHI este prăznuit pe 3 ianuarie; prezentarea din Vieţile Sfinţilor este preluată după Sf. Epifanie şi
din Prolog; Sf. prooroc Maleahi s-a născut în Sofi, după întoarcerea evreilor din robia babiloniană; era
din seminţia lui Zabulon; a proorocit despre venirea Domnului, despre înfricoşata Lui judecată, despre
schimbarea aşezămintelor şi legilor lui Moise şi despre jertfa cea nouă; a fost cel din urmă prooroc în
Israel; a murit tânăr şi a fost înmormânat împreună cu părinţii săi.
 MALH - nu s-au găsit referinţe nici despre provenienţa acestui nume, nici despre sensul său; pare însă
a proveni tot din tradiţia ebraică; structura consonantică identică cu a numelui Maleahi sugerează,
potrivit specificului limbii ebraice, o înrudire a sensului, situarea în acelaşi context noţional. Cuv. MALH
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 26 martie; în tinereţe a fost lucrător al pământului în satul Maronia,
situat la 30 de „stadii” de Antiohia Siriei; dorind să devină monah, îşi părăseşte casa şi se retrage într-o
mănăstire de călugări, situată în pustia dintre Imo şi Viria; aflând că tatăl său a murit, se gândea să
revină la casa părintească pentru a-i fi sprijin şi mângâiere maicii sale, rămasă acum văduvă; este
atenţionat de egumen că dorinţa sa poate fi o ispită diavolească subtilă, un lucru bun la arătare, dar
sub care se poate ascunde „meşteşugirea vechiului vrăjmaş”; şi iată că, în călătoria de întoarcere,
Malh este robit de ismailiteni împreună cu toţi însoţitorii săi; intră, împreună cu o femeie, în stăpânirea
unuia dintre sarazini; pentru neascultarea sa pătimea, slujindu-i însă cu credinţă şi osârdie stăpânului
său, care se gândeşte să-l însoţească cu acea femeie robită; cei doi convin să se prefacă doar a trăi
ca bărbat şi femeie, ambii păstrându-şi curăţia; odată, privind şi meditând la ordinea ce domneşte
într-un muşuroi de furnici, înţelege că viaţa în mănăstire ar avea multe asemănări cu traiul în furnicar,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 146
 toţi slujind împreună, nimeni neavând ceva al său, toate fiind de obşte; se decide să fugă împreună
cu femeia; sunt ajunşi din urmă de stăpânul lor şi, ascunzându-se într-o peşteră, stăpânul şi un slujitor
de-al său sunt ucişi de o leoaică ce-şi avea sălaşul acolo; mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ajutorul
primit, Malh, se temea să nu împărtăşească aceeaşi soartă, însă leoaica, luându-şi puii, iese liniştită
din peşteră; străbat prin pustie şi, întâlnindu-se cu oştile greceşti, îi relatează tribunului necazurile prin
care au trecut; femeia este dusă apoi de Malh la o mănăstire de femei, iar el revine la mănăstirea
unde între timp egumenul murise; trece la Domnul lăsând după sine, pentru cei ce vor veni, exemplul
unei vieţi în care a înţeles că adevărata înţelepciune şi iubire pentru Dumnezeu nu pot fi biruite nici
de sabie, nici de pustietate, nici de fiarele sălbatice; pentru că tot sufletul care se dăruieşte lui Hristos
poate muri cu trupul, dar cu duhul nu poate fi biruit.
 MAMONA - din ebraică; māmon = lume; defineşte un suflet ancorat în realitatea acestei lumi, fără
nici o deschidere către lumile spirituale; aminteşte de cuvintele Domnului Iisus: „Nimeni nu poate sluji
la doi stăpâni, şi lui Mammona şi lui Dumnezeu”; nu se regăseşte în prezent printre numele de botez,
fiind pomenit doar pentru concluziile ce pot fi deduse meditând la cuvintele Domnului Iisus; lumea a
fost creată de Dumnezeu şi, în principiu, nu poate avea nimic rău în sine, pentru că la finele fiecăreia
dintre cele şase zile ale Creaţiei Dumnezeu constată că „toate sunt bune foarte”; lumea, câtă vreme
rămâne sub stăpânirea Sa, este bună, dar se degradează după ce, prin căderea omului, căruia îi
fusese rânduită stăpânirea asupra pământului, ajunge în puterea Satanei; în universul creat nici o
stăpânire nu este de sine, ci toate stau, în mod firesc, sub autoritatea Întemeietorului şi, atunci când
cei ce stăpânesc sub mandat divin se răzvrătesc, în mod necesar cad sub o altă stăpânire.
 MANASE - din ebraică; este unul dintre cele 12 triburi ale lui Israel, numit după întemeietorul lui; în
ebraică Manasseh are înţelesul: care te face să uiţi; nu se mai foloseşte, în prezent regăsindu-se doar
ca nume de botez al celor vârstnici.
 MANUEL/MANUIL - din ebraică; Emmanoil = Dumnezeu este cu noi; numeşte un suflet conştient de
prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume (vezi Emanuel, nume sub care este cunoscut Domnul Iisus,
recunoscându-İ-se dumnezeirea). Sf. Mc. MANUIL, Savel şi Ismail sunt prăznuiţi în ziua de 17 iunie; au
fost fraţi, tatăl lor fiind păgân, iar mama creştină; i-a botezat preotul Evzoic; patria lor fiind Persia, la
tinereţe au slujit ca ostaşi în armata persană; sunt trimişi la Iulian Paravatul pentru a negocia pacea
cu Bizanţul; dar, împotriva tuturor cutumelor şi practicilor diplomatice, păgânul împărat, aflând că
sunt creştini, i-a chinuit pentru credinţa lor; duşi apoi în Bitinia, într-un loc numit Orghia Trigon, Iulian
Paravatul săvârşeşte un praznic păgân cu ospeţe şi muzică, dar cei trei fraţi rămân deoparte, fără a
participa la ospăţul împărătesc; sunt aduşi a doua zi la judecată, bătuţi cu curele, spânzuraţi pe un
lemn de muncire, strunjindu-li-se trupul cu unghii de fier; nereuşind să-i încline către închinarea la idoli,
sunt chinuiţi bătându-le piroane de fier în cap şi înfigându-le trestii ascuţite sub unghiile de la mâini şi
de la picioare; duşi la locul unde urmau să fie ucişi, se roagă şi se aude un glas de sus rostind: „Veniţi
de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvârşit nevoinţa voastră”; fraţii şi-au dat mucenicescul sfârşit prin
tăierea capului; vrând tiranul să ardă trupurile mucenicilor, pământul s-a cutremurat surpându-se şi
acoperindu-i; după uciderea celor trei trimişi, păgânul Iulian atacă Persia, este înfrânt şi ucis în luptă.
 MARCEL/MARCELIN/MARCUS - sunt variante ale numelui latin Marcelus, având sensul luptător, mic
războinic; au ca rădăcină numele zeului războiului la Romani: Marte. Sf. Mc. MARCEL Episcopul Romei
şi cei împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie; a fost de neam din Roma; tatăl
său, Benedict, după martirizarea Sf. Mc. Marcelin, luase scaunul episcopal pentru cca. 5 ani şi a fost
urmat de fiul său în vremea păgânilor împăraţi Diocleţian, Maximian Herculie şi un alt Maximian, care
se mai numea Galerie (Galeriu) sau Maxentie; Maximian, cel supranumit Herculie, începe să zidească
la Roma Termele, având ca forţă de muncă ostaşi creştini, judecaţi şi coborâţi la starea de robi; un
creştin bogat, Trason, prin mijlocirea a patru bărbaţi cu frică de Dumnezeu: Sisinie, Chiriac, Smaragd
şi Larghie, împarte în ascuns hrană şi îmbrăcăminte creştinilor chinuiţi; fericitul Marcel,devenit Episcop
al Romei, aflând despre acţiunile lui Trason, îi mulţumeşte, pe Sisinie şi Chiriac hirotonindu-i diaconi ai
Bisericii Romane; într-o noapte, pe când le duceau mucenicilor hrană, cei doi sunt prinşi şi duşi la
tribunul Exuperie; sunt întemniţaţi, iar peste trei zile, la porunca împăratului Maximian, sunt osândiţi la
aceleaşi munci cu cei pe care îi ajutaseră; Sisinie este adus în faţa împăratului Maximian şi, neputând
fi determinat să jertfească zeului Erculie (Hercule), este dat în mâinile eparhului Laodichie şi aruncat în
temniţa lui Mamertin; este dus spre cercetare la Apronian Comentarisie care, văzându-l aureolat de
o lumină strălucitoare şi, auzind un glas din înalt spunând: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de
moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la facerea lumii”, se converteşte botezându-se în numele lui
Hristos; fiind chemaţi apoi de eparhul Laodichie, Apronian se mărturiseşte creştin şi este executat prin
tăierea capului; Sisinie şi Saturnin sunt întemniţaţi şi, peste 40 de zile (iarăşi este invocată perioada de
40 de zile, 40 de trepte către lumină), sunt aduşi la judecată; sunt supuşi la chinuri, spânzuraţi pe
„lemne de muncire”, bătuţi cu vine de bou şi toiege noduroase, loviţi cu pietre peste gură şi aruncaţi
din nou în temniţă; dând asupra lor sentinţă de moarte, le sunt tăiate capetele; Trason, împreună cu
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 147
 preotul Ioan, îi îngropaă pe moşia sa, situată lângă calea Salariei; Padie şi Mavru, văzând chinurile
mucenicilor, vin la Hristos şi sunt botezaţi de Marcel, episcopul Romei; sunt prinşi şi bătuţi la porunca
eparhului până îşi dau sufletul; au fost îngropaţi lângă Sisinie şi Saturnin; în acest timp, fiica împăratului
Diocleţian era muncită de un duh necurat care striga prin gura femeii: „Nu voi ieşi de aici, nici va
putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul”; chemat de Diocleţian, Chiriac
alungă diavolul; Sirenia, maica sa şi Artemia, fiica împăratului vindecată prin rugăciunile diaconului
Chiriac, se botează în ascuns, fără ştirea lui Diocleţian; Chiriac este eliberat împreună cu Smaragd şi
Larghie; îndrăcindu-se şi fiica împăratului Persiei, diavolul striga prin gura ei aceleaşi cuvinte: „Nimeni
nu poate să mă izgonească, decât numai Chiriac diaconul Romei”; după ce o eliberează de
bântuire pe fecioara care se numea Iovia, revine la Roma însoţit de o scrisoare de mulţumire din
partea împăratului Persiei; după ce Diocleţian şi Maximian Erculie părăsesc Roma, puterea îi revine
celuilalt Maximian, care venind în Roma reia prigoana reîncepând a ucide creştinii; Chiriac diaconul
este prins şi întemniţat împreună cu prietenii săi Smaragd şi Larghie, imputându-i-se convertirea
Artemiei; fericitul Marcel, episcopul Romei, întâmpinându-l pe Maximian, îi reproşează prigonirea şi
uciderea creştinilor; tiranul îl întemniţează şi este adus la judecată împreună cu Chiriac diaconul,
Smaragd, Larghie şi un alt creştin, Criscentian; acesta este spânzurat pe un lemn de muncire, bătut
cu toiege şi strunjit cu unghii de fier, dându-şi duhul în mâinile lui Hristos; trupul îi este aruncat spre a le
fi hrană câinilor, însă preotul Ioan, venind noaptea, ia trupul mucenicului şi îl îngroapă cu cinste;
Chiriac este osândit la moarte şi tăiat cu sabia împreună cu alţi 21 de bărbaţi şi femei, întemniţaţi
pentru mărturisirea Domnului Hristos; Carpasie, torţionarul şi călăul lui Chiriac, cere şi primeşte de la
Diocleţian casa acestuia, transformând-o în baie şi locaş de desfrânare; este însă ucis împreună cu
cei 19 „iubiţi” ai lui (cum se spune la Vieţile Sfinţilor) de puterea nevăzută a lui Dumnezeu; tot atunci
clericii Romei îl eliberează pe Marcel; următorul împărat al Romei, Maxentie, s-a dovedit a fi şi el un
încrâncenat prigonitor al creştinilor; tot atunci trăiau în Roma două femei credincioase, Priscila şi
Luchina, care având multe averi zidesc gropniţe pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; aflând
Maxentie, Luchina este izgonită, averile fiindu-i jefuite; fericitul Marcel este osândit ca toată viaţa să
hrănească dobitoacele din casa Luchinei, transformată în grajd; se îmbolnăveşte şi trece la Domnul,
fiind îngropat în gropniţa zidită de Priscila. Pe 7 iunie este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi Sf. Mc. MARCELIN
episcopul Romei; i-a urmat în scaunul episcopal Sfântului Galie, în vremea lui Diocleţian şi Maximian,
în timpul cumplitei prigoane împotriva creştinilor, când au fost ucişi 17.000 de mărturisitori ai Domnului
Iisus Hristos, bărbaţi şi femei; fiind prins şi temându-se de cumplitele munci abjură şi, supunându-se
poruncii împărăteşti, jertfeşte zeilor în templul Vestei şi Isidei; adunându-se „sobor duhovnicesc” în
Campania, în cetatea Sinuesa, Marcelin îşi mărturiseşte căderea; este îndemnat să se judece singur şi
hotărăşte ca, după moatea sa, trupul să-i fie lepădat spre a le fi câinilor hrană; revenind la Roma şi
blestemând zeii cei mincinoşi, căindu-se pentru greşeala sa, Marcelin este dus afară din cetate,
împreună cu alţi trei creştini, Claudie, Chirin şi Antonin, şi sunt executati prin tăierea capului; adunând
creştinii noaptea trupurile mucenicilor, le-au îngropat, neîndrăznind să se atingă însă de trupul lui
Marcelin, căci făcuse jurământ să nu fie îngropat; într-o noapte, Sf. Petru i se arată în vis episcopului
Marcel şi, amintindu-i cuvintele: „Cel ce se smereşte pe sine, acela să se înalţe”, îi porunceşte să
îngroape trupul lui Marcelin; cinstitele sale moaşte au fost deci îngropate în gropniţa zidită de Priscila
lângă drumul Salariei. Sf. Mc. MARCEL episcopul Apamiei este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 14 august;
a trăit în vremea împăratului Teodosie; s-a născut în insula Cipru, unde a fost dregător împărătesc; a
fost numit episcop al Apamiei în Siria; a întemeiat multe biserici şi a surpat capiştile idoleşti; prins de
închinătorii la idoli, este aruncat în foc, primind cununa mucenicească. Cuv. MARCEL, egumenul
mănăstirii Neadormiţilor, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 29 decembrie; era tot din cetatea
Apamia, din Siria; în Antiohia, şi apoi în Efes, va deprinde filosofia, elineasca înţelepciune; călăuză
duhovnicească i-a fost un anume Promont, dar şi alţi bărbaţi cu vieţi sfinţite; auzind despre viaţa
îmbunătăţită a avei Alexandru din Vizantia, părăseşte Efesul pentru a i se alătura; la ava Alexandru
este adus de Iacov, unul dintre fraţi, şi este primit în rânduiala monastică; dobândind darul vederii
înainte, a cunoscut petrecerea din această viaţă a dascălului său, ava Alexandru, şi că vrednicia
acestuia el o va primi; nedorindu-şi slava lumească, părăseşte în taină mănăstirea şi, în lipsa lui, este
numit egumen Ioan, un bătrân îmbunătăţit; ava Ioan strămută după o vreme mănăstirea în Bitinia,
într-un loc liniştit numit Irineos, care se tâlcuieşte paşnic; egumenul unei alte mănăstiri, Macedonie,
fiind înainte văzător, prooroceşte că Marcel va deveni „păstor al oilor celor cuvântătoare”; până
atunci, primeşte în grijă asinul mănăstirii, slujbă de care se achită cu dragoste şi cu osârdie; trecând
apoi ava Ioan la Domnul, Marcel este numit egumen al mănăstirii Neadormiţilor; înmulţindu-se fraţii şi
fiind necesară construirea unui locaş de rugăciune mai încăpător, un tânăr cu numele Faretie, fiul
unui bogat cetăţean din Roma, dorind să devină monah, dăruieşte mănăstirii toată averea sa; este
deci construită noua biserică, o bolniţă, chilii şi case de oaspeţi; Marcel s-a învrednicit de darul facerii
de minuni şi vederii înainte; a cunoscut că economul mănăstirii nu i-a împlinit porunca de a da toţi
cei 10 arginţi aflaţi în vistieria mănăstirii unor episcopi scăpaţi din robia barbarilor; pentru mărinimia şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 148
 milostenia sa, un alt iubitor de Dumnezeu dăruieşte mănăstirii 90 de talanţi de aur; fericitul Marcel a
primit şi darul tămăduirii; cu o simplă atingere, monahul Elpidie este vindecat de o cumplită rană la
gură; monahul Ştefan este tămăduit de o grea boală de stomac; îmbolnăvindu-se egumenul Iulian şi
fiind aproape de moarte este vindecat trupeşte şi sufleteşte; un evreu samarinean se vindecă după
ce promite cu ipocrizie că se creştinează, însă revenind la credinţa sa şi boala îi revine; vindecă cu
rugăciunea un bărbat, pe numele său Chir, plin de răni pe tot trupul, asemenea lui Iov; femeia unui
diacon cu numele Evghenie, apropiindu-i-se sorocul şi neputând naşte, primeşte de la fericitul Marcel
o pâine binecuvântată pe care, punându-şi-o pe piept, pruncul se naşte; egumenul Serghie a văzut
cum, plecându-şi genunchii la rugăciune, doi îngeri îl sprijineau de amândouă părţile; cunoaşte cu
două zile mai devreme trecerea diaconului Petru la Domnul; a primit darul blândeţii şi al proorociei,
căci cunoaşte primejdiile prin care vor trece câţiva monahi trimişi cu treburi mănăstireşti; rugându-se
pentru ei, corabia cu care pluteau pe Marea Neagră ajunge cu bine la liman, în cetatea Anchiria; în
vreme de foamete, prin rugăciunile sale cămările şi hambarul mănăstirii s-au umplut cu cele de
trebuinţă; învie prin atingerea mâinii un monah mort, cu numele Pavel; a primit putere şi stăpânire
asupra demonilor; stinge cu puterea rugăciunii incendiul ce mistuia cetatea Bizanţului; adăposteşte
slujbaşul unui arian pe care stăpânul său căuta să-l omoare; înarmându-se cu rugăciunea şi Crucea,
venind vrăjmaşii cu ostaşi asupra mănăstirii, Marcel le iese curajos în întâmpinare, înfruntându-i şi
înspăimântându-i cu strălucirea neomenească şi văpăile ce se vedeau ieşind din Cruce, însoţite de
tunete şi fulgere; are o vedenie în care un leu ucide un balaur, proorocind că Aspar arianul, închipuit
de balaur, va fi ucis de împăratul Leon pentru vătămarea dreptei credinţe; Aspar uneltea împotriva
împăratului, însă este descoperit şi, fugind cu fiii săi în Calcedon, este iertat de împărat; dar revenind
în Bizanţ, este ucis împreună cu Ardavudie, fiul său, de către Zenon, cel ce îi va urma la tron lui Leon;
cuviosul Marcel s-a nevoit ca monah vreme de 60 de ani; adormind întru Domnul, a fost înmormântat
în biserica de el zidită; unui monah, Luchian, profund afectat de moartea părintelui său duhovnicesc,
Cuv. Marcel îi vesteşte, printr-o vedenie, că mijlocind pe lângă Domnul Iisus, a primit înştiinţare despre
grabnica sa trecere la cele veşnicie, care într-adevăr, s-a petrecut după trei zile.
MARCHIAN/MARCIAN - din latină; Marcianus/Marcius = consacrat lui Marte; derivate: Marcu, nume
precreştin regăsit şi în onomastica ortodoxă; încă în uz. Dintre cei 70 de Apostoli, Sf. Ap. MARCU este
prăznuit pe data de 27 aprilie, împreună cu Aristarh şi Zinon; Aristarh este pomenit de Sf. Ap. Pavel în
Epistola către Romani şi a fost şi el episcop în cetatea Apamia, din Siria; despre Marcu pomeneşte
Luca în Faptele Apostolilor; a fost episcop în Vivlopole; iar Zinon, numit legiuitor în Epistola către
Romani, a fost numit de către Sf. Ap. Petru episcop în Diospole; cei trei au pătimit de la necredincioşi
pentru zidirea de biserici şi surparea templelor păgâne; au primit darul facerii de minuni şi vindecării.
Sf. Mc. MARCHIAN şi cei împreună cu dânşii sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 9 august; au trăit şi au
pătimit în vremea când Leon Isaurul, cel care se numea Conon, porunceşte să fie scoase din biserici
şi din casele oamenilor toate icoanele, considerate a fi idoli, şi să fie arse; opunându-se Preasfinţitul
Gherman, patriarhul Constantinopolului, acesta este alungat din scaun, iar în locul său este ridicat
ereticul Anastasie; în cetatea Constantinopolului exista o poartă, cu numele Poarta de Aramă, zidită
în vremea marelui împărat Constantin, deasupra căreia era aşezat chipul Mântuitorului; poruncind
Leon să fie dat jos, credincioşii se opun şi ucid ostaşul însărcinat să împlinească porunca; represaliile
nu au întârziat să vină, căci ostaşii asmuţiţi asupra poporului dreptcredincios pe mulţi îi taie cu săbiile,
deopotrivă bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni; consideraţi a fi capii răzmeriţei, acum sunt prinşi Marchian,
Iulian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru şi Leontie; sunt bătuţi cu toiege şi întemniţaţi şi vreme
de 80 de zile sunt chinuiţi, fiind apoi ucişi prin tăiere cu sabia; împreună cu ei a pătimit şi o femeie
dreptcredincioasă, Maria Patrichia, trupurile fiindu-le aruncate în mare; odată cu ei a fost prinsă şi
Teodosia monahia, care a luat cununa muceniciei mai înainte şi este cinstită pe 29 mai. Sf. Mc.
MARCHIAN şi Martirie sunt prăznuiţi pe 25 octombrie (în calendar Marchian este pomenit sub numele
Marcian); în vremea când eresul lui Arie dezbina Biserica, toţi cei ce-L mărturiseau pe Hristos ca fiind
Dumnezeu Făcătorul, nu o făptură, erau prinşi, chinuiţi şi ucişi; patriarhul Constantinopolului, Pavel
Mărturisitorul, este surghiunit în Armenia, unde este sugrumat de arieni, pe tronul patriarhal fiind
înscăunat ereticul Macedonie; în acea vreme Marchian era citeţ şi Martirie ipodiacon; în Vieţile
Sfinţilor sunt numiţi „notari”, căci erau însărcinaţi să scrie (notau) învăţăturile şi faptele patriarhului;
erau probabil dintre acei „tahigrafi” care au consemnat pentru posteritate şi predicile (omiliile) rostite
de Sf. Ioan Gură de Aur în biserică; după izgonirea lui Pavel, arienii se înverşunează să-i câştige de
partea lor şi, neputându-i îndupleca să se alăture rătăcirii lor, sunt osândiţi la moarte prin tăierea
capului; cinstitele lor moaşte au fost îngropate de credincioşi la poarta Mecandie, Sf. Ioan Gură de
Aur zidind apoi a biserică întru pomenirea lor, unde multe tămăduiri se împlineau pentru rugăciunile
oamenilor. Cuv. MARCU din muntele Francesc, în Etiopia, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 5 aprilie;
despre el vorbeşte Cuv. Serapion care, mergând în pustia Egiptului şi odihnindu-se, are o vedenie în
care doi sihaştri, vorbind cu părintele Ioan, egumenul mănăstirii unde poposise, se mirau că Serapion,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 149

 ostenindu-se atâta vreme în pustie, nu a mers nicodată la ava Marcu, în muntele Francesc, acolo
unde vieţuieşte de 95 de ani fără ca în toată această vreme să fi văzut vreun chip de om; iese din
mănăstire şi, trecând prin Alexandria, se interesează de calea către hotarele Etiopiei şi porneşte la
drum; apropiindu-se de un munte înalt, are o vedenie în care un înger îi vestea lui Marcu neîntârziata
sa sosire; apropiindu-se de peştera unde acesta vieţuia îl aude rostind stihuri din Psalmii lui David; este
întămpinat cu dragoste şi ava Marcu îi destăinuie că de 95 de ani n-a văzut chip de om, singurul pe
care şi-a dorit să-l vadă fiind oaspetele său, Serapion; Cuv. Marcu îi vorbeşte despre pătimirile sale,
despre primii 30 de ani în care a suferit de foame şi frig, goliciune, înfruntând năvălirile diavoleşti; prin
mila Domnului şi purtarea Sa de grijă, goliciunea trupului îi este acoperită de păr (blană), nemaifiind
chinuit de frig, iar hrană primind de la îngerii Domnului; pentru sfinţenia vieţii s-a învrednicit să-i fie
descoperite locul Împărăţiei cereşti, „locaşurile unde petrec sufletele sfinţilor, fericirea făgăduită celor
vrednici”; a văzut Raiul şi Pomul Cunoaşterii, i-a putut vedea pe Enoh şi Ilie; Serapion află apoi că
fericitul Marcu s-a născut în Atena, unde a deprins filosofia şi antica înţelepciune; după moartea
părinţilor, dorindu-şi să se retragă în pustietate, s-a dezbrăcat de haine (simbolică imagine, sugerând
abandonarea „hainei” păcatelor, viciilor şi tuturor ataşamentelor nefireşti) şi plutind pe o scândură a
fost purtat de valurile mării până la muntele unde şi-a făcut apoi sălaş (din nou simbolismul curăţirii
prin ape, asemenea lui Noe, care coboară din corabie tot pe un munte, Ararat; este transpunerea
unui gest arhetipal al Divinităţii la nivel individual, trecerea prin apele curăţitoare ale botezului şi
„naşterea din nou” ce urmează morţii, căci lepădarea de lume şi retragerea în pustietate este
echivalentul, la nivel individual, a ceea ce a reprezentat Potopul biblic pentru întreaga omenire şi
întreaga fire; rupt de lume, cuviosul Marcu îl întreabă pe Serapion dacă mai sunt în lume sfinţi făcători
de minuni, potrivit cuvintelor Domnului din Evanghelie, pe care le redă cu viu grai: „De veţi avea
credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia... aruncă-te în mare şi va fi vouă”;
doar rostind aceste cuvinte, muntele pe care se aflau s-a ridicat de la locul său şi, mergând „ca de
cinci mii de coţi”, intră în mare şi la porunca lui Marcu revine la locul său; făcând apoi rugăciune,
ridică mâinile spre cer şi rosteşte psalmul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi...”; sfârşind psalmul,
strigă: „Pune, frate, masa”; intrând în peşteră, găsesc masa pusă, două scaune, două pâini, poame,
peşte, verdeţuri, măsline, sare şi un vas cu apă limpede; sfârşind de mâncat, rosteşte: „Ia, frate,
acestea de aici” şi o mână nevăzută a luat masa; cuviosul Marcu îi spune apoi lui Serapion că a venit
vremea ca sufletul său să se despartă de trup; peştera se umple de lumină şi, după ce-şi iau rămas
bun, Serapion vede sufletul lui Marcu dezlegându-se din legăturile trupeşti şi apoi ridicându-se la cer
înveşmântat de sfinţii îngeri într-o haină de lumină strălucitoare; sufletul său curat trece de cetele
diavoleşti fără împiedicare şi, deschizându-se cerul, Serapion vede o mână care primeşte sufletul
neprihănit al sfântului; îi îngroapă trupul în peşteră, astupând intrarea cu pietre; după apusul soarelui
are din nou vedenia celor doi sihaştri pe care urmându-i dimineaţa se regăseşte înaintea bisericii
părintelui Ioan, căruia povestindu-i cele trăite, acesta spune despre Cuv. Marcu: „Cu adevărat, frate,
acela a fost un desăvârşit creştin, dar noi numai cu numele ne numim creştini, iar cu faptele stăm
departe de adevărata creştinătate”. Părintele MARCHIAN prezbiterul şi iconomul bisericii celei mari
din Constantinopol este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 10 ianuarie; a trăit în vremea împăratului
cu acelaşi nume şi a Pulcheriei (450-457); s-a născut la Roma din părinţi bogaţi, dreptcredincioşi, care
părăsind Roma vin în Constantinopol; încă de tânăr a fost hirotonit preot, primind slujba de iconom;
averea rămasă de la părinţi a folosit-o pentru ajutorarea săracilor, pentru înnoirea bisericilor şi pentru
zidirea altora; se povesteşte că mergând preasfinţitul patriarh Ghenadie la biserica cea nouă zidită
de Marchian pentru a muta moaştele Sf. Mc. Anastasia, un sărac îi cere milostenie şi neavând asupra
sa nimic altceva îi dăruieşte în ascuns straiele pe care le purta pe sub felon; nemaiavând sub felon o
altă haină, i se vedea goliciunea; venind vremea ca fericitul Marchian să săvârşească dumnezeiasca
slujbă, se temea să nu se observe că pe sub felon era gol, fără să ştie că toţi ceilalţi vedeau însă că
pe sub felon este înveşmântat cu o haină minunată, strălucind ca aurul; acel veşmânt preafrumos cu
care Dumnezeu a acoperit goliciunea robului său s-a vădit tuturor celor prezenţi când cuviosul s-a
apropiat pentru a se împărtăşi cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine; către sfârşitul vieţii
ajunsese într-o asemenea sărăcie încât, având doar o singură haină, dacă se întâmpla să fie udat
de ploaie, nu mai putea ieşi până ce nu se usca înainte de a o îmbrăca din nou; pentru viaţa sa
îmbunătăţită a primit darul facerii de minuni, izgonind diavolii şi vindecându-i pe cei aflaţi în suferinţă;
izbucnind un incendiu în Constantinopol, cuviosul se urcă pe acoperişul bisericii Sf. Anastasia şi,
ridicând mâinile spre cer şi rugându-se, focul s-a domolit; Sfintei Mc. Irina a început a-i zidi biserică
nouă, iar pe altele înnoindu-le, îndestulându-le cu toate cele de trebuinţă; apropiindu-i-se sfârşitul,
mergea noaptea pe uliţe şi acolo unde afla un mort îl spăla şi îl îmbrăca, spunându-i: „Scoală-te,
frate, să ne îmbrăţişăm!”, iar mortul ridicându-se îi dădea cea de pe urmă sărutare; a mântuit multe
desfrânate cu sfătuirea sau îndemnându-le să-şi ia bărbat; a fost iubit şi lăudat de îngeri, cinstit de
arhierei, temut de diavoli; trecând la Domnul, este îngropat în mănăstirea Sf. Ioan Înaintemergătorul,
numită a lui Daniil, aproape de biserica Sf. Mochie; începută de el, biserica Sfintei Irina este terminată
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 150
 de împărăteasa Verina, soţia lui Leon cel Mare.
MARIA - din ebraicul MARIAM, având sensul: cea iubită, dorită, cea îndrăgită, sau amărăciune; într-o
altă interpretare provine din latină, cu sensul stea a mării; are multe derivate: Mariana, Mărioara,
Măriuţa, Mariţa, Mari, Meri şi altele. Preasfânta Fecioară MARIA, este îndrăgită şi iubită de toţi creştinii,
care o cheamă în ajutor de câte ori sunt în nevoi şi în restrişte; este totodată şi expresia amărăciunii
de care este cuprinsă o mamă iubitoare la moartea Fiului ei preaiubit; MARIA este unul dintre cele
mai răspândite nume de botez în ortodoxie, purtat de Însăşi Maica Domnului; cele mai importante
sărbători închinate Maicii Domnului sunt: Naşterea Maicii Domnului, numită popular Sf. Maria mică (8
septembrie); Intrarea Domnului în Biserică (21 noiembrie); Buna Vestire (25 martie); Adormirea Maicii
Domnului, numită popular Sf. Maria mare (15 august). Peste 30 de sfinţi şi sfinte, purtători ai acestui
preţuit nume, sunt cinstiţi de ortodoxie. Cuv. MARIA Egipteanca este prăznuită pe 1 aprilie; viaţa Cuv.
Maria Egipteanca este reprodusă în Vieţile Sfinţilor după preasfinţitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului;
într-una dintre mănăstirile Palestinei vieţuia un ieromonah cu numele Zosima; urmând îndemnul unui
înger, vine într-una din mănăstirile de pe malul Iordanului; ajungând la Iordan şi intrând în mănăstire,
ia binecuvântare de la egumen după Sfânta Liturghie din prima duminică a postului mare şi iese din
mănăstire, asemenea celorlalţi monahi; trecând Iordanul, merge prin pustie 12 zile; într-o zi, în vreme
ce se ruga vede o făptură cu trupul gol înegrit de arşiţa soarelui şi cu perii capului albi ca lâna; fugind
de Zosima, făptura trece de cealaltă parte a unui pârâu şi, mărturisind că este femeie, îl roagă să-i
arunce o haină cu care să-şi acopere goliciunea; spre uimirea sa, femeia îi spune pe nume, Zosima, şi
începe să-i relateze viaţa ei; s-a născut în Egipt şi la 12 ani, lepădându-se de dragostea părintească,
fuge în Alexandria unde duce o viaţă desfrânată; văzând mult popor mergând spre Ierusalim, pentru
a participa la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, se alătură unui grup de tineri pe o corabie; căutând să
intre în biserică în ziua praznicului, nu reuşeşte să străbată prin mulţimea care părea că o împiedică;
înţelege că păcatele de care era întinată o opreau să vadă lemnul de viaţă făcător al Sfintei Cruci;
rugându-se cu străpungere de inimă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu reuşeşte să intre în biserică
şi, închinându-se cinstitului lemn, îl sărută cu frică şi cutremur; apoi se întoarce către icoana Pururea
Fecioarei Maria şi, rugând-o să fie povăţuită pe calea pocăinţei şi mântuirii, aude un glas rostind: „De
vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”; după ce trece Iordanul, va petrece 47 de ani în pustietate,
nevoindu-se şi luptându-se cu poftele nebuneşti; în Vietile Sfinţilor sunt descrise în amănunt pătimirile şi
ispitirile cu care sărmana femeie a fost confruntată, aşa cum ea însăşi i le-a spus lui Zosima; după ce-i
povesteşte care a fost viaţa ei în toată această vreme, îl roagă ca în anul ce vine, în sfânta şi marea
joi, în seara Cinei celei de Taină, să ia sfânta împărtăşanie şi să i-o aducă; trecând anul, Zosima pune
într-un pahar Preacuratul Trup şi Sânge şi venind la Iordan este întâmpinat de cuvioasa al cărei nume
încă nu-l cunoştea şi care, însemnând apa cu semnul Crucii, trece Iordanul păşind pe apă; preotul
Zosima, la rugămintea cuvioasei îi citeşte Crezul şi Tatăl nostru după care, împărtăşindu-se cu sfintele
taine de viaţă făcătoare, cuvioasa femeie ridică mâinile şi rosteşte: „Acum slobozeşte pe roaba Ta,
Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta”; Zosima revine anul următor,
potrivit promisiunii făcute, găsind femeia moartă, iar lângă capul ei o scrisoare în care se spunea:
„Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta; şi te roagă Domnului pentru mine, că
am răposat în luna Fermutie (după calendarul egiptean), iar în greceşte în luna aprilie, în ziua întâi, în
noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cinei celei de Taină”;
astfel află bătrânul Zosima că în ceasul în care s-a împărtăşit cu un an în urmă, s-a şi sfârşit; este însă
nedumerit cine este autorul scrisorii, căci cuvioasa îi mărturisise că nu ştie carte; între timp, lângă
trupul cuvioasei Maria apare un leu, care apropiindu-se de Zosima, îi dă de înţeles prin atitudine că
nu-i va face nici un rău; liniştindu-se, bătrânul Zosima se întreabă cu glas tare cum va împlini porunca
primită, el fiind bătrân şi neputincios, neavând nici uneltele trebuincioase pentru îngropare; îi cere
deci leului să sape cu ghearele groapa unde, acoperindu-i trupul gol cu haina primită de la el, o
îngroapă; de atunci s-a început pomenirea Cuv. Maria în ziua trecerii sale la Domnul; Zosima va trece
la Domnul când era aproape de 100 de ani. Sf. Mironosiţă MARIA Magdalena întocmai cu Apostolii
este prăznuită în ziua de 22 iulie; a fost uceniţa şi mironosiţa lui Hristos, cea dintâi şi cea mai mare
dintre purtătoarele de mir; se trăgea din seminţia lui Neftalim, din Galileea de sus, dintr-un loc numit
Magdala; potrivit Sf. Evanghelist Matei, celelalte femei mironosiţe erau: Maria, mama lui Iacob şi a lui
Iosif, verişoara Maicii Domnului, Maria lui Cleopa şi Salomeea, mama fiilor lui Zevedei, apoi Ioana,
femeia lui Huza, ispravnic al lui Irod, Suzana şi cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria; a stat în
vremea răstignirii lângă Cruce, mângâind-o pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu, sprijinind-o şi
alinându-i durerea; a fost de faţă când Iosif din Arimateea, împreună cu Nicodim, a luat trupul şi l-a
petrecut până la mormânt; după ce Iosif, Nicodim şi celelalte femei au plecat, Maria Magdalena şi
„cealaltă Marie”, cum spune Sf. Matei Evanghelistul, au rămas lângă mormânt; Domnul Iisus a fost
înmormânatat vineri, sâmbăta fiind zi de odihnă la evrei; în Vieţile Sfinţilor sunt expuse apoi o sumă
de argumente, sustinute cu citate din Evangheliile după Matei şi Luca, prin care se susţine prioritatea

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 151

 cuvioasei Maria Magdalena în conştientizarea adevărului Învierii Domnului Iisus, fapt de care, pentru
început, ucenicii Săi se îndoiau; numele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena provine de la locul naşterii ei,
Magdala, care se tâlcuieşte: turnul lui Dumnezeu; aici L-a luat pe Iisus, potrivit mărturiei Sf. Evanghelişti
Matei şi Marcu (Mt. 15; 30-39 şi Mc. 8; 1-10); este prima persoană care L-a văzut pe Domnul Iisus înviat,
primind misiunea de a le vesti Apostolilor miracolul Învierii Sale; în Vieţile Sfinţilor se spune că Domnul
Iisus a tămăduit-o de şapte duhuri necurate; se spune că a mers la Roma pentru a cere dreptate de
la împăratul Tiberiu, informaţie care se găseşte doar la Simion Metafrastul, fiind probabil preluată din
Evanghelia apocrifă a lui Nicodim; se mai spune că revenind la Ierusalim, predica vestea cea bună
împreună cu Maxim, unul dintre cei 70 de discipoli ai Apostolilor; se mai relatează că fiind prinsă, este
urcată pe o corabie împreună cu alţi creştini şi sunt părăsiţi în mijlocul mării; însă cu ajutorul Domnului
ajung la Marsilia, în Galia; părăsind apoi Galia, se presupune că a vestit Evanghelia lui Hristos în Egipt,
Fenicia, Siria, Pamfilia şi în multe alte locuri, ceea ce justifică supranumele „întocmai cu Apostolii”; şi-a
dat sufletul în urma unei boli, find îngropată la intrarea într-o peşteră; 9 secole mai târziu (899) piosul
împărat Leon cel Înţelept porunceşte ca moaştele cuvioasei să fie mutate la Constantinopol;
supravieţuind vicisitudinilor istoriei, mâna stângă a Sfintei Mironosiţe este păstrată la mănăstirea
atonită din Simonos Petra, Sf. Maria Magdalena fiind cinstită ca a doua întemeietoare a mănăstirii;
tradiţia occidentală a văzut în Maria Magdalena acea femeie păcătoasă care vine şi unge cu mir
picioarele Domnului Iisus (Luca 7; 36-38); nimic din Evanghelii nu justifică însă această identificare,
respinsă de majoritatea Părinţilor din Răsărit; argumentul celor care susţin identificarea Sf. Maria
Magdalena cu acea femeie păcătoasă, pare a se sprijini pe existenţa celor şapte demoni care o
bântuiau, alungaţi de Domnul Iisus, printre care se presupunea că ar fi fost şi demonul desfrânării; dar
a fi posedat de demoni nu înseamnă numaidecât desfrânare, dezmăţ; Simion Metafrastul (nefiind
însă urmat şi de ceilalţi Părinţi) identifică la modul alegoric cei şapte demoni cu cele şapte păcate
capitale ce se opun virtuţii; zvonurile despre păcătoşenia Sf. Maria Magdalena au fost alimentate şi
întreţinute de o predică a papei Grigore I cel Mare; în mai multe documente apocrife descoperite în
1896 la Nag Hamadi, în Egipt (trei papirusuri în limba coptă), a fost găsită Evanghelia după Maria
Magdalena, dar care n-a fost cuprinsă în canonul Noului Testament; cultul Cuv. Maria Magdalena s-a
răspândit îndeosebi în apus, la Vézelay în Franţa fiind construită o bazilică dedicată ei, asemenea şi
în Polonia, la Varşovia; în artă a inspirat mulţi pictori din apus: Tiţian, Annibale Carracci, Caravaggio,
Anton Raphael Mengs, Artemisia Gentileschi, El Greco, Ferdinand de Braekeleer, Francesco Furin,
Georges de la Tour, Guido Cagnacci, Guido Reni, Nicolas Régnier şi mulţi alţii. Pe 12 februarie (vezi
Cuv. Evghenie) este pomenită în Vieţile Sfinţilor Cuv. MARIA, iar în ziua de 9 august este pomenită Sf.
Mc. MARIA Patrichia şi cei ce au mucenicit împreună cu dânsa (vezi Marchian/Marcian - Sf. Mc.
Marchian). Sf. fecioară MARIAM, sora Sf. Ap. Filip, este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 14 noiembrie,
când este relatată viaţa fratelui său şi a Sf. Ap. Vartolomeu (vezi Filip). Sf. Mc. MARIA şi sora sa sunt
pomenite în Vieţile Sfinţilor în ziua de 6 februarie, împreună cu fratele lor Licarion copilul (vezi MARTA).
 MARDARIE/MARDARE - din greacă; Μαρδάριος = vechituri; se regăseşte azi printre numele de botez.
 MARIN - nume de origine latină: marin, care ţine de mare; derivate: Marinică, Marinela; în unele
interpretări este considerat corespondentul numelui Maria pentru partea bărbătească. Sf. Mc. MARIN
(vezi Sf. Mc. Avacum) este pomenit în Vieiţile Sfinţilor pe 6 iulie. Sf. Muc. MARINA, prăznuită pe 17 iulie,
a trăit în vremea progoanei dezlănţuite de puterea imperială împotriva creştinilor; a fost alungată din
cetate pentru credinţa ei în Hristos şi a vieţuit o vreme ca păstoriţă; a convertit la creştinism mulţi
păgâni; a fost martirizată pentru refuzul de a se lepăda de credinţa creştină; făcătoare de minuni şi
în vremea vieţii, nu numai după trecerea sa la Domnul, este şi ocrotitoarea celor aflaţi pe patul de
moarte, al tinerelor mame şi pruncilor nou-născuţi.
 MARIUS - din latină; având sensul: tânăr, bărbat tânăr; descrie o stare de spirit ce se poate perpetua
şi la vârste înaintate, când trupul îmbătrâneşte; sufletul poate şi trebuie să rămână veşnic tânăr, dar
nu pentru distracţie şi pentru împlinirea amăgitoarelor pofte trupeşti aduse prin lucrarea demonilor, ci
pentru a lupta cu ele, pregătindu-şi mântuirea -lucrare mai grea, dar cu atât mai vrednică de laudă
şi mai apreciată de Dumnezeu când omul este încă tânăr şi în putere şi are de înfruntat toate ispitele
ce-i vin prin trup; adevărata bărbăţie, „bărbatul împlinit”, cum spune Apostolul, este cea dobândită
la anii tinereţii, asemenea Domnului Iisus Hristos, în Care firea omenească şi-a găsit desăvârşirea la 30
de ani; nume prezent în onomastica contemporană.
 MARTA - nume de origine ebraică; domina în latină = stăpână. Sf. Mc. MARTA şi sora sa Maria sunt
pomenite în Vieţile Sfinţilor în ziua de 6 februartie, împreună cu fratele lor Licarion copilul; au trăit în
părţile Asiei în vremea când Biserica lui Hristos era prigonită de păgâni; cele două surori trăiau în
feciorie şi doreau să-şi dea viaţa pentru Hristos; trecând stăpânitorul acelor locuri pe lângă casa lor,
strigau: „Suntem creştine!”; stăpânitorul dorind să le ierte, pentru tinereţea lor, cele două surori i-au
replicat: „O, voievodule, moartea mucenicească nu este moarte, ci viaţă!”; atunci, sunt luate; copilul
Licarion, ieşind din casă, striga şi el: „Precum au zis Marta şi Maria, asemenea şi eu sunt creştin!”; sunt
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 152
 spânzurate împreună cu copilul pe cruci de lemn şi, străpunse cu sabia, îşi dau sufletele în mâinile
Domnului, copilul neaflând nici el milă; din viaţa Sf. Marta şi Maria se desprinde învăţătura că iubirea
pentru Hristos nu trebuie tăinuită, creştinul este dator să-şi mărturisească credinţa, nu să o ascundă
de teama represaliilor. Sf. şi dreapta MARTA, maica Sf. Simeon din muntele minunat, este prăznuită în
ziua de 4 iulie; s-a născut în Antiohia, din părinţi binecredincioşi; dorind să trăiască în feciorie, printr-o
dumnezeiască vedenie primeşte însă poruncă să se însoţească cu un bărbat; căile Domnului îi sunt
ascunse omului, care nu are o vedere atotcuprinzătoare asupra timpului; Dumnezeu, în preştiinţa Sa,
cunoştea că din această vrednică femeie se va naşte Sf. Simeon; fiecărui suflet îi este rânduită o
lucrare a sa proprie şi nu tuturor le este dat să trăiască în feciorie, sau rupţi de lume, care trebuie
călăuzită de cel în stăpânirea căruia a fost dată; după naşterea lui Simeon rămâne văduvă (însoţirea
sa cu un bărbat n-a avut decât rostul de a da naştere pruncului dorit de Dumnezeu); are în repetate
rânduri vedenii prin care îi este vestit destinul aparte de care fiul ei se va învrednici; a fost milostivă cu
cei săraci, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, vizitându-i şi mângâindu-i pe cei în
suferinţă; iubea liniştea, tăcerea şi pacea, sfătuindu-şi cunoscuţii şi apropiaţii să trăiască în curăţie, în
cinste şi bună înţelegere; pe când Cuv. Simeon petrecea pe stâlpul (turnul) ridicat de el în Muntele
Minunat, maica sa are o vedenie în care i se arată Sf. Ioan Botezătorul, împreună cu Sf. Ap. Timotei,
grăind: „Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine şi niciodată nu te voi lăsa”; cu un
an înaintea trecerii sale la cele veşnice, i se arată o mulţime de îngeri grăind către ea: „După ce va
trece acest an, fiind dezlegată de trup, te vom lua la odihna făgăduită ţie de Domnul”; vestindu-i
fiului apropiata sa trecere la Domnul, se întoarce în Antiohia de unde revine apoi cu câteva zile
înaintea sfârşitului pentru sărutarea cea de pe urmă, dezvăluindu-i toate dumnezeieştile descoperiri
primite; are apoi o altă viziune în care Preacurata Născătoare de Dumnezeu îi arată minunatele
palate unde îşi va petrece veşnicia, despre care îi spune că sunt zidite de fiul ei; fiind într-o zi de
Duminică, se împărtăşeşte cu Preacuratele dumnezeieştile Taine şi, sărutându-şi pentru cea din urmă
oară fiul, merge într-un sat numit Tivirint, la biserica Sf. Ioan Botezătorul; este dusă apoi cu căruţa la
casa din Antiohia, unde îşi dă sufletul în mâinile Domnului în ziua de 4 iulie; cât încă trăia, rânduise să
fie îngropată în cimitirul săracilor, însă Simion îi aduce trupul în Muntele Minunat, îngropând-o lângă
stâlpul său; purtându-i racla de la cetăţuia Dafne din Antiohia la Muntele Minunat, purtătorii nu
simţeau nici o greutate; în noaptea înmormântării, s-a arătat unor ucenici ai lui Simeon, cu faţa
luminată, rostind: „Nu vă temeţi, că Domnul nu m-a rânduit printre cei morţi, ci printre cei vii. Eu am
venit la voi să vă ajut asupra diavolului, ca biruindu-l să câştigaţi viaţa veşnică”; îngropând-o, faţa ei
arăta ca a unei femei vii; Ioan, citeţ bisericesc, o vede pe Sf. Marta, după ce este îngropată lângă
stâlpul Sf. Simeon, urcând treptele, iar deasupra mormântului o căruţă trasă de şase îngeri cu şase
aripi (heruvimi); după îngroparea cuvioasei, fraţii obişnuiau să aprindă o candelă la mormântul ei;
după o vreme însă, au uitat să mai aprindă candela; îmbolnăvindu-se iconomul acelui lăcaş, Sf.
Marta i se arată către miezul nopţii, spunându-i: „Pentru ce nu mai aprindeţi candela mea?... (eu) nu
am trebuinţă de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească şi veşnică...
(ci) pentru mântuirea voastră o rânduiţi, deoarece mă îndeamnă să mijlocesc pentru voi înaintea
Domnului”; din cuvintele sfintei se desprinde înţelesul că prin cinstirea sfinţilor omul menţine deschise
canalele de comunicare cu lumile cereşti, cu toate sufletele mântuite, împiedicând să se aştearnă
„uitarea”; pomenirea este reciprocă, cei vii îi pomenesc pe cei trecuţi la Domnul, dar care nu s-au
învrednicit încă de viaţa veşnică, menţinându-i în „memoria” universului, acea conştiinţă colectivă
ce adună fiecare suflet de om în unitatea de fire a naturii umane; iar cei vrednici, cei mântuiţi, îi
pomenesc înaintea Domnului pe cei vii, dar încă nedesăvârşiţi, oferindu-le astfel răgazul şi sprijinul
necesar pentru ca momentul trecerii la cele veşnice să-i afle curaţi, luminoşi, vrednici să se alăture
cetei sfinţilor în ceruri. Sf. Mc. MARTA este pomenită în Vieiţile Sfinţilor pe 6 iulie (vezi Sf. Mc. Avacum).
MARTIN - din latină; Martinus = derivat din Marte; cel care aparţine lui Marte; sufixul „nus” arată
apartenenţa la o clasă, la o specie bine definită a realităţii; în româneşte ultimele două litere (u, s) au
dispărut, apartenenţa la o anume specie fiind dată de sufixul „n”; nume precreştin, preluat şi în
onomastica ortodoxă; variante: Martinie, Martirie şi Martinian. Părintele MARTIN Episcopul Galiei este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 10 noiembrie; a vieţuit în sec. IV (cca. 381), în vremea împăraţilor Graţian
şi Valentinian; este trimis în fruntea unei armate de 50.000 de ostaşi împotriva năvălitorilor barbari;
barbarii fiind foarte mulţi, Martin şovăia să-i atace, îndoindu-se de biruinţă; cât stătea în cumpănă, un
sărac îmbrăcat în haine vechi şi rupte îi cere milostenie; Martin taie din veşminele sale o parte şi îi
face o haină cu care îl îmbracă; peste noapte are o vedenie în care Domnul Iisus, în chipul săracului
miluit, îl încurajează, promiţându-i ajutor în bătălia ce avea să urmeze; ieşind dimineaţa împotriva
barbarilor, aceştia sunt înspăimântaţi văzând oastea romană susţinută de nişte luptători uriaşi: Puterile
cereşti, trimise de Hristos să-l ajute şi să-l păzească în luptă; barbarii trimit o solie, făgăduind să se
supună Romei; revenind în cetate, Martin este primit cu slavă şi cinste de împăraţi; relatându-le şi lor
vedenia sa, le cere să fie eliberat de slujba împlinită ca ostaş, pentru a se dedica slujirii lui Dumnezeu;

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 153

 primind încuviinţare îşi împarte averea şi, lepădându-se de lume, se face monah; peste şapte ani
(numărul şapte fiind simbolul desăvârşirii unei lucrări, căci lumea a fost creată de Dumnezeu în şapte
zile/etape) este hirotonit episcop al Constanţiei, cetate în Galia; primeşte în dar cunoaşterea celor
viitoare, puterea de a învia morţii şi de a alunga demonii; întâlnind într-una din zile un cămătar care
se opunea îngropării unui mort, afirmând că-i este dator o sumă de bani, Martin învie mortul care,
mustrându-şi asupritorul, acesta va muri; trece printr-un oraş şi văzând un tânăr ce îşi luase viaţa din
ispită diavolească, spânzurându-se, se roagă poruncindu-i necuratului duh să iasă la iveală; demonul
recunoaşte că îndemnase tânărul să se spânzure, aceasta fiind însărcinarea primită de la stăpânul
său, marele Satana, întrucât lepădându-se de închinarea la idoli tânărul se creştinase; Martin alungă
demonul, poruncindu-i în numele lui Hristos să locuiască la capătul pământului până când va veni
sfârşitul lumii; apoi, cu rugăciunea sa, învie acel tânăr; odată, răspunzând chemării locuitorilor dintr-o
altă cetate, iese din eparhia sa şi, aflând pe cale un om ucis de un balaur, în noaptea ce urmează
omoară balaurul într-o vedenie în care, călcând pe corpul lui, rostea: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi
şi vei călca peste leu şi peste balaur”; învie apoi mortul cu rugăciunea, iar omul, mulţumindu-i, îi cere
să fie creştinat, căci era închinător la idoli; reluându-şi drumul către cetate, un sărac întâlnit pe cale îi
cere milostenie; Martin îi porunceşte diaconului ce-l însoţea, însărcinat cu miluirea celor sărmani, să-i
dea toţi banii pe care îi avea la el; diaconul îi dă jumătate din bani, oprind cealaltă jumătate pentru
miluirea altor săraci; Martin este găzduit de o femeie, care îi poveşteşte că a avut o viziune cu un
judecător înfricoşător înaintea căruia stătea legată privind cum erau aduşi osândiţii ce urmau să fie
daţi apoi la munci; întrebată de un ostaş pentru care pricină este legată, femeia răspunde că nu
ştie, oferindu-i averile sale pentru a fi eliberată; ostaşul, spunându-i că nu are trebuinţă de averile ei, o
dezleagă totuşi, eliberând-o după ce face legământ să se creştineze; împreună cu toţi casnicii, este
catehizată şi botezată de Martin, dăruindu-i acestuia un vas de aur şi 400 de galbeni; întrebându-şi
diaconul câţi bani a dat mai înainte săracului, acesta recunoaşte că doar jumătate din cât avea;
pentru neascultarea sa este mustrat, căci i-a păgubit pe săraci de jumătate din banii pe care femeia
se gândise să-i dea iniţial, 800 de galbeni, iar el s-a păgubit de ascultare; „cât dai, atât primeşti”, este
o vorbă ce atestă că faptele omului determină dreapta reacţie a Divinităţii, Dumnezeu urmărind să
readucă sufletul la înţelegerea adevărului şi dreptei Sale judecăţi; apropiindu-se de cetatea unde
fusese chemat, se auzeau cântece de petrecere, mare veselie şi rumoarea jocurilor; întristat, le spune
însoţitorilor: „Vedeţi cum vrăjmaşul diavol se arată plăcut şi cum meşteşugeşte blestematul amăgirea,
ca să prindă multe suflete?” (cuvinte ce par anume rostite pentru vremurile noastre, când întreaga
suflare caută plăcerea şi petrecerea lumească ascultând „cântecele cele diavoleşti”, păgubindu-se
în schimb de „cântările cele duhovniceşti”, precum cântările bisericeşti, Psalmii lui David, cuvintele
proorocilor); întâlnind o femeie împodobită îndemnând oamenii către împlinirea păcatului trupesc, o
mustră, iar femeia, pocăindu-se, cade la picioarele sfântului; ridicată de la pământ, este îndemnată
să nu deznădăjduiască, pentru că Iubitorul de oameni Hristos pe toţi cei ce se pocăiesc îi va tămădui
de toate rănile trupeşti şi sufleteşti; cuviosul Martin aduce în scurt timp la pocăinţă păcătoşii din acea
cetate, învăţându-i să fie cucernici şi smeriţi, pe beţivi şi desfrânaţi înţelepţindu-i; milostivindu-se de un
sărac schingiuit de datornici, se roagă şi un porumbel coboară aşeazându-se pe umărul său drept;
prinzându-l cu mâna, porumbelul se preschimbă în aur; îl amanetează la un argintar pentru 300 de
galbeni, cu care plăteşte datoria sărmanului; primind a doua zi bani de la câţiva creştini, răscumpără
porumbelul care revine la viaţă şi îşi ia zborul; întâlneşte apoi pe cale un elin căruia îi murise asinul;
acesta cugeta în sinea lui că în deşert propovăduiesc creştinii despre învierea morţilor; cunoscându-i
gândul, Martin îi spune că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă; cerându-i să-i învie asinul pentru a-şi
proba spusele, cuviosul îi spune că Dumnezeu nu învie dobitoacele, căci acelea nu vin la judecată,
ci doar oamenii cărora le va cere socoteală pentru faptele bune sau rele săvârşite în viaţă; pentru a-l
convinge totuşi, se roagă Atotputernicului Dumnezeu şi asinul învie; intră apoi în cetate unde petrece
multe zile, pe mulţi slujitori şi închinători la idoli aducându-i cu cuvântul la dreapta credinţă; când i-a
sosit sorocul trecerii la cele veşnice, cuviosul Martin a împlinit o altă minune aducând ploaia în acel
ţinut unde era secetă cumplită; a adormit întru Domnul fiind privegheat şi condus pe ultimul drum de
preoţii din eparhiile învecinate şi de episcopi. Sf. Mc. MARTIN Mărturisitorul Papă al Romei (episcopul
Romei -în calendarul ortodox) este prăznuit în ziua de 14 aprilie; i-a urmat în scaun papei Teodor; a
trăit în vremea când tronul Bizanţului era ocupat de Consta, fiul lui Constantin şi nepotul lui Eraclie, iar
în răsărit se întărea eresul monoteliţilor, celor ce afirmau că în Domnul Iisus Hristos este doar o singură
voinţă; începătorii eresului monotelit au fost Serghie, patriarhul Constantinopolului, şi Chir, patriarhul
Alexandriei, urmându-le Piros şi Pavel; nu mai puţin de patru patriarhi, ceea ce, iertat fie-ne cuvântul,
vine să confirme adevărul acelei vorbe populare ce spune că „peştele de la cap se-mpute” (poate
fără nici o legătură, este însă semnificativ că simbolul creştinismului, în primele veacuri, a fost peştele);
sau, altfel spus, adevărul de credinţă este stricat tocmai de cei rânduiţi să-l păzească; urmând deci
îndemnul acestui Pavel, împăratul scrie despre monotelism un opuscul numit „Tipos”, o „cărticică”, se
spune la Vieţile Sfinţilor, pe care o răspândeşte pretutindeni şi porunceşte ca asta să le fie oamenilor
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 154
 credinţa, iar cei ce se împotrivesc să fie bătuţi, chinuiţi şi daţi morţii; obârşia rătăcirii este relevantă şi
în contextul în care sunt unii comentatori ce învinuiesc intruziunea puterii lumeşti în treburile Bisericii ca
originea devierilor de la dreapta credinţă, căci majoritatea covârşitoare a ereziilor au pornit din chiar
sânul Bisericii, de la Întâistătătorii ei, ideile fiind abia apoi preluate şi susţinute de puterea lumească;
îndepărtarea ereziarhilor de adevăratele comandamente creştine reiese şi din maniera abominabilă
în care au înţeles să-şi impună crezul (schingiuiri, alungări, surghiun şi ucideri), atitudine contrară însuşi
exemplului Domnului Iisus Hristos, dar şi spiritului evanghelic, care vorbeşte despre iubirea aproapelui
a vrăjmaşului; ereziei monotelite i s-a opus Sf. Maxim Mărturisitorul, prin cuvânt, scrieri şi numeroase
epistole adresate celor implicaţi; „cărticica” împărătească (Tipos) a fost trimisă şi la Roma, unde
scaunul patriarhal era ţinut la acea vreme de Papa Martin; primind porunca împărătească, Martin îi
trimite patriarhului Pavel o scrisoare în care îşi exprimă dezacordul, sfătuindu-l să nu se alăture cauzei
ereticilor; Pavel nu primeşte să revină asupra deciziei sale de a se alătura ereticilor, iar trimişii papei,
aducătorii scrisorii, sunt surghiuniţi în ţinuturi îndepărtate; Papa Martin convoacă la Roma un sobor
local la care participă 105 episcopi din apus, dând anatemei rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros şi Pavel;
este trimis la Roma un anume Olimpie, împreună cu mulţi ostaşi, cu poruncă să-l prindă, însă văzând
mulţimea episcopilor Olimpie nu îndrăzneşte să-l înfrunte făţis, dar trimite un ostaş înarmat cu o sabie
având misiunea de a-l ucide în biserică; apropiindu-se de Martin, ostaşul orbeşte; Olimpie părăseşte
Roma împreună cu ostaşii şi merge în Sicilia împotriva sarazinilor, fiind ucis; la îndemnul patriarhului
Pavel împăratul trimite un alt „voievod”, cu numele Teodor, pentru a-l prinde pe Martin, învinuit că ar
fi făcut înţelegere cu sarazinii; este prins într-o noapte şi trimis cu corabia în insulele Ciclade unde este
ţinut vreme de un an; este adus apoi în Bizanţ, slăbit de foame şi pătimirile îndurate; este preluat de
un oarecare Notarie şi este închis, punându-se strajă pentru ca nimeni să nu afle că este în cetate;
este adus pe o targă în casa lui Sachelarie, unde i se porunceşte să se ridice; martori mincinoşi îi aduc
învinuiri nedrepte (practică „bizantină” perpetuată pe aceste meleaguri până în zilele noastre); este
dus pe un loc înalt, privelişte pentru poporul ce fusese instruit să strige: „Anatema să fie papa Martin”;
la porunca lui Sachelarie este dezbrăcat, înlănţuit şi purtat prin cetate unde mulţi din popor îl ocărau,
batjocorindu-l: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învăţătura credinţei lui?” (nu fără rost este numit
poporul „turmă”, căci orice turmă îşi urmează „păstorul” -pe care nu poporul şi-l alege, întrucât nu
are pricepere, altminteri nu ar mai avea trebuinţă de păstor- şi se lasă condusă fie către bine, fie
către rău, în virtutea încrederii pe care i-o acordă); este aruncat apoi într-o temniţă numită Domid
unde pătimeşte de frig şi foame; femeia străjerului, făcându-i-se milă, îi leagă rănile şi îl îmbracă,
pentru că fiind luna ianuarie suferea de frig; iar Grigorie, mai marele famenilor împărăteşti, îi trimite
mâncare, încurajându-l cu cuvintele: „Nu slăbi de tristeţe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu că nu vei
muri”; între timp patriarhul Pavel, grav bolnav, şi chiar aproape de moarte fiind, aflând de pătimirea
lui Martin a suspinat: „Vai mie şi aceasta s-a adăugat la osândirea mea!”; neputând fi câştigat pentru
erazia monotelită, papa Martin este urcat pe o corabie şi trimis în surghiun la Herson unde, slăbit de
chinuri, după doi ani trece la Domnul; este îngropat afară din cetatea Herson (Chersones), în biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuv. MARTINIAN păimitorul, prăznuit în ziua de 13 februarie, şi-a
împlinit lucrarea aproape de Cezareea Palestinei, în muntele numit „locul Corabiei”; la 18 ani a
părăsit cetatea şi lumea, intrând în luptele duhovniceşti împotriva vrăjmaşului mântuirii sufletului
omenesc; 25 de ani s-a nevoit împreună cu ceilalţi trăitori din muntele acela, departe de „gâlceava
lumească”; ca monah s-a confruntat cu ispite şi năluciri aduse de vrăjmaşul diavol; era cunoscut de
cetăţenii din Cezareea pentru bărbăţia şi răbdarea lui; o desfrânată, considerând că buna dânsului
petrecere se datorează îndepărtării de lume şi lipsei ispitelor, îmbrăcându-se în haine proaste şi
zdrenţuite vine într-o noapte cu ploaie şi furtună în pustia unde se nevoia cuviosul Martinian cerându-i
găzduire; acesta o primeşte în chilia sa, rugându-se lui Dumnezeu să-l ferească de ispită; prin lucrarea
neprietenului, în acea noapte a fost totuşi tulburat de pofta trupească; înainte ca Martinian să se
trezească, desfrânata îşi schimbă straiele umile cu podoabele aduse în bocceluţă; trezindu-se şi ispita
fiind mare, Martinian începe să-şi caute în Scriptură argumente pentru eventuala sa cădere; îşi
aminteşte atât de cuvântul Apostolului, care spune: „cinstită este nunta şi patul neîntinat”, dar şi că
Avraam a avut trei femei, iar Moise, David şi toţi ceilalţi prooroci şi sfinţi bărbaţi amintiţi în Scripturi au
avut femeie; însă Bunul şi Iubitorul Dumnezeu nu îngăduie căderea slujitorului său, aducându-i în
minte gândul cel bun; înţelegând că este lucrarea vechiului vrăjmaş, Martinian începe a cânta: „Cât
este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă, iar mie puţin de nu mi-au alunecat picioarele,
puţin de nu s-au rătăcit paşii mei”; venindu-şi în fire, desfrânata îşi recunoaşte geşeala şi lepădându-şi
hainele scumpe îi spune cuviosului: „Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa şi ticăloasa,
că tu ştii stăpâne că multe sunt meşteşugirile şi amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit pe mine şi m-a
îndemnat să vin asupră-ţi”; rugându-se lui Dumnezeu să fie povăţuită pe calea pocăinţei şi mântuirii,
femeia pleacă, ajunge în Betleem, intră în mănăstirea fecioarei Paulina şi, mărturisindu-i-se acesteia,
se călugăreşte; către sfârşitul zilelor sale, Îl roagă pe Bunul Dumnezeu să-i dea un semn, adeverindu-i
că pocăinţa i-a fost primită, învrednicindu-se de darul tămăduirii; este pilduitoare şi tâlcuirea numelui
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 155
 femeii, Zoe, care în greacă înseamnă viaţă, căci de viaţă, în deplinătatea înţelesului, se împărtăşeşte
doar acel suflet care, curăţindu-se printr-o pocăinţă sinceră, va deveni vrednic de înfiere, dobândind
totodată viaţa veşnică; Martinian se nevoieşte vreme de şapte luni (din nou apare numărul şapte ca
expresie a împlinirii!), războindu-se cu focul aprins în trupul său de ispita cu greu, şi doar cu ajutorul lui
Dumnezeu, depăşită şi decide că trebuie să se îndepărteze de toate deşertăciunile lumii; ajunge la
malul mării, unde întâlnind un corăbier şi spunându-i că este în căutarea unui loc retras, pustiu, liniştit,
acesta îl duce la o stâncă singuratică în mijlocul mării; se învoiesc ca în schimbul câştigului dobândit
din vânzarea coşniţelor împletite de el şi rugăciunilor sale corăbierul să-i aducă pâine şi apă; trăieşte
pe acea stâncă („piatră”, se spune în Vieţile Sfinţilor) vreme de şase luni luptând cu diavolul care nu
osteneşte să-l înfricoşeze cu nălucirile; apropiindu-se odată o corabie de micul ostrov unde Martinian
îşi împlinea lucrarea, un vifor cumplit iscat de puterile demonilor sfărâmă corabia; se salvează doar o
fecioară care, plutind pe o scândură, ajunge la mal; ajutând-o să urce pe stâncă, cuviosul Martinian
se roagă să fie izbăvit de ispită şi, spunându-i: „Mântuieşte-te, fecioară, şi Dumnezeu să-ţi păzească
sufletul de toate asupririle vrăjmaşului...”, se aruncă în valuri şi începe să înoate; este purtat pe spate
de doi delfini până la ţărm; confruntat cu duşmănia vrăjmaşului de care nici pe mare, în deplină
singurătate, nu a putut scăpa, îşi aminteşte cuvintele Scripturii: „Când vă vor goni din cetatea
aceasta, fugiţi în cealaltă, căci amin zic vouă, nu veţi sfârsi cetăţle în Israel”; răgazul de şase luni cât
petrece pe acel ostrov, până îl părăseşte fugind de ispita pe care simte că nu o poate înfrunta
simbolizează neîmplinirea, neodihna sufletului câtă vreme este încă întemniţat în trup, lupta continuă
cu vrăjmaşul care nu va înceta să-l ispitească; interpretând ad literam cuvintele Scripturii, Martinian
trece din cetate în cetate, 164 la număr, în niciuna nezăbovind, până ajunge în Atena, unde toate
pătimirile sale îi fuseseră descoperite episcopului; cunoscându-şi vremea trecerii la cele veşnice, intră
în biserică şi se culcă la pământ, spre stupefacţia celor de faţă care îl cred nebun; Martinian cere să
fie cheme episcopul, căruia îi spune: „Binecuvântează părinte şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine,
ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăţi”; sufletul său îşi ia zborul către Hristos
şi este îngropat în biserică; despre fecioara rămasă pe stâncă după plecarea lui Martinian, spune
Metafrast că primea pâine şi apă de la corăbierul care, ascultându-i dorinţa, se învoieşte să-i aducă
cele de trebuinţă. Sf. Mc. MARTIRIE este prăznuit în ziua de 25 octombrie (vezi Marchian/Marcian -Sf.
Mc. Marchian).
 MATEI - din ebraică: Mathitiyāh; transliterat în greacă Ματαίος, în latină Matheus; are înţelsul: darul lui
Dumnezeu; derivate: Mateiaş, Maftei, Matache; orice prunc este, atât pentru părinţii săi cât şi pentru
întreaga omenire, un dar nepreţuit de la Dumnezeu, un ajutor, un eventual sprijin pentru mântuire,
putând prelua şi duce mai departe o lucrare nedusă la bun sfârşit de antecesorii săi; botezându-şi
pruncul cu acest frumos nume creştin, părinţii săi îşi exprimă mulţumirea şi recunoştinţa pentru darul
primit; numele Matei atribuit pruncului nou născut este şi expresia unei aşteptări, căci orice dar primit
este spre folosul primitorului, este conştientizarea iubirii Celui ce dăruieşte; se regăseşte printre numele
de botez din prezent. Sf. Apostol şi Evanghelist MATEI, sărbătorit pe 16 noiembrie, este unul dintre cei
12 Apostoli ai Domnului Iisus Hristos; a scris prima carte din Noul Testament; trecând prin Capernaum şi
văzându-l la vamă, Domnul Iisus Hristos i-a spus: „Vino după Mine”; era cel care, alăturându-se cetei
ucenicilor, va deveni apoi Sf. Ap. şi Ev. Matei; Domnul Iisus, primit fiind împreună cu ucenicii şi ospătat
în casa acestuia, fariseii întrebau: „Pentru ce dascălul vostru mănâncă şi bea împreună cu păcătoşii
şi vameşii?”; acum rosteşte Domnul Iisus acele cuvinte rămase ca unul dintre cele mai importante
mesaje evanghelice: „Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la
pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”; Matei era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, cel numit de
evanghelişti Levi al lui Alfeu; după primirea Sfântului Duh, Matei scrie prima Evanghelie, în evreieşte, la
opt ani de la Înălţarea Domnului; a propovăduit cuvântul lui Hristos în Parţia, Media, Etiopia şi la „o
seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară... în ţinutul mâncătorilor de oameni...”; aici, rugându-se
pentru acel neam necredincios, i s-a arătat Domnul Iisus dându-i un toiag pe care, înfigându-l în faţa
uşii bisericii nou zidite, acesta va prinde rădăcini şi va rodi, spunându-i apoi că „... din rădăcina lui va
curge izvor de apă curată şi dacă mâncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi şi cei ce vor
gusta din roada lui vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blânzi şi buni”; grăbindu-se să
împlinească porunca Domnului, coboară din muntele unde se rugase şi este întâmpinat pe cale de
Flavian ighemonul, femeia şi fiul lui, toţi trei stăpâniţi de diavoli, pe care îi alungă; este întâmpinat de
episcopul Platon şi, înfigând toiagul primit de la Dumnezeu, îndată a prins rădăcini după cuvântul Lui,
rodind şi izvorând apă limpede din rădăcinile sale; o botează pe femeia ighemonului şi pe fiul ei; toţi
mâncătorii de oameni botezaţi s-au albit la faţă, dobândind frumuseţe trupească, dar şi sufletească;
ighemonul (prefectul), bucurându-se pentru început pentru vindecarea femeii şi fiului său, mânat de
demonii înverşunaţi pentru părăsirea zeilor căuta însă să-l prindă şi să-l omoare; dar oştenii trimişi să-l
prindă în biserică sunt învăluiţi de întuneric fără să poată împlini porunca primită; mâniat, prefectul se
pune însuşi în fruntea slugilor, însă orbeşte; la rugămintea sa, Matei îi redă lumina ochilor; neîncrezător

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 156

 însă, bănuia că fusese vindecat prin vrăjitorie, nu cu puterea lui Dumnezeu; cunoscându-i gândul
ucigaş, Matei îi spune cu seninătate: „Prigonitorule şi vicleanule, de ce nu săvârşeşti lucrul pe care l-ai
cugetat asupra mea? Fă ceea ce au pus diavolii în inima ta...”; uns cu smoală şi pucioasă şi aruncat
în foc, Matei rămâne nevătămat; orbit de necredinţă, judecătorul îl acuză în continuare de vrăjitorie
şi, înmulţind vreascurile şi turnând deasupra smoală, îl aruncă iar în foc, chemând şi ajutorul celor 12
zei cărora li se închina; (doisprezece zei şi tot atâţia Apostoli! -nu poate fi o simplă coincidenţă, care
poate fi probabil lămurită în contextul rodului Pomului Cunoaşterii, binele şi răul ce decurg din modul
folosirii aceloraşi energii divine); rugându-se Matei din mijlocul văpăii, focul se năpusteşte asupra
idolilor de aur topindu-i ca pe ceară, pe mulţi dintre cei necredincioşi arzându-i; din idolii topiţi s-a ivit
un şarpe ca de foc, de care ighemonul este scăpat la smerita rugăminte a lui Matei, care apoi îşi dă
sufletul în mâinile Domnului; trupul îi este scos nears din foc şi, îmbăcându-l în veşminte de mare preţ,
este pus într-un sicriu de fier şi aruncat în mare, căci ighemonul, încă neîncrezător, gândea: „Dacă
Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este
Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina...”; Sf. Matei i se arată episcopului Platon, chemându-l la malul
mării pentru a-i lua moaştele scoase la ţărm de valuri; voievodul de atunci este botezat de episcopul
Platon, luând numele Apostolului, după care se leapădă de domnie şi este hirotonit preot; murind
episcopul, Sf. Ap. Matei i se arată în vedenie de-acum preotului Matei, sfătuindu-l să primească
scaunul episcopal după fericitul Platon. Cuv. MATEI înainte văzătorul de la Pecersca este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 5 octombrie; s-a nevoit în sfânta mănăstire Pecersca, primind pentru multele sale
nevoinţe darul de a vedea dracii şi de a descoperi meşteşugirile lor, fiindu-le de mare ajutor celor ce
doreau să-şi afle mântuirea; stând în biserică, vedea dracii ispitind călugării; îşi sfătuia fraţii să stea
neclintiţi în chiliile lor, pururea gândind la Dumnezeu şi pocăindu-se pentru păcatele lor; a avut multe
vedenii, dintre care o parte sunt relatate în Vieţile Sfinţilor; s-a odihnit întru Domnul abia la adânci
bătrâneţe.
 MATIA - este varianta ebraică a derivatelor de mai sus; Matthiah/Matthihyahu are înţelsul: darul lui
Yehova, dar de la Dumnezeu. Sf. Ap. MATIA este prăznuit pe 9 august; era de neam din Betleem, din
seminţia lui Iuda; a deprins Scripturile şi înţelegerea legii încă din copilărie sub călăuzirea Sf. Simeon; îl
urmează pe Domnul Iisus după ce botezându-Se în Iordan îşi începe lucrarea; este unul dintre cei 70
de Apostoli despre care se spune în Evanghelie: „A arătat Domnul şi pe cei 70 şi i-a trimis câte doi
înaintea feţei sale...”; (poate nu este întâmplător că sunt 70 de apostoli, tot atâţia câte „neamuri”
spune Scriptura că a creat Dumnezeu, peste care a rânduit 70 de îngeri; se poate înţelege de aici
că, aparte de lucrarea celor 12 Apostoli, fiecărui neam i-a fost rânduit unul dintre cei 70 de Apostoli,
însă nici Sfinţii Părinţi şi nici Biserica nu au comentat această „coincidenţă”, concentrându-se doar
asupra lucrării celor 12 ucenici ai Domnului Iisus); după trădarea lui Iuda, ceata celor 12 Apostoli
rămânând neîmplinită, au tras la sorţi între Iosif, care se numea Varnava (Barnaba) şi Sf. Matia, sorţii
căzând pe Matia; după reîntregirea numărului Apostolilor, sorţii i-au rânduit să propovăduiască în
Iudeea; se spune că a propovăduit şi în Macedonia, unde prins fiind de păgânii elini, aceştia, dorind
să pună la încercare puterea credinţei sale, i-au dat să bea o băutură otrăvitoare care ducea la
pierderea vederii, însă Matia rămâne nevătămat; mai mult decât atât, chemând numele Domnului îi
tămăduieşte pe toţi cei orbiţi cu acea băutură, 250 de suflete; prins şi întemniţat, este eliberat din
legături de Domnul Iisus; revine în Iudeea unde pe mulţi dintre fiii lui Israel îi întoarce la credinţa în
Hristos; a făcut numeroase semne şi minuni, redând orbilor vederea, vindecând leproşii, alungând
demonii, întorcându-i pe cei morţi la viaţă şi şchiopilor redându-le puterea de a umbla pe picioarele
lor; adus în faţa arhereului Ana, tâlcuieşte din Scriptură toate locurile unde venirea Domnului Iisus este
vestită de prooroci; aminteşte acum cuvintele lui David: „Se vor binecuvânta întru El toate seminţiile
pământului şi toate neamurile Îl vor ferici pe El” şi: „Iată Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi
va chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Dumnezeu este cu noi”; aminteşte cuvintele lui
Moise, care a spus: „Domnul va ridica vouă prooroc dintre fraţii voştri ca şi pe mine, pe Acela să-L
ascultaţi în toate cele ce va zice vouă”, reamintindu-le şi şarpele înălţat pe lemn de Moise în pustie,
proorociile lui Isaia şi cuvântul: „Şi cu cei fără de lege S-a socotit”; fericitul Matia este ucis cu pietre şi,
mort fiind, capul i-a fost tăiat după obiceiul romanilor.
 MATRONA/MATROANA - din latină; mater = mamă; nume ieşite în prezent din uz; maternitatea este
cea mai înaltă împlinire a femeii în lume; neamul omenesc se întemeiază pe puterea femeii de a da
naştere pruncilor ce vor duce mai departe moştenirea părinţilor; porunca primită primită de om la
fecere: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământu-l şi-l supuneţi” (Fac.1;28) nu poate fi împlinită după
cădere decât prin devotamentul şi dăruirea mamei; una dintre cele mai înălţătoare şi pure iubiri este
iubirea mamei pentru pruncul său, iubire ce şi-a aflat deplinătatea în iubirea Sfintei Fecioare pentru
Domnul Iisus, când iubirea maternă /iubirea omului/ devine iubire pentru Dumnezeu; sunt teologi ce
spun că înmulţirea neamului omenesc ar fi urmat altă cale dacă protopărinţii n-ar fi căzut în păcatul
neascultării; după înveşmântarea în „haina de piele” a păcatului, naşterea pruncilor s-a împlinit cu
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 157
 durere şi suferinţă, un sacrificiu care, primit cu mulţumire de mamă, îi deschide calea către iubirea lui
Hristos şi mântuire, căci spune Dumnezeu: „în dureri vei naşte copii” (Fac. 3; 16). Sf. Mc. MATROANA
din Tesalonic este prăznuită pe 27 martie; a fost slujnica unei evreice, cu numele Pavtila, femeia
stăpânitorului din Tesalonic; pentru credinţa sa creştină a fost prigonită de stăpână, căci întrebată
fiind de ce nu merge la sinagogă, Matroana a răspuns: „De vreme ce Dumnezeu este în biserica
creştinească, iar de la sinagoga iudaică S-a îndepărtat, nu mă duc la sinagogă, ci la biserică”; este
bătută fără cruţare, legată şi închisă într-o cămară întunecoasă; a doua zi este aflată dezlegată şi,
bătută din nou, este închisă în aceeaşi cămară, pecetluită de această dată, pentru ca nimeni să nu
poată pătrunde înăuntru; este ţinută patru zile fără mâncare şi băutură; deschizând peste patru zile
uşa, Matroana este aflată din nou dezlegată; este bătută şi închisă iar, dându-şi curatul ei suflet în
mâinile Domnului; neîndurătoarea stăpână o aruncă în stradă de la înălţimea casei, creştinii luîndu-i
apoi trupul şi îngropându-l cu cinste; pe nemiloasa Pavtila o ajunge judecata lui Dumnezeu, căci
moare căzând de la înălţimea aceluiaşi zid de unde a aruncat-o pe Sf. Matroana; Arhiepiscopul
Tesalonicului, Alexandru, va zidi mai târziu o biserică în numele sfintei. Cuv. Maica noastră MATROANA
este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9 noiembrie; s-a născut în Perga Pamfiliei, din părinţi
binecredincioşi; însoţită cu un bărbat numit Domeţian, a dat naştere unei fiice, pe care a numit-o
Teodotia; în Constantinopol cunoaşte o femeie, Evghenia, care îşi păzea fecioria petrecând ziua în
post şi osteneli, noaptea îndeletnicindu-se cu rugăciunea; cuvioasa Matroana avea acum 25 de ani
şi se ruga lui Dumnezeu să o elibereze din jugul însoţirii cu bărbatul ei; rugându-se în biserica Sfinţilor
Apostoli să fie eliberată din legăturile căsniciei, nu se mai întoarce la casa ei, ci se opreşte într-un
„pridvor” de lângă biserică, unde o cunoaşte pe Sosana, o femeie ce-şi petrecea zilele în post şi
rugăciuni; Evghenia, căreia îi destăinuise gândul de a fugi de la bărbat, îi aminteşte că mai întâi
trebuie să rânduiască toate cele de folos pentru fiica ei Teodotia; luând-o în taină (răpind-o, cum s-ar
spune în termeni contemporani), o încredinţează fericitei Sosana, rugându-L pe bunul Dumnezeu s-o
călăuzească; are o vedenie în care, fugind de un bărbat, este găzduită şi ascunsă de nişte călugări;
îşi tunde perii capului şi, îmbrăcând straie bărbăteşti, merge la mănăstirea cuviosului Vasian şi este
primită ca famen, spunând că se numeşte Vavila; îşi caută îndreptăţirea în cuvintele Domnului Iisus:
„De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze”; Cuv.
Vasian i se descoperă într-o vedenie că Vavila, famenul, este femeie; ascultându-i însă cuvintele şi
luând aminte la osârdia ei către Dumnezeu, Cuv. Vasian îi spune: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te
va mântui”, trimiţând-o în taină la fericita Sosana; între timp Teodotia, fiica ei încredinţată Sosanei,
murise; Dometian, bărbatul Matroanei, află că în mănăstirea Cuv. Vasian a petrecut o vreme o
femeie îmbrăcată în straie bărbăteşti, înţelegând că despre soţia sa este vorba; o caută la mănăstire
unde i se spune că a plecat „să cerceteze Sfintele Locuri de la Ierusalim” (se pare că minciuna este
uneori îngăduită de Dumnezeu atât mirenilor, cât şi feţelor bisericeşti şi monahilor); Cuv. Vasian se
mâhneşte pentru faptul că a fost nevoit s-o vădească bărbatului, care dacă o găseşte ar putea să o
întoarcă de pe calea pe care păşea, păgubindu-se de mântuire; găsind o corabie din Emesia care
făcea negoţ cu Bizanţul, Matroana este trimisă la o mănăstire de fecioare din Emesia unde, după o
vreme murind egumena, este aleasă stareţă; în acea vreme, un om care îşi lucra ogorul, vede un foc
ieşind din pământ; cheamă episcopul şi, săpând în acel loc, află capul Sf. Ioan Înaintemergătorul şi
Botezătorul Domnului; Matroana vine împreună cu toate monahiile din mănăstire şi, închinându-se
capului Sf. Ioan din care izvora mir cu bună mireasmă, ia într-un vas pentru a-l duce la mănăstire; pe
drumul de întoarcere redă vederea unui orb, ungându-l cu acel mir, minune socotită a se fi împlinit
nu doar datorită puterii mirului tămăduitor, ci şi ca lucrare a cuvioasei Matroana; după o vreme
Domeţian, bărbatul ei legiuit, află că femeia lui se găseşte în cetatea Emesei şi, prefăcându-se că nu
ştie cine este în realitate, caută cu vicleşug s-o atragă spunând că doreşte să i se închine; Matroana,
simţind capcana, cere un răgaz de şapte zile şi, într-o noapte, luând puţină pâine, îmbrăcată într-o
haină de păr, părăseşte în taină mănăstirea; pentru a evita de-acum înainte orice posibilă întâlnire
cu bărbatul ei, cuvioasa se retrage în muntele Sinai, fiind însă şi aici urmărită de bărbatul ei; pleacă în
Virit (Beirut) unde se sălăşluieşte într-o capişte idolească pustiită; aici este ispitită în multe moduri de
diavolii ce căutau să o alunge; are o descoperire dumnezeiască în urma căreia inima i se umple de
„bucurie duhovnicească şi mângâiere cerească”, dar în Vieţile Sfinţilor nu se specifică şi în ce constă
această viziune; trei credincioşi, care aveau drum pe lângă capişte, o văd rugându-se şi, purtând
vestea despre sfânta ce pustniceşte în acel loc, este căutată de multe suflete dornice de mângâiere
sau în căutarea unui cuvânt de suflet folositor; reuşeşte să convingă o femeie cu numele Sofronia,
închinătoare la idoli, să vină la Hristos; asemenea şi o fecioară, Evhe, preoteasă idolească, botezată
de episcopul chemat de Matroana; dorind să-l revadă pe părintele ei duhovnicesc, Cuv. Vasian, dar
temându-se să nu-şi întâlnească bărbatul, se gândea să nu meargă direct către Constantinopol, ci
mai întâi către Antiohia sau Alexandria; nehotărârea îi este spulberată însă de o vedenie în care trei
bărbaţi, Alexandru, Antioh şi Constantin, dorind să se însoţească cu ea, aruncă sorţul care cade pe
Constantin -vedenie din care înţelege că dintre cele trei cetăţi: Alexandria, Antiohia, Constantinopol,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 158
 Dumnezeu îi arată că în cea din urmă se va întâlni cu Vasian; ajungând în Constantinopol îl întâlneşte
pe Marcel diaconul, cel care îl sfătuise pe Vasian să o trimită la mănăstirea de fecioare din cetatea
Emesiei; află între timp că bărbatul ei a murit; vestea despre ea ajunge şi la soţia lui Leon cel Mare,
împărăteasa Verina, care o vizitează; cuvioasa Matroana primeşte darul tămăduirii, vindecând-o pe
Eufimia, soţia eparhului Antim; are o vedenie prin care este înştiinţată de apropiata sa trecere la cele
veşnice, nişte „femei cinstite şi binecuvântate” arătându-i minunatele palate zidite în cer pentru ea
de Însuşi Dumnezeu şi spunându-i: „Această casă este a ta, Matroana, zidită de Dumnezeu; deci vino
şi vieţuieşte într-ânsa”; după ce a petrecut 25 de ani ca mirean şi 75 de ani ca monahie, va trece la
Domnul. Cele povestite despre această femeie, devenită sfântă şi cinstită ca atare, par a fi mai greu
de înţeles, căci prin libera sa voinţă şi-a părăsit soţul căruia îi jurase credinţă „până ce moartea îi va
despărţi”, şi totodată fiica, gest pentru care nu-şi mai justifică numele de mamă (Matroana); după ce
a optat pentru călugărie, s-ar putea deci argumenta că sufletul Matroanei nu s-ar mai fi putut mântui
dacă s-ar fi reîntors la îndatoririle ei de mirean, căci odată pornit pe calea aleasă, orice reîntoarcere
la cele de mai înainte poate fi privită ca o cădere a sufletului, o trădare a noilor jurăminte luate faţă
de Mirele Hristos la intrarea ei în monahism.
 MAVRU - provine din latină; are înţelesul: brunet, cu pielea întunecată, negru, de culoare neagră; este
atestat în onomastica românească arhaică, însă în prezent se regăseşte doar ca patronimic; alte
nume derivate sunt: Mavrodin, Mauriciu, Mavrichie. Sf. Mc. MAVRU este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7
iunie şi împreună cu dânsul toţi cei ce au mucenicit alături de Sf. Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi
Marcel/Marcelin/Marcus). Sf. MAURICIU şi cei împreună cu dânsul, 70 de mucenici, sunt pomeniţi în
Vieţile Sfinţilor în ziua de 21 februarie; au trăit în vremea împăratului Maximian, fiindu-i pârâţi, pe când
acesta trecea prin cetatea Apamia, că sunt creştini; întemniţaţi, şi aduşi după trei zile la judecată,
rămân neclinţiţi în mărturisirea lui Hristos şi sunt chinuiţi cumplit; Fotino, fiul lui Mauriciu, este ucis în faţa
tatălui său; sunt duşi apoi într-un loc unde roiau viespi, muşte, ţânţari şi alte insecte; legaţi de stâlpi şi
unşi cu miere, au răbdat zece zile chinurile, săvârşindu-se apoi în pace. Sf. Mc. MAVRICHIE şi cei
împreună cu dânsul, 70 de ostaşi, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 22 februarie; păgânul împărat
Maximian venind în Siria, intră în cetatea Apamia unde slujitorii idoleşti îi clevetesc pe Mavrichie şi cei
70 de ostaşi că, mărturisindu-se creştini, nu slujesc zeilor; întrunindu-se „divan”, Mavrichie şi cei 70 de
ostasi sunt aduşi la judecată; neputând fi întorşi la slujirea idolilor, sunt întemniţaţi; peste trei zile sunt
aduşi din nou la judecată şi se încearcă recâştigarea lor pentru slujirea zeilor prin ameninţări sau prin
promisiuni; rămân fermi în mărturisirea lui Hristos; sunt strunjiţi cu unghii de fier şi arşi cu foc; unul dintre
cei 70, ostaşul Fotino, este tăiat cu sabia, luând cununa muceniciei; Mavrichie şi tovarăşii săi sunt unşi
cu miere şi legaţi de copaci într-un loc bântuit de o mulţime de tânţari, tăuni, viespi, bărzăuni; au
răbdat chinurile vreme de zece zile şi zece nopţi, dându-şi apoi sufletele în mâinile Domnului, iar la
porunca lui Maximian li s-au tăiat capetele şi au fost lăsaţi neîngropaţi; moaştele sfinţilor sunt adunate
de credincioşi noaptea şi îngropate; Notă: sunt o seamă de coincidenţe între pătimirea Sf. Mauriciu şi
a Sf. Mavrichie, ce pot sugera două tradiţii diferite având însă ca sursă acelaşi eveniment istoric: mai
întâi, este identitatea numelor, Mauriciu şi Mavrichie; apoi numărul creştinilor (70), mucenici sau ostaşi
ce pătimesc împreună cu ei, precum şi faptul că ambii mucenicesc în vremea lui Maximian; modul în
care sunt daţi morţii este identic şi, nu în ultimul rând, apare acel personaj numit Fotino, despre care
în pătimirea Sf. Mavrichie se spune că îi este acestuia fiu, în ambele cazuri precizându-se că acel
Fotino are parte de o moarte diferită de a celorlalţi mucenici; şi locul unde mucenicesc, cetatea
Apamia, este acelaşi; mai este apoi apropierea datelor pomenirii celor doi, 21 şi 22 februarie; însă nici
istoria bisericească şi nici Sfinţii Părinţi nu comentează aceste coincidenţe.
 MAXIM - din latină; maximus = superlativul de la magnus; nume prezent în onomastica ortodoxă;
date fiind vieţile celor doi mari sfinţi purtători ai acestui nume şi înaltele culmi duhovniceşti la care au
ajuns (Sf Maxim Caspocalivitul şi Sf. Maxim Mărturisitorul), se poate presupune că sensul numelui se
constituie ca un element de destin prefigurând calea pe care vor păşi cei doi şi înaltele virtuţi de
care s-au învrednicit, împărtăşindu-se de tainice descoperiri şi puteri, primind darurile Sfântului Duh;
este poate suprema stare la care poate râvni şi ajunge un suflet câtă vreme petrece în lume, culmea
desăvârşirii firii umane în actuala sa condiţie, temelia pe care se va zidi apoi viaţa viitoare a celor ce
şi-au împlinit cu vrednicie destinul. Sf. MAXIM Cavsocalivitul este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de
13 ianuarie; a trăit şi s-a nevoit în sec XIV; s-a născut în Lampsac (1320), din părinţi dreptcredincioşi şi
îmbunătăţiţi; şi-a dorit încă de tânăr să intre „în sfânta schimă a monahilor”; a primit la botez numele
Manuie (Manuel/Emanuel); la 17 ani părăseşte casa părintească şi merge în muntele Ganu, unde se
călugăreşte şi intră ca ucenic la un bătrân iscusit, cu numele Marcu; trecând stareţul la cele veşnice,
Maxim pleacă şi, trecând prin Macedonia, ajunge la muntele Papichiu, unde află o comunitate de
sfinţi bărbaţi locuind în peşteri şi în zone pustii; petrece multă vreme împreună cu pustnicii de aici şi
apoi pleacă pentru a se închina sfintelor moaşte din biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
din Constantinopol, cea numită Odighitria; chemat de împăratul Andronic Paleoplogul, îi vorbeşte
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 159
 acestuia despre dumnezeieştile Scripturi şi despre scrierile Sf. Grigorie; retorii şi demnitarii care asistau,
îi găseau însă pricină, persiflându-l pentru exprimarea nu tocmai academică, întrucât nefiind foarte
iscusit în gramatică topica şi sintaxa aveau de suferit; marele logofăt Canichie spune: „Glasul este al
lui Iacob, iar mâinile sunt ale lui Isav”; simţindu-se persiflat, Maxim părăseşte curtea împărătească
mâhnit, numindu-i pe apropiaţii împăratului: „deşerţi de minte şi nebuni”, căci se interesau mai mult
de formă decât de fond; pleacă la Tesalonic unde se închină marelui Dimitrie Izvorâtorul de Mir; de
aici se îndreaptă către muntele Athos unde se închină la sfintele mănăstiri; în Sfânta Lavră a Sf.
Atanasie îşi înfrânează îndemnul de a urma Sf. Petru atonitul şi Sf. Atanasie, supunându-se egumenului
şi urmându-i sfatul de a-şi zidi mai întâi fericita ascultare, pentru a aşeza temelie neclintită vieţuirii în
dumnezeiasca smerenie, începutul şi rădăcina tuturor virtuţilor şi faptelor bune; în mai multe rânduri
are o viziune prin care Născătoarea de Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Urmează-mi, Maxime, şi
suie-te deasupra Athosului să iei darul Sfântului Duh, după cum doreşti”; iese aşadar din lavră şi urcă
pe creştetul muntelui, unde rămâne trei zile războindu-se cu vrăjmaşul ce dorea să-l alunge; aude
iarăşi glasul Preasfintei Născătoare spunându-i: „Primeşte dar asupra diavolilor şi locuieşte în muntele
Athosului, căci aceasta este voia Fiului meu”; coboară după trei zile, la porunca Maicii Domnului, şi
merge la biserica ei, care se cheamă Panaghia; coborând apoi la poalele muntelui îi istoriseşte unui
bătrân monah viziunile sale; considerat rătăcit cu mintea, este îndepărtat de toţi fraţii; adesea se
mută din loc în loc, făcându-şi de fiecare dată o colibă mică unde se nevoia, neavând nici traistă,
nici scaun, nici masă, nici oală, nici făină, untdelemn, vin sau pâine; la plecare ardea coliba, de
unde îi vine supranumele Cavsocalivitis, care se tâlcuieşte arzător de colibe; în toată această vreme,
fără a fi cercetat de nimeni ce nevoi are, a răbdat desculţ goliciune, arşiţă vara, frig iarna, fără o a
doua haină, suferind de foame şi de sete; pentru liniştea, blândeţea şi smerenia lui s-a făcut lăcaş al
Sfântului Duh, asemenea lui Petru Atonitul şi Atanasie cel Mare, urmând, după puterile sale, lui Pavel
Tebeul şi marelui Antonie; a primit apoi darul descoperirii tainelor dumnezeieşti; astfel, acum s-a făcut
cunoscut celorlalţi că nu este nicidecum rătăcit cu mintea, mulţi sfinţi bătrâni şi sihaştrii căutându-l
pentru folos duhovnicesc şi numindu-l „cinstitul Maxim, luminatul cel preastrălucit”; Sfântul Munte este
vizitat în acea vreme de Cuv. Grigorie Sinaitul care, auzind de fericitul Maxim, doreşte să-l cunoască;
căutându-l trimişii săi, îl află la chilia Sf. Mamant; întrebat de Sf. Grigorie care este fapta sa cea bună
pentru care s-a învrednicit de darurile Sfântului Duh, Maxim îi vorbeşte despre fuga sa de lume şi
prefăcuta lui nebunie, despre nevoinţele şi tristeţile sale şi despre minunea împlinită de Născătoarea
de Dumnezeu cu el; în Vieţile Sfinţilor este reprodus cu amănunţime dialogul dintre Sf. Grigorie Sinaitul
şi cuviosul Maxim, din care orice suflet dornic să sporească duhovniceşte se poate împărtăşi citindu-l;
sunt relatate, cu cuvintele sale, stările şi trăirile fericitului Maxim; printre profundele sale dezvăluiri, este
şi cea prin care spune că atunci când darul Sfântului Duh ne cuprinde mintea şi sufletul rugăciunea
încetează, căci mintea se goleşte de toate întipăririle şi intră sub stăpânirea Duhului; drept dovadă
aduce proorocii şi apostolii, vedeniile de care ei s-au învrednicit, amintind totodată şi făgăduinţa
făcută de Dumnezeu omului prin gura proorocului Ioil: „Voi vărsa darul Duhului Meu peste tot
credinciosul şi peste robii şi roabele Mele”; îi vorbeşte apoi Sf. Grigorie Sinaitul despre semnele înşelării
şi ale darului şi cum poate omul deosebi adevărul de înşelare; când este cuprins de frică, trufie, când
i se tulbură ochii şi i se tulbură gândurile, când are în vedenie o lumină roşie, nu albă şi curată, omul
trebuie să înţeleagă că este tulburat şi stăpânit de duhul înşelăciunii; iar darul Duhului se vădeşte
când sufletul devine smerit, mintea se adună din împrăştiere, iar gândul ce-l duce către pomenirea
morţii, păcatelor şi judecăţii pune stăpânire pe mintea sa; omul are revelaţia faptului că Dumnezeu
este ocârmuitorul şi purtătorul de grijă a toate celor existente şi înţelege neputinţa unei cunoaşteri
desăvârşite, atotcuprinzătoare, nemărginirea şi necuprinderea Preasfintei Treimi; atunci inima omului
se linişteşte, se îmblânzeşte, statornicindu-se în bucurie, în pace şi îndelungă răbdare, în bunătate,
milostivire, dragoste, smerenie, şi alte virtuţi; ascultându-l, Sf. Grigorie îl îndeamnă să nu păstreze doar
pentru sine nepreţuita comoară dobândită, ci s-o împărtăşească tuturor semenilor; la sfătuirea sa,
Maxim încetează să-şi mai ardă coliba şi se sălăşluieşte într-un loc retras, hotărând să-şi petreacă
acolo întreaga viaţă; istorisirea din Vieţile Sfinţilor continuă cu relatarea câtorva fapte remarcabile
ale cuviosului, îndemnurile şi învăţăturile lui către cei ce-l cercetau pentru a avea folos duhovnicesc;
Maxim îi arată unui monah, Mercurie, cum să alunge dracul dintr-un suflet bântuit; recunoaşte într-un
mirean, văzându-l de departe, un discipol al ereticului Achindin; altă dată recunoaşte într-un grup de
monahi un masalian; sfătuieşte un monah să-şi amâne plecarea la Constantinopol, cunoscând că
vasul pe care urma să călătorească va fi scufundat; pentru neascultarea lui, îl ocărăşte pe monahul
Varlaam, vestindu-i că va muri îngheţat -proorocie care s-a împlinit; altui monah îi vesteşte că va fi
omorât de ismailiteni; a cunoscut de mai înainte că va fi cercetat de împăraţii Ioan VI Cantacuzino
(1347-1356) şi Ioan V Paleologul (1341-1391), vestindu-le cele ce vor veni; călătorind patriarhul Calist şi
clerul ce-l însoţea spre Serbia, se opresc pe Sfântul Munte dorind să-l cunoască pe Maxim, care le
vesteşte grabnica lor trecere la cele veşnice, căci mergând spre Serbia sunt otrăviţi; îndeamnă doi
monahi ca, plecând de la el, să se adăpostească degrabă la o mănăstire din apropiere, căci se va
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 160
 isca o furtună care le va pune viaţa în pericol; cunoaşte gândurile trufaşe ale unui învăţat din
Constantinopol, sfătuindu-l să se lepede de ele, să-şi scoată din minte înţelepciunea elinească şi să
caute liniştea duhovnicească, prietenia cu Dumnezeu, şi darurile Sfântului Duh; în sihăstria sa Maxim
era hrănit cu pâine cerească, necoaptă de mână de om; Teofan, egumenul mănăstirii Vatoped,
scriitorul vieţii Sf. Maxim, povesteşte că l-a văzut înălţându-se de la pământ şi plutind către el pe
deasupra pădurii; fericitul Maxim îi vesteşte că va deveni egumen şi va pătimi mult pentru Hristos; altă
dată, cerându-i un monah o „carte de milostenie”(?) pentru a-l scoate din robie pe fratele său, îi
aminteşte de galbenii ascunşi pe care-i poate folosi în acest scop; îndeamnă un monah blestemat
de preotul Ioan să se grăbească să dobândească iertarea acestuia, căci Ioan degrabă va muri; îl
recunoaşte pe arhiereul Traianopolei care, voind să probeze darul vederii înainte de care Maxim se
împărtăşea, se disimulase sub rasa diaconului; venind un monah, numit Nicodim, pentru a afla folos
sufletesc, Maxim îi vesteşte apropiata sa trecere la cele veşnice, precizându-i şi ziua adormirii sale; se
va adeveri că Sf. Maxim, supranumit Cavsocalivitis, a trecut la Domnul în ziua de 13 ianuarie, având
vârsta de 95 de ani; înainte de a muri a rânduit să fie îngropat lângă coliba sa, iar moaştele sale să
fie lăsate în acel loc; multe minuni şi vindecări miraculoase s-au petrecut la sfintele sale moaşte, cum
se spune despre un anume Dionisie, poreclit Condostefanos, care s-a vindecat de o cumplită durere
de cap -precum şi însuşi scriitorul vieţii sale, după cum însuşi relatează. Sf. MAXIM Mărturisitorul este
prăznuit pe 21 ianuarie; la modul general, pot fi distinse două mari categorii de închinători ai lui
Hristos; pe de o parte, sunt marii pustnici şi anahoreţi care au ales să fugă de lume, retrăgându-se în
locuri pustii sau în comunităţi monahale pentru o vieţuire duhovnicească în care, odată depăşite
ispitele lumeşti, să se poată dedica cu toate puterile explorării lumilor spirituale deschizându-şi mintea
şi inima pentru a primi darurile Duhului Sfânt, petrecând într-o necontenită contemplare a frumuseţilor
şi bucuriilor duhovniceşti de care se împărtăşesc după ce ies biruitori din lupta cu ispitele şi înşelările
vrăjmaşului; aceşti stâlpi pe care s-a ridicat apoi cea mai înaltă trăire a lui Dumnezeu au locuit şi s-au
nevoit, adesea neştiuţi, în locuri pustii din Egipt, Palestina, Siria, în muntele Athos, sau în muntele Sinai,
dar mulţi şi prin munţii noştri, într-o vreme în care iubirea lui Hristos mişca încă sufletele oamenilor
îndemnându-i să-L caute cu râvnă şi lepădare de sine; şi, pe de altă parte, sunt acei clerici, slujitori ai
Bisericii, dar şi mulţi monahi îmbunătăţiţi, cei care au ales să-şi poarte lupta pentru propovăduirea
cuvântului Evangheliei în lume, în structurile bisericeşti, într-un contact nemijlocit cu poporul, slujindu-İ
Domnului Iisus în Biserică şi veghind ca învăţătura Sa să nu fie stricată de multele erezii ce au tulburat
pacea Bisericii necontenit de-a lungul vremii, încă din primele secole creştine; marii cuvântătorii de
Dumnezeu, marii teologi, dintre aceştia s-au ridicat şi, confruntaţi cu rătăcirile unora dintre capii
Bisericii (Arie, Nestorie, Eutihie, Valens, dar şi mulţi alţii), pentru dreapta credinţă şi-au riscat viaţa şi
poziţia în Ierarhia Bisericească; Sf. Maxim Mărturisitorul intră în această a doua categorie şi se înscrie
în rândul marilor teologi ai creştinismului răsăritean, recunoscut şi apreciat şi în apus; şi-a dedicat viaţa
şi puterea de muncă pentru combaterea ereziilor care au divizat Biserica în sec. VII, când a trăit si a
mucenicit; Cuv. Maxim a fost „odrăslit”, cum atât de frumos se spune la Vieţile Sfinţilor, de cetatea
Constantinopolului, căci dacă trupeşte omul odrăsleşte din părinţii săi, sufleteşte şi duhovniceşte este
format de atmosfera spirituală a locului şi momentului unde şi când vede lumina zilei; s-a născut din
părinţi de neam bun, dreptcredincioşi, având parte de o educatie aleasă, îmbinând înţelepciunea
anticei filosofii cu teologia; pentru calităţile sale a fost primit de împăratul Heraclie (610-641) în rândul
sfetnicilor împărăteşti, ca „asincrit”, funcţie tradusă în Vieţile Sfinţilor prin termenul „boier”; în acea
vreme s-a ivit şi s-a răspândit erezia monotelită, care afirmă existenţa unei singure voinţe în Domnul
Iisus Hristos, după ce nu cu mult mai înainte Eutihie afirma existenţa unei singure firi în Domnul Iisus,
rătăcire stând la baza eresului monofizit, ambele erezii negând în Persoana Domnului Iisus Hristos
existenţa firii umane, sub unul dintre cele două aspecte ale ei; în vreme ce dreapta credinţă afirmă
explicit existenţa în Persoana istorică a Domnului Iisus Hristos a două firi şi două voinţe, dumnezeiască
şi omenească în acelaşi timp; este singura cale pentru îndumnezeirea naturii umane, dobândirea
vredniciei omului de fiu (adoptiv) al Tatălui Ceresc şi pătrunderea firii umane restaurate în veşnicie;
erezia monotelită a fost adoptată de unii înalţi Ierarhi precum Chir, patriarhul Alexandriei şi Serghie,
patriarhul Constantinopolului, care au profitat de poziţia şi influenţa lor pentru a rătăci multe suflete,
răspândind eresul monotelit în tot Răsăritul; în Vieţile Sfinţilor este relatată în amănunt lupta monahului
Maxim (căci între timp se călugărise într-o mănăstire mai îndepărtată de cetate numită Hrisopol) şi
pătimirile sale din partea ereticilor şi a casei imperiale, câştigată de partea acestora; căci pentru a
nu se mai putea opune, prin cuvânt sau în scris, îi sunt tăiate limba şi mâna dreaptă; bătrân, bolnav şi
rănit, este surghiunit în Sciţia, într-un ţinut numit Alania, fiind întemniţat în cetatea Shimara; după
multe osteneli şi suferinţe îşi dă sufletul în mâinile Domnului, trecând la viaţa cea fără de moarte; a
fost îngropat în acea cetate, la mormântul său putând fi văzute o vreme trei făclii arzând, simbol al
sălăşluirii plăcutului lui Dumnezeu Maxim în sânul Sfintei Treimi; aparte de lupta sa împotriva rătăcirilor
de la dreapta credinţă, a rămas în istoria bisericească drept un mare şi iscusit teolog, un gânditor
de o rară profunzime, tălcuind şi interpretând adeseori în cheie gnostică scrierile Sfinţilor Părinţi, uneori
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 161
 într-o manieră personală, însă niciodată dincolo de dogmele statornicite prin scrierile acestora, dar
cu acurateţea, înţelepciunea şi întreaga proprietate a termenilor folosiţi, ca urmare a pregătirii sale
filosofice; căci Sf. Maxim a reuşit, de pe poziţii creştine, împăcarea filosofiei şi teologiei, demers dificil
şi nu lipsit de primejdie, întrucât nu lesne pot fi transpuse în termeni şi concepte omeneşti adevăruri
esenţiale avându-şi întemeierea în lumile spirituale, în raţiunile inteligibile rostite de Însuşi Cuvântul întru
început şi care stau la temelia universului Creaţiei; ca luptător împotriva eresului monotelit, Sf. Maxim
Mărturisitorul a rămas în istoria bisericească prin cele 44 de „Epistole” adresate unor contemporani
implicaţi în disputa monotelită, tratând „despre cele două firi în Hristos şi viaţa duhovnicească” şi prin
cele 11 scrieri despre cele două voinţe în Hristos, adresate presbiterului Marin; ca teolog a strălucit în
tâlcuirea spuselor Sf. Grigorie Teologul, în scrierea „Ambigua”, o densă şi adâncă lucrare teologică, şi
într-o altă scriere a sa intitulată „Scrisori către Talasie”, unde abordează şi lămureşte aspecte tainice
ale învăţăturii de credinţă; mai sunt apoi „Tâlcuirea la rugăciunea Tatăl nostru”, „Mistagogia”, cele
„Două sute de capete gnostice” şi cele „Patru sute de capete despre dragoste”, dar remarcabile şi
lămuritoare sunt şi „Scoliile” sale la scrierile Sf. Dionisie Areopagitul; pentru contribuţia sa deosebită la
clarificarea dogmelor dreptei credinţe şi pentru curajul şi dăruirea de sine cu care şi-a apărat crezul,
a primit supranumele Mărturisitorul; este recunoscut şi cinstit inclusiv de către catolici şi protestanţi, iar
învăţătura Sf. Maxim Mărturisitorul este una dintre pietrele de temelie pe care s-a edificat teologia
ortodoxă. Pe 12 octombrie este pomenit în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. MAXIM (vezi Euventie). Despre alt Sf.
Mc. MAXIM, ucis împreună cu Sf. Mc. Patroclu pentru credinţa lor în Hristos, se pomeneşte în Vieţile
Sfinţilor pe 18 august (vezi Flor), iar pe 6 februarie îşi are prăznicul un alt Sf. Mc. MAXIM (vezi Evilasie).
Sf. Mc. MAXIM preotul împreună cu Iulian diaconul sunt pomeniţi în Vieţile sfinţilor în ziua de 3 iunie
(vezi Luchia/Luchie - Sf. Mc. Luchilian).
 MELANIA - din greacă; înnegrită; are ca rădăcină termenul grec pentru negru, brunet; nume prezent
în onomastica românească. Cuv. MELANIA Romana este prăznuită pe 31 decembrie; s-a născut din
părinţi creştini, fiind nepoata Sf. MELANIA cea bătrână, care a cercetat mulţi sfinţi părinţi, pe mulţi
ajutându-i cu averea sa; Melania era dornică să-şi păstreze fecioria, însă părinţii, neavând un alt fiu şi
nici nepoţi cărora să le lase moştenire averile, o însoţesc, după obiceiul timpului, cu un bărbat numit
Apelian; în bună înţelegere cu bărbatul său, soţii convin ca după naşterea primului lor copil, împlinind
astfel dorinţa părinţilor de a avea un moştenitor, să vieţuiască în curăţie trupească; (este o „mică”
diferenţă faţă de modul cum a înţeles Cuv. Matroana să-şi împlinească dorinţa de a se dedica lui
Hristos); după ce dă naştere unui prunc de parte femeiască, căreia Melania îi dorea să împlinească
ceea ce ea însăşi, respectând dorinţa părinţilor, n-a putut împlini, adică să-şi păzească fecioria,
începe a se îndeletnici cu cele duhovniceşti, rugăciunea, înfrânarea şi postul; renunţă la podoabele
femeieşti şi încetează a mai merge la baie, unde trebuia să-şi descopere goliciunea; dar bărbatul ei
nerespectându-şi promisiunea, Melania căuta un prilej pentru a fugi în ascuns, lăsând mamă, tată,
bărbat, fiică şi toate bogăţiile; însă se înfrânează, căci îşi aminteşte cuvintele apostolului: „Celor ce
s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbatul ei” şi cuvintele:
„Bine este, femeie, de-ţi vei mântui bărbatul tău”; naşte apoi un prunc de parte bărbătească, pe
care însă botezându-l trece la cele veşnice; la puţin timp după decesul pruncului este cuprinsă de
mari dureri şi, fiind în primejdie de moarte, îi spune bărbatului: „De voieşti să fim vii amândoi, să dai
cuvânt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine şi vom vieţui în
curăţie până la sfârşitul vieţii”; bărbatul face legământ în biserică şi Cuv. Melania se întremează; nu
după multă vreme moare şi fiica lor, căreia îi urmează tatăl Melaniei; deci cei doi soţi, simţindu-se de
acum dezlegaţi de toate îndatoririle lumeşti, aleg să vieţuiască în curăţie trupească şi să-şi împartă la
săraci multele averi rămase de la părinţi; când Melania avea 20 de ani (Apelian, soţul ei, având 24),
soţii sunt chemaţi de binecredincioasa împărăteasă Verina care, aflând despre viaţa lor, dorea să-i
cunoască; primesc de la împărăteasă încuviinţare să-şi vândă averile răspândite pe întreg cuprinsul
imperiului, în Roma, Sicilia, Spania, Galia, Britanii; banii sunt folosiţi pentru ajutorarea celor săraci, iar
milosteniile celor doi soţi au cuprins toate hotarele împărăţiei: în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt,
Palestina, căci mari erau averile lor; au fost susţinute bisericile, mănăstirile, bolniţele, săracii, văduvele
şi cei întemniţaţi şi au plătit răscumpărări pentru cei robiţi; au părăsit Italia venind în Sicilia la părintele
lor duhovnicesc, fericitul episcop Pavlan, luând-o şi pe mama Melaniei, care încă trăia; ajungând în
Cartagina, împodobesc biserica din Tagasta unde slujea un frate al lui Alipie; zidesc şi două mănăstiri,
una pentru femei, cealaltă pentru bărbaţi; după şapte ani părăsesc Cartagina pentru a merge la
sfintele locuri din Ierusalim; trec mai întâi prin Alexandria, unde se întâlnesc cu Sf. Chiril, Arhiepiscopul
locului; ajungând în Ierusalim, Melania petrece multe nopţi rugându-se la mormântul Domnului Iisus;
merg apoi în Egipt pentru a se întâlni cu părinţii din pustie, având mare folos duhovnicesc; se întorc în
Alexandria după un episod în care un pustnic cu numele Ifestion refuză aurul oferit ca milostenie,
afirmând că la nimic nu-i foloseşte în pustietatea unde petrece; revenind în Ierusalim, fericita Melania
se zăvorăşte într-o căscioară, o dată pe săptămână primindu-l la ea pe Apelian, soţul, şi pe maica ei,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 162

 care trece în curând la Domnul; petrece închisă în acea căsuţă 14 ani; întemeiază apoi o mănăstire
pentru mai mult de 90 de fecioare, zidind şi o frumoasă biserică în care s-a sârguit să aducă moaştele
Sf. Prooroc Zaharia, ale întâiului mucenic Ştefan şi ale celor 40 de mucenici; trece apoi la Domnul şi
Apelian, soţul ei, devenit de-acum fratele ei duhovnicesc; mergând să-şi vadă un unchi, Volusian,
guvernator al Romei trimis de împărat în Vizantia, trece prin Constantinopol unde este întâmpinată
de împăratul Teodosie cel Tânăr şi de împărăteasa Evdochia; aflându-şi unchiul bolnav, îl desparte
prin sfătuiri insuflate de Dumnezeu de păgânătatea elinească şi îl convinge să se boteze; revine la
Ierusalim, pregătindu-se să părăsească această viaţă, căci şi-a cunoscut de mai înainte trecerea la
Domnul; pentru viaţa ei îmbunătăţită, fericita Melania a primit darul tămăduirii, în Vieţile Sfinţilor fiind
relatate câteva dintre vindecările împlinite prin rugăciune; după praznicul Naşterii Domnului, în ziua
Sf. Ap. Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan vesteşte surorilor apropiata sa trecere la adormire şi, împărtăşindu-se
cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine din mâinile episcopului Elefteropoliei, trece la Domnul.
 MELETIE/MELETINA - din greacă; μελέτη = grijă; într-o altă interpretare: a studia, a cerceta; numele
poate fi asociat unui suflet având permanent atenţia trează, îngrijindu-se de propria stare şi având în
toată vremea grijă să nu mâhnească Duhul ale cărui daruri le caută cu stăruinţă; grija, cercetarea şi
studiul sunt trei stări corelative, toate contribuind la progresul duhovnicesc al unui suflet ce se zbate
pe anevoioasa cărare a mântuirii; există şi o anume succesiune, firească, a celor trei stări, căci studiul
şi cercetarea Scripturii şi scrierilor Sfinţilor Păriinţi, către care este îndemnat un suflet râvnitor, nu-şi pot
împlini menirea decât temeinicindu-se pe grija permanentă de a nu cădea în erezii, sau lăsându-se
ademenit de slava deşartă ce lesne poate amăgi un suflet conştient de progresul său duhovnicesc;
a fost un nume frecvent cândva în onomastica românească, dar care azi iese treptat din uz. Cuv.
MELETIE Mărturisitorul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 9 februarie; s-a născut în părţile Mării Negre,
într-un sat numit Teodot; la botez a primit numele Mihail, Meletie fiind numele de monah; tatăl lui are
o vedenie din care înţelege că fiul său este vas ales al lui Dumnezeu; este dat la un dascăl priceput,
de la care deprinde sfintele cărţi, dumnezeieştile Scripturi; tânărul Mihail are şi el o vedenie în care,
asemenea lui Avraam, i se porunceşte să iasă din ţara sa şi să mergă într-un pământ străin, îndrumat
fiind de Însuşi Domnul Dumnezeu; ajungând în Lidia, întâlneşte în cale râul Pactol peste care, făcând
rugăciune, trece înălţându-se în văzduh; intrând în Ierusalim, se închină la sfintele locuri şi dorind apoi
să audă cuvântul cuvioşilor părinţi merge la muntele Sinai; aici este primit în rândul monahilor, numele
fiindu-i de-acum Meletie; ziua slujea nevoilor mănăstirii şi trebuinţelor fraţilor, iar noaptea şi-o petrecea
în rugăciune şi citind dumnezeieştile Scripturi; s-a deprins cu viaţa simplă, aspră, fără pat sau aşternut,
şi având doar o singură haină; căutând să evite laudele, căci vestea despre viaţa lui îmbunătăţită
străbătuse dincolo de zidurile mănăstirii, pleacă noaptea şi revine la Ierusalim, trecând apoi prin
Egipt, Alexandria, Damasc; merge la muntele Latrului unde petrece multă vreme; iar de aici merge la
muntele Galisiului, în Asia, aproape de Efes, unde era o mănăstire zidită de părintele Lazăr Galisiotul;
primit printre nevoitorii din mănăstire, intră sub ascultarea unui bătrân monah numit Marcu, poreclit
Amiselin; obişnuia să petreacă cele 40 de zile de post fără a gusta nimic; are într-o noapte o vedenie
în care primeşte poruncă să meargă în Constantinopol „ca să ajute adevărul căruia i se dă război”;
nu primeşte însă încuviinţare de la bătrânul stareţ, căruia nu-i pomeneşte însă de vedenia avută;
pleacă doar după ce stareţul primeşte poruncă în vis, Domnul spunându-i: „Pe robul Meu, Meletie,
eliberează-l, că spre folosul multora va merge în Bizanţ”; primind încuviinţare de la bătrânul monah
căruia îi făcea ascultare, merge în Bizant, unde în zadar se sârguieşte să rămână neştiut; lipsindu-i
liniştea, iese din cetatea împărătească şi, trecând Protopontida, se sălăşluieşte în peştera părintelui
Axentie, o peşteră mică şi pustie, unde petrece gol, desculţ, şi fără foc; ridică o colibă mică în faţa
peşterii, liniştea cea atât de iubită fiindu-i însă şi aici tulburată de mulţimea celor ce-l căutau pentru
folos duhovnicesc; mâhnit, rugându-s să fie cruţat de această tulburare, deschide cartea proorocilor
şi, citind: „Te-am pus spre lumina neamurilor”, înţelege că aceasta este menirea lui; îi primeşte pe toţi
cei ce-l caută, tămăduind bolnavii şi pe toţi folosindu-i cu sfătuirea sa; în acea vreme biserica Romei
schimba simbolul de credinţă, învăţând că Duhul nu doar din Tatăl ci şi din Fiul purcede: „Şi Ţie slavă
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, care din amândoi purcede”, rătăcire primită de Biserica de
Răsărit în timpul domniei lui Mihail al VIII-lea Paleologul, numit Azimitul (1259-1282); printre cei ce se
opuneau rătăcirii latinilor s-a numărat şi Cuv. Meletie, căci părăsindu-şi liniştea începe a umbla prin
toată Bitinia întărind creştinii în dreapta credinţă; se spune că pe drum fiind şi soarele înclinând către
apus, la rugăciunea lui Meletie s-a oprit din drumul său; într-un ostrov, numit după Sf. Andrei, zideşte
biserică şi mănăstire, sihăstrii şi case de rugăciune; are aici o vedenie în care marele Axentie îi dă
asigurare că mare răsplată va avea pentru ostenelile sale, asemenea Cuv. Mc. Ştefan ce Nou care a
sihăstrit mai înainte pe dealul unde şi marele Axentie şi-a săvârşit lucrarea; împăratul Mihail Azimitul,
îmbrăţişând dogmele latinilor, alungă patriarhul ortodox şi patriarh al Bisericii din Bizanţ este înscăunat
un anume Ioan Vecos; Meletie, sfătuindu-se cu ieromonahul Galaction, cu care pustnicise în muntele
Galisiului, merg împreună la Constantinopol; înfruntându-se cu împăratul sunt surghiuniţi în Schir, apoi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 163

 Meletie este trimis la Roma unde va fi întemniţat vreme de şapte ani; aflând împăratul că Meletie şi
Galaction încă se împotrivesc voinţei sale, sunt aduşi în Bizanţ şi închişi în temniţa numită a Numerilor;
sunt apoi bătuţi cu bice; Galaction este orbit, fiind aruncat din nou în temniţă, iar lui Meletie îi este
tăiată limba; zadarnice chinuri, căci Meletie continuă să vorbească limpede, iar Galaction, după ce
drepcredinciosul Andronic ia tronul Bizanţului, va sluji în biserică Sfânta Liturghie; Meletie s-a strămutat
„din viaţa aceasta stricăcioasă” la adânci bătrâneţe, după o suferinţă care a durat trei ani, timp în
care s-a hrănit doar cu poame; un monah cu numele Gherasim are o viziune în care îl vede pe
Meletie înălţându-se la cer; un alt monah, Teolipt, rugându-se să i se descopere unde s-a sălăşluit
sufletul dreptului Meletie, s-a văzut în vis într-o biserică mare şi frumoasă din care se auzea glasul
cuviosului propovăduind; sunt relatate apoi câteva dintre minunile înfăptuite de marele Meletie,
printre care un episod amintind pescuitul miraculos, când îndeamnă nişte pescari să arunce din nou
mrejele în apă de unde le scot încărcate de peşte; se mai spune că, primit odată cu mare cinste de
împărat, un dregător cu numele Sirmurin, care se gândea că sfântul este dornic de slavă vremelnică,
vede apoi în vis un palat în care Împăratul, înveşmântat deopotrivă cu straie împărăteşti şi arhiereşti, îl
mustră spunându-i: „Pentru ce ai ocărât pe robul Meu?” Sf. Meletie Mărturisitorul a trecut la cele
veşnice la 77 de ani. În ziua de 12 februarie este prăznuit Cuv. MELETIE Arhiepiscopul Antiohiei celei
mari; s-a născut în Armenia din părinţi creştini; a „deprins învăţăturile cele din afară şi sfintele dogme
ale credinţei creştineşti”; episcop în Sevastia, apoi în Veria Siriei, va primi vrednicia de arhiepiscop al
Antiohiei atunci când Eudoxie, râvnind scaunul arhiepiscopal al Constantinopolului, este izgonit de
antiohienii mâniaţi; era în vremea când se întărea şi se răspândea eresul arian; ca arhiepiscop, a
început prin a cultiva în popor mai întâi viaţa îmbunătăţită şi bunele obiceiuri, pentru a încerca să
zidească apoi, pe această temelie, dreapta credinţă; Sf. Ioan Gură de Aur, copil în acea vreme, a
fost botezat de Meletie; la numai 30 de zile după ce ocupă scaunul Antiohiei, arhiepiscopul Meletie
este izgonit de eretici, căci fiind întrebat care este mărturisirea sa de credinţă, se va referi la cele
statornicite prin sinodul de la Niceea, spunând că: „Fiul este de o fiinţă cu Tatăl” şi făcător a toată
făptura; eustaţienii, cum erau numiţi cei ce ţineau dreapta credinţă, s-au bucurat că au un episcop
de aceeaşi credinţă cu ei, însă arienii, sprijiniţi de împăratul Constanţie, îl izgonesc, surghiunindu-l în
Armenia; revine din surghiun în Antiohia, căci după Constanţie, tronul împărăţiei este luat de Iulian
Paravatul, care pentru început eliberează episcopii şi clerici izgoniţi de arieni; Meletie găseşte însă
biserica divizată, o parte dintre credincioşi alegându-l pe Paulin, un preot ce slujea într-o biserică din
afara cetăţii numită Palea (de unde îi vine numele); aceştia se despărţiseră de arieni după izgonirea
lui Meletie, opunându-se revenirii sale ca arhiereu, întrucât fusese întronizat în scaunul arhieresc al
Antiohiei de eretici şi nici nu-i primeau să se împărtăşească împreună cu ei pe cei ce se întorceau de
la erezia ariană la dreapta credinţă, îndeosebi pe cei botezaţi de arieni; împăratul Iulian, după ce
urcă pe tronul Constantinopolului, se leapădă de Hristos şi revine la închinarea la idoli; pornindu-se
prigoană împotriva creştinilor, Meletie este din nou alungat; împăratul, pornind o campanie împotriva
perşilor, se opreşte într-un loc numit Dafne, la templul zeului Apolon, pentru a-l întreba dacă va fi
biruitor în confruntarea cu perşii; acolo însă, fuseseră depuse moaştele Sf. Vavila; mâniindu-se pentru
tăcerea zeului, amuţit de prezenţa moaştelor Sf. Vavila, porunceşte ca moaştele să fie luate; dar
peste templul zeului cade foc din cer mistuindu-l şi, stârnindu-se astfel mânia împăratului, acesta va
avea un motiv pentru a declanşa prigoana împotriva creştinilor; unii prezbiteri din Antiohia (Evghenie,
Macarie, Artemie) sunt prinşi şi chinuiţi, alţii, printre care şi Meletie, reuşesc să scape cu fuga; pierind
Iulian Paravatul, tronul îi revine iubitorului de Hristos Iovian, Meletie putându-se întoarce iar în Antiohia;
la iniţiativa sa şi a episcopului Evsenie al Samosatelor se întruneşte sinod local, unde arienii primesc cu
făţărnicie dreapta credinţă, întărită prin hotărârile sinodului de la Niceea; însă Iovian moare şi, venind
împăratul Valens, ereticii s-au reîntors la rătăcire, câştigându-l de partea lor prin soţia sa Domnica, de
un cuget cu ei; Meletie este din nou izgonit; după lunga domnie a ereticului Valens, tronul este luat
de dreptcredinciosul Graţian; arhiereii ortodocşi sunt eliberaţi din surghiun, iar Meletie se reîntoarce în
Antiohia pentru a treia oară; prin poruncă împărătească, bisericile arienilor revin ortodocşilor, Meletie
cârmuind apoi în pace Biserica până la fericitul său sfârşit; după ce împăratul Graţian, confruntat cu
năvălirile barbare, îl desemnează pe Teodosie ca împărat peste întreg Răsăritul, el mergând în Apus,
este convocat în Constantinopol al doilea sinod a toată lumea; la acest sinod Meletie lămureşte
dilema Sfintei Treimi, de care se poticniseră arienii; arătându-le participanţilor trei degete, două dintre
ele împreunate iar cel de-al treilea îndoit, spune: „Trei ipostasuri înţelegem, însă numai despre o fiinţă
vorbim”; când încă nu se isprăvise sinodul, Meletie se îmbolnăveşte şi trece la Domnul; este mai întâi
îngropat în Constantinopol, sfintele sale moaşte fiind apoi mutate în Antiohia, unde sunt îngropate
aproape de Sf. Mc. Vavila. Sf. Mc. MELETINA este prăznuită pe 16 septembrie; s-a născut în cetatea
Marchianopol, în Tracia; a vieţuit în timpul domniei împăratului Antonin şi a prefectului Antioh; multe
minuni a împlinit, răsturnând şi zdrobind idolii cu rugăciunea, pe mulţi închinători la idoli aducându-i la
credinţa în Hristos; prin înţeleptele sale cuvinte o converteşte la credinţa în Hristos pe soţia prefectului;
este osândită la moarte prin tăierea capului; un oarecare Acachie, cere şi primeşte de la prefect
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 164
 moastele sfintei, pe care punându-le într-un sicriu pleacă pe mare către patria sa; în timpul călătoriei
iubitorul de mucenici Acachie se îmbolnăveşte şi trece la Domnul; aflându-se corabia în apropierea
insulei Lemnos, Sf. Mc. Meletina şi Acachie sunt îngropaţi pe acea insulă, la malul mării.
Următoarele trei nume nu se regăsesc în onomastica românească şi nu au o etimologie cunoscută.
 Sf. Mc. MEMERTIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 august (vezi Flor).
 Cuv. MEMNON este prăznuit pe 29 aprilie; s-a dăruit încă din tinereţe lui Dumnezeu, făcându-se lăcaş
al Duhului Sfânt; a primit darul facerii de minuni, tămăduind boli pentru care nu exista leac în acele
vremuri; a făcut să izvorască din pământ apă la vreme de secetă; a izgonit lăcustele; la mormântul
său se vindecau cei în suferinţă; chemându-i numele în ajutor, demonii erau alungaţi.
 Sf. Mc. MENIGN Nălbitorul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 15 martie; s-a nevoit în vremea prigoanei
dezlănţuite de împăratul Deciu (244-151); cârmuitorul din acea vreme al eparhiei Asiei pe toţi creştinii
prinşi îi bătea şi, legându-i cu lanţuri, îi întemniţa; rugându-se, sunt eliberaţi de Domnul izbăvirii Care,
luminând temniţa, le spune: „Duceţi-vă de aici şi propovăduiţi pretutindenea puterea Mea”; Menign,
care era „nălbitor” (altfel spus, se îndeletnicea cu spălatul rufelor) şi aflând minunea petrecută s-a
umplut de credinţă şi de râvnă pentru Hristos; aude la râu, unde îşi împlinea menirea, un glas care îi
spune: „Vino, Menigne, şi-ţi voi da mare dar”, şi continuând a-şi face lucrul său aude pentru a doua
oară glasul: „Menigne, vino la Mine, ca să vezi bunătăţile cele nenumărate pentru cei ce iubesc
numele Meu”; grăbindu-se să le înapoieze proprietarilor hainele primite pentru „înnălbire”, aşteaptă
anunţata sosire a ighemonului (prefect); acesta vine peste câteva zile, dă citire poruncii împărăteşti
prin care creştinilor li se poruncea ca, lepădându-se de Hristos, să jertfească zeilor, iar Menign, plin de
râvnă dumnezeiască, îi smulge din mâini scrisorile împărăteşti şi, călcându-le în picioare, rosteşte: „În
numele lui Iisus Hristos, Dumnezeul meu, peste aspidă şi peste vasilisc voi călca şi poruncile cele fără
de lege ale lui Deciu le voi lepăda”; este prins şi bătut fără cruţare; legat pe un lemn de muncire,
este strunjit cu unghii de fier încât i se vedeau măruntaiele printre coaste; îi sunt tăiate degetele cu
care a rupt scrisoarea împărătească, din rănile sfântului curgând lapte, nu sânge; este întemniţat şi
condamnat la moarte prin tăierea capului; murind, sfântul său suflet a fost văzut „ca o o turturică...
ieşind din gura sfântului şi zburând către cer”; este lăsat neîngropat, prefectul punând străjeri care să
păzească moaştele; însă străjerii adorm şi, venind creştinii i-au luat trupul, însă nu şi capul, pe care nu
l-au găsit; Cuv. Menign i se arată în vis unuia dintre creştini, spunându-i: „Capul meu, prin care am
mărturisit pe Hristos, nu l-aţi luat, pentru aceasta întoarceţi-vă şi-l luaţi”; creştinul, călăuzit de o stea la
locul unde se găsea capul, îl ia şi îl îngroapă cu cinste alături de trupul mucenicului.
 MERCURIE - din latină; merces = marfă; zeul comerţului Mercur la romani; nume ieşit din uz. Sf. Mare
Mc. MERCURIE, prăznuit pe 25 noiembrie, a fost ostaş sub comanda lui Saturnin, într-o trupă numită
Martenses din Armenia, adusă la Roma pentru a înfrunta năvălitorii barbari; era în vremea păgânilor
împăraţi Deciu şi Valerian; pregătindu-se de lupta cu mulţimea barbarilor sub conducerea lui Deciu,
Mercurie are o viziune în care un om înveşmântat în straie albe îi înmânează o sabie, spunându-i: „Nu
te teme Mercurie... primeşte această sabie şi porneşte împotriva barbarilor şi, după ce-i vei birui, să
nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău”; primind sabia, Mercurie se avântă în luptă remarcându-se prin
vitejie, ucigându-l pe însuşi conducătorul năvălitorilor; întorcându-se biruitori, Deciu şi Mercurie se
îndeletniceau cu ospeţele prin cetăţi, dar are acum o altă viziune, în care îngerul îl mustră: „Mercurie,
nu-ţi mai aduci aminte de ceea ce ţi-am zis în război?”; este apoi pârât împăratului pentru refuzul său
de a jertfi zeilor şi, chemat de acesta, se declară în faţa lui creştin; în Vieţile Sfinţilor este reprodusă pe
larg confruntarea dogmatică dintre împărat şi fericitul Mercurie; plin de mânie, Deciu porunceşte să
fie spânzurat gol între patru furci; este apoi închis într-o casă unde noaptea i se arată iarăşi îngerul
Domnului spunându-i: „Pace ţie, bunule pătimitor”, vindecându-i rănile primite, căci fusese crestat cu
săbii şi cuţite şi ars cu foc; din trupul lui ars ieşea o bună mireasmă; este atârnat apoi cu capul în jos,
legându-i-se o piatră grea de grumaz; este osândit să fie ucis prin tăiere cu sabia; cinstitul său cap i-a
fost tăiat în ziua de 25 a lunii noiembrie; a doua zi trupul i-a fost aflat alb ca zăpada, răspândind o
bună mireasmă; se spune că acest sfânt şi mare ostaş şi mucenic Mercurie a împlinit rugăciunea Sf.
Vasile cel Mare prin care îndurătorul Dumnezeu era rugat ca răucredinciosul Iulian Paravatul să nu se
mai întoarcă viu din războiul cu perşii; căci rugându-se Sf. Vasile cel Mare a văzut icoana Sf. Mercurie
dispărând, după care a revenit lângă icoana Născătoarei de Dumnezeu cu suliţa însângerată; se
spune că în chiar acel moment Iulian a fost străpuns cu suliţa de un ostaş necunoscut.
 METODIE - din greacă; Μεθόδιος/μεθοδος = metodă, cercetare; numele poate sugera starea unui
suflet râvnitor dedicat cercetării Sfintelor Scripturi, lucrare întreprinsă cu o anume metodă, urmând
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi rămânând statornic în adevărul de credinţă; şi, după cum se va vedea din
cele ce urmează, un asemenea creştin rămâne statornic, neabătut, pe calea aleasă, fără a se lăsa
ispitit nici de promisiuni şi nici de primejdiile cu care s-au confruntat mărturisitorii lui Hristos încă de la
începuturi; este un nume ce iese treptat din uz, pe măsură ce tot mai mulţi aşa-zişi „ortodocşi” se simt
atraşi de sonoritatea exotică a unor nume din onomastica franceză, spaniolă, irlandeză, engleză, din
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 165
 cea occidentală, în general, occidentul şi mentalitatea apuseană fiind, în prezent, idealul multor
suflete care nu mai găsesc în ortodoxie sprijinul şi puterea de a înfrunta vicisitudinile vieţuirii jertfelnice,
în smerenie, curăţie, iubire, după exemplul Domnului Iisus. Pe 14 iunie este prăznuit Sf. Ier. METODIE
patriarhul Constantinopolului; a fost din părţile Sicheliei; a ales călugăria încă din tinereţe; în vremea
împăratului iconoclast Leon Armeanul, patriarh fiind preasfinţitul Nichifor, Metodie a fost apocrisiar (?),
cum se spune în Vieţile Sfinţilor; trimis la Roma, zăboveşte acolo pentru o vreme după izgonirea Prea
Sfinţitului Nichifor şi întronizarea ereticului Teodot în scaunul patriarhal; după moartea împăratului
Leon şi a lui Teodot revine de la Roma, slujind ca preot şi luptând împotriva eresului iconoclast care se
întinsese în întreg Răsăritul; după Leon Armeanul a urmat la tronul Bizanţului Mihail, supranumit Valvos,
sau Travlos, tot luptător împotriva sfintelor icoane; acum, prigoana împotriva dreptcredincioşilor se
dezlănţuie, Eftimie arhiepiscopul din Sardica fiind izgonit, iar Metodie întemniţat în Crit; lui Mihail îi
urmează la tron fiul său, Teofil, de aceeaşi credinţă; căutând să liniştească tulburarea produsă în
Biserică, acesta îl eliberează pe Metodie, despre care se ştia că tâlcuieşte cu multă înţelepciune şi
pătrundere pasaje greu de înţeles din Sfintele Scripturi; respectul împăratului pentru Metodie se
risipeşte însă după înfrângerea suferită în războiul cu turcii, înfrângere îngăduită de Dumnezeu -cum
gândea Teofil- pentru prezenţa „închinătorilor la idoli”, căci aşa erau consideraţi de către eretici
închinătorii la sfintele icoane; Metodie este bătut şi trimis în surghiun pe o insulă unde este închis într-o
peşteră întunecoasă împreună cu doi tâlhari; alţi doi sfinţi mărturisitori, Teodor şi Teofan, surghiuniţi şi
ei, trec pe lângă insula unde petrecea Metodie şi, trimiţându-i o scrisoare prin pescarii ce le aduceau
hrana, primesc de la el ca răspuns un catren reprodus în Vieţile Sfinţilor într-o traducere aproximativă
şi aproape ininteligibilă; după moartea lui Teofil, tronul îi revine altui Mihail, al treilea său fiu, care
caută să readucă pacea în Biserica răvăşită de eresul iconoclast vreme de 120 de ani; în acest timp
Imperiul Roman se scindează în două, Bizanţul rămânând să stăpânească doar Grecia, întrucât între
timp Ierusalimul şi toată Palestina, Siria, Arabia şi Egiptul căzuseră sub stăpânirea turcilor, îndrituindu-i
pe ortodocşi să afirme la rândul lor că „toate acestea au venit de la Dumnezeu pentru păcatele
creştinilor care se abătuseră de la dreapta credinţă, căzuseră în eresuri şi călcau sfintele icoane în
picioare”; Metodie este eliberat din închisoare şi ereticul patriarh Ioan, cel numit Anie, este alungat, în
locul lui fiind întronizat Metodie; neîmpăcându-se însă cu gândul alungării sale, ereticul Anie cumpără
cu mult aur o femeie, îndemnând-o să afirme că Metodie a săvârşit cu ea păcatul trupesc; Metodie
se dezvinovăţeşte descoperindu-şi goliciunea şi dovedind astfel că nu putea împlini păcatul trupesc,
organele reproducătoare fiindu-i vătămate de el însuşi, în vremea când, aflându-se la Roma, era
luptat cumplit de demonul desfrânării; Ioan, fostul patriarh, uneltitorul acestei mârşave născociri, este
trimis la pocăinţă într-o mănăstire; Metodie se îngrijeşte să aducă de la Heronis la Constantinopol
moaştele Sf. Teodor Studitul, aflate după 18 ani întregi şi nestricate, precum şi moaştele Sfinţitului
Patriarh Nichifor; şi-a cunoscut vremea trecerii la cele veşnice; a cunoscut de asemenea că se
apropia vremea adormirii Cuv. Ioanichie, căutându-l pentru a primi cea de pe urmă binecuvântare
de la el; iar Cuv. Ioanichie prooroceşte că, după sfârşitul său, însuşi Metodie va trece din această
viaţă vremelnică la cele veşnice; după ce a păstorit Biserica lui Hristos ca patriarh vreme de patru ani
şi trei luni, Metodie trece într-adevăr la Domnul. Sf. Mc. METODIE episcopul Patarelor este prăznuit în
ziua de 20 iunie; a primit păstorirea oilor cuvântătoare din cetatea Patara, în Licia, păstorind biserica
în vremea când eresul lui Origen se răspândea; este prins de păgânii închinători la idoli şi are parte
de moarte mucenicească prin tăierea capului.
 Sf. Mc. MESIP este prăznuit pe 16 ianuarie (vezi Elasip).
MIHAIL - din ebraică; Mikha’El; mi Kha’El = cine este ca Dumnezeu? / cine se compară cu Domnul?
derivate: Mihai, Mihaela, Mihnea, Mihalache, Mihuţ, Mihăiţă; sunt nume îndrăgite de români, regăsite
adesea în Taina Botezului. Pe 8 noiembrie are loc soborul Sf. Arhangheli MIHAIL şi Gavriil, Sf. Arhanghel
MIHAIL fiind conducătorul cetelor îngereşti, cel desemnat de Dumnezeu să păzească intrarea în Rai;
numele său este invocat de cei bolnavi şi de toţi cei aflaţi în suferinţă; în cartea Apocalipsei conduce
cetele îngereşti împotriva diavolilor. Cuv. MIHAIL Mărturisitorul episcopul Sinadiei este prăznuit în ziua
de 23 mai; încă din tinereţe şi-a asumat asprimea vieţii de monah; preasfinţitul patriarh Tarasie l-a
trimis împreună cu Teofilact, viitorul sfânt mitropolit al Nicomidiei, la o mănăstire zidită lângă „gura”
Pontului Euxin (probabil lângă una dintre cele două strâmtori, Bosfor sau Dardanele); aici sporesc în
rugăciune şi în fapte bune; consideraţi deci de fericitul Tarasie vrednici de treapta cea mai înaltă a
arhieriei, Teofilact este înscăunat mitropolit al Nicomidiei, iar Mihail episcop; este trimis să păstorească
turma creştinilor din Sinad; după trecerea preasfinţitului Tarasie la cele veşnice în scaunul patriarhal al
Constantinopolului urcă Nichifor; era în vremea când se întărea eresul luptătorilor contra icoanelor;
răucredinciosul împărat Leon Armeanul, „vătămându-se de acel eres”, îi izgoneşte din scaunele lor
pe patriarhul Nichifor şi pe mulţi alţi arhierei; Mihail, opunându-se prin cuvânt şi mărturisind dreapta
credinţă, este surghiunit; purtat din loc în loc, şi-a aflat veşnica odihnă mucenicind pentru Domnul
Iisus Hristos. Sf. Mc. MIHAIL monahul este pomenit în Vieţile Sfinţilor tot pe 23 mai; s-a născut în cetatea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 166
 Edesa, din părinţi binecredincioşi; după sfârşitul părinţilor îşi împarte averea săracilor şi pleacă la
Ierusalim; s-a călugărit în lavra Sf. Sava; trimis să vândă „lucrul mâinilor” în Ierusalim este întâmpinat
„de un scopit al Seidii, împărăteasa agarenilor”, care văzându-l tânăr şi arătos s-a aprins de poftă
trupească pentru el; Mihail nu se lasă ademenit de promisiunile primite dacă se leapădă de Hristos;
Seida, mâniindu-se, îl trimite legat să fie judecat ca hulitor al credinţei agarenilor; este otrăvit, însă
rămâne nevătămat, după cuvântul care spune: „Măcar de aţi bea şi ceva de moarte, nu vă va
vătăma”; este ucis prin tăiere cu sabia în mijlocul Ierusalimului, fiind îngropat de monahii din lavra Sf.
Sava. Pe 20 septembrie sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. MIHAIL şi Teodor; Mihail a fost voievod
în Kiev şi Cernigov, având alături de el un dregător numit Teodor; când hoardele tătăreşti conduse
de Batus vin asupra Kievului, Mihail şi Teodor fug în ţinuturile ungureşti din calea năvălitorilor, cărora
nu le puteau sta împotrivă; spre mâhnirea celor doi, mulţi dintre principii Rusiei s-au închinat atunci
tătarilor, lepădându-se de Hristos şi slujind idolilor; dorind să-şi dea viaţa pentru Hristos, merg la Batus,
care crede la început că au venit să i se închine; era obiceiul la tătari ca, trecând mai întâi prin foc,
să se închine idolilor, însă Mihail refuză, spunând: „Eu sunt crestin, deci nu voi merge prin foc, nici nu
mă voi închina făpturii, ci Făcătorului mă închin, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, care este unul în
Treime Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului”; alţi voievozi ruşi prezenţi, căutau să îl convingă
să se supună, temându-se de represaliile tătărilor; în Vieţile Sfinţilor sunt reproduse apoi disputele de
ordin dogmatic dintre Mihail şi un anume Eldeg, trimis de Batus pentru a-l convinge să se lepede de
Hristos şi să se închine idolilor; nereuşind să-l convingă, Batus porunceşte să fie bătut şi omorât prin
tăierea capului; Teodor este şi el chinuit şi îşi află sfârşitul mucenicesc tot prin tăierea capului; trupurile
le sunt aruncate spre a le fi câinilor mâncare, dar animalele nu se ating de moaştele sfinţilor; după
uciderea sfinţilor Mihail şi Teodor, Batus s-a îndreptat cu război spre ţara leşească şi spre ţinuturile
ungureşti, fiind ucis de craiul Vladislav. Cuv. Părinte MIHAI Maleinul este prăznuit pe 12 iulie; s-a născut
în Capadocia, într-un ţinut numit Marsian, din părinţi credincioşi şi înstăriţi, bine situaţi social, înrudiţi cu
împăratul; Anastasia şi Evdochim, părinţii lui, nu puteau avea copii, femeia fiind stearpă; rugându-se
să fie binecuvântaţi cu un prunc, Maica Domnului le ascultă rugăciunea; naşterea pruncului i-a fost
vestită mai înainte preotului Metodie, printr-o viziune în care Preacuviasa îi înmânează trei mahrame
poruncindu-i să le dea Anastasiei, cu condiţia ca una să-i fie înapoiată; Anastasiei îi era astfel vestită
naşterea mai multor prunci, unul urmând să-i fie consacrat Maicii Domnului; primul ei născut a fost
deci acest Malein, primind la botez numele Manoil; ajungând la vârsta potrivită, părinţii căutau să-l
însoare cu o fecioară bogată, de sânge împărătesc, ei înşişi fiind rudenii ale împăratului; Evdochim
merge deci împreună cu Manoil la Constantinopol, unde tânărul Manoil rămâne pentru a deprinde
rânduielile de la curtea împărătească; moare însă împăratul Leon, rudenia lor, un adevărat cutremur
sufletesc pentru tânărul care are acum revelaţia deşertăciunii unei lumi unde şi împăraţii împărtăşesc
aceiaşi soartă cu a muritorilor de rând; rugându-se să primească înştiinţare dacă să intre în mohahism
sau nu, deschide Psaltirea şi citeşte: „Spre Domnul a nădăjduit; cum veţi zice sufletului meu: Mută-te
pe munţi ca o pasăre...”; înţelege de aici că primeşte încuviinţare să devină monah; căută un bătrân
îmbunătăţit căruia să-i fie ucenic şi este îndrumat către un monah vârstnic numit Ioan, poreclit Elatit,
care petrece într-un munte lângă satul Hersin; bătrânul monah îl primeşte ca ucenic „îmbrăcându-l în
chipul îngeresc”; Evdochim, împreună cu mulţi slujbaşi, merge la mănăstirea din muntele Chimena
unde aflase că petrece fiul său şi, intrând în biserică, îl aude cântând troparul: „Suflete, cele de aici
sunt vremelnice, iar cele de acolo veşnice...”; după săvârşirea utreniei, Manoil văzându-şi părintele
răvăşit, îi spune: „Părinte, rogu-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu
mă va despărţi de dragostea stăpânului meu”; bătrânul Ioan prooroceşte apoi spunând: „Fraţilor, să
ştiţi că acest tânăr va creşte ca muntele şi-l va umple de oi cuvântătoare”; slujeşte fraţilor la trapeză;
nu după vreme Evdochim moare, iar văduva împarte averea rămasă copiilor, intrând în monahism;
Manoil împarte săracilor partea ce-i revine; este tuns în monahism de bătrânul stareţ care-i schimbă
numele în Mihail; luând binecuvântare de la bătrânul său duhovnic, se retrage pentru o vreme
departe de mănăstire, mâncând o dată pe zi şi împlinindu-şi cu conştiinciozitate rucodelia (lucrul de
mână), după porunca primită; petrece în singurătate patru ani, apoi, cu binecuvântarea bătrânului,
se retrage în pustie pentru alţi doi ani, într-un loc numit Zirolimni, unde găseşte un pustnic îmbunătăţit;
în scurt timp s-au adunat acolo mai mult de 50 de cuvioşi părinţi; este adus părintele Agapie şi, numit
proestos, îi este încredinţată spre păstorire lavra Zirolimni; locul fiind însă strâmt, împreună cu ucenicii
caută „un loc îndemânatic”, spre Bitinia, liniştit, cu multe izvoare de apă limpede, pe care îl cumpără
zidind aici o mănăstire şi o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; zideşte apoi o
casă pentru primirea străinilor şi săracilor; sunt relatate în Vieţile Sfinţilor o seamă de minuni împlinite
de Cuv. Mihail, care primise darul vederii înainte; Mihail s-a lepădat de lume la 18 ani şi a petrecut în
pustie 50; a fost un mare postitor, căci mânca o dată la două zile pâine, verdeţuri fierte sau nefierte,
legume şi zeamă de orz, iar de băut bea doar apă; se ştie că acest Cuv. Mihail Malein l-a călugărit şi
pe Cuv. Atanasie, cel care a zidit lavra Atonului; petrecând în cuvioşie şi iubire de Dumnezeu, Cuv.
Mihail a trecut la viaţa veşnică.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 167
 MIHEEA - din ebraică: Mikaia; are înţelesul: care se aseamănă Domnului şi derivă din numele Sf. Arh.
Mihail: Miyka’El = cine este ca Dumnezeu?; este numele purtat de un prooroc din Vechiul Testament;
variantă: Miheia; în onomastica românească se regăseşte rar sub această formă, findu-i preferate
Mihai şi Mihail. Sf. Prooroc MIHEIA este prăznuit pe 14 august; au fost doi prooroci cu acest nume, unul
a proorocit în vremea lui Ahab, rege în Israel, căruia îi vesteşte că va fi biruit şi ucis în luptă; celălalt a
prevestit naşterea lui Iisus în Betleem; se menţionează la Notă că în Minei se vorbeşte de cel de-al
doilea, în Prolog de primul, iar în Vieţile Sfinţilor de ambii; Sf. Prooroc Miheia (cel dintâi cu acest nume)
era din seminţia lui Efraim, fiul lui Imla; a fost contemporan cu Sf. Prooroc Ilie în vremea când peste
Israel stăpâneau Ahab şi Isabela; cele douăspreze triburi ale lui Israel erau împărţite în acele vremuri
în două state, seminţia lui Iuda şi seminţia lui Veniamin; în seminţia lui Iuda, numită „a lui Israel”, erau
cuprinse 10 dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cele douăsprezece seminţii zămislite din cei
doisprezece fii ai lui Iacob), iar ţara peste care stăpâneau este cunoscută istoricilor ca „regatul de
nord” cu scaunul (capitala) la Samaria; seminţia lui Efraim, din care a odrăslit Miheia, din aceasta
făcea parte; despre acest Miheia nu se pomeneşte nimic în Scripturi, doar în Prolog menţionându-se
că a fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab (alţi comentatori susţin că îi era lui Ahab ginere, nu fiu); acest Sf.
Miheia este pomenit pe 5 ianuarie în Mineiul cel mare, dar şi în Sinaxarul lunilor din Kiev, unde se
menţionează că pentru mustrarea fărădelegilor conaţionalilor a fost ucis şi aruncat într-o prăpastie; în
calendarul românesc nu este pomenit la această dată; la 150 de ani după acesta a trăit cel de-al
doilea prooroc cu numele MIHEIA, cinstit în ziua de 14 august; în vremea regilor iudei Ioatam, Ahaz şi
Iezechia a proorocit în Ierusalim; era din seminţia lui Iuda, din satul Marasi, aproape de Elefteropolis; a
certat poporul şi conducătorii pentru răutăţile, asupririle şi nedreptăţile făcute; deopotrivă, a mustrat
păgânătatea idolească şi stricarea legii lui Dumnezeu; a proorocit pedepsirea Ierusalimului de către
haldei, iar a Samariei de către asirieni, pentru căderea în păgânătate; se pare că n-a avut parte de
un sfârşit mucenicesc, pentru că vrând mai târziu preoţii şi proorocii mincinoşi să-l ucidă pe Ieremia,
bătrânii îl apărau amintind de soarta lui Miheia care, proorocind distrugerea Ierusalimului, n-a fost ucis
de Iezechia; se ştie că s-a sfârşit în pace şi a fost îngropat în satul Marisi; cinstitele sale moaşte au fost
aflate după mulţi ani, împreună cu moaştele Sfântului Prooroc Avacum, în vremea marelui Teodosie,
episcopul Elefteropolisului fiind la acea vreme Zevin.
 MINA - nume de origine germanică, având înţelesul: dragoste. Sf. Mare Mc. MINA este prăznuit pe 11
noiembrie; era de neam egiptean, creştin, şi servea ca ostaş sub stăpânirea tribunului Fermilian în
Mitropolia Cotuanului, în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian; a părăsit slujba de ostaş şi s-a
retras pe un munte în pustietate; după o vreme s-a făcut mare praznic idolesc în cetatea Cotuan, iar
Mina vine în cetate şi se declară creştin; este recunoscut ca fost ostaş; prins şi întemniţat, este adus în
faţa ighemonului (prefectului) pentru a fi judecat; nu se lasă înduplecat să jertfească zeilor păgâni şi
este bătut cu vine de bou; în Vieţile Sfinţilor este redată apoi înfruntarea dintre el şi prefect; osândit la
moarte prin tăierea capului, este ucis cu sabia, după care trupul îi este aruncat în foc; sfintele moaşte
ale Sf. Mina sunt adunate de creştini şi îngopate, mai târziu zidindu-se în acel loc o biserică în numele
lui, unde se împlineau minuni. Sf. MINA Patriarhul Constantinopolului este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe
25 august; a trăit în vremea împăratului Iustinian şi, pentru început, a fost preot la azilul Sf. Samson în
Constantinopol; fiind izgonit din scaun Antim, patriarhul eretic, Preasfinţitul Agapit, Episcopul Romei,
aflat în acele zile în Constantinopol, îl înscăunează pe Mina; se spune că în zilele patriarhatului lui
Mina s-ar fi petrecut această minune: aflând un evreu, striclar de meserie, că fiul său s-a împărtăşit cu
Preasfintele Taine ale lui Hristos, îl aruncă într-un cuptor încins, de unde a treia zi copilui îi răspunde
îndureratei sale mame, care îl căuta disperată; ieşind din cuptor, copilul îi spune mamei sale că în
toată vremea cât s-a aflat în foc era răcorit de o femeie luminoasă, aducându-i apă şi hrană; copilul
şi maica sa au venit la Hristos şi s-au botezat, iar tatăl, refuzând botezul, a fost judecat ca ucigaş şi
condamnat la moarte, fiind tras în ţeapă. Un alt Sf. Mc. MINA este prăznuit în ziua de 10 decembrie
(vezi Sf. Mc. Ermoghen).
 MINEU - din greacă: Μιναίος, transliterat din ebraică: Minai = minei (carte religioasă); în prezent, nu
figurează ca nume de botez.
 Sf. Mc. MINODORA (nume derivat din Minai), MITRODORA şi Nimfodora sunt prăznuite în ziua de 10
septembrie; au fost surori după trup şi s-au născut în Bitinia; hotărând să petreacă în feciorie, s-au
înstrăinat de lume şi s-au sălăşluit într-un loc singuratic, pe un deal înalt şi pustiu, unde petreceau în
post şi rugăciune; era în timpul prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de împăratul Maximian,
peste acele locuri stăpânitor fiind un anume Fronton; cele trei surori sunt prinse şi aduse la judecata
păgânilor; pentru început, sunt sfătuite să se închine şi să jertfeascq zeilor, promiţându-li-se pe de o
parte înlesniri şi daruri, iar pe de altă parte fiind ameninţate cu bătaia şi moartea; Minodora, cea mai
mare dintre cele trei surori, înfruntându-l pe Fronton, acesta porunceşte să fie bătută fără cruţare şi
va trece la cele veşnice rostind: „Doamne, Iisuse Hristoase, veselia mea şi dragostea inimii mele, la
Tine pun nădejdea mea şi mă rog, primeşte în pace sufletul meu”; patru zile mai târziu, sunt aduse la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 168
 judecată Mitrodora şi Nimfodora şi, pentru a fi înspăimântate, sunt puse de prigonitorul Fronton în faţa
trupului chinuit şi plin de răni al surorii lor; cele două fecioare, rugându-se Domnului să fie degrabă
izbăvite de chinuri, strigau: „O, prigonitorilor, de ce zăboviţi neomorându-ne?” Mitrodora este legată,
bătută cu vergi de fier şi arsă cu făclii, dându-şi feciorelnicul suflet în mâinile Domnului; Nimfodora,
nelăsându-se însă nici ea ademenită de promisiunile chinuitorului, ocăra idolii păgâni cu cuvintele:
„Idolii păgânilor, argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi
cei ce se nădăjduiesc spre dânşii”; este dezbrăcată, spânzurată pe un lemn de muncire şi strunjită cu
unghii de fier; răbdând chinurile fără a suspina, spunea: „Eu m-am jertfit pe mine Dumnezeului meu,
pentru Care şi a pătimi îmi este dulceaţă şi a muri dobândă”; Fronton porunceşte ca trupurile sfintelor
muceniţe să fie arse, însă o ploaie se porneşte şi stinge flăcările, în vreme ce un alt foc coboară din
cer mistuindu-i pe Fronton şi slugile sale; trupurile fecioarelor sunt îngropate cu cinste de credincioşi.
 MIRCEA - din slavonă; are înţelesul: pace, cel ce face pace; мир = pace; aminteşte de cuvintele
Domnului care fericeşte făcătorii de pace, a cărora va fi Împărăţia cerurilor; destinul creştinului, cea
mai impoartantă lucrare a sa în lume, premergătoare iubirii care trebuie să rânduiască raporturile
sufletului cu semenii, cu întreaga Creaţie şi cu Dumnezeu, este să aducă prin lucrarea sa liniştea,
pacea şi armonia între toate sufletele, mădulare ale aceluiaşi tainic trup al Domnului Iisus, care este
întreaga omenire; căci Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, pe toţi îi doreşte mântuiţi; numele, vechi pe
plaiurile româneşti, este încă agreat ca nume de botez, deşi nu figurează ca nume al vreunui sfânt.
 MIRELA - din franceză şi italiană; minunată, uimitoare; derivate: Miranda, Mirel, nume folosite la botez.
 MIRON - din greacă: Μύρων/μύρον = parfum lichid; (mir/miruire); prezent în onomastica ortodoxă. Sf.
MIRON Episcopul Cretei este prăznuit pe 8 august; s-a născut şi a crescut în Creta; şi-a început viaţa
ca mirean, având femeie şi lucrând pământul; pentru viaţa sa îmbunătăţită a fost hirotonit preot; a
însufleţit şi a încurajat creştinii în timpul prigoanei dezlănţuite de împăratul Deciu; după moartea
acestuia şi încetarea prigoanei, a fost ridicat în scaunul episcopal; s-a făcut cunoscut prin cinstirea
adusă celor ce au mucenicit pentru Hristos; a primit darul facerii de minuni; se spune că venind un
„bărbat slăvit” cu numele Triton şi neputând trece un râu, Miron ar fi oprit curgerea apei; s-a mutat la
Domnul la vârsta de 100 de ani. Sf. Mc. MIRON preotul este prăznuit în ziua de 17 august; acesta a
trăit în Ahaia, în vremea păgânului împărat Deciu, judecător în acele ţinuturi fiind Antipatru; era de
neam cinstit şi înstărit, având mare dragoste pentru Hristos; în ziua Naşterii Domnului, Antipatru intră în
biserică, prinzând şi schingiuind creştinii; Miron îl mustră cu asprime şi este prins, chinuit cumplit, strunjit
cu unghii de fier şi ars în foc; dar nu moare şi atunci este aruncat într-un cuptor încins; însă flăcările
izbucnesc afară şi omoară 150 de slujitori şi închinători păgâni, în vreme ce sfântul putea fi văzut viu şi
nevătămat în mijlocul flăcărilor, păzit de sfinţii îngeri; ieşind teafăr din cuptor, judecătorul căuta să-l
aducă la închinarea idolilor, însă nesupunându-se porunceşte să fie jupuit de piele; este dat fiarelor
sălbatice spre a le fi de mâncare, însă jivinele nu se ating de el; se spune că Antipatru, ruşinat fiind de
Miron, se sinucide; preotul Miron este dus apoi în cetatea Cizic, unde primeşte moarte mucenicească
prin tăierea capului.
 MIROPIA - deşi datorită rădăcinii numelui acesta are o rezonanţă asemănătoare cu Miron şi Mircea,
etimologic nu i s-au depistat originile. Sf. Mc. MIROPIA, pomenită astfel în Vieţile Sfinţilor, în calendarul
ortodox este prăznuită pe 2 decembrie, sub numele MIROPA; s-a născut în Efes din părinţi creştini;
mergea adesea la mormântul Sf. Muceniţe Ermionia, fiica Sf. Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaşte
curgea mir tămăduitor; era în vremea prigoanei declanşate de împăratul Deciu împotriva creştinilor;
ighemonul (guvernatorul) Numerian, venind în cetate, îl supune chinurilor pe un anume ostaş, fericitul
Isidor, pentru credinţa lui creştină şi pentru că se lepădase de „închinăciunea idolească”; este apoi
ucis prin tăiere cu sabia şi aruncat într-o râpă spre a le fi hrană fiarelor sălbatice şi păsărilor; fecioara
Miropia merge împreună cu roabele sale şi ia în taină trupul mucenicului; înştiinţat că trupul acestuia
a fost furat, guvernatorul pedepseşte străjerii legându-i cu lanţuri şi atenţionându-i că dacă trupul
mucenicului nu va fi găsit până într-o anume zi le vor fi tăiate capetele; însă Miropia nu suferă ca alţii
să pătimească pentru fapta sa şi se predă; dusă înaintea guvernatorului este bătută fără cruţare cu
toiege şi, aproape moartă, este întemniţată; rugându-se sfânta, în miezul nopţii o lumină străluceşte
în temniţă şi o ceată de îngeri, printre care se afla Sf. Isidor, i se arată spunându-i: „Pace ţie, Miropie,
s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată, vei fi împreună cu noi şi vei primi cununa
cea gătită ţie”; atunci Miropia îşi dă sufletul în mâinile Domnului, o bună mireasmă inundând temniţa;
unul dintre străjeri, cutremurat de minunea petrecută sub ochii lui, aleargă la preot căruia spunându-i
în amănunt întâmplarea, se botează; trupul Sf. Mc. Miropia este îngropat cu cinste de creştini.
 MISAIL - nume de origine ebraică; Mišâ’El; ieşit de ceva vreme din uz. Sf. Prooroc MISAIL (vezi Anania)
este prăznuit pe 17 decembrie.
 Sf. Mc. MITRODORA (vezi Minodora) este prăznuită pe 10 septembrie.
 MITROFAN - din greacă: Μηθροφάνης = mamă - torţă (!); se foloseşte rareori ca nume de botez, fiind
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 169
 mai degrabă regăsit ca patronimic. Sf. MITROFAN, întâiul patriarh al Constantinopolului, este prăznuit
pe 4 iunie; a trăit în vremea marelui Constantin, întâiul împărat creştin; era fiul lui Dometie Romanul,
frate cu Prob, care a fost mai înainte împărat al Romei; Dometie părăseşte Roma, unde creştinii erau
prigoniţi şi ucişi şi vine împreună cu cei doi fii ai săi, Prob şi Mitrofan, în Vizantia; Dometie este hirotonit
preot de Tit, episcopul locului, după moartea căruia îi urmează în scaun; după ce trece şi Domeţie la
Domnul îi urmează fiul său Prob (o mică „afacere” de familie); Constantin mută apoi de la Roma la
Constantinopol capitala imperiului, luându-l cu sine pe Mitrofan; uns patriah al Constantinopolului de
către cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la întâiul Sinod ecumenic, Mitrofan, bătrân şi bolnav, n-a putut
însă participa la sinod, în locul său fiind trimis arhiepiscopul Alexandru; după încheierea sinodului este
cercetat de împărat, care îl roagă să-i descopere ce va urma; lui Mitrofan i s-a destăinuit trecerea sa
la cele veşnice peste 10 zile, în scaunul patriarhal urmându-i slujitorul său Alexandru, după care va
urma Pavel; luându-l apoi de mână pe Atanasie arhidiaconul, prooroceşte că acesta va sta alături
de fratele său Alexandru împotriva ereticului Arie, urmând să pătimească pentru dreapta credinţă,
proorocie ce s-a împlinit întocmai; s-a săvârşit în pace din această viaţă la vârsta de 117 ani.
 MOCHIE - nume puţin cunoscut în onomastica românească; are sensul: om vesel, mucalit. În ziua de
11 mai este prăznuit Sf. Mc. MOCHIE; a fost preot în cetatea Amfipoli din Macedonia în vremea lui
Diocleţian, când proconsuli în Europa erau Laodichie şi Maxim; se ostenea propovăduind cuvântul lui
Hristos, mulţi continuând să prăznuiască zeii păgâni; erau însă şi mulţi dintre cei care au venit la Hristos
ascultând cuvântul mucenicului; este momentul când Laodichie vine în Amfipoli pentru a participa
împreună cu necredincioşii la prăznuirea zeului Dionisie (Dionisos); Mochie este prins şi, adus înaintea
antipatului care îi cere să jertfească zeilor pentru a-şi scăpa viaţa, îi răspunde: „moartea cea pentru
Hristos îmi este mie mare câştig”; este dezbrăcat, legat şi strunjit cu unghii de fier, însă nu acceptă să
jertfească zeului Dionisos; urmează o scurtă controversă dogmatică între cei doi, care se încheie cu
o întrebare pusă de Mochie: „Oare vei voi ca, apropiindu-mă, să jertfesc dumnezeului tău şi toţi,
văzându-mă aducând jertfă, să cunoască puterea lui Dionis?”; intrând în templu şi rugându-se lui
Dumnezeu să-Şi arate puterea, strigă apoi către idol: „Dionisie, netrebnic şi deşert, mut şi surd, îţi
poruncesc ţie ca în numele cel mare şi preaslăvit al Hristosului meu, Cel ce locuieşte întru cei de sus,
să cazi din întărirea ta şi să te întinzi la pământ, ca să se arate la toţi neputinţa ta”; sfârşindu-şi
cuvântul, pământul se cutremură, iar capiştea şi idolul se năruiesc cu zgomot. Cuviosul Mochie este
aruncat într-un cuptor încins, unde cânta proslăvindu-L pe Dumnezeu Care, răspunzând rugăciunii
sale, din cuptor izbucneşte o văpaie mistuindu-i pe Laodichie şi 10 ostaşi; scăpând deci nevătămat,
Tarasie, mai marele cetăţii, îl prinde şi îl întemniţează; după 20 de zile este trimis în cetate Maxim, un
alt antipat (proconsul), şi la porunca lui Mochie este legat pe două roţi, care învârtindu-se urmau să-l
sfâşie; însă rugându-se fericitul, roţile cad sfărâmate; este din nou întemniţat şi peste alte trei zile este
dat fiarelor spre mâncare, însă cei doi lei asmuţiţi asupra lui i se închină lingându-i picioarele; trimis la
guvernatorul Filipisie din Perint, o cetate în Tracia, numită mai târziu Heracleea, este întemniţat pentru
8 zile şi, trimis în Bizanţ, este ucis prin tăierea capului, luând cununa mucenicească; binecredinciosul
împărat Constantin va zidi în numele sfântului o biserică unde odihnesc sfintele sale moaşte.
 MODEST - din latină, având acelaşi înţeles şi în româneşte: modest, umil; în context creştin, smerenia
este cea mai apropiată ca sens de termenul latin şi marchează recunoaşterea unei ierarhii spirituale,
duhovniceşti, în care Dumnezeu ocupă locul din fruntea ierarhiei. Sf. Ierarh MODEST arhiepiscopul
Ierusalimului, prăznuit pe 18 decembrie, s-a născut din părinţi ortodocşi în oraşul Sebastia; tatăl său se
numea Eusebiu, iar mama sa, Teodula, era stearpă; după 40 de ani de împreună vieţuire au primit un
fiu; pârât că este creştin, tatăl său este prins şi întemniţat; Teodula, luând pruncul de numai cinci luni,
intră în închisoare şi rugându-se împreună cu bărbatul ei îşi dau duhul în mâinile îngerilor; pruncul, fiind
găsit viu de paznici, este dat de Maximian unui senator pentru a fi crescut ca slujitor al lui Zeus; însă
Modest află cine i-au fost părinţii şi, la 13 ani, cunoaşte un dascăl creştin; poruncind Maximian ca toţi
creştinii să jertfească zeilor, copilul merge la mormântul părinţilor săi rugându-i să-l scape din mâinile
păgânilor, învrednicindu-se să primească dumnezeiescul Botez; un argintar îl ia apoi cu el şi îl duce în
Atena încredinţându-l unui arhidiacon pentru a-l învăţa tainele credinţei şi a-l boteza; a primit darul
facerii de minuni, vindecându-l pe fratele argintarului cu rugăciunea şi prin atingerea mâinii; murind
argintarul şi femeia lui, Modest caută liniştea în locuri pustii; este vândut rob în Egipt de fiii argintarului,
invidioşi de cinstea de care se bucura printre creştini; pe stăpânul său îl înduplecă să se lepede de
rătăcirea păgânească şi să se boteze, vindecându-l de o boală fără leac; merge apoi să se închine
la Sfântul Mormânt şi în muntele Sinai, unde săvârşeşte multe minuni; murind arhiereul Ierusalimului,
este hirotonit arhiereu la vârsta de 59 de ani; rămâne în această vrednicie vreme de 38 de ani şi la
vârsta de 97 de ani trece la Domnul.
 MOISE - din ebraică; Mðsheh; din rădăcina egipteană: ms(w) = fiu; în alte interpretări: scos din apă, a
salva -se potriveşte relatării naşterii din părinţi evrei a lui MOISE şi subterfugiului prin care îi este salvată
viaţa, căci pus într-un coş, este scos din apele Nilului şi este deci salvat de fiica Faraonului; această
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 170
 interpretare poate fi sugerată şi de omofonia numelui cu verbul a muia în apă (moi); alte interpretări
pun numele în legătură cu calitatea cuiva de a se afla la începuturi, interpretare având ca suport
omofonia cu termenul moş/străbun, pornind de la premiza existenţei unei echivalenţe între cuvântul
românesc şi un sinonim ebraic. Sf. Prooroc MOISE văzătorul de Dumnezeu (căci la el s-a făcut referire)
este prăznuit în ziua de 4 septembrie; înmulţindu-se evreii în pământul Egiptului, Faraon, sfătuindu-se
cu sfetnicii, porunceşte ca toţi pruncii de parte bărbătească să fie omorâţi; un om din seminţia lui
Levi, numit Amram, căsătorit cu o femeie din aceeaşi seminţie cu numele Iochebed, avea un fiu,
Aaron şi o fiică, Mariam; născând un alt prunc de parte bărbătească l-au ţinut ascuns trei luni; apoi
împletind un coş din papură şi ungându-l cu smoală şi catran, îi dau drumul pe apa Nilului; ajungând
la mal, este găsit de fiica Faraonului; spune istoricul evreu Iosif Flavius că refuzând pruncul să sugă de
la doicile egiptene, Mariam, interesându-se de soarta pruncului, sugerează să-i fie adusă o doică
evreică; fiica Faraonului este de acord şi Iochebed, mama naturală a pruncului, îl primeşte în grijă;
fiica Faraonului, care iubea mult pruncul, îi pune numele Moise, zicând: „Din apă l-am scos pe el”
(„moise”, spun cunoscătorii, se tâlcuieşte în egipteană „apă”); naşterea marelui Moise reiterează, la
nivel individual, momentul Creaţiei, căci spune Scriptura că în prima zi a Facerii Duhul lui Dumnezeu
se preumbla pe deasupra apelor, dar şi momentul celei de-a doua Creaţii, după marele Diluviu; un
vrăjitor, cunoscând că naşterea unui povăţuitor al poporului evreu va aduce multe năpaste asupra
Egiptului, îl sfătuieşte pe Faraon să ucidă pruncul; se spune că, pentru a-i proba puterile, îi este băgat
în gură un cărbune aprins, rămânând, cum se spune în Vieţile Sfinţilor „zăbavnic la limbă”, adică cu
un defect de vorbire; năvălind etiopienii asupra Egiptului, Moise, numit între timp comandantul oştilor,
repurtează o victorie strălucită, prilej de invidie pentru mulţi din anturajul lui Faraon; ura împotriva sa
sporeşte, magii insistând să fie ucis; în această vreme se petrece episodul în care Moise ucide un
egiptean care chinuia un evreu şi, temându-se de mânia lui Faraon, fuge şi se sălăşluieşte în Madian;
poposind lângă o fântână, le apără pe cele şapte fiice ale preotului din Madian, Ietro, care păşteau
oile tatălui lor şi voind să le adape la acea fântână sunt alungate de alţi păstori; Ietro îl primeşte în
casa lui dându-i-o de soţie pe Sefora, fiica sa, cu care va avea doi fii, Ghersom (care se tâlcuieşte
„nemernic sunt pe pământ străin”) şi Eliezer (adică, după tâlcuirea din Vieţile Sfinţilor, „Dumnezeul
tatălui meu este ajutorul meu”, cf. Ieşirea 2; 22); păscând oile scocrului său lângă muntele Horeb, are
viziunea rugului aprins, care însă nu ardea; apropiindu-se şi scotându-şi încălţămintea, după porunca
primită, Dumnezeu i Se revelează spunând: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”; este trimis înapoi în Egipt cu porunca de a scoate din
robie poporul lui Israel; ca ajutor îi este dat fratele său Aaron; sunt reproduse apoi succint episoadele
biblice regăsite în Ieşirea: înfruntarea dintre Moise, Aaron şi Faraon, şi cele 10 plăgi abătute asupra
Egiptului (prefacerea apei Nilului în sânge, broastele, ţânţarii, tăunii, pieirea vitelor, bubele cu puroi
ce chinuiau oamenii şi dobitoacele, grindina, lăcustele şi omizile, întunericul ce s-a aşternut asupra
Egiptului vreme de trei zile, ultima, cea mai grea pedeapsă, fiind pieirea întâilor născuţi); ieşind evreii
din Egipt, cu permisiunea lui Faraon, sunt călăuziţi de Dumnezeu: ziua ca un stâlp de nor, noaptea ca
un stâlp de foc; urmăriţi de Faraon şi oştile sale, evreii trec Marea Roşie, mergând apoi prin pustia Sur
fără a avea apă de băut şi hrană; apa amară a râului Mara este făcută de Moise bună de băut,
Dumnezeu hrănindu-i cu mană coborâtă din cer; este momentul când confruntaţi cu aceste greutăţi
evreii încep să cârtească împotriva lui Moise, amintindu-şi bucatele cu care se ospătau în Egipt; este
relatată biruinţa asupra oştilor lui Amalec; după ce Moise petrece pe munte 40 de zile, postind
(„postul” de 40 de ani, cât poporul lui Israel a rătăcit în pustie, este reiterat la nivel individual prin
postul de 40 de zile, preluat şi de ortodocşi), evreilor le este dată Legea scrisă pe table de piatră de
degetul lui Dumnezeu, cele 10 porunci; tot acum Moise construieşte Chivotul Legii şi Cortul Mărturiei,
prefigurare a Templului de mai târziu, după indicaţiile primite de la Dumnezeu; organizează poporul,
punând bărbaţi destoinici peste câte 10, 100 şi 1000 de oameni, având puterea de judeca pricinile
ivite; răzvrătindu-se poporul, care se îndoia că vor putea lua în stăpânire Pământul Făgăduinţei,
Moise îmblânzeşte mânia lui Dumnezeu, însă în vitoarea lor ţară nu pot pătrunde cei ce s-au îndoit;
de aceea poporul lui Israel rătăceşte vreme de 40 de ani prin pustie, până ce toţi cei care s-au îndoit
pier; Marele Moise a făcut multe semne şi minuni; în vremea vieţii sale a prefigurat cu toiagul semnul
Crucii (semn făcut asupra unei alte persoane, nu asupra închinătorului însuşi): la trecerea Evreilor prin
Marea Roşie apele sunt mai întâi despărţite lăsând toiagul în jos -braţul vertical al Crucii- şi sunt apoi
readuse în matca lor arătând cu toiagul de la stânga la dreapta; despre viaţa şi faptele sale se
vorbeşte în primele cinci cărţi cuprinse în canonul Vechiului Testament atribuite lui Proorocului Moise
(Pentateuhul: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul); Moise s-a săvârşit din această viată
în pământul lui Moab, fără a putea pătrunde în Pământul Făgăduinţei, şi a fost îngropat în faţa Bet
Peorului, mormântul său fiind însă neştiut până în ziia de azi; el a dat evreilor Tablele Legii vechi,
umbra şi prefigurarea Legii celei Noi a Domnului Iisus Hristos. Pe 26 iulie este pomenit în Vieţile Sfinţilor
Cuv. MOISE ungurul; de neam ungur, slujea împreună cu fratele său Gheorghe binecredinciosului
Boris, domn al Rusiei, ucis de ostaşii lui Sviatopolc la râul Alti, împreună cu fratele său; Moise a scăpat
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 171
 cu viaţă ascunzându-se; Sviatopolc, biruit de Iaroslav, revine însă împreună cu Voleslav şi, izgonindu-l
pe Iaroslav, mulţi sunt luaţi atunci în robie, printre care şi Moise; acesta, ispitit de o văduvă care „s-a
rănit cu vederea de poftă trupească spre acest cuvios” promiţându-i că dacă se însoţeşte cu ea va
fi eliberat din robie, refuză, însă femeia nu renunţă, răscumpărându-l cu mult aur de la stăpânul său;
nereuşind nici pe această cale să-l încline către voia ei, îl întemniţează, hotărând să-l omoare prin
înfometare; este hrănit în taină de o slugă a femeii; îndemnat să-i cedeze văduvei pentru a-şi salva
viaţa, el nefiind legat de rânduiala călugărească, Moise răspunde celor ce aduceau ca argument
cuvintele Apostolului („Vrem ca văduvele tinere să se mărite”) cu cuvintele Domnului: „Cel neînsurat
se îngrijeşte de ale Domnului, cum îi va plăcea, iar cel însurat se îngrijeşte de ale lumii şi cum va
plăcea femeii”, precum şi cu îndemnul: „Slugilor, ascultaţi pe stăpânii voştri, dar la bine, nu la rău”; în
vreme ce stăpâna căuta să-l ispitească oferindu-i averile ei, un monah de la Sf. Munte îl „îmbracă în
sfântul chip îngeresc, adică monahicesc”; aflând femeia, porunceşte să fie bătut, cerând apoi sfatul
voievodului Voleslav; acesta, încercând să-l convingă să se însoţească cu stăpâna sa şi nereuşind, îi
porunceşte femeii să nu-l elibereze din robie, dându-i totodată drepturi depline asupră-i; răspunzând
voievodului, Moise spune: „Ce folos va fi omului -zice Domnul- de ar câştiga toată lumea şi îşi va
pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?”; primind deci deplină stăpânire
asupra lui Moise, neruşinata femeie caută să-l silească spre împlinirea păcatului, însă, nereuşind,
porunceşte să-i fie tăiate mădularele trupeşti; urmând cugetul femeii, Voleslav izgoneşte toţi monahii;
Voleslav moare şi în tot pământul leşesc se iscă mare tulburare, toţi episcpii fiind ucişi împreună cu
mult popor; printre cei ce-şi pierd viaţa este şi acea femeie lipsită de ruşine; dar Moise scapă, şi
revenindu-şi puţin din chinuri, merge şi se sălăşluieşte în peştera Cuv. Antonie; s-a mutat la Domnul în
ziua de 26 iulie, Cuv. Antonie fiind încă în viaţă; sfintele sale moaşte sunt îngropate în acea peşteră,
mulţi dintre cei luptaţi de patima desfrânării găsindu-şi alinarea rugându-se acolo. Cuv. MOISE Arapul
(cum este numit în Vieţile Sfinţilor) este prăznuit pe 28 august sub numele MOISE Etiopianul; deci, era
de neam etiopian şi era un tâlhar vestit în Egipt; chemat de Dumnezeu la pocăinţă şi, părăsindu-şi
tovarăşii, se retrage într-o mănăstire din pustie; într-o noapte năvălesc peste el în chilie patru tâlhari
care, neştiind cine petrece în acea chilie, sunt biruiţi, legaţi şi duşi în mănăstire pentru ca fraţii să le
hotărască soarta; sunt însă eliberaţi, monahii navând căderea să judece sau să ucidă pe nimeni;
după ce-l recunosc, cei patru tâlhari se pocăiesc şi intră în monahism, asemenea multora dintre foştii
săi tovarăşi; este cumplit tulburat de diavolul desfrânării; Sf. Isidor, căruia i se destăinuie, îl îndeamnă
să aibă răbdare, fiind încă începător, şi să postească în toate zilele pentru a-şi slăbi şi supune trupul,
înfrânându-şi astfel pornirile; părintele Isidor, urcându-l pe acoperişul casei, îl îndeamnă să privească
spre apus unde vede „o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gâlcevindu-se şi gătindu-se de război”, pentru
ca întorcându-se apoi spre răsărit să vadă „o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea
pregătiţi de război”; de aici înţelege că viaţa omului pe pământ este o neîncetată luptă cu vrăjmaşii
diavoli, luptă în care însă are ajutorul puterilor cereşti; Isidor îl îndeamnă deci să nu deznădăjduiască,
pentru că Dumnezeu nu-şi părăseşte închinătorii; îşi continuă nevoinţele şi îşi impune o rânduială de
viaţă mai aspră, ducându-le noaptea pustnicilor vârstnici şi neputincioşi apă; într-o noapte este lovit
de un diavol peste şale, cu îngăduinţa Domnului; de pe urma loviturii primite boleşte mai mult de un
an şi după ce se întremează părintele Isidor îl sfătuieşte să nu se mai înfrunte cu diavolii peste puterile
sale; după lovitura primită şi răbdarea cu care a îndurat suferinţele vreme de un an, este eliberat de
patimile cu care se lupta şi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile taine, petrece în pace; sunt relatate în
Vieţile Sfinţilor câteva episoade din viaţa sa, pline de învăţăminte; după mulţi ani petrecuti în aspre
nevoinţe, s-a învrednicit de „rânduiala preoţească”; se spune că episcopul, înainte de a-l hirotonisi,
pentru a-i pune acestuia la încercare smerenia, le spune celorlalţi clerici ca, intrând Moise în altar, să
îl izgonească zicându-i: „Arapule, ieşi afară”; ieşind după el, îl aud autocertându-se: „Câine, bine ţi-a
făcut! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar?”; este hirotonisit episcop şi slujeşte ca
preot 15 ani; a adunat 75 de ucenici (câţi ani avea la moartea sa); năvălind barbarii, îşi îndeamnă
ucenicii să-şi scape viaţa fugind; rămâne împreună cu şapte ucenici; se spune că unul dintre aceştia,
înfricoşându-se, fuge şi vede cum din chilie sufletele lor se înalţă luminoase către cer. Sf. Pr. MOISE
Măcinic din Sibiel este prăznuit pe 21 octombrie, împreună cu Sf. Pr. Mărt. Ioan din Galeş.
 MONICA - din latină; înseamnă mamă, soţie; în greacă are înţelesul: pustnică, maică; descrie starea
unei femei împlinite, mamă şi soţie devotată. Sf. MONICA a fost mama Fericitului Augustin, unul dintre
cei mai însemnaţi cărturari creştini din Apusul Europei.
 Sf. Mc. MONTANUS preotul şi soţia sa Maxima sunt prăznuiţi în calendarul ortodox pe 26 martie.
 Fericita fecioară MUZA este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 16 mai; a fost sora robului lui Dumnezeu
Prov, cum spune Grigorie Dialogul; pruncă fiind, are o viziune în care Fecioara Maria este urmată de
nişte fecioare de vârsta ei; întrebată dacă vrea să vieţuiască împreună cu ele şi să-i urmeze, Muza
răspunde: „Voiesc, Doamnă”; după viziunea avută este cuprinsă de friguri şi peste 30 de zile are o
altă întâlnire cu Sfânta Fecioară, căreia îi spune în gând: „Iată, vin Doamnă, iată, vin”, şi îşi dă sufletul.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 172
 N
 NATAN - din ebraică; Nathan = dăruit; tot ceea ce poate dobândi omul pe pământ este un dar
primit de la Dumnezeu; omul nu are, prin propriile sale puteri, capacitatea de a aduce în realitate
nimic care să nu fie preexistent, ca operă a Divinului Creator; conştientizarea dependenţei de un act
ce iese de sub propria autoritate este primul pas către reintegrarea sufletului omenesc în armonia
universală; numele Nathan este expresia cea mai înaltă a acceptării unei instanţe superioare, cu
putere de decizie, purtătorul acestui frumos nume înţelegând că propria sa existenţă este un dar
primit de la Dumnezeu, un gest de bunăvoinţă şi iubire de care se împărtăşeşte deopotrivă cu părinţii
săi; bineînţeles, darul trebuie primit, şi de felul cum înţelege sufletul să mulţumească Dăruitorului va
depinde apoi întreaga sa existenţă; acest nume iese treptat din uz, pe măsură ce omenirea este tot
mai puţin conştientă că existenţa îi este dăruită, nu poate influenţa o decizie luată la alt nivel decât,
în cel mai nefericit caz, sabotând-o, cum se petrece în prezent când, prin mijloace contraceptive,
avort, homosexualitate, omul refuză darul lui Dumnezeu; dincolo de orice alte aspecte particulare
sub care disponibilitatea Divinităţii spre dăruire se poate manifesta (înţelepciune, putere, sănătate,
prosperitate, etc.), supremul gest de iubire este darul vieţii, dar care este primit prin pruncii zămisliţi în
matricea maternă sub iubitoarea veghere a lui Dumnezeu.
 NATANAIL/NATANIEL - din ebraică; Nathana’Él = Domnul a dat (verbul a dărui compus cu numele
Domnului în ebraică: Él); este asociat unui suflet recunoscător lui Dumnezeu pentru darurile primite;
omul, câtă vreme petrece pe pământ, se slujeşte de toate cele ce-i sunt necesare şi pe care le
găseşte în lume; inventivitatea şi capacitatea omului de a imagina şi realiza lucruri inexistente în
Creaţia lui Dumnezeu se împlineşte doar întrucât se foloseşte de lucrurile şi făpturile lui Dumnezeu,
cărora le schimbă rostul şi atributele iniţiale, prea adesea alterându-le; de aceea este deosebit de
important ca sufletul să conştientizeze darul primit, ca expresie a unei Voinţe ce se implică nemijlocit
în propria sa existenţă, însă şi mai importantă fiind cunoaşterea şi recunoaşterea acestei Puteri de
acţiunile Căreia îi este condiţionată existenţa în univers; „Domnul a dat”, spune sufletul căruia i s-a
revelat adevărul; este important ca la finalul evoluţiei duhovniceşti sufletul să-şi cunoască obârşia, să
recunoască în Dumnezeu (Domnul) pe Dăruitorul vieţii şi al tuturor celor necesare pentru perpetuarea
fiinţei umane în lume; numele nu se foloseşte în prezent la botezul pruncilor; oricum, trufia omenească
născută şi alimentată de vrăjmaşul mântuirii a reuşit să-i inducă sufletului ideea unei „evoluţii”
întâmplătoare, un univers născut din haos, fără nici un „proiect”.
 NAUM - provine din ebraică şi înseamnă: care consolează, plin de mângâiere; sunt calităţi ale unui
suflet plin de compasiune, care înţelege să participe la trăirile şi suferinţele semenilor săi, căci este
conştient pe de o parte că face parte dintr-un întreg (familie, neam, popor, omenire) şi nu se poate
sustrage influenţelor primite, atmosferei spirituale în care vine la existenţă, iar pe de altă parte că
propria sa stare de bine, mântuirea şi întâlnirea cu Domnul, este condiţionată de modul cum înţelege
să-şi lucreze mântuirea sa şi a celorlalte suflete, într-o progresie ce trece prin iubirea de sine, apoi de
a aproapelui, apoi de cea a vrăjmaşului, pentru ca în final să deprindă iubirea pentru Dumnezeu şi
pentru întreaga fire; este o dragoste implicată, jertfelnică, alinând suferinţele semenilor, consolând
sufletele îndurerate şi încurajându-le prin propriul său exemplu de dăruire să nu abandoneze lupta. Sf.
Prooroc NAUM, prăznuit pe 1 decembrie, era din Elcgeseea, din seminţia lui Simeon; după Sf. prooroc
Iona a vestit că cetatea Ninive va pieri prin apă şi foc, întrucât asirienii, pocăindu-se după proorocia
lui Iona, revin apoi la faptele lor cele rele stârnind mânia lui Dumnezeu; cetatea Ninive a fost deci
distrusă când un cutremur puternic a surpat-o în iezerul de care era înconjurată, iar cealaltă parte a
cetăţii, zidită pe o înălţime, a fost mistuită de foc; Naum a vestit apoi alte evenimente ce aveau să
marcheze istoria şi a adormit la vârsta de 45 de ani, fiind înmormântat în pământul din care a odrăslit.
 NAVI - din ebraică; nume întâlnit în Vechiul Testament, cu sensul: odraslă, frumos; ca nume de botez,
este inexistent în onomastica creştin ortodoxă.
 NAZARIE - nume ebraic teofonic; nazar = consacrat Domnului; sfinţit pentru Dumnezeu; puţini prunci
sunt botezaţi în contemporaneitate cu acest frumos nume, poate şi întrucât tot mai puţine suflete Îi
sunt consacrate lui Dummnezeu de părinţi încă de la naştere.
 NĂDEJDE - provine din greacă, traduce termenul grec: Ελпίς-ίδος = nădejde; numele a ieşit din uz.
 NEAGOE Basarab, Sf. Voievod al românilor, este prăznuit pe 26 septembrie.
 NECTARIE - din latină, având sensul: deosebit de bun, plăcut ca nectarul; într-adevăr, este un nume a
cărui sonorietate este plină de dulceaţă; în antichitatea precreştină din spaţiul mediteranean
nectarul era băutura zeilor şi poate fi regăsită, sub o altă denumire, în majoritatea tradiţiilor (soma -în
tradiţia hindusă); sensul bun şi plăcut se situează la una din extremităţile între care sunt cuprinse toate
existenţele, alături de toate situaţiile şi evenimentele avându-şi obârşia în lucrarea lui Dumnezeu,
mintea omenească putându-le situa între bine şi rău; un suflet bun, şi deci plăcut, ataşat de partea
binelui, este acela care contemplând lucrarea desăvârşită a lui Dumnezeu a reuşit să distingă între
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 173
 cele două interpretări ce pot fi date unei cunoaşteri dobândite; sunt însă elemente de relaţionare,
căci nimeni nu poate avea confirmarea justeţei căii alese dacă nu o primeşte fie de la semenii săi,
fie de la Dumnezeu. Cuv. Părinte NECTARIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 5 decembrie; s-a născut
în Bitolia, din părinţi creştini; în urma unei vedenii avute de mama sa, în care Preacurata Născătore
de Dumnezeu îi porunceşte să părăsească acele locuri, fuge împreună cu părinţii din faţa agarenilor;
tatăl lui Nectarie, Pahomie, fiind bătrân, cu învoirea soţiei se retrage într-o mănăstire din apropiere,
luându-i cu el şi pe cei doi fii ai săi; Nectarie intră sub ascultarea unui bătrân monah îmbunătăţit,
numit Dionisie İagărul; călăuzit de bătrânul Dionisie, Nectarie intră în monahism; neizbutind demonii
să-l „biruie în războiul gândurilor”, aprind zavistie în inima unui alt ucenic al bătrânului Filotei (cel sub
ascultarea căruia se găsea împreună cu Dionisie, părintele său duhovnicesc); ucenicul pretindea ca
Nectarie să fie izgonit sau omorât; pentru a nu degenera conflictul, Nectarie acceptă să părăsească
aşezământul; primeşte binecuvântare să meargă la un alt bătrân, Daniil, care îl primeşte cu bucurie;
între timp Filotei moare, la adânci bătrâneţe; Dionisie îl recheamă pe Nectarie la sine şi preluând o
mică mănăstire, numită a Surdului, petrec împreună „cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu”;
fericitul Dionisie İagărul trece la Domnul la adânci bătrâneţi, fiind îngropat de Nectarie, care trece şi
el la Domnul în anul 1500 de la Hristos, după o viaţă cu adevărat cuvioasă şi sfântă; ucenicii săi îl
înmormântează în partea de miazănoapte a bisericii. În ziua de 9 noiembrie este prăznuit Sf. Ierarh
NECTARIE de Eghina, Episcopul Pentapolei, canonizat în anul 1961; s-a născut în 1846 în Selivria Traciei,
din părinţi săraci dar evlavioşi, primind la botez numele Atanasie; trimis la Constantinopol, studiază
teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi; prin rugăciune stăruitoare începe să-L descopere în inima sa pe
Hristos; la 20 de ani se stabileşte în insula Hios (Chios), după povăţuirea Duhului Sfânt, unde predă
religia la o şcoală de copii; intră în viaţa monahală „în vestita chinovie numită Noua Mănăstire” şi pe
7 noiembrie 1876, fiind tuns în monahism, primeşte numele Lazăr; mai târziu, la tunderea „în îngerescul
chip al schimniciei”, a primit numele Nectarie; în 1885 termină studiile teologice la Atena şi devine
ucenic al patriarhului Sofronie, în Alexandria; este hirotonit preot, apoi mitropolit de Pentapole, o
veche eparhie ortodoxă din Libia; a slujit mai mulţi ani ca secretar al Patriarhiei şi predicator la
Biserica Sf. Nicolae din capitala Egiptului; este pârât de zavistnici patriarhului că urmăreşte să-i ia
locul, fiind eliberat din cinstea arhierească în care se afla; doar în Dumnezeu punându-şi nădejdea,
se retrage în Atena în anul 1891; funcţionează o vreme ca predicator, profesor şi director al unei şcoli
teologice; era un adevărat isihast în inima sa, un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus; cu ajutorul mai
multor credincioşi şi ucenici, a construit între 1904 şi 1907 o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula
Eghina, unde se va retrage definitiv; a primit darul tămăduirii, mulţi bolnavi găsindu-şi alinarea cu
rugăciunile sale; a redactrat mai multe scrieri teologice, de morală şi istorie bisericească; nici acum
nu este ferit de calomnii şi clevetiri din partea multor clerici şi ierarhi greci; pe când făcea un pelerinaj
în insula Eghina îşi simte sfârşitul aproape; le spune ucenicilor că în curând va trece la Domnul; după
două luni de suferinţă îşi dă sufletul în mâinile lui Hristos, pe 8 noiembrie 1920; după 20 de ani, timp în
care multe vindecări s-au împlinit la mormântul său, trupul Sf. Nectarie este aflat întreg, nestricat;
sfintele sale moaşte au fost aşezate în biserica din Eghina; Sinodul Bisericii din Grecia l-a declarat sfânt
în 1961, iar mormântul său din insula Eghina este cel mai iubit loc de pelerinaj din Grecia.
 NEDELEA - provine din slavonă şi are înţelesul: Duminecă; înainte vreme, făcea referire la sărbătoarea
reprezentată pentru părinţii săi de venirea unui prunc pe lume; se regăseşte în prezent îndeosebi ca
patronimic, şi cu varianta Nedeleanu, transmiţându-se pe linie bărbătească în virtutea calităţii de a
reprezenta apartenenţa la o familie, la un neam.
 NEOFIT - din gracă; νεόφυτος = nou convertit, cu referire explicită la creştinism = un nou adept al
creştinismului; numele, ieşit treptat din uz, a avut o răspândire limitată în onomastica românească,
inclusiv în mediul monahal; se poate afirma existenţa unei legături imediate cu starea de fapt, căci
abandonarea acestui nume a venit odată cu împământenirea creştinismului pe aceste meleaguri,
când succesiunea generaţiilor s-a petrecut sub semnul Crucii; convertirea poporului român implică
apartenenţa fiecărui suflet în parte la credinţa creştină, odată ce botezul pruncilor exclude opţiunea
explicită a fiecăruia, fiind de fapt o modalitate de conservare a spiritului, a duhului ce defineşte un
întreg neam, o legătură niciodată pusă sub semnul întrebării în succesiunea generaţiilor; este şi
recunoaşterea valorilor pe care se temeiniceşte existenţa unui întreg, până nu de mult indivizibil;
românii, după lucrarea Sf. Ap. Andrei, au rămas creştini, de aceea nici nu au putut fi găsiţi printre
români, până de curând, nou convertiţi; românul poate renunţa la calitatea sa de creştin fie explicit,
fie prin comportament, însă problema convertirii nu se mai pune. Sf. Mc. NEOFIT este prăznuit pe 21
ianuarie (vezi şi Achila); s-a născut în Bitinia din părinţi creştini, Teodor şi Florenţia; la 10 ani este dat la
învăţătură; hrana primită de la părinţi o împărţea cu copiii săraci din şcoală, el rămânând adesea
flămând; copil fiind, rugându-se la poarta dinspre răsărit a cetăţii, lovea cu mâna o piatră din care
izvora apă limpede, astâmpărându-şi setea el şi „ucenicii” lui; maicii sale Florentia i se descoperă în
vis darul primit de copilul ei; rugându-se să-i fie confirmat visul, vede un porumbel alb care, coborând

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 174

 din înălţime pe patul lui Neofit, grăia cu glas omenesc: „Sunt trimis de Mântuitorul, ca să-ţi păzesc
patul tău fără prihană”; se spune în Vieţile Sfinţilor că şocul este atât de puternic încât Florenţia
moare; venind Teodor, bărbatul femeii, Neofit, fiul său îi spune cu ingenuitatea şi nevinovăţia copilului
călăuzit de Duhul Sfânt: „De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit tare” şi apoi,
luând-o de mână, zice: „Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul” şi aceasta într-adevăr se scoală;
după o vreme porumbelul care veghea în toată vremea la patul lui îi spune: „Ieşi, Neofite, din casa
tatălui tău, şi vino după mine”; sărutându-şi părinţii, urmează porumbelul în muntele Olimpului; intrând
într-o peşteră arătată de porumbel, găseşte acolo un leu, căruia îi porunceşte: „Ieşi de aici şi caută
altă peşteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”; leul se supune şi sfântul rămâne în peştera
unde este hrănit de sfinţii îngeri; primind poruncă de la Domnul, peste un an coboară în cetatea
Niceea pentru a-şi petrece părinţii pe ultimul drum; împarte săracilor averea rămasă de la părinţi şi
revine la petrecerea sa din muntele Olimpului; era în timpul stăpânirii lui Diocleţian în Răsărit (284-305)
şi Maximian în Apus (286-305), în acea vreme Deciu şi Uar fiind guvernatori în Bitinia; era în timpul
prigoanei pornite împotriva Bisericii lui Hristos; Deciu vine în Niceea şi porunceşte ca toţi cetăţenii să
se adune şi să aducă jertfă zeilor; la acel diavolesc praznic Neofit este adus de îngeri şi, din mijlocul
târgului, denunţă „rătăcirea şi înşelarea necuratei credinţe” în zei; poruncindu-i-se să aducă jertfă,
Neofit spune: „Bărbaţilor cei orbiţi cu nedumnezeirea şi cuprinşi cu nevederea, pocăiţi-vă şi vă izbăviţi
de întunericul acesta; veniţi la adevărata lumină a lui Hristos Dumnezeu şi vă luminaţi cu Sfântul
Botez, ca să câştigaţi viaţa veşnică”; este prins, spânzurat pe un lemn şi sfâşiat cu unghii de fier; în
chinuri fiind, sfântul nu spunea decât: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi, îndemnat să aducă jertfă
pentru a-şi scăpa viaţa, cânta: „De voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele,
căci Tu cu mine eşti, Doamne!”; este coborât de pe lemn, legat şi întemniţat; spunându-i a doua zi
împăratului că a fost prins un tânăr creştin care nu se închină zeilor, ci răbdă cu mult curaj chinurile,
ighemonul primeşte poruncă să-l ardă de viu împreună cu ţoţi cei ce-L mărturisesc pe Hristos; Deciu,
împreună cu Uar, îl închid într-un cuptor încins, unde Neofit petrece trei zile şi trei nopţi, fără a fi însă
vătămat; deschizând peste trei zile cuptorul, văpăile izbucnesc în afară arzând mulţime de păgâni;
este apoi osândit să fie dat fiarelor spre mâncare, asmuţind asupră-i un urs, apoi o ursoaică de doi
ani, care se închină însă la picioarele sfântului fără a-l vătăma; nici leul înfometat veme de cinci zile
nu-l răneşte, plecându-şi supus capul şi lingându-i picioarele; Neofit recunoaşte în el leul „evacuat”
odinioară de dânsul din peşteră; în final, străpuns cu ţepuşe de fier, moare împuns în piept cu suliţa.
 NEON/NEONILA - sunt nume a căror origine nu a fost desluşită şi nici nu sunt folosite în onomastica
românească, dar au fost nume de botez ale unor prea cinstiţi Sfinţi Părinţi. Astfel, Sf. Mc. NEON este
pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 24 aprilie (vezi Sf. Mc. Evsevie), iar Sf. Mc. NEONILA este prăznuit în
calendarul creştin ortodox pe 16 ianuarie (vezi Elasip).
 NESTOR - din greacă; are sensul: călător; sugerează caracterul tranzitoriu al existenţei, reamintindu-i
sufletului că este călător pe pământ, că aici n-are casă statornică; dinamismul implicit sugerează că
sufletul încă n-a ajuns la capătul călătoriei sale în trup, că are încă de parcurs o cale, pe parcursul
căreia se va confrunta cu o sumă de evenimente care, depăşite fiind, îl vor proiecta către acel hotar
intuit la capătul drumului, dincolo de care se va regăsi în tărâmul părăsit odinioară pentru a-şi începe
călătoria iniţiatică prin lume. Sf. Mc. NESTOR este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 27 octombrie;
păgânul împărat Maximian, venind în cetatea Solunului, îl întemniţează pe Sf. Dimitrie; cu această
ocazie s-au organizat jocuri publice în care un luptător din neamul vandalilor, Lie, este pus să lupte
cu creştinii prinşi; învingându-i, îi arunca de pe un pod în suliţe, omorându-i; văzând cum sunt ucişi
creştinii puşi să lupte cu barbarul, un privitor, Nestor, se mâhnea; merge deci în temniţă şi îl roagă pe
Sf. Dimitrie să-i ajute cu sfintele sale rugăciuni să-l învingă pe Lie; Sf. Dimitrie îl însemnează pe frunte cu
semnul Sfintei Cruci şi prooroceşte: „Pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi”; însemnându-se deci
Nestor cu semnul crucii şi rugându-se: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”, îl biruie pe puternicul Lie,
aruncându-l de pe acelaşi pod în suliţe; o neaşteptată şi nesperată biruinţă, care însufleţeşte creştinii
din Solun şi-i încurajează să strige: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie!”; dar împăratul, mâniindu-se,
porunceşte ca Nestor să fie prins şi, aflând că marele mucenic Dimitrie, prin rugăciunile sale, este de
facto pricinuitorul morţii lui Lie, porunceşte ca amândoi să fie ucişi; Sf. Dimitrie este ucis cu suliţa, iar lui
Nestor îi este tăiat capul. Tot pe 27 octombrie este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi Cuv. NESTOR, cronicar
al Rusiei; s-a nevoit în mănăstirea Pecersca; a scris despre întemeierea vieţii duhovniceşti în mănăstiri,
adică despre „întemeierea şi îndreptarea după rânduială a vieţii monahale în Rusia, rânduială sădită
ca în Rai în Sfânta Mănăstire Pecersca”; încă de la 17 ani a deprins rânduiala călugărească (curăţia
trupului şi a sufletului, smerenia, ascultarea, multa postire, rugăciunea neîncetată, privegherea de
toată noaptea, sărăcia de bunăvoie), cei care l-au îndrumat fiind Cuv. Antonie şi fericitul Teodosie,
întemeietorul unei mănăstiri; după moartea celor doi civioşi părinţi, Cuv. Ştefan, egumenul mănăstirii
Pecersca, îl primeşte în rândul monahilor; hirotonit diacon, şi îndeletnicindu-se cu scrisul, s-a mutat la
Domnul la adânci bătrâneţi.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 175
 NICANDRU - din greacă, din termenul grec pentru biruinţă, nike; nume purtat de mulţi martiri creştini
în spaţiul apusean, îndeosebi dintre cei ce făceau parte din trupele romane de elită; are semnificaţia
biruitor, victorios şi pune în lumină o evoluţie sufletească, o trecere de la sensul termenului în lume
(victoria într-o confruntare armată) la biruinţa asupra propriului sine şi asupra patimilor de care sufletul
omului este parazitat după căderea din Grădina Edenului şi îndepărtarea sa de Dumnezeu. Sf. Mc.
NICANDRU este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 15 martie şi a trăit în Egipt, în timpul domniei lui Diocleţian
(284-305); întărit de Dumnezeu, el singur aducea noaptea trupurile sfinţilor mucenici şi, învelindu-le în
pânze curate, le îngropa; observat şi pârât de un închinător la idoli, este prins şi, „muncit”, răbdând
cu bărbăţie şi bucurie chinurile pentru Hristos; este jupuit de piele şi primeşte muceniceasca moarte
prin tăierea capului. Sf. Mc. NICANDRU împreună cu Sf. Mc. Marcian sunt prăznuiţi pe data de 8 iunie.
 NICANOR - limba de provenienţă, greacă: Νιχāνωρ; din νίχη (victorie, biruinţă) + άνορος = precoce;
are sensul victorios; nu se mai uzitează în prezent ca nume de botez; descrie disponibilitatea spre o
biruinţă duhovnicească precoce, un suflet ce nu şovăie în credinţa sa.
 NICETA - din greacă, derivat poate tot din nike = biruinţă; este un nume rar întâlnit chiar şi în vechime.
Sf. Ier. NICETA Remesianul este prăznuit pe 24 iunie; a fost episcop de Remesiana, în sudul Dunării,
vreme de aproape 50 de ani, între 364 şi 414; s-a învrednicit pentru viaţa sa îmbunătăţită de treapta
arhieriei, semănând cuvântul Evangheliei în Dacia mediteraneană; a creştinat mulţi dintre păgânii
care adesea invadau această parte a lumii; a compus multe cântări spre slava Sfintei Treimi, una
dintre cele mai frumoase fiind Te Deum laudamus, adică „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, care de
atunci şi până în zilele noastre se cântă în Biserica Ortodoxă; a scris o carte de învăţătură intitulată
Catehism, citită în biserică îndeosebi de cei ce se pregăteau pentru primirea Sfântului Botez (poate
că de folos le-ar fi şi aşa-zişilor creştini ce-şi asumă astăzi vrednicia de naşi, pentru ca, înainte de a
promite a se aventura în călăuzirea tinerelor vlăstare ale neamului pe cărările mântuirii, aceasta fiind
în fapt menirea naşilor, să o citească); toate scrierile sale au avut un pronunţat caracter catehetic şi
misionar; Sf. Paulin de Nola vorbeşte despre Sf. Niceta, contemporan cu el; însă despre viaţa sfântului
nu se cunosc prea multe; a trecut la cele veşnice la adânci bătrâneţi, la începutul sec. al V-lea.
 NICHIFOR - din greacă; Νιχήφορος; νίχη (victorie, biruinţă) + φορος = victorios, biruitor; nume de
botez rar utilizat în prezent, deşi neamul nostru se declară creştin ortodox în proporţie de cca. 80-85%.
Sf. Mc. NICHIFOR este prăznuit pe 9 februarie; a trăit în Antiohia Siriei, fiind prieten cu preotul
Saprichie, între care însă zavistnicul vrăjmaş” a semănat vrajbă şi ură; venindu-şi în fire, Nichifor roagă
nişte cunoscuţi să-i ceară preotului Saprichie iertare din partea lui, dar acesta nu-l iartă; văzând că
mijlocitorii trimişi de el în trei rânduri nu reuşesc să-i dobândească iertarea fostului său prieten, merge
şi, căzându-i la picioare, sp[une: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”; însă nici aşa nu
reuşeşte să mişte inima împietrită a fostului său prieten; împăraţii Valerian şi Galeriu încep prigoana
împotriva creştinilor şi Saprichie preotul este prins şi supus la chinuri; este osândit la moarte prin tăierea
capului; pe calea spre locul de osândă este întâmpinat de Nichifor care, aruncându-se la picioarele
sale, spune: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit!”; însă „inima fiindu-i cuprinsă de răutate
diavolească” nu-i răspunde nici prima, nici a doua oară; nedumeriţi de insistenţa lui, prigonitorii îl
întreabă pentru ce doreşte să se împace cu un om care, după moarte, nu-l mai poate cu nimic
vătăma; Sf. Nichifor răspunde că doar Dumnezeu ştie ce cere el de la mărturisitorul lui Hristos;
poruncindu-i prigonitorii să-şi plece genunchii pentru a-i tăia capul, Saprichie se decalră gata să
jertfească zeilor, lepădându-se de viaţa cea veşnică pentru cea vremelnică; văzând că Saprichie se
leapădă de Hristos şi de viaţa veşnică în schimbul acestei vieţi trecătoare, Nichifor strigă către călăi:
„Eu sunt creştin şi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de care Saprichie s-a lepădat! Deci tăiaţi-mă pe
mine în locul lui!” Saprichie este eliberat potrivit poruncii ighemonului, iar lui Nichifor îi este tăiat capul.
Un alt Sf. Mc. NICHIFOR este prăznuit în ziua de 5 aprilie împreună cu cinci alţi cuvioşi ce au mucenicit
alături de dânsul (vezi Agatopod). În ziua de 2 iunie este prăznuit Sf. NICHIFOR Mărturisitorul, Patriarhul
Constantinopolului; s-a născut în Constantinopol din părinţi binecredincioşi, Teodor şi Evdochia; tatăl
său, în vremea lui Constantin Copronim, a pătimit pentru cinstirea sfintelor icoane şi „s-a învrednicit
de cununa mărturisirii”; a fost surghiunit mai întâi şi întemniţat într-o cetate numită Molina, apoi a
pătimit şase ani în Niceea, unde a trecut la Domnul „spre veşnica şi fericita viaţă”; în acest răstimp,
fiul său Nichifor se îndeletnicea cu filosofia, fiind numit apoi la curtea împărătească în dregătoria
avută mai înainte de părintele său; fericita Evdochia, mama sa, intră într-o mănăstire de femei şi
trece la Domnul la adânci bătrâneţi; după moartea lui Leon, fiul lui Constantin Copronim, s-a întrunit
un Sinod la Niceea împotriva eresului iconoclast şi unde fericitul Nicolae, pe vremea aceea mirean, a
contribuit prin adânca sa cunoaştere la înţelegerea şi corecta interpretare a pasajelor din Sfânta
Scriptură aflate în dispută; confruntat cu neorânduiala din cetate şi palatele împărăteşti, se retrage
într-un loc liniştit, lângă Bosfor, slujind lui Dumnezeu în post şi rugăciune; încă nefiind monah, zideşte
biserică şi întemeiază o mănăstire, unde va petrece mulţi ani; trecând la Domnul Tarasie, patriarhul
Constantinopolului, Nichifor este înscăunat patriarh (încă mirean fiind!); după perindarea mai multor
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 176
 împăraţi, după războiul cu bulgarii, pe tronul Bizanţului urcă -însă pentru puţină vreme- Stavrichie, fiul
împăratului ucis în război, apoi Mihail Rangave, izgonit după doi ani de Leon Armeanul, care trece de
partea ereticilor; în catedrala Sfânta Sofia, în momentul încoronării lui Leon, care la început simula
dreapta credinţă, patriarhul a avut viziunea prefacerii într-o coroană de spini a coroanei împărăteşti,
înţepându-i mâinile; după încoronare, Leon trece făţiş de partea iconoclaştilor, hulind sfintele icoane;
reuşeşte să atragă de partea sa, măgulindu-i, mulţi episcopi şi preoţi, îndepărtaţi din diferite pricini de
la slujirea Sfântului Altar; convoacă apoi în Constantinopol un Sinod şi arestează toţi episcopii care,
potrivit obiceiului, au mers mai întâi să se închine patriarhului Nichifor; prinşi şi întemniţaţi, de teama
represaliilor mulţi trec de partea ereticilor; patriarhul Nichifor îi convoacă apoi în biserica Sfânta Sofia
pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardelor, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al Amoreii, Mihail al Senadului,
Teofilact al Nicomidiei, Petru al Niceei, şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi; în Vieţile Sfinţilor este reprodusă pe larg
înfruntarea dogmatică dintre patriarh şi împăratul Leon Armeanul, iar referitor la sfintele icoane,
argumentele fiecăreia dintre cele două părţi; despre cele spuse în favoarea cinstirii sfintelor icoane,
precum şi răspunsul ereticilor, se vorbeşte în Vieţile Sfinţilor la Nichita Mărturisitorul şi la Teodor Studitul;
episcopii care-l însoţeau pe Nichifor sunt întemniţaţi în diverse locuri, patriarhul fiind lăsat, până la o
vreme, în scaun; neputându-l îndupleca să se alăture rătăcirii sale, împăratul trimite un patriciu numit
Toma, care îi interzice să mai slujească în Sfânta Sofia sau să mai predice poporului; este anatemizat
împreună cu dreptcredincioşii patriarhi care l-au precedat în scaun: Tarasie şi Ghermano; este urcat
pe o corabie şi dus în Hrisopoli, într-o mănăstire dintr-un loc numit Volus; de aici este apoi trimis în
insula Proconis, la o mănăstire a Sf. M. Mc. Teodor; petrece 13 ani în surghiun trecând apoi la Domnul;
trupul său a fost îngropat în biserica Sf. M. Mc. Teodor; după ce a încetat eresul iconoclast, cinstitele
sale moaşte sunt aduse la Constantinopol în vremea lui Mihail, fiul lui Teofil, şi a maicii sale Teodora, şi
sunt depuse în biserica Sfânta Sofia.
NICHITA - din greacă; aceeaşi rădăcină; Νιχήτης = biruitorul; pronume arhaic atestat în Dacia încă
din sec. IV; este varianta daco-latină a termenului grec pentru victorie, nike; sub această formă a
intrat în onomastica românească, probabil pe linie slavonă; prezent ca nume de botez la persoane
de vârsta a doua; rar folosit în prezent la botezul pruncilor, poate şi pentru rezonanţa sa slavă. Fericitul
NICHITA Ascunsul, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 9 septembrie, s-a născut în Constantinopol din părinţi
credincioşi şi de neam bun; a primit la botez numele Hartularie; se spune că atât de puternică îi era
credinţa încât uşile bisericii se deschideau singure când venea în miez de noapte la rugăciune; se
spune că un diacon, Sozont, învrăjbindu-se cu un preot şi preotul murind fără a se împăca, este trimis
de un stareţ sporit în fapte bune şi înţelpciune la Constantinopol unde, stând noaptea în faţa bisericii
Sfânta Sofia, întâiului venit să i se închine, spunându-i pricina, să-i înmâneze o scrisoare pecetluită prin
care îl ruga să-l ajute călăuzindu-l pentru ispăşirea păcatului său; venind fericitul Nichita, diaconul
Sozont i se închină, înmânându-i scrisoarea de la stareţ; diaconul este martor la deschiderea uşilor
bisericii când Nichita, rugându-se, ridică mâinile şi rosteşte: „Deschide lor, Doamne, uşa milostivirii
Tale”; stând diaconul în pragul bisericii, cum i se poruncise, vede un sfeşnic coborând şi luminând
toată biserica şi uşile altarului deschizându-se singure; merg apoi la biserica Maicii Domnului unde
scenariul se repetă; asemenea şi la biserica Vlahernei; aici are viziunea a două cete de preoţi, în
veşminte albe şi negre, ieşind din altar şi un diacon luminos tămâind toată biserica; este îndemnat de
Nichita să intre fără teamă în biserică şi privind cetele preoţilor să vadă dacă-l recunoaşte pe cel cu
care avea vrajbă; îl recunoaşte şi diaconul cel luminos îi spune preotului: „Nichita Hartularie stă afară
şi te cheamă la dânsul”; şi, venind preotul, Nichita îi spune: „Cucernice preot, să vorbeşti cu fratele
tău, diaconul (cu Sozont, adică) şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi”; astfel, plecându-şi
amândoi genunchii, au dezlegat vrajba dintre ei, iar preotul, intrând în biserică, uşile s-au închis în
urma lui. Sf. M. Mc. NICHITA Romanul (†372) este prăznuit pe 15 septembrie; s-a născut în Tara goţilor,
în stânga Dunării; a fost botezat de Teofil, episcopul goţilor, cel care a participat la întâiul Sinod de la
Niceea; Atanaric, conducătorul goţilor, începe să prigonească şi să omoare creştinii; între goţi se iscă
atunci dezbinare, o parte avându-l povăţuitor pe Fritigern (369-380), iar cealaltă parte pe păgânul
Atanaric (367- 381); la început biruinţa înclină de partea lui Atanaric, care cere sprijin împăratului
semiarian Valens; dar creştinii reuşesc să biruie oastea lui Atanaric; după moartea episcopului Teofil
(†383), la scaunul episcopal vine Ulfila, cel care a tălmăcit în limba goţilor Scriptura, precum şi multe
alte cărţi din greacă; Atanaric revine şi, pentru a-şi răzbuna umilinţa înfrângerii, începe o cumplită
prigoană împotriva creştinilor; Nichita împotrivindu-se, îl înfruntă şi Atanaric porunceşte să fie omorât;
este bătut, îi sunt rupte mădularele şi, aruncat în foc, trupul mucenicului nu este mistuit; este luat în
ascuns de un anume Marian, în Cilicia, din cetatea Mopsuestia, care îl îngroapă cu mare cinste pe
moşia sa; credincioşii zidesc apoi o biserică în numele sfântului, unde sunt depuse sfintele lui moaşte;
Marian ia din moaştele sfântului un deget, pentru binecuvântarea casei lui; apoi fericitul Auxentiu,
zidind biserica Sf. Mc. Tarah, Prov şi Andronic, dorind cetăţenii să aibă o parte din moaştele sfântului,
deschid mormântul; dar mâna unuia dintre cei ce s-au atins de sfintele moaşte se usucă şi episcopul

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 177

 cunoaşte astfel că Dumnezeu nu voieşte ca moaştele sfântului să fie împărţite şi strămutate din acel
loc; şi, spunând episcopul: „Sf. Mc. Nichita, mai lesne îţi este ţie a tămădui decât a vătăma”, mâna
celui ce s-a atins de sfintele sale moaşte s-a vindecat. Cuv. NICHITA Mărturisitorul este prăznuit pe 3
aprilie; s-a născut în Cezareea Bitiniei din părinţi dreptcredincioşi; la numai 8 zile de la naştere mama
sa trece la Domnul, tatăl, Filaret, se călugăreşte, iar copilul intră în grija bunicii sale din partea tatălui;
crescând, este la început paracliser, uceniceşte la un sihastru cu numele Ştefan, după care intră în
mănăstirea Midichiei, zidită de Cuv. Nichifor, unde va deveni egumen; mai apoi Preasfinţitul Tarasie,
patriarhul Constantinopolului, îl hirotoneşte preot; sub călăuzirea sa mănăstirea a prosperat; avea sub
ascultare ca la 100 de fraţi, printre care şi fericitul Atanasie; acesta primeşte de la Nichifor şi Nichita
slujba de iconom; după o vreme, trecând Nichifor şi Atanasie la Domnul, mănăstirea rămâne în grija
lui Nichita care, la rugămintea fraţilor, primeşte egumenia, urmându-i Sfântului Nichifor; era în vremea
când eresul iconoclast încă tulbura pacea Bisericii; cei susţinuţi de către Leon Isaurul şi de patriarhul
Atanasie (altul, nu cel numit mai sus), ridicat în scaunul arhieresc după izgonirea dreptcredinciosului
Gherman, se leapădă inclusiv de Preacurata Fecioară Maria, despre care spuneau că prin nimic nu
se mai deosebea de celelalte femei după Naşterea Domnului Iisus; după ce hulitorul Leon piere în
chinuri, tronul este luat de fiul său, Leon, al patrulea cu acest nume, iconoclast ca şi părintele său
(nume parcă predestinat să fie purtat de ereziarhi); după grabnica sa moarte, tronul este luat de
Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mare, Constantin; convocându-se cel de-al VII-lea Sinod,
erezia iconoclastă este condamnată şi se readuce pacea în Biserică; după o scurtă perioadă de
acalmie, continuată sub Nichifor şi Mihail, la tron vine un alt împărat Leon, al cincilea cu acest nume,
supranumit Armeanul, care pentru a nu-şi dezminţi numele revigorează erezia iconoclastă; în Vieţile
Sfinţilor este relatată apoi întâlnirea dintre Leon Armeanul şi Patriarhul Nichifor cu întreg sfinţitul sobor,
cuvântul Sfinţilor Părinţi Emilian, episcopul Cizicului, Teofilact, episcopul Nicomidiei, Eftimie, episcopul
Sardichiei şi Sf. Teodor, egumenul mănăstirii studiţilor, precum şi replica răucredinciosului Leon, care
trimite toţi arhiereii în surghiun, înălţându-l pe tronul patriarhal pe un anume Teodot, poreclit Casiter,
care era mirean(!); Leon Armeanul şi „patriarhul” Teodot întrunesc apoi o adunare legitimând eresul
iconoclast; egumenii mănăstirilor, printre care şi Nichita, sunt chemaţi şi, neputând fi convinşi să se
alăture rătăcirii iconoclaste, sunt întemniţaţi; Nichita este surghiunit în cetatea Masaleon, din răsărit,
călătorie chinuitoare pentru bătrânul monah, întreprinsă pe timp de iarnă; egumenii sunt rechemaţi
din surghiun şi întemniţaţi; sunt amăgiţi, printr-o fariseică bunăvoinţă, şi primesc să se împărtăşească
împreună cu Teodot şi ceilalţi rătăciţi cu Sfintele Taine; eliberaţi fiind, căutau să-l convingă şi pe Cuv.
Nichita să primească împărtăşirea cu Teodot; primeşte, însă căindu-se pentru slăbiciunea sa, merge
pentru o vreme în insula Proconis, de unde revine pentru a învăţa poporul din Bizanţ dreapta credinţă
şi cinstirea sfintelor icoane; este chemat de împărat, reproşându-i-se că nu s-a întors la mănăstirea sa,
asemenea tuturor celorlalţi egumeni; este din nou trimis în surghiun în insula numită după Sf. Glicheria,
unde era zidită o biserică şi o mănăstire încredinţată de eretici unui famen cu numele Antim, care îl
închide într-o temniţă; înainte de a fi trimis în al doilea surghiun, a fost în paza unui anume Zaharia,
om blând şi dreptcredincios, care îi face detenţia pe cât posibil suportabilă; Zaharia, trimis cu treburi
împărăteşti în Tracia, cade în mâinile barbarilor; Cuv. Nichita se roagă pentru grabnica sa eliberare şi,
făcându-se pace între greci şi barbari, se procedează la cuvenitul schimb de prizonieri; însă Zaharia,
cunoscut fiind de împărat ca adept al cinstirii icoanelor, nu este nominalizat printre cei a căror
eliberare este solicitată; după ce toţi ceilalţi greci luaţi în robie sunt eliberaţi, conducătorul barbarilor
are o întrevedere cu Zaharia în urma căreia îl eliberează şi merge în insula unde Nichita îşi petrecea
exilul în temniţă; este eliberat după şase ani, la moartea lui Leon Armeanul, ucis de proprii săi ostaşi;
când tronul Bizanţului este luat de Mihail, „cel din Amoreea”, numit Travlos, sau Valvos; peste puţină
vreme, Cuv. Nichita este răpus de boală, de suferinţele şi toate ostenelile îndurate în vremea exilului.
Cuv. NICHITA Zăvorâtul din Pecersca, episcopul marelui Novgorod, pomenit în Vieţile pe 31 ianuarie,
a fost monah în mănăstirea Pecersca în vremea Cuv. egumen Nicon; dorind însă cu ardoare să se
nevoiască în singurătate, nu ţine cont de sfatul egumenului, care îi spune că nu este încă pregătit, şi
se zăvorăşte în chilia lui; este ispitit de un diavol căruia, arătându-i-se în chip de înger, i se închină; la
îndemnul acestuia nu se mai nevoieşte cu rugăciunea, sârguindu-se însă cu cititul cărţilor cuprinse în
Vechiul Testament, diavolul stându-i alături şi „rugându-se” pentru el; deprinde pe de rost Facerea,
Ieşirea, Leviticul, Numerii, Judecătorii, proorociile, nesuferind să vadă Evangheliile şi Epistolele Sfinţilor
Părinţi; aşa au cunoscut fraţii că este înşelat de vrăjmaş şi, întrebându-l din Vechiul Testament, Nichita
jura însă că nu-l citise niciodată; cu rugăciunile fraţilor este eliberat de acel diavol; venindu-şi în fire şi
pocăindu-se, primeşte mai târziu scaunul episcopal al Novgorodului; s-a mutat la Domnul în data de
31 ianuarie, în anul 6606 (1098 d. Hr); după 453 de ani, în anul 7059 (1551 d. Hr.), în zilele mitropolitului
Macarie, arhiepiscopul marelui Novgorod, moaştele sale găsite în mormânt au fost aflate nestricate.
Cuv. NICHITA Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului, este prăznit pe 28 mai; lepădându-se de lume şi,
prin viaţa sa îmbunătăţită plăcându-İ lui Dumnezeu, este ridicat în scaunul arhieresc al Calcedonului;
cum atât de frumos se spune despre el în Vieţile Sfinţilor, a fost „tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 178
 şi izbăvitorul năpătuiţilor”; a mărturisit dreapta credinţă în vremea întăririi eresului iconoclast, sub Leon
Armeanul; pentru dreapta credinţă a pătimit izgoniri, numeroase defăimări şi chinuri; după multe-i
osteneli ca mărturisitor a trecut în pace la Domnul; a fost preamărit de Dumnezeu în ceruri, la sfintele
sale moaşte împlinindu-se multe minuni şi tămăduiri.
 NICODIM - din greacă; aceeaşi rădăcină: νίχη = victorie (biruinţă); victoria poporului, nike + demos
(popor); se regăseşte îndeosebi în mediul monahal şi la persoane în vârstă din mediul rural. În ziua de
14 iulie este prăznuit Sf. NICODIM Aghioritul; în 1749 a văzut lumina zilei în insula Naxos, din arhipelagul
Cicladelor; la botez a primit numele Nicolae; de copil s-a dedicat lecturii, fiind dăruit cu o inteligenţă
vie; la 16 ani este trimis la Smirna, la un dascăl numit Ierotei; învaţă franceza, latina, studiază scrierile
Sf. Părinţi, aghiografia, devenind un profund teolog; după 4 ani petrecuţi la Smirna, refugiindu-se din
faţa năvălirii turcilor care masacrau grecii din regiune, revine în insula Naxos; aici se întâlneşte cu
Sfinţii Părinţi Grigorie, Nifon şi Arsenie, alungaţi din Sfântul Munte în urma controversei „colivarilor”, cei
ce susţineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucât este ziua Învierii Domnului; este iniţiat în
viaţa monahală, în practica ascezei şi rugăciunii inimii; merge apoi să-l întâlnească pe mitropolitul
Macarie al Corintului, unde îl întâlneşte şi pe vestitul sihastru Silvestru din Cezareea; primind de la
acesta o scrisoare de recomandare, în 1775 vine în Muntele Athos şi intră în mănăstirea Dionisiu, unde
la puţin timp este făcut rasofor sub numele Nicodim; Macarie din Corint îl însărcinează cu pregătirea
pentru tipar a Filocaliei, lucrare pentru săvârşirea căreia se retrage într-o chilie din Karyes; a studiat
pregătind pentru tipar şi alte scrieri, Everghetinos şi „Tratatul despre Sfânta Împărtăşanie” scris de Sf.
Macarie; aflând de Sf. Paisie din Moldova, şi sperând a-l cunoaşte, se îmbarcă pe o corabie, însă o
furtună îl împiedică să-şi ducă proiectul la bun sfârşit; dorind să se dedice total rugăciunii în linişte,
pleacă din mănăstirea Dionisiu şi se retrage mai întâi la Karyes, apoi la schitul Capsala aparţinând de
mănăstirea Pantocrator; cuviosul Arsenie din Peloponez, revenind la Muntele Athos, se aşează şi el la
schitul Capsala, iar fericitul Nicodim îi devine ucenic; în 1872 Nicodim se retrage într-o insulă aproape
pustie, lângă Eubeea; aici, la sugestia episcopului Ierotei din Euripos, scrie cea mai importantă operă
a sa: „Manualul sfaturilor bune”, sau „Paza celor cinci simţuri”, o amplă sinteză a învăţăturilor Sfinţilor
Părinţi; revine în Athos unde primeşte „marea schimă şi culionul Sf. Teonas din Capsala”; Sf. Macarie îi
încredinţează sarcina traducerii şi pregătirii operelor complete ale Sf. Simeon Noul Teolog, precizând
că nu doar călugării se pot zidi citind aceste scrieri, ci şi laicii râvnitori; redactează apoi un „Îndreptar
de spovedanie”, iar la rugămintea ieromonahuli Agapie din Peloponez traduce împreună cu câţiva
caligrafi o antologie a Sfintelor Canoane, numită Pidalion, adică „îndreptar”; pregăteşte pentru tipar
scrierile Sf. Grigorie Palama, lucrare distrusă la Viena în timpul războiului; face un vast comentariu al
Epistolelor Sf. Ap. Pavel, după Sf. Teofilact al Bulgariei; scrie un comentariu la cele nouă cântări ale lui
Moise, intitulat „Grădina Harului”; a editat „Noul martirologiu”, o culegere a vieţilor sfinţilor martirizaţi
de turci; pentru educatia poporului scrie un „Manual al bunelor maniere creştine”; după vârsta de 57
de ani, slăbit şi bolnav, redactează Sinaxarul, în care sunt cuprinşi toţi sfinţii Bisericii; în 1808 termină
ultima sa operă, un comentariu la canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului; bolnav şi tot mai slăbit,
simţindu-şi apropiatul sfârşit, îşi dă sufletul în mâinile Domnului în zorii zilei de 14 iulie 1809; în Nota ce
însoţeşte viaţa Cuv. Nicodim Aghioritul sunt enumerate cele 25 de lucrări ale sale şi anul apariţiei lor.
Cuv. NICODIM cel sfinţit de la Tismana, prăznuit pe 26 decembrie, s-a născut în Prilep, în sudul Serbiei,
în anul 1320; după ce învaţă carte se dedică vieţii monahale în mănăstirea Hilandar din Muntele
Athos; aici primeşte „îngerescul chip”, fiind numit mai târziu egumen al mănăstirii şi proto-epistat în
conducerea Muntelui Athos; a fost un iscusit dascăl al rugăciunii lui Iisus, un adânc teolog şi părinte
duhovnicesc; împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie a mijlocit împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe
cu Patriarhia Ecumenică; în urma unei descoperiri dumnezeieşti vine cu mai mulţi ucenici din Muntele
Athos şi întemeiază în sudul Dunării două mici aşezări monahale, Mănăstiriţa şi Vratna; în 1366 trece în
Ţara Românească; aici, cu sprijinul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu Vodă (1377-1384),
pecum şi a siihaştrilor din partea locului, întemeiază mănăstirea Vodiţa, pe valea râului cu acelaşi
nume, şi o biserică din piatră cu hramul Sf. Antonie cel Mare, sfinţită în 1369; apoi, între 1377-1378, cu
sprijinul domnitorilor Radu I şi Dan I, înalţă pe valea râului Tismana, în locul numit Cascade, mănăstirea
Tismana; întemeiază aici o vestită şcoală de caligrafi şi copişti, renumită în peninsula Balcanică; a
întreţinut o susţinută corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, Serbia, precum şi cu patriarhul
Eftimie al Târnovei; a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, izgonind diavolii şi tămăduind
bolile şi neputinţele; la bătrâneţe încredinţează conducerea celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana,
unui ucenic al său, ieromonahul Agaton, şi se retrage într-o peşteră din preajma mănăstirii; către
sfârşitul sec. XIV, Nicodim împreună cu câţiva ucenici întemeiază pe valea Jiului mănăstirea Vişina cu
hramul Sfânta Treime, iar în anul 1400 mănăstirea Prislop, în ţinutul Hunedoarei, numită şi Silvaşul de
Sus; ajutat fiind de Mircea cel Bătrân, scrie în această mănăstire, între anii 1404 şi 1405, un Evangheliar
slavon, păstrat până în ziua de azi; Sf. Nicodim trece la Domnul pe 26 decembrie, în anul mântuirii
1406, sfintele sale moaşte fiind depuse la mănăstirea Tismana; un domnitor al Tării Româneşti, dorind

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 179

 să-i strămute moaştele în Bucureşti, Sf. Nicodim se arată într-o vedenie egumenului şi unuia dintre
călugări şi, exprimându-şi dezacordul, le porunceşte ca moaştele sale să fie ascunse, încuviinţând ca
numai un deget să fie păstrat într-un vas de cositor, împreună cu crucea de plumb purtată de el la
gât; multă vreme doar acel egumen şi acel călugăr au ştiut unde-i sunt ascunse moştele, însă urma
lor avea să se piardă în zvârcolirile istoriei.
 NICOLAE - din greacă; νίχη (victorie, biruinţă) + λαος (popor) = biruinţa poporului, izbânda neamului;
este un nume specific onomasticii româneşti tradiţionale, alături de Gheorghe, Maria, Elena, Vasile,
Ion, Ştefan, Ilie, Ecaterina, etc.; descrie un suflet care, depăşindu-şi limitele sinelui, se dedică binelui
comunităţii în care vieţuieşte, la limită întregului neam omenesc; nume derivate: Nicoleta, Niculina,
Neculai, Nicuşor, Nicu, Niculiţă, Niki, Nicoară, Nicola, Nae, Neculce şi altele; în prezent aceste nume
îşi păstrează încă atractivitatea, regăsindu-se ca nume de botez al multor prunci. Sf. Ierarh NICOLAE
(†342), prăznuit pe 6 decembrie, este un mare sfânt al Bisericii, mai ales în ortodoxie, bucurându-se
de o deosebită şi aleasă cinstire; se trăgea din părinţi creştini bogaţi; la moartea acestora îşi împarte
averea la săraci, după cuvântul lui Hristos, şi se călugăreşte pentru a urma calea arătată de El; în
vremea păstoririi sale ca Ierarh al Bisericii s-a îngrijit de cei necăjiţi ajutându-i cu merinde, bani, dar şi
cu sfaturi şi rugăciuni; o parte a sfintelor sale moaşte odihnesc în Bucureşti, la Biserica Sf. Gheorghe-
Nou; este ocrotitorul marinarilor, pescarilor, şi al tuturor celor ce călătoresc pe ape; s-a născut în
cetatea Patara din Lichia; a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi; avea un unchi episcop cu
acelaşi nume, fiind hitoronisit de acesta preot; îi este încredinţată cârmuirea Bisericii când unchiul
său, episcopul Nicolae, face o călătorie în Palestina; milostenia sa este exemplificată în Vieţile Sfinţilor
prin istoria acelui tată care, lipsit fiind de cele necesare traiului, cugeta să-şi dea cele trei fete spre
desfrânare; aflând, Nicolae aruncă noaptea o legătură cu galbeni pe fereastra casei lor şi, aflând
că tatăl foloseşte banii pentru a-şi mărita fata cea mare, procedează la fel şi în alte două rânduri,
cele trei fete find astfel măritate; Cuv. Părinte Nicolae doreşte apoi să meargă în Palestina pentru a
se inchina la Sfintele Locuri; pe drumul cu corabia spre Ierusalim, loviţi de o furtună, Nicolae îl învie cu
rugăciunea pe unul dintre marinari, căzut din vârful catargului; zăbovind în Ierusalim se pregătea să
se pustnicească, dar revine în patrie din poruncă dumnezeiască şi intră în mănâstirea Sfântul Sion,
zidită de unchiul său, episcopul Patarelor; în mănăstire aude un glas, spunându-i hotărât: „Nicolae,
nu aceasta este holda pe care trebuie să Mi-o aduci Mie roadă şi pe care o aştept de la tine, ci
întoarce-te printre oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”; cunoaşte astfel că lăsând
la o parte liniştea proprie trebuie să se dedice călăuzirii oamenilor pe cărarea mântuirii; îndrumat de
Dumnezeu vine în Mira Lichiei unde trăieşte ca un sărac; când moare arhiepiscopul cetăţii, Ioan, unui
episcop bătrân i se descoperă stând la rugăciune că rânduit de Dumnezeu să primească vrednicia
de episcop este cel ce va intra primul în biserică; la vremea Utreniei, mânat de Duhul Sfânt, Nicolae
trece primul peste pragul bisericii şi, fără voia lui, este ridicat pe scaunul arhieresc; ca arhiereu a fost
lipsit de îngâmfare, blând, fără răutate, smerit cu duhul; în timpul păstoririi sale se dezlănţuie prigoana
împotriva bisericii, păgânii împăraţi Diocleţian şi Maximian poruncind ca toţi creştinii să se lepede de
Hristos şi să se închine la idoli; Nicolae este prins şi întemniţat împreună cu mulţi alţi creştini; prigoana
încetează odată cu venirea marelui împărat Constantin şi Nicolae risipeşte capiştile idoleşti, printre
care şi templul Artemidei; la chemarea lui Constantin se întruneşte Sinodul de la Niceea împotriva
ereziei ariene, la care Sf. Nicolae participă alături de ceilalţi 317 Sfinţi Părinţi şi unde, mânat de râvnă
dumnezeiască, îl loveşte pe Arie peste faţă; sunt relatate o seamă de fapte în care minunile se
împletesc cu râvna sa pentru dreptate şi bună rânduială; ajungând la adânci bătrâneţi, după puţină
suferinţă se săvârşeşte din această viaţă vremelnică; trupul său este depus în biserica Mitropoliei
Mirelor, din sfintele sale moaşte izvorând mir cu bună mireasmă şi cu care, ungându-se, bolnavii se
tămăduiau; de către acest mare şi plăcut lui Dumnezeu sfânt multe şi mari minuni s-au împlinit, pe
uscat şi pe mare, eliberări din robie, din legături şi din temniţă, tămăduiri miraculoase, redând orbilor
vederea, surzilor auzul, muţilor graiul. Sf. Mc. NICOLAE Oprea din Sălişte, prăznuit pe 21 octombrie, s-a
născut în Săliştea Sibiului pe vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780); a fost plugar, căsătorit,
ducând împreună cu soţia şi copiii o viaţă plăcută lui Dumnezeu; era în vremea când se făceau
presiuni asupra ortodocşilor din Ardeal pentru a-i sili să se unească cu Roma (uniaţia); întărindu-se cu
post şi rugăciune, Nicolae, îi cere căpeteniei de la cârma ţării să înceteze prigonirea ortodocşilor şi
totodată cere dreptul acestora la „sloboda mărturisire a dreptei credinţe creştine”; este ameninţat
cu întemniţarea dacă nu consimte la unirea cu Roma; în toamna anului 1748 merge la Viena pentru
a-i cere împărătesei libertate pentru Biserica Ortodoxă, arătând că „uniaţia” s-a împlinit, mulţi preoţi
necunoscând implicaţiile; prigoana împotriva ortodocşilor luând însă amploare, plângerea îi este
ascultată cu aparenţă bunăvoinţă, dar împărăteasa porunceşte ca revenind în Ardeal Nicolae să fie
întemniţat; înştiinţat fiind, se opreşte în Banat, ca cioban la oi; revine apoi la Viena, cerând oprirea
prigoanei; este întemniţat în cetatea Kufstein din Tirol, unde şi-a aflat sfârşitul. Cuv. NICOLAE Sviatoşa
stăpânitorul Cernigovului, cum este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 14 octombrie, era fiul lui David

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 180

 Sviatoslavici domnul Cernigovului şi nepotul lui Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului şi al Cernigovului,
cel care a întemeiat mănăstirea Pecersca; a părăsit slava şi bogăţia, călugărindu-se în mănăstirea
Pecersca; s-a ostenit slujind la bucătărie trei ani şi păzind poarta mănăstirii vreme de alţi trei ani; ca
monah a lucrat întotdeauna cu mâinile, rugându-se neîncetat; cele primite de la neamurile sale le
împărţea cu fraţii; Petru, un doctor iscusit, de neam sirian, văzând „postul cel fără de măsură şi jugul
luat asupra sa nevoindu-se la bucătărie şi la poarta mănăstirii”, îl sfătuia adesea să se îngrijească de
sănătate; dar fericitul Nicolae îi răspundea: „Frate Petre, bine m-am îngrijit pentru sănătatea sufletului
meu şi am socotit că nu se cade a cruţa trupul, ca să nu poftească asupra duhului şi să nu ridice
asupra mea război, căci prin înfrânare trupul oboseşte şi prin osteneală se smereşte, iar nu slăbeşte”;
când se întâmpla să fie încercat de o boală sau de o neputinţă „nicidecum nu voia să fie doftoricit”,
ci îşi punea toată nădejdea în purtarea de grijă a Domnului Iisus Hristos; îmbolnăvindu-se doctorul
Petre şi nimic nesporind cu leacurile sale, este vindecat prin rugăciunile sfântului, care-i spune: „Nu te
întrista Petre, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decât a nădăjdui spre boieri. Ştie Domnul cum
va păzi toată făptura pe care a zidit-o”; şi continuă: „iar mie, pentru viata cea vremelnică, nu-mi
trebuie doctorie, căci de mult am murit pentru cele vremelnice, iar morţii... viaţă nu vor vedea, nici
doctorii vor învia, precum strigă Isaia”; îl convinge pe dr. Petre să se călugărească şi, întrebându-l
dacă ar vrea să plece din această viaţă a dată cu el, Petre îi răspunde: „Voiesc ca să mă slobozi şi
să mor pentru tine, iar tu să rămâi aici şi să te rogi pentru mine” şi, după cum i s-a descoperit Cuv.
Nicolae, peste trei zile doctorul trece la cele veşnice; după moartea prietenului său, Nicolae s-a mai
nevoit încă 30 de ani, după care s-a mutat la Domnul; se povesteşte apoi cum Iziaslav, cerând şi
primind de la egumenul mănăstirii crucea răposatului, perniţa de sub cap şi „trunchitorul” pe care îşi
făcea metaniile, şi îmbolnăvindu-se, este vindecat cu apa cu care fusese spălat mormântul Cuv.
Nicoale. Pe 4 februarie este pomenit în Vieţile Sfinţilor Cuv. NICOLAE Mărturisitorul; s-a născut în insula
Creta, în satul Chidonia, de unde era şi Sf. Mc. Vasilid, unul dintre cei 10 mucenici din Creta; a învăţat
încă din tinereţe Sfintele Scripturi; la zece ani este trimis la Constantinopol, la unchiul său Teofan
monahul, în mănăstirea Studiţilor; după ce petrece o vreme cu alţi copii afară din mănăstire, este
tuns la vreme potrivită în monahism; peste alţi câţiva ani este hirotonisit preot; un frate de-al său, Tit, îi
aduce vestea că părinţii săi au căzut în robia sarazinilor; pacea Bisericii este în curând tulburată de
Leon Armeanul şi eresul iconoclast; în Vieţile Sfinţilor este relatată în amănunt trădarea lui Leon şi
maniera în care a reuşit să urce pe tron surghiunindu-l pe Mihail, de la care primise împărăţia; fiii săi,
Teofilact şi Ignatie, au fost castraţi la porunca sa; după izgonirea patr. Nichifor şi a dreptcredincioşilor
arhierei şi arhimandriţi, Sf. Teodor Studitul împreună cu fericitul Nicolae, ucenicul său, sunt surghiuniţi la
rândul lor în cetatea Mezopa din Apoloniada, unde sunt bătuţi, întemniţaţi şi înfometaţi; printr-o
scrisoare redactată de Nicolae, mustră din temniţă păgânătatea împăratului şi eresul iconoclast
vătămător de suflet; un trimis al împăratului vine cu porunca de a-i bate cumplit; pierind tiranul Leon,
ucis în biserică de proprii săi ostaşi, fericitul Nicolae şi marele Teodor sunt eliberaţi şi merg în Calcedon
la patriarhul Nichifor, aflat şi el în surghiun; toţi trei vin apoi în Constantinopol, căutând să-l aducă la
drepata credinţă pe Mihail, numit Valvos, care i-a urmat la tron lui Leon; Mihail nu se leapădă de
rătăcirea lui, însă nu interzice cultul icoanelor decât în cetatea împărătească; Sf. Părinţi Teodor şi
Nicolae părăsesc cetatea şi se aşează în insula Heronis Acriton; petrecând o vreme lângă biserica Sf.
Mc. Trifon, Teodor trece la Domnul; urmându-i lui Mihail, Teodor, fiul său, dezlănţuie din nou prigoana
împotriva închinătorilor la icoane; părăsind locul unde petrecea, fericitul Nicolae rătăceşte din loc în
loc până ce Teofil moare, la tronul împărăţiei urmându-i credincioasa Teodora şi fiul ei Mihail; Nicolae
vine la mănăstirea Studitul şi după moartea Cuv. Navcratie primeşte egumenia mănăstirii; însă după
trei ani părăseşte egumenia, încredinţând-o lui Sofronie; dar după numai patru ani acesta trece la
Domnul; la rugămintea fraţilor, Cuv. Nicolae primeşte din nou vrednicia de egumen; peste un timp,
urmând sfatul unchiului său Barda, pe care îl ia părtaş la tron, Mihail o alungă pe mama sa Teodora,
silind-o să intre într-o mănăstire de maici; fiind oprit de la împărtăşanie de patriarhul Ignatie, Barda îl
determină pe Mihail să-l alunge din scaun, în locul lui Ignatie fiind ridicat Fotie; văzând tulburarea din
Biserică şi din cetate, Nicolae pleacă împreună cu fratele său în Prenet, într-un „sat mănăstiresc”,
departe de fărădelegile din palatul împărătesc; este prins şi, nevrând să se declare de acord cu
izgonirea patriarhului Ignatie şi cu „însoţirea desfrânată” a lui Barda cu femeia fiului său (după ce-şi
lasă femeia legiuită), Nicolae este izgonit, în mănăstirea Studiţilor fiind pus un alt egumen; plecând şi,
trecând din loc în loc, este prins din nou, legat şi întemniţat; după moartea lui Mihail şi Barda, pe care
cuviosul a prevestit-o (Barda este ucis de Mihail, care la rândul său este ucis de casnicii lui în palat), la
tronul împărăţiei urmează dreptcredinciosul Vasile; fericitul Ignatie revine la scaunul său; Nicolae este
eliberat din temniţă, iar la rugămintea împăratului revine la cârma mănăstirii; primind darul divin al
tămăduirii o vindecă pe Evdoghia, soţia împăratului Vasile, apoi şi pe Elena, femeia patriciului Manuil;
a primit şi darul vederii înainte, proorocind că fiica unui dregător pe nume Teofil Melisianul, căruia îi
mureau toţi pruncii la naştere, va trăi şi îşi va vedea nepoţii; simţind că i se apropie trecerea la cele
veşnice, Nicolae îl numeşte egumen pe Clement, iconomul mănăstirii, şi în ziua de 4 februarie îşi dă
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 181
 sufletul în mâinile Domnului. Cuv. NICOLAE Monahul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 24 decembrie,
în ajunul Crăciunului; a fost pentru început ostaş, în vremea împăratului Nichifor; pornind la război
împotriva bulgarilor, fata gazdei unde înnoptează căuta să-l încline către păcatul carnal; Nicolae o
respinge în trei rânduri; în noaptea ce urmează are viziunea unui „om puternic” de la care primeşte
încredinţare că pentru biruinţa asupra demonului desfrânării şi-a mântuit trupul şi sufletul; totodată, îi
este dezvăluit şi rezultatul confruntării armate, în care într-o primă fază biruitori sunt grecii, pentru ca în
final biruinţa să încline de patea bulgarilor; Nicolae părăseşte oastea şi, urcând pe munte, se ruga
pentru greci; însă, aşa cum i-a fost dezvăluit în vedenie, grecii biruie într-o primă înfruntare, dar în final
oastea grecească este înfrântă; se retrage apoi într-o mănăstire, slujind lui Dumnezeu ani îndelungaţi
şi primind darul vederii înainte.
NICON - din greacă; probabil tot din rădăcina νίχη şi semnifică biruinţa; este un nume a cărui arie de
răspândire se restrânge la mediul monahal, dar şi aici este destul de rar întâlnit. Sf. Mc. NICON şi cei
199 de ucenici ai săi sunt prăznuiţi pe 23 martie; era din cetatea Neapole, în Campania, din tată elin,
închinător la idoli, şi mamă creştină; când, ostaş fiind, este în primejdie de moarte şi, aducându-şi
aminte de sfatul mamei, se roagă să fie izbăvit, cunoaşte puterea lui Dumnezeu; în urma revelaţiei
avute, părăseşte casa părintească în căutarea unui preot creştin de la care să primească botezul,
promiţându-i însă bătrânei sale mame, aşteptându-şi de-acum sfârşitul, că va reveni pentru a se îngriji
de înmormântare; se îmbarcă pe o corabie spre Constantinopol şi ajungând pe insula Hios (Chios)
urcă pe vârful unui munte unde petrece opt zile în rugăciune; are o vedenie în care un înger în chip
de preot îi porunceşte să meargă la malul mării, unde află o corabie ce-l aştepta (în urma unei
descoperiri prin care acelaşi înger le-a poruncit marinarilor să-l aştepte); aşadar se îmbarcă şi ajunge
la muntele Ganos, unde episcopul Cizicului, Teodosie, se ascundea de păgâni împreună cu o
mulţime de monahi; este primit de episcop, catehizatat şi botezat; petrece în acel munte, împreună
cu monahii, vreme de trei ani; episcopului i se arată îngerul în vis poruncindu-i ca, înainte de a părăsi
această vremelnică viaţă, să-l numească episcop în locul său pe Nicon şi, împreună cu toţi fraţii să se
strămute în Sicilia, căci peste puţină vreme urma ca barbarii să năvălească în acele locuri; este deci
hirotonit mai întâi diacon, apoi preot, şi în final episcop; încredinţându-i cei 190 de monahi peste care
păstorea, episcopul Teodosie moare; urcând într-o corabie, monahii sub călăuzirea lui Nicon merg
mai întâi în insula Lesviei (Lesbos), apoi în insula Naxia (Naxos); apoi, după o călătorie de 22 de zile,
ajung la Neapole, în Italia, patria sa, aflând-o încă în viaţă pe maica sa; nouă ostaşi, foşti tovarăşi ai
săi, îl urmează pe Nicon ca ucenici şi, urcându-se cu toţii într-o corabie, merg în Sicilia sălăşluindu-se
pe muntele Tavromeni, într-un loc pustiu numit Ghighia; aici, pământul fiind bun de lucrat, vor sădi
pomi şi o grădină; aflând Chintian, guvernatorul Siciliei, de existenţa lor, trimite ostaşi pentru a-i aduce
la păgâneasca lui judecată; cei 199 de monahi, ucenici ai lui Nicon, sunt ucişi, iar trupurile lor sunt
aruncate în foc; Nicon este întemniţat, guvernatorul poruncind să fie ucis în chinuri; cuviosul Nicon
are o vedenie în care îngerul îl îmbărbătează vestindu-i că toţi cei 199 de ucenici au primit cununa
muceniciei; i se arată apoi o fecioară mai strălucitoare decât lumina soarelui, având în mâini un leu
alb ca zăpada care întreabă doi bărbaţi, ale căror capete ajungeau la cer: „Pentru ce stăm fără
lucru azi, fiind trimişi de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian?”; înţelegând că aceste
vorbe prevestesc grabnica moarte a guvernatorului Chintian, Nicon îi povesteşte vedenia slugii sale,
Heromen (care scrie apoi viaţa şi pătimirea sa); legat de patru pari şi ars cu foc, focul nu se atinge de
el; este legat de cai sălbatici pentru a fi sfâşiat, însă caii se îmblânzesc când sunt pecetluiţi cu semnul
crucii; ucişi fiind, caii strigau cu glas omenesc, precum odinioară asina lui Valaam: „Dumnezeul nostru
în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut. Şi noi pentru Sf. Nicon murim acum”; legat cu obezi de
fier şi aruncat de pe munte într-o râpă adâncă, acelaşi înger îl scoate de acolo nevătămat; bătut cu
toiege, limba cu care Îl mărturisea pe Dumnezeu îi este tăiată; în final, în vremea împărăţiei lui Deciu
(249-251), este omorât prin tăierea capului în Ghighia, unde au mucenicit şi ucenicii săi, aproape de
râul Asinos; trupul îi este lăsat neîngropat, pentru a le fi fiarelor şi păsărilor hrană; Chintian pleacă în
cetatea Panorm pentru a lua averile Sf. Mc. Agatia, ucisă mai înainte, dar caii se sălbăticesc pe
cale, îl muşcă şi, călcându-l în picioare, îl aruncă în râul Psimif; moare înecat, potrivit proorociei Sf.
Nicon; un păstor de oi bântuit de un duh necurat este eliberat când găseşte din întâmplare trupul
sfântului Nicon; călăuzit de păstor, episcopul Misinei va afla trupurile mucenicului şi ale celor 199 de
ucenici ai săi întregi, nestricate de foc, îngropându-i pe toţi „la loc însemnat”. Tot pe 23 martie este
pomenit în Vieţile Sfinţilor Cuv. NICON egumenul Pecerscăi; a fost ucenicul Sf. Antonie al Pecerscăi,
care a adus în Rusia rânduiala de la Muntele Athos; Nicon i-a călugărit pe Cuv. Teodosie, marele
învăţător al vieţii monahale în Rusia, pe fericitul Valaam şi pe fericitul Efrem; cneazul Iziaslav, mânios
că îi călugăreşte dregătorii fără porunca sa, îi porunceşte să se retragă într-o peşteră de unde nişte
monahi fuseseră alungaţi mai înainte, şi pe care, mustrat fiind de Nicon, Iziaslav îi cheamă înapoi;
înmulţindu-se însă monahii şi dorind liniştea singurătăţii, Nicon, urmând sfatul Cuv. Antonie, pleacă
împreună cu un monah de neam bulgar (din mănăstirea Sf. Mina din Sfântul Munte), de care apoi se

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 182

 desparte, acesta mergând La Constantinopol, iar Cuv, Nicon în insula Tmutoracan (probabil o insulă
în Marea Neagră); aici, adunând în jurul său ucenici, întemeiază o mănăstire după rânduiala din
Pecersca; împlinind apoi pe lângă cneazul Cernigovului, Sviatoslav Iaroslavici, o misiune încredinţată
de locuitorii din insula Tmutoracan, revine în mănăstirea Pecersca, la iubitul său frate, egumenul
Teodosie; tulburat de neînţelegerile dintre cnejii Rusiei pleacă în singurătate împreună cu doi monahi,
spre mâhnirea lui Teodosie; revine în mănăstire abia după moartea acestuia, varsând adesea lacrimi
la mormântul lui şi regretând despărţirea de el; atât Nicon, cât şi Ştefan, egumenul care îi urmează lui
Teodosie, deseori ispitiţi de vrăjmaşul mântuirii sufletului omenesc, trec cu bine peste toate încercările;
Nicon, ajuns şi el egumen al mănăstirii, trece la Domnul în anul de la zidirea lumii 6596 (1088 d. Hr.). Pe
11 decembrie este pomenit tot în Vieţile Sfinţilor un alt Cuv. NICON din Pecersca, de neam din Kiev;
acesta, călugărit în mănăstirea Pecersca, este luat în robie, împreună cu Sf. Evstratie al Pecerscăi, de
polovţi, „o sectă necreştină şi rascolnică”; venind rudeniile să-l răscumpere, fericitul Nicon le spune să
nu-şi risipească averile, argumentând: „căci de-ar fi voit Domnul să mă aibă slobod, nu m-ar fi dat în
mâinile acestor nelegiuiţi”; chinuit vreme de trei ani, legat, cu mâinile şi picioarele ferecate în obezi
de fier, şi înfometat, le spune chinuitorilor: „Hristos mă va izbăvi în dar din mâinile voastre”; este pus
sub pază, însă a treia zi, în ceasul al şaselea, dispare, fiind purtat în chip nevăzut în biserica Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu din Pecersca, în timpul Sfintei Liturghii; şi aşa cum era, legat încă cu fiare,
cu pulpele tăiate şi rănile nevindecate, este nevoit să le spună fraţilor chipul minunat în care a fost
scos din robia polovţilor; făcându-se apoi pace cu polovţii, cel în robia căruia fusese îl recunoaşte şi,
smerindu-se, se călugăreşte, botezându-se împreună cu toţi însoţitorii săi; în Vieţile Sfinţilor sunt apoi
relatate două dintre minunile împlinite de acest fericit Nicon. Pe 26 noiembrie este pomenit în Vieţile
Sfinţilor Sf. Cuv. NICON din Radonej (şi în calendar, tot la această dată, este prăznuit Sf. Cuv. NICON,
însă fără alte precizări); s-a născut în cetatea Iuriev şi, tânăr fiind, vine în mănăstirea Sf. Serghie pentru
a intra în monahism; este trimis de Sf. Serghie în mănăstirea Visoca, la ucenicul său Atanasie, unde se
călugăreşte, primind apoi vrednicia de presbiter; revine la mănăstirea Sf. Serghie pentru a deprinde
toate nevoinţele vieţii monahale; este înştiinţat printr-o vedenie că mănăstirea va fi risipită de către
năvălitorii barbari; pleacă împreună cu toţi monahii şi mănăstirea este arsă; reîntorcându-se după
retragerea barbarilor, zidesc o biserică mică, o trapeză şi chilii, şi apoi o biserică de piatră în numele
Sfintei Treimi, deasupra mormântului Sf. Serghie, trecut între timp la Domnul; ajuns la adânci bătrâneţi,
cuviosul Nicon primeşte în vedenie înştiinţare despre mântuirea sa şi îşi dă sufletul în mâinile Domnului
la 17 noiembrie; este înmormântat aproape de locul unde sunt îngropate moaştele Sf. Serghie.
 Cuv. NIFON Episcopul Novgorodului este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 8 aprilie; s-a nevoit ca monah
tot în mănăstirea Pecersca, în vremea când egumenul Timotei păstorea obştea; trecând la Domnul
preasfântul Mihail, mitropolitul Kievului, marele voievod Iziaslav Mstislavici îl înscăunează ca arhiereu
pe un anume Clima filosoful, fără a lua însă binecuvântare de la Patriarhia Constantinopolului; dar
adunându-se sobor (în Vieţile Sfinţilor sunt numiţi episcopii participanţi), Nifon împreună cu alţi cinci
episcopi îşi exprimă dezacordul argumentând cu preeminenţa Patriarhiei Constantinopolului, căci de
acolo au primit ruşii Sfântul Botez, creştinându-se; voievodul nu ţine seamă de argumentele aduse şi îl
înscăunează totuşi pe Clima (şi în Rusia, ca şi în Bizanţ după Constantin cel Mare, ierarhia firească
este răsturnată; puterea lumească reprezentată de împărat -în principiu subordonată sacerdoţiului
prin care menţine legătura cu Divinitatea- se substituie clerului în chestiuni ce privesc rânduiala în
Biserică; este o redefinire neconformă cu legea divină, care statorniceşte poziţia şi raporturile dintre
cele două puteri, lege amendată însă de Domnul, mai întâi prin căderea Bizanţului sub turci după
repetatele atenţionări neluate în seamă, şi mai apoi prin eliminarea puterii imperiale din procesul de
decizie în Rusia după Revoluţia din Octombrie); Nifon, refuzând să slujească dumnezeiasca Liturghie
împreună cu Clima, afirmă că acesta n-a dobândit „după pravilă” scaunul arhieresc; binenţeles,
Clima se plânge voievodului Iziaslav, iar Nifon este surghiunit în mănăstirea Pecersca, revenind în
scaunul său abia după ce Gheorghe Monomahovici, biruindu-l pe Iziaslav, ia domnia Kievului; Nifon
este apoi înştiinţat că patriarhul Constantinopolului trimite în Rusia un mitropolit cu numele Constantin,
care să-l înlocuiască pe Clima la mitropolia Kievului; în aşteptarea sosirii acestuia, vine iar în Kiev, la
mănăstirea Pecersca, unde se îmbolnăveşte şi va trece la Domnul; mai întâi are o vedenie în care se
întâlneşte cu defunctul egumen Teodosie, iar acesta îi spune: „Bine ai venit, frate şi fiule Nifone! De
acum vei fi nedespărţit de noi”, vedenie din care înţelege că boala de care suferea este o încercare
de la Domnul, premergătoare trecerii la cele veşnice; după 13 zile adoarme în pace şi este îngropat
în peştera Sf. Teodosie. Cuv. NIFON Athonitul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 14 iunie; se spune că
era de neam din Argurocaston, satul Lucovi (ar fi fost poate utilă şi elaborarea unui ghid al locurilor
pomenite în Sinaxar, cu indicarea amplasării lor şi, eventual, cu denumirea din zilele noastre); învaţă
Sfintele Scripturi de la tatăl său, care era preot, şi la 10 ani este trimis în mănăstirea Sf. Nicolae, unde
eclesiarh era unchiul său; aici este mai apoi tuns în monahism şi hirotonisit preot; îşi părăseşte patria,
rudele, prietenii şi, dorind să-şi afle liniştea, merge în Sfântul Munte, în lavra Sf. Petru Athonitul; îi devine

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 183

 ucenic unui pustnic cu numele Teognost sub ascultarea căruia se nevoieşte; aflând după trei ani că
Nifon este preot, Teognost nu-l mai tratează ca pe un ucenic supus ascultării, ci ca pe un frate; Nifon
pleacă şi merge la chilia marelui Vasilie, unde petrece vreme de 14 ani; venind ciuma şi răposând
mulţi fraţi, egumenul mănăstirii Lavrei, în lipsă de preoţi, îi cere să slujească în biserică; dar cerându-şi
iertare de la egumen şi invocând faptul că nu este cărturar, Nifon părăseşte lavra cu binecuvântarea
egumenului, slujind la chiliile din afara lavrei; pleacă peste alţi trei ani la schitul Sf. Ana, unde petrece
multă vreme fără acoperământ deasupra capului, mâncând buruieni; este pârât egumenului care,
încercând să-l convingă de riscurile reprezentate de o viaţă atât de aspră, îl determină să plece şi să
se aşeze la „chilia Schimbării la Faţă”, cum se spune în Vieţile Sfinţilor, unde rămâne mulţi ani slujind
dumnezeiasca Liturghie; adunându-se în jurul lui fraţi, şi dorind să le fie povăţuitor, pleacă la Cuv.
Maxim unde petrece mulţi ani; aveau multă dragoste unul pentru celălalt, fiind ca un singur suflet în
două trupuri; fiind însă şi aici tulburat de mulţimea celor ce veneau să primească un cuvând folositor,
sau pentru minunile şi proorociile ce se săvârşeau cu rugăciunile celor doi cuvioşi, fericitul Maxim îl
povăţuieşte să părăsească şi acel loc; după puţină vreme vine din patria sfântului un monah cu
numele Marcu, dornic să intre în rânduiala monahală, pe al cărui frate, îl vindecă cu rugăciunea de
o boală grea; Cuv. Nifon i s-a descoperit trecerea Sf. Maxim la cele veşnice, cunoscându-şi vremea
propriei morţi; a adormit pe 14 iunie 1330, la 96 de ani; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate apoi un număr
de minuni împlinite de Sf. Nifon în timpul vieţii: îl salvează de la moarte pe un anume Teodul, bătrân
îmbunătăţit, când acesta cade într-o prăpastie; vindecă cu rugăciunea un monah ce pătimea de o
cumplită durere de cap; risipeşte apoi cu rugăciunea gândurile necuvioase ce bântuiau mintea unui
alt monah; prooroceşte ceasornicarului cinstitei Lavre, alungat din mănăstire pentru o greşeală, că
smerindu-se în faţa egumenului va fi iertat, primind după puţină vreme vrednicia de eclesiarh, apoi
pe cea de egumen; opreşte un alt monah, Gavriil, să plece pentru o trebuinţă la mănăstirea Iviricor,
cunoscând că va fi călcată de tâlhari. În ziua de 11 august este prăznuit Sf. Ier. NIFON Arhiepiscopul
Constantinopolului; s-a născut în Moreea, din părinţi de neam bun, Manoil şi Maria, la botez primind
numele Nicolae; a fost dat la şcoală pentru a învăţa Sfintele Scripturi; dar trecând pe la şcoală un
ieromonah cu numele Iosif, dascăl desăvârşit, Nicolae pleacă în ascuns împreună cu el, pentru a
învăţa filosofia; merg în Epidavron, la un bătrân cu numele Antonie, în ascultarea căruia rămâne
pentru a deprinde toate nevoinţele pustniciei; se călugăreşte primind numele Nifon; după moartea
lui Antonie merge în cetatea Nardi unde este primit ca ucenic de Zaharia, un dascăl venit din Sf.
Munte, om înţelept şi îmbunătăţit; merg împreună în Ascalon pentru a lupta cu tulburarea produsă în
Biserică de sinodul ţinut în Florenţa de Ioan Paleologul; atunci când Ioan Paleologul moare, fratele
său Constantin îi urmează la tron şi declară hotărârile sinodului din Florenţa o rătăcire de la dreapta
credinţă; în 1453 Constantinopolul este cucerit de turci; Nifon şi dascălul său Zaharia se refugiază la o
mănăstire din cetatea Arhidon; când moare arhiereul Nicolae al Arhidonului, sfinţitul Zaharia primeşte
dregătoria arhieriei; Nifon îi cere lui Zaharia îngăduinţă să meargă în Sfântul Munte, însă o primeşte
doar după ce dascălului său i se porunceşte într-un vis: „Să laşi pe Nifon să meargă unde voieşte, că
este vas ales al lui Dumnezeu”; vine deci în Sf. Munte şi se închină icoanei preasfintei Născătoare de
Dumnezeu în mănăstirea Vatoped; merge apoi în schitul Careia, unde îl va cunoaşte pe Daniil, „cel
dintâi om al Muntelui, om îmbunătăţit şi cu socoteală”; se închină apoi în mănăstirea Pantocrator;
merge în peştera Criti, unde vieţuiau mai mulţi pustnici; este chemat de proiestosul Lavrei celei mari a
Sf. Atanasie; periplul său prin Sfântul Munte Athos continuă la mănăstirea Înaintemergătorului unde,
„punând metanie egumenului, este îmbrăcat în îngerescul şi dumnezeiescul chip al schimniciei”; un
bătrân îmbunătăţit, Petronie, îl vede într-o noapte pe Nifon, cu care ieşise afară din mănăstire pentru
a se ruga, stând drept, cu mâinile înălţate, într-o lumină strălucitoare ce urca până la cer; murind
apoi Partenie, mitropolitul Tesalonicului, episcopii îl conving totuşi pe Nifon să preia arhieria, cu toată
opoziţia sa, întrucât nu se considera vrednic de o asemenea cinste; după doi ani este chemat la
Constantinopol unde se reîntâlneşte cu dascălul său, Zaharia, care trece după puţine zile la Domnul;
trecând la Domnul şi patriarhul Constantinopolului, clericii şi arhiereii îl înscăunează patriarh pe Nifon;
dar după un timp, izgonit de o parte a clericilor, merge în mănăstirea Sf. Ioan Înaintemergătorul, la
Sokopoli; după puţină vreme este însă repus în scaunul patriarhal; se spune apoi că întâlnindu-se
întâmplător cu împăratul (turc), iar acesta nefiind satisfăcut de modul în care Nifon i se închină, îl
alungă în Adrianopol unde este ţinut sub pază; venind să plătească turcilor tributul, Radu Vodă,
domnitorul Ţării Româneşti, îl cheamă pe Nifon în Muntenia; el acceptă şi, sosind în Muntenia,
convoacă un sinod local, dacă se poate spune aşa, pentru a-şi face cunoscută învăţătura preoţilor,
egumenilor, boierilor şi domnitorului şi unde, cum se spune în Vieţile Sfinţilor, le cere „să-şi îndrepteze
rânduielile şi obiceiurile lor”; venind din Moldova un boier, care îşi părăsise de bunăvoie femeia şi
copiii, se împrieteneşte cu Radu Voievod, iar acesta, ştiind totuşi că boierul are în Moldova femeie şi
copii, îi dă pe sora lui de soţie; se iscă deci o dispută între domnitor şi Nifon, în urma căreia domnitorul
porunceşte ca Nifon să nu mai fie recunoscut ca arhiereu; Nifon pleacă, după ce prooroceşte însă
moartea domnitorului şi moldoveanului călcător de lege; Radu caută o cale de împăcare, afirmând
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 184
 că moldoveanul a primit iertare şi dezlegare de la soborul arhiereilor din Constantinopol, rugându-l
pe Nifon să-i dea şi el dezlegarea; Nifon îşi reînnoieşte proorocia privitoare la moartea năprasnică a
domnitorului şi pleacă la fiul său duhovnicesc, Neagu (Neagoe Basarab), căruia îi vesteşte că o mare
urgie se va abate asupra neamului său, dar că Dumnezeu îl va apăra dacă va păzi poruncile primite
de la El; luându-şi apoi ucenicii, pe Nectarie şi Ioasaf, pleacă în Macedonia, trece prin Petolia şi se
întoarce în Sfântul Munte la mănăstirea Vatoped; Macarie, ucenicul său, primeşte binecuvântare să
meargă la Tesalonic unde, prins de turci pe când îl propovăduia pe Hristos, este ucis; Nifon pleacă în
ascuns din Vatoped împreună cu ucenicul său Ioasaf şi merge la mănăstirea Dionisiu, unde intră ca
simplu monah şi, nefiind recunoscut, primeşte, conform obiceiului, slujba de îngrijitor la catâri; dar este
descoperit printr-o vedenie, în care Înaintemergătorul îi spune egumenului: „Adună toată frăţimea şi
ieşiţi în întâmpinarea patriarhului Nifon, că îi ajunge atâta smerenie ce a arătat-o ca simplu monah”;
deşi bătrân, continuă să slujească la toate trebuinţele mănăstireşti; ajungând la adânci bătrâneţi (90
de ani) şi cunoscând din dumnezeiască descoperire că i se apropie sfârşitul, la rugămintea fraţilor
scrie rugăciunile de iertare ce se vor citi la moartea lor pentru dezlegarea de păcate; pe 11 august,
împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, va trece la Domnul; după moartea sa, ucenicul Ioasaf merge în
Constantinopol, unde este ucis pentru curajul de a-L fi propovăduit pe Hristos înaintea turcilor. Sf. Ier.
NIFON Episcopul Constanţianei din Egipt este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 23 decembrie; copil
fiind şi în cetatea unde s-a născut neexistând dascăli pricepuţi, pentru a fi dat la învăţătură este trimis
de părintele său Agapit unui dregător, numit Savatie, de la curtea împărătească; a fost un copil
blând, smerit; crescând, a avut multă milostivire pentru cei săraci; citea cu luare-aminte vieţile sfinţilor
şi ale mucenicilor; doreşte să revină acasă pentru a-şi vedea părinţii; femeia lui Savatie, stratilatul
(general de corp de armată) în casa căruia petrecea, şi care prinsese drag de el, se destăinuie unui
slujbaş al casei şi acesta, pentru a-l îndepărta de gândul reîntoarcerii în casa părintească, îl introduce
în adunările tinerilor desfrânaţi; se îmbolnăveşte şi are două vedenii: în prima, chipul Maicii Domnului îl
privea cu faţa veselă şi blândă dintr-o icoană, şi o alta în care diavolul, în chipul unui copil, îl privea
mâhnit şi supărat; din cele două vedenii înţelege că diavolul este întristat pentru pocăinţa sa, căci
începuse să se mustre pentru viaţa desfrânată la care fusese atras; are apoi o altă vedenie, în urma
căreia se decide să devină monah; îşi va petrece zilele în aspră pocăinţă, rugându-se neîncetat,
postind şi punându-şi pază gurii, ferindu-se de clevetiri sau de orice cuvinte deşarte; este adesea
cercetat de diavol, care încearcă să-l ispitească spunându-i că nu-l va mai tulbura dacă se leapădă
de rugăciune; patru ani s-a luptat sfântul cu diavolul şi ispitele; are apoi o viziune în care, stând la
rugăciune, este întâmpinat de un „bărbat strălucit”, rostindu-i: „Bine ai venit aici, fiul meu cel necăjit,
că mult am suspinat, mult m-am mâhnit de tine, încât ardea inima mea aşteptând să te întorci la
mine...”; îşi încurajează tovarăşii („ucenicii”, se spune în Vieţile Sfinţilor) căzuţi în patima desfrânării,
spunându-le: „nimic nu este mai înrăutăţit decât păcatul desfrânării, însă, desfrânatul de se va pocăi,
îl va primi Dumnezeu mai degrabă decât pe alţi nelegiuiţi, de vreme ce păcatul acesta este din fire,
prin îndemnare diavolească...”; putea vedea cum diavolii, umblând printre oameni, îi îndemnau să
osândească, să se clevetească unii pe alţii, sfădindu-se; întrebându-l pe unul dintre diavoli ce folos
are dacă duce un suflet la pierzare, acesta răspunde: „Nu am nici un folos... ci avem poruncă... să
ne luptăm cu oamenii. Căci dacă ne află domnii noştri neluptându-ne cu creştinii, apoi tare ne bat”;
Nifon îşi îndeamnă ucenicii să alunge din minte gândurile rele, de hulă, ferindu-se de clevetire şi de
mânie; învaţă că pentru a afla milă de la Dumnezeu se cuvine ca omul să se roage cât mai des,
stăpânindu-şi risipirea minţii, ascultând cu mare luare-aminte şi cucernicie dumnezeieştile cuvinte ce
se rostesc în biserică; vorbeşte despre dragostea ce trebuie să se nască în suflet pentru Dumnezeu,
păzind dreptatea şi adevărul; pe cei ce petrec în lume îi îndeamnă să nu urască, să nu vorbească
de rău pe nimeni, să nu se trufească, să nu cugete înalt despre sine, să nu se răzbune, să nu urască
pe cei ce-l păgubesc, ci să-i ierte şi să-i iubească; să fie smeriţi cu sufletul şi trupul, paşnici, rostind
întotdeauna adevărul şi împlinind după puterile fiecăruia dreptatea; să nu se încreadă nimeni în
propriile puteri, trufindu-se pentru biruinţele dobândite cu ajutorul lui Dumnezeu; învaţă că sufletul
trebuie să fie slobod, să nu se ataşeze de lucrurile din lume, de materialitatea de care se va despărţi
după ieşirea sufletului; este un program de viaţă pe care puţini aşa-zişi creştini îl mai respectă în zilele
noastre şi despre care cei mai mulţi nici nu mai au cunoştinţă; sunt relatate apoi câteva experienţe
mistice ale Sf. Nifon şi viziuni în care îngerii se luptă cu demonii pentru salvarea sufletelor păcătoşilor
pocăiţi; apropiindu-se de anii bătrâneţii, are o descoperire în care i se vesteşte că vremea arhieriei
sale a sosit; este înscăunat arhiepiscop al Constanţianei; şi-a cunoscut vremea trecerii la cele veşnice
cu trei zile mai devreme şi pe 23 decembrie îşi dă cinstitul său suflet în mâinile Domnului.
 NIL - nume de provenienţă egipteană (fluviul Nil), specific doar mediului monahal; numele aminteşte
de fertilitatea pe care apele fluviului o revarsă asupra deşertului; înţelesul numelui se poate interpreta
în sensul că purtătorii acestuia au înscrisă în destinul lor capacitatea de a le fi semenilor călăuze
duhovniceşti, hrănindu-i cu adevărurile tainice, aducătoare de viaţă, astâmpărându-le nestinsa sete

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 185

 de Dumnezeu, de bine, frumos şi adevăr. Cuv. NIL făcătorul de minuni este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 7 decembrie; s-a născut într-un sat din Novgorod şi s-a călugărit în mănăstirea Cripta din Pscov,
de unde s-a strămutat în ţinutul Rievului, la râul Ceremha, unde se hrănea doar cu buruieni şi muguri
de stejar; a petrecut în singurătate 13 ani luptându-se cu diavolii şi nălucirile aduse de aceştia asupra
sa; aude în somn un glas spunându-i: „Nile, să ieşi de aici şi să mergi în ostrovul Stolovn în care vei
putea să te mântuieşti”; pleacă şi îşi sapă acolo un adăpost în munte, zidind apoi chilie şi o încăpere
pentru rugăciune; a vieţuit în acel ostrov 27 de ani, împlinind multe minuni, câteva fiind relatate în
scurta istorisire din Vieţile Sfinţilor; şi-a săpat mormântul şi s-a mutat la Domnul în anul de la facerea
lumii 7063 (1555 d. Hr.). Cuv. NIL de la Sorska, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 mai, s-a născut în anul
1433 la Moscova, într-o familie aleasă; s-a călugărit în mănăstirea Sf. Chiril de la Lacul Alb; s-a sihăstrit
apoi într-o chilie de lemn; auzind despre viaţa sa curată, mulţi tineri îl caută şi intră în viaţa monahală,
sihăstrie devenită treptat vestită în nordul Rusiei; a fost cunoscut ca un mare părinte duhovnicesc; în
1503 cuviosul Nil a susţinut în Sinod scutirea mănăstirilor de administrarea satelor, întrucât îndepărta
monahii de la rugăciune; a promovat viaţa isihastă şi practica rugăciunii neîncetate; la bătrâneţe s-a
retras în sihăstria de la Sorska, întemeiată de el, dedicându-se studiului Scripturii şi scrierilor Sfinţilor
Părinţi; în testamentul său a scris: „După moartea mea, aruncaţi trupul meu în loc pustiu, ca să-l sfâşie
animalele şi păsările cerului, căci a păcătuit aşa de mult împotriva lui Dumnezeu”; îşi dă sufletul pe 7
mai 1508, plâns de ucenicii săi. Cuv. NIL pustnicul, prăznuit pe 12 noiembrie, era din Constantinopol;
la vârsta cuvenită s-a căsătorit şi a avut un băiat şi o fată; a fost numit eparh (prefect) în vremea lui
Mavrichie; sfătuindu-se cu soţia, îşi împart averea la săraci şi decid să intre în monahism; Nil împreună
cu fiul său merg în muntele Sinai, sălăşluindu-se în pustie, iar soţia împreună cu fata merg în Egipt şi
intră într-o mănăstire de fecioare; năvălind barbarii, ucid mulţi sfinţi părinţi, iar pe alţii robindu-i, printre
care şi pe Teodul, fiul lui Nil, răscumpărat însă din robie de episcopul cetăţii Eliuzia şi primit în rândul
clericilor; aflând că fiul său a fost eliberat din robie, Nil vine în Eliuzia şi, nedorind să rămână în cetate,
cu binecuvântarea episcopului revine în Sinai împreună cu fiul său; acolo scrie mai multe epistole şi
trece la Domnul în pace.
 Sf. Mc. NIMFODORA este prăznuită pe 10 septembrie (vezi Minodora).
 Sf. Mc. NISITEI este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 august, dimpreună cu cei opt tovarăşi ai săi
(vezi Mineon, la Addenda).
 NISTOR/NESTOR - din greacă, având înţelesul de călător; reaminteşte că sufletul omului este doar
călător pe acest pământ, că nu aici este adevârata sa casă; revenirea în casa Părintelui său Ceresc
este o călătorie iniţiatică, în care lepădându-se de toate ataşamentele şi patimile ce îl întemniţează
în materie, sufletul îşi redescoperă, încetul cu încetul, adevărata stare ce-l consacră ca fiu al Tatălui,
cetăţean al Împărăţiei ce se zideşte în ceruri; ca nume, ambele variante ies treptat din uz, pe măsură
ce societatea românească se orientează tot mai mult către occident, îndeosebi spaţiul anglo-saxon;
numele străine de spiritul ortodoxiei sunt preluate fără un minim discernământ şi fără a le cunoaşte
măcar înţelesul; prezente şi ca patronimice: Nistorescu, Nestorescu.
 NOE - din ebaraică; nume biblic, având sensul: mângâiere, aducător de pace; istoria dreptului NOE şi
cea a Potopului, precum şi renaşterea neamului omenesc prin urmaşii celor trei fii ai săi, sunt relatate
în Vechiul Testament, cartea Facerii (cap. 6, 7, 8, 9); sensul numelui este relevant, căci nu poate fi
mângâiere mai mare decât renaşterea omenirii, reluarea nevoinţelor mântuirii după distrugerea ce a
urmat înmuţirii păcatului în lume; iar mângâierea este întotdeauna însoţită de liniştire, de pacea ce
cuprinde sufletul după ce se eliberează de toate grijile şi frământările care îl tulbură; este un nume
neîntâlnit totuşi în onomastica românească contemporană.
 NON/NONA din greacă; Νόνν/ος - Νόνν/α; în latină: nunnus = tată; nonna = mamă; probabil de aici
vine şi formă arhaică pentru naş în limba română: nun, căci naşii de botez şi de cununie sunt părinţii
spirituali ai tinerilor căsătoriţi şi ai pruncilor botezaţi; numele Nona se mai întâlneşte la femei vârstnice.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 186

 O
 OBREJIE - din slavonă; are înţelesul: circumcizie; derivat: Obreja; provine din verbul: a descoperi;
„tăierea împrejur”, circumcizia practicată părţii bărbăteşti în religia mozaică, este interpretată, în
termeni creştini, în sensul lepădării de lume, de toate ataşamentele prin care sufletul şi mintea sunt
ţinute prizoniere în realitatea materială a universului Creaţiei lui Dumnezeu de care trebuie să se
despartă pentru a putea evada către înălţimile eterate ale spiritului, către tărâmurile angelice pe
care le descoperă sub învelişul grosier, opac, lipsit de duhovnicie al pământului, al materiei în vălurile
căreia omul, fiinţa de lumină care a fost întru început, s-a afundat după căderea în păcat; în prezent
se perpetuează îndeosebi ca patronimic.
 OBRETENIA - aceeaşi provenienţă, din verbul a descoperi (capul lui Ioan); nume ieşit din uz.
 OCHEAN - din greacă; Ωχεανόός = zeul mării; prenume antecreştin, ieşit din uz.
 OCTAV/OCTAVIA - din latină: opt; în simbolistica creştină numărul opt este asociat divinităţii; semnifică
desăvârşirea, perfecţiunea la care va ajunge Creaţia după cele şapte zile ale Facerii; după opt zile
este botezat pruncul Iisus, cu numele dezvăluit de înger Preasfintei Fecioare Maria; nume derivate:
Octavian, Octaviana, Tavi, încă folosite pe meleagurile româneşti la botezul pruncilor.
 OHOZAT - personaj biblic întâlnit în Vechiul Testament; numele este de origine ebraică, în traducere:
gura tuturor; neîntâlnit printre numele de botez autohtone. Ohozat, Abimeleh şi Ficol sunt consideraţi,
după Origen, ca imagine personalizată a filosofiei, pe Ohozat asociindu-l cu fizica şi fiind prototipul
filosofiei naturale; în context creştin, poate fi considerat ca expresie a celor ce-şi asumă mărturisirea
adevărului în numele tuturor, şi poate fi asociat firesc clerului, arhiereilor, prin gura cărora poporul îşi
mărturiseşte dreapta credinţă cu convingerea că mărturisirea le este ascultată, auzită de Dumnezeu;
bineînţeles însă că şi această putere, darul vorbirii, poate fi folosită în bine sau în rău; omul este o
făptură având înscrisă în destinul său comuniunea, de aceea nimeni nu se poate dezice de neamul
său, de poporul în mijlocul căruia îi este rânduit să-şi lucreze mântuirea; sufletul omului se împărtăşeşte
împreună cu neamul său şi, la limită, cu întreaga omenire, de binele sau răul de care se face vrednic
prin faptele sale, atât ca individ, cât şi ca membru al unei colectivităţi; se spune explicit în Vechiul
Testament că faptele antecesorilor se răsfrâng asupra generaţiilor viitoare şi, până la a şaptea spiţă,
grevează evoluţia duhovnicească a fiecărui suflet venit pe lume în acel neam, familie; mântuirea
individuală, judecata particulară, va fi încununată, după cum se spune în Scriptură, de Judecata de
obşte; cum se va răsfrânge aceasta asupra fiecărui suflet rămâne o taină, şi este probabil afectată
de poziţia adoptată faţă de purtătorul de cuvânt, de gura tuturor, de cum a ştiut să despartă din
spusele acestuia adevărul de minciună.
 OLGA - din rusă; are înţelesul: sfânt, sfinţenie; nume reamintindu-i omului că destinul său este să se
sfinţească; sufletul omului este o fărâmă de cer insuflată de Dumnezeu în plămada de lut din care a
fost făcut primul om, Adam, prototipul întregii umanităţi născută din sămânţa lui; este prin natura şi
originea sa cerească destinat sfinţirii, destin pe care trebuie însă să-l cunoască, să-l accepte şi să-l
lucreze mărturisindu-l; rar utilizat în prezent ca nume de botez pentru pruncii de parte femeiască. Sf. şi
dreapta OLGA doamna Rusiei, prăznuită în ziua de 11 iulie, s-a născut în satul Vibuţca, în vecinătatea
cetăţii Pscov; în Vieţile Sfinţilor este prezentat contextul istoric din Rusia în momentul venirii sale pe
lume, frământările înaintea creştinării şi luptele pentru putere dintre cnejii şi voievozii ruşi; este însoţită
cu Igor, care reuşeşte să aducă sub stăpânirea sa întreg pământul Rusiei, avându-şi scaunul la Kiev; a
avut de la soţia sa Olga un fiu, Sviatoslav, tatăl viitorului mare domn Vladimir; Igor este ucis, sfetnicul
său Oleg luând stăpânirea şi domnind 32 de ani; ucigaşii lui Igor erau din Drevleni, un ţinut peste care
Igor îşi întinsese stăpânirea, nemulţumindu-i, şi se gândeau ca Doamna Olga, văduvă de-acum, să fie
însoţită cu voievodul lor, Maldit Nizchin, iar Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, încă prunc, să fie omorât,
voievodul din Drevleni devenind astfel stăpân peste întreaga Rusie; trimişii din Drevleni sunt primiţi de
Doamna Olga care porunceşte să fie omorâţi ca răspuns la uciderea lui Igor (crudă este istoria, mai
ales atunci când este vorba de capete încoronate!); merge apoi la Drevleni, însoţită de mulţi oşteni,
amăgindu-i cu promisiunea însoţirii cu voievodul lor; dar pregătindu-se pentru „nuntă”, îmbiaţi cu un
ospăţ şi îmbătaţi, drevlenii sunt ucişi (ca la 5000 de suflete, cum se precizează în Vieţile Sfinţilor); este
descris apoi conflictul dintre doamna Olga şi drevleni, degenarat în război, în care biruinţa revine
ruşilor; se spune apoi că doamna Olga era de credinţă păgânească, însă „lucrările ei... erau plăcute
lui Dumnezeu (?) şi vrednice darului creştinesc” (de exemplu, înşelăciunea şi uciderea?; sau capetele
încoronate au dispensă?); se spune apoi că „povăţuindu-se prin purtarea de grijă că Unul este
adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului...”, doamna Olga, însoţită de mulţi curteni,
vine la Constantinopol unde „luând aminte la podoabele bisericeşti, la cântarea şi la toată rânduiala
dreptei credinţe creştineşti... se aprinde cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezând în El cu
neîndoire şi (dorind) să primească Sfântul Botez”; împreună cu mulţi dintre curtenii ce o însoţeau este
botezată şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine; revenind în Kiev, marea doamnă Olga începe a zidi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 187
 biserici; Sviatosla, fiul ei, refuză să se boteze, fără a-i împiedica pe cei dornici să o facă; puţini dintre
„boieri” primeau însă Sfântul Botez; marea doamnă Olga merge apoi în Novgorod şi în toate cetăţile
Rusiei, propovăduind credinţa în Hristos şi sfărâmând idolii; Sviatoslav pleacă la război împotriva
bulgarilor pe care îi biruie, între timp cetatea Kievului fiind asediată de pecenegi; Sviatoslav revine, îi
biruie şi îi izgoneşte; după întoarcerea fiului său, fericita Olga trece la cele veşnice, la vârsta de 90 de
ani; s-au împlinit apoi proorociile despre moartea năprasnică a fiului ei, cneazul Sviatoslav, ucis într-o
înfruntare cu pecenegii; la 20 de ani după trecerea Olgăi la Domnul, nepotul ei, Vladimir, se va
creştina şi tot pământul Rusiei va fi luminat cu dreapta credinţă; Sfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului,
dezgroapă moaştele Sf. Olga şi le mută în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
 OLIMP - din greacă; Ωλυмпος; nume precreştin, antic, avându-şi originea în numele muntelui Olimp,
sediul zeilor din panteonul grec; are semnificaţia: a străluci; purtătorii acestui nume au capacitatea,
înscrisă în destinul lor, de a străluci, de a excela într-un domeniu oarecare; din perspectivă creştină,
deschide calea către acele culmi duhovniceşti prin care sufletul, atingându-le, se poate asemăna
sfinţilor îngeri, petrecând în lumina neînserată a Împărăţiei Domnului Iisus Hristos; nume derivate:
Olimpia, Olimpiu, Olimpian, Olimpie şi altele, tot mai rar întâlnite în onomastica românească.
 OLIMPIADA - din greacă; Ωλυмпιάς-αδος = locuitor în Olimp; nume ieşit în prezent din uz; în context
creştin, extrapolând sensul acestui nume, a locui în Olimp înseamnă ca, depăşind mental toate
condiţionările derivate din postura trupească a sufletului după îmbrăcarea sa în „haina de piele”,
duhovniceşte să se sălăşluiască încă din această viaţă în Împărăţia lui Hristos ce se zideşte în Cer;
pătrunderea sufletului în tărâmul celestelor fiinţe angelice, alături de Domnul Iisus, nu stă în puterea
omului, este un dar primit de la Dumnezeu dacă şi când consideră că sunt împlinite condiţiile
necesare, însă vine ca urmare a propriei decizii a omului; Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să vină
alături de El; omul este, în virtutea raţiunii cu care a fost dăruit, singur responsabil dacă răspunde sau
nu chemării Părintelui său Ceresc; destinul fiinţei umane, încă din primele momente ale prezenţei sale
în universul Creaţiei, a fost şi este să locuiască împreună cu Dumnezeu în interfaţa, numită Rai, dintre
pământ (materie) şi Cer (spirit/duh); alături de Părintele său Ceresc este adevărata casă a sufletului
omenesc; pe pământ petrece într-un surghiun pe care însuşi şi l-a pregătit prin neascultare; darul
primit odinioară de la Dumnezeu, la facerea sa, omul trebuie de acum să-l redobândească, să se
dovedească vrednic pentru a se număra între lucuitorii Olimpului. Sf. Diaconiţă OLIMPIADA este
prăznuită pe 25 iulie (vezi şi Cuv. Eupraxia); s-a născut din părinţi slăviţi, în Constantinopol, în zilele
marelui împărat Constantin; tatăl său era un august senator, Anusie Secundus, iar maica sa avea tot
numele Olimpiada, şi era fiica lui Anuvie eparhul (pomenit în minunile arhiereului Nicolae); mama sa,
la început a fost logodită cu Consta, fiul cel mare al împăratului Constantin; ucis înainte de nuntă,
este căsătorită cu Arsac, domnitorul Armeniei (nici vorbă de iubire, doar imperative strict politice);
rămâne curând văduvă şi, însoţindu-se cu Anusie Secundus, o naşte pe Olimpiada; aceasta, nefiind
încă la vârsta măritişului, este logodită cu un tânăr de neam bun, fiul unui eparh; se spune în Vieţile
Sfinţilor: „nunta lor fiind îndelungată şi trecând 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară
văduvă” (probabil este vorba de nişte cutume legate de instituţia logodnei şi căsătoriei); murindu-i
părinţii, multele averi rămase moştenire le împarte bisericilor, mănăstirilor, pustnicilor, bolniţelor, azilelor
pentru săraci, sărmanilor, văduvelor şi celor întemniţaţi; petrece în post şi rugăciune; Teodosie cel
Mare se gândea să o însoţească cu o rudă a sa, Elpidie, însă Olimpiada se opune; îi este confiscată
averea rămasă şi pusă sub pază până la 30 de ani; îşi atrage mânia patriarhului Teofil al Alexandriei,
primind şi găzduind monahii izgoniţi de el din pustia Egiptului; a fost binefăcătoarea multor arhierei,
cărora le împlinea nevoile; sunt menţionaţi Amflohie, episcopul Iconiei, Optim episcopul Pontului, Sf.
Grigorie, Petru al Sevastiei (fratele Sf. Vasile) şi Epifanie al Ciprului; a lăcrimat împreună cu celelalte
diaconiţe când Sf. Ioan Gură de Aur este izgonit din scaun „fără vină şi cu nedreaptă judecată”;
după izgonirea Sf. Ioan şi dezastrul produs de incendiul care, pornind din biserică, a mistuit o bună
parte a cetăţii, prietenii Sf. Ioan, bănuiţi a fi incendiatorii, sunt arestaţi de eparh; Olimpiada este şi ea
judecată şi, cu toate că vina nu i-a putut fi dovedită, este obligată la plata unei mari sume de bani;
părăseşte Constantinopolul şi merge în Cizic, de unde este surghiunită în Nicomidia; petrecând multe
zile în surghiun, s-a mutat la Domnul; potrivit propriei dorinţe este pusă într-o raclă şi aruncată în mare,
cerându-i episcopului Nicomidiei să fie îngropată acolo unde valurile îi vor scoate trupul la mal; este
purtată de valuri într-un loc numit Brohti, unde era biserica Sf. Ap. Toma; biserica este arsă după mulţi
ani de barbari, însă moaştele sfintei rămân nearse; sunt aruncate de barbari în mare, de unde sunt
scoase de credincioşi; patriarhul Serghie îl însărcinează pe Ioan preotul să aducă moaştele sfintei la
Constantinopol; ridicându-i moaştele, din ele a curs sânge, ca dintr-un trup viu şi nestricat; moaştele
Sf. Olimpiada au fost apoi duse în mănăstirea de fecioare de ea zidită.
 OLIVIU/OLIVIA/OLIVIAN - din latină; măslinul este simbolul păcii şi al biruinţei; când Noe, după potop,
dă drumul unui porumbel, acesta se reîntoarce la Arcă purtând în cioc o rămurică de măslin; din ulei
de măsline (olive) împreună cu alte ingredinete se face mirul cu care preotul miruieşte credincioşii. Sf.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 188
 Sfinţit OLIVIAN şi Alexandru sunt prăznuiţi pe 29 mai, dar nefiind pomeniţi şi în Vieţile Sfinţilor, nu există
amănunte despre viaţa lor.
 ONISIFOR - din greacă; όνησιφόρος = care aduce folos; purtător de câştig; numele a ieşit treptat din
uz, deşi semnificaţia lui ar putea avea şi conotaţii duhovniceşti dacă folosul, câştigul obţinut prin
nevoinţe, este unul spiritual, nu material, aşa încât sufletul să se înalţe spre culmile ce îl apropie de
mântuire şi desăvârşire. Sf. Mc. ONISIFOR şi Porfirie sunt prăznuiţi pe 9 noiembrie; ambii au mucenicit în
vremea lui Diocleţian; după ce au fost bătuţi, arşi şi, târâţi de cai sălbatici prin pietre ascuţite, şi-au
dat cinstitele lor suflete în mâinile Domnului şi credincioşii i-au îngropat în ascuns în satul Panghianete.
Un alt Sf. Mc. ONISIFOR este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 septembrie (vezi Sf. Mc. Evod).
 ONISIM - din greacă, având aceeaşi rădăcină cu numele anterior: Ωνήσιмος = util, profitabil, câştig,
folos; dacă Onisim se referă la folosul în sine, ca beneficiu, Onisifor este purtătorul acestui beneficiu,
cel care, după ce îl recunoaşte şi îi apreciază meritele, îl aduce şi îl oferă omului împărţindu-l cu
semenii aflaţi în nevoie; şi acesta este un nume ieşit din uz. Sf. Ap. ONISIM este prăznuit în ziua de 15
februarie; era din Colose, o cetate în Frigia, robul unui dregător cu numele Filimon; fuge de la stăpân
şi vine la Roma, unde primeşte învăţătură despre Domnul Iisus Hristos de la Sf. Ap. Pavel; botezat de
acesta, îi slujeşte împreună cu Sf. Tihic; sunt menţionaţi de Sf. Ap. Pavel în Epistola sa către Coloseni:
„l-am trimis pe el (Tihic) la voi... împreună cu Onisim, credinciosul şi iubitul frate...” (Coloseni 4; 8-9); Sf.
Ap. Pavel îi trimite o scrisoare lui Filimon, stăpânul lui Onisim, în care îl roagă să-l ierte şi să-l primească
nu ca pe un rob, ci ca pe un frate; eliberat de Filimon, revine la Roma slujindu-i Sf. Ap. Pavel până la
sfârşit; după moartea acestuia a fost uns episcop şi a propovăduit în Carpentia, Colose, Patra; apoi a
primit scaunul episcopal în Efes, după Sf. Timotei şi Sf. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu; este prins de
necredincioşi şi adus la Roma în vremea împăratului Traian; cercetat de eparhul Tertil, îi mărturiseşte
că este creştin; întrebat de acesta ce este viaţa deşartă despre care pomenesc toţi creştinii, Onisim
vorbeşte despre viaţa celor ce petrec păcătuind, enumerând printre păcate desfrânarea, iubirea de
arginţi, farmecele, zavistia, uciderea, făţărnicia, minciuna, prietenia cu diavolul, beţia, şi toate cele
asemenea, aducând şi exemple din Sfânta Scriptură; la porunca eparhului este întemniţat; după 18
zile este eliberat şi, izgonit în cetatea Putiol, continuă să-L propovăduiască pe Hristos; este prins, legat
şi adus din nou în faţa lui Tertil pentru a fi judecat; bătut fără cruţare cu toiege îşi va da mucenicescul
sfârşit prin tăierea capului; o creştină „de neam împărătesc” îl îngroapă într-o raclă de argint.
 ONUFRIE - din egipteană; Onnophris = calificativ al zeului Osiris; nume precreştin, ieşit din uz. Pe 12
iunie este prăznuit Cuv. ONUFRIE cel Mare, fiul împăratului Persiei, Narsita; a trăit în vremea păgânului
Diocleţian; este rodul rugăciunilor părinţilor săi, Dumnezeu dăruindu-le după multă vreme un prunc
de parte bărbătească; diavolul însă îi sugerează împăratului că pruncul ce se zămisleşte în pântecele
femeii sale nu este al său; urmând îndemnul diavolului, împăratul aruncă în foc pruncul imediat după
naştere, însă acesta rămâne nevătămat; părintele său înţelege că a fost amăgit de vrăjmaşul omului
şi, având o vedenie în care îngerul Domnului îl mustră pentru fapta sa, primeşte poruncă să-şi boteze
copilul Onufrie (se înţelege de aici că acest prunc face parte dintre cei dinainte ştiuţi de Dumnezeu,
inclusiv prin numele lor, sfinţii îngeri veghind ca prin venirea şi petrecerea lor în lume destinul rânduit
să li se împlinească întocmai); la îndemnul Domnului tatăl îşi ia pruncul şi venind în Tebaida, în Egipt, îl
lasă în grija monahilor dintr-o mănăstire din Sermopoli, după ce mai întâi îi relatează întreaga istorie
egumenului; vreme de trei ani, întrucât fiind mănăstire de bărbaţi nu puteau pătrunde femei, pruncul
este alăptat de aceeaşi capră ca l-a însoţit pe toată durata călătoriei; se povesteşte că, fiind copil şi
stând în faţa icoanei Maicii Domnului, împărţea cu pruncul Iisus pâinea primită de la trapeză; este
descoperit de fratele ce slujea la trapeză şi, relatându-i minunea părintelui, acesta îi spune: „Când
Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: Du-te de cere pâine de la Acela Căruia
i-ai dat de multe ori”; într-adevăr, Onufire va căpăta de la Iisus o pâine „mare, frumoasă, albă ca
zăpada şi caldă”, pe care o arată trapezistului, fiind apoi împărţită spre binecuvântare între toţi fraţii
din acea mănăstire; Cuv. Pafnutie, episcopul, povesteşte cum l-a cunoscut pe Cuv. Onufrie, dar şi pe
unii pustnici, din pustie; află de la el cum a părăsit viaţa de obşte din Tebaida, slujind lui Dumnezeu şi
lucrând cu mâinile; şi-a zidit o chilie în vecinătatea cetăţii; este ispitit de o femeie, cu care vreme de
şase luni trăieşte în păcatul desfrânării; venindu-şi în fire, fuge în pustietate, unde petrece 30 de ani;
hainele învechindu-se şi nemaifiind bune de purtat, Dumnezeu îl înveşmântează în părul ce-i creşte
pe tot trupul; Pafnutie îl va întâlni pe Onufrie după ce acesta a mers 17 zile prin pustiu şi îl va descrie
ca pe „un bărbat... cu chipul foarte înfricoşat, cu peri deşi crescuţi peste tot corpul ca la fiare şi alb
ca zăpada, căci era cărunt de bătrâneţe”; Onufrie îi spune că trăieşte în pustie de 60 de ani, după
ce mai înainte a vieţuit o vreme în mănăstirea Eriti, aproape de cetatea Ermopoli, în părţile Tebaidei;
a părăsit mănăstirea mergând în pustie, unde lupta cu sine şi ispitele venite prin demoni o poartă
singur, fără ajutorul fraţilor, fiind hrănit de sfinţii îngeri; megând prin pustie, îi spune cum o rază de
lumină îl conduce la o peşteră unde este întâmpinat de „un bărbat bătrân, cinstit, cu sfinţită cuviinţă
la chip, pe faţă şi la vedere arătându-se că era într-ânsul mare dar al lui Dumnezeu şi duhovnicească
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 189
 bucurie”; condus la o peşteră mică, îndepărtată de peştera stareţului, i se spune că acesta este locul
pregătit de Dumnezeu pentru el; rămâne deci singur în pustie, stareţul cercetându-l doar o dată pe
an, hrănindu-se cu verdeţurile găsite, ziua arzând în „zăduful soarelui”, iar noapte răcorit de „roua
cea cerească”; Pafnutie reproduce apoi pe larg convorbirile duhovniceşti avute cu Onufrie, care îi
mărturiseşte drumeţului că a fost trimis de Dumnezeu să-l îngroape; Onufrie trece la Domnul în cântări
îngereşti şi este îngropat de Cuv. Pafnutie; peştera în care sfântul a petrecut 60 de ani se prăbuşeşte,
finicul (smochinul) din rodul căruia se hrănea se prăbuşeşte şi el, iar izvorul cu apă vie din care bea
seacă; Pafnutie îşi continuă apoi relatarea propriei călătorii prin pustie şi întâlnirile avute cu pustnicii;
la Notă se precizează că acest Cuv. Pafnutie a fost episcop în Tebaida de sus, în Egipt, în vremea
împăratului Maximian, şi a participat apoi la întâiul Sinod ecumenic convocat de marele Constantin,
unde s-a opus celor ce doreau să impună preoţilor să nu aibă soţii, o rânduială păstrată în Biserica
Ortodoxă până în ziua de azi; redactorii Vieţilor Sfinţilor spun că „este de mirare... cum un bărbat ca
Pafnutie... deşi a fost cel din urmă dintre Sfinţii Părinţi” (?) şi a „întărit după lege căsătoria preoţilor şi
diaconilor mireni, nu se cinsteşte în biserică cu pomenire”; Cuv. Pafnutie este însă pomenit în Prolog în
trei rânduri, pe 9 şi 27 martie, şi pe 25 noiembrie.
 OR - provine din greacă şi este o reminiscenţă a termenului oros, cu semnificaţia munte; derivate:
Orendie, Orentie cu înţelesul: om de munte; simbolistica muntelui este esenţială pentru înţelegerea
parcursului unui suflet ce-şi lucrează mântuirea; urcuşul pe munte prefigurează înălţarea sufletului la
cer, un drum anevoios, presărat cu multe ispite şi împiedicări, primejdiile pândind la tot pasul; urcuşul
către înălţimile eterate ale Empireului, concomitent cu lepădarea sufletului de lume, de tot ceea ce îl
ţine ataşat de pământ, este totodată o curăţire, o transformare radicală, sufletul şi duhul ajungând
treptat să-şi redobândească poziţia eminentă în raport cu trupul; muntele este ultimul refugiu al unui
suflet ameninţat cu aneantizarea, dispariţia din universul spiritual, cu uitarea, ştergerea sa din acea
conştiinţă universală, memoria universului Creaţiei lui Dumnezeu, în care fiecare suflet doreşte să fie
pomenit; cea dintâi afirmare a muntelui ca ultim refugiu recuperator al unei Creaţii ieşită din matca
firescului, din legea lui Dumnezeu, este relatată în Vechiul Testament: istoria Potopului, a reconstituirii
neamului omenesc de către fiii lui Noe după ce Arca acostează pe muntele Ararat, trecând cu bine
prin apele purificatoare ale Potopului; muntele şi simbolistica urcuşului spiritual, transfigurarea treptată
a materiei în spirit, este reîntâlnită în istoria poporului evreu, în muntele pe care Moise, după cele 40
de zile de post (echivalente cu despărţirea de materialitatea trupească şi de lume), primeşte tablele
legii; apoi de muntele Sinai, de Sfântul Munte Athos, şi de toţi munţii în care anahoreţii şi pustnicii şi-au
căutat şi s-au nevoit pentru propria lor mântuire, rugându-se pentru întreg neamul omenesc; înaintea
tradiţiei iudeo-creştine, pentru civilizaţia mediteraneană muntele Olimp a reprezentat multă vreme
simbolul luminii divine; numele mai sus menţionate sunt dispărute de ceva vreme din onomastica
românească; Or este reţinut ca posibil nume de botez pentru pomenirea în Vieţile Sfinţilor, în ziua de 7
august, a unui Cuv. OR monahul, un monah în Tebaida, la hotarul dintre Egipt şi Etiopia, care a avut în
ascultare ca la o mie de monahi; spre sfârşit este descris ca un bătrân având „nouăzeci de ani,
barba lungă, împodobit cu cărunţeţe, luminos la fată şi la căutătură, cinstit şi preacuvios... ca şi cum
avea ceva mai presus de firea omenească”; la început a vieţuit în pustie singur; mutându-se lângă
cetate, zideşte o mănăstire şi sădeşte o „dumbravă cu tot felul de copaci”; la adânci bătrâneţi
revine din pustie printre oameni, ca urmare a poruncii primite de la un înger al Domnului care îi spune
în vis: „Vei fi mare între străini... şi multe mii de oameni vei povăţui pe calea mântuirii”; nu ştia carte,
însă a primit de la Dumnezeu darul înţelegerii Scripturilor; de asemenea, a primit stăpânire asupra
dracilor, alungându-i din sufletele celor bântuiţi; cu timpul s-au adunat în jurul lui mulţi monahi; odată,
apropiindu-se postul Paştelui, iese din chilie şi trei zile va sta nemişcat, cu mâinile ridicate şi cu mintea
înălţată la Dumnezeu; după trei zile îi va spune ucenicului uimit: „Fiule, acesta este praznicul şi Paştile
monahului, ca mintea lui să umble pe lângă gâlcevile lumii acesteia... Monahul care fuge de lucrurile
cele văzute se apropie de Dumnezeul cel nematerialnic; iar cel ce îşi adună lucruri, se deosebeşte
de Cel nematerialnic”, cuvinte pline de har şi înţelepciune duhovnicească.
 OREST/ORESTE - din greacă, cu aceeaşi rădăcină cu numele anterior: Ορέστης/όρεστιός = muntean;
este un nume regăsit încă în onomastica românească. Sf. Mc. OREST este prăznuit pe 10 noiembrie; a
trăit în vremea prigoanei dezlănţuite de Diocleţian şi Maximian împotriva creştinilor; venind păgânul
împărat Maximian în cetatea Tiana din Capadocia, află despre un doctor numit Orest, creştin, care Îl
propovăduia cu curaj pe Hristos; este prins şi adus în faţa lui Maximian pentru cercetare şi, întrebat
care îi este numele, răspunde: „mă numesc Orest, iar de la naşterea cea duhovnicească mă numesc
creştin”; dus în templu, i se porunceşte să se închine zeilor, dar sfântul răspunde că zeii sunt doar o
lucrare omenească plăsmuită din aur, argint, aramă şi piatră, aşa încât nu are nici o raţiune să li se
închine; dezbrăcat şi bătut, este aruncat în temniţă şi înfometat; după şapte zile petrecute în temniţă
fără mâncare şi fără băutură este adus la judecată şi, rămânând neclintit în mărturisirea lui Hristos,
este legat de un cal sălbatic şi târât prin spini şi pietre ascuţite până îşi dă sufletul; trupul mucenicului
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 190
 este aruncat în râul Fiva, de unde sfintele sale moaşte sunt adunate de „un om luminat ca soarele” şi
sunt îngropate în muntele ce străjuieşte cetatea Tiana.
 OSIE/OSEA - din ebraică: Hŏsha’a, numele unia dintre profeţii Vechiului Testament; are semnificaţia:
salvare, mântuire şi descrie proiectul existenţial al unui suflet atunci când acesta devine conştient de
originea, locul şi destinul său în univers; în decursul vremii, încă din cele mai vechi timpuri, omul a avut
intuiţia unui destin aparte care îl diferenţiază de celelalte vieţuitoare; căutarea împlinirii acestui destin
este însuşi rostul existenţei sale; omul este cu adevărat om, vrednic de acest nume, doar dacă în
toată vremea petrecerii sale în trup se nevoieşte căutând calea pe care urmând-o va ajunge să-şi
împlinească destinul, mântuindu-se -unul din sensurile reţinute de dicţionar pentru acest termen fiind
finalizarea unei acţiuni, unei lucrări, prin atingerea scopului urmărit conştient; este de fapt primul sens,
cu referire la mântuirea sufletului, din care au derivat apoi celelalte, specializate, şi care presupun o
lucrare specifică; acestea din urmă capătă cu trecerea timpului preeminenţă asupra sensului primar,
prin covârşitoarea importanţă a mântuirii sufletului, lucrare de care depinde de fapt succesul tuturor
celorlalte acţiuni ale fiinţei umane în realitatea lumii materiale, pământeşti; este un nume ieşit din uz.
Sf. Prooroc OSEA este prăznuit în ziua de 17 octombrie; a fost fiul lui Veriin de la Valemot, din seminţia
lui Ishar; a trăit în vremea când evreii încep să se închine la idoli; a proorocit lumii despre venirea lui
Hristos şi despre învierea Sa; a trăit până la adânci bătrâneţe şi s-a stins din această viaţă cu 882 de
ani înaintea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
 OTILIA - provine din limba germană şi are înţelesul: cea bogată; din punct de vedere spiritual, numele
defineşte o persoană îmbogăţită duhovniceşte, ce s-a învrednicit de darurile Duhului pentru cinstea şi
bunătatea inimii, demne de răsplată, şi pentru bogăţia unui suflet întotdeauna gata să împartă din
preaplinul inimii sale cu semenii aflaţi în nevoie; ca nume de botez, se regăseşte încă în onomastica
românească la pruncii de parte femeiască.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 191

 P
 PADIE - nume de origine incertă, negăsindu-se referinţe în materialele cercetate; în irlandeză Paddy
este echivalentul numelui Patrik, în latină patrician, având înţelesul: nobil, aristocrat; dacă această
etimologie este corectă, atunci purtătorul acestui nume are înscrisă în destin capacitatea de a urca,
de a propăşi duhovniceşte pe cele mai înalte culmi ale spiritului, dobândind nobila vrednicie de fiu al
Tatălui ceresc; în creştinism, nobleţea unui suflet este dată de prezenţa virtuţilor creştine, smerenia şi
iubirea fiind cele două calităţi de căpătâi prin care, asemănându-se Domnului Iisus, se învredniceşte
şi de nobleţea Acestuia. Sf. Mc. PADIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi împreună cu dânsul
toţi cei ce au mucenicit alături de Sf. Mc. Marcel, Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 PAFNUTIE - este un nume cu origine incertă, având o circulaţie restrânsă, regăsit îndeosebi în mediul
monahal. Cuv. PAFNUTIE egumenul mănăstirii Borob este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 1 mai,
viaţa sa fiind scrisă de Vasian, arhiepiscopul Rostovului şi al Iaroslavului; de neam agarean, „moşul”
(tatăl) său era dintre tătarii care, conduşi de Batie, au înrobit multe cetăţi din Rusia; după moartea lui
Batie, moşul lui Pafnutie s-a creştinat şi a primit numele de Martin; s-a căsătorit cu o fecioară, Fotinia,
însoţire din care s-a născut apoi Pafnutie, care şi-a petrecut copilăria într-un sat, Cudinov, deprinzând
învăţătura Sfintei Scripturi şi bunele obiceiuri creştine: blândeţea, bunătatea, înţelepciunea; părăsind
casa părintească intră ca monah în obştea mănăstirii Borova, primind „chipul monahicesc” din
mâinile egumenului Marcel; după 20 de ani păstorul acelui locaş trece la Domnul, Pafnutie fiind numit
egumen, vrednicie în care a fost binecuvântat şi sfinţit de Fotie, mitropolitul a toată Rusia, şi pe care a
păstrat-o vreme de 13 ani; când s-a îmbolnăvit, vindecându-se apoi, „s-a îmbrăcat în sfânta schimă”,
părăsind egumenia şi mănăstirea pentru a vieţui în pustietate; adunându-se în jurul său mai mulţi fraţi
şi ucenici zidesc o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lăcaş sfinţit de mitropolitul
Iona; mâniindu-se voievodul Vasile Iaroslavici că Pafnutie întemeiază o mănăstire sub o altă stăpânire
decât a sa, căuta să împiedice zidirea bisericii, însă nu reuşeşte; se povestesc o serie de întâmplări
care atestă capacităţile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe cuviosul Pafnutie; astfel, zugravul Dionisie
este cuprins de o boală de picioare ce nu-i permitea să-şi continue lucrarea şi, după ce promite ca
nici el, nici ceilaţi zugravi, să nu consume în locaş „mâncăruri mireneşti”, este vindecat de Pafnutie;
uitând promisiunea, Dionisie aduce în mănăstire carne de miel pregătită pentru cină şi se umple de
râie, dar Pafnutie, cu apă sfinţită, îl vindecă din nou; mănăstirea fiind zidită în apropierea unei păduri,
cuviosul porunceşte ca nimeni să nu omoare corbii ce-şi aveau sălaşul acolo; fiul voievodului încalcă
însă porunca (pe care poate nici n-o cunoştea!) şi săgetează un corb; întorcându-şi capul pentru a
primi privirile laudative pe care spera să le afle la cei din suită, înţepeneşte; este vindecat de Pafnutie
cu puterea Sfintei Cruci; doi tâlhari sunt împiedicaţi să fure boii mănăstirii şi, nemaigăsindu-şi calea,
rătăcesc prin împrejurimi; cuviosul are o vedenie prin care i se face cunoscută dorinţa a doi fraţi,
care mânaţi fiind de un demon, plănuiau să părăsească mănăstirea, sfătuindu-i să nu-şi abandoneze
nevoinţele; primeşte înştiinţare despre trecerea la Domnul a unui bătrân frate, Constantin; alţi doi fraţi
care aveau unul pentru celălalt sentimente necuviincioase insuflate de demoni, sunt împiedicaţi de
Pafnutie să fugă din mănăstire după ce are o vedenie în care îi este descoperită lucrătura diavolului;
avea darul de a cunoaşte starea fiecărui monah şi a fiecărui suflet; astfel, a cunoscut când un tânăr
frate, mânat doar de gândul de a mucenici pentru Hristos, ieşind pentru o trebuinţă oarecare din
mănăstire şi privind mirenii, bărbaţi şi femei, a fost cuprins de patimi trupeşti, de care s-a eliberat doar
mărturisindu-şi greşeala şi primind iertare de la părintele său duhovnicesc; cunoaşte că un om care
cerea să fie primit în mănăstire este ucigaş; de asemenea, cunoaşte că un monah este întinat de
păcatul uciderii stăpânului său, pe care l-a otrăvit, fără însă a face cu adevărat pocăinţă; o femeie,
soţia unui anume Alexe, ai cărei fii se călugăriseră, având mare credinţă în fericitul Pafnutie trimitea
adesea daruri pentru mănăstire, cerând binecuvântarea cuviosului, pe care nu-l cunoştea, întrucât
femeilor le era interzisă intrarea în mănăstire; bolnavă fiind, are viziunea „unui stareţ mărunt la statură,
gârbov, având o barbă mare şi căruntă şi îmbrăcat în haine proaste”, care izgonea demonii ce o
chinuiau, o voce spunându-i femeii: „Pafnutie cel din Borov izgoneşte de la tine demonii”; unul dintre
ucenicii cuviosului, pătimind de o cumplită durere de dinţi, se vindecă după ce, făcând ascultare
cuviosului Pafnutie, rosteşte de o mie de ori rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”; cunoaşte că unul dintre ucenicii săi, Vasian, va fi arhimandritul unei
mănăstiri de lângă Moscova; un tânăr monah, terorizat fiind de diavolul ce i se arăta în chipul unor
sălbăticiuni, este eliberat citind Psaltirea, urmând sfătuirea cuviosului; de la intrarea sa ca monah în
mănăstire, Pafnutie postea lunea şi vinerea, miercurea se hrănea cu mâncare uscată, în celelalte zile
mâncând împreună cu fraţii; muncea alături de ceilalţi fraţi în mănăstirea pe care o păstorea, tăind
lemne, lucrând în grădină, cărând apă; nu s-a atins de alte trupuri, dar nici trupul său nu îngăduia să
fie atins de altcineva; nu primea femei în mănăstire, nici nu îngăduia fraţilor să vorbească despre ele;
întreaga viaţă a păzit fecioria, iar pentru sa viaţa îmbunătăţită a fost hirotonisit preot; s-a călugărit la
20 de ani şi a petrecut ca monah 60 de ani fără să-şi schimbe pravila; şi-a cunoscut sorocul trecerii la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 192
 cele veşnice; poruncind să nu fie lăsat nimeni să vină la dânsul, nici arhierei, nici voievozi, nici popor,
plâns doar de fraţii şi ucenicii pe care i-a păstorit, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului în anul
de la facerea lumii 6984 (1477 d. Hr.). Cuv. PAFNUTIE egipteanul este prăznuit pe 25 septembrie (vezi
Cuv. Maică Eufrosina).
 PAHOMIE - nume provenit din Egipt, a cărui semnificaţie a rămas necunoscută autorului, este specific
mediului monahal. Cuv. PAHOMIE cel Mare, prăznuit pe 15 mai, a venit pe lume în Tebaida din pătinţi
păgâni, închinători la idoli; prunc fiind, dându-i-se să guste din jertfele idoleşti, „îndată le vărsa ca pe
nişte otrăvuri vătămătoare de suflet”; dus de părinţi într-un templu unde diavolul, prin gura idolilor,
dădea răspuns celor ce-l consultau, acesta amuţeşte; slujitorului templului îi este dezvăluit că tăcerea
„zeului” este determinată de prezenţa pruncului în templu, care îl împiedică să grăiască; la 20 de ani
Pahomie este recrutat în oastea pregătită de Constantin cel Mare pentru confruntarea cu Maxentie;
slujind ca ostaş află despre creştinism, despre Dumnezeu şi despre Domnul Iisus Hristos, Fiul Său cel
Unul Născut; începe să se roage adevăratului Dumnezeu, primind Sfântul Botez în Tebaida, după ce
campania lui Constantin împotriva lui Maxentie se încheie; vede coborând din cer rouă, care devine
ca mierea umplându-i dreapta, şi aude un glas spunându-i: „O, Pahomie, înţelege ceea ce vezi, că
acesta este semnul darului ce ţi se dă de la Hristos Dumnezeu”; dorind să devină monah, merge la un
sihastru cu numele Palamon; acesta, după ce îl atenţionează că viaţa pustnicilor este aspră, văzând
„osârdia” lui, îl primeşte ca ucenic şi îl îmbracă în „schima monahală”; au petrecut împreună postind,
rugându-se, torcând şi ţesând lână, pentru ca din osteneala mâinilor să-i hrănească pe cei săraci; un
frate, aflat sub stăpânirea diavolului, se mândrea cu puterea de a umbla nevătămat prin foc fără să
se vatăme, când se rostea rugăciunea Tatăl Nostru, tulburându-i pe cei care nu găseau şi la părintele
lor o asemenea vrednicie; Pahomie îi mustră, instruindu-i asupra primejdiei de a fi biruiţi de mândrie şi
slavă deşartă; dovada rătăcirii aceluia a fost ispita prin care s-a aprins de poftă trupească pentru o
fecioară, sfârşind apoi ars în vatra băii din Panos, unde este dus de diavol; este o pildă din care tot
creştinul trebuie să înţeleagă că nu-i este îngăduit să se trufească cu darurile primite, îndeosebi dacă
nu este pe deplin încredinţat că acestea sunt de la Dumnezeu; apropiindu-se odată de locul numit
Tavenisiot, cuviosul aude un glas grăind pe când stătea la rugăciune (căci rugăciunea deschide căi
de comunicare cu lumile spirituale dacă porneşte din inimă): „Pahomie, aici să petreci şi în locul
acesta să faci o mănăstire”; ajutat de Palamon, zideşte deci o chiliuţă în locul arătat; după puţină
vreme Palamon moare, Pahomie îngropându-l cu cinste; este căutat apoi de fratele său, monahul
Ioan, cu care începe a zidi chilii; nu după multă vreme Ioan trece şi el la Domnul; tulburat continuu
de demoni, îndeosebi în vremea rugăciunii, cuviosul Pahomie „nu se îngrijea de diavoleştile năluciri şi
nu înceta a-şi pleca genunchii la rugăciune”; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate ispitele şi tulburările,
nălucirile, chipurile de femei frumoase pe care sfântul le alunga ridicându-şi mintea către Dumnezeu;
este îmbărbătat şi află alinare în cuvintele unui bătrân monah cu numele Apolos, care trece şi el la
Domnul; cu puterea lui Dumnezeu, sfântul călca peste balauri şi scorpioni, poruncindu-le adesea
crocodililor să-l treacă peste râu; are în trei rânduri o vedenie în care îngerul Domnului îi spune:
„Pahomie, voia Domnului este aceasta, ca să-i slujeşti Lui şi neamul omenesc să-l aduci la El”; faptul
că vedenia se repetă de trei ori, înseamnă că hotărârea este definitivă, aşa încât Pahomie se supune
şi îi primeşte pe toţi cei care, dorind să-L slujească pe Dumnezeu şi având pentru aceasta trebuinţă
de un îndrumător, îl căutau pentru a afla la el un cuvânt de folos; adunându-se în jurul său obşte, le
slujea celorlalţi fraţi lucrând în grădină, săpând şi udând verdeţurile; se îngrijea de cei în suferinţă şi
slujea la trapeză pregătind masa pentru întreaga obşte; când era nevoie chema un preot din satele
învecinate, căci „mai de folos este monahilor să nu caute cinste şi începătorie, mai ales cei ce
vieţuiesc în viaţa de obşte, ca să nu se işte cumva între fraţi zavistii, pizme şi neîntocmiri”; a primit de
la Dumnezeu darul facerii de minuni, tămăduind bolile şi neputinţele şi izgonind demonii; sunt relatate
câteva din vindecările miraculoase împlinite de Sf. Pahomie; mergând în Muhonia, la una dintre
mănăstirile pe care le păstorea el, a cunoscut că în smochinul roditor din mijlocul mănăstirii, din care
toţi monahii se înfruptau, se încuibase un duh necurat; unul dintre nevoitorii din mănăstire, Iona, se
întristează aflând că smochinul trebuie să fie tăiat, însă a doua zi smochinul este găsit uscat şi fără nici
un rod; zidind o biserică nouă şi, pentru ca monahii să nu se mândrească cu lucrul lor, Pahomie leagă
stâlpii cu funii, trăgând cu putere până ce biserica s-a înclinat într-o parte, şi spune: „Să nu vă lăudaţi
pentru osteneala mâinilor voastre..., ci să vă zidiţi singuri pe voi şi să vă împodobiţi sufletul ca pe o
Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sunteţi Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum Domnul a
zis”; este un comandament creştin ce vine în contradicţie flagrantă cu trufia omului contemporan,
extaziat în faţa „progresului” şi „cuceririlor” ştiinţei care-l fac să se considere „creator”, asemenea lui
Dumnezeu -simplă putere intrinsecă materiei pe care el, omul, o stăpâneşte; în Vieţile Sfinţilor sunt
prezentate apoi mai multe evenimente prin care sunt scoase în evidenţă înţelepciunea şi puterea de
convingere cu care cuviosul îşi conducea fraţii pe calea pocăinţei, învătându-i să se ferească de
slava deşartă; chemat de episcopul cetăţii Panopoli pentru a înfiinţa o mănăstire „după rânduiala şi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 193

 aşezământul său”, pe cale asistă la înmormântarea unui frate dus pe ultimul drum cu cântare de
psalmi şi multă cinste; cunoscând însă că acel monah este nevrednic de o asemenea cinstire,
porunceşte să fie îngropat afară din mănăstire, gol, fără cântări, explicându-le celor prezenţi, uimiţi
de drastica sa hotărâre: „Aceasta o fac ca pentru necinstea îngropării să i se dea oarecare uşurare
sufletului de la milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu”; părăseşte acea mănăstire după două zile
şi, continuându-şi călătoria spre Panopoli, merge la o altă mănăstire; aici un frate bolnav trăgea să
moară, iar el îl pregăteşte pentru ultimul drum; ajuns în Panopoli, împreună cu ucenicii începe zidirea
mănăstirii cerute de episcopul Uar; ceea ce se zidea ziua era risipit peste noapte de nişte zavistnici
îndemnaţi de diavoli, ucişi apoi de Dumnezeu cu foc şi fulgere din cer; are mai multe experienţe
mistice în care Dumnezeu îi dezvăluie cum lucrează în lume şi cum mulţi se vor mântui în vremurile ce
vor veni, neavând nici o povăţuire, ci urmându-şi doar propria lor conştiinţă şi alegere; cunoaşte cu
duhul căderea unui frate care, dorindu-şi mucenicia pentru Hristos, când este prins de barbari şi este
silit să bea şi să mănânce din cele jertfite zeilor, „temându-se de moarte trupească... şi-a vătămat
sufletul său cel fără de moarte, lepădându-se de Hristos” (oare câţi dintre asa-zişii creştini din zilele
noastre ar mai avea tăria de a înfrunta moartea pentru Hristos?); apoi are mai multe confruntări cu
demonii, pe care reuşeşte să-i alunge cu puterea şi ajutorul lui Hristos; în Vieţile Sfinţilor sunt reproduse
în amănunt dialogurile avute de Pahomie cu demonii, remarcându-se puterea cu care îi ceartă în
numele lui Hristos; venind odată un monah, fost dregător, vorbitor de greacă şi latină, Pahomie, care
nu ştia nici greceşte, nici latineşte, se roagă la Dumnezeu trei ore şi primeşte darul de a vorbi ambele
limbi; ajuns la adânci bătrâneţi, cuviosul se îmbolnăveşte şi trece la Domnul poruncindu-le ucenicilor
să se ferească „de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte”.
PAISIE - are înţelesul: a educa, a instrui; purtătorul acestui nume, după cum se va vedea şi din viaţa
Cuv. Paisie cel Mare, are vocaţia dascălului, fiindu-le celorlalţi călăuză pe anevoioasa şi plina de
primejdii cărare ce conduce sufletul către mântuire, menire pe care şi-o poate împlini după ce însuşi
primeşte luminare de la Dumnezeu; în ultimă instanţă, educaţia, instruirea, este un proces continuu,
declanşat la începuturile universului şi continuat până ce Cuvântul lui Dumnezeu se va impregna în
fiecare conştiinţă; dacă procesul instruirii universului asupra propriei fiinţe şi rostului existenţei sale se
desfăşoară secvenţial, într-o succesiune neîntreruptă de raporturi dascăl/ucenic, în esenţă educaţia
este una singură şi se dezvăluie sufletului şi minţii treptat până la deplina lor îndumnezeire, când între
dascăl şi ucenic nu va mai fi nici o deosebire, când Hristos Se va putea privi pe Sine în chipul omului
creat pentru ca Dumnezeu să Se poată odihni contemplându-Se în chipul omului, pentru a avea cu
cine să-Şi împărtăşească iubirea. Cuv. PAISIE cel Mare, prăznuit pe 19 iunie, era din Egipt, din părinţi
binecredincioşi; au fost şapte fraţi, Paisie find mezinul; tatăl său are o viziune în care îngerul Domnului i
se arată spunându-i: „... încredinţează lui Dumnezeu pe fiul tău (Paisie), căci prin el se va slăvi numele
Său cel sfânt” (se dezvăluie aici că omul, fiinţă dăruită cu liber arbitru, este chemat să lucreze pentru
împlinirea voinţei lui Dumnezeu; fiindu-i revelat scopul final, mai întâi i se cere acordul, pentru a fi mai
apoi pe deplin conştient şi responsabil, atribute activate în firea omenească doar după lucrarea în
lume a Fiului lui Dumnezeu, deopotrivă şi Fiul Omului); ajuns la vârsta potrivită, Paisie îşi doreşte să intre
în monahism; merge în pustia unui schit, la dumnezeiescul Pamvo; acesta îl primeşte cu bucurie şi îl
îmbracă în cuviosul chip al monahilor”; i se dă poruncă să-şi ţină pururea capul plecat, iar cu mintea
să se înalţe necontenit către cele cereşti; începe prin a posti întreaga săptămână, mâncând pâine şi
sare doar sâmbăta; viaţa cuviosului Paisie este scrisă de ucenicul său Ioan, cu care o vreme împarte
aceeaşi chilie; dorindu-şi amândoi să petreacă în singurătate, rugându-se lui Dumnezeu, un înger li se
arată în vremea Utreniei zicând: „Dumnezeu porunceşte să vă despărţiţi şi fiecare să aibă locuinţa
deosebită” (adevăraţii închinători ai lui Hristos nu fac nimic până când nu primesc încredinţare; este
principiul ascultării care călăuzeşte viaţa monahului, dus până la ultima sa expresie, ascultarea de
Dumnezeu; monahul nu face nimic până ce nu primeşte binecuvântare de la Hristos, prin sfinţii Săi
îngeri sau prin părintele duhovnicesc, despre care ştie că este călăuzit de Hristos); Paisie este înştiinţat
apoi că toată pustia înconjurătoare se va umple de pustnici, pe care-i va călăuzi către lumină; în
vremea rugăciunii este răpit la cer, unde vede frumuseţile Raiului şi biserica celor întâi născuţi, sfinţii
care se împărtăşesc de „desfătarea cea netrecătoare”; se spune în Vieţile Sfinţilor că a petrecut 70
de ani „negustând altă hrană trupească”, ci doar cuminecându-se cu Preacuratele Taine; în jurul său
se adună mulţi monahi şi mireni dornici să se împărtăşească de învăţăturile sale; vreme de trei ani va
petrece în „pustia cea mai dinăuntru”; odată, în vreme ce se ruga, Mântuitorul i se arată şi îi spune:
„Rugăciunea ta este foarte primită şi bineplăcută Mie... Orice cerere vei face în numele Meu, să ţi se
dea şi pentru orice păcătos vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor”; prin aceste cuvinte Hristos
instituie principiul medierii, dând posibilitatea celor păcătoşi, şi care nu mai au puterea de a distinge
adevărul de înşelare, de a primi ajutor de la cei crescuţi duhovniceşte şi care se roagă pentru ei; la
rugămintea unui bătrân, Paisie mijloceşte pentru iertarea ucenicului acestuia, căzut în păcat şi mort
nepocăit; sunt relatate apoi întâlnirile cuviosului Paisie cu alţi pustnici şi cuvintele sale de învăţătură;

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 194

 mergând vestea despre viaţa sa îmbunătăţită, multe suflete îl caută pentru folos duhovnicesc; este
redată întâlnirea dintre Cuv. Paisie şi Cuv. Pimen, plină de adânci şi inspirate cuvinte de învăţătură;
postind 21 de zile, i se arată Domnul spunând: „O, alesul Meu, Paisie, mult rău pătimeşti pentru Mine”;
este îndrumat de Domnul la o peşteră unde un pustnic se chinuia după doar două zile de postire, pe
când el, după 21 de zile de postire, nu pătimea cu nimic; aici Domnul îi spune: „... tu te întăreşti cu
darul Meu şi posteşti fără de osteneală, iar acela... din însăşi voia lui posteşte... încălzindu-se de dorul
ce-l are către Mine”; sunt cuvinte din care trebuie să se înţeleagă că biruinţele duhovniceşti, oricât
de mici şi aparent neînsemnate din perspectiva marilor nevoitori, dobândite de sufletul omului doar
prin propriile nevoinţe şi puteri sunt, cum spune mai departe Domnul, tot atât de vrednice de răsplată
ca ale marilor postitori, cei care, asemenea lui, primesc ajutor de la îngeri sau de la Duhul Sfânt; sunt
relatate apoi un număr de întâlniri de taină ale lui Paisie cu Hristos, într-una dintre ele spunându-i-se:
„Cel ce se nevoieşte numai pentru el, este ucenicul Meu (ucenicia presupunând lipsa desăvârşirii, o
cale ce încă nu s-a încheiat), iar cel ce se nevoieşte pentru el şi slujeşte şi pe alţii este fiu şi moştenitor
al Meu” (şi-a atins desăvârşirea, a căpătat deplina asemănare cu Iisus Hristos, a atins acele culmi ale
spiritului ce-i conferă aureola sfinţilor); sunt cuvinte prin care se face cuvenita distincţie între mântuire,
ca demers personal, şi iubirea jertfelnică prin care sufletul îşi asumă nevoinţele pentru mântuirea altor
suflete, asemenea Domnului Iisus; ca răspuns la o nedumerire, Hristos Domnul îi confirmă lui Paisie că
eventualele întârzieri ale acelor suflete care, nevoindu-se pentru semenii aflaţi în nevoie, nu ţin pasul
cu asceţii şi pustnicii ce-şi lucrează mântuirea în singurătate, vor primi aceeaşi plată ca şi aceştia;
cuviosul avea darul înainte-vederii, cunoscând astfel starea reală a monahilor aflaţi sub ascultarea
sa; cunoaşte căderea unui tânăr ucenic care, însoţindu-se pe cale cu un evreu, îi dă dreptate când
defaimă credinţa în Hristos şi, din nerăutate şi sfială, sau din puţinătatea înţelepciunii, cade din „darul
Sfântului Botez”; putea distinge între un suflet chinuit de demoni şi un altul în care lupta se dădea cu
propriile sale gânduri; cu o anumită ocazie, un demon i se confesează că nu se poate apropia de
cei ce se nevoiesc, căci Dumnezeu veghează asupra lor, însă de cei ce se lenevesc, şi de la care s-a
luat darul lui Dumnezeu, se poate apropia luându-i în stăpânire; aflând despre căderea unui monah
care, lăsându-se amăgit de o evreică, s-a lepădat de Hristos, le spune ucenicilor: „Vai, fiii mei iubiţi,
câţi oameni mari, din pricina femeilor, au căzut din dumnezeiescul dar”, şi le aminteşte episoade
relevante din Scriptură, începând cu ispitirea şi căderea protopărinţilor; rugându-se pentru monahul
căzut, care s-a lepădat de credinţa în El, Mântuitorul îi spune lui Paisie: „Dacă voieşti să miluiesc pe
acest păcătos şi lepădat de credinţă... se cade să iau din răsplătirile şi nevoinţele tale şi să dau
iubirea Mea de oameni aceluia...”; dând dovadă de iubire jertfelnică, cuviosul primeşte, putându-L
auzi pe Domnul rostind mângâietoarele cuvinte: „Vrednică şi minunată este socoteala şi dragostea
ce o ai pentru aproapele tău, Paisie, fiindcă urmează dragostea ce o am Eu către oameni”; este
relevat încă o dată principiul creştin al mijlocirii către Dumnezeu a celor vrednici pentru mântuirea
celor căzuţi şi puterea rugăciunii drepţilor pentru uşurarea celor împovăraţi de păcate, trecuţi la cele
veşnice, principiul solidarităţii, al comuniunii dintre toate sufletele, întrucât firea omenească este una
singură şi fiecare suflet împlineşte doar o părticică din întregul adus odinioară în fiinţă prin Adam; tot
din dragoste pentru aproapele, fericitul nu mustră un monah care „pricinuia vătămare şi sminteală
fraţilor” prin comportamentul şi cuvintele lui, cuviosul cunoscând că orice cuvânt aspru îl va face să
părăsească mănăstirea, pierzându-şi sufletul; primeşte vizita lui Hristos, însoţit de doi îngeri, şi Căruia îi
spală picioarele; după plecarea Domnului bea din apa ce se atinsese de sfântul Său trup, păstrând
puţin şi pentru ucenicul său care era plecat; la întoarcerea lui îl îndeamnă, în trei rânduri, să se
împărtăşească şi el din acea apă sfinţită prin atingerea de sfinţenia Domnului Iisus, însă ucenicul se
eschivează (adevărul este că puţini, poate nici unul dintre creştinii zilelor noastre, sau chiar dintre
preoţi şi Ierarhi, nu s-ar „înjosi” astfel; este un gest ce transcende capacitatea de înţelegere a omului
contemporan, care nu poate nicicum concepe că în fiinţa Mântuitorului nimic nu este întinat, că
fiecare părticică a trupului Său, dumnezeieşte întrupat, este sfinţită şi purtătoare de sfinţenie); mâhnit
de lipsa de credinţă, de înţelegere şi ascultare a ucenicului său, Paisie îi spune: „O, fiule, ai luat plata
neascultării, adică te-ai lipsit de dumnezeieştile daruri”; acest cuvios avea atât de mult har la Hristos,
încât Domnul îi spune ucenicului trimis de Paisie să-L caute lângă zidul cetăţii, unde îl aştepta în
chipul unui om sărac prin gura căruia îi vorbeşte: „... du-te şi supune-te bătrânului tău, marele Paisie,
că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos”; săracul
moare şi ucenicul, neştiind, se ruga cuviosului să-i dea voie să-l întâlnească din nou, pentru a mai
primi de la el cuvânt de folos; Paisie, cunoscând că săracul trecuse la Domnul, îi spune că-l va găsi în
mormântul unde zace între alţi doi săraci, poruncindu-i în numele lui să se ridice şi să-i vorbească;
urmându-i sfatul, la porunca sa mortul se ridică (atât de mare era puterea Cuv. Paisie), rostind: „De
voieşti a te mântui, ascultă cuvintele bătrânului, căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat
se împotriveşte poruncilor lui Hristos”; şi mai spunea marele Paisie un cuvânt adânc, prea puţin înţeles
în vremurile noastre de întuneric şi sărăcie duhovnicească: „Acea faptă este bună, care se face în
ascuns”, fără ca sufletul să se semeţească urmărind să dobândească slavă de la oameni; a trecut la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 195
 Domnul la adânci bătrâneţi, fiind îngropat cu cinste de obştea monahilor cărora le-a fost întreaga sa
viaţă povăţuitor. Cuv. PAISIE de la Neamţ este prăznuit pe 15 noiembrie; s-a născut pe 21 decembrie
în oraşul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, dintr-o veche familie de preoţi, bunica şi o
mătuşă îmbrăţişând viaţa monahală, iar tatăl său fiind preot în catedrala din Poltava; a primit la
botez numele Petru şi a fost al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai părinţilor săi; pe mama sa o
chema Irina; după moartea tatălui, la vârsta de 12 ani, este primit de arhiepiscopul Kievului pentru „a
învăţa carte duhovnicească” la „Şcoala Frăţiei din Kiev”, cunoscută şi sub numele de „Academia
Movileană”, iar pe când avea 17 ani, în 1739, părăseşte în taină şcoala şi se retrage la un schit din
apropiere; pleacă apoi la mănăstirea Medvedevschi unde este făcut rasofor, primind numele Platon;
petrece o vreme în lavra Pecersca, iar în 1745 vine în Moldova; petrece prin mai multe mănăstiri şi
sihăstrii, stabilindu-se la Trestieni, în Buzău, unde cunoaşte câţiva călugări isihaşti, printre care pe Cuv.
Vasile de la Poiana Mărului, părintele său duhovnicesc, şi pe Cuv. Onufrie Sihastrul; se mută după
puţină vreme la schitul Cârnu, aproape de marele pustnic Onufrie; pe când petrecea la Trestieni un
schimonah, Dosoftei, îl atenţionează că marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului vine la schit şi,
văzându-l tânăr şi ager la minte, îl va sili să primească preoţia; monahul Platon (încă îl chema astfel) îi
răspunde: „Părinte Dosoftei, eu până la moarte aş dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic
de o treaptă aşa de mare”; pe când se nevoia la schitul Cârnu mergea adesea la Cuv. Onufrie care
îi spune, referindu-se la patimile trupeşti, sufleteşti şi vicleşugurile demonilor: „Dacă n-ar ajuta Hristos
pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinţi. Dar cel ce cade la Hristos cu credinţă şi cu
dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, aceluia i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste
fierbinte către Dumnezeu”; pentru a evita hirotonisirea, după patru ani pleacă la Sfântul Munte ca nu
cumva, precum singur mărturisea, „părinţii moldoveni să mă silească să primesc preoţia”; venind în
Muntele Athos, trece prin toate mănăstirile, dar nu găseşte un povăţuitor potrivit dorinţei sale; stareţul
Vasile de la Poiana Mărului, trecând prin Muntele Athos, petrece câteva zile în chilia fericitului Platon
(care deocamdată nu primise numele Paisie) şi îl sfătuieşte să lase nevoinţele pustniceşti pentru a se
dedica vieţii de obşte, argumentând că viaţa monahilor se desfăşoară pe trei paliere: primul, viaţa
de obşte, al doilea fiind petrecerea împreună cu unul sau doi fraţi, ceea ce se numeşte „calea
împărătească”, iar de-abia cel de-al treilea, potrivit doar celor desăvârşiţi, este nevoinţa în pustie de
unul singur; şi mai spunea stareţul Vasile că „în ultimul timp” unii monahi au „născocit” un al patrulea
mod, zidindu-şi fără binecuvântare chilii, conducându-se după voia lor, un mod de viaţă „care nu
este după măsura puterii lor, lepădând ascultarea obştească”; într-o altă zi stareţul Vasile lămureşte
spunând: „Schimnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul Sf. Varsanufie”; şi
aminteşte că în viaţa de obşte „nu are loc iubirea de sine şi părtinirea, care de obicei stăpânesc pe
cei ce trăiesc în singurătate”; căci „cel ce trăieşte singuratic lucrează numai pentru sine; iar cel ce
trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu”; adunând în jurul său mulţi
fraţi, Platon se supune dorinţei lor şi primeşte preoţia şi odată cu ea numele de Paisie; este chemat
adesea de Patriahul Serafim în mănăstirea Pantocrator pentru a sluji Sfânta Liturghie; a fost de părere
că sufletul se zideşte citind cât mai multe cărţi ale Sfinţilor Părinţi, căci „una îl învaţă despre credinţă;
alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie, de răbdare, iar alta îl
îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele”; despre dragostea duhovnicească spunea:
„petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos... îi uneşte aşa mult prin dragoste
încât toţi devin un singur suflet, o singură voie şi un singur scop: păzirea poruncilor lui Dumnezeu”; şi
conchide: „Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strâns legată de
viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup; că una fără alta nu pot exista”; iar altă dată spunea:
„Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovniceşti... Unii rabdă
cu bucurie ocările şi ispitele... Alţii, mai puţini, cad şi iarăşi se scoală... Sunt... şi din aceia ce nu pot să
rabde deloc ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi
al îngăduinţei, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească”; în anul 1763, cu binecuvântarea
Mitropolitului Moldovei Gavriil, cuviosul Paisie se mută cu tot soborul din Muntele Athos, la mănăstirea
Dragomirna; în Vieţile Sfinţilor este reprodusă regula de viaţă călugărească rânduită pentru obştea
pe care o păstorea; îşi îndeamnă fraţii să se ferească de zavistie, să citească scrierile Sfinţilor Părinţi şi
să se întărească necontenit cu rugăciunea lui Iisus; nu se întrista niciodată pentru lipsurile materiale,
îndepărtându-i din sobor pe cei ce nu puteau să ierte; doisprezece ani, cât a trăit în mănăstirea
Dragomirna, s-a îndeletnicit cu traducerea cărţilor patristice, spunându-le fraţilor săi: „După măsura
ostenelilor voastre cu trupul veţi dobândi lacrimi şi plâns... spre mângâierea sufletului”; şi: „se cuvine
să răbdaţi bărbăteşte tot felul de nevoinţe trupeşti -slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare- care
sunt pentru mântuirea veşnică a sufletelor voastre”; iar ucenicilor le spunea: „Fraţilor, nu voiesc să vă
temeţi de mine... ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc ca pe nişte duhovniceşti fii
ai mei”; în apărarea rugăciunii inimii şi împotriva celor ce o defăimau scrie o frumoasă epistolă, dar
spune: „dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune... nu după rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără
întrebarea şi sfatul celor iscusiţi..., uşor va cădea în cursele diavolului”; pe cei ce nu găsesc un iscusit
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 196
 povăţuitor îi îndeamnă să nu deznădăjduiască, ci să alerge la învăţătura ziditoare a Sfinţilor Părinţi;
dând dovadă de milostenie găzduieşte şi hrăneşte miile de transfugi veniţi din Bucovina, invadată de
armatele străine în toamna anului 1768; după terminarea războiului ruso-turc în 1774 nordul Moldovei,
inclusiv mănăstirea Dragomirna, intră sub ocupaţie austriacă până în 1918; lăsând la Dragomirna o
obşte de doar 150 de monahi (pe vremea aceea monahii se numărau cu sutele!) în 1775 se strămută
împreună cu 200 de monahi la mănăstirea Secu; devenind neîncăpătoare, peste patru ani cuviosul
Paisie, cu binecuvântarea mitropolitului Gavril, îşi mută obştea în marea lavră de la Neamţ, devenind
stareţul acesteia; printre altele, aici va organiza „bolnicerul mănăstirii”, iar cei aflaţi în suferinţă erau
adesea vegheaţi şi mângâiaţi de însuşi fericitul Paisie; un călător, călugărul Teofan, scrie că obştea
mănăstirii număra peste 700 de monahi (!); cuviosul Paisie s-a ocupat cu traducerea din greacă, în
română şi slavonă, a scrierilor Sfinţilor Părinţi; sunt amintiţi apoi şi „cei mai renumiţi elenişti moldoveni”
dar şi scrierile traduse din literatura patristică, printre care Vieţile Sfinţilor, carte tălmăcită de Ştefan
ierodiaconul şi tipărită la mănăstirea Neamţ între 1807-1815; Constantin Caragea, un pelerin grec ce
vizita mănăstirea Neamţ, va mărturisi despre Paisie: „Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei
sfinţenia întrupată şi neprefăcută..., faţa lui luminoasă şi palidă, fără pic de sânge, o barbă mare şi
albă, lucitoare ca argintul şi curăţenia neobişnuită a hainelor lui şi a chiliei...”; ucenicul cuviosului,
numit Platon, precum odinioară Paisie, spunea: „Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale
a iubit pe Domnul din tot sufletul său”; a dobândit darul rugăciunii adevărate şi darul înainte-vederii;
a purtat o vastă corespondenţă duhovnicească cu prieteni şi ucenici, preoţi, călugări, egumeni şi
mireni; sunt reproduse epistolele sale către călugării din schitul Robaia-Argeş şi din Poiana Mărului; în
privinţa dilemei dacă un păcătos, plin de căinţă, însă neputincios, poate fi împărtăşit fără a face
canon, considera că preotul poate să-i dea dezlegare, atenţionând însă asupra existenţei primejdiei
de a fi împărtăşiţi cei opriţi de sfintele canoane; îşi învăţa ucenicii blândeţea şi smerenia, despre care
spunea că: „este temelia tuturor virtuţilor evanghelice”; iar despre ascultare spunea: „Dumnezeiasca
ascultare este atât de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără ea nu se poate
nicidecum sluji lui Dumnezeu”; potrivit cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „De omul eretic, după întâia şi a doua
mustrare, te fereşte” (Tit 3; 10), amintea că „Biserica Ortodoxă porunceşte să nu citească credincioşii
cărţile eretice, să nu stea de vorbă şi să nu umble cu ei (cu ereticii) pe cale”; cu harul său a povăţuit
obştea mănăstirilor Nemţ şi Secu, timp de 15 ani; la mănăstirea Neamţ a organizat o adevărată
„şcoală duhovnicească şi academie patristică de traducere... a zeci de opere filocalice (şi) mistice”;
pentru buna rânduială şi disciplină în mănăstire a scris un Regulament, sau Aşezământ, după regulile
din Muntele Athos, care a rânduit viaţa de obşte în mănăstirile Secu, Dragomirna, Sihăstria şi schiturile
din ascultarea sa; sunt amintiţi călugării, dascălii, stareţii şi duhovnicii care i-au fost ucenici: astfel, sunt
pomeniţi Visarion, stareţul Gheorghe de la Cernica, Ierodiaconul Gheorghe Dascălu, care a ajuns
apoi mitropolit al Ţării Româneşti, arhimandritul Irinarh Rosetti, întemeietorul mănăstirii Horaiţa, Cuv.
Iosif, pustnicul de la Văratec, şi mulţi alţii; în 1790 arhiepiscopul Ambrozie de Poltava îl ridică la rangul
de arhimandrit; pe 30 octombrie 1794 Cuv. Paisie s-a îmbolnăvit, simţindu-şi sfârşitul aproape; miercuri
15 noiembrie îşi dă sufletul în mâinile Domnului, la 72 de ani; Biserica Ortodoxă Română l-a cinstit ca
sfânt întotdeauna, în 1988 fiind canonizat şi de Biserica Ortodoxă Rusă.
 PALADIE - din greacă; Παλάδιοσ/Πάλας = cu referire la zeiţa Palas Atena; nume precreştin perpetuat
o vreme după creştinare, preluat şi în onomastica românească, pe filieră fanariotă; variantă: Palade;
ca nume de botez nu mai este folosit, perpetuându-se doar ca patronimic.
 PALAMON - din greacă; Παλάмων = palmă, mână; un nume neîntâlnit în onomastica românească.
 PAMFILIE (variantă PAMFILION) - din greacă: Παмφύλιοσ = originar din Pamphylia; derivat: Pamfil; un
alt înţeles reţinut de erudiţi este: iubitor şi, asemenea tuturor numelor străvechi, cunoaşte o evoluţie
specifică; abandonat treptat ca nume de botez, numele de Pamfil se întâlneşte încă la persoane în
vârstă, perpetuându-se însă ca patronimic; dacă consoana „M” poate fi privită ca o coruptelă a
consoanei „N”, mai dificil de pronunţat în context, atunci numele devenit Panfil se traduce prin toată
(pan) iubirea (phylia). Cei 12 sfinţi Mucenici, prăznuiţi în ziua de 16 februarie, sunt: PAMFIL Preotul,
Valent diaconul, Pavel, Porfirie, pomeniţi în Vieţile Sfinţilor alături de cei ce au mucenicit împreună cu
dânşii; au trăit în Cezareea Palestinei în vremea lui Diocleţian, Sf. Pamfil fiind prezbiterul cetăţii, Valens
diconul bisericii Eliei, iar Pavel un creştin râvnitor din cetatea Iamnia; au fost prinşi pentru mărturisirea
lui Hristos şi întemniţaţi de ighemonul (prefectul) Urban, căruia după doi ani i-a urmat Firmilian; cinci
fraţi, care însoţiseră un număr de 130 de mărturisitori ai lui Hristos osândiţi să muncească în Cilicia la
minele de aur, revenind în Egipt, trec prin Cezareea unde, întrebaţi fiind cine sunt şi de unde vin, se
mărturisesc a fi creştini; prinşi şi aduşi împreună cu Pamfil, Valent şi Pavel la judecata ighemonului,
sunt întrebaţi cum se numesc; primul spune Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil şi
al cincilea Daniil, nume de botez preluate din tradiţia Vechiului Testament, cei cinci lepădându-şi
necuratelele nume primite mai înainte de la închinătorii la idoli, însă necunoscute lui Firmilian, care nu
le înţelege (nu avea cunoştinţă nici de numele Ierusalim, care încă din vremea lui Adrian se numea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 197
 Elia -după numele împăratului, Elia Adrian; vreme de 200 de ani Ierusalimul căzuse în uitare, până la
venirea marelui Constantin şi a maicii sale Elena); cei cinci sunt bătuţi şi condamnaţi la moarte prin
tăiere cu sabia, împreună cu Pamfil prezbiterul, Valent diaconul şi Pavel; una dintre slugile lui Pamfil,
un tânăr de 18 ani numit Porfirie, cere trupurile mucenicilor pentru a fi îngropate şi se mărturiseşte şi el
creştin, fiind la rândul lui bătut şi condamnat la moarte prin ardere; s-au mai mărturisit creştini primind
moarte mucenicească Seleuchie, un fost ostaş, Teodul, unul din casnicii lui Firmilian, şi creştinul Iulian,
împlinindu-se astfel ceata celor 12 martiri; trupurile mucenicilor au fost aruncate afară din cetate
unde văzând păgânii că după patru zile nici câinii, nici păsările, nici sălbăticiunile nu se ating de ele,
au poruncit să fie îngropate; Notă: în calendar sunt menţionaţi doar patru mucenici, iar pe lângă cei
trei numiţi la început (Pamfil, Valent şi Pavel) este menţionat şi Seleuc (nu Seleuchie, cum este numit
în Vieţile Sfinţilor).
 PAMVO - provine tot din tradiţia egipteană; cunoscătorii îl asociază cu numele Leonida, avându-şi
obârşia în vieţuitoarea cu acelaşi nume: leu; este un nume neîntâlnit pe meleagurile româneşti. Pe 18
iulie este prăznuit Cuv. PAMVO, care a vieţuit în Egipt, în munţii Nitriei, până la adânci bătrâneţi; este
pomenit de Cuv. Antonie cel Mare, care spune despre el „că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece
într-ânsul Duhul lui Dumnezeu” („frica” de care vorbesc Sfinţii Părinţi nu este teama viscerală a celui
fără Dumnezeu, ci mâhnirea produsă de conştiinţa nedesăvârşirii şi primejdiei de a ieşi din cuvântul
Părintelui său, şovăiala şi întârzierea într-o evoluţie duhovnicească ce-l va purta către întâlnirea cu
cel iubit, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos; frica pustnicilor şi tuturor închinătorilor lui Hristos este
de a nu cădea din dragoste, nicicum teama de vreo pedeapsă, privită ca stimulent pentru pocăinţa
ce trebuie să se nască în sufletul omului); este amintit şi de Cuv. Pimen, care spune: „Trei lucruri am
văzut la părintele Pamvo, postirea în toate zilele, tăcerea şi lucrul mâinilor”, trei pietre de temelie pe
care se zideşte apoi întreagă trăirea anahoreţilor; Teodor Studitul spune şi el: „Pamvo să se fericească
după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvântul, ca un înalt părinte”; iar Socrate Scolasticul povesteşte cum,
la începutul nevoinţelor, Cuv. Pamvo a căutat un învăţător de la care să deprindă Psalmii lui David;
auzind întâiul stih al Psalmului 38: „Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea...”, a
spus că doar după ce va învăţa să împlinească şi prin faptă cele înţelese cu mintea va putea trece
mai departe; căci, aşa precum ne învaţă Domnul Iisus, „Credinţa (în esenţă, cunoaşterea de care se
împărtăşeşte sufletul fără a cere adeverire, dată fiind iubirea pentru Cel de la care o primeşte) fără
fapte moartă este”; întrebat de unul dintre părinţi, Pamvo mărturiseşte că mulţi ani i-au trebuit pentru
a împlini cu fapta spusele din acel stih, confesiune care ar trebui să le dea de gândit tuturor celor
care cred că, rostind cuvintele rugăciunii sau citind Psalmii lui David, au împlinit desăvârşit poruncile şi
au devenit vrednici de cununile sfinţilor; a avut ca ucenici patru fraţi din Egipt, Dioscor, Amonie,
Eusebie şi Eftimie, cunoscuţi în literatura bisericească sub numele „Cei patru fraţi lungi” (dată fiind
statura lor), pomeniţi şi de Sf. Ioan Gură de Aur; Dioscor a fost episcop al Ermopoliei (nu acel Dioscor,
eretic anatemizat de cel de-al IV-lea Sinod ţinut în Calcedon în anul 451); se ştie despre Cuv. Pamvo
că dispreţuia argintul şi aurul; cedând cu greu la rugăminţile Sf. Melania Romana, argintul primit de la
ea îl împarte între fraţii din Liva şi de prin insulele neroditoare, poruncind ca mănăstirile din Egipt,
unde pământul este rodnic, să nu primească nimic; un ucenic de-al său, mergând în cetate pentru a
vinde rucodelia (lucrul mâinilor), s-a îndulcit ascultând canoanele şi troparele cântate în biserici,
întorcându-se din Alexandria întristat că pustnicii n-au şi ei acele canoane şi tropare; Pamvo îi spune
ucenicului: „Amar, fiule, că am ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin
Sfântul Duh şi vor urma cântările şi glasurile... căci n-au ieşit călugării în pustie să cânte cântări... ci
suntem datori, cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit,
măsurat şi smerit, să aducem Domnului rugăciune”; şi, pentru vremurile ce vor veni, spune că: „vor
strica (răstălmăci) creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli... că va să şteargă neamul
cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină”,
căci „în astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult”; prevesteşte apoi despre
„năpădirile păgânilor şi pornirile popoarelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea
călugărilor” - cuvinte profetice, ce-şi găsesc împlinirea chiar sub ochii noştri; şi continuă spunând: „iar
episcopii, în zilele acelea, se vor sfii de feţele celor puternici... şi în popor va intra necredinţă, erezie,
curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie” - un tablou apocaliptic, cutremurător,
o radiografie făcută cu multe sute de ani mai devreme a vremurilor pe care le străbate în prezent
omenirea şi care încep să-şi pună tot mai apăsat amprenta şi asupra Ortodoxiei, ultimei redute a
adevăratei credinţe, supusă unui permanent atac al forţelor răului, întrucât cuvântul lui Dumnezeu
începe să nu se mai audă şi în cetate, ci doar în unele biserici şi mănăstiri unde încă mai pâlpâie
flacăra credinţei; este o prevestire, făcută cu o remarcabilă acurateţe cu mai bine de 1500 de ani în
urmă, a vremurilor întunecate pe care omenirea le străbate de ceva timp; faţă de consternarea
ucenicului ce se întreabă cum, în acele condiţii, se va mai putea mântui sufletul omului, bătrânul îi
spune: „Fiule, în acele zile, cel ce-şi mântuieşte sufletul său, mare se va chema în împărăţia cerurilor”,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 198

 căci cu cât sunt mai vitrege vremurile şi mai mari ispitele, cu atât mai vrednice de cununi vor fi
biruinţele celor ce vor avea tăria să rămână neclintiţi în credinţă şi în fapte, căci una fără cealaltă nu
are nici o valoare; cele mărturisite cu mintea, în taina propriei fiinţe, trebuie să fie mărturisite şi printr-o
vieţuire care să le confere valoare în lume; lipsa unor călăuze duhovniceşti şi vrăjmăşia vremurilor de
pe urmă vor conferi aureola sfinţilor celor ce reuşesc să împlinească în viaţa lor comandamentele
creştine, evanghelice, chiar şi în aceste condiţii; dată fiind nestatornicia cugetului omenesc şi vitregia
vremurilor de pe urmă, neobosita lucrare a demonilor, bătrânul Pamvo învaţă că mare este lucrarea
celor care, punându-şi voia proprie sub ascultarea unui bătrân îmbunătăţit, lăsându-se călăuzit pe
calea mântuirii, căci înţelepciunea şi sfinţenia părintelui duhovnicesc de multe căderi şi ispite îi va feri
sufletul; mai mult se foloseşte sufletul omului punându-se sub ascultarea unui părinte duhovnicesc
îmbunătăţit decât postind, neagonisind, sau altele dintre poruncile primite împlinindu-le; dar unde
poate fi găsit un asemenea cuvios părinte, o raritate în zilele noastre, dacă nu ni-l descoperă Însuşi
Hristos?; Pamvo era de părere că mult folos aduce binecuvântarea primită de la un suflet (monah)
care adesea vorbeşte cu Dumnezeu; spun ucenicii că niciodată când i se cerea sfatul nu se grăbea
să dea răspunsul, ci o făcea doar după o temeinică cugetare; când nu avea un răspuns tăcea, sau
venea cu un răspuns după mai multe zile, săptămâni, uneori chiar luni, dacă nu avea convingerea
că grăieşte adevărul şi îi este celui ce întreabă cu adevărat de folos; întrebat de ucenicii între care
se iscase neînţelegere privind o eventuală ierarhizare a meritelor a doi fraţi, dintre care unul optând
pentru viaţa pustnicească se liniştea în singurătate, iar celălat zidind o mănăstire se dedicase vieţii de
obşte şi într-ajutorării celor în nevoie, Cuv. Pamvo le spune că i-a văzut pe amândoi stând împreună
în Rai; cu alte cuvinte, în faţa Domnului lucrarea amândurora este de o aceeaşi valoare; după ce s-a
nevoit în trup vreme de 70 de ani, apropiindu-i-se sfârşitul îşi dă sufletul în mâinile Domnului; la Notă
sunt amintite şi sursele din care redactorii Vieţilor Sfinţilor au cules informaţiile: Lavsaiconul lui Paladie,
o carte scrisă de preotul Rufin, scrierea lui Heraclid „Despre vorbirile părinteşti”, apoi Raiul lui Socrate
Scolasticul şi Patericul Egiptean.
 PANAGHIA - din greacă; Παναγιώτης din Πανάγια = prea sfântă; numele descrie fericita stare a unei
femei care a reuşit să se apropie cu sufletul de Dumnezeu; în onomastica românească se regăseşte
tot mai rar, îndeosebi la persoane vârstnice din mediul rural, mediu mai conservator din perspectivă
creştină, orăşenii începând să recurgă tot mai des la nume din alte arii culturale.
PANCRATIE - din greacă; Πανχρατης = Παν (atot) + χρατης (puternic) = atotputernic; numele face
trimitere către atotputernicia lui Dumnezeu la care, în momentele de cumpănă din viaţă, orice suflet
dreptcredincios apelează cu speranţă; ca nume de botez se întâlneşte tot mai rar, sub una dintre
formele derivate: Pancrate, Pangratie. Sf. Mc. PANGRATIE episcopul Tavromeniei este prăznuit pe 9
iulie; părinţii săi erau din Antiohia şi, auzind de minunile ce se împlineau în Ierusalim, au venit şi s-au
botezat împreună cu fiul lor; după Înălţarea Domnului, Sf. Apostol Petru propovăduind prin părţile
Pontului, Pangratie îl primeşte cu dragoste şi acesta îl hirotoneşte episcop; împreună cu Marchian, un
alt apostol din ceata celor 70, este trimis să propovăduiască Evanghelia lui Hristos în părţile apusului;
ajungând în Sicilia, alungă cu rugăciunea o cohortă de diavoli dintr-o grădină unde o femeie cu
numele Falconia zidise un templu unde înmormântându-şi fiul aşezase un idol cioplit în piatră, numit
Falcon, în memoria fiului său cu acelaşi nume; cutremurat de minunea săvârşită de Pangratie,
Licaonid, corăbierul care-l adusese în Sicilia, îl determină pe ighemonul (prefectul) insulei, Bonifatie,
închinător la idoli, să-l cheme şi pe cuviosul la praznicul închinat cinstirii zeilor păgâni; Bonifatie este
binecuvântat de Pangratie, iar istorisirea continuă cu mai multe episoade în care este descrisă
convertirea ighemonului şi izgonirea demonilor din toate capiştile (templele) aflate sub stăpânirea sa;
în convertirea poporului din Tavromeni sunt implicaţi înşişi demonii, siliţi să recunoască puterea Celui
în numele Căruia sunt alungaţi; îşi aduce contribuţia şi un respectat filosof, Xantip, ce mărturiseşte că
„un înger i-a adus o carte scrisă de patru oameni” (probabil cele patru Evanghelii) pe care, citind-o,
s-a pătruns de adevărul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu; în toată vremea cât Îl propovăduieşte pe
Hristos, Pangratie li se arată oamenilor într-o lumină nepământeană, minunile cu care îi sunt însoţite
cuvintele şi acţiunile adeverindu-i spusele; sunt botezaţi mulţi dintre cei care au fost martori (în Vieţile
Sfinţilor se vorbeşte de 100.000 de suflete), dar şi locuitori din alte părţi ale Siciliei; Cuv. Pangratie a
primit darul tămăduirii, vindecând şchiopi, slăbănogi, hidropici, îndrăciţi, orbi, şi mulţi alţi neputincioşi,
fiecare dintre aceste vindecări miraculoase sporindu-i prestigiul şi fiind un bun prilej pentru botezarea
multor mii de suflete; cuviosul binecuvântează apoi oastea strânsă de Bonifatie pentru bătălia ce
urma a fi purtată împotriva „potrivnicilor eparhiei” sale, prilej cu care se spune că s-ar fi adunat ca la
540.000 de suflete, un număr impresionant pentru acele timpuri, justificat de redactorii Vieţilor Sfinţilor
prin poziţia cetăţii „Tavrului şi Meniei, cea mai bogată şi mai cinstită dintre toate cetăţile Siciliei şi
Calabriei”; cu această ocazie este hirotonisit un ucenic al său, Evagrie, trimis să însoţească trupele în
război; în cetate însă rămăsese încă un mare număr de închinători la idoli, care nu vedeau cu ochi
buni ridicarea creştinismului; în vremea când Bonifatie lipsea din cetate s-au petrecut multe tulburări,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 199
 un rol important avându-l un vrăjitor cu numele Elid, la instigarea căruia două mărturisitoare ale lui
Hristos sunt ucise, refuzând să jertfească „marelui zeu Samandru”(?); se pune la cale inclusiv uciderea
lui Pangratie, dejucată însă de creştini; istorisirea continuă pe multe pagini cu relatarea tulburărilor din
cetate; revenind biruitor, Bonifatie îl prinde pe vrăjitorul Elid şi-l întemniţează; Pangratie hirotoniseşte
apoi preoţi şi diaconi în toată eparhia, poruncindu-le lui Evagrie şi diaconului Epafrodit să pună în scris
„Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile şi câte alte se cuvine să ştie credinciosul”,
altfel spus, bazele catehizării; Elid este adus în faţa lui Bonifatie şi, întrebat pentru ce a ucis cele două
fecioare, îşi mărturiseşte credinţa în zeii pe care se simte dator să-i apere; refuzând însă să se lepede
de zei, Bonifatie a poruncit să-i fie tăiat capul (deci au şi păgânii martirii lor! - ceea ce nu înseamnă
nicidecum că disponibilitatea spre jertfă, dacă nu este şi după dreptate, îi poate conferi sufletului
nădejdea într-o viitoare mântuire); cuviosul Pangratie aude apoi un glas, poruncindu-i în trei rânduri
să-l hirotonească preot pe Epafrodit şi să-l trimită în Taraconia, o eparhie ce nu intra sub jurisdicţia sa
(de aceea a fost nevoie, pentru deplina-i încredinţare, ca porunca să-i fie dată în trei rânduri); deci,
primind vrednicia de preot, Epafrodit va boteza mulţime de păgâni, tămăduind prin satele şi cetăţile
pe unde trecea suferinţele celor aflaţi în nevoie şi împlinind multe minuni cu semnul Sfintei Cruci; este
relatată apoi întâlnirea dintre Pangratie şi Sf. Marchian, în eparhia căruia îl trimisese pe Epafrodit; prin
străduinţa acestuia, urmând porunca primită, eparhiile s-au înmulţit, iar ulterior au fost încredinţate lui
Marchian; alte fapte ale cuviosului Pangratie, precum şi minunile împlinite de el, vin să împlinească un
episod dramatic al creştinării acestei părţi de lume; când Evagrie revine în Tavromenia, îi vesteşte
grabnica sa trecere la cele veşnice, îndemnându-l să meargă la Roma unde Sf. Petru îl va hirotonisi
episcop al cetăţii în locul său; după ce sfărâmă, cu semnul Crucii, idolul lui Scamandru, cuviosul
Pangratie este ucis de închinătorii la idoli; trecerea la cele veşnice îi fusese anunţată cu puţină vreme
înainte printru-un glas rostind: „Pangratie, vino credinciosule şi înţelptule iconom de te îndulceşte de
bunătăţile care ţi-am pregătit”; istorisirea din Vieţile Sfinţilor continuă apoi printr-o înşiruire de nume şi
situaţii din a căror relatare răzbate dificultatea, dar şi primejdiile luptei duse de închinătorii lui Hristos
pentru răspândirea credinţei creştine printre păgâni.
 PANTELEIMON - din grecescul Παντελέιмον, şi PANTOLEON - tot din greacă: Παντολέων; prima variantă
are ca derivate numele PANTELIMON, sau Pantilimon, având probabil sensul întocmai (întrutotul) ca
leul (în greceşte pan = tot); o altă interpretare este atotmilostiv, poate mai apropiată de sensul final,
cum se va vedea mai jos din viaţa Sf. Pantelimon; descrie o persoană ce nu evită ostenelile, adesea
lipsindu-se de ale sale pentru a se pune în slujba celor în suferinţă; este un atribut care, poate cel mai
bine, consacră un suflet ca slujitor al Domnului Iisus Hristos, căci Fiul lui Dumnezeu din milă şi iubire S-a
întrupat şi a pătimit pentru mântuirea celui căzut din Rai; atotmilostivirea este modul de manifestare
a celei mai înalte iubiri, când sufletul, făcând abstracţie de propria stare, se pune cu totul în slujba
celui iubit; atotmilostivirea se însoţeşte în mod firesc cu jertfelnicia, dispoziţie sufletească ce apare
atunci când orice urmă de egoism dispare, sufletul trăind în, şi prin, şi pentru cel iubit; numele, în nici
o variantă, nu se mai foloseşte în prezent la botezul pruncilor; se perpetuează ca pronume al celor
vârstnici şi la denumirea unor localităţi având legătură cu o persoană ce a purtat acest nume pe
acele meleaguri. Sf. M. Mc. şi Tămăduitor PANTELIMON este prăznuit pe 27 iulie; s-a născut în cetatea
Nicomidia din Bitinia, din părinţi cinstiţi şi de neam bun; tatăl său, Evstroghie, era păgân, închinător la
idoli, iar maica sa, Euvula, era creştină; la naştere a fost numit Pantoleon, ceea ce se tâlcuieşte cu
totul leu, abia apoi primind numle Pantelimon, adică întru tot milostiv, căci tămăduia fără plată pe
toţi cei aflaţi în suferinţă; în lumea contemporană acesta este un concept cu totul străin, profitul fiind
sacrosant; azi eşti lăsat să mori cu zile în lipsa „asigurării” (dovada că pacientul a contribuit, adică a
fost plătit anticipat tratamentul presupuselor suferinţe viitoare); cuviosul îi alina pe cei sărmani şi pe
cei împovăraţi de dureri şi neputinţe, averile rămase de la părinţi folosindu-le pentru ajutorarea celor
în nevoie, împlinind cu prisosinţă comandamentul creştin al iubirii, căci a fost crescut de maica sa în
credinţa creştină; însă până atunci, când încă nu ajunsese la o desăvârşită şi neclintită înţelegere, iar
maica sa trece la Domnul, copilul intră sub autoritatea tatălui, care îl atrage către închinarea la idoli
şi înţelepciunea elinească, fiind dat la învăţătură spre a-şi însuşi gramatica şi fiosofia; a deprins apoi
„meşteşugul doftoricesc” de la Eufrosin, medic renumit al timpului, cunoscut al împăratului Maximian,
care în acea vreme era în Nicomidia, luptând împotriva creştinilor; Ermolae, un preot bătrân care se
ascundea de teama represaliilor păgânilor, îşi avea sălaşul pe drumul parcurs de Pantoleon (numele
cuviosului în acea vreme) către învăţătorul său; întrebat de Ermolae de ce credinţă este, recunoaşte
că în copilărie, cătă vreme s-a aflat sub ascultarea mamei sale, a fost crescut în credinţa creştină,
pe care mărturiseşte că a iubit-o, pentru ca apoi, după moartea mamei sale intrând sub autoritatea
tatălui, să încline către „legile elineşti”, urmând învăţăturile lui Asclepie, Hipocrate şi Galen; Ermolae îi
vorbeşte despre puterea vindecătoare a lui Hristos, pe lângă care cei numiţi sunt neputincioşi, căci
bolile sunt tămăduite doar chemând preacinstitului Său nume, orbii recăpătându-şi vederea, leproşii
curăţindu-se şi morţii înviind; regăsind în cuvintele sfântului Ermolae toate învăţăturile primite de la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 200
 maica sa în copilărie, Pantoleon va crede spuselor acestui bătrân preot, pe care începe să-l caute
tot mai des, primind multe învăţături folositoare sufletului; primind de la Hristos darul vindecării pentru
credinţa sa, învie un prunc muşcat de viperă şi, având de-acum confirmarea puterii lui Dumnezeu,
aleargă la Ermolae cerându-i să fie botezat (este demn de reţinut că, în primele veacuri, convertirea
la creştinism s-a sprijinit într-o măsură semnificativă pe minune, prezenţă simţită, palpabilă, a puterii lui
Hristos; credinţa se năştea în suflet în prezenţa miracolului; în prezent, lucrurile s-au inversat, credinţa
naşte miracolul); treptat, călăuzit de Hristos, reuşeşte să clatine în părintele său credinţa în zeii cărora
li se închina, tatăl înţelegând rătăcirea şi înşelarea în care petrecuse toată viaţa; dar vindecarea cu
numele lui Hristos a unui orb este dovada de care tatăl său, Eustorghie, a avut trebuinţă pentru a se
decide să se lepede de păgânism, creştinându-se; este botezat de Sf. Ermolae preotul, şi înţelege că
tămăduirile împlinite de fiul său, Pantelimon, sunt altceva decât vindecările dascălului său Eufrosin,
renumitul doctor căruia îi fusese încredinţat şi pe lângă care încă ucenicea; după trecerea părintelui
său la Domnul, cuviosul dăruieşte bogăţiile moştenite celor în nevoie, robilor, săracilor, scăpătaţilor,
văduvelor şi sărmanilor; este pârât împăratului Maximian de confraţi, geloşi pe darul lui şi invocând
tămăduirile împlinite printre cei întemniţaţi pentru credinţa lor creştină; cuviosul Pantelimon este prins
şi, pe când era dus de ostaşi, conştient cui trebuie să-İ mulţumească pentru darurile pătimite, cânta:
„Dumnezeule, lauda mea să n-o treci cu vederea, că gura păcătosului şi gura vicleanului s-a deschis
asupra mea...”; acuzat că defaimă zeii slăvindu-L pe Hristos, Pantelimon sugerează ca adevărul să
iasă la iveală printr-o confruntare între închinătorii la idoli şi el; este adus deci un bolnav pe care nici
Asclepios, nici Zeus şi nici Artemida, zei invocaţi de preoţii păgâni, nu reuşesc să-l vindece; venind
apoi Pantelimon şi rugându-se, îl ia de mână pe cel în suferinţă, rostind: „În numele Domnului nostru
Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos”, şi îndată omul se ridică eliberat de suferinţa sa; fără însă a se lăsa
impresionat, considerând că minunile sunt împlinite cu putere vrăjitorească, împăratul îl somează să
jertfească zeilor, dar Pantelimon refuză şi încep caznele; este spânzurat gol, strunjit cu unghii de fier,
ars cu lumânări aprinse; pe când era astfel chinuit, sub înfăţişarea preotului Ermolae i S-a arătat Însuşi
Domnul, încurajându-l: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!”; chinuitorii îşi slăbesc puterile, iar lumânările se
sting; este aruncat într-un cazan cu plumb topit, însă sfântul stinge focul cu rugăciunea şi plumbul se
răceşte; apoi este aruncat în mare cu o piatră grea legată de gât, dar iese la mal călcând pe apă,
ca odinioară Domnul Iisus; în fine, dat spre mâncare fiarelor, acestea nu se ating de el; poporul,
văzând minunile, striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tânăr!”;
mâniindu-se Maximian, asmute ostaşii asupra poporului, mulţi dintre cei care au crezut în Hristos fiind
ucişi; este adus în faţa împăratului şi Ermolae, bătrânul preot care, întrebat dacă mai are şi alţi slujitori
de aceeaşi credinţă, îi numeşte pe Ermip şi Ermocrat; acuzaţi că l-au îndepărtat pe Pantelimon de
zei, sunt chinuiţi şi osândiţi la moarte prin tăiere cu sabia; Pantelimon, rămânând ferm în mărturisirea
lui Hristos, este scos din cetate şi legat de un măslin; lovit de călăi cu sabia „peste grumaji, fierul s-a
îndoit ca ceara”; ostaşii, înspăimântaţi, se roagă să le fie iertat păcatul, însă la porunca cuviosului,
după multă şovăială, consimt să-i taie capul; din rană curge lapte şi miere, iar măslinul de care era
legat se umple de roade; împăratul porunceşte ca trupul mucenicului Pantelimon să fie ars, însă
focul se stinge fără să-l vatăme; trupul îi este îngropat în satul lui Adamantie Scolasticul, viaţa sa fiind
scrisă de trei casnici: Lavrentie, Vasoiu şi Provian.
 PAPA (variante Papia, Papil) - din latină; pappa = tată; se perpetuează ca patronimic în combinaţie
cu un nume de botez: Papahagi, Papadopol, etc.). aminteşte că tot ceea ce vine la existenţă îşi are
suportul în iubirea unui părinte şi că rostul sufletului în univers este ca, urmând exemplul Tatălui Ceresc,
să contribuie la perpetuarea omenirii împlinindu-şi menirea ca tată, menire ce presupune nu doar
aducerea altor suflete în fiinţă, ci şi călăuzirea lor către limanul mântuirii; în creştinism există conceptul
părintelui duhovnicesc, întrucât fiinţa duală care este omul, trup şi suflet, se împlineşte doar atunci
când tatăl reuşeşte să nască în sufletul urmaşilor Adevărul, eveniment similar învierii, o naştere din nou
în Hristos către care părintele duhovnicesc îl călăuzeşte cu iubire şi devotament. Sf. Mc. PAPA este
prăznuit pe 16 martie, împreună cu Sf. Mc. Sabin Egipteanul şi Sf. Mc. Roman (vezi Sabin) Sf. Mc.
PAPIL, de fel din cetatea Pergamului, este prăznuit pe 13 octombrie (vezi Sf. Mc. Agatodor).
 PARADIS - din persană, pe filieră greacă; Παράδεισοος = grădină, rai; aminteşte de viitoarea stare de
beatitudine a sufletelor mântuite; nume ieşit de ceva vreme din uz.
 Sf. Mc. PARAMON şi Filumen sunt prăznuiţi în calendarul ortodox în ziua de 29 noiembrie, însă în Vieţile
Sfinţilor nu se pomeneşte despre Sf. Mc. Filumen, fiind poate dintre cei pomeniţi „împreună cu dânsul”
(cu Paramon); în vremea răucredinciosului Deciu, un dregător cu numele Achilin întemniţează 370 de
creştini pe care îi duce apoi la templul lui Poseidon căutând să-i silească să jertfească zeului, însă nu
reuşeşte să îi înduplece nici cu „îmbunări, nici cu ameninţări”; un bărbat creştin, cu numele Paramon,
care se întâmpla să treacă prin apropiere exclamă: „O, cât de mulţi drepţi sunt înjunghiaţi fără vină
de necuratul voievod, pentru că nu se închină idolilor lui celor fără de suflet şi muţi”; este prins, chinuit
şi împuns cu suliţa îşi dă sufletul ; sunt apoi ucişi prin tăiere cu sabia şi cei 370 de mucenici.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 201
 PARASCHEVA - din greacă; Παρασχευη = vineri având înţelesul de pregătire; face trimitere la vinerea
patimilor, sfânta zi de vineri, cea a pregătirii morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos care a fost răstignit şi
S-a jertfit pentru mântuirea omului; nume derivat Paraschevi, iar variante în onomastica autohtonă
sunt: Paraschiva, Paraschiv, Chiva, Chivuţa, Chivu, Vuţa, Petcu şi altele; se observă că este un nume
purtat de femei, dar şi de bărbaţi. Sf. Cuv. PARASCHEVA este ocrotitoarea Moldovei; de copil a simţit
o mare iubire pentru Hristos Domnul, a Cărui chemare a urmat-o dăruindu-şi toate bunurile celor
sărmani şi intrând în cinul monahal, într-o mănăstire de lângă Constantinopol; şi-a trăit viaţa în post şi
rugăciune; sfintele sale moaşte sunt păstrate în prezent la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, prilejuind
un impresionant pelerinaj în ziua de 14 octombrie când este prăznuită de Biserica Ortodoxă Română;
s-a născut într-un sat din Tracia numit Epivat, din părinţi înstăriţi şi de neam bun; la vârsta de 10 ani
aude în biserică chemarea Domnului: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi
ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”; îşi schimbă hainele cu cele ale unui sărac, plecând apoi în taină la
Constantinopol de unde, trecând prin Calcedon, ajunge în Heracleea din Pont şi intră într-un lăcaş al
Maicii Domnului; aici petrece cinci ani în rugăciuni, ajunări, plângeri, tânguiri şi culcări pe jos; pleacă
apoi la Ierusalim şi intră într-o obşte de călugăriţe pustnice; la 25 de ani, părăsind mănăstirea, merge
la Iope şi trece din nou prin Constantinopol, unde „cercetează dumnezeieştile lăcaşuri şi pe sfinţii
bărbaţi”; merge apoi într-un sat numit Calicratia şi, petrecând acolo cinci ani, îşi dă sufletul în mâinile
Domnului, trupul fiindu-i aflat după mulţi ani nestricat; un om, Gheorghe, are o viziune în care Sfânta,
în chipul unei strălucite împărătese, îi porunceşte: „Degrabă scoţând moaştele mele, la loc însemnat
să le puneţi”; o femeie, Eftimia, are aceeaşi viziune; moaştele sfintei sunt scoase şi depuse în biserica
Sf. Ap. Petru şi Pavel din satul Epivat; de aici sunt strămutate după o vreme în cetatea Târnovo, apoi
la Belgrad, iar de acolo la Constantinopol; este relatată apoi strămutarea sfintelor sale moaşte de la
Constantinopol la Iaşi, în vremea când „patriarhul Constantinopolului, Partenie, luând bani de la
domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, ca să plătească datoriile Patriarhiei, trecând peste zidul Fanarului
din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpânitorul
Moldovei”; despre aceasta vorbeşte şi Dimitrie Cantemir; în cei peste 350 de ani, câţi trecuseră până
în 1901, când s-au scris Vieţile Sfinţilor, multe minuni şi vindecări s-au împlinit la moaştele acestei sfinte;
o minune remarcabilă este că moaştele Sf. Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, au rămas neatinse în
incendiul care în zilele de 26-27 decembrie 1888 a mistuit paraclisul mănăstirii Sf. Trei Ierarhi din Iaşi;
sunt menţionate un număr de vindecări miraculoase de-a lungul timpului; soţia preotului Gheorghe
Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava este vindecată de o boală incurabilă după ce Sf. Parascheva i
se arată spunându-i: „Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă”; în 1950 o tânără studentă este
vindecată de leucemie; o femeie, grav bolnavă fiind, se roagă sfintei Parascheva şi la trei zile după
internare medicii constată că s-a însănătoşit; în 1968, o copilă lovită de maşină chiar în ziua hramului
sfintei, revine sănătoasă după doar trei zile de internare; un bolnav de plămâni, a cărui mamă s-a
rugat la moaştele sfintei, s-a vindecat, medicii spunându-i: „Este cineva care se roagă pentru tine”; în
1955 o femeie disperată este împiedicată să se sinucidă; în cele două războaie mondiale a protejat
oraşul Iaşi de bombardamente; în 1947, în timpul marii secete, când moaştele sfintei sunt purtate în
procesiune prin sate, în urmă au venit nori şi ploaia a adăpat pământul însetat; multe minuni se mai
petrec, inclusiv în vremurile noastre; în fiecare an, în ziua de 14 octombrie are loc unul dintre cele mai
mari pelerinaje din România, durând trei zile. Sf. Mc. PARASCHEVA (în calendar: Sf. Mc. Paraschevi din
Roma) este prăznuită pe 26 iulie; s-a născut într-un sat din vecinătatea Romei, din părinţi creştini,
Agaton şi Politeia care, după multe rugăciuni, au primit în dar o pruncă; născându-se în ziua a şasea
a sptămânii, adică într-o vineri, primeşte la botez numele Parascheva, după numele zilei venirii ei pe
lume; de la maica sa a deprins toate tainele credinţei creştine, ascultând în biserică Sfintele Scripturi,
îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi citind scrierile Sfinţilor Părinţi; după moartea părinţilor săi îşi împarte
averea săracilor şi intră în monahism; împăratul Antonin este informat că Îl propovăduieşte pe Iisus;
adusă înaintea împăratului şi, nesupunându-se poruncii de a jertfi zeilor, este torturată; însă rămâne
nevătămată când pe cap îi este pus un coif înroşit în foc şi apoi când este aruncată într-un cazan cu
smoală şi untdelemn fierbinte; luând cu mâna smoală încinsă, sfânta o aruncă în faţa păgânului
împărat, orbindu-l; redându-i lumina ochilor, Antonin se botează; sfânta Parascheva merge apoi din
cetate în cetate, propovăduindu-L pe Hristos; adusă în faţa ighemonului (prefectului) Asclipie, acesta
porunceşte să fie dusă în afara cetăţii unde îşi avea sălaşul un balaur; sfânta suflă asupra lui şi făcând
semnul Crucii balaurul dispare; martori la minunea împlinită, ighemonul şi întreaga sa suită au crezut
în Hristos; merge apoi într-o altă cetate, unde stăpânitor era Tarasie; mărturisind că este creştină, este
supusă la noi chinuri; neputând-o clinti din credinţa ei creştină, în final porunceşte să fie ucisă prin
tăierea capului. Sf. Mare Mc. PARASCHEVA este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 28 octombrie; a
trăit în cetatea Iconia, în vremea prigoanei dezlănţuie de împăratul Diocleţian împotriva creştinilor;
averea rămasă de la părinţi a folosit-o pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoie; şi-a refuzat toţi peţitorii,
făcăndu-se mireasă a „Mirelui celui fără de moarte, a Fiului lui Dumnezeu, Cel Unul Născut”; prinsă şi
întemniţată de închinătorii la idoli pentru mărturisirea Domnului Iisus Hristos, pentru a fi judecată este
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 202
 adusă în faţa stăpânitorului; continuând să-L mărturisească pe Hristos, este bătută cu vine de bou şi
întemniţată din nou; însă peste noapte este cercetată de un înger, care îi spune: „Scoală-te, căci te
vindecă pe tine Hristos Domnul”; a doua zi este aflată sănătoasă şi judecătorul caută să o convingă
că prin mila zeilor şi-a redobândit sănătatea şi frumuseţea; prefăcându-se că se lasă convinsă, cere
să-i fie arătaţi cei cărora trebuie să le mulţumească; dusă într-un templu, rugându-se adevăratului
Dumnezeu, sfânta i se adresează zeului cu cuvintele: „Ţie îţi grăiesc, neînsufleţitule, şi tuturor idolilor...
aşa vă porunceşte vouă Domnul meu Iisus Hristos, să cădeţi toţi la pământ şi să vă faceţi ca nisipul”;
iar idolii se prăbuşesc de pe soclurile lor zdrobindu-se şi tot poporul care era de faţă iese din templu
strigând: „Mare este Dumnezeul creştinilor!”; acuzată de preoţii templului că a sfărâmat idolii nu cu
puterea lui Dumnezeu, ci cu farmece vrăjitoreşti, este spânzurată pe un lemn şi arsă cu făclii aprinse;
la rugămintea ei un înger coboară şi, stingând făcliile, aprinde un foc mare în care mulţi închinători la
idoli pier; mâniindu-se stăpânitorul, căci poporul văzând minunea striga în cor: „Mare este Dumnezeul
creştinilor!”, a poruncit ca sfânta să fie ucisă prin tăierea capului; dar din cer se auzea un glas rostind:
„Bucuraţi-vă drepţilor, că muceniţa Parascheva s-a încununat”; este îngropată de credincioşi. Sf. Mc.
PARASCHEVI este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 26 februarie şi este prăznuită alături de toţi cei
ce au mucenicit împreună cu Sf. Mc. Fotini, sora ei (vezi Fotina -Fotinia Samarineanca).
 PARTENIE - din greacă; Παρθένιος = virginal, feciorelnic; este o chemare către puritatea şi curăţenia
unui suflet eliberat de păcate, înduhovnicit, căutând veşnic doar către cele de sus; se întâlneşte mai
rar ca patronomic şi ca nume al celor vârstnici, dar ca nume de botez este ieşit din uz. Cuv. PARTENIE
episcopul cetăţii Lampsac este prăznuit în ziua de 7 februarie; s-a născut în Melitopoli, unde tatăl său,
Cristofor, era diacon; n-a învăţat carte, însă reţinea cu uşurinţă toate cele ce se citeau în biserică din
dumnezeiasca Scriptură; a început a face minuni încă de la 18 ani, izgonind demonii prin chemarea
numelui Domnului Iisus Hristos; străbătând vestea despre el, Filip, episcopul Melitinei, îl cheamă şi, la
porunca sa învăţând carte, îl va sfinţi preot; sunt amintite unele dintre minunile săvârşite de cuviosul
Partenie: tămăduieşte un om care, împuns de un taur cu cornul, pierduse un ochi, şi pe o femeie
care avea „o vătămare cumplită şi netămăduită în părţile trupului cele ascunse”; fiind atacat de un
câine, suflă asupra lui şi apoi, făcând semnul Crucii, câinele moare; aflând despre darurile de care se
învrednicise, Ahile, arhiepiscopul Cizicului, îl cheamă şi îl sfinţeşte ca episcop în cetatea Lampsac; ca
episcop va solicita de la marele Constantin permisiunea de a dărâma capiştile idolatre (templele
păgâne), zidind în locul lor biserici; primeşte încuviinţare şi fondurile necesare zidirii bisericilor; întâlnind
un om în care din copilărie se sălăşluise un diavol, sfântul îi propune demonului să-l elibereze pe acel
sărman, oferindu-i găzduire propriul său trup, însă demonul fuge, strigând: „Vai mie, cum voi putea să
intru în casa lui Dumnezeu?”; transportând cu carul o lespede luată dintr-o capişte idolească pentru
a fi folosită la zidirea bisericii, un lucrător este strivit de carul pe care boii înjugaţi, stârniţi de demoni, îl
trec peste el, dar cuviosul Partenie îl învie cu rugăciunea; eliberează trei femei stăpânite de demoni
(Dafne, Agalmatia şi Zoila), asemenea şi pe Nicon, un tânăr fiu de preot, cumplit muncit de un diavol;
altădată, sunt eliberate de sub puterea diavolilor două femei şi un ostaş, Axan; învie un sirian, Alan,
care mânat de demoni se sinucisese, şi eliberează pe femeia îndrăcită a unui bărbat din cetatea
Parea; istorisirea continuă cu alte şi alte vindecări şi minuni săvârşite de Cuv. Partenie; mergând cu
trebuinţe bisericeşti în Tracia i se descoperă că Ipatian, arhiepiscopul locului din Mitropolia Heracleea
pătimeşte pentru iubirea de argint, „căci averile săracilor şi scăpătaţilor le păstra la sine” (probabil
este vorba de „averile” cu care era dator să-i ajute); urmând sfatul cuviosului Partenie, acesta adună
nevoiaşii în biserica Sf. Mc. Glicheria şi le împarte toate averile sale, vindecându-se astfel de suferinţa
de care pătimea; odată, chemat să se roage pentru ca seceta ce bântuia în Heracleea să înceteze,
îi este descoperit sfântului că arhiepiscopul Ipatian va trece în curând la Domnul, locul său fiind luat
de un arhidiacon cu acelaşi nume; aproape de sfârşitul vieţii Cuv. Partenie s-a îmbolnăvit, trecând la
Domnul în ziua de 7 februarie; la îngroparea sa au fost de faţă arhiepiscopii din Heracleea, Paria şi
Melitopole, dar şi mulţi alţi episcopi şi preoţi.
 PASICRAT - din greacă, având corespondent în latină Valentin, cu semnificaţia „cel puternic”, un
prenume care, în varianta latină, este în prezent frecvent întâlnit în Europa occidentală şi în America.
Sf. Mc. PASICRAT şi Valentin din Durostorum sunt prăznuiţi pe 24 aprilie (este curios că numele ambilor
au acelaşi înţeles, dar în limbi diferite); erau din Rodostol, o cetate în Misia, ostaşi creştini în trupele
comandate de prefectul Avsolan; mărturisindu-şi cu curaj credinţa în Hristos, sunt prinşi şi duşi în
templul lui Apolon pentru a i se închina, dar Pasicrat scuipându-l, rosteşte: „Astfel de cinste, se cuvine
acestui zeu”; este legat cu lanţuri de fier şi întemniţat; adus la judecata prefectului, Papian, fratele
său creştin care temându-se de chinuri se lepădase deja de Hristos, căuta să-l convingă să tămâieze
zeului Apolon pentru a se salva de cumplitele chinuri; alungându-l şi numindu-l nevrednic, Pasicrat îşi
bagă singur mâna în foc rostind: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde în foc, iar sufletul, fiind fără
de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute”; Pasicrat avea 22 de ani, iar Valentin avea 30 de
ani, când sunt ucişi prin tăierea capului.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 203
 PATAPIE - din greacă, un prenume mai puţin obişnuit, având sensul „a pătimi”, „cel ce a suferit”; în
creştinism, a pătimi şi a suferi nu sunt considerate pedepse divine, ci, dacă omul este credincios, sunt
primite cu bucurie şi recunoştinţă, netezindu-i sufletului calea spre mântuire şi desăvârşire; pătimirea şi
suferinţa jertfelnică, însoţite de smerenie, cumpătare, iertare şi uitare, anulează conflictele, disputele,
atenuează pornirile violente, tocesc mândria şi egoismul semenilor. Cuv. PATAPIE, prăznuit în ziua de 8
decembrie, s-a născut în Teba, o cetate din Egipt situată lâng Nil; la vârsta desăvârşirii îşi părăseşte
casa, părinţii şi prietenii, intrând în monahism; se retrage în pustie, unde se nevoieşte cu postul, cu
rugăciunea „şi cu multe feluri de osteneli monahiceşti şi pustniceşti”; mergând vestea despre viaţa sa
îmbunătăţită şi mâhnit că îi este tulburată liniştea de mulţimea celor care îl căutau pentru un cuvânt
de folos, pleacă la Constantinopol, unde îşi zideşte o colibă aproape de Vlaherna, lângă zidul cetăţii;
îi redă unui orb vederea invocând numele Preasfintei Fecioare; aflând poporul despre minunea
împlinită, multe suflete chinuite şi-au dobândit liniştea şi vindecarea de suferinţe cu rugăciunile sale; a
primit de la Hristos darul de a alunga demonii; la adânci bătrâneţi şi-a dat sufletul întru Domnul.
 PATRICHIE - din latină; patricius = patrician, un membru al aristocraţiei romane, deţinător al funcţiilor
sacerdotale şi politice în vechea Romă; deşi face trimitere spre originea nobilă a purtătorului, numele
primeşte adesea conotaţii etice negative: mândru, îngâmfat, infatuat; există însă şi o aristocraţie a
spiritului şi, dincolo de ierarhia lumii, există o altă ierarhie, în care cele mai evoluate suflete, cele
înduhovnicite, pot fi asimilate, în sens etimologic, unei aristocraţii: aristos = cel mai bun + kratein = a
comanda; altfel spus, puterea celor mai buni (după modelul democraţie: demos = popor + kratein =
a comanda, adică puterea poporului); în creştinism, puterea în univers o deţin fiinţele spirituale, îngerii
cărora li se alătură sufletele mântuite, dintre care se detaşează cei sporiţi duhovniceşte şi care pe
bună dreptate pot fi asimilaţi unei aristocraţii ce încununează firea umană; nume derivat: Patriciu;
ambele nume sunt rar folosite în prezent la botez. Sf. Mc. PATRICHIE Episcopul Prusiei, împreună cu cei
trei nepoţi ai săi, Acachie, Menandru şi Polien sunt prăznuiţi pe 19 mai (în calendar este pomenit doar
Sf. Mc. Patrichie); propovăduind credinţa în Hrisos, Patrichie, alături de nepoţii lui, este prins şi cu toţii
sunt aduşi în faţa ighemonului Iulie (Iulius), prefectul Bitiniei; judecata are loc la băile termale, locul
unde prefectul aducea jertfă zeului Asclepie şi zeiţei Sotira; aici, după confruntarea verbală dintre cei
doi, Patrichie mărturiseşte: „Cu adevărat Hristos este ziditorul a toată făptura; căci este scris: Toate
prin El s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut...”; împreună cu cei trei nepoţi, preoţii lui, este
condamnat la moarte prin tăierea capului.
 PATROCLU - din latină, înrudit ca sens cu patricius = patrician, senator. Sf. Mc. PATROCLU este pomenit
în Vieţile Sfinţilor în ziua de 17 august; în vremea prigoanei dezlănţuite de Aurelian împotriva creştinilor
a trăit în post şi rugăciune în cetatea Tricasini din Galia, primind de la Dumnezeu stăpânire asupra
demonilor şi darul tămăduirii; este prins şi, refuzând să jertfească zeilor, adus înaintea lui Aurelian îşi
mărturiseşte credinţa în Dumnezeu; este legat cu lanţuri de fier încinse în foc şi întemniţat; după trei
zile este adus la judecată şi, ameninţat cu chinuri, răspunde cu cuvintele Domnului: „Nu vă temeţi de
cei ce omoară trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă, ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi
sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului”; condamnat la moarte, este dus la malul răului Sevcan;
rugându-se Domnului, trece pe celălalt mal mergând pe apă, făcându-se astfel nevăzut ostaşilor ce-l
păzeau; urcând pe munte, rosteşte: „Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte din mâna
păcătoşilor”; ostaşii, îndrumaţi de o femeie, trec râul şi, urcând muntele îl găsesc; îi este tăiat capul şi
aruncat departe de trup; însă doi bătrâni, creştini săraci, au luat în taină trupul şi capul mucenicului şi,
informându-l pe Evsevie, preotul cetăţii, acesta vine noaptea însoţit de diaconul Liberie şi îl îngroapă
creştineşte. Sf. Mc. PATROCLU, împreună cu Sf. Mc. Maxim (vezi Flor), sunt doi sfinţi bărbaţi ucişi pentru
credinţa lor în Hristos; sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 18 august.
 PAUL/PAULA/PAULIN - nume de origine latină, Paulus este transliterarea numelui grec Pavlos (vezi mai
jos Pavel). Sf. PAULIN cel Miostiv Episcop de Nola este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 23 ianuarie; era din
Acvitania, senator în Roma; nu a avut copii; de comun acord cu soţia sa, Tarasia, îşi împarte averile
celor în nevoie; leapădă odată cu averile slava şi deşertăciunea lumească şi merg în Campania, în
cetatea Nola, făcându-şi sălaş lângă mormântul Sf. Mc. Felix; mergând vestea despre faptele şi viaţa
sa îmbunătăţită, milostivului Paulin îi este oferită vrednicia de episcop; năvălind vandalii, pustiesc
multe cetăţi şi sate şi, trecând prin eparhia sa, mulţi dintre creştini sunt luaţi în robie şi duşi în Africa; Sf.
Paulin foloseşte toate bunurile episcopiei pentru răscumpărarea celor robiţi; o văduvă săracă îi cere
sprijinul pentru răscumpărarea unicului său fiu şi, nemaiavând nimic altceva, se oferă pe sine însuşi;
merg în Africa şi Paulin rămâne să slujească stăpânului care, mişcat de rugăminţile sărmanei văduve,
îi eliberează fiul; având darul înainte vederii, îi vesteşte stăpânului său grabnica moarte a împăratului
vandalilor care, cerând să-l vadă, recunoaşte în persoana lui Paulin unul dintre judecătorii care, în vis,
îi luau stăpânirea; aflând că este episcop, este eliberat din robie şi, întrebat ce daruri să-i fie oferite la
revenirea sa în patrie, fericitul Paulin îşi exprimă dorinţa ca toţi cei robiţi să fie eliberaţi; a păstorit apoi
ani îndelungaţi turma încredinţată lui.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 204
 PAVEL - nume de origine greacă, Παύλος = mic; descrie starea fiinţei umane în raport cu Divinitatea,
stare pe care asumându-şi-o se pune cu bucurie şi devotament în slujba Părintelui său Ceresc. Sf. Ap.
PAVEL, prăznuit de Biserică pe data de 29 iunie, este martirizat la Roma împreună cu Sf. Ap. Petru şi
sunt deopotrivă cinstiţi într-o mare sărbătoare creştină, precedată de un post de două săptămâni;
Pavel este numele purtat de Saul, iudeu de neam, din seminţia lui Veniamin, după creştinarea sa; la
Ierusalim a deprins învăţătura cărţilor sfinte şi legea lui Moise; a fost ucenic al lui Gamaliel, un dascăl
slăvit; luând putere de la arhierei şi de la bătrâni, îi prigonea pe creştinii care urmaseră însă învăţătura
lui Hristos; pe când călătorea spre Damasc, este convertit printr-o viziune, relatată apoi în Faptele
Apostolilor, Domnul Iisus întrebându-l: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”, iar la întrebarea lui
Saul: „Cine eşti, Doamne?”, Hristos îi răspunde: „Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigoneşti”; Saul, cutremurat
de înţelegerea faptelor sale, spune: „Doamne, ce îmi porunceşti să fac?”, iar Hristos îi răspunde:
„Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ce ţi se cade să faci”; rămas fără vedere după întâlnirea
sa cu Hristos în duh, Saul este botezat de Sf. Anania, dându-i-se numele Pavel; totodată îşi recăpătă
vederea (îşi pierde lumina ochilor pentru că nu-L cunoştea pe Dumnezeu, iar după botez, capătând
lumina duhovnicească, o reprimeşte şi pe cea trupească); lucrarea sa ca Apostol al Domnului Iisus
Hristos este relatată pe larg în cartea Faptele Apostolilor; propovăduind Evanghelia lui Hristos la
multele popoare din alcătuirea Imperiului Roman, primeşte supranumele de Apostol al neamurilor; a
păstorit comunităţile creştine din multe cetăţi ale imperiului prin scrierea Epistolelor sale soborniceşti
către Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni. Cuv. PAVEL cel Simplu este pomenit în
Vietile Sfinţilor pe 7 martie; era plugar şi avea o soţie desfrânată; îşi părăseşte aşadar femeia şi, dorind
să devină monah, merge la fericitul Antonie care, considerând că nu poate îndura asprimile vieţii de
pustnic, având 60 de ani, îl sfătuieşte să intre într-o chinovie, unde la vreme de nevoie poate avea
ajutor de la fraţi; însă Pavel nu îi urmează sfatul, ci rămâne lângă coliba fericitului Antonie; după trei
zile, nereuşind să-l convingă să-şi caute un alt loc unde să se aşeze, Antonie îl primeşte să-i devină
ucenic dacă va da dovadă de ascultare împlinind cele poruncite „fără lenevire şi fără murmur”; sunt
relatate apoi încercările la care este supus pentru a-şi proba hotărârea de a rămâne alături de
fericitul Antonie; pentru smerenia şi ascultarea sa primeşte de la Dumnezeu har împotriva demonilor;
încredinţându-se deci Antonie că dorinţa sa este sinceră, îi zideşte o chilie unde să poată petrece în
singurătate, cunoscând vicleşugurile demonilor cu care se va înfrunta, şi îi spune: „Iată, te-ai făcut
monah. Rămâi singur şi primeşte încercarea demonilor”; alungă apoi cu rugăciunea o căpetenie a
demonilor dintr-un om; a avut darul de a putea vedea care este starea, întunecată sau luminată, a
celor ce intră în biserică; petrece un an în singurătate făcând minuni şi slujind cu vrednicie Domnului,
mutându-se apoi către cereştine lăcaşuri. Sf. PAVEL Mărturisitorul este prăznuit pe 8 martie; a trăit în
Plusiada, în vremea în vremea când Biserica era luptată de eresul iconoclast; a luptat pentru sfintele
icoane fără a se feri de asupriri şi de prigoană; şi-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului. Cuv.
PAVEL doctorul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 28 iunie; era din cetatea Corint, părinţii săi fiind
creştini; de tânăr a ales să intre în mănăstire, devenind monah; a fost multă vreme chinuit de diavolul
desfrânării; fiind acuzat de o femeie că pruncul născut îi aparţine, este batjocorit de eretici pentru
presupusa sa vină; pruncul îi este legat de gât şi este purtat astfel prin cetate; dar Pavel spune: „... să
întrebăm pruncul, ca să ne spună cine este tatăl lui”; iar pruncul, de curând născut şi neştiind încă a
vorbi, arătând cu mâna spre un ţigan, strigă: „Acesta este tatăl meu, iar nu monahul Pavel”; după o
viaţă petrecută în cinste şi cumpătare, va trece la Domnul în jurul vârstei de 70 de ani. Cuv. PAVEL
Xeropotamianul este prăznuit pe 28 iulie; era din Constantinopol, fiul împăratului Mihail Curopalat,
numit Rangabe; maica sa Procopia, supranumită Ghenicos, era fiica împăratului Nichifor; însărcinată
fiind, a avut o vedenie în care năştea deasupra unui stog de grâu un miel de parte bărbătească; în
vedenie, pruncul nou născut este atacat de doi lei; însă pruncul, care între timp căpătase înfăţişare
omenească, se luptă cu ei ţinând în mâini o cruce cu care îi omoară; mielul închipuia bunătatea şi
blândeţea, iar partea bărbătească vitejia; crucea ţinută în mâini de prunc vestea viitoarea sa
vrednicie ca monah; cei doi lei întruchipau patimile şi necazurile ce vor veni asupra sa şi pe care le
va birui; iar stogul de grâu pe care se naşte anunţa mulţimea sufletelor ce vor fi hrănite duhovniceşte
de el; a primit la botez numele Procopie; Leon Armeanul, luând tronul după moartea tatălui său,
Nichifor, îl scopeşte, pentru a nu mai putea revendica tronul, ca urmaş al tatălui său; la 12 ani s-a
dedicat studierii Sfintelor Scripturi; a compus numeroase scrieri duhovniceşti printre care un cuvânt de
laudă la intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, canoanele celor opt glasuri la
Sfinţii 40 de Mucenici şi altele, fiind supranumit de împăratul Roman „Ipaton al filosofilor”; însă pentru
a scăpa de laude şi slava lumească, pleacă din Constantinopol îmbrăcat în haine ponosite, ca un
cerşetor şi merge în Muntele Athos; a intrat în monahism într-o mănăstire de el zidită, cu numele
Mireleia; tuns în monahism de un bătrân îmbunătăţit care vieţuia în apropierea colibei sale, a primit
numele Pavel; vestea despre înţelepciunea sa va ajunge însă curând până la „Protatul, adică mai
marele Muntelui Athos” care, întrebându-l cine este, Pavel răspunde: „Preasfinte părinte, eu sunt un
monah sărac... dintr-un loc vechi care se numeşte Xeropotamu”; căutat de Roman cel Bătrân după
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 205
 ce ia tronul împărăţiei greceşti, este aflat în Sfântul Munte şi înduplecat să revină în Constantinopol;
îmbolnăvindu-se, împăratul va fi vindecat de cuviosul Pavel doar prin punerea mâinilor sale; primeşte
îngăduinţă să revină la viaţa în singurătate şi, la cererea sa, împăratul promite că va reconstrui din
temelie mănăstirea împărătesei Pulheria, surpată între timp; primeşte apoi cinstitul lemn al de viaţă
făcătoarei Cruci, pe care îl duce în Sfântul Munte, punându-l în Altarul mănăstirii reconstruite; însă
părăseşte mănăstirea, fugind de tulburare pentru a-şi petrece viaţa în sihăstrie; adunându-se în jurul
său 60 de monahi, cu sprijin împărătesc zideşte o altă mănăstire, în cinstea Sf. M. Mc. Gheorghe;
apropiindu-se de sfârşitul vieţii îşi cheamă ucenicii şi le spune: „Fiilor, după două zile sufletul meu va
ieşi din acest trup ticălos, şi ştiţi cum am petrecut eu în locul acesta sfânt şi cum din tinereţile mele
toate poruncile părinţilor mei le-am păzit. Tot aşa vă rog şi pe voi, iubiţii mei, să le păziţi şi voi până la
sânge”; iar unui frate care se mâhnea că nu a primit darul lacrimilor îi spune: „Să ai întotdeauna în
mintea ta înfricoşatul divan al lui Hristos (judecata) şi, privind la păcatele tale, nu vor lipsi de la tine
lacrimile”; împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, după rugăciunea ce o rostea întotdeauna: „Nădejdea
mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă
Ţie”, le va spune ucenicilor: „Fiilor şi fraţilor, să aveţi dragoste, rugăciune, smerenie şi ascultare, căci
monahul care nu are aceste fapte bune nu se cuvine să se numească monah, ci mirean”; îşi dă
sufletul în mâinile Domnului, sfintele sale moaşte fiind duse la Constantinopol şi puse în biserica cea
mare. Sf. Mc. PAVEL şi Iuliana sunt prăznuiţi pe 4 martie; au trăit şi pătimit în vremea când împăratul
Aurelian (270-275) poruncise ca toţi creştinii să jertfească zeilor; trecând prin Asiria, Aurelian vine în
Fenicia şi, intrând în cetatea Ptolemaida, silea creştinii să jertfească idolilor; un creştin, fericitul Pavel,
îşi face semnul crucii în faţa împăratului şi este adus la judecată; refuză să jertfească zeilor, aducând
în sprijinul său cuvintele Domnului Iisus din Evanghelie: „Tot cela ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Părintelui Meu Cel ce este în cer”; este spânzurat pe
lemn şi torturat; sora sa Iuliana, care-l însoţea, văzând chinurile fratelui său vine înaintea judecătorului
strigând: „Tiranule Aurelian, de ce munceşti aşa cumplit pe fratele meu fără vină?”; în Vieţile Sfinţilor
este reprodusă pe larg înfruntarea dintre Iuliana şi Aurelian, precum şi cumplitele chinuri la care este
supusă împreună cu fratele ei; puşi pe paturi de fier şi arşi, rămân nevătămaţi; doi dintre chinuitori,
Codrat şi Acachie, văzând minunea, strigă: „Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul cel ceresc,
Care ajută lui Pavel şi Iulianei”; sunt prinşi şi executaţi prin tăierea capului cu sabia; Pavel şi Iuliana
sunt întemniţaţi cu lemne grele legate de grumaz şi obezi de fier la picioare; peste noapte, îngerul
Domnului stă înaintea lor şi rosteşte, vindecându-i totodată de rănile primite: „Pavele şi Iuliano, slugile
Dumnezeului Celui de sus, sculaţi-vă şi preamăriţi pe Dumnezeu”; un alt chinuitor, Stratonic, mâhnit de
chinurile celor doi, strigă: „Aureliane, tiranule, păgânule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca
aceasta asupra creştinilor?”, primind şi el moarte mucenicească prin tăierea capului; sunt pomenite
apoi alte chinuri la care sunt supuşi cei doi şi ajutorul primit de sus; tiranul porunceşte ca Iuliana să fie
dată poporului pentru a fi batjocorită, însă un înger îi „lovea cu orbire pe acei desfrânaţi”; Pavel şi
Iuliana sunt aruncaţi într-o gropă în care se aprinsese un foc mare, dar sunt apăraţi şi de această
dată de puterea lui Dumnezeu; Aurelian porunceşte să fie acoperiţi cu pietre, însă din cer se aude un
glas spunând: „Aureliane, te vei duce în focul gheenei care ţi s-a gătit ţie şi tatălui tău diavolul”; cei
doi mucenici sunt condamnaţi la moarte prin tăierea capului; mergând spre locul supliciului, cântau:
„Mântuitu-ne-ai pe noi Doamne de cei ce ne supără şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat”; trupurile
mucenicilor sunt aruncate afară din cetate; după şapte zile, aflate neatinse de sălbăticiuni sau de
păsările cerului, ostaşii care le păzeau pleacă; moaştele lor sunt îngropate cu cinste de creştini. Cuv.
Părinte PAVEL Tebeul este prăznuit în ziua de 15 ianuarie; potrivit propriilor sale spuse, reproduse în
Vieţile Sfinţilor de Cuv. Antonie, s-a născut în Tebaida; a avut o soră însoţită de părinţi cu un bărbat
care, după moartea acestora, râvnind şi partea de moştenire a cumnatului, se gândea să-l pârască
stăpânitorului ca fiind creştin; era în vremea când Deciu (249-151) şi Valerian (253-259) prigoneau
creştinii; asistând la chinuirea a doi mărturisitori creştini şi, scârbindu-se, Pavel îi lasă cumnatului său
averea şi pleacă în pustietate; acolo, la bătrâneţe, în vreme ce-i relata Cuv. Antonie pătimirile sale,
un corb îi aduce o pâine, cuviosul Pavel spunând: „Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de
pâine, iar de la a ta venire Domnul Iisus a îndoit merticul ostaşilor Săi”; îi spune apoi: „Domnul te-a
trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pământului”; îl roagă pe Antonie să meargă la
mănăstirea sa şi să îi aducă mantia dăruită lui de episcopul Atanasie, cu care să-i învelească trupul;
revenind a doua zi cu mantia, Antonie va vedea cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi apostolilor
având în mijlocul lor sufletul Sf. Pavel, trecut între timp la cele veşnice; mormântul sfântului este săpat
cu ghearele de doi lei şi Avva Antonie îngroapă trupul Cuv. Părinte Pavel, numit „întâiul vieţuitor al
pustiei”, trecut la Domnul la 113 ani. Sf. PAVEL Mărturisitorul Patriarhul Constantinopolului este prăznuit
pe 6 noiembrie; era în vremea lui Constantie, fiul marelui Constantin, când arienii întărindu-se, având
şi sprijin imperial, persecutau Biserica lui Hristos; patriarhul Alexandru al Constantinopolului, simţindu-şi
sfârşitul aproape, le spune arhiereilor că vor avea să aleagă între Pavel, preot în Tesalonic agreat de
dreptcredincioşi, şi diaconul Macedonie, susţinut de arieni; numirea lui Pavel făcându-se fără acordul
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 206
 împăratului, plecat în Antiohia, la cererea arienilor acesta convoacă soborul şi îl depune din treaptă,
numindu-l patriarh pe Evsevie; Pavel pleacă la Roma, unde îi află pe Atanasie şi alţi episcopi izgoniţi
de Evsevie; revine din Roma împreună cu Atanasie şi ceilalţi episcopi şi merg fiecare la scaunele lor,
aducând scrisorile primite de la Papa Iuliu prin care era susţinută dreapta credinţă; murind Evsevie,
poporul îl ridică iar pe Pavel în scaunul patriarhal; arienii se separă de Biserică numindu-l în fruntea lor
pe Macedonie; trimis de împărat să-l alunge din scaun pe Pavel, Ermoghen este ucis de popor şi
casa lui arsă; întorcându-se din Antiohia, împăratul îl alungă din scaun, înălţându-l pe Macedonie;
Pavel revine la Roma de unde se întoarce purtând cu sine scrisori de la Papa Iuliu şi Consta, fratele lui
Constantie, prin care cereau în mod ultimativ repunerea fericitului Pavel în scaunul său; la porunca
împăratului, Filip eparhui îl scoate în taină din cetate şi îl trimite în surghiun în Tesalonic; la înscăunarea
lui Macedonie poporul se revoltă şi ostaşii ucid peste trei mii dintre cei ce se împotriveau arienilor şi lui
Macedonie; Pavel părăseşte Tesalonicul şi, trecând prin Corint, merge la Roma; aflându-l pe Atanasie
îi face o dare de seamă amănunţită a evenimentelor din Constantinopol; Constantie primeşte de la
Consta, fratele său, o nouă scrisoare prin care este somat să trimită trei episcopi care să aducă cu ei
aşezământul de credinţă, scris; dar cei patru episcopi trimişi, tăinuindu-şi credinţa ariană, întocmesc o
mărturisire de credinţă mincinoasă; peste trei ani este trimisă la Roma o altă mărturisire de credinţă,
pe care episcopii din Italia n-o primesc, considerând că aşezământul de la Niceea este îndestulător;
fiind multă tulburare şi neînţelegere, cei doi împăraţi convoacă un Sinod în Sardica (la unsprezece
ani de la moartea marelui Constantin -doar atât a trecut până ce vrăjmaşul a putut răscoli Biserica);
la Sinod participă peste 300 de episcopi; episcopii arieni din Răsărit se despart şi merg în Macedonia,
la Filipopoili, ţinând un alt Sinod în care îi dau anatemei pe cei ce susţineau că Fiul este de o fiinţă cu
Tatăl; la rândul lor, cei din Sardica îi dau anatemei pe cei ce nu recunoşteau deofiinţiimea Fiului cu
Tatăl; Consta îl ameninţă pe fratele său Constantie că, dacă nu-l va izgoni pe Macedonie ridicându-l
pe fericitul Pavel în scaun, va veni cu oaste pentru a reinstaura armonia în Biserică şi în imperiu;
evitând confruntarea, Constantie îi repune în scaunele lor atât pe Atanasie, în Alexandria. cât şi pe
Pavel, în Constantinopol; după o vreme însă Magnentiu, împreună cu sfetnicii săi, îl ucid pe Consta la
o vânătoare; eresul arian, lipsit de sprijinul său, prinde din nou putere; Atanasie scapă cu fuga, iar
Pavel este întemniţat în cetatea Cucus din Armenia, Macedonie fiind din nou instalat în scaunul
patriarhal; arienii pornesc apoi o prigoană cumplită împotriva dreptcredincioşilor; se spune în Vieţile
Sfinţilor că femeilor binecredincioase le tăiau sânii, altora nasul şi urechile, pe alţii pecetluindu-i cu
fierul înroşit în foc; tot acum sunt ucişi de arieni doi clerici, Marchian şi Martirie, ambii notari ai lui Pavel;
pentru a sili poporul binecredincios să primească rătăcirea ariană, Macedonie trimite 300 de ostaşi în
Paflagonia; în conflictul ce urmează sunt ucişi mulţi din popor, ca şi majoritatea ostaşilor, puţini dintre
cei trimişi rămânând în viaţă; apoi, fără poruncă împărătească, Macedonie dispune ca moaştele
marelui Constantin să fie dezgropate şi mutate, pricinuind o altă nemulţumire, cu vărsare de sânge;
mâniindu-se împăratul, Macedonie şi Filip, eparhul, sunt demişi din funcţiile deţinute; după alungarea
lor eresul arian a mai tulburat pacea Bisericii încă 40 de ani, până la venirea lui Teodosie; el nimiceşte
eresul şi aduce moaştele fericitului mărturisitor Pavel din Cucusa Armeniei în Constantinopol. În ziua
de 30 august este prăznuit Sf. PAVEL, patriarh al Constantinopolului (vezi Alexandru), iar Sf. Mc. PAVEL
este prăznuit pe 16 februarie împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil Preotul). Pe 10 martie este
prăznuit un alt Sf. Mc. PAVEL (vezi Anect). Sf. Mc. PAULA fecioara, împreună cu alţi mucenici, printre
care şi un Sf. Mc. PAVEL, este prăznuită în ziua de 3 iunie (vezi Luchia/Luchie -Sf. Mc. Luchilian).
 PELAGHIA - din greacă; Πελαγία = marină; пελαγος = marea; de aici derivă probabil şi numele de
pelasgi; este un nume precreştin, ieşit din uz, perpetuat pentru o vreme şi în spaţiul ortodox; face
trimitere către acele mitice începuturi când pelasgii se răspândeau în lume. Sf. M. PELAGHIA fecioara
este prăznuită pe 4 mai; în vremea prigoanei dezlănţuite de Diocleţian, era în cetatea Tars din Cilicia
un episcop cu numele Clinon; în cetate trăia o fecioară frumoasă, de neam ales, care aprinzându-se
de dragoste pentru Hristos şi-a pus în minte să trăiască în feciorie pentru a se însoţi cu Mirele Ceresc;
peţită de mai mulţi bărbaţi, inclusiv de fiul împăratului Diocleţian, spunea: „Eu m-am logodit cu Fiul lui
Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte”; îi cere mamei sale permisiunea de a merge la doica
sa, nădăjduind să afle de la ea unde poate găsi un episcop creştin pentru a fi botezată, însă mama
ei, stârnită de demoni, nu-i permite; Domnul Iisus i Se arată în vis în chipul episcopului Clinon, pe care
însă nu-l cunoştea; într-un târziu, primeşte încuviinţare de la mama ei să-şi viziteze doica; pe drum se
întâlneşte chiar cu Clinon (iată, neştiute sunt căile Domnului!), fiind botezată şi împărtăşită cu Sfintele
Taine; revenind la casa părintească, una dintre slugile de care fusese însoţită îi spune mamei că fiica
sa, Pelaghia, a primit credinţa creştinească; mâniindu-se, mama merge la împăratul, de la care cere
şi primeşte ostaşi pentru a-l căuta şi prinde pe Clinon, aducându-l la judecată; Pelaghia, înţelegând
gândul mamei, căuta să o aducă la credinţa în Hristos; dar maica sa, „orbită cu nebunia şi împietrită
cu răutatea”, îl înştiinţează pe fiul împăratului că Pelaghia, logodnica lui, „s-a însoţit cu Dumnezeul
cel ceresc”, Domnul Iisus Hristos; fiul împăratului se sinucide (din dragoste sau de ruşine?); temându-se

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 207

 de mânia lui Diocleţian, femeia o predă împăratului pe fiica sa Pelaghia, pricina necugetatului gest
al fiului de împărat; plină de dumnezeiască râvnă, fecioara nu se lasă ademenită de neaşteptatele
promisiuni ale împăratului care, mâniindu-se, porunceşte să fie chinuită; însă fecioara intră singură în
bivolul de aramă încins în foc, pregătit pentru ea, şi îşi dă sufletul în mâinile Domnului; oasele cinstitei
muceniţe sunt aruncate afară din cetate, pe muntele Linaton, dar patru lei vin şi le păzesc de fiare
sălbatice şi păsări; episcopul Clinon află despre sfârşitul muceniţei şi, punându-i oasele sub o piatră,
scrijeleşte pe ea cuvintele: „Sfânta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu... aici se
odihneşte cu moaştele sale, iar sufletul ei împărăţeşte în cer, împreună cu îngerii şi pentru slava lui
Hristos”. Sf. Mc. PELAGHIA din Antiohia Siriei, prăznuită pe 8 octombrie, a trăit în Antiohia Siriei, fiind de
neam mare; aflând că este creştină, conducătorul ţării trimite ostaşi să o prindă pentru a o aduce la
judecata sa; rugând ostaşii să-i îngăduie puţină vreme pentru a-şi spune rugăciunea, fecioara se
aruncă de pe acoperişul casei într-o prăpastie; este pomenită de Sf. Ioan Gură de Aur pentru curăţia
fecioriei, multa credinţă şi nevoinţa jertfelnică. Pe 8 octombrie, în Vieţile Sfinţilor este pomenită şi Cuv.
PELAGHIA care mai înainte a fost desfrânată; aceasta, intrând odată în biserică ascultă cuvântul de
învăţătură al Sf. Non, episcopul din Iliopoli (Heliopole) şi, cutremurată de revelaţia avută, îşi aduce
aminte de păcatele sale; îi trimite Sf. Non o scrisoare, mărturisindu-şi în ea nevrednicia şi, la încheiere,
îl roagă: „... de eşti cu adevărat rob al lui Hristos, nu mă lepăda pe mine, care voiesc a veni prin tine
către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui faţă”; este catehizată şi botezată în numele Tatălui,
al Fiului şi al Sfântului Duh; după botez, este ispitită de diavol, care îi reaminteşte bogăţiile de care s-a
bucurat, aurul, argintul şi hainele de mare preţ cu care a fost împodobită prin grija lui; mărturisindu-i
Cuv. Romana, maica sa duhovnicească, că este necăjită de diavol, aceasta îi spune: „Fiică, să nu te
înfricoşezi de el, căci acum se teme şi se cutremură şi de umbra ta”; apoi, Pelaghia îşi pune avuţia în
mâinile Sf. episcop Non, iar acesta, chemând iconomul, îi porunceşte ca toate cele primite de la ea
să le împartă orfanilor şi neputincioşilor, astfel încât „bogăţia strânsă prin păcat să se facă bogăţie a
dreptăţii”; neoprind deci nimic pentru sine, îşi eliberează slujitorii, îndemnându-i să se elibereze şi din
robia acestei lumi plină de păcate; după opt zile, îmbrăcată cu o haină aspră de păr, cuvioasa
părăseşte în taină cetatea Antiohiei; Dumnezeu îi descoperă fericitului Non că Pelaghia a plecat spre
Ierusalim şi o mângâie pe Romana cu cuvintele: „Nu mai plânge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la
fel ca şi Maria, calea cea bună şi-a ales, de la care nu se va abate”; în Ierusalim îşi zideşte o chilie pe
muntele Eleon unde, închizându-se, vieţuieşte în singurătate, slăvind pe Dumnezeu; după cum i s-a
descoperit mai apoi episcopului Non, la Sfintele Locuri Pelaghia a petrecut în chipul unui călugăr
famen, devenind cunoscut pentru viaţa-i îmbunătăţită; la înmormântarea „monahului Pelaghie”, au
venit călugări din mănăstirile din împrejurimi, patriarhul Ierusalimului şi mulţi părinţi care, începând a-i
unge trupul cu aromate, după obicei, au descoperit că „famenul” Pelaghie este, de fapt, femeie.
 PEON - din greacă; пαίων = vindecătorul (epitetul lui Apollo); din perspectivă duhovnicească numele
trimite către un suflet în care darurile Sfântului Duh făcându-şi lăcaş poate acţiona de-acum pentru
vindecarea sufletelor rătăcite, chinuite de păcate, şi pentru răsădirea Cuvântului lui Dumnezeu în
univers, readucând pacea, liniştea şi armonia în suflete şi între oameni; numele este ieşit din uz în zilele
noastre. Sf. Mc. PEON (vezi Iustin) este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 iunie, alături de cei ce au
mucenicit împreună cu dânsul.
 PEREGRIN - nume provenind din latină: peregrinus = peregrin, având înţelesul: cel străin, cel venit din
alte părţi; este sinonim cu pelerin şi defineşte disponibilitatea de a cutreiera prin locuri îndepărtate, a
colinda adesea fără nici o ţintă, a hoinări; din perspectivă duhovnicească poate fi asociat unui suflet
dornic să sporească în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumilor angelice unde poate întâlni sfinţii îngeri
şi sufletele mântuite; este o peregrinare pe verticală, un avânt spre înălţimile eterate ale Cerului, o
evadare din platitudinea universului lumii materiale, iniţiere într-un voiaj având de data aceasta un
obiectiv precis: întâlnirea cu Hristos Domnul şi explorarea lumilor spirituale sub călăuzirea Sa şi a
Sfinţilor Părinţi; este un nume puţin obişnuit în contemporaneitate; Sf. Mc. PEREGRIN este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 7 iulie, alături de Sf. Mc. Luchian, Pombie, Isihie, Papia, Saturnin şi Gherman, toţi fiind
din Italia; fugind de prigoana dezlănţuită de Traian, vin în Dirahia şi asistă la răstignirea Sf. Ep. Astie;
mărturisind că sunt creştini, la porunca antipatului Agricolae sunt aruncaţi în apele mării Adriatice,
luând astfel cununa muceniciei; moaştele lor, scoase la mal de valurile mării, sunt îngropate în nisip;
după 70 de ani, episcopului Alexandriei îi este dezvăluit locul unde zac moaştele sfinţilor mucenici; le
îngroapă apoi cu cinste, zidind deasupra lor o biserică. Un alt Sf. Mc. PEREGRIN este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 17 iunie, ziua în care se povesteşte viaţa Sf. Mc. Isavru şi a celor ce au pătimit împreună cu
dânsul (vezi Sf. Mc. Isavru).
 PERPETUA - din latină: perpetuus = care nu se sfârşeşte niciodată; durează veşnic; este etern; ca nume
are sensul a răbda, a suporta, a rezista, trei stări ale fiinţei care trimit, într-un anume mod, către sensul
reţinut de dicţionar pentru termenul perpetuu, căci implică statornicie, o determinare care, în limitele
existenţei în lumea materială, este echivalentul neschimbabilităţii presupuse de veşnicie; un suflet în
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 208
 care s-a sălăşluit credinţa în Hristos are de-acum puterea de a suporta necazuri şi suferinţe, de a
rezista tuturor ispitelor cu care este ademenit de vrăjmaşul mântuirii, acea îndelungă răbdare ce-l va
propulsa apoi în eternitate conferindu-i aureola sfinţilor; este un nume mai puţin obişnuit, ce poate fi
întâlnit în onomastica ortodoxă doar la partea femeiască. Sf. Mc. PERPETUA este prăznuită în ziua de
1 februarie (vezi Felicia -Sf. Mc. Felicitas).
PETRU - nume de origine latină: Petrus, transliterarea numelui grec: Πέτρος = piatră; traduce ebraicul
Kephá = stâncă, piatră; un nume prin care este descrisă o persoană hotărâtă, statornică, de neclintit
în convingerile sale care, dacă sunt după voinţa lui Dumnezeu, îl consacră mântuirii şi înduhovnicirii;
derivate: Petrache, Petrică, Petra, Petruţa, Petruş, Truţă, nume de botez îndrăgite, atribuite şi în prezent
multor prunci. Sf. Ap. PETRU este cel mai vârstnic dintre cei 12 ucenici ai Domnului Iisus; era fiul lui Iona
din seminţia lui Simeon, fratele Sf. Ap. Andrei, „cel întâi chemat”, de neam iudeu, locuind în cetatea
Betsaida din Galileea; numele Petru i-a fost pus de Domnul Iisus după ce, întrebându-şi ucenicii cine
cred că este El, Petru, inspirat de Duhul Sfânt, răspunde: „Tu eşti Hristos...”; ca Apostol, a propovăduit
Evanghelia lui Hristos în cetatea Romei, unde în anul †27 este martirizat împreună cu Sf. Ap. Pavel
(vezi şi Pavel); astfel, în fiecare an, în ziua de 29 iunie aceşti doi sfinţi ai ortodoxiei sunt sărbătoriţi cu
mare cinste; la început a fost pescar simplu şi neînvăţat, temător de Dumnezeu; Andrei, fartele său, a
fost ucenicul Sf. Ioan Botezătorul, pe care l-a auzit spunând, arătând spre Domnul Iisus: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii...”; Andrei îi spune fratelui său, pe atunci numit Simon: „Am
aflat pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos”; merg împreună la Domnul Iisus, care îi spune lui Simon: „Tu
eşti Simon, fiul lui Iona. Tu te vei chema Chefa” (Chefa se tâlcuieşte stâncă, piatră, deci Chefa = Petru
în onomastica românească); Andrei şi Petru sunt chemaţi de Domnul Iisus şi-İ devin ucenici după ce
Irod Agripa îl întemniţează pe Ioan Botezătorul; pe când se aflau lângă Marea Galileei, care se
numeşte Tiberiada, sau lacul Ghenizaret, le zice: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de
oameni”; râvna sa pentru Hristos o dovedeşte când îl loveşte pe Malh, sluga arhiereului, tăindu-i
urechea cu sabia; Petru, luminat de Duhul Sfânt, la întrebarea Domnului: „Dar voi, cine spuneţi că
sunt Eu?”, răspunde: „Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu”; căderea sa de mai târziu, când după
arestarea Domnului se dezice în faţa oamenilor de El, are rostul de a atenţiona că nici un suflet nu
este cu desăvârşire pierdut dacă se pocăieşte şi, printr-o „amară tânguire”, se îndreaptă; sincera sa
pocăinţă (sau poate nevoia ca mai întâi cei căzuţi să fie căutaţi şi îndreptaţi), l-a făcut vrednic să fie
cel dintâi dintre ucenici căruia i se arată Domnul Iisus după Învierea Sa, cum spune Sf. Ev. Luca:
„Adevărat este că S-a sculat Domnul şi s-a arătat lui Simon... apoi celor unsprezece”; cum spune şi Sf.
Ap. Pavel; faptele sale sunt scrise pe larg în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor; Metafrast trasează
apoi drumul parcurs de Sf Ap. Petru de-a lungul şi de-a latul imperiului purtând Cuvântul lui Hristos: din
Ierusalim merge în Cezareea, unde numeşte episcop dintre presbiterii ce-l însoţeau; apoi în Sidon, Virit
(Beirut), Vivli; merge apoi în Tripoli, Orthosie şi în insula Antara; urmează Valania în Pont şi Laodiceea,
Antiohia Siriei, unde are prima confruntare cu Simon Magul care fuge în Iudeea; în Siracuza îl va numi
episcop pe Marchian, în Tavromenia pe Pancratie, pentru a merge apoi în Tianinul Capadociei şi în
Ancira din Galata, Amasia din Pont, Gangra în Paflagonia, Claudinopoli în Onoriada, Nicomidia în
Bitinia, Niceea, de unde revine în Capadocia, Siria şi Antiohia; un traseu impresionant, care arată
măsura iubirii sale pentru Hristos şi râvna de a se osteni să-İ vestească Cuvântul înfruntând primejdiile;
despre confruntarea sa cu Simon Magul din Roma vorbesc cei doi scriitori bisericeşti, Iustin şi Irineu;
pepriplu său continuă prin Antiohia, unde îl întâlneşte pe Sf. Ap. Pavel, în Tars unde îl pune episcop pe
Urban, în Lichia unde îl numeşte pe Epafrodit, în Efes pe Fugel şi apoi pe Apelie, în Smirna pe Policarp,
în Filipi (Macedonia) este numit episcop Olimp, în Tesalonic Iasona, iar în Corint Sila; sunt relatate în
Vieţile Sfinţilor atât episoade ale confruntării cu Simon Magul (în înfruntarea cu Petru, cuviosul alungă
demonii ce susţineau în văzduh inamicul, Simon Magul găsindu-şi astfel moartea), cât şi alte fapte
minunate săvârşite în vremea petrecerii sale la Roma; împăratul Nero, mâhnit de moartea prietenului
său Simon Magul, căuta să-l ucidă; dar Petru, numindu-l pe Linnus episcop în Roma, îşi va continua
apostolatul în Spania, Cartagina, Egipt şi Ierusalim, înfiinţând biserici şi numind episcopi; merge apoi în
Britania, unde un înger îi vesteşte că vremea trecerii sale la Domnul se apropie: „Petre, s-a apropiat
vremea ducerii tale din această viaţă; deci se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe
cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”; revine la Roma în al disprezecelea
an al împărăţiei lui Nero; prins împreună cu mulţi alţi creştini, printre care Irodion, Olimp şi Clement,
sunt osândiţi la moarte, primii prin tăiere cu sabia, iar Petru la răstignire; înrudindu-se cu împăratul,
Clement este graţiat, dar Irodion, Olimp şi mulţimea credincioşilor sunt ucişi cu sabia; la cererea sa,
Petru este răstignit cu capul în jos, pentru ca pătimirea sa să nu fie asemănată cu pătimirea Domnului
Iisus; trupurile mucenicilor sunt îngropate de Clement, ucenicul său. Sf. Mc. PETRU, pomenit în Vieţile
Sfinţilor în ziua de 12 ianuarie, înainte de a primi la botez numele Petru s-a numit Abesalamit şi era din
Eleuteropolis; în timpul prigoanei împotriva creştinilor a fost prins în Avilonia şi, adus în faţa ighemonului
(prefectului) Sever, s-a mărturisit a fi creştin; refuză să jertfească zeilor spunând: „Eu idolilor celor făcuţi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 209

 de mână, din lemn şi din piatră... nu voi jertfi”; chinuit, rosteşte: „Paharul mântuirii voi lua şi numele
Domnului voi chema”; este răstignit pe cruce şi trece la Domnul în vremea lui Maximian (286-305).
Cuv. PETRU din Galata este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1 februarie; la vârsta de 7 ani părăseşte casa
părintească şi, trecând prin Ierusalim, se stabileşte în Antiohia, unde închizându-se într-un mormânt
petrece în pustnicie, postind o zi întreagă şi gustând a doua zi doar puţină pâine şi apă; a primit darul
facerii de minuni, tămăduirii şi alungării demonilor; viaţa îi este descrisă de fericitul Teodorit, pe maica
sa vindecând-o mai înainte în două rânduri (o dată de orbire şi altă dată de cumplitele dureri avute
după naşterea fiului); făcând-o nevăzută, salvează o fecioară din mâinile stăpânitorului cetăţii, care
vroia s-o necinstească cu sila; cu rugăciunile sale, mulţi îndrăciţi au fost eliberaţi de duhurile necurate
ce-i chinuiau; la 99 de ani va trece la Domnul. Cuv. PETRU Patriciul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1
iulie; născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, a fost dat la învăţătura „cea din afară”, deprinzând filosofia şi
ştiinţele vremii; la vremea potrivită s-a căsătorit şi, după moartea tatălui său, a preluat dregătoria de
patriciu în zilele lui Constantin şi a maicii sale Irina; în confruntarea cu bulgarii din vremea împăratului
Nichifor, este luat în robie împreună cu alţi 50 de greci; rugându-se lui Dumnezeu să fie eliberat, are
noaptea o vedenie în care Sf. Ioan Evanghelistul îl eliberează din legături purtându-l la Roma; pătruns
de credinţa în Hristos şi cutremurat de experienţa avută, merge în muntele Olimpului unde îi devine
ucenic marelui Ioanichie; petrece în pustnicie 34 de ani şi, după moartea soţiei şi a fiului său, revine în
Constantinopol; petrece o vreme lângă biserica Evandria de el zidită, apoi se retrage într-un loc liniştit
zidindu-şi o chilie mică; ostenindu-se cu postul, privegherea şi toate nevoinţele pustniceşti, va trece la
Domnul. Cuv. PETRU din Muntele Athos este prăznuit pe 12 iunie; era de neam grec, ostaş în armata
imperială; a fost luat în robie şi dus în cetatea Samaria din Arabia; în temniţă se ruga Atotputernicului
Dumnezeu cu post şi plângere mare pentru eliberarea sa; are într-o noapte un vis, în care Sf. Nicolae
îi spune că s-a rugat pentru el, însă Hristos i-a rânduit o altă cale, mai bună, pentru mântuire; într-o
altă viziune, Sf. Nicolae îl sfătuieşte să-l roage pe dreptul Simeon (care Îl primeşte în braţe pe pruncul
Iisus la 40 de zile de la naştere, purtându-L în Templu) să mijlocească pentru el pe lângă Domnul Iisus;
într-o a treia viziune, Sf. Nicolae, însoţit de Sf. Simeon, îl întreabă dacă, potrivit făgăduinţei, va intra în
monahism după ce-şi va redobândi libertatea; Petru răspunde: „Da, stăpâne, ajută-mi, Dumnezeu, o
voi împlini”; atingându-i picioarele cu toiagul, Simeon îl eliberează din legături şi îl scoate din temniţă;
merge la Roma unde Sf. Nicolae, arătându-i-se noaptea episcopului, îi porunceşte să-i împlinească
dorinţa de a deveni monah; este tuns în monahism la mormântul Sf. Ap. Petru; reîntorcându-se cu
corabia în Grecia, are o altă vedenie în care Sf. Nicolae, călăuza sa, o întreabă pe Fecioara Maria,
Preacurata Născătoare de Dumnezeu, unde se cuvine să-şi petreacă Petru cealaltă vreme a vieţii
sale şi Petru o aude spunând: „Odihna lui va fi în Muntele Athos”, căci toţi „cei ce fug de gâlcevile
lumeşti şi se apucă de nevoinţe duhovniceşti... acolo să petreacă fără grijă viaţa lor cea vremelnică
şi... să câştige viaţa veşnică”; ajungând în Muntele Athos, Petru se sălăşluieşte într-o peşteră unde se
încuibaseră mai mulţi demoni; rugându-se lui Dumnezeu ziua şi noaptea, se luptă cu diavolii şapte
ani; este apoi ispitit de vrăjmaşul care, închipuindu-se ca înger de lumină, îl ademenea adesea cu
vorbe meşteşugite; Petru recunoaşte înşelăciunea şi se roagă: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
meu, iată vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu, cu puternica Ta mână, mă
îngrădeşte pe mine, robul Tău”; într-o altă vedenie îi apare Preacurata Născătoare de Dumnezeu,
însoţită de Sf. Nicolae, şi îi spune: „De acum înainte să nu te mai înspăimânţi, că Dumnezeu este cu
tine...”; potrivit promisiunii Maicii Domnului, de a doua zi începe să primească hrană cerească adusă
de un înger, nutrindu-se 40 de zile; şi astfel, timp de 53 de ani, tot la 40 de zile primea printr-un înger
hrană cerească; în toată această vreme n-a văzut faţă de om şi nici vreo altă trebuinţă n-a avut; se
poveşteşte cum un vânător, urmărind un ţap şi ajungând în preajma peşterii unde petrecea cuviosul,
vede „un bătrân cu barbă deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol şi cu perii
crescuţi ca la o fiară”; cunoscându-l astfel pe fericitul Petru, este îndemnat să se înfrâneze timp de un
an de la carne, vin, unt, brânză, dar şi de la femeia lui, iar apoi să-l caute; după un an, împreună cu
fratele său şi doi călugări, vânătorul revine la peştera cuviosului, aflându-l însă mort; luând cinstitele
sale moaşte, le duc într-un sat din Macedonia şi sunt îngropate de episcop în biserică. Sf. PETRU care
mai înainte a fost vameş este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 22 septembrie; ca vameş, a fost nemilostiv
cu cei săraci şi nu se gândea la moarte; îmbolnăvindu-se şi simţindu-şi sfârşitul aproape, va avea o
vedenie în care sunt puse în cumpănă faptele sale: de o parte nişte „arapi puturoşi şi mârşavi”, iar de
cealaltă parte nişte „bărbaţi luminoşi la chip”, care însă nu aveau nimic bun, în afară de o pâine cu
care Petru, neavând la îndemână o piatră pentru a-l alunga, aruncase după un sărac ce căuta la el
milostenie; îşi reconsideră întregul comportament, şi prima sa faptă bună este dăruirea hainei sale de
mare preţ unui corăbier sărăcit; se mâhneşte când află că haina a fost vândută (fiind poate mult
prea preţioasă pentru a fi purtată de cel aflat în nevoie); aşadar, considerând că a greşit, îşi spune:
„n-a primit Dumnezeu milostenia mea”; dar adormind, are o vedenie în care Domnul Iisus i Se arată
înveşmântat în haina de care se lipsise dăruind-o corăbierului scăpătat şi are minunata revelaţie a
faptului că „săracii sunt Însuşi Hristos”; merge împreună cu o slugă în Ierusalim şi după ce se închină la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 210
 Sfintele Locuri face un gest extrem: porunceşte slugii sale să-l vândă ca rob unui argintar cu numele
Zoil, iar banii primiţi să-i împartă la săraci; la un moment dat, Zoil vrea să-l elibereze, însă cuviosul Petru
refuză să-l părăsească; are iar o viziune în care Hristos, îmbrăcat în haina dată corăbierului scăpătat,
ţinea în mâini 30 de monezi de aur, preţul cu care fusese vândut stăpânului său, şi îi spune: „Să nu te
mâhneşti, frate Petre, că Eu ţi-am luat preţul; ci să rabzi până la vremea când vei fi cunoscut”; iar
această vreme soseşte când mergând împreună cu stăpânul său în Africa este recunoscut de nişte
neguţători care îi spun lui Zoil trecuta sa vrednicie şi cinste de care se bucurase; sunt auziţi de Petru
care fuge pentru a nu se lăsa ispitit de slava deşartă; la poartă, grăindu-i uşerului care era mut şi surd,
îi cere: „... întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide uşa degrabă”; omul îşi recapătă auzul şi
darul vorbirii, iar Petru pleacă, sălăşluindu-se în locuri neştiute; portarul le spune lui Zoil şi oaspeţilor săi,
care îl căutau zadarnic pe fugar: „N-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopţii
mi-a zis mie aşa: Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ţie îţi zic, deschide-mi! Şi îndată am văzut
din gura lui o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit”. Fericitul PETRU din Rostov este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 30 iunie; era de neam tătar, nepot de frate al împăratului Bercae; Chiril, episcopul
Rostovului, mergând la împăratul Bercae pentru o trebuinţă bisericească (era în vremea când bună
parte din Rusia căzuse sub stăpânirea tătarilor), îi vorbeşte despre credinţa creştină; copilul Petru,
nepotul împăratului, aude cele grăite şi îşi doreşte să afle mai multe despre credinţa creştină; fiul lui
Bercae se îmbolnăveşte şi este chemat episcopul Chiril, despre care mersese vestea printre tătari că
are darul tămăduirii; rugându-se la mormântul făcătorului de minuni Leontie şi, stropind cu apă sfinţită
bolnavul, acesta se însănătoşeşte; martor la evenimente, Petru este impresionat şi îşi părăseşte casa
părintească, pe maica sa, rudele, averile, urmându-l pe Chiril şi rugându-l să fie creştinat; ajungând în
Rostov, arhiereul şovăia însă să-l boteze, pentru a nu-l mânia pe Bercae; moare Bercae şi, profitând
de tulburarea produsă printre tătari, tânărul este botezat primind numele Petru; Chiril trece la Domnul,
în scaun urmându-i Iganatie; Petru intră în monahism, unde are o vedenie în care Sf. Ap. Petru şi Pavel
îi înmânează două pungi, una cu argint, cealaltă cu aur, poruncindu-i să zidească în numele lor o
biserică; este îndrumat ca, mergând dimineaţa în cetate, să ia trei icoane: a Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu cu Pruncul, a Sf. Nicolae şi icoana M. Mc. Dimitrie şi, mergând la episcop, să-i spună
că Sf. Ap. Petru şi Pavel îi poruncesc să zidească o biserică pe locul unde a avut vedenia; în aceeaşi
noapte, arhiereul Ignatie are şi el o vedenie prin care cele spuse de Petru îi sunt confirmate şi întărite;
biserica este zidită, alături înfiinţându-se o mănăstire; va trece la Domnul la adânci bătrâneţi. Sf. Mc.
PETRU Arhiepiscopul Alexandriei este prăznuit în ziua de 24 noiembrie; a fost crescut de fericitul Toma,
arhiepiscopul Alexandriei; ridicat în scaunul patriarhal, în vremea prigoanei lui Diocleţian şi Maximian
purtate împotriva creştinilor este izgonit pentru credinţa sa; trece prin Tir, Fenicia, Palestina; revine în
Alexandria, slujind celor 660 de preoţi, clerici şi mulţi mireni, întemniţaţi pentru mărturisirea lui Hristos şi
care apoi, după chinurile îndurate, sunt ucişi cu cruzime de închinătorii la idoli; tot în acel timp erezia
ariană tulbură Biserica; Petru îl blestemă pe Arie, despărţindu-l de Biserică; aflând împăratul că mulţi
dintre închinătorii la idoli primesc credinţa creştină, trimite patru tribuni însoţiţi de ostaşi cu misiunea
de a-l prinde pe Petru; tulburarea iscată printre credincioşi îi determină pe tribuni să-l întemniţeze,
solicitând împăratului să hotărască; acesta porunceşte ca Petru să fie ucis împreună cu toţi cei ce se
mărturiseau creştini, tăindu-li-se capetele; venind deci ostaşii pentru a împlini porunca împărătească,
găsesc temniţa păzită de creştinii care strigau: „Mai întâi ucideţi-ne pe noi, dacă aveţi poruncă de la
împăratul vostru şi după aceea veţi lua pe părintele nostru”; Arie caută să profite de întemniţarea
arhiereului şi vine însoţit de mai mulţi preoţi, printre care Ahila şi Alexandru; mimând pocăinţa şi
urmărind să urce în scaunul arhiepicopal al Alexandriei, se roagă lui Petru pentru iertarea greşelilor
sale; însă noaptea, printr-o vedenie, Sf. Apostol Petru îi descoperă vicleşugul ereticului; menţine deci
anatemizarea lui Arie şi îl numeşte pe Ahila ca succesor al său în scaunul arhiepiscopal, iar apoi pe
Alexandru; tribunul şi ostaşii, văzând că poporul stă de strajă, sapă prin spatele temniţei, dar Petru,
pecetluindu-se cu semnul Crucii, iese şi se predă, spre uimirea Tribunului şi a ostaşilor; este dus la locul
osândei, numit Vucol, unde a mucenicit mai înainte Marcu Evanghelistul; ostaşii ezită să împlinească
porunca împăratului, convenind să contribuie fiecare cu cinci galbeni pe care îi va primi cel care se
va învoi să-l omoare; unul dintre ei, luând aurul, îi taie capul; este înmormântat în partea de apus a
cetăţii, într-un loc numit Lefcada; înainte de îngropare, sfintele sale moaşte au fost suite în scaunul
arhieresc pe care, din multa sa smerenie, nu urcase cât a fost în viaţă. Sf. PETRU Mitropolitul Kievului şi
a toată Rusia este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 decembrie; s-a născut din părinţi dreptcredincioşi
în ţinutul Volinski; pe când era însărcinată cu el, maica sa are o vedenie în care ţinea în braţe un miel
între coarnele căruia creştea un pom înflorit şi cu mult rod; la şapte ani este dat la învăţătura cărţilor
sfinte; spre mâhnirea părinţilor, era „zăbavnic” la învăţătură; primeşte însă înţelegerea înţelepciunii
cuprinse în Scripturi direct de la Dumnezeu când, într-o viziune, un om în veşminte arhiereşti spune:
„Deschide-ţi, fiule, gura ta”; atingându-i limba cu mâna, îl binecuvântează după care, într-un răstimp
scurt, învaţă toată Scriptura; la 20 de ani intră în monahism şi este hirotonisit mai întâi diacon şi apoi
preot; a învăţat să zugrăvească icoane; cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc zideşte lângă
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 211
 râul Raga o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos; în jurul său adunându-se mai mulţi fraţi,
întemeiază o mănăstire, cunoscută în anul 1901 (anul redactării Vieţilor Sfinţilor) sub numele Dvorti;
trecând arhiereul locului, Maxim, la Domnul, obştea dorea să-l numească pe acest Petru ca succesor
al lui; un egumen, Gherontie, dorind să se înscăuneze ca arhiereu, pleacă la Constantinopol cu o
corabie, luând cu sine însemnele arhiereşti, pentru a fi uns ca mitropolit al Rusiei, dar este împiedicat
să ajungă la timp de o furtună iscată de voinţa lui Dumnezeu; dându-şi după multe stăruinţe acordul,
Petru pleacă spre Constantinopol, purtând cu sine împuternicirea primită de la voievod pentru a
primi de la Patriarh scaunul arhiepiscopal; aflat pe cale, Gherontie are o vedenie prin care Maica
Domnului îi grăieşte din icoana pictată de Petru, spunându-i: „În deşert te osteneşti, tu, bătrânule
Gherontie, că nu vei sui pe treapta arhierească pe care o cauţi, ci cel ce m-a zugrăvit...”; Petru este
binecuvântat şi sfinţit mitropolit în biserica Sfânta Sofia de Patriarhul Atanasie; este clevetit mai târziu
de episcopul Tferului, Andrei, însă soborul, adunându-se în cetatea Pereiaslaviei, îi va da dreptate lui
Petru; merge apoi la Moscova şi îl convinge pe binecredinciosul domn Ioan Daniilovici să zidească o
biserică de piatră în numele Fecioarei Maria; şi-a cunoscut de mai înainte vremea trecerii sale la cele
veşnice; în ziua sorocită, îl cheamă pe Protasie, mai marele cetăţii, şi-i spune: „Fiule, iată, eu mă duc
din viaţa aceasta şi las fiului meu, iubitului meu domn Ioan şi seminţiei lui, milă, pace şi binecuvântare
de la Dumnezeu până în veac”; sfintele sale moaşte au fost îngropate în mormântul pe care însuşi l-a
pregătit; sunt apoi relatate câteva dintre minunile împlinite la sfintele sale moaşte. Sf. Mc. PETRU şi cei
împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9 august (vezi Marchian/Marcian -Sf.
Mc. Marchian). Sf. Mc. PETRU (vezi Sf. Mc. Andrei) este prăznuit pe data de 23 septembrie.
 Sf. Mc. PEVSIP, este prăznuit pe 16 ianuarie (vezi Elasip). Numele, cu etimologie incertă, nu este folosit
ca nume de botez pe meleagurile româneşti.
 PIGASIE - prenume cu etimologie încă nestabilită; astăzi, mai este întâlnit doar în lumea monahală. Sf.
Mc. PIGASIE este prăznuit pe 2 noiembrie (vezi Achindin).
 PIMEN - se presupune a fi de origine egipteană; este un nume folosit cu precădere în monahism, dar
semnificaţia sa n-a fost încă desluşită. Cuv. PIMEN cel cu multe dureri este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 7 august; s-a născut bolnav trupeşte, o boală urâtă care îi îndepărta pe oameni; se ruga să fie
lăsat să intre în monahism, însă părinţii săi se opuneau; slăbit de boală, în pragul morţii, este dus la
mănăstirea Pecersca; rugându-se pentru el cuvioşii părinţi, nimic nu au dobândit, căci el însuşi nu
dorea să se vindece şi să fie luat de părinţii săi din mănăstire; are într-o noapte o viziune în care un
egumen însoţit de monahi şi mulţi tineri frumoşi purtând în mâini lumânări îl întreabă: „Voieşti să te
tundem în monahism?”; fericitul Pimen, fără a realiza că se află în prezenţa îngerilor coborâţi din cer,
răspunde: „Cu adevărat voiesc! Domnul v-a trimis pe voi, domnii mei! Împliniţi-mi dorinţa inimii mele!;
este tuns în chipul cel mare al monahilor şi, dându-i după obicei o lumânare aprinsă, îi spun: „Până la
40 de zile şi 40 de nopţi lumânarea aceasta să nu se stingă”; poruncindu-i să-şi poarte cu smerenie şi
mulţumire chinurile, îi adeveresc că însănătoşirea îi va fi semn spre moarte; la tundere, perii capului
său, puşi într-o năframă, au fost aşezaţi pe mormântul Cuv. Tudosie; fraţii, auzind din chilii cântările
săvârşite în timpul ritualului tunderii, vin şi-l găsesc pe cel bolnav înveşmântat în straie monahale şi,
întrebat fiind, Pimen le vorbeşte despre egumenul şi fraţii pe care îi credea autorii călugăririi sale;
făcându-se cercetare, biserica este aflată încuiată, cântăreţii confirmând că nimeni n-a intrat; toţi
înţeleg că tunderea fericitului Pimen în monahism s-a înfăptuit de către sfinţii îngeri, prin voinţa lui
Dumnezeu; o altă confirmare este lumânarea care arde fără să se stingă vreme de 40 de zile şi 40 de
nopţi; Cuv. Pimen a zăcut multă vreme chinuit de boala cea grea şi urâtă, fiind adesea uitat de fraţi
şi rămânând flămând şi însetat câte două sau trei zile; este adus apoi şi un alt bolnav, fraţii rânduiţi să
le slujească neglijându-i adesea; Pimen, întrebându-şi colegul de suferinţă dacă, însănătoşindu-se,
s-ar putea îngriji de el fără să se scârbească, acesta îi răspunde: „Dacă Domnul mă va tămădui, eu
aş sluji cu osârdie bolnavilor până la moartea mea”, iar fericitul Pimen îi spune: „Iată, Domnul vindecă
boala ta şi de acum înainte fiind sănătos îndeplineşte făgăduinţa ta slujindu-mi mie; iar pentru cei ce
nu s-au îngrijit de această slujbă Domnul va aduce boală cumplită...”; toate se implinesc de îndată,
după cuvântul cuviosului; la o privire superficială spusele sale pot părea lipsite de milă, dar nu trebuie
să se uite că unul dintre comandamentele fundamentale ale unui bun creştin este tocmai purtarea
de grijă pentru cei aflaţi în suferinţă, şi cu atât mai mult monahii trebuie să împlinească această
poruncă evanghelică; fratele tămăduit, nesuferind însă mirosul, se îndepărtează de Pimen, lăsându-l
flămând câteva zile la rând şi se îmbolnăveşte iar; Pimen îl cheamă la el şi, răspunzând chemării,
fratele se înzdrăveneşte, iar cuviosul îi spune: „Puţin credinciosule, iată, te-ai însănătoşit, de acum să
nu mai greşeşti... unde este boală de puţină vreme, acelora le va fi veselie şi bucurie (desigur, în viaţa
viitoare)... De aceea, frate, eu rabd acestea; Dumnezeu care te-a tămăduit de boală prin mine,
Acela poate şi pe mine să mă scoale de pe patul acesta şi să mă tămăduiască; doar că eu nu
voiesc, pentru că cel ce va răbda până la sfârşit -cum a zis Domnul- acela se va mântui; şi continuă,
referindu-se apoi la viaţa pământească: „Dar această întunecoasă şi puturoasă casă, ce este? Au
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 212
 nu judecata mai înainte de judecată şi muncă mai înainte de munca cea fără de sfârşit? Însă cel ce
rabdă aici cu mulţumire, zice cu vrednicie: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine”;
aminteşte apoi şi cuvintele Apostolului: „De veţi suferi certarea ca nişte fii, se va afla vouă Dumnezeu,
iar de sunteţi fără certare, atunci sunteţi fii din desfrânare”; timp de 20 de ani Pimen a pătimit, chinuit
de boală; venind vremea trecerii sale la cele veşnice se însănătoşeşte, după cum i s-a vestit de către
sfinţii îngeri la tunderea în monahism; înaintea trecerii sale la Domnul vizitează chiliile fraţilor aflaţi în
suferinţă şi vindecându-i le spune: „Fraţilor şi prietenii mei, sculaţi-vă şi petreceţi-mă”; apoi, rostind:
„Iată, au venit cei ce m-au trimis pe mine şi vor să mă ia”, îşi dă fericit sufletul în mâinile Domnului;
viaţa şi pătimirile cuviosului Pimen trebuie să constituie pentru orice bun creştin un prilej de adâncă
meditaţie şi autoevaluare; puţini înţeleg astăzi că suferinţele sunt cheile prin care pot descuia porţile
Raiului, dacă sunt primite cu mulţumire şi răbdare, cu înţelegerea lor ca fiind leacuri tămăduitoare,
curăţindu-i de păcatele săvârşite încă din această viaţă, putând trece peste pragul veşniciei curaţi şi
vrednici de înfiere; au fost mulţi pustnici şi trăitori care s-au cutremurat când n-au mai fost cercetaţi şi
certaţi de Dumnezeu, întrebându-se dacă mai există pentru ei vreo nădejde de mântuire; „Copilul
pe care-l iubeşte părintele său îl mustră şi-l ceartă”, spune Scriptura; pedeapsa şi certarea fac parte
din procesul de vindecare a firii umane, o dovadă de iubire a lui Dumnezeu pentru toate făpturile.
Cuv. PIMEN cel Mare este prăznuit pe 27 august; de neam egiptean, intră în monahism împreună cu
cei şase fraţi ai săi; se spune că vizitându-i odată mama lor, văduvă, au refuzat s-o vadă, intrând în
chilii; o întreabă totuşi: „Aici vrei să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?”, şi continuă astfel: „Dacă vei
răbda... să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, căci aşa nădăjduim şi noi spre iubirea
de oameni a lui Dumnezeu”; judecând prin prisma eticii comune, a mirenilor, gestul celor şapte fraţi
poate părea cu desăvârşire lipsit de omenie, de milă şi compasiune; în fapt însă, monahul caută o
cale mai lipsită de împiedicări, lesnicioasă, pe care urmând-o să se întâlnească în final cu Hristos,
lepădându-se de lume şi de toate ataşamentele care ţin sufletul legat de această lume, punând în
fapt cuvântul Domnului Iisus, care spune că omul îşi poate redobândi starea de curăţie şi nevinovăţia
dintru început doar despărţindu-se de mamă, tată, fraţi, surori, deci de filiera materială, trupească pe
care sufletul coboară în lume, reorientându-se cu toate puterile spre componenta duhovnicească,
spirituală, a naturii umane; făcându-se remarcat printre fraţii lui, petrecând în rugăciune neîncetată şi
„pustniceşti nevoinţe”, fericitul Pimen îşi lua în stăpânire trupul (pământul) punându-l, potrivit poruncii
primite (Fac. 1; 24), sub autoritatea duhului; sunt relatate apoi mai multe evenimente remarcabile din
viaţa acestui sfânt, care stau mărturie a înţelepciunii şi iubirii sale de oameni şi de Dumnezeu; merită
să fie reţinute câteva dintre cuvintele sale de învăţătură, căci sub aparenta lor simpitate sunt pline
de o adâncă înţelegere a firii umane şi de duhovnicească înţelepciune:
- „Pune întru inima ta că păcatele tale sunt ca bârna... iar greşelile fraţilor... sunt ca paiul şi nu vei
mai avea tulburare”.
- „Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturiseşti; iar eu grăiesc vouă: chiar şi
cu ochii de veţi vedea, să nu credeţi deîndată”;
- Spune despre mustrarea celui în culpă: „ Eu cu adevărat de-l voi vedea păcătuind, trec pe lângă
dânsul şi nu-l mustru, căci aşa spune Dumnezeu: Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei
vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui”; păcatele proprii întunecă raţiunea; sufletul nu mai are
discernământul trebuincios pentru a judeca cu dreaptă măsură, cu iubire şi iertare.
- Despre nevoia de odihnă şi priveghere: „... de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui
pe genunchii mei şi-l odihnesc”.
- Despre ispitele cu care este tulburat sufletul în lume: „Să plângem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu
cu toată osteneala noastră pentru ce va face cu noi mila Sa”; ispitele vin asupra omului cu voia lui
Dumnezeu, pentru încercare şi zidire.
- Despre răbdare spune: „Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”; răbdarea
vine doar odată cu conştiinţa lipsei desăvârşirii, înţelegând ispitele şi nevoinţele cu care se confruntă
ca o mustrare părintească prin care iubirea lui Dumnezeu caută să-l aducă la adevăr, cât încă nu
este prea târziu, cât încă nu s-a sfârşit răgazul dăruit sufletului pentru a-şi lucra mântuirea.
- Despre înşelare: „Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”, adică nu te lăsa ispitit dacă nu ai
făcut înţelepciunii sălaş statornic în inima ta, în centrul fiinţial al naturii umane; în inima omului trebuie
să-şi afle sălaşul Cuvântul lui Dumnezeu şi doar confruntând gândurile ce se înfiripă în minte cu cele
desprinse din Cuvântul Lui poate avea omul convingerea că nu se lasă înşelat de aparenţe.
- Despre părerea de sine spune: „De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă ori în ce loc te
vei afla”; prin comparaţie cu Absolutul, cu Infinitul Dumnezeirii, omul este nimic, indiferent cât a putut
urca cu înţelegerea; căci întotdeauna între om şi Dumnezeu va rămâne un drum de străbătut; dacă
există un Adevăr Absolut, orice adevăr parţial de care s-a împărtăşit sufletul este vremelnic, lovit de
nulitate, fără consistenţă din perspectiva veşniciei; deci nu există nici un motiv de mândrie; câtă
vreme sufletul se află încă pe cale, câtă vreme n-a ajuns încă la capătul drumului, nu are garanţia
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 213
 că periplul său existenţial, întemeiat pe cunoaştere, are un sfârşit fericit, de aceea nici părerea de
sine, slava de la oameni, sau mândria nu au nici o justificare.
- Despre căutarea binelui în această lume: „Voia (proprie), odihna şi obişnuinţa... surpă pe om”.
- Despre tăcere: „De vei tăcea vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”; tăcerea presupune ca
sufletul să nu se angajeze în dispute, în aşa numitele „lupte de cuvinte”, dar şi într-o autocenzură prin
care să evite a-şi impune propriile păreri; însă tăcerea se conjugă cu ascultarea şi doar cine tace
aude glasul lui Dumnezeu şi Îi înţelege mesajul; tăcerea este condiţia împlinirii în cunoaştere; câtă
vreme în suflet nu şi-a făcut sălaş Duhul Sfânt omul nu poate rosti decât cel mult adevăruri parţiale,
timpul astfel irosit lipsindu-l de învăţăturile de care ar fi putut avea parte tăcând şi ascultându-L pe El.
- Despre răutate: „Nu este călugăr cârtitor, nu este călugăr cel ce răsplăteşte răul cu rău, nu este
călugăr mânios”; clevetirea, răutatea, mânia, stopează urcuşul duhovnicesc, irosesc puterile sufleteşti
în dispute sterile, fără nici un folos spiritual, căci nu se exclude iubirea, starea fundamentală a Operei
lui Dumnezeu, a cărei unitate o compromit.
- Despre lucrul fără măsură, incluzând şi pocăinţa, spune: „Eu socotesc că de se va pocăi omul
din toată inima şi va pune gând bun, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi
primeşte Dumnezeu pocăinţa. Toate cele fără măsură sunt ale dracilor”; dacă este sinceră, pocăinţa
se cunoaşte încă de la început; nu cantitatea contează înaintea lui Dumnezeu, ci calitatea.
- Despre rostul vieţii omului pe pământ spune că i-a fost dăruită spre a-İ sluji lui Dumnezeu; o viziune
în totală contradicţie cu concepţia ce domneşte în contemporaneitate, inclusiv printre unii aşa-zişi
creştini, precum că viaţa i-a fost dăruită omului pentru a şi-o petrece în căutarea fericirii, aici şi acum.
- Despre cum se poate păzi sufletul de vicleşugurile vrăjmaşului: „Când căldarea are foc dedesubt
şi arde nu îndrăznesc muştele să se apropie de ea... De cei ce petrec în lenevie vrăjmaşul se apropie
cu înlesnire de ei şi-i supără precum voieşte”; dacă în suflet arde focul iubirii pentru sine, pentru toţi
semenii şi pentru Dumnezeu, vrăjmaşul este neputincios, căci iubirea de care el n-are parte îl mistuie.
- Despre clevetire: „De vei vedea câteva lucruri şi vei auzi cuvinte, să nu le povesteşti aproapelui
tău, căci este surpare de război”; îndreptarea celui în greşeală nu se poate face decât prin metode
coercitive, prin pedepse, aşa precum învaţă Vechiul Testament, sau prin compasiune, prin purtarea
tuturor neîmplinirilor aproapelui, uşurându-l şi oferindu-i astfel răgazul necesar pentru a-şi veni în fire;
cea de-a doua metodă este proprie creştinilor şi a fost promovată de Însuşi Domnul Iisus.
- Când sufletul s-a dedicat celor duhovniceşti, orice aplecare spre cele lumeşti, inclusiv milostenia,
îl întârzie pe cale; însă a renunţa la comandamentele creştine ale iubirii de aproapele, printre care
milostenia, este cu primejdie, dacă nevoitorul nu se dedică efectiv celor mai înalte, rupând definitiv
legăturile cu lumea materială, sensibilă.
- Gândurile rele pot fi îndepărate doar cu rugăciunea, căci rugăciunea pune sufletul în contact cu
Dumnezeu şi în preajma Lui răutatea nu poate sta; dacă în timpul rugăciunii mintea zburdă, sau mai
deapănă încă gânduri rele, atunci nevoitorul trebuie să înţeleagă că nu s-a stabilit vreun contact cu
Dumnezeu şi că rugăciunea sa se deapănă în gol, fără nici un efect.
- Despre judecata făcută asupra fratelui: „Urâciunea de rele este aceasta: Să urască cineva
păcatele sale, iar pe aproapele să-l îndrepte”; implicarea unui creştin în evoluţia duhovnicească a
semenilor trebuie să se rezume doar la a-i ajuta la îndreptare, lăsând judecata la Dumnezeu; doar pe
sine are dezlegare sufletul să se judece, căci doar aşa devine conştient de adevărata sa stare.
- Despre vin: „Vinul nu este al călugărilor”; înţelesul acestei învăţături prin care se instituie o diferenţă
între monahi şi mireni nu poate fi probabil dezvăluit decât unor suflete sporite; totuşi Domnul Iisus le
spune ucenicilor la Cina cea de Taină: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu care pentru
voi şi pentru mulţi se varsă”; de aceea este bine ca tot ceea ce trece dincolo de capacitatea de
cuprindere a minţii să fie primit prin credinţă.
- Despre umilinţă, de fapt despre smerenie, spune: „Cum se poate să fie umilinţă în inima aceea în
care sunt putinele de brânză, vasele de unt şi multe alte griji pentru cele dinafară?”; legătura dintre
smerenie şi nevoile trupeşti este mai dificil de sesizat; grija de multe şi demersurile pentru împlinirea
nevoilor trupeşti nu pot sta alături de smerenie întrucât presupun o revendicare, afirmarea drpturilor
proprii, ceea ce pune automat sufletul în conflict cu interesele celorlalţi; iar satisfacerea unui drept nu
poate fi revendicată decât presupunând o anume preeminenţă a propriei persoane în faţa celorlalţi,
adică exact contrariul smereniei.
- Despre trândăvie spune că: „stă peste tot începutul şi nu este patimă mai rea decât dânsa, iar de
o va cunoaşte omul că aceasta este, se odihneşte”; câtă vreme sufletul petrece încă pe cale, câtă
vreme se nevoieşte să-şi lucreze mântuirea, orice amânare sau o împuţinare a eforturilor se traduce
printr-o întârziere şi, mai ales, deschide larg porţile pe care se pot apoi insinua ispitele, căci sufletul
moleşit nu mai păzeşte porţile pe care vrăjmaşul se poate strecura în inima omului; spune Sf. Pimen
că trândăvia este maica celorlalte patimi, din ea se nasc toate celelalte, sistematizate mai târziu în
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 214
 cele opt păcate capitale de care vorbeşte Evagrie Ponticul şi apoi întreaga învăţătură creştină; este,
cu o altă numire, akedia, demonul de amiază, care abate pustnicul, monahul, de la rânduiala sa.
- Despre nedreptate: „Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te
mânii...; (doar) de te desparte de Domnul, atunci să te mânii tare”.
- Despre tăcere: „Cel ce grăieşte pentru Dumnezeu, face bine; şi cel ce tace pentru Dumnezeu,
asemenea face bine”; teologhisirea, vorbirea despre Dumnezeu, nu-i este dată orişicui; de aceea,
până ce sufletul n-a primit adeverire că Însuşi Duhul Sfânt vorbeşte prin el, bine este să tacă.
- Despre frică: „să ne temem de păcatele noastre, căci doar ele ne pot despărţi de Dumnezeu.
- Despre cele de trebuinţă: „Să luăm din toate bunătăţile câtă puţină parte şi să zidim în noi casa
cea sufletească”; trupul nu trebuie să fie privat de cele ce-i sunt necesare, însă grija omului trebuie să
fie zidirea sa sufletească, iar sufletul nu trebuie privat de cele ce-i sunt de trebuinţă pentru zidire; mai
departe spune: „Aceste trei capete sunt de trebuinţă omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să
se roage adeseori şi să facă bine aproapelui” şi apoi continuă: „Neagoniseala, răbdarea şi dreapta
socoteală, aceste trei însuşiri sunt trebuincioase monahului” (desigur, nici mireanului nu-i strică!).
- Piedici în calea mântuirii spune că sunt „odihna cea trupească şi slava cea deşartă”.
- Despre curvie şi lăcomie: „Când vom înfrâna gâtul şi pântecele nostru, vom birui cu ajutorul lui
Dumnezeu pe diavolul şi pe leul care este trupul nostru... Dacă nu va intra îmbuibarea pântecului, nu
se va aprinde focul poftei păcatului”.
- Despre trezvie: „se cade sufletului să fie gata asupra diavolului desfrânării” (să fie treaz, pregătit,
pentru a-l înfrunta).
- „Mai bine este să se înfrâneze omul de la mânie, decât postul”.
- Despre măsura înfrânării: „Noi nu ne-am învăţat a fi ucigaşi de trupuri, ci de patimi”.
- Despre gânduri: „Întinde braţele şi opreşte vântul! Dacă asta nu poţi s-o faci, nici gândurile nu le
poţi opri să vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă (este vorba evident de gânduri rele, pătimaşe,
care ţin mintea departe de Dumnezeu).
- Înţelepciunea nu este neapărat condiţionată de vârstă; despre un frate tânăr, pe care-l numeşte
„părinte”, spune: „Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte”.
- Despre nemâniere: „Fratele care petrece cu aproapele (omul în lume, în societate), ocărât fiind,
să nu se mânie, preamărit fiind să nu se înalţe”.
- Despre facerea de bine: „Răutatea nicodată nu goneşte răutatea; dar de-ţi va face cineva rău,
tu să-i faci bine, ca facerea de bine către el să strice răutatea lui” -potrivit principiului: doar contrariile
se anulează, cele asemenea se atrag şi sporesc.
- Despre primirea străinilor spune: „Noi nu ne-am învăţat a închide uşa cea de lemn, ci mai vârtos
uşa limbii”; găzduirea şi ospătarea străinului este un comandament fundamental al creştinismului,
expresia iubirii aproapelui, dar şi a străinului care, dacă nu ne este fizic apropiat, este însă şi el parte a
omenirii, a firii omeneşti de care cu toţii ne împărtăşim în devălmăşie.
- Când sufletul întâlneşte un alt suflet, sporit duhovniceşte, se cuvine să tacă şi să-l asculte, căci:
„Acesta din cei de sus este şi vorbeşte de cele cereşti; iar eu sunt din cei de jos şi ştiu a vorbi de cele
pământeşti” -îi spune Pimen unui ucenic nedumerit de tăcerea sa.
- Despre ispitirile drăceşti spune: „Nu se luptă (dracii) cu noi câtă vreme facem voile noastre. Că
voile noastre s-au făcut dracii şi ei sunt care ne necăjesc pe noi ca să le împlinim”; bună parte din
ispite ne vin din propria noastră stare, ceea ce nu exclude însă nicidecum lucrarea dracilor; Sf. Pimen
vrea să spună că doar după ce pătrund în inima şi în mintea omului, când devin ale sale, ispitele pot
îndemna sufletul la acţiune, împlinind voia demonilor.
- Despre contemplaţia duhovnicească: „Mintea mea este acolo unde Preacurata Fecioară Maria
plângea lângă cruce. Deci şi eu aş fi voit ca acolo să plâng întotdeauna”.
- Despre smerenie, chiar şi pentru un suflet sporit duhovniceşte, mai spune: „Eu voi fi aruncat în locul
acela unde va fi aruncată Satana”.
Acestea au fost doar o parte din învăţăturile sfântului şi ar merita să fie citite integral. Cuv. Pimen cel
Mare a trecut la Domul fiind „înălţat în locul sfinţilor îngeri şi în lăcasul drepţilor şi ale cuvioşilor”. În
Vieţile Sfinţilor se specifică la Notă că „acest cuvios părinte Pimen... izgonea diavolii cu cuvântul. Dar
se ştie că... se mai află un părinte cu numele Pimen..., care era de neam din Galatia... Cel dintâi a
vieţuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr... Iar cel de-al doilea a fost
după 150 de ani şi a vieţuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numeşte Ruva,
nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului, şi ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărţii care
se numeşte Limonariu.” Despre acesta, numindu-l Cuv. PIMEN din Palestina, pomenit în Vieţile Sfinţilor
tot în ziua de 27 august, se relatează că părinţii Sofronie şi Ioan, fiind în Siria şi căutându-l pentru a-l
întreba despre împietrirea inimii, bătrânul, care nu ştia greaca, în lipsa unui tălmaci le rosteşte totuşi în
greceşte: „...cuvântul lui Dumnezeu este moale, iar inima noastră vârtoasă; dar auzind omul de mai
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 215
 multe ori cuvântul lui Dumnezeu, i se deschide inima lui spre a se teme de Domnul”; se confesează
părintelui Agatonic, egumenul lavrei cuviosului Sava, spunându-i că va fi mâncat de fiare, după cum
i s-a descoperit de la Dumnezeu, căci păstor fiind, câinii săi au năvălit asupra unui om sfâşiindu-l, iar
el n-a intervenit pentru a-l scăpa; după trei ani de la confesiune, este sfâşiat de fiarele sălbatice în
pustia unde petrecea.
 PIONIE - din greacă: Πίων; este preluat din tracă, numind oraşul Pionie din Mysia; ca nume nu-i poate
fi asociată o semnificaţie duhovnicească, dincolo de atmosfera spirituală a unui oraş unde cuvântul
lui Hristos a venit pe un teren prielnic, fertil, roditor, de unde şi-au tras apoi seva mulţi sfinţi, asemenea
mai jos pomenitului Pionie; prenume dispărut în prezent din onomastica românească. Sf. Mc. PIONIE
presbiterul Smirnei este prăznuit pe 11 martie; în vremea prigoanei împotriva creştinilor dezlănţuită de
împăratul Deciu (245-251), sunt prinşi în cetatea Smirnei Pionie presbiterul, Sabina „râvnitoarea dreptei
credinţe”, Asclipiad, Macedonie şi Lin preotul (în calendarul ortodox este însă menţionat doar Sf. Mc.
Pionie); Pionie a primit înştiinţare că vor fi prinşi în ziua praznicului Sf. Policarp, episcopul Smirnei; aduşi
în faţa lui Polemon şi refuzând să se dezică de credinţa în Hristos şi să jertfească zeilor, sunt întemniţaţi;
Pionie îşi îmbărbătează tovarăşii care, temându-se de chinuri şi de moarte acceptaseră să jertfească
zeilor, vorbindu-le despre păcatul şi despre pedeapsa ce se abate asupra omului pentru îndreptare,
sfătuindu-i astfel: „Nu vă deznădăjduiţi fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală, jertfind idolilor, ci
pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima şi vă întoarceţi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv
şi gata a primi pe toţi cei ce vin la Dânsul cu pocăinţă şi vă va primi cu bucurie şi pe voi, ca pe nişte
fii ai Săi”; mesajul ce străbate din aceste cuvinte, este optimist, căci readuce speranţa şi în sufletele
celor mai mari păcătoşi, amintind că: „Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă
şi să fie viu”; sunt cuvinte din care închinătorii lui Hristos află că vor fi judecaţi nu doar după dreptate,
după Legea Talionului, rece, impersonală, lipsită de empatie, ci că iertarea va veni să îndulcească
asprimea dreptăţii pentru toţi cei ce vor avea curajul şi înţelepciunea ca, recunoscându-şi căderile,
să se pocăiască, totodată nevoindu-se să îndrepte răul pricinuit semenilor şi universului prin faptele
lor; Polemon, „iconomul jertfelor idoleşti”, caută să-i smintească, să-i clatine în credinţă, aducându-le
la cunoştintă că episcopul Evctimon s-a supus şi că, lepădându-se de Iisus Hristos, a jertfit zeilor; însă
îndemnându-i să-l urmeze, sfinţii nu se lasă ademeniţi; sunt duşi la templu, unde Evctimon săvârşea
idoleasca jertfă şi, în faţa refuzului de a-l urma, sunt din nou întemniţaţi; se poate înţelege de aici că
fiecare suflet, indiferent de treapta pe care se află şi sub ascultarea cui stă, este dator să judece şi să
decidă după propria sa înţelegere; nimeni nu este exonerat de răspundere pentru faptele sale, chiar
dacă, aflându-se sub o ascultare legiuită, îşi urmează călăuza; binele trebuie să-i devină cunoscut,
căci prin facultatea raţională cu care fiecare suflet este dăruit, aparte de poziţia într-o ierarhie
duhovnicească, are liberul arbitru, capacitatea, dar şi obligaţia de a judeca şi de a decide asupra
faptelor sale; în monahism ascultarea novicelui de părintele său duhovnicesc se întemeiază pe ferma
convingere că acesta este luminat de Duhul Sfânt; venind în Smirna antipatul (proconsul) Cvintilian,
Pionie este răstignit şi ars; după ce focul se stinge trupul îi este aflat nevătămat, cu faţa luminoasă; iar
despre ceilalţi creştini prinşi odată cu el se spune în Vieţile Sfinţilor că nu se cunoaşte sigur cum şi-au
săvârşit nevoinţa şi cu ce fel moarte au jertfelnicit mucenicind pentru Hristos.
 PIST/PISTIS - nume de origine neclară, însă tipice pentru spaţiul creştin, atestate de timpuriu; semnifică
credinţă; adevărul este anticipat întotdeauna de credinţă; este un principiu valabil în cercetarea
ştiinţifică, dar şi în domeniul credinţei; doar după ce crede în validitatea celor ce-i sunt propuse spre
cercetare sufletul dobândeşte cunoaşterea, un prim pas spre o cunoaştere mai adâncă, cu atât mai
important pentru evoluţia viitoare a sufletului cu cât obiectul sau subiectul cunoaşterii se situează pe
o poziţie mai înaltă într-o ierarhie a spiritului. Sf. Mc. PIST este prăznuit pe 21 august (vezi Agapie), iar
Sf. Mc. PISTIS este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 13 septembrie (vezi Elpis).
 PLATON - din greacă; пλáτον/пλατος = larg şi plat -lăţime, lărgime, larg, spaţios; nume precreştin,
preluat într-o vreme şi ca nume de botez; se mai întâlneşte în prezent doar la persoanele vârstnice,
ieşind treptat din actualitate pe măsură ce acestea trec la Domnul. Sf. Mc. PLATON este prăznuit pe
18 noiembrie; frate cu Sf. Mc. Antioh, era din părinţi creştini, din cetatea Ancira, în Galata; prins de
necredincioşi, Platon este adus în faţa ighemonului Agripin şi, întrebat dacă alege viaţa sau moartea,
răspunde: „Poartă grijă Domnul de cele ce-mi sunt de folos”; este bătut şi întemniţat; refuză să se
închine zeilor păgâni, afirmând că: „Nici focul, nici rănile, nici mânia fiarelor, nici tăierea mădularelor
nu mă vor despărţi pe mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum...”;
peste şapte zile este adus în templul lui Die (Zeus) şi supus la chinuri; înălţându-şi mintea către Hristos,
spune: „Spatele meu l-am dat spre răni şi fălcile mele spre pălmuire, iar faţa mea n-am întors-o de la
ruşinea scuipărilor. Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că necazul este aproape, ca să nu zică păgânii:
unde este Dumnezeul lui?”; iar despre înţelepciunea elinească spune, cu cuvintele Domnului: „Voi
pierde înţelepciunea înţelepţilor şi înţelegerea înţelegătorilor o voi lepăda”; sunt cuvinte mai actuale
decât oricând în lumea contemporană, căci omul, trufindu-se cu progresul şi cunoaşterea de care
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 216
 este aşa de mândru, se pune pe sine în locul lui Dumnezeu; este dus iar în temniţă şi, pentru a nu fi
lăsat să moară, temnicerii au vrut să-l hrănească; dar nu primea nici hrană, nici apă, după cuvântul:
„Dreptul prin credinţă va fi viu”; nereuşind să-l aducă la voia sa, într-un final Agripin dă sentinţă de
moarte asupra lui şi mucenicul Platon trece la Domnul prin tăierea capului.
 PLISIE - este probabil nume de origine elenistică, dat fiind că purtătorul acestui nume era egiptean;
mai puţin obişnuit în onomastica ortodoxă, este un nume ce semnifică: nevinovat, curat; curăţenia
sufletească şi trupească, nevinovăţia, sunt virtuţi creştine esesnţiale pentru mântuirea omului, şi se
raportează nu doar la persoană, ci şi la relaţiile acesteia cu semenii şi cu întregul univers; curat şi
nevinovat, „feciorelnic”, cum spun monahii, este acel suflet care, pătrunzându-se de Duhul Sfânt,
trăieşte după cuvântul lui Dumnezeu, după poruncile Sale; doar pe această temelie sufletul poate
creşte duhovniceşte, primind vrednicia de fiu al Tatălui Ceresc, trăind bucuria mântuirii şi desăvârşirii
dobândite şi viaţa veşnică avându-L iar alături. Sf. Mc. PLISIE este prăznuit pe 15 martie (vezi Agapia).
 POLICARP - provine din greacă; are semnificaţia: cu multe roade; prenume rar întâlnit în onomastica
românească; din perspectivă duhovnicească poate fi asociat unui suflet în care s-a răsădit Cuvântul
lui Dumnezeu şi, îngrijit cu dragoste şi răbdare, a dat apoi roadă bogată; şi roadele Duhului sunt,
pentru un creştin, iubirea, smerenia, ascultarea. Sf. Mc. POLICARP episcopul Smirnei este prăznuit pe
23 februarie; era din cetatea Efes, din părinţi credincioşi, bogaţi şi milostivi; părinţii săi sunt denunţaţi
ca fiind creştini stăpânitorului din Efes; sunt arestaţi şi întemniţaţi, maica sa Teodora, fiind însărcinată;
Policarp se naşte în temniţă; este luat de bunul Dumnezeu şi dat Calistei, o femeie în vârstă, creştină,
poruncindu-i să-l boteze şi să-l crească în taină; părinţii săi sunt ucişi prin tăierea capului; pruncul este
botezat de văduva Calista cu numele Pangratie, după numele tatălui său; crescând, şi fiind milostiv
din fire, goleşte hambarele maicii sale adoptive şi împrte roadele celor în nevoie; mustrat de Calista,
umple din nou hambarele cu rugăciunea şi primeşte de-acum dezlegare să dăruiască săracilor cât
voieşte; cu acordul şi binecuvântarea maicii sale pleacă în lume la vârsta de 20 de ani, împreună cu
Ignatie şi fericitul Vucol; călătoresc din loc în loc, suferind adesea de „foame, sete, goliciune şi alte
strâmtorări”; îl întâlnesc pe Sf. Ioan, lângă care rămân; era în vremea când Domiţian poruncise ca Sf.
Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, să fie surghiunit în insula Patmos; înainte de a pleca în surghiun îl
hirotoneşte pe Vucol arhiereu al Smirnei, dându-i-l pe Policarp ca ajutor; Vucol îl va hirotonisi preot pe
Policarp şi, simţindu-şi aproape trecerea la Domnul, îl numeşte diadoh (urmaş) al său; la îngroparea
Sf. Vucol şi sfinţirea lui Policarp ca diadoh, a strălucit o lumină dumnezeiască, un porumbel alb fiind
văzut zburând în jurul capului său; sunt relatate apoi o seamă de minuni şi tămăduiri împlinite de Sf.
Policarp în calitate de episcop, pe mulţi aducându-i la credinţa în Hristos; este considerat ucenic al
Apostolilor; a luptat împotriva ereticului Marcion, căruia îi spune: „Te ştiu că eşti cel întâi născut al
diavolului”; a primit sfârşit mucenicesc în prigoana pornită împotriva creştinilor de împăratul Marc
Aureliu şi ginerele său Lucie (Lucius); şi-a cunoscut sfârşitul de mai înainte; îndemnat de credincioşi,
părăseşte Smirna; cu trei zile înainte de a fi prins a spus: „Voi fi ars în foc pentru Domnul nostru Iisus
Hristos”; este prins, chinuit şi aruncat în foc, după cum proorocise; focul nu-l arde însă şi moare împuns
cu suliţa, sângele scurs în valuri din răni stingând focul; trupul său, care cât a fost viu nu s-a supus
focului, este ars după moarte din porunca judecătorului, oasele fiind adunate din cenuşă de creştinii
din Smirna şi păzite ca odoare de mult preţ; viaţa sfântului a fost transcrisă de Cais, după cărţile Sf.
Irineu, ucenicul lui Policarp; sunt mai târziu recondiţionate de presbiterul Pionie, după vedenia în care
sfântui i se arată poruncindu-i să reînnoiască părţile şterse odată cu trecerea timpului. Sf. POLICARP
arhimandritul Pecerscăi este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 24 iulie; a fost ucenicul Sf. Simeon;
când acesta este luat din mănăstire şi ridicat la scaunul episcopiei din Vladimiri şi Suzdal, fericitul
Policarp îl urmează şi, după trecerea fericitului Achindin la cele veşnice, în vremea când în Kiev încă
domnea Rostislav Mitislavici, mitropolit fiind Ioan al III-lea, este ales egumen al lavrei din Pecersca; s-a
mutat la Domnul la adânci bătrâneţi.
 POLIEN - prenume rar întâlnit în onomastica creştină, dar obişnuit în vechime la romani. Sf. Mc. POLIEN
împreună cu Acachie şi Menandru, toţi trei fiind nepoţii lui Patrichie, Episcopul Prusiei, sunt prăznuiţi pe
19 mai (vezi Patrichie).
 POLIEUCT - din greacă, are sensul: apreciat, bine primit; apreciat şi bine primit trebuie să fie orice dar
venit din partea lui Dumnezeu, căci nimic din această viaţă nu se datorează unor merite omeneşti; şi
totodată, omul va fi apreciat de semeni şi de Dumnezeu, şi bine primit alături de El în viaţa veşnică
pe care sufletul o va petrece după moarte, dacă va respecta poruncile divine şi dacă se va nevoi
permanent întru lucrarea ce i-a fost dată a o împlini pe acest pământ; sub acest prenume, neîntâlnit
însă pe meleagurile româneşti, sunt atestaţi mai mulţi mucenici creştini. Sf. Mc. POLIEUCT este prăznuit
pe 9 ianuarie; a trăit şi pătimit în timpul stăpânirii lui Deciu (249-251) şi Valerian (253- 259); a fost ostaş,
prieten bun cu un alt ostaş numit Nearh, creştin tăinuit; Polieuct, impresionat de cuvintele prietenului
său, se leapădă de păgânism şi vine la Hristos; primind scrisoare împărătească prin care se poruncea
ca toţi să se închine zeilor, rupe înscrisul şi, în cetate, în faţa poporului, sfărâmă 12 idoli duşi de păgâni
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 217
 în procesiune la templu; este prins, bătut şi dus la judecată, spre mâhnirea femeii lui, Paulina; primeşte
moarte mucenicească prin tăierea capului.
 POLIHRONIE - nume provenind din greacă, al cărui sens, dacă la origine se află numele zeului grec
Cronos, ar putea avea semnificaţia mult timp, vreme îndelungată; duhovniceşte, poate fi asociat cu
statornicia, neschimbabilitatea, fermitatea, continuitatea ce constituie trăsături de caracter ale unui
suflet care a atins desăvârşirea, cunoaşterea adevărului, şi nu se mai lasă înşelat; face trimitere către
veşnicie, starea fundamentală a fiinţei; statornicia poate îmbrăca însă şi aspecte negative, când
sufletul se consacră răului şi atunci va petrece vreme îndelungată, întreaga veşnicie, despărţit de
Dumnezeu. Sf. POLIHRONIE episcopul Babilonului este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 iulie; a trăit în
vremea când Deciu, biruind în războiul cu perşii, ia în stăpânire Babilonul, Vactriana (Bactriana), Asiria
şi Ircania (Hircania); în Babilonia episcop era Polihronie, păstorind turma oilor cuvântătoare împreună
cu preoţii Parmenide, Elima şi Hrisotel şi diaconii Luca şi Muco; sunt prinşi şi, refuzând să jertfească
zeilor, sunt întemniţaţi; aduşi în faţa judecătorului, episcopul Polihronie nu-i răspunde însă împăratului;
adresându-se preoţilor şi întrebându-i dacă păstorul lor este mut, unul dintre ei răspunde cu cuvântul
Domnului: „Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce cu picioarele
lor...”; preotului îi este tăiată limba, dar continuă să strige clar către episcop: „Sfinte părinte, roagă-te
pentru mine, pentru că vâd Duhul Sfânt asupra ta”; Polihronie este chinuit şi îşi dă sufletul în mâinile
Domnului; trupul îi este aruncat în faţa templului lui Saturn, de unde este luat în taină şi îngropat lângă
zidul Babilonului; preoţii şi diaconii sunt duşi în cetatea Cordova, unde sunt chinuiţi; dar pe când
pătimeau, s-a auzit un glas din cer rostindu-le: „Veniţi la Mine, cei smeriţi cu inima”; capetele le sunt
tăiate, iar trupurile sunt aruncate afară din cetate şi puse sub pază; în Persia sunt apoi prinşi alţi patru
creştini, Avdon, Senis, Olimpie şi Maxim, sunt bătuţi cu vergi de plumb şi ucişi prin tăierea capului;
Avdon şi Senis sunt mai întâi daţi fiarelor sălbatice, care însă nu-i vatămă, fiind apoi înjunghiaţi cu
săbiile; în aceeaşi vreme, eparhul Valerian îl prinde în Roma pe ep. Sixt împreună cu tot clerul; astfel,
după moartea mucenicească a celor patru creştini, sunt martirizaţi şi Sf. Sfinţit Mc. Sixt, episcopul
Romei, clerul, precum şi Sf. Mc. Lavrentie (Laurenţiu), arhidiaconul; sunt prăznuiţi şi cinstiţi împreună,
pe 10 august (vezi Laurenţiu). Un alt Sf. Mc. POLIHRONIE este prăznuit în ziua de 7 octombrie; născut în
provincia Gamfanita, de mic copil începe a face minuni; astfel, copil fiind şi rugându-se, face să
izvorască apă în curtea tatălui său Vardenie, plugar de meserie; mai târziu, ridică o biserică cu aurul
dăruit de stăpânul viei unde lucra, impresionat de virtutea şi credinţa lui; în vremea Sinodului de la
Niceea era citeţ, fiind apoi hirotonit diacon şi preot; este ucis de arieni pe când slujea în Sfântul Altar.
 POMPIE/POMBIE - prenume rar întâlnite în onomastica creştină, cu origine incertă, probabil din latină
(Pompius). Sf. Mc. POMPIE, prăznuit pe 23 decembrie, este unul dintre cei 10 sfinţi mucenici din Creta
(vezi şi Sf. Mc. Evnichian). Sf. Mc. POMBiE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iulie şi, împreună cu
dânsul, cei şase creştini martirizaţi alături de Sf. Mc. Peregrin (vezi Peregrin).
 PONTIE - prenumele, cu etimologie necunoscută, este rar întâlnit în onomastica românească, dar se
mai regăseşte în mediul monahal. Pe 5 august este pomenit în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. PONTIE Romanul;
Iulia, soţia unui senator roman cu numele Marcu, fiind însărcinată în luna a cincea, intră împreună cu
bărbatul său în templul lui Jupiter; văzându-i, slujitorul templului, începe să strige: „Femeia aceasta
poartă în pântece pe acela care va strica până la temelie această mare capişte şi va sfărâma pe
zeii din ea”; auzindu-l, Iulia voia să ucidă pruncul, însă bărbatul o opreşte spunând: „De va voi Jupiter,
singur se va răzbuna pe vrăjmaşul său, iar noi să nu fim ucigaşii fiului nostru”; pruncului născut i s-a pus
numele Pontie; mergând într-o dimineaţă la dascălul său, trece pe lângă o casă creştinească şi aude
cântarea psalmilor: „Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut. Idolii păgânilor
sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti; gură nu au şi nu grăiesc... Cei care îi fac să fie asemenea
cu ei, asemenea şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dânşii”; copilul, umplându-se de Duhul Sfânt, bate la
uşa casei; episcopul porunceşte să i se deschidă şi le spune creştinilor: „a unuia ca acesta este
Împărăţia cerurilor”; este primit cu dragoste de Sf. Pontian, care la cererea sa îi tâlcuieşte înţelesul
stihurilor auzite; în Vieţile Sfinţilor este relatată apoi convertirea tatălui său, Marcu, care după primirea
botezului a trăit până la adânci bătrâneţi; la moartea tatălui, fericitul Pontie avea 20 de ani; este
numit de împăratul Alexandru Sever senator în locul tătălui său; Preasfinţitul Pontian este apoi ucis de
împăratul Maximian, scaunul patriarhiei Romei revenindu-i Sf. Anter, care după mai puţin de o lună
sfârşeşte muceniceşte, ucis de slujitorii lui Maximian, urmându-i în scaunul patriarhal Favie (Fabian);
după moartea împăratului Maximian, la tronul Romei urmează Gordian, apoi Filip, împreună cu fiul
său cu acelaşi nume; este relatătă convertirea împăratului de către Pontie; primind apoi încuviinţare
împărătească Pontie, împreună cu Preasfinţitul Favie episcopul, risipeşte tempul lui Jupiter, sfărâmând
idolii (vezi şi Fabianus - Sf. Mc. Favie); sfinţii împăraţi sunt însă ucişi de Deciu, care porneşte prigoana
împotriva creştinilor; Pontie scapă noaptea cu fuga din Roma şi se refugiază în cetatea Chimelia,
aproape de hotarele Galiei, în munţii Alpi; Deciu moare, urmându-i Galus şi Vonusian; lui Volusian îi
urmează după puţină vreme Valerian cu fiul său Galien; doi ighemoni, Claudie şi Anavie, sunt trimişi în
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 218
 Galia; Pontie este prins şi adus la judecata împărătească; este osândit la moarte şi, dus afară din
cetate, îi este tăiat capul; în locul unde a mucenicit, trupul îi este îngropat de Valerie, cel care îi scrie
apoi viaţa; nu după multă vreme se împlinesc proorociile făcute de Sf. Pontie: Valerian este prins în
războiul cu perşii, Galien este ucis în Mediolan de proprii săi ostaşi, iar ighemonii Claudie şi Anavie se
îndrăcesc, dându-şi amândoi sufletele în chinuri cumplite.
 PORFIRIE - din neogreacă; Πορφύριος/пορφιρα = purpură, semnificând cel născut în porfiră sau
purpură; este un nume bine cunoscut în Bizanţ, moştenit şi în onomastica autohtonă, dar ieşit din uz;
duhovniceşte, poate fi asociat unui destin fast, purtătorul numelui având predispoziţie spre universul
spiritual, putând urca treptele ierarhiei spirituale şi devenind astfel păstor de suflete, în virtutea unei
stăpâniri sugerată de porfiră, purpură, materii regăsite la curţile imperiale ca însemne ale puterii,
statutului deosebit în lumea aceasta. Sf. PORFIRIE Arhiepiscopul Gazei este prăznuit pe 26 februarie;
Gaza este o cetate din Palestina, aproape de graniţa cu Egiptul; a fost în stăpânirea fiilor lui Israel, din
seminţia lui Iuda, trecând apoi sub stăpânirea filistenilor (palestinienii de azi); Porfirie este cel care a
reuşit să alunge păgânătatea din această cetate, sfârâmând idolii şi zidind biserică în mijlocul cetăţii;
era de neam din Tesalonic, din părinţi înstăriţi; la 25 de ani părăseşte casa părintească şi vine în Egipt,
unde devine monah; petrece la schit cinci ani împreună cu ceilalţi părinţi, plecând apoi la Ierusalim;
se îmbolnăveşte după alţi cinci ani şi Marcu, un tânăr monah care va scrie mai târziu viaţa sa, începe
să-l slujească; merge pentru o vreme în Tesalonic, revenind cu partea sa de moştenire din averea
lăsată de părinţi, 1400 de galbeni, pe care îi împarte săracilor; s-a vindecat într-o noapte când într-o
vedenie, lângă Gologota, Domnul Iisus pironit pe Cruce îi spune tâlharului din dreapta: „Pogoară-te
de pe cruce şi-l vindecă de durerile trupeşti, precum şi Eu te-am vindecat de cele sufleteşti”; peste
puţină vreme este hirotonisit preot de către patriarhul Ierusalimului, încredinţându-i-se „cinstitul lemn
al de viaţă făcătoarei Cruci”, încuiat într-o raclă de aur, pentru a-l păzi, după cum primise înştiinţare
şi în viziunea avută; peste trei ani, Enea, episcopul cetăţii Gaza, trece la Domnul, mitropolitului Ioan
descoperindu-i-se în vedenie să fie înscăunat ca episcop Porfirie; luând cu sine lemnul sfintei Cruci,
primeşte binecuvântare de la Ilarie, patriarhului Ierusalimului, şi vine în Cezareea împreună cu Marcu
şi un alt tânăr, Varuh, fiind sfinţit episcop în Gaza; la venirea sa, cetatea era încă majoritar păgână, în
centru fiind templul zeului Marnas, patronul cetăţii; în acea vreme, s-a întâmplat să lovească cetatea
o secetă cumplită, însoţită de foamete; adunându-se creştinii, doar 280 de suflete la acea vreme, şi
rugându-se, Dumnezeu trimite o ploaie binefăcătoare, pentru care zadarnic păgânii se rugaseră şi ei
zeului lor Marnas; văzând minunea, o parte dintre elini vin la Hristos, declarând: „Hristos este unicul
Dumnezeu adevărat”; evenimentul contribuie astfel la creşterea resentimentelor închinătorilor la idoli
contra creştinilor; Porfirie trimite o scrisoare împăratului Arcadie prin care cere ajutor; sunt trimişi ostaşi
din Azot şi Ascalon, conduşi de Ilarie, cu poruncă să închidă templele păgâneşti; Ilarie este cumpărat
cu aur şi închide doar templele mai mici, lăsându-l pe cel închinat lui Marnas neatins; s-a întâmplat în
acea vreme ca fiica unuia dintre cei mai cinstiţi cetăţeni să nu poată naşte, nici zeii şi nici farmecele
vrăjitoarelor neputând-o ajuta; o bătrână este învăţată de Porfirie ca, după ce le vorbeşte părinţilor
şi bărbatului femeii de „un doctor bun şi iscusit” care poate s-o ajute să nască, să le spună: „Marele
arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede în El şi
vie vei fi”; îndată femeia este eliberată din chinurile facerii; creştinii sunt însă şi în continuare chinuiţi;
împreună cu mitropolitul Ioan, Porfirie vine la Constantinopol, la Sf. Ioan Gură de Aur care porunceşte
postelnicului Amantie să-i ducă la împărăteasă; aceasta intervine fără prea mare succes pe lângă
împărat, care mai întâi se îngrijea de dajdiile primite de la închinătorii la idoli, pe care nu vroia să-i
supere; într-un târziu, împăratul porunceşte ca templele păgâne să fie închise, oferind şi fondurile
necesare zidirii unei biserici în Gaza; sunt risipite, potrivit poruncii primite, templele Soarelui, Venerei,
Proserpinei, Ghecavei, Fortunei, al lui Apolon, Ieron, Marnas, precum şi toţi idolii răspândiţi prin cetate;
după ce lucrurile se liniştesc, Porfirie, arhiereul lui Hristos, păstoreşte turma oilor cuvântătoare mai bine
de 24 de ani şi trece apoi la Domnul. Un alt Sf. Mc. PORFIRIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de
15 septembrie; era saltimbanc şi a primit poruncă de la păgânul împărat Iulian Paravatul să hulească
şi să batjocorească pe Hristos la serbarea zilei de naştere a împăratului; intrând în apă pentru a
maimuţări Sfântul Botez, strigă: „Botează-se Porfirie în numele Prasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh”; îndată este pătruns de Duhul Sfânt, mărturisindu-L curajos pe Hristos; va primi moarte
mucenicească prin tăierea capului. În ziua de 16 februarie, împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici, este
prăznuit încă un Sf. Mc. PORFIRIE (vezi Pamfil Preotul).
POTIT - nume rar întâlnit în onomastica creştină, cu origine incertă. Sf. Mc. POTIT pruncul este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 1 iulie; în vremea prigoanei pornită de împăratul Antonin împotriva creştinilor, în
Sardinia trăia un bărbat Ghilas, închinător la idoli; fiul său, Potit, la 13 ani primeşte în taină Sfântul
Botez; drept pedeapsă, este închis de tatăl său într-o încăpere, poruncind să nu primească decât
pâine şi apă: „Vom vedea de-ţi va da hrană şi băutură Dumnezeul tău pe Care Îl cinsteşti”; copilul,
rugându-se, i se arată îngerul Domnului întărindu-l şi zicându-i: „Va fi ţie ceea ce îţi doreşti; pentru că
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 219
 Dumnezeu, Căruia te-ai încredinţat cu toată inima, totdeauna este cu tine şi orice vei cere de la
Dânsul, vei câştiga”; insuflat de Duhul Sfânt, reuşeşte să-l aducă şi pe părintele său la credinţa în Iisus
Hristos; după botezul tatălui său, Potit pleacă din Sardica şi merge în Efir, propovăduindu-L pe Hristos;
ajungând într-o cetate cu numele Valeria, vindecă o leproasă; pleacă apoi în pustie şi, pe muntele
Gargara, petrece într-o deplină armonie împreună cu fiarele sălbatice, care i se supuneau; Agnia,
fiica împăratului Antonin, se îndrăceşte, iar diavolul care o muncea striga: „De nu va veni aici Potit
care locuieşte în muntele Gargara, eu nu voi ieşi”; se vede că şi demonii pot spune adevărul, atunci
când le foloseşte, căci, aşa cum se va vedea mai departe, a fost o stratagemă prin care fericitul să
fie atras în locul unde urma să mucenicească pentru Hristos, căci la venire diavolul îi va spune: „Ce,
Potit, oare nu ţi-am spus că, fără voia ta, te voi face să vii la împărat?”; şi, la porunca sa, diavolul iese
din gura fetei „ca un balaur înfricoşat”; considerând că fiica i-a fost vindecată prin vrăjitorie şi prin
puterea farmecelor, împăratul îi porunceşte cuviosului să jertfească zeilor; însă Potit nu se supune şi, la
porunca împăratului, este bătut cu toiege de fier, întemniţat, ars cu făclii, strunjit cu unghii de fier, dar
cu răbdarea sa a biruit toate durerile; s-a poruncit apoi să fie tăiat cu securile, însă trupul mucenicului
într-atât a fost întărit de Dumnezeu, încât securile nu l-au putut nicicum vătăma; este aruncat într-un
cazan cu untdelemn încins, de unde iese nevătămat; bătându-i în cap un piron lung de fier încins în
foc, durerea o resimte doar împăratul, căruia Potit îi spune: „Până ce nu va veni fiica ta, pe care a
făcut-o sănătoasă Hristosul meu, tu nu vei putea să te tămăduieşti”; este adusă fiica împăratului şi,
întrucât toţi ceilalţi preoţi creştini se ascundeau de teama prigoanei, este botezată de Potit; orbit de
„nebunia închinării la idoli”, împăratul le mulţumeşte pentru vindecare zeilor Apolon şi Arie (Ares) şi
zeiţei Atina (Atena); mucenicului îi este tăiată limba dar, continuând să-L slăvească pe Dumnezeu
spunând: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea...”, îşi va sfârşi
nevoinţa prin tăierea capului.
 PREDA - din slavonă; are sensul: înainte mergător; descrie destinul unui suflet având menirea de a
deschide noi drumuri, asemenea Apostolilor; prezent ca nume de botez în onomastica românească;
folosit adesea şi ca patronimic.
 PRISC - prenume de origine latină, se presupune, având sensul: străvechi, antic; duhovniceşte, poate
fi asociat acelor adevăruri esenţiale, primordiale, raţiunile inteligibile divine rostite de Cuvântul prin
care toate s-au făcut şi care stau la originea universului şi a întregii firi; asociate unui suflet de om, îi
conferă capacitatea de a se apropia cu înţelegerea de aceste adevăruri fundamentale, precum şi
obligaţia de a le reactualiza apoi în lume, prin rostire. Sf. Mc. Mărturisitor PRISC este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 21 septembrie (vezi Evsetie fenicianul).
 PROCLU - este un prenume mai puţin răspândit, atestat încă din primele secole creştine, venind direct
din tradiţia romană; are sensul: a plânge; plânsul este considerat în literatura ascetică, în monahism,
ca semn al unor profunde trăiri duhovniceşti, când sufletul este întristat şi regretă mâhnirea produsă
prin păcatele sale Domnului Iisus şi dezordinea indusă în univers. Sf. Mc. PROCLU şi Ilarie sunt prăznuiţi
pe 12 iulie; au trăit în cetatea Caliptia, aproape de Ancira; au fost prinşi şi chinuiţi în vremea lui Traian
şi a ighemonului Maxim; mai întâi este prins Proclu; dar mergând către cetate, şi sfântul rugându-se,
convoiul a stat pe loc, fără a se mai putea mişca nici oamenii, nici carele; se pun din nou în mişcare
doar atunci când ighemonul, după îndemnul cuviosului, scrie pe o hârtie, înmânându-i-o lui Proclu:
„Mărturisesc că unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu Îl cinsteşte, şi nu este alt
Dumnezeu afară de El”; ajungând în Caliptia, ighemonul, convins că doar cu puterea farmecelor au
fost opriţi pe cale, îi cere să jertfească zeilor; Proclu nu se supune şi după ce este chinuit porunceşte
să fie scos din cetate, răstignit pe un lemn şi ucis cu săgeţi; pe drum se întâlnesc cu Ilarie, nepot de
frate al lui Proclu, care îl sărută strigând: „Şi eu sunt creştin!”; este prins şi întemniţat; Sf. Proclu primeşte
cununa muceniciei pe 12 iulie; sfintele sale moaşte sunt ingropate în taină de creştini; după trei zile
Ilarie este adus şi el la judecată şi, mărturisindu-se creştin, este bătut şi osândit la moarte prin tăierea
capului; primeşte cununa muceniciei pe 15 iulie şi este îngropat alături de Sf. Proclu. Sf. Ierarh PROCLU
Patriarhul Constantinopolului este prăznuit pe 20 noiembrie; a fost ucenic al Sf. Ioan Gură de Aur; se
spune că are viziunea unui bărbat, care stând în spatele Sf. Ioan îi vorbea acestuia, recunoscând în
acea persoană pe Sf. Ap. Pavel; după izgonirea Sf. Ioan Gură de Aur, Proclu este ales episcop în
Cizic de Sisinie, patriarhul Constantinopolului; la sfatul său împăratul Teodosie, fiul lui Arcadie, aduce
în Constantinopol moaştele Sf. Ioan Gură de Aur, mort între timp în surghiun; un cutremur mare s-a
produs în acele vremuri, mişcarea pământului durând nu mai puţin de şase luni; multe zidiri de piatră,
biserici şi palate s-au năruit, au dispărut insule, înghiţite de valurile mării, au secat izvoare şi au apărut
altele; mişcarea telurică s-a resimţit pretutindeni, însă mai distrugător a fost în Constantinopol, Bitinia,
Helespont, Frigia; se spune că marele cutremur s-a potolit doar după ce un copil este răpit în văzduh
şi întorcându-se a relatat că a auzit îngerii cântând astfel: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără
de moarte, miluieşte-ne pe noi”, cântare repetată de cler şi întreg poporul, şi pentru care Dumnezeu
S-a milostivit şi cutremurul a încetat; despre acel copil se spune că, după ce a adus mesajul îngerilor,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 220
 deîndată şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind îngropat în biserica Sf. Irina. În Vieţile Sfinţilor, pe 21
aprilie este pomenit Sf. Mc. PROCLU diaconul (vezi Sf. Sfinţit Mc. Ianuarie, ep. de Benevent).
 PROCOPIE - provine din greacă: Προχόпιος/пροχοпή = progres; după alte interpretări, numele are
semnificaţia tăietură, incizie, căreia este dificil să-i fie atribuit un înţeles duhovnicesc; poate doar ca
secvenţă, instantaneu semnificativ decupat dintr-o realitate în permanentă devenire, sau în sensul
eliminării unui rău încuibat în firea omenească, după momentul conştientizării existenţei acestuia; în
ceea ce priveşte asocierea sensului cu progresul, poate fi luat în consideraţie cel de-al doilea înţeles
reţinut de dicţionar pentru incizie, şi anume ornamentarea unui obiect de lut sau de piatră, prin care i
se conferă o nouă calitate, mai înaltă, mai profundă, un progres faţă de simpla piatră, ce primeşte
astfel o nouă calitate, superioară; numele poate fi asociat unui suflet al cărui destin este propăşirea
duhovnicească, înălţându-se treptat către limanul mântuirii; este un prenume intrat de timpuriu în
onomastica românească veche; se regăseşte ca nume al unor persoane vârstnice, îndeosebi în zona
rurală, conservatoare în mod tradiţional. Cuv. Mărturisitor PROCOPIE Decapolitul este prăznuit pe 27
februarie; Decapolia (în greacă = zece cetăţi) este un teritoriu situat lângă marea Galileei, pomenit
în Evanghelia Sf. Marcu; Cuv. Procopie a fost monah şi pustnic vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită; s-a
împotrivit împăratului Leon Isaurul şi ereziei iconoclaste, susţinând coborârea Fiului lui Dumnezeu în
trup, luând chip omenesc -acest chip este reprodus în icoane, nu dumnezeirea Lui; este prins, bătut,
chinuit şi întemniţat; după moartea lui Leon Isaurul, fericitul Procopie este eliberat odată cu toţi sfinţii şi
cuvioşii ce au pătimit pentru dreapta credinţă; a trecut la Domnul la adânci bătrâneţi. Sf. şi Dreptul
PROCOPIE făcătorul de minuni din Ustiog este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 8 iulie; era de neam
german, un neguţător bogat; venind odată cu marfă în Novgorod, a cunoscut şi a îndrăgit credinţa
ortodoxă; deprinzând dreapta credinţă este botezat de cuviosul părinte Varlaam, întemeietorul unei
mănăstiri, nu departe de Hotin; Procopie îşi împarte averea săracilor, dând o parte mănăstirii; merge
în cetatea Ustiog unde, prefăcându-se nebun, vieţuieşte în goliciunea trupului, răbdând foame, sete,
adesea fiind ocărât, bătut, batjocorit; prooroceşte marele necaz ce avea să se abată asupra cetăţii
pentru păcatele locuitorilor, spunându-le acestora: „Fraţilor, pocăiţi-vă de greşelile voastre şi milostiviţi
pe Dumnezeu prin post şi rugăciuni, căci de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri prin grindină şi foc, pentru
că mânia lui Dumnezeu va veni asupra voastră”; şi continuă: „Fraţilor, privegheaţi şi vă rugaţi, ca să
nu cădeţi în ispită”; însă nu este luat în seamă; dar după cuvântul său, în duminica următoare nori
grei s-au adunat pe cer, cu tunete şi fulgere înfricoşătoare; amintindu-şi proorocia poporul a aleargat
în biserici, rugându-se: „Iartă Doamne acestui popor păcatele...”; atunci s-a arătat icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, iar din chipul ei curgea mir; norii s-au îndepărtat în locuri pustii şi cetatea
a fost salvată; într-un alt an, pe o iarnă grea, cuviosul Procopie, lipsit de adăpost şi veşminte, suferind
mult, nu şi-a găsit refugiu la săracii la uşile cărora bătea, rugându-i să fie primit pentru a se încălzi;
caută să se adăpostească într-o casă părăsită, unde se oploşiseră nişte câini fără stăpân, pe lângă
care spera să se încălzească; dar aceştia fug şi sfântul se întoarce în pridvorul bisericii tremurând şi
zicând: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac”; rugându-se lui Dumnezeu să
fie eliberat de chinuri, simte cum este cuprins de un val de căldură binefăcătoare; deschizând ochii,
vede îngerul Domnului purtând în mâini o „ramură din Rai înflorită, ...cu care atingându-se de faţa
fericitului Procopie i-a încălzit tot trupul”; despre minunea înfăptuită cuviosul îi vorbeşte unui cleric,
Simeon, din sămânţa căruia se va naşte mai apoi Sf. Ştefan din Perm, naştere despre care Procopie
i-a proorocit unei copile de trei ani, cu numele Maria, căsătorită mai târziu cu Simeon; şi-a cunoscut
de mai înainte trecerea la cele veşnice, dându-şi sufletul în mâinile Domnului lângă mănăstirea Sf.
Arh. Mihail; găsit după patru zile, acoperit cu zăpadă, a fost îngropat potrivit dorinţei sale, aproape
de malul râului Suhona; la mormântul lui începând a se împlini minuni, peste cinstitele sale moaşte s-a
zidit apoi o biserică. Un alt Sf. M. Mc. PROCOPIE este prăznuit împreună cu Sf. Mc. Teodosia, maica sa,
pe 8 iulie; s-a născut şi a crescut în Ierusalim; a primit la naştere numele Neania, Procopie fiind numele
de botez primit mai târziu; tatăl său, Hristofor, era creştin, însă maica sa „se ţinea de păgânătatea
elinească”; rămasă văduvă îl creşte în spiritul anticei înţelepciuni al filosofiei eline; la vârsta bărbăţiei,
mama îl determină să aleagă cariera ostăşească; când împăratului Diocleţian vine în Antiohia Siriei,
intră în slujba acestuia şi primeşte o funcţie de comandă în armata imperială („voievod”, se spune în
Vieţile Sfinţilor); este însărcinat cu combaterea creştinismului în Alexandria; pe drum, vede o cruce
luminoasă şi aude un glas din cer zicând: „Unde mergi, Neania şi asupra cui te scoli?”; răspunzând:
„Sunt trimis de împărat la Alexandria ca să ucid pe toţi cei ce cred în Cel răstignit”, vocea continuă:
„O, Neania, oare şi tu vii asupra Mea? Eu sunt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”; crucea, suindu-se
la cer, se aud cuvintele Domnului: „Cu semnul acesta vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu
tine”; ajungând în Schitopol, îi cere unui argintar să-i facă o cruce care, atunci când a fost terminată,
„s-a arătat pe ea o închipuire cu trei feţe, însemnate de o mână nevăzută; în partea de sus era scris
cu slove evreieşti Emanoil; iar de amândouă părţile Mihail şi Gavriil”; viaţa şi pătimirile Sf. Mc. Procopie
şi ale maicii sale sunt relatate pe larg în Vieţile Sfinţilor; devenind între timp creştină, Teodosia va primi
după multe chinuri moarte martirică, prin tăierea capului; pe 8 iulie îi va urma şi Procopie, fiul său.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 221
 PROHOR - provine din limba greacă; Πρόχρος; пρο - Χόρος = cel ce conduce corul, diacon; termen
bisericesc definind o anume treaptă în Ierarhia Bisericească, preluat şi ca nume de botez; în ritualul
creştin ortodox muzica psaltică a avut o importanţă deosebită, pentru a crea acea stare de spirit
când sufletul, mintea, eliberându-se de amprenta unui cotidian în care cele lumeşti predomină, se
poate înălţa către înălţimile unde ascultă cu smerenie şi bucurie cuvântul lui Dumnezeu; în ortodoxie
mărturisirea este de obşte, toţi cei prezenţi participă activ, se implică în ritualul liturgic; de aceea,
adesea cântările sunt opera corului, îndeosebi în bisericile mici, de parohie, mulţi enoriaşi asociindu-şi
glasul corului condus de un protopsalt -acolo unde muzica psaltică a fost redescoperită; numele este
în prezent abandonat, regăsindu-se doar la persoanele vârstnice. Cuv. PROHOR făcătorul de minuni
din Pecersca este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 10 februarie; a trăit în vremea voievodului Sviatopolc
Iziaslavici, o perioadă frământată, cu multe războaie purtate împotriva „polovţilor”; fericitul Prohor,
venind de la Smolensc la mănăstirea Pecersca, este tuns în monahism de egumenul Ioan; s-a înfrânat
de la mâcare hrănindu-se doar cu lobodă verde; frământând-o cu mâinile, făcea un fel de pâine,
pentru acest fapt fiind supranumit „lobodnic”; în viaţa duhovnicească s-a condus după cuvântul
Domnului: „Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, ci Tatăl vostru
ceresc le hrăneşte pe ele”; în vreme de foamete hrăneşte oamenii cu pâinea făcută din lobodă,
însă doar primind-o cu binecuvântare se puteau bucura de dulceaţa ei; a fost o vreme când din
pricina războaielor în Rusia era lipsă de sare; Prohor aduna cenuşa şi, rugându-se, o prefăcea în atât
de trebuincioasa sare; a trăit ani îndelungaţi în neprihănire şi înfrânare; îmbolnăvindu-se, îşi dă duhul
în mâinile Domnului. Înmulţindu-se bisericile creştinilor în timpurile apostolice, au fost aleşi în Ierusalim
şapte bărbaţi pentru a sluji ca diaconi, şi aceştia sunt: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi
Nicolae Antiohianul; dintre aceştia, Sf. Ap, Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan este prăznuit pe 27 decembrie,
iar Sf. Ap. Filip, al doilea dintre cei şapte diaconi, este prăznuit pe 11 octombrie. Dintre cei 70 de
Apostoli şi dintre cei şapte diaconi pomeniţi mai sus, despre Sf. Apostoli şi diaconi PROHOR, Nicanor,
Timon şi Parmena se vorbeşte în Vieţile Sfinţilor pe 28 iulie, fiind prăznuiţi la aceeaşi dată; Prohor a fost
numit de Sf. Ap. Petru episcop în Nicomidia, o cetate din Bitinia; După Adormirea Maicii Domnului,
Prohor a fost surghiunit împreună cu Sf. Ioan Evanghelistul în insula Patmos; a consemnat în scris cele
aflate de la Cuvântătorul de Dumnezeu Ioan; revine apoi în Nicomidia, mucenicind pentru Hristos în
Antiohia; în ziua uciderii sale este martirizat şi Sf. Nicanor, împreună cu 2000 de suflete care crezuseră
în Hristos; Sf. Timon diaconul primeşte apoi episcopia cetăţii Votrichia din Arabia şi pătimeşte moarte
mucenicească pe cruce; Sf. Parmena este la rândul său ucis pentru mărturisirea lui Hristos.
 PROTASIE - din greacă: пρότασις; sens incert, poate înţelesul de protază, prima parte a unei drame
antice, o introducere în care este expus pe scurt subiectul; duhovniceşte, poate fi asociat primelor
trăiri, trezirea şi deschiderea sufletului către cele spirituale, o dramă prin care trece orice om nevoit să
se lepede de tot ceea ce acumulase în această viaţă pentru a putea răsădi în sufletul şi în mintea
astfel eliberate cuvântul lui Hristos; prezent o vreme ca nume de botez în onomastica românească,
dar acum este ieşit din uz.
 PROTERIE - din latină: protero = a zdrobi; poate fi asociat războiului duhovnicesc în care se angajează
orice mărturisitor al lui Hristos şi exprimă biruinţa finală într-un război cu nevăzutele puteri demonice,
când nevoitorul reuşeşte să zdrobească capul şarpelui înarmându-se cu rugăciunea şi cu virtuţile
dobândite prin aspre nevoinţe, eliberându-se astfel de toate ataşamentele, putând de-acum, fără
teamă, înfrunta ispitele ce nu vor înceta să vină asupra-i; nu se regăseşte în prezent printre numele de
botez. Sf. Mc. PROTERIE patriarhul Alexandriei este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 28 februarie; a fost
preot în Alexandria în timpului patriarhului Dioscor, adeptul ereziei monofizite, care afirma că în Iisus
Hristos Domnul este o singură fire; la cel de-al patrulea Sinod, în timpul împăratului Marcian, Dioscor
este decăzut din treaptă şi despărţit de Biserică, Proterie urmându-i în scaunul patriarhal; unii clerici, în
frunte cu preotul Timotei şi diaconul Petre Mongos, adepţii ereziei lui Dioscor, s-au despărţit de soborul
bisericesc, producând dezbinare printre credincioşii din Biserica Alexandriei; ostaşii trimişi să aducă
liniştea în cetate sunt atacaţi de poporul răsculat, antipatul din Tebaida fiind nevoit să se refugieze,
împreună cu ostaşii, într-un locaş numit Serapidis; poporul incendiază locaşul, iar antipatul şi ostaşii
pier în foc; dreptcredinciosul împărat Marcian opreşte aprovizionarea cetăţii cu grâne şi cu celelalte
necesare traiului; rugat de popor, Proterie mijloceşte pe lângă împărat, care îi redă cetăţii libertatea
de mai înainte şi toate cele cerute; gâlcevitorii, în frunte cu Timotei, nevoind să se pocăiască, sunt
despărţiţi de Biserică; după moartea lui Marcian, eresul lui Dioscor prinde din nou putere, susţinut de
monahii din Egipt, amăgiţi de Timotei, cel poreclit Eliur; profitând de lipsa antipatului Dionisie, ereticii
pătrund în biserică împreună cu doi episcopi şi clerici izgoniţi pentru diferite pricini şi Timotei, susţinut
de popor şi de mulţimea monahilor amăgiţi, este înscăunat patriarh al Alexandriei; Proterie scapă cu
fuga, însă pe când se odihnea într-un loc ascuns îi apare în vedenie Sf. Prooroc Isaia, zicându-i, de
fapt proorocindu-i sfârşitul: „Întoarce-te în cetate, căci eu aştept să te iau pe tine”; astfel, revenind în
cetate, este ucis de adepţii lui Timotei; trupul său neînsufletit este mutilat, zdrobit, apoi ars, iar cenuşa

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 222

 este aruncată în vânt; împăratul Leon trimite ostaşi împotriva celor ce au tulburat liniştea şi pacea,
ucigându-l pe nevinovatul arhiereu; Timotei este surghiunit în cetatea Gangra, unde şi-a aflat sfărşitul
şi Dioscor, învăţătorul lui; în scaunul patriarhal este ridicat un alt Timotei, numit Salofachitul, bărbat
dreptcredincios şi înţelept.
 PROV - prenume care nu s-a păstrat şi n-a pătruns în circuitul onomasticii creştine nici măcar în mediul
monahal, în pofida înţelesului: a vedea înainte, a fi profund; capacitatea de a străbate cu privirea
duhovnicească tainele viitorului, vederea înainte, este un dar haric, primit de cei vrednici pentru
nevoinţele şi credinţa lor neclătinată, de care mulţi nevoitori creştini s-au împărtăşit; se asociază de
asemenea cu înţelepciunea celor care, călăuziţi de Hristos, pot străbate cu puterile minţii înţelesurile
ascunse ale Scripturilor, pătrunzănd în profunzimea sensurilor duhovniceşti disimulate în spatele literei,
asemenea proorocilor din Vechiul Testament şi sfinţilor care au împodobit încă de la început Biserica.
Sf. Mc. PROV, Tarah şi Andronic sunt prăznuiţi pe 12 octombrie; în vremea prigoanei pornite împotriva
creştinilor de împăraţii Diocleţian şi Maximian, sunt prinşi în Tarsul Ciliciei de antipatul Numerie Maxim;
cercetaţi, şi refuzând să jertfească zeilor, sunt chinuiţi şi condamnaţi la moarte, fiind ucişi prin tăiere
cu sabia; în Vieţile Sfinţilor este reprodusă în amănunt confruntarea dintre sfinţii mucenici şi judecător;
trupurile neînsufletite ale mucenicilor sunt lăsate în paza ostaşilor, amestecate cu alte leşuri pentru a
nu putea fi recunoscute şi luate de creştini; rugându-se creştinii, o furtună cumplită, cu ploaie, fulgere
şi tunete alungă ostaşii puşi să păzească trupurile mucenicilor; însă locul unde se află va fi dezvăluit
de trei lumini, strălucind ca stelele, arătându-se deasupra moaştelor, care sunt ridicate în taină de
creştini şi îngropate într-o peşteră, astupându-i intrarea pentru a nu fi găsită de necredincioşi.
 PUD- din latină, semnificând un fiu, bărbat sfios. Sf. Ap. PUD este pomenit de Sf. Ap. Pavel în Epistola a
doua, către Timotei; este prăznuit pe 15 aprilie, împreună cu Sf. Ap. Aristarh şi Sf. Ap. Trofim, ultimul
fiind pomenit în Faptele Apostolilor; toţi au mucenicit în Roma, pe vremea împăratului Nero.
 PULCHERIA/PULHERIA - din latină; pulcheria = frumoasa; numele, deşi abandonat ca nume de botez,
poate fi asociat, duhovniceşte, unui suflet sporit, înnobilat de credinţa în Hristos şi prin aceasta frumos,
ca tot ceea ce ţine de lucrarea lui Dumnezeu; frumuseţea divină transpare din opacitatea materiei,
luminează chipul omului şi îi conferă sufletului acea aură de neconfundat prin care sunt recunoscuţi
sfinţii. Sf. PULHERIA împărăteasa este prăznuită pe 10 septembrie; după moartea împăratului Arcadie
au rămas ca urmaşi fiul său Teodosie, de opt ani, şi trei fiice, Pulheria, Arcadia şi Marina; Pulheria a
condus destinele imperiului de la 16 ani, la început ca tutore, şi apoi împreună cu Teodosie, pe care
la vârsta potrivită îl însoţeşte cu o tânără fecioară din Atena, pe nume Athinais (Atenaida) care,
după ce primeşte Sfântul Botez s-a numit Eudoxia; acum are loc cel de-al treilea Sinod unde, prin
străduinţa fericitei Pulheria, este condamnată erezia lui Nestorie; prin intrigi de palat, un famen cu
numele Hrisafie, duşman al Preasfinţitului Patriarh Flavian, o convinge pe Eudoxia să intervină pe
lângă Teodosie, bărbatul ei, de-acum împărat, pentru a o îndepărta de la treburile împărăteşti pe
sora sa Pulheria; aflând despre uneltirea prin care fratele ei ar fi trebuit să o convingă să se facă
diaconiţă, părăseşte palatul şi se retrage într-un loc liniştit, pentru a-İ sluji netulburată lui Dumnezeu;
Hrisafie profită şi, nemaiavând în Pulheria, apărătoarea dreptei credinţe, un obstacol, ereticii prind
putere; intrigile continuă, relatate în aspectele lor esenţiale în Vieţile Sfinţilor; împăratul Teodosie
încearcă în repetate rânduri să o readucă pe sora sa la palat pentru a-i sta alături; Teodosie a trăit 42
de ani, trecând apoi la cele veşnice; înainte de moarte îi mărturiseşte sorei sale că i s-a descoperit
într-o vedenie că sceptrul împărăţiei greceşti îi va reveni lui Marchian Ostaşul; în Vieţile Sfinţilor este
relatat în amănunt periplul ostaşului Marchian care este în final ales împărat după ce Pulheria se
sfătuieşte cu demnitarii curţii; aceasta dorea să se reîntoarcă la locul singuratic unde se retrăsese,
dar cedează rugăminţilor apropiaţilor care, cunoscându-i înţelepciunea, doreau să fie conduşi şi pe
mai departe de ea; se spune că, neputând rămâne la conducere decât ca soţie a lui Marchian, se
căsătoreşte cu acesta, ambii trăind însă în curăţie trupească; scriitorii bisericeşti spun că împărăteasa
Pulheria a participat la cele două Sinoade, din Efes şi din Calcedon, apărând dreapta credinţă; s-a
mutat la Domnul la vârsta de 54 de ani.
 PUPLIE/PUPLIA - din latină; publicus = public; nefolosit în prezent la botezul pruncilor. PUPLIE monahul
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 5 aprilie; a trăit în Egipt, în timpul împăratului Iulian Paravatul; se
spune că acesta a trimis un diavol în părţile de apus ale imperiului pentru a-i aduce veşti despre
starea de spirit a locuitorilor; apropiindu-se însă de locul unde petrecea Puplie, acesta simţindu-l, îl
opreşte cu rugăciunea, diavolul rămânând nemişcat timp de zece zile; revine la Iulian doar după ce
Puplie îşi încetează rugăciunile, fără să fi făcut nici o ispravă; împăratul Iulian este ucis în război, iar
Cuv. Puplie trece la Domnul la adânci bătrâneţi. Sf. PUPLIA diaconiţa Mărturisitoarea din Antiohia este
pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9 octombrie; a fost diaconiţă în biserica Antiohiei; în tinereţe,
fiind căsătorită, l-a născut pe Ioan Presbiterul; când rămâne văduvă, adună o ceată de fecioare
slujindu-İ lui Dumnezeu; prinsă de păgânul împărat Iulian Paravatul, este bătută de ostaşi pentru că
mustra necredinţa împăratului; eliberată, îşi petrece cealaltă vreme a vieţii sale slujind Domnului.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 223
 R
 RAFAIL/RAFAEL - din ebraică: Rēphaēl; are înţelesul: a vindeca; intrat în spaţiul românesc pe filieră
greacă, a fost mult mai răspândit în evul medu decât în contemporaneitate. Ραφáήλ = RAFAEL, este
numele unuia dintre Arhangheli; nu se mai foloseşte în prezent la botezul pruncilor.
 RAHELA - din ebraică: rāhēla; corespunde termenului: pecora = oaie în limba latină; derivate: Raşela,
Raşila; nume ieşit din uz, nefolosit la botezul creştinilor.
 Sf. Mc. RAIDA fecioara este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 23 septembrie; s-a născut în Egipt, în Tama,
fiind fiica unui preot cu numele Petru; a intrat în monahism la 12 ani; mergând cu alte fecioare la un
izvor să ia apă, a văzut o mulţime de creştini, fecioare, femei, bărbaţi, preoţi, diaconi, călugări, prinşi
de ighemonul Luchian pentru credinţa lor în Hristos şi duşi legaţi spre a fi chinuiţi; se amestecă printre
cei prinşi şi, stând cu curaj înaintea ighemonului, îl mărturiseşte pe Hristos, batjocorind zeii; este supusă
la chinuri şi primeşte moarte martirică prin tăierea capului.
 RĂZVAN - din slavonă; raz-zvan = rebotezat; mai puţin întâlnit în secolele anterioare, este prezent în
onomastica românească contemporană; în ortodoxie Sfânta taină a Botezului poate fi administrată
doar o singură dată; dar semnificaţia poate fi pusă în legătură cu rebotezarea creştinului la tunderea
în monahism, la hirotonirea ca diacon sau preot, când primeşte un nume diferit de cel avut la botez.
 REMET - se presupune că provine din maghiară; ar avea înţelesul: remete = sihastru; în DEX termenul
remete nu există; se mai întâlneşte pe alocuri ca patronimic: Remete.
 REBECA - din ebraică; Rebekka = splendoare; personaj biblic; nume nefolosit la botezul fetelor.
 RODION - din greacă; pόδιος = de trandafir, sau având înţelesul: din insula Rodos; încă în uz.
 ROMAN - prenume de origine latină, semnificând cetăţean al Romei; variante: Romeo, Romaniţa,
Romica, Romil; apoi Romina şi Romy (derivate din Roma, nume de provenienţă italiană); şi Romulus
(semnificând bărbat al Romei). Cuv. ROMAN făcătorul de condace este prăznuit pe 1 octombrie sub
numele Roman Melodul; a fost paracliser în biserica din Verit, în timpul domniei lui Anastasie; apoi în
biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Kiri, pentru ca în final să fie paracliser în biserica
Sfânta Sofia; nu ştia carte, fiind însă apreciat de patriarhul Eftimie pentru viaţa sa îmbunătăţită,
pentru ostenelile din biserică şi pentru ascultare; a pătimit din partea clericilor care nu vedeau cu
ochi buni aprecierea de care se bucura în faţa patriarhului; mâhnit, are o vedenie în care Sfânta
Fecioară Maria îi dă să mănânce o hârtie şi de îndată mintea i se deschide pentru înţelegerea
Scripturilor; venind vremea cântării condacului, Roman rosteşte cuvintele ce se alcătuiesc în mintea
sa de la sine, zicând: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui
neapropiat aduce”; este numit de patriarh întâiul diacon, după ce mărturiseşte că darul înţelepciunii
l-a primit de la Preacurata Fecioară Maria; a alcătuit multe condace la praznicele dumnezeieşti, fiind
cunoscut şi iubit de toţi pentru frumuseţea cântărilor; a compus peste 1000 de condace. Pătimirea Sf.
Mc. ROMAN şi a copilului Varula este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 18 noiembrie; Sf. Mc. Roman era
din Palestina; a fost diacon în biserica din Cezareea în vremea prigonirii creştinilor din Antiohia;
mobilizează credincioşii pentru a se împotrivi eparhului Asclipiad, care voia să dărâme din temelie
Biserica creştină din cetate; îl mustră pe Asclipiad, spunându-i: „Te-ai înşelat, o, eparhule, mergând
cu idolii... Ci Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos”; este prins, bătut şi, rămânând neclătinat în
mărturisirea lui Hristos, este supus la chinuri; martor la chinurile sale era şi un copil, cu numele Varula,
despre care mucenicul spune: „Mai priceput este copilul acesta decât tine, care eşti bătrân. Deşi
este mic cu anii, însă ştie pe adevăratul Dumnezeu. Iar tu fiind plin de ani, nu-L cunoşti pe El”; iar
copilul, întrebat fiind, răspunde: „Pe Hristos cinstesc”, iar la întrebarea eparhului prin ce este mai bun
Hristos decât zeii, răspunde: „Cu aceasta este mai bun Iisus Hristos, pentru că este Dumnezeu
adevărat şi ne-a zidit pe noi pe toţi, iar zeii voştri sunt diavoli care pe oameni n-au zidit”; este bătut
fără milă şi, îmbărbătat de maica sa, primeşte moarte mucenicească prin tăierea capului; Roman
este osândit să fie ars, însă ploaia pornită din cer stinge focul; îi este tăiată limba, continuând însă să Îl
proslăvească pe Hristos; în final, la porunca eparhului, este sugrumat de ostaşi. Un alt Sf. Mc. ROMAN
este prăznuit pe 16 martie, împreună cu Sf. Mc. Sabin Egipteanul şi Papa (vezi Sabin). Sf. Mc. ROMAN
ostaşul este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi prăznuit pe 10 august împreună cu toţi cei ce au mucenicit
alături de Sf. Mc. Lavrentie arhidiaconul şi Sixt episcopul Romei (vezi Laurenţiu/Lavrentie). Sf. Mc.
ROMIL a fost ipodiacon în biserica din Diospole (vezi Agapia/Agapie); este prăznuit pe 15 martie. Un
alt Sf. Mc. ROMIL este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 6 septembrie (vezi Sf. Mc. Eudoxie).
 Sf. Mc. RUSTIC (vezi Sf. Dionisie Areopagitul) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 3 octombrie.
 RUF - din latină (Rufus, Rufino); are înţelesul: roşcat, cu părul roşu. Sf. Mc. RUF este prăznuit pe 8 aprilie
(vezi Sf. Ap. Ermie).
 RUVIN - din ebraică; Rē’uben; are înţelesul: iată un fiu (în ebraică ben = fiu; nume ieşit din uz.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 224

 S
 SABIN/SABINA - de origine latină, însemnând „sabin”, locuitor al unei regiuni centrale din Italia (în
perioada fondarii Romei, Romulus a organizat o răpire a femeilor din tribul sabinilor pentru a le furniza
soţii cetăţenilor Romei); sunt nume relativ frecvente în onomastica românească contemporană. Sf.
Mc. SABIN Egipteanul este prăznuit pe 16 martie, împreună cu Sf. Mc. Papa şi Sf. Mc. Roman; patria sa
a fost cetatea Ermopolis (Hermopolis) în Egipt; în timpul prigoanei împotriva creştinilor dezlănţuită de
Diocleţian (284-305), Sf. Mc. Sabin iese în ascuns din cetate împreună cu alţi creştini, nevoindu-se în
post şi rugăciuni; un sărac ce primise milostenie din mâinile lui îl vinde pentru doi galbeni; este prins
împreună cu alţi şase creştini şi dus în faţa ighemonului Arian pentru a fi judecat; nelepădându-se de
Hristos, este chinuit şi apoi înecat într-un râu împreună cu ceilalţi şase creştini. Sf. Mc. SABINA este
pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 11 martie (vezi Sf. Mc. Pionie presbiterul Smirnei).
 SACHELARIE - titlu clerical; se perpetuează ca patronimic, cu varianta Sachelărescu; încă în uz, rar.
 SADOC - nume de origine persană; are înţelesul prieten împărătesc; în sens duhovnicesc, trimite către
prietenia cu Domnul Iisus Hristos, după ce sufletul trece de etapa robiei şi poruncii, când legile divine
devin parte integrantă a propriei fiinţe şi sunt împlinite firesc, fiind înscrise printre propriile raţiuni. Sf.
Mc. SADOC episcopul Persiei şi cei 128 de creştini care au pătimit împreună cu dânsul, sunt pomeniţi
în Vieţile Sfinţilor pe 20 februarie; după ce Sf. Simeon primeşte cununa muceniciei pentru Hristos, în
scaunul episcopal al Persiei îi urmează Sf. Sadoc; are un vis premonitoriu în care Sf. Simeon, de pe o
scară care ajungea până la cer, îi strigă: „Suie-te la mine, Sadoc, suie-te şi nu te teme, că eu m-am
suit ieri, iar tu suie-te acum”; Savorie, împăratul Persiei, vine în cetăţile Salic şi Ctisefon unde, trimiţând
ostaşii, Sf. Sadoc este prins împreună cu 128 de credincioşi creştini; sunt întemniţaţi şi chinuiţi vreme de
cinci luni, însă nu primesc să se închine soarelui şi focului; nesupunându-se poruncii împărăteşti, sunt
ucişi prin tăiere cu sabia.
 SALOMIA/SALOMEA - din ebraică; Salōme = pace, domnia păcii; personaj biblic; nume ieşit din uz.
 SALONA - din latină; numele oraşului Salona; nume de botez ieşit din uz.
 SAMARIA - din ebraică; ţinut şi oraş în Palestina; aminteşte de episodul biblic al bunului samarinean;
abandonat în prezent ca nume de botez.
 Sf. Mc. SAMONA, prăzuit pe 15 noiembrie, este pomenit şi în Vieţile Sfinţilor la aceeaşi dată împreună
cu Sf. Mc. Gurie şi Aviv (vezi Gurie).
 SAMSON - din ebraică; Shimsōhn = soare, solar, lumina soareli; personaj biblic; ieşit în prezent din uz.
Cuv. SAMSON primitorul de străini este prăznuit pe 27 iulie; era cetăţean roman, din cetatea Romei;
s-a născut din părinţi bogaţi şi cinstiţi, de neam împărătesc; s-a îndeletnicit cu citirea cărţilor sfinte şi
avea deplina înţelegere a Sfintelor Scripturi; după moartea părinţilor, multele averi moştenite le-a
folosit făcând milostenie; părăseste Roma şi se sălăşluieşte în pustie; pleacă la Constantinopol unde îşi
deschide casa celor neputincioşi, găzduindu-i pe cei fără adăpost şi tămăduindu-i de boli şi suferinţe;
îmbolnăvindu-se împăratul Justinian şi doctorii neputându-i aduce alinare, are un vis în care i se arată
un bărbat smerit, încărunţit, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, un tânăr cu faţa luminată spunându-i: „O,
împărate, acesta poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte”; tânărul va fi
recunoscut după descriere de către unul dintre prietenii săi şi, adus la palat, îl vindecă pe Justinian;
drept recompensă împăratul zideşte, la cererea sa, o bolniţă şi o casă pentru străini; ajungând la
adânci bătrâneţi, Samson trece la Domnul după o scurtă suferinţă; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate un
număr de minuni împlinite de Cuv. Samson după trecerea sa la cele veşnice; astfel, în incendiul
pornit din vecinătatea catedralei Sf. Sofia, care a mistuit bună parte din cetatea împărătească, focul
nu se atinge de zidirile lui Samson, care este văzut umblând prin văzduh pe deasupra caselor sale; de
asemenea sunt relatate şi un număr de tămăduiri împlinite celor ce se rugau lui cu credinţă.
 SAMUIL/SAMUEL - din ebraică, personaj biblic; Shēmu’el = Dumnezeu a auzit, în înţelesul împlinirii unei
rugăciuni pe care Dumnezeu o ascultă; nume ieşit din uz. Sf. Prooroc SAMUIL este prăznuit în ziua de
20 august; fiu al lui Hanna şi Elkana din Ramataim Tzofim, Proorocul Samuil (Shmuēl Hanavi) este
ultimul dintre „judecătorii” antici, din aşa numita epocă a „Judecătorilor lui Israel”, fiind conducătorul
evreilor în perioada dintre moartea lui Eli Hacohen şi înscăunarea regilor Saul (Shaul) şi David; Elkana
trăia în cetatea Romata din muntele Sifa, cetate care mai apoi s-a numit Armatem (Arimateea);
soţia lui Elkana era stearpă; mărturisindu-i preotului Eli lipsa de rodnicie a pânteceleui ei, acesta îi
spune: „Mergi cu pace, Dumnezeul lui Israel să-ţi împlinească dorinţa ta...”; după puţină vreme
Hanna îl naşte pe Samuil, care se tâlcuieşte cerut de la Dumnezeu; la trei ani pruncul este înţărcat,
după cutuma evreiască şi, potrivit făgăduinţei făcute de maica sa, îi este încredinţat preotului Eli
pentru a-İ sluji lui Dumnezeu; la 19 ani Dumnezeu îi vesteşte pieirea preotului Eli şi a fiilor săi, căci multe
nedreptăţi făceau în Israel fără a fi împiedicaţi de tatăl lor; pedeapsa lui Dumnezeu vine asupra
casei lui Eli, dar şi a întregului Israel, întrucât deprinsese de la păgâni închinarea la idoli; cele ce aduc
mânia lui Dumnezeu sunt păcatele celor rânduiţi să conducă poporul, însă şi cei aflaţi sub stăpânire
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 225
 pătimesc pentru greşelile stăpânitorilor, conducătorilor; israeliţii sunt biruiţi în lupta ce urmează cu
filistenii, pierind şi cei doi fii ai preotului Eli (în Vieţile Sfinţilor sunt numiţi Ofni şi Fines); tot acum este luat
ca pradă de război şi Chivotul Legii, pe care îl duc în cetatea Azot şi îl pun alături de zeul lor, Dagon,
pe care îl găsesc a doua zi căzut cu faţa în jos înaintea Chivotului lui Dumnezeu; după moartea
preotului Eli şi a fiilor săi, israeliţii au rămas 20 de ani în robia filistenilor; prin vocea cuviosului Samuil
sunt îndemnaţi să se pocăiască, să se lepede de închinarea la idoli şi să se întoarcă la Dumnezeu;
sub călăuzirea lui, israeliţii se adună în cetatea Masifat pentru a face pocăinţă şi, cu rugăciunile sale,
filistenii sunt în fine biruiţi; a fost mulţi ani judecător în Israel; îmbătrânind, îi urmează cei doi fii ai săi,
Yoel şi Avia, dar care, ca şi fiii lui Eli, se îndepărtează de la dreptatea lui Dumnezeu; confruntaţi cu
nedreptăţile lor, israeliţii îi cer lui Samuil să le pună un rege, asemenea tuturor celorlalte seminţii; sunt
însă avertizaţi că regele pe care şi-l doresc îi vor face slujitori, Samuil arătându-le toate împilările şi
suferinţele de care vor avea parte fiii şi fiicele lor; dar împlineşte voinţa poporului şi îl unge rege peste
Israel pe Saul, fiul lui Chis; Saul este la început contestat, fiind însă acceptat după biruinţa asupra
amoniţilor conduşi de Naas; după numirea sa ca rege, epoca judecătorilor se încheie, iar Samuil
rămâne Mare Preot, ocupându-se de aducerea jertfelor; Saul se abate însă de la căile Domnului, iar
Acesta îi spune lui Samuil: „M-am căit că am pus pe Saul la împărăţie, deoarece s-a întors de la Mine
şi cuvintele Mele nu le-a păzit”, căci Saul primise poruncă să piardă poporul lui Amalec, fără a cruţa
nici „parte bărbătească, nici parte femeiască, de la tineri până la cei ce sug la piept, de la capre
până la oi şi de la cămile până la asini”, poruncă pe care Saul n-o împlineşte, căci bătrânii fiind ucişi,
tinerii, femeile şi bărbaţii, au luat din turme partea cea mai bună; mustrat de Samuil, Saul se căieşte şi
aducându-l în Galgal pe Agag, regele amaleciţilor pe care îl cruţase, este înjunghiat de însuşi Samuil;
împlinind apoi porunca Domnului, Samuil îl alege din casa lui Iesei pe David, ungându-l rege în Israel;
va trece la Domnul la adânci bătrâneţi. Sf. Mc. SAMUIL (vezi Pamfil Preotul) este prăznuit împreună cu
alţi 11 sfinţi Mucenici în ziua de 16 februarie.
 SARA - din ebraică; Sarah = prinţesă; personaj biblic, soţia lui Avraam; se regăseşte ca nume de botez
la persoanele în vârstă.
 SARANDI - din neogreacă; σaρaντa = cei 40; cu referire probabil la cei 40 de mucenici; nume ieşit din
uz, dar având în vedere semnificaţia, ar putea face parte din onomastica creştină.
 Sf. Mc. SATORNIC, unul dintre cei 10 mucenici din Creta (vezi Sf. Mc. Evnichian), este prăznuit în ziua
de 23 decembrie.
 Sf. Mc. SATURNIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie, împreună cu toţi cei martirizaţi alături de Sf.
Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus). Un alt Sf. Mc. SATURNIN este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 7 iulie şi, împreună cu dânsul, cei şase creştini martirizaţi alături de Sf. Mc. Peregrin
(vezi Peregrin).
 SAUL - din ebraică; Sha’ul = obţinut, dobândit, cerut, solicitat; este un nume biblic, primul rege dat de
Dumnezeu israeliţilor la solicitarea acestora -de aici derivă şi semnificaţia numelui; este de asemenea
numele Apostolului Pavel înainte de convertirea sa; ca nume de botez, este abandonat în prezent.
 SAVA - transliterarea în limba greacă a numelui unui rege hindus: Σáββας; într-o altă interpretare,
poate fi considerat ca o variantă a numelui Saba, dată fiind interşanjabilitatea dintre consoanele B şi
V (Barbara/Varvara, octombrie/octomvrie), dar şi ortografierea din limba greacă, unde se remarcă
prezenţa lui β; în această interpretare, dacă etimologic numele Sava derivă din Saba, sensul este:
dimineaţă; tot mai rar în onomastica ortodoxă română, mai este întâlnit doar ca patronimic. Sf. Mc.
SAVA de la Buzău este prăznuit pe 12 aprilie (vezi cap. Sfinţi Români). Sf. Mc. SAVA Stratilat şi cei 70
de ostaşi martirizaţi împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 24 aprilie; el a trăit în
vremea împăratului Aurelian şi a avut dregătoria de stratilat (voievod, comandant militar peste un
număr de ostaşi -de aici şi supranumele pe care l-a primit); era de neam got, creştin devotat; având
o viaţă îmbunătăţită, a primit stăpânire asupra diavolilor, izgonind duhurile necurate din cei chinuiţi;
este pârât împăratului pentru credinţa sa creştină; mărturisindu-L cu curaj pe Domnul Iisus Hristos este
supus la chinuri; aruncat într-un cazan cu smoală topită, rămâne nevătămat; văzând minunea, cei 70
de ostaşi prezenţi au crezut în Hristos şi L-au mărturisit; dar sunt ucişi prin tăiere cu sabia, luând cununa
muceniciei; fiind întemniţat, Sf. Sava are o vedenie în care Domnul Iisus îi porunceşte să nu se teamă;
nu se lasă amăgit de promisiunile împărăteşti şi nu se supune poruncii de a jertfi zeilor; este înecat în
râu. Cuv. SAVA Mărturisitorul, Mitropolit al Transilvaniei († 1683), este prăznuit în calendarul ortodox în
ziua de 24 aprilie, sub numele Sava Brancovici, împreună cu alţi doi mitropoliţi ai Transilvaniei, Ilie
Iorest şi Simion Ştefan (vezi cap. Sfinţi Români); s-a născut în Inău, din părinţi binecredincioşi, Ioan şi
Maria, primind la botez numele Simeon; a învăţat carte şi a deprins rânduiala slujbelor la mănăstirea
Comana; este numit protopop în satul natal; rămâne văduv şi intră în monahism la mănăstirea
Târgovişte, primind numele Sava; apoi este hirotonit arhiereu şi în anul 1656 este ales mitropolit al
Ardealului; în toţi cei 24 de ani cât a păstorit Biserica a fost un mare apărător al credinţei ortodoxe; a
rânduit preoţi devotaţi credinţei ortodoxe, întărindu-i pe ardeleni în credinţă şi nădejde; a reînnoit
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 226
 mitropolia şi bisericile jefuite şi ruinate de răufăcători; fiind neagreat de stăpânitorul Ardealului, pentru
întărirea ortodoxiei, este scos din scaunul arhieresc în anul 1680; este întemniţat şi vreme de trei ani
persecutat, bătut şi batjocorit, pentru a-l determina să treacă la calvinism; rămâne însă neclătinat în
credinţa ortodoxă; eliberat în 1683, slăbit de chinurile şi suferinţele îndurate, îşi dă sufletul în mâinile lui
Hristos; este canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1955. În ziua de 3 decembrie este pomenit în
Vieţile Sfinţilor Cuv. Părinte SAVA; încă din tinereţe L-a iubit pe Hristos, nevoindu-se cu rugăciunea,
postul, privegherea, smerita cugetare, înfruntând cu răbdare multe ispite de la demoni; a fost căutat
de monahii şi mirenii doritori să-şi rânduiască viaţa urmând sfătuirea şi învăţăturile sale; cu fondurile
primite de la un iubitor de Hristos zideşte o mănăstire; venind vremea trecerii sale la cele veşnice, le
rânduieşte fraţilor un egumen şi apoi trece la Domnul; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate câteva dintre
minunile împlinite de Cuv. Părinte Sava; după trecerea sa la cele veşnice, îi porunceşte egumenului
Dionisie, în vis, să-i zugrăvească chipul într-o icoană; după ce egumenul împlineşte porunca primită,
prin icoana sfântului încep să fie împlinite minuni şi tămăduiri; un îndrăcit cu numele Iuda este eliberat
de o văpaie arzătoare pornită din crucea ţinută de un bătrân deasupra mormântului sfântului; li se
arată în vedenie unor monahi cârtitori, îndemnându-i să se supună egumenului; un bolnav de ochi se
vindecă ştergându-şi ochii cu praful de pe mormântul cuviosului; tâlharii veniţi noaptea să prade
Biserica Preacuratei Maici a lui Dumnezeu sunt împiedicaţi de un munte ivit în faţa ferestrei, deasupra
mormântului sfântului; Gheorghe, fiul unui boier, este vindecat prin rugăciunile monahilor, turnându-i
în gură vin mănăstiresc; cu acelaşi must, tatăl său, Ioan (poreclit Irtise) îi redă unei slujnice cu numele
Irina vederea şi unui surd, Artemie, auzul; minunile se împlineau cu binecuvântarea şi rugăciunile Cuv.
Sava căruia i se adresau cu credinţă; Misail, egumenul mănăstirii, este vindecat după ce eclesiarhului
mănăstirii, Gurie, i se arată Cuv. Sava poruncindu-i să-l aducă la mormântul său. pe 5 decembrie este
prăznuit Sf. SAVA cel sfinţit; viaţa sa este scrisă de Chiril, monahul din Ierusalim, şi de Metafrast; astfel,
se spune că s-a născut în Capadocia, în timpul stăpânirii împăratului Teodosie cel Tânăr, în satul
Mutasalc din mitropolia Cezareei, din părinţi de neam bun, Ioan şi Sofia; când părinţii pleacă din
Alexandria (tatăl său fiind ostaş), rămâne în grija unchiului Eremia, fratele mamei; neîmpăcându-se
însă cu acesta, tânărul Sava merge la Grigore, fratele tatălui său, între cei doi unchi iscându-se astfel
un conflict; văzându-şi cei doi unchi sfădindu-se din pricina sa, Sava se leapădă de averea rămasă
de la părinţi şi se călugăreşte în mănăstirea Flavian, nu departe de satul natal; înfăptuieşte o primă
minune la opt ani, când intră în focul aprins în cuptorul de pâine, de unde iese nevătămat, aducând
hainele puse mai înainte la uscat şi uitate acolo de pitar; petrece în acea mănăstire 10 ani; la vârsta
de 18 ani, doar după ce egumenul are o vedenie în care Domnul îi porunceşte: „Dă-i drumul... să-Mi
slujească Mie în pustie”, primeşte binecuvântare de la egumen să părăsească mănăstirea pentru a
merge la Ierusalim; aici intră în mănăstirea Sf. Pasarion şi, pus de arhimandritul Elpidie sub ascultarea
unui bătrân capadocian, îşi împlineşte conştiincios îndatoririle; merge apoi în lavra unde strălucea
prin faptele sale Eftimie cel Mare, care îl trimite în mănăstirea pentru începători, la fericitul Teoctist;
zvonindu-se că părinţii săi au decedat, cu binecuvântarea lui Teoctist revine în Alexandria, unde însă
îşi găseşte părinţii în viaţă; nu cedează rugăminţilor acestora de a rămâne cu ei şi revine la mănăstire;
primeşte apoi învoire de la egumenul Marin, urmaşul lui Teoctist, să se retragă într-o peşteră; după
cinci ani petrecuţi în singurătate este luat de marele Eftimie; după moartea acestuia, confruntat fiind
cu schimbarea rânduielilor din mănăstire, se retrage în pustia Iordanului, la vârsta de 35 de ani; sunt
relatate ostenelile sale în pustie, unde are de înfruntat năvălirile agarenilor, fiind scăpat doar prin grija
lui Dumnezeu; la 40 de ani are o vedenie: îi este arătată o peşteră în care să se sălăşluiască -era în
anul în care Anastasie, patriarhul Ierusalimului, s-a mutat la Domnul; petrece cinci ani în singurătate,
după care, venind mulţi iubitori de Hristos dornici să vieţuiască împreună cu el, s-au zidit chilii în care
au petrecut şi s-au format mulţi sfinţi bărbaţi întemeietori de lavre: Ioan (lavra Pirghion), Firmin (lavra
Malishe), Severin (mănăstirea Varihe), mulţi alţi sfinţi părinţi începându-şi aici ucenicia; este după o
vreme clevetit de răuvoitori la patriarh, cerând un alt egumen, însă patriarhul îl sfinţeşte pe Sava ca
egumen al mănăstirii; istorisirea vieţii Sf. Sava continuă pe nu mai puţin de 30 de pagini...; va trece la
Domnul la 94 de ani. Alt Cuv. SAVA este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 14 ianuarie (vezi Cuv. Simion).
 SAVATIE - din greacă; aceeaşi rădăcină: Σαββáτιος; sau, cum poate sugera omofonia, cu referire la
sabat, ultima zi a săptămânii în calendarul mozaic, consacrată odihnei şi ceremoniilor cultului; ziua de
sâmbătă, în calendarul contemporan. Cuv. SAVATIE din insula Soloveţ, noul făcător de minuni, este
pomenit în Vietile Sfinţilor pe 24 aprilie; a fost stareţ în mănăstirea lui Chiril din Bealoezer (Izvorul Alb);
dorind să fugă de slava lumească, ia binecuvântare de la egumen şi merge în ţinutul Novgorodului la
un loc numit Nevo, unde pe o insulă numită Valaam era o mănăstire cu hramul Schimbării la Faţă a
Domnului; devine şi aici curând cunoscut şi cinstit de fraţi pentru viaţa sa îmbunătăţită; iese în taină
din mănăstire şi se sălăşluieşte împreună cu un alt monah, Gherman, pe insula Soloveţ, la două zile
depărtare de ţărm, în largul oceanului, o insulă pustie, nelocuită la acea vreme; o familie din Corila
vine pe insulă şi se sălăşluieşte nu departe de chilia celor doi monahi, însă sunt alungaţi de îngerii

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 227

 care îi spun femeii: „Duceţi-vă din locul acesta”; Gherman părăseşte peste câţiva ani insula, Cuv.
Savatie rămânând singur; dorind să se împărtăşească cu Sfintele Taine, vine la mal şi este împărtăşit
de egumenul Natanail; un neguţător din Novgorod, poposind pe insulă, îl află pe Sf. Savatie mort în
chilia sa; este îngropat de egumenul Natanail; Cuv. Savatie s-a săvârşit din această viaţă trecând la
Domnul pe 26 septembrie. Sf. Mc. SAVATIE, Trofim şi Dorimedont sunt prăznuiţi pe 19 septembrie; au
pătimit în vremea când în Roma stăpânea răucredinciosul Probus (276-282), iar în Antiohia Attic,
numit Eliodor; Savatie şi Trofim sunt prinşi în vremea când păgânii săvârşeau praznicul zeului Apollo;
sunt aduşi în faţa lui Attic pentru a fi judecaţi şi, mărturisindu-se creştini, Trofim este bătut şi întemniţat;
Savatie se mărturiseşte şi el creştin, este chinuit şi îşi dă sufletul în mâinile Domnului; Trofim este trimis în
Frigia unde este judecat de progonitorul Dionisie; este chinuit şi întemniţat; Dorimedont, creştin tăinuit,
având dregătoria de sinclitic (întâiul sfetnic), mergea adesea în temniţă, îngrijindu-i rănile cuviosului;
este prins, chinuit şi aruncat în temniţă; ambii sunt daţi apoi fiarelor spre a fi sfâşiaţi, însă nici ursoaica
slobozită asupra lor, nici pardosul şi nici leul asmuţiţi asupra celor doi mucenici nu-i rănesc; în final sunt
ucişi prin tăierea capului cu sabia.
 Sf. Mc. SAVEL, Manuil şi Ismail sunt prăznuiţi pe 17 iunie (vezi Manuel/Manuil).
 SAVIN - din latină; Sabinus = sabin; numele etnic al unei populaţii din antica Italie (vezi Sabin/Sabina);
nume încă în uz, fiind mai des folosit în varianta Sabin/Sabina.
 SÂMBĂTĂ - nume de botez trimiţând către ziua de odihnă, sabatul Vechiului Testament; ieşit din uz.
 SEBASTIAN/SEVASTIAN; preluat din latină: Sebastianus, unde transliterează termenul grec: Σεβαστός =
venerat; descrie un destin înălţător al purtătorului, care poate dobândi respectul semenilor pentru
viaţa sa dedicată lui Dumnezeu; încă prezent ca nume de botez, dar tot mai rar. Sebastian este un
nume răspândit în toate comunităţile şi cultele creştine, având înţelesul demn de veneraţie; de stimă,
adâncă preţuire şi respect se învredniceşte orice suflet curat, petrecând în ascultarea ce-i deschide
porţile cerului; sunt cei ce le deschid celorlalţi calea către cunoaşterea lui Dumnezeu. În ziua de 18
decembrie sunt prăznuiţi Sf. Mc. SEBASTIAN şi Zoe; însă în Vietile Sfinţilor, alături de cei menţionaţi sunt
pomeniţi şi mulţi alţi creştini care au mucenicit în acele vremuri împreună cu aceştia: Marchelin şi
Marcu, Nicostrat, Custorie, Claudie, Victorin şi Simfonian, Tracvilin, Tiburtie şi Castul); Sebastian, născut
în cetatea Narvonia în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian, a crescut şi a învăţat în Mediolan
(Milano); apoi a fost comandant în armata împărătească; era creştin, slujindu-İ cu osârdie lui Hristos
Domnul; îi consolează şi îmbărbătează pe părinţii a doi fraţi, Marchelin şi Marcu care, prinşi pentru
credinţa lor creştină, sunt ameninţaţi cu chinuri şi cu moartea dacă nu jertfesc zeilor; cuviosul le arată
părinţilor şi rudelor celor doi fraţi ce bogăţie nemăsurată vor dobândi în viaţa viitoare dacă rămân
neclintiţi în mărturisirea lui Hristos; pe când vorbea, pe faţa cuviosului o lumină dumnezeiască a
strălucit şi şapte îngeri sunt văzuţi înveşmântându-l într-o haină strălucitoare, în vreme ce un tânăr (în
care trebuie să fi fost recunoscut Domnul Iisus) îi spune: „Tu, totdeauna vei fi cu Mine”; Marchelin şi
Marcu fuseseră închişi în casa unui anume Nicostrat a cărui femeie, Zoe, fiind mută, prin rugăciunile
lui Sebastian îşi recapătă darul vorbirii; impresionat, Nicostrat merge la logofătul Claudie poruncindu-i
ca toţi cei ferecaţi în fiare pentru credinţa în Hristos să fie aduşi în casa lui; sunt eliberaţi din legături şi
botezaţi de Sf. Policarp, preotul; peste 30 de zile, Agrestie Hromatie, eparhul Romei, îl cheamă pe
Tracvilin, tatăl celor doi fraţi, pentru a afla dacă s-au lepădat de creştinism; Tracvilin, care fusese
vindecat de podagră şi hidagră de către Sebastian şi Policarp, îi vorbeşte eparhului despre puterea
tămăduitoare a rugăciunii creştinilor, iar eparhul Hromatie, sfărâmând idolii, îndată se vindecă şi el de
podagră, boală de care suferea, primind Sfântul Botez împreună cu fiul său, Tiburtie; în acele vremuri
de prigoană împotriva creştinilor, oricine dorea să cumpere bucate sau să ia apă din fântâni trebuia
să se închine mai întâi idolilor puşi de păgâni pretutindeni; Hromatie le oferă creştinilor mâncare şi
apă; sosind vremea pătimirii lor, este prinsă mai întâi Zoe, pe când se ruga la mormântul Sf. Ap. Petru;
i se arată Sebastian într-o vedenie, spunându-i despre sfârşitul ei; este întemniţată şi chinuită timp de
şase zile; îşi dă duhul în mâinile Domnului, trupul fiindu-i aruncat în apele Tibrului; Tracvilin este ucis cu
pietre la mormântul Sf. Ap. Petru şi aruncat în Tibru; Nicostrat, Custorie, Claudie, Victorin şi Simfonian
sunt prinşi de eparhul Favian pe când căutau trupurile mucenicilor pe malurile Tibrului şi sunt înecaţi în
râu cu câte o piatră grea legată de gât; Tiburtie este pârât de un aşa-zis „creştin”, „lup îmbrăcat în
piele de oaie”, şi este ucis prin tăiere cu sabia; acelaşi „creştin”, cu numele Curtuat, îi pârăşte şi pe
Castul, Marchelin şi Marcu, primul fiind îngropat de viu, ceilalţi doi fiind ucişi cu suliţa; Sebastian este
adus în faţa lui Diocleţian, însă rămâne neclintit în mărturisirea lui Hristos; este legat de un stâlp şi
săgetat; crezându-l mort este lăsat legat de stâlp; Irina, femeia mucenicului Castul, merge noaptea
să-i ia trupul, îl află viu şi după puţine zile se tămăduieşte de răni; este îndemnat de creştini să fugă
din Roma, dar de pe scările palatului Eliogavalilor îi strigă împăratului: „Popii zeilor voştri, o împăraţilor,
vă tulbură... cu vrăjile lor, cele necurate, dându-vă ştiri mincinoase despre creştini, care ar fi potrivnici
împărăţiei romanilor. Dar... creştinii... se roagă... pentru cetatea aceasta... pentru împărăţia voastră şi
pentru sănătatea tuturor ostaşilor romani”; Sebastian este prins şi dus la hipodrom, unde este bătut
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 228
 până ce îşi dă sufletul în mâinile Domnului; pentru a nu fi aflat de creştini, este aruncat într-o groapă
cu noroi; dar i se arată noaptea în vedenie unei femei dreptcredincioase, cu numele Luchinia,
căreia îi dezvăluie locul unde sunt aruncate sfintele sale moaşte, zicându-i: „Să te duci la groapa cea
cu noroi, care este aproape de Chirca şi vei găsi trupul meu spânzurat în cuie şi, luându-l, să-l duci la
catacombe şi să se îngroape în uşa peşterii, lângă mormintele apostoleşti”. Un alt Sf. Mc. SEBASTIAN
este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 26 februarie şi este prăznuit alături de toţi ceilalţi sfinţi care au
mucenicit împreună cu Sf. Mc. Fotini (vezi Fotina).
 SELEUC - nume cu provenienţă incertă, nefolosit în onomastica românească. Sf. Mc. SELEUCHIE este
pomenit în Vieţile Sfinţilor împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil Preotul) şi este menţionat în
calendar cu numele SELEUC; cei 12 sfinţi Mucenici sunt prăznuiţi în ziua de 16 februarie.
 SENIS - nume cu etimologie incertă, neîntâlnit în onomastica autohtonă. Sf. Mc. SENIS este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 30 iulie, mucenicind alături alţi creştini prinşi în Persia (vezi Sf. Polihronie episcopul
Babilonului).
 Sf. Mc. SEPTEMIN, împreună cu Ianuarie preotul şi Furtunat sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 16
aprilie (vezi Filic).
 SERAFIM - din ebraică; Sērāphīm; din rădăcina: sāraph = ardere, de foc, cei arzând; serafimii sunt
fiinţe angelice din prima triadă, alături de Heruvimi şi Tronuri, aflată imediat în preajma Fiinţei Divine,
cel de-al Treilea Cer numărând din perspectiva lumii materiale, a pământului; purtătorii acestui nume
au înscrisă în destinul lor chemarea desăvârşirii, căreia îi pot răspunde, urcând astfel treptele Ierarhiei
duhovniceşti şi alăturându-se sfinţilor petrecuţi din această viaţă -sau nu, ratându-şi în acest fel sensul
existenţei; numele este încă prezent în rândul celor vârstnici şi îndeosebi în mediul monahal, însă este
tot mai rar folosit la botezul pruncilor. Cuv. SERAFIM de Sarov (în Vieţile Sfinţilor numit: „Sf. Preacuviosul
Serafim de Sarov”) este prăznuit pe 2 ianuarie; a fost fiul unor negustori cucernici din Kursk; copil fiind,
este vindecat în mod miraculos de Maica Domnului; la 17 ani, cu binecuvântarea mamei, intră în
mănăstirea Sarov; se îmbolnăveşte grav, însă refuză ajutorul medicilor, în ciuda durerilor, punându-şi
toată nădejdea în Sfânta Împărtăşanie; are o vedenie în care, referindu-se la el, Preasfânta Maică le
spune Sf. Ap. Petru şi Pavel,: „Acesta este din neamul nostru”; după puţină vreme se înzdrăveneşte,
construind pe locul minunatei apariţii o bolniţă; este tuns monah după opt ani de ascultare, primind
numele Serafim, care se tâlcuieşte înfocat, arzător; este hirotonisit diacon, primind apoi încuviinţare să
se retragă în singurătate la 6-7km. de mănăstire; aici, îşi păstrează mintea înălţată la Dumnezeu; căra
în spate o Evanghelie grea, pe care o numea: „povara lui Hristos”, trăind în fiecare zi viaţa şi Patimile
Domnului nostru Iisus Hristos şi meditând asupra Sfintei Scripturi; avea nu doar cunoaşterea adevărului,
ci şi curăţia sufletului, precum şi străpungerea inimii, rugându-se neîncetat, având mintea permanent
unită cu inima; a avut mereu de luptat împotriva demonilor; este bătut crunt de trei tâlhari şi rămâne
gârbov, mişcându-se cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag; între 1807-1810, urcă pe scara
duhovnicească, experimentează tăcerea retras în pustie; îşi păstrează fără întrerupere şi fără abatere
mintea înălţată către Dumnezeu; se supune poruncii egumenului şi revine în mănăstire, unde începe
o nouă etapă a vieţii ascetice, închizându-se în propria chilie; trăia astfel într-o tăcere contemplativă,
recitind în fiecare săptămână Noul Testament şi meditând asupra celor citite; numai după cinci ani
de recluziune totală îşi deschide uşa chiliei; în 1826 Maica Domnului îi vesteşte că a venit vremea să
părăsească tăcerea şi începe să le împărtăşească celor ce-l căutau din roadele experienţei sale
ascetice; timp de 47 de ani s-a făcut părtaş Patimilor mântuitoare ale Domnului Iisus, trăind în asceză
absolută, în viaţa de obşte, ca sihastru, ca stâlpnic şi zăvorât; a primit harul vederii înainte, putând citi
în inimile păcătoşilor şi cele ce nu îndrăzneau să le mărturisească; răspundea la scrisori fără să le
deschidă; spunea fiecăruia doar cuvântul pe care i-l descoperea Dumnezeu, fără să adauge nimic
de la el; vindeca suferinţele prin ungere cu ulei din candela sa, sau dând celor în nevoie să bea apă
din „puţul lui Serafim”, situat în apropierea mănăstirii; a primit darul profeţiei; a vestit războiul Crimeii,
foametea şi încercările prin care urma să treacă Biserica Rusiei un secol mai târziu (în timpul revoluţiei
bolşevice); un creştin, Motovilov, vindecat de Sf. Serafim, întrebând care este scopul vieţuirii creştine,
sfântul îi răspunde: „Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie
cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”; şi, întrucât Motovilov nu-i înţelege vorbele, îl ia în braţe
şi, privindu-l în ochi, faţa lui devenind mai strălucitoare decât soarele, îi spune: „Priveşte-mă, prietene
al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a
vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh şi iată, ai devenit ca şi mine, cu totul luminos. Şi
te-ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină”; şi,
întrebându-l ce simte, Motovilov răspunde: „Linişte şi o pace de nespus... O căldură şi o mireasmă pe
care nu le-am mai simţit vreodată”, iar Sf. Serafim îi precizează că toate cele simţite sunt în noi, după
cuvântul care spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17; 21); fiind încă diacon,
a primit conducerea duhovnicească a obştii mănăstirii de maici Diveievo, situată la câţiva km. de
Sarov; le spunea fiicelor sale duhovniceşti: „În tot timpul vieţii să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 229
 buzele cu rugăciunea”; la porunca Maicii Domnului înfiinţează o altă mănăstire, numită a Morii, unde
adună monahiile cele mai sporite, cărora le rânduieşte ca regulă de vieţuire rugăciunea lui Iisus; a
avut parte, potrivit propriei sale mărturisiri, de 12 vedenii în care Preasfânta Fecioară i-a vorbit; dar în
ultima îi spune: „Iubite Serafime, în curând vei fi cu noi”; trece la Domnul la 70 de ani şi este canonizat
pe 19 iulie 1903; în 1926 sfintele-i moaşte sunt confiscate de bolşevici pentru a fi expuse într-un aşa-zis
muzeu al ateismului, însă nu au mai ajuns niciodată acolo; se presupune că au fost ascunse de un
credincios, pentru a fi scoase la lumină după încetarea prigoanei împotriva Bisericii, dar de atunci li
s-a pierdut urma. Sf. Mc. SERAFIMA fecioara este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 29 iulie; a vieţuit în
vremea prigonirii creştinilor, în satul Vidinia din Antiohia, în casa unei femei înstărite cu numele Savina
(Sabina), pe care o aduce la Hristos; este prinsă şi adusă la judecată în faţa ighemonului Viril, care îi
porunceşte să jertfească zeilor. Serafima nu se supune, invocând cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteţi
biserici ale Dumnezeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuiieşte în voi”; şi, la replica ighemonului,
care o întreabă cum va mai fi biserica lui Dumnezeu dacă va fi silită la păcat, răspunde cu cuvintele
din Evanghelie: „De va strica cineva Biserica lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu”; dată
unor tineri egipteni spre a fi batjocorită, este păzită neîntinată, tinerii căzând la pământ şi zăcând
neputincioşi întreaga noapte; este acuzată că şi-a păstrat fecioria cu putere vrăjitorească, însă
răspunde că nu i se cade unui creştin a învăţa „meşteşugul vrăjitoresc”; arsă cu făclii aprinse, făcliile
se sting; bătută fiind, băţul se rupe şi o aşchie îi sare chinuitorului în ochi, orbindu-l; pătimeşte moarte
mucenicească prin tăierea capului şi este înmormântată de Savina.
 SERAPION - din greacă; Σερaпίων = zeul Serapis; nume precreştin preluat şi perpetuat o vreme şi în
spaţiul românesc; azi ieşit din uz ca nume de botez. Cuv. SERAPION Sidonitul este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 14 mai; a intrat de tânăr în monahism; n-a avut chilie, nici adăpost, nici haine cu care să-şi
acopere goliciunea trupească -doar un sidon (de unde îi vine şi supranumele), care din cele spuse
mai apoi era o cămaşă; nu avea alte bunuri, în afara unei mici Evanghelii; mergând spre Alexandria
întâlneşte un sărac, gol, căruia îi dăruieşte sidonul; el rămâne gol în frig; pentru a plăti datoria unui
om întemniţat pentru acea datorie îşi vinde singurul bun, Evanghelia; se întoarce la coliba sa (se pare
că între timp îşi zidise una) şi, la întrebarea ucenicului, îi răspunde: „Am trimis (haina) înainte, fiule,
fiindcă în locul aceleia îmi trebuie una mai bună” -referindu-se la haina de lumină în care va fi sufletul
mântuit înveşmântat; cât despre Evanghelia vândută, îi reaminteşte cuvintele Domnului: „Vinde-ţi
averea şi o dă săracilor, ca s-o afli în ziua judecăţii”; merge în Elada, unde petrece trei zile în Atena
uimind filosofii cu înţelepciunea sa, căci numeşte cele trei ispite (pofte) de care este tulburat sufletul:
pofta trupului, iubirea de argint şi foamea pântecelui; dacă a reuşit să se izbăvească de primele
două, nemaipătimind nici de plăceri trupeşti şi nici dorinţa de averi nemaisupărându-l, de foamea
pântecelui este însă în continuare tulburat; mergând în Lacedemonia se vinde ca rob unui cetăţean
de frunte al cetăţii, adept al rătăcirii maniheilor, pentru a-l readuce la dreapta credinţă; sunt relatate
apoi alte situaţii, când dorinţa de a-şi aduce semenii la dreapta credinţă este mai puternică decât
ispita înavuţirii, dorinţa ajutorării celor în nevoie prevalând înaintea propriilor nevoi. A trăit smerit toată
viaţa şi s-a dus la cele veşnice în pace. Sf. Mc. SERAPION este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 12 iulie; în
vremea împăratului Sevir, fiind prins de stăpânitorul din Achivila şi întrebat de ce credinţă este, L-a
mărturisit cu îndrăzneală pe adevăratul Dumnezeu; a fost chinuit şi, aruncat în foc, dându-şi sufletul în
mâinile Domnului. Un alt Sf. Mc. SERAPION este prăznuit pe 5 aprilie (vezi Agatopod).
 SERGHIE/SERGIU - din latină: sergius; numeşte o persoană aparţinând tribului Sergia; nume prezent
încă în onomastica ortodoxă românească. Sf. Mc. SERGHIE şi Vah sunt prăznuiţi pe 7 octombrie; erau
cetăţeni romani, creştini tăinuiţi, senatori la curtea imperială în timpul stăpânirii lui Maximian; pârâţi de
zavistnici pentru credinţa lor în Hristos, sunt trimişi în Răsărit pentru a fi judecaţi de ighemonul Antioh;
pe drum, rugându-se, îngerul Domnului li se arată, îmbărbătându-i cu cuvintele: „Îndrăzniţi, robii lui
Hristos şi nevoiţi-vă ca ostaşii cei buni împotriva diavolului, pentru că degrabă îl veţi birui. Iar pentru
nevoinţa voastră veţi lua cununile biruinţei de la Domnul Iisus Hristos, Care vă va fi alături în suferinţa
voastră, dându-vă ajutorul Său, până ce veţi călca vrăjmaşul diavol în picioare”; citind scrisoarea
împărătească, Antioh îi întemniţează, chemându-i apoi la judecată; sfinţii, preamărindu-L pe Hristos,
ocărăsc idolii şi mustră păgânătatea necredincioşilor; Serghie este din nou întemniţat, iar Vah este
bătut fără milă până ce îşi dă sufletul; nevoind să se plece împlinind porunca împărătească, Serghie
este încălţat cu încălţăminte de fier având înlăuntru piroane ce-i străpungeau picioarele, fiind mânat
către cetatea Tetrapirghia, unde este iar aruncat în temniţă; cu puterea lui Dumnezeu, tămăduit de
răni, îşi dă în final sufletul plecându-şi capul sub sabie; este îngropat de credincioşi pe locul pătimirii
sale, zidindu-se o biserică în cinstea sa; apoi, zidindu-se în cetatea Roasaf o biserică închinată Sf. Mc.
Serghie, sfintele sale moaşte, aflate nestricate şi răspândind în jur o bună mireasmă, sunt strămutate
în biserica cea nouă. Un alt Sf. Mc. SERGHIE, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 25 decembrie (vezi Sf.
Mc. Evghenia fecioara).
 SET - din ebraică; Shēt; în latină repositus; personaj biblic, al treilea fiu al protopărinţilor Adam şi Eva; la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 230
 naşterea sa Adam „i-a pus numele SET pentru că şi-a zis: Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel,
pe care l-a ucis Cain”; contextul sugerează că purtătorii acestui nume au înscris în destin rostul de a
suplini o lipsă, a părinţilor biologici, dar şi a întregii omeniri; inexistent în prezent ca nume de botez.
 SEVER/SEVERIN din latină; severus = sever (aspru, grav, serios, pretenţios); în lumea contemporană a fi
sever este adesea perceput ca un atentat la o libertate prost înţeleasă; în realitate este expresia grijii
pentru păstrarea nealterată a unui adevăr esenţial ce stă la temelia unei realităţi considerate fastă;
cele patru atribute ale unui suflet sever cu sine însuşi şi cu ceilalţi (asprimea, gravitatea, seriozitatea,
pretenţiile, adesea exprimate imperativ) sunt mijloace prin care adevărul este păzit în diverse situaţii
şi descriu o persoană concentrată asupra aspectelor esenţiale ale existenţei şi ale propriilor atribuţii;
numele, îndeosebi sub forma Severin, se regăseşte în prezent la persoane ajunse la vârsta maturităţii
şi, poate doar ocazional, se mai foloseşte pe meleagurile autohtone ca nume de botez al pruncilor.
Sf. Mc. SEVERIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9 septembrie; a fost de faţă când Agricola,
dregătorul din Sevastia, i-a prins şi întemniţat pe cei 40 de mucenici, în vremea răucredinciosului
împărat Liciniu; clevetit pentru credinţa sa în Hristos, este prins şi adus înaintea lui Lisie, înlocuitorul lui
Agricola, pentru a fi judecat; este bătut cu vine de bou, strunjit cu unghii de fier şi întemniţat; după
cinci zile, adus iar la judecată, rămâne neclintit în mărturisirea credinţei sale creştine; este spânzurat
având câte o piatră grea legată de grumaz şi de picioare şi îşi dă sufletul în mâinile lui Hristos; trupul îi
este luat noaptea de credincioşi şi înmormântat la moşia sa. Un alt Sf. Mc. SEVERIAN (vezi Agatonic)
este prăznuit în ziua de 22 august, iar Sf. Mc. SEVERIAN şi Sf. Mc. SEVERIN (vezi Frontasie) sunt pomeniţi
în Vieţile Sfinţilor pe 4 iunie.
 SEVIR - probabil nume de origine latină, provenit din coruperea numelui Sever, prin înlocuirea vocalei
E cu I (după modelul: Heracleea - Iracleea, sau HEgemon - Ighemon), sau mai degrabă de sorginte
orientală, din părţile de răsărit ale imperiului, din Persia. Sf. SEVIR preotul este pomenit în Vieţile Sfinţilor
în ziua de 27 iunie; a slujit în biserica Presfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria din
Entiroclina, un loc situat în apropiere de cetatea Tuderia; se spune că, fiind chemat să spovedească
un om aflat pe patul de moarte, întârzie şi omul moare nespovedit, fără să primească dezlegare de
păcate; plângând şi mustrându-se pentru întârziere, mortul învie şi povesteşte cum, luat fiind de nişte
arapi înfricoşători din ale căror guri şi nări ieşeau limbi de foc, este eliberat şi readus la viaţă de un
tânăr cu chipul luminat care ieşindu-le în cale, spune: „Întoarceţi-l pe acesta, că preotul Sevir plânge
pentru el şi pentru lacrimile lui i l-a dat Domnul”; îl spovedeşte, dându-i dezlegarea de păcate şi omul
mai trăieşte încă şapte zile, după care trece la cele veşnice.
 SIBILA - din latină; Sibylla, oficiantă în templul unei zeităţi, avea darul de a prevedea viitorul, inspirată
fiind de zei; de aici derivă şi adjectivul sibilic/sibilin, asociat unei persoane având acest dar; ca nume,
poate fi asociat unei anume capacităţi intuitive a purtătorului, prefigurănd vederea înainte, darul
proorociei primit de sfinţii şi nevoitorii creştini prin harul Duhului Sfânt.
 SILUAN/SILVAN - din greacă; Σιλουανός = zeul pădurilor; nume precreştin preluat în tradiţia ortodoxă
pentru o vreme; perpetuat inclusiv în mediul monahal, Siluan athonitul, spre exemplu; nume ieşit din
uz. Sf. Cuv. SILUAN Athonitul, de origine rusă, stareţ la muntele Athos, a cărui prăznuire se săvârşeşte în
ziua de 24 septembrie, este pomenit de Părintele Rafail Noica, numindu-l „ţăranul cu două ierni de
şcoală”, devenit „teologul cel preaduios”; a fost omul smereniei desăvârşite, fiind mistuit de dorinţa lui
Dumnezeu; a avut darul cuvântului tămăduitor; era smerit şi simplu, mulţi nemaivăzându-i sfinţenia,
căci nu avea nimic prin care să atragă atenţia; a dobândit un nivel de cunoaştere şi desăvârşire
care îl făcea „un sprijin încercat pentru alţii, un părinte duhovnicesc de nădejde”, cum scria Părintele
Sofronie, care l-a cunoscut personal; şi mai spunea: „...avea darul clarviziunii şi al discernământului...
stareţul se ruga şi plângea pentru lumea întreagă ca şi pentru sine, trăind în cel mai înalt grad focul
iubirii de vrăjmaşi şi mila pentru fiecare creatură care suferă din lumea aceasta”. Sf. Mc. SILVAN (vezi
Frontasie) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 4 iunie.
 SILVESTRU - din latină; Silvester = de pădure; este abandonat în prezent ca nume de botez. Sf. Ierarh
SILVESTRU Episcopul Romei este prăznuit pe 2 ianuarie; s-a născut în cetatea Romei şi a fost ucenicul
presbiterului Quirinus; l-a găzduit pe Timotei preotul care i-a fost dascăl; prins de Tarquinius eparhul
Timotei este întemniţat, bătut şi trece la Domnul prin tăierea capului, sfintele sale moaşte fiind
îngropate de Silvestru, care este chemat de eparh şi silit să jertfească idolilor; insuflat de Duhul Sfânt
Silvestru refuză şi îi vesteşte eparhului grabnica sa moarte: „În această noapte sufletul tău vor să-l
ceară de la tine, iar cele ce te lauzi să-mi faci, acelea nu se vor întâmpla”; este întemniţat şi, spre
adeverire, în aceeaşi noapte eparhul moare înecându-se cu un os de peşte; la 30 de ani Silvestru
este hirotonisit diacon de Miltiade, episcopul Romei, căruia îi urmează apoi în scaun; a înlocuit pentru
creştini numele zilelor săptămânii, numite după zeităţile cărora li se închinau (Duminică -ziua Soarelui,
luni -ziua Lunii, marţi -a lui Marte, miercuri -a lui Mercur, joi -a lui Iovis, vineri -a Venerei, sâmbătă -a lui
Saturn); supunându-se îndemnului primit de la Sf. Ap. Petru într-o vedenie de noapte merge împreună
cu preoţi şi diaconi şi astupă gura unei peşteri unde sălăşluia un balaur căruia păgânii i se închinau
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 231
 aducându-i jertfe; era în vremea când Marele Constantin (306-337) nu fusese încă luminat cu Sfântul
Botez şi, îmbolnăvindu-se, slujitorii lui Jupiter îi spun că nu se va tămădui de nu se va îmbăia în sânge
de prunci; Constantin, auzind plângerea mamelor cărora li se răpiseră pruncii pentru a fi înjunghiaţi,
înţelege lipsa de omenie a unei astfel de orori şi eliberează pruncii; împăratului îi apar în vis Sf. Ap.
Petru şi Pavel îndemnându-l să ceară ajutorul lui Silvestru; acesta vine şi îl botează (baia curăţitoare şi
vindecătoare promisă de Sfinţii Apostoli), împăratul curăţindu-se totodată de lepra de care pătimea;
la îndemnul maicii sale Elena, împăratul convoacă o adunare în care învăţătura creştină să se
confrunte cu înţelepciunea evreilor; în înfruntarea ce urmează cu înţelepţii evrei, fericitul Silvestru
aduce argumente scripturistice din Vechiul Testament, cele care vesteau naşterea minunată a Fiului
Său; astfel, David, proorocul, spune: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele
deşarte asupra Domnului şi Hristosului Lui?; şi apoi: „Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi
Te-am născut”, găsind adeverirea Sfintei Treimi în cuvintele: „Să facem om după chipul nostru şi după
asemănare”; cuviosul demontează apoi şi acuzaţia evreilor potrivit căreia creştinii au stricat Scriptura
traducând „tânără” prin „fecioară”; invocă mărturia proorocului Isaia, care la cererea lui Ahaz de a
primi un semn de la Dumnezeu, este înştiinţat că va recunoaşte semnul când „Fecioara va lua în
pântece” în mod minunat; iar potrivit cutumei evreieşti, „tânăra” din textul ebraic trebuia să rămână
„fecioară” până la însoţirea legiuită cu un bărbat; deci, prin cuvintele sale, proorocul Isaia nu face
decât să echivaleze sensul celor doi termeni: fecioară şi tânără; aduce apoi ca argument cuvintele
lui Solomon prin care este vestită întruparea Fiului lui Dumnezeu în lume, luînd chipul omului, şi apoi
Patimile Sale: „Străpuns-au mâinile şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele”, şi apoi: „Mi-au
dat spre mâncare fiere şi M-au adăpat cu oţet”, şi iarăşi: „Împărţit-au hainele Mele şi pentru cămaşa
mea au aruncat sorţi”; Zamvri, conducătorul celor 130 de înţelepţi evrei aduşi prin porunca lui
Constantin să se înfrunte cu Silvestru, invocând legea potrivit căreia nimeni nu poate auzi numele lui
Dumnezeu şi să trăiască, cere să fie adus un bou la urechea căruia rosteşte numele lui Dumnezeu şi
boul moare, ca dovadă a adevărului credinţei mozaice; iar Silvestru, amintind cuvintele Scripturii: „Eu
voi omorî şi voi face viu, ucide-voi şi voi tămădui”, îngenunchează şi, rugându-se, învie boul spunând:
„De este adevărat Dumnezeul cel propovăduit de mine, Iisus Hristos cel născut din Fecioara Maria,
scoală-te şi stai pe picioarele tale...”; Zamvri şi evreii, văzând puterea rugăciunii creştinilor, se botează
împreună cu Elena, mama lui Constantin; fericitul Silvestru a fost episcop 23 de ani şi 10 luni, între 314
şi 335, trecând apoi la cele veşnice.
 Sf. Mc. SIMFONIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf.
Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).
SIMON - din ebraică, este numele unui personaj biblic: Simon Magul; nume derivate: Simion, Simeon,
Simona; are sensul: a asculta; una dintre principalele virtuţi creştine prin care sufletul intră în contact
cu puterile îngereşti şi cu Domnul Iisus este ascultarea, iar când ascultarea se conjugă cu smerenia şi
tăcerea, sufletul omului progresează, urcă pe scara ce-l va conduce în final către limanul mântuirii.
Sf. şi Dreptul SIMEON este prăznuit pe 3 februarie; acest om credincios a făcut parte dintre cei 70 de
învăţaţi evrei care, urmând porunca lui Ptolemeu, regele Egiptului, au tradus Vechiul Testament din
ebraică în greacă; Simeon, citind cuvintele profetului Isaia: „Iată, fecioara în pântece va zămisli şi va
naşte fiu”, nu putea înţelege cum o fecioară, neştiind de bărbat, poate naşte; astfel, hotărându-se să
elimine din text ceea ce considera a fi o inadvertenţă, îngerul Domnului i se arată spunând: „Nu fi
necredincios faţă de cele scrise şi a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta
moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”; când,
după 40 de zile de la naştere, pruncul Iisus este adus la Templu de Preacurata Sa Maică, luminat de
Duhul Sfânt, Simeon Îl recunoaşte pe Acela despre care proorocise Isaia şi, luând pruncul din braţele
Maicii Sale, a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură
ochii mei mântuirea Ta”; a proorocit despre patimile şi răstignirea Domnului; este considerat de mulţi
ca fiind preot, asemenea lui Zaharia, cel care o primise mai înainte pe Maria când, pruncă fiind, este
adusă la Templu; despre acest Simeon vorbeşte Sf. Atanasie cel Mare în scrierea sa: „Despre aceeaşi
fire a Tatălui şi a Fiului”, Sf. Chiril al Ierusalimului în „Cuvânt la Întâmpinarea Domnului” şi Sf. Epifanie în
scrierea sa: „Învăţătură despre părinţii Legii Vechi şi ceilalţi”. Sf. Mc. SIMEON Episcopul Persiei este
prăznuit în ziua de 17 aprilie; în vremea când în Persia stăpânea Savorie, a fost episcop în cetăţile
Salic şi Ctesifon; începând prigoana împotriva creştinilor este prins şi este adus înaintea împăratului
împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania; nevoind să se supună poruncii şi să se închine soarelui,
Simeon este întemniţat; Huzdazat, famenul împărătesc, îşi mărturiseşte regretul că a ajuns la anii
cărunteţii fără a-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi este osândit la moarte prin tăiere cu sabia;
împăratul, care avea o mare slăbiciune pentru el, îi împlineşte dorinţa de a vesti poporului pentru ce
este omorât; adus pentru a doua oară la judecată, Simeon rămâne neclintit în mărturisirea lui Hristos
şi este omorât prin tăiere cu sabia, împreună cu alţi 100 de preoţi, diaconi, clerici şi simpli credincioşi;
tot acum sunt omorâţi şi cei doi preoţi Avdelae şi Anania; un bătrân, Fusic, creştin tăinuit, asistă la

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 232

 martiriul lor şi îi încurajează; este prins şi ucis în chinuri cumplite împreună cu fica sa, fecioara Askitreia;
iar peste un an este ucis şi Sf. Azad, „eunucul împărătesc cel preaiubit”, cum se precizează la Vieţile
Sfinţilor, după care prigoana împotriva oamenilor din popor încetează, fiind prinşi şi chinuiţi doar
preoţii şi episcopii. Cuv. SIMEON Stâlpnicul din muntele minunat este prăznuit în calendarul ortodox
pe 24 mai, fără a se face însă menţiunea „stâlpnicul”; Simeon este zămislit de maica sa Maria după
ce aceasta se roagă să dea naştere unui prunc de parte bărbătească; într-o vedenie de noapte
Maria primeşte încredinţare de la Sf. Ioan Înaintemergătorul că rugăciunea i-a fost ascultată şi naşte
un fiu pe care-l afieroseşte să-İ slujească lui Dumnezeu şi căruia îi pune numele Simeon; apoi, urmând
porunca primită, la vârsta de doi ani este botezat în biserica Înaintemergătorului; după botez, şapte
zile la rând copilul a rostit enigmaticele cuvinte: „Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am mamă”;
după ce este înţărcat, se hrăneşte doar cu pâine, miere şi apă, neatingându-se nici de carne, nici
de mâncare gătită la foc; tatăl său piere într-un cumplitul cutremur ce a zguduit Antiohia pe vremea
împăratului Justinian; la vârsta de cinci ani Simeon este luat de o femeie care îi cunoştea părinţii,
fericita Marta, mama copilului fiind înştiinţată în vis de Sf. Ioan Botezătorul unde se află fiul ei; Simeon
are mai târziu o vedenie în care drepţii se adună pentru Judecata Domnului Iisus; cărţile vieţii sunt
deschise, la răsărit se vedea Raiul, la apus focul Gheenei, iar Sfântul Duh îi spune: „Ascultă poruncile
şi înţelege ce vezi aici. Sârguieşte-te să placi lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de cinste, împreună
cu sfinţii şi să câştigi negrăitele bunătăţi pregătite celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”; apoi, într-o altă
vedenie un bărbat înveşmântat într-o haină albă îi spune: „Urmează-mă!”; îl duce în părţile Tiberiei,
aproape de Seleucia, aşezându-l într-un munte pustiu, lângă un sat cu numele Pilasa; povăţuit apoi
de acelaşi bărbat (un înger), Simeon urcă în vârful muntelui (ascensiunea pe munte simbolizează
urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu) unde egumenul unei mici mănăstiri, Ioan, căruia
Simeon i se artătase adesea în vedenii, vieţuia pe un stâlp; egumenul recunoaşte copilul care avea
atunci doar şase ani, monahii minunându-se cum se face că un copil atât de mic a putut străbate
prin pustietate până la ei; la vârsta de şapte ani, monahii îi zidesc un stâlp lângă cel al egumenului,
împlinindu-i astfel dorinţa de a petrece alături de părintele său duhovnicesc, Ioan Stâlpnicul; are o
vedenie în care întâlnindu-L pe Domnul Iisus, Acesta, la nedumerirea sa, răspunde: „... Eu singur am
voit să Mă răstignesc, iar tu îmbărbătează-te şi te întăreşte, răstignindu-te împreună cu Mine în toate
zilele”; viaţa în Hristos a oricărui creştin adevărat înseamnă să-şi poarte cu credinţă şi cu mulţumire
crucea, doar o neînsemnată parte din povara luată de Fiul lui Dumnezeu asupră-Şi pentru mântuirea
omului, căci aceste cuvinte le sunt adresate tuturor creştinilor, nu doar monahilor şi pustnicilor, fiecare
împlinindu-le însă după puterile proprii); îi sunt apoi descoperite nălucirile şi deşertăciunile cu care
sufletul este ademenit şi surpat în împărăţia diavolului (iubirea de argint, aurul, mărgăritarele, muzica,
petrecerile cu fluiere şi trâmbiţe, femeile frumoase, duhurile vicleşugului, lenevirii), şi prin ce mijloace
se sârguiesc să ispitească sufletul; fericitul Simeon învaţă să le alunge pe toate cu semnul Sfintei Cruci
şi a primit putere asupra duhurilor necurate atunci când, chemând numele lui Hristos, are viziunea
unei biserici unde patriarhul îi spune, turnându-i mir pe cap: „Cu puterea acestei ungeri vei izgoni
diavolii. Aşadar îndrăzneşte, nădăjduind spre Ziditorul, căci vrăjmaşul nu va spori nimic asupra ta şi fiul
fără delegii nu va putea să-ţi facă nici un rău”; a avut darul învăţăturii, devenind un dascăl înţelept
pentru toţi monahii; sunt relatate în Vieţile Sfinţilor mai multe viziuni prin care îi sunt dezvăluite cele
şapte ceruri, apoi Raiul, care din modul relatării apare distinct de cele şapte ceruri; fără a se insista
asupra unei teme altminteri de o covârşitoare importanţă pentru corecta înţelegere a arhitecturii
Creaţiei lui Dumnezeu, se spune că fericitul Simeon nu vede în Rai pe nimeni altcineva decât pe
Adam şi pe „tâlharul (?) cel cu bună înţelegere”; era călăuzit de înţelepciunea Sfântului Duh, care îi
dezvăluia înţelesurile adânci ale Sfintelor Scripturi; după ce este hirotonit diacon de către episcopul
Seleuciei şi arhiepiscopul Antiohiei, dorind să fie cât mai aproape de cer îi este zidit un stâlp mai înalt,
de 40 de trepte, unde petrece opt ani; are de înfruntat „un greu război trupesc” prin care Satana
caută să-l întineze cu nălucirile de peste noapte; cunoaşte trecerea părintelui său duhovnicesc, Ioan
Stâlpnicul, la cele veşnice; după moartea acestuia are în continuare numeroase viziuni ale puterilor
demonice şi angelice; se spune că rugându-se: „Doamne, Ziditorule... dă-mi de acum înainte să nu
mă mai împărtăşesc de hrana omenească cea pământească”, Domnul învoindu-Se, are o vedenie
în care este înveşmântat într-o haină luminoasă şi încununat; după aceea, până la sfârşitul vieţii a
primit doar hrană cerească adusă de sfinţii îngeri; are viziunea necazului ce avea să se abată asupra
Antiohiei, care nu după multă vreme cade sub stăpânirea Persiei; într-o altă vedenie îi este arătat un
„munte minunat, un deal înalt şi o piatră”, poruncindu-i-se să urce pe acel munte şi să se aşeze pe
acea piatră; la vremea mutării sale pe acest munte, fericitul Simeon avea doar 20 de ani; cunoscut
fiind pentru puterea rugăciunilor sale, multe suflete aflate în nevoie se rugau folosind aceste cuvinte:
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului Tău Simeon, cel ce este în
muntele cel minunat, miluieşte-ne pe noi”; cunoaşte trecerea la cele veşnice a Preasfinţitului Efrem,
arhiepiscopul Antiohiei, şi prooroceşte pedeapsa care se va abate asupra urmaşului său Domnin,
pentru nemilostivirea lui faţă de cei săraci; i s-a descoperit cutremurul ce avea să se abată din nou
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 233
 asupra Antiohiei, când multe suflete pier sub zidirile năruite; la porunca lui Dumnezeu zideşte apoi pe
Muntele Minunat o mănăstire; este hirotonisit preot de Dionisie, episcopul Seletkiei; a avut minunate
vedenii şi descoperiri dumnezeieşti; a împlinit nenumărate minuni, arătându-se în vedenie, dăruind
orbilor vederea, vindecând leproşii, izgonind dracii, tămăduind bolile şi înviind unii dintre morţi; prin el
s-a împlinit promisiunea Domnului Iisus, care spune: „Cel ce crede în Mine, va face lucrurile pe care
Eu le fac”; astfel, prin Sf. Simeon Însuşi Dumnezeu lucra în lume; a trăit până la vârsta de 75 de ani,
cunoscându-şi trecerea la cele veşnice. Sf. SIMEON cel nebun pentru Hristos şi Sf. Ioan Pustnicul sunt
sărbătoriţi pe 21 iulie; în timpul lui Iustinian, vin împreună în Ierusalim, la praznicul înălţării cinstitei şi de
viaţă făcătoarei Cruci a Domnului Iisus; văzând mănăstirile din jurul Iordanului şi spunându-şi: „Acolo
vieţuiesc îngerii lui Dumnezeu”, decid să intre în monahism şi merg la mănăstirea Sf. Gherasim; acolo
sunt întâmpinaţi de egumen, căruia venirea lor îi fusese vestită printr-o vedenie; egumenul, şovăind
să-i primească întrucât amândoi aveau părinţi în vârstă pe care îi părăseau, Ioan fiind şi căsătorit,
văzând dorinţa lor fierbinte de a-İ sluji lui Dumnezeu îi încredinţează că, pentru nevoinţele lor, Însuşi
Dumnezeu se va îngriji de bătrâneţile părinţilor; le aminteşte cuvintele Domnului către cel care,
dornic să-L urmeze, cere învoire să meargă mai întâi să îşi îngroape părintele mort: „Lasă pe cei morţi
să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino după Mine!”; tunşi în monahism, mai întâi egumenul îi trimite printre
începători, primind apoi „haina cea călugărească a chipului îngeresc”, cum atât de frumos se spune
în Vieţile Sfinţilor; egumenul, având darul vederii înainte, a cunoscut că nu vor petrece multă vreme
în mănăstire, chemaţi fiind de Dumnezeu la cea mai desăvârşită vieţuire; aşadar, decid să aleagă
viaţa pustnicească şi, pe când ieşeau din mănăstire, sunt întâmpinaţi la poartă de egumen care îi
îmbărbătează dându-le binecuvântarea; se opresc lângă Marea Moartă unde află o chilie părăsită
în care petrecuse un stareţ; sunt luptaţi de gândurile împovărătoare aduse de vrăjmaş, prin care li se
reaminteşte de cei părăsiţi, însă se liniştesc rugându-se lui Dumnezeu; sunt mângâiaţi prin vedenii,
adeverindu-li-se astfel că toţi cei dragi lor sunt ocrotiţi şi mângâiaţi de Dumnezeu; Simeon, înştiinţat
despre trecerea maicii sale la cele veşnice, se roagă să-i fie dată „bucurie şi în loc de lacrimi veselia
pregătită sfinţilor...”; se desprinde de aici înţelesul că adevărata comuniune dintre două suflete se
întemeiază şi se întăreşte îndeosebi în plan spiritual, prezenţa fizică nemaifiind neapărat necesară,
dacă despărţirea se face pentru slava şi sujirea lui Dumnezeu; Ioan este la rândul său înştiinţat că
femeia lui s-a petrecut din viaţa aceasta şi că, împreună cu maica lui Simeoan, „în loc bun s-a
rânduit”; primind poruncă de la Dumnezeu, nu din voia sa, Simeon se desparte de Ioan pentru a se
retrage în singurătate, spunându-i însă acestuia că înaintea trecerii sale la cele veşnice îl va căuta;
Simeon merge pentru început la Ierusalim, închinându-se la Sfintele Locuri, apoi petrece trei zile pe
Golgota, rugându-se să fie ferit de ispita slavei deşarte; ajungând în cetatea Edesa, un cârciumar
aspru şi nemilostiv îl ia ca slujitor; începe să se comporte ca un nebun; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate
unele dintre ciudatele sale fapte, împlinite inclusiv în biserică, unde stinge lumânările în timpul Sfintei
Liturghii şi aruncă după femei cu nuci; sub chipul nebuniei îşi ascundea viaţa sfinţită şi îngerească şi
înţelepciunea de care se împărtăşea prin harul Sfântului Duh; concomitent cu aparenta sa nebunie,
pe mulţi păcătoşi îi aduce la pocăinţă învăţându-i cu blândeţe, cu cuvântul şi cu fapta; aduce la
dreapta credinţă un vrăjitor pe care lovindu-l cu o pietricică mâna dreaptă i se usucă, tămăduindu-l
când, arătându-i-se în vis şi poruncindu-i să se lepede de meşteşugul vrăjitoresc, acesta se supune;
având darul vederii înainte, cunoaşte cutremurul ce va nărui Antiohia în vremea lui Mavrichie, dar
care va nărui şi multe clădiri din Edesa; comportându-se ca un nebun, pe cele despre care ştia că
vor rămâne nestricate le arată lovindu-le cu un bici, spunând: „Domnul îţi porunceşte să stai tare!”; a
cunoscut de asemenea ce suflete vor pieri în cutremur; mergând la şcoală şi sărutându-i pe unii
dintre elevi le spune: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!” şi nici unul dintre copii sărutaţi de
Simeon nu supravieţuieşte cumplitului cutremur; putea pătrunde în mintea omului aflându-i gândurile
tăinuite; a primit puterea de a alunga demonii cântând din fluier (?) rugăciunea lui Nicon, părintele
său duhovnicesc; reuşeşte să aducă un iudeu hulitor la Hristos; alterna momentele de aparenţă
nebunie cu fapte minunate, mulţi dintre cei care le-au cunoscut considerându-l sfânt; sunt relatate
unele dintre aceste fapte, iar un suflet dornic să sporească duhovniceşte le poate afla citind Vieţile
Sfinţilor; şi-a cunoscut de mai înainte trecerea la cele veşnice şi, aşa cum promisese, trimite vorbă ca
diaconul Ioan să-l caute în coliba sa, însă trece la Domnul înaintea venirii acestuia; este aflat mort în
coliba sa de către cetăţenii care nu-l mai întâlneau prin locurile cunoscute, şi este îngropat în locul
unde se îngropau străinii; Ioan îi găseşte mormântul, însă gol, „pentru că Domnul l-a mutat pe el, prin
sfinţii Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni”; aşa au cunoscut locuitorii Edesei că nebunul nu era de loc
nebun, întrecându-i în înţelepciune pe toţi înţelepţii acelui veac. Cuv. şi purtătorul de Dumnezeu
SIMEON Stâlpnicul este prăznuit în calendarul ortodox pe 1 septembrie, împreună cu mama sa Marta;
era fiul lui Susotion şi al Martei, din satul Sisan, în Cilicia; pruncul creştea fără a fi dat la învăţătură, însă
înţelepciunea Duhului şi-a făcut sălaş în inima sa lipsită de răutate; a fost păstor de oi, mergând la
biserică în timpul iernii; ascultând Sfânta Evanghelie şi, povăţuit de Duhul lui Dumnezeu care îi vorbea
prin gura unui bătrân înţelept vieţuind în vecinătate, se hotărăşte să părăsească lumea pentru a se
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 234
 retrage în locuri pustii, căutându-L pe Cel pe care se deprinde să-L iubească şi să-L dorească; deci,
părăseşte casa părintească şi are apoi o vedenie în care un glas îi poruncea să sape, tot mai adânc,
spunându-i în final: „Încetează, este destul! Iată, acum de voieşti să zideşti, zideşte, ostenindu-te cu
stăruinţă, căci fără osteneală nimic nu vei putea spori”; din vedenie se desprinde înţelesul că orice
edificiu duhovnicesc trebuie să se înalţe pe o temelie trainică, aşezată pe pământ bun, după ce sunt
îndepărtate „straturile” nestatornice şi lipsite de spiritualitate, acestea purtând amprenta păcatelor
cu care au fost întinate „pământurile” interioare ale sufletului, ţărâna din care Dumnezeu a zidit omul;
Simeon merge la mănăstirea unde egumen era fericitul Timotei şi stă un timp în faţa porţilor, fără a
gusta hrană sau băutură; este primit în mănăstire şi dat în grija fraţilor pentru a deprinde pravila şi
rânduiala călugărească; în puţină vreme a învăţat pe de rost întreaga Psaltire; scoţând într-una din
zile apă din fântână se înfăşoară cu funia aspră împletită din ramuri de finic, care îi intră în carne
rănindu-l; rabdă însă cu vitejie durerea şi putreziciunea care îi cuprind trupul, spunându-i egumenului
şi fraţilor: „Lăsaţi-mă pe mine ca pe un câine împuţit, că sunt vrednic de aceasta pentru păcatele
mele”, invocând cuvintele proorocului David: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut
maica mea” (Ps. 50; 6); avea pe atunci doar 18 ani; se tămăduieşte anevoie, după o îndelungată şi
grea suferinţă, însă continuă să vieţuiască ostenindu-şi şi chinuindu-şi trupul; egumenul îi porunceşte
să iasă din mănăstire, pentru a nu le fi fraţilor pricină de sminteală, căci dorind să-i urmeze exemplul şi
neputincioşi fiind, să le fie pricină de moarte; iese şi se sălăşluieşte într-o fântână secată; egumenul,
după o vedenie în care i se cere imperativ să-l caute pe robul lui Dumnezeu Simeon, îl scoate din
făntână împreună cu fraţii, readucându-l în mănăstire, unde petrece un timp; părăsind mănăstirea se
sălăşluieşte apoi într-o chilie mică săpată în muntele Taranissa, unde vreme de trei ani se nevoieşte în
singurătate; aici posteşte 40 de zile fără a gusta pâine sau apă, punându-şi rânduială ca de acum
înainte, în toate cele 40 de zile de post să petreacă fără a gusta nimic, 20 de zile stând în picioare şi
20 de zile şezând, pentru osteneală, rugându-se neîncetat; urcă mai sus pe munte şi se leagă cu un
lanţ; cercetându-l Meletie, păstorul Bisericii Antiohiei, îi spune că „omul poate să se stăpânească pe
sine şi fără obezi”, cuvinte din care se poate înţelege că mai întâi trebuie să-şi ia omul în stăpânire
puterile sufleteşti, strunindu-şi trupul pus sub ascultarea minţii şi inimii; mergând însă vestea despre
mângâierea şi tămăduirile cu care îi uşura pe cei în suferinţă, despre cuvintele şi învăţăturile sale,
Simeon era adesea tulburat de mulţimea celor ce-l căutau pentru folos trupesc şi duhovnicesc: perşi,
armeni, hispanici, britoni, italieni, ismailiteni, oameni din toate seminţiile; pentru a-şi redobândi liniştea
zideşte un „stâlp” (în fapt un mic turn) şi îşi încropeşte o mică chiliuţă; este întâiul „stâlpnic” menţionat
de istoria bisericească; se spune în Vieţile Sfinţilor că dacă primul stâlp era înalt de şase coţi, oamenii
îi zidesc unul de 12 coţi, apoi altul de 22 de coţi şi în final unul de 36 de coţi; împreună, pot fi asimilaţi
„treptelor” unui urcuş duhovnicesc pe care urcându-le Simeon se apropia pas cu pas de cele cereşti;
este căutat de Domnin, patriarhul Antiohiei, care îi urmează în scaun Sf. Meletie; se lasă ispitit de
diavolul care, disimulat în înger de lumină, vine într-un car tras de telegari focoşi, asemenea Sf. Ilie, şi îi
spune că a sosit vremea să primească din mâinile Domnului cununa sfinţeniei; evită înşelăciunea
însemnându-se cu Sfânta Cruce, iar diavolul, careta şi caii dispar; este căutat de Marta, maica sa,
căreia însă îi transmite: „Să nu mă superi acum, maica mea, că, de vom fi vrednici, în celălalt veac
ne vom vedea”; culcându-se în faţa stâlpului, femeia moare şi este îngropată de Simeon pe locul
unde şi-a dat sufletul; îi este apoi zidit un alt stâlp, înalt de 40 de coţi pe care petrece până la sfârşitul
vieţii (numărul 40 putând sugera că Sf. Simeon depăşise cele 40 de etape ale unei rătăciri prin pustiul
acestei lumi, pentru a intra astfel în „Pământul Făgăduinţei”); sunt relatate un număr de episoade
pline de învăţăminte din viaţa sfântului, din care un suflet râvnitor poate desprinde multe lucruri de
folos pentru propria sa propăşire într-un urcuş duhovnicesc către limanul mântuirii; a primit de la
Dumnezeu darul proorociei, vestind năvălirea sciţilor şi perşilor; intervine pe lângă împăratul Teodosie
pentru a reda creştinilor biserica revendicată de evrei; toată viaţa sa a fost blând şi smerit, arătând
aceeaşi dragoste pentru cei bogaţi şi pentru cei săraci, pentru stăpâni şi slugi; cu darul înţelepciunii
primit de la Dumnezeu pe mulţi i-a învăţat, aducându-i pe calea mântuirii; tămăduia bolile şi toate
suferinţele cu rugăciunea; trece la cele veşnice la peste 100 de ani, săvârşindu-se din viaţă în timpul
împăratului Leon cel Mare, în anul 460 de la naşterea Domnului; trupul neînsufleţit al sfântului a fost
găsit de Antonie, în urma unei viziuni în care Sf. Simeon îl îndeamnă să se aşeze şi să-İ slujească
Domnului în acel loc; este îngropat în biserica cea mare din Antiohia, în prezenţa unei impresionante
mulţimi, a patriarhului Martirie din Antiohia (însoţit de trei episcopi), şi a eparhului Ardaborie; pe locul
unde se afla stâlpul cuviosului s-a zidit o biserică; în fiecare an, în ziua pomenirii sale, putea fi văzută o
stea strălucitoare deaspra stâlpului, cum adeveresc mulţi scriitori bisericeşti, dar mai ales Sf. Evagrie
Scolasticul, care mărturiseşte că a văzut acea stea cu ochii lui. Sf. SIMEON Noul Teolog este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 12 octombrie; s-a născut în Galata, Paflagonia, şi a studiat în Constantinopol; s-a
pregătit pentru o carieră în avocatură şi a ocupat pentru o scurtă perioadă de timp o poziţie înaltă
la curtea împărătească; la 14 ani îl cunoaşte pe părintele său duhovnicesc, Simeon Evlaviosul; la 27
de ani intră în mănăstire şi, la recomandarea Sf. Simeon Evlaviosul, citeşte scrierile lui Marcu Ascetul,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 235
 înţelegând că mai întâi trebuie să-ţi cercetezi conştiinţa, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul; apoi că
harul Duhului Sfânt coboară în mintea şi în inima omului doar dacă împlineşte fără abatere toate
poruncile şi, în final, că rugându-se omul doar trupeşte, fără o străpungere spirituală, este ca orbul
care doar după ce-şi recapătă vederea recunoaşte în Domnul Iisus pe Fiul lui Dumnezeu; fericitul
Simeon a avut o viaţă de smerită slujire, ziua ajutându-i pe cei nevoiaşi, iar noaptea îndeletnicindu-se
cu rugăciunea; are viziunea unei lumini divine care coboară asupra lui şi îl învăluie, devenind el însuşi
lumină; rugându-se şi urcând cu mintea la ceruri, l-a văzut pe Simeon Evlaviosul, stareţul său, în
capătul unei raze de lumină mai strălucitoare decât cea dintâi, în care fusese el însuşi învăluit; la 7
ani după ce are această viziune se călugăreşte şi deprinde lepădarea de sine sporind duhovniceşte;
are însă de înfruntat zavistia fraţilor, mânaţi împotriva lui de demoni; în preajma anului 980 este numit
egumen al Manăstirii Sf. Mamas, rămânând 25 de ani în această vrednicie; a restaurat mănăstirea şi
a impus ordine în viaţa călugărilor, o disciplină monastică mai aspră, dar rău primită de fraţi; atacat
de câţiva călugări, intervine pe lângă patriarh cerând să fie trataţi cu blândeţe; prin 1005 părăseşte
funcţia de egumen numindu-l în locul său pe Arsenie; se stabileşte în aproierea mănăstirii pentru a se
dedica scrierii operelor sale teologice, dintre care unele sunt preluate apoi fragmentar şi în Filocalie;
pentru folosul monahilor, a conceput un „manual” cu „instrucţiuni”, intitulat: „Tratat despre cele trei
metode de rugăciune” şi un „Tratat despre credinţă”; a compus celebrele sale „Imnuri despre iubirea
divină”, aproximativ 70 de poeme pline de profunde meditaţii duhovniceşti; nepreţuita sa contribuţie
la lămurirea multora dintre tainele rugăciunii minţii şi luptelor duhovniceşti i-au adus supranumele de
Noul Teolog; în fapt, el nu aduce nimic nou, ci reaminteşte învăţăturile învăluite în uitare în decursul
timpului; pentru contemporani, unele dintre învăţăturile sale au fost inacceptabile, altele neînţelese,
constituind sursa conflictelor cu clerul din Constantinopol; Simeon, în final exilat din cetate, părăseşte
Constantinopolul, traversează strâmtoarea Bosfor, şi se stabileşte în vechea mănăstire a Sf. Macrina; a
adormit în pace în anul 1021; a primit darul dumnezeiesc al facerii de minuni în viaţă şi după moarte,
una fiind minunata aflare a icoanei sale; viaţa şi lucrarea i-au fost scrise de ucenicul său Nicetas
(Nichita) Stethatos. Cuv. SIMEON şi Sava, ctitorii mănăstirii Hilandar, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe
14 ianuarie; Simeon era domnitor în Serbia, femeia lui se numea Ana, iar Sava era al treilea lor copil;
nişte sfinţi părinţi venind în Serbia de la Sfântul Munte, Sava îl întreabă pe unul dintre ei, monah în
mănăstirea Rusicon, despre rânduiala monastică din Sfântul Munte; dus apoi în mănăstirea Rusicon,
sub călăuzirea stareţului va deprinde rânduiala vieţii călugăreşti, sârguinţa, cucernicia şi ascultarea
înaintea lui Dumnezeu; printr-o epistolă îşi determină părinţii să intre în monahism, vorbindu-le despre
deşertăciunea lumii, sfârşitul veacurilor, fericirea sfinţilor şi nesfârşita durere a păcătoşilor; tatăl său,
Simeon, vine în Sfântul Munte, în mănăstirea Vatoped; apoi, priveghind şi rugându-se împreună
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, le este descoperit locul unde vor zidi, pe cheltuiala lor, sfânta
mănăstire Hilandar; trecerea lui Simeon la cele veşnice a fost marcată de o negrăită, dumnezeiască
mireasmă izvorând din mormântul său; la insistenţele proiestoşilor celorlalte mănăstiri precum şi a
protosului Sfântului Munte, Sava este hirotonit mai întâi diacon, apoi preot; este adus în Tesalonic de
mitropolitul Constantie, fiind uns arhimandrit; întâlnindu-se cu împăratul Teodor I Lascaris (1204-1222)
pentru trebuinţele Sfântului Munte şi informându-l că Serbia nu are arhiereu, Cuv. Sava este înscăunat
arhiereu al Serbiei şi Peciului; punând mai întâi în bună rânduială lucrurile în mitropolie şi în eparhie,
pleacă la Ierusalim pentru a se închina la Sfintele Locuri; pe drumul de întoarcere la Sfântul Munte se
întâlneşte la Niceea cu împăratul Ioan III Vatates (1222-1254), primind în dar cinstitul lemn al Crucii,
sfinte moaşte şi vase scumpe pe care le duce la mănăstirea Hilandar; de aici revine în eparhia sa din
Serbia, unde reuşeşte să aducă la dreapta credinţă mulţi eretici, dar şi necredincioşi, împlinind multe
fapte minunate; se îmbolnăveşte şi într-o sâmbătă noaptea îşi dă sufletul în mâinile Domnului, fiind
îngropat în mănăstirea de el zidită; pentru cei ce se rugau cu credinţă la mormântul său multe minuni
s-au împlinit; în urma unei viziuni, împăratul Asan dăruieşte sfintele sale moaşte ginerelui său, Vladislav,
domnul Serbiei, fiind strămutate din Târnovo. Pe data de 10 mai este prăznuit Sf. Ap. SIMON Zilotul, de
neam din Cana Galileei; este cel la nunta căruia Domnul Iisus Hristos împlineşte minunea transformării
apei în vin; lăsându-şi casa şi nunta Simeon Îl urmează pe Hristos, iar pentru râvna sa deosebită este
supranumit Zilotul (zelosul); este numărat în ceata ucenicilor Domnului Iisus, unul dintre cei 12 Apostoli;
după ce la Cincizecime primeşte Sfântul Duh coborât în forma unor limbi de foc, asemenea celorlaţi
Apostoli, Îl va propovădui pe Domnul Iisus Hristos în Mauritania, Africa şi Britania; aici va fi este răstignit
de necredincioşi. Sf. SIMEON Metafrast este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 9 noiembrie; s-a născut în
Constantinopol în anul 886, în timpul domniei dreptului împărat Leon; pentru înţelepciunea şi viaţa sa
îmbunătăţită s-a bucurat de multă cinste la curtea imperială, fiind înălţat la vrednicia de magistru şi
logofăt; împreună cu generalul Imerie este trimis să negocieze cu arabii, care năvălind în Creta
prădaseră multe sate şi oraşe; au poruncă să-i supună cu forţa armelor, sau de bună voie; pe arabii
din Creta reuşesc să-i determine să se supună acceptând să plătească tribut împăratului; Simeon,
neavând însă înclinaţii pentru viaţa ostăşească, solicită de a părăsi curtea imperială pentru a putea
intra în monahism, iar împăratul acceptă cu mâhnire, împlinindu-i dorinţa aprins exprimată; Simeon a
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 236
 scris Vieţile Sfinţilor, mergând în diferite locuri şi cercetând izvoarele personal, sau informându-se prin
trimişi, tălcuindu-le apoi în frumoase şi dulci cuvinte, pentru aceasta primind supranumele Metafrast.
 SINA/SINAI - nume de origine persană, pătruns în onomastica românească pe filieră bizantină; Σινá =
munte; este numele uneia dintre mănăstirile de referinţă din spaţiul ortodox, cea de pe muntele Sinai;
numele sugerează poate vocaţia purtătorului pentru monahism; urcuşul pe munte a reprezentat în
toate cultele şi tradiţiile spirituale ale omenirii un simbol al evoluţiei spiritului; prin înălţare sufletul se
desparte, se îndepărtează de o realitate dominată de materialitate, pentru a se dedica devenirii sale
spirituale, duhovniceşti, revenirii la origini, în casa de unde a căzut, acolo unde, încă neîntinat de
păcate, petrecea împreună cu Părintele său Ceresc în Rai; muntele este un avânt către înălţimile
eterice ale Creaţiei, către lumile angelice, unde raţiunile inteligibile, rostite de Cuvântul prin care întru
început toate s-au făcut, se regăsesc neîntinate, necorupte, model absolut al acelei desăvârşiri către
care toată firea tinde şi unde doar omul mântuit, îndumnezeit, o poate readuce; ca nume de botez,
nu este întâlnit în prezent pe meleagurile româneşti.
 SINCLITICHIA - din greacă: Συνγχλητιχός = senator, nume sugerând un destin fast al purtătorului într-o
ierarhie socială, dar inexistent în onomastica românească. Sf. Cuv. SINCLITICHIA este prăznuită pe 5
ianuarie; s-a născut în Macedonia şi nu s-a căsătorit, slujindu-i Mirelui Hristos; a fost ucenica fericitei
Tecla; a biruit ispitele vrăjmaşului printr-o viaţă aspră, mâncând pâine de tărâţe şi apă, înarmându-se
cu credinţa şi rugăciunea; întrebată fiind cum se poate mântui omul, spunea: „Fiicelor, toţi şi toate
ştim a ne mântui, dar pentru a noastră nepăsare ne lipsim de mântuire. Se cade mai întâi a păzi cele
cunoscute prin darul Domnului, adică: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată virtutea ta şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”; această poruncă este începutul legii şi împlinirii darului; vorbeşte
apoi despre urcuşul duhovnicesc, care nu trebuie niciodată neglijat, despre cumpătare, priveghere,
despre lupta aspră cu desfrânarea ce trebuie biruită, despre înţelepciunea care, odată dobândită,
nu trebuie să nască în mintea şi în inima omului gânduri deşarte şi trufie; apoi despre cursele întinse
de vrăjmaşul mântuirii omului şi despre cum pot fi recunoscute şi evitate prin blândeţe şi înţelepciune;
numeşte apoi faptele nevoitorului, postirea, culcarea pe jos, sărăcia de bună voie, lepădarea banilor
şi averilor, amintind cuvintele Mântuitorului: „Du-te, vinde averile tale împarte banii săracilor şi vino
după Mine”; spune că biruinţa se dobândeşte îndeosebi când sufletul nu se ataşează de lucruri ce-i
pot fi răpite: casă, veşminte, averi, animalele din gospodărie, copiii(!!!); şi identifică iubirea de arginţi
ca fiind ispita cel mai greu de depăşit pe calea către mântuire; aminteşte apoi nevoia suportării cu
răbdare a tuturor necazurilor şi suferinţelor ce se abat asupra omului cu voia lui Dumnezeu, citând din
Sf. Scriptură: „În necaz m-ai întărit pe mine”; şi: „Ocară a aşteptat sufletul meu”; şi iarăşi: „Tot capul
este în durere şi toată inima în întristare”; vorbeşte apoi despre nevoia curăţirii „vasului”, lepădarea
tuturor ataşamentelor şi gândurilor necuvioase, căci „nu se cade a pune vin nou în oale vechi”; este
necesară multă atenţie pentru a se feri sufletul de loviturile şi ispitele venite prin lucrarea duhurilor
necurate, ca şi de întinăciunea propriilor gânduri; şi cea mai puternică armă cu care vrăjmaşul luptă
sufletul este mândria, ispitindu-i pe cei ce au reuşit să biruie lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginţi şi
toate cele asemenea; smerenia trebuie să însoţească urcuşul duhovnicesc şi orice biruinţă în lupta cu
patimile; mândria se învinge cugetând la dumnezeieştile cuvinte: „eu sunt vierme, nu om”, sau: „eu
sunt pământ şi cenuşă”, sau cum spune proorocul Isaia: „Toată dreptatea omului este ca o cârpă
lepădată”; condamnă deznădejdea, ce opreşte sufletul din avântul său către cele de sus; vorbeşte
apoi despre dragoste, suprema împlinire a fiinţei umane, când sufletul primeşte cu adevărat chipul şi
asemănarea cu Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire, şi aminteşte cuvintele din Evanghelie: „Dacă
dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător”, găsind în mânie contrariul iubirii:
„Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”; există însă şi între cele rele o diferenţiere, în
funcţie de efectele produse, căci mânia, dacă tulbură doar sufletul, fără a se răsfrânge prin fapte
asupra semenilor (clevetire, zavistie, loviri, etc.), mult mai lesne poate fi stinsă; aminteşte aici cuvintele
Domnului: „Să nu apună soarele în mânia voastră”; alături de vorbirea de rău, care pe lângă răul ce-l
aduce în lume întinează prin gânduri rugăciunea, identifică zavistia şi întristarea, care pot tulbura
sufletul şi doar plecând urechea şi ascultându-i pe cei ce-şi vorbesc semenii de rău; căci se spune în
Psalmii lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam”; aminteşte şi porunca cea nouă, iubirea vrăjmaşilor,
venind şi întregind porunca iubirii de sine şi a aproapelui; viaţa omului se deapănă între două stări:
bine şi rău; sunt suflete ce petrec într-o desăvârşită răutate, altele într-o stare de mijloc, oscilând între
bine şi rău, sporind treptat în bine, şi cei desăvârşiţi, care s-au lepădat definitiv de rău; mai zice apoi
un lucru care pare a intra în contradicţie cu poruncile evanghelice: când sufletul este pătruns de
adevărata dragoste pentru semeni, dar şi pentru întregul univers, milostenia este de prisos, întrucât
milostenia este doar începutul iubirii; pomeneşte de „curăţenia sărăciei”, căci sufletul nu se poate
avânta către Dumnezeu împovărat de bunuri şi posesiuni lumeşti; „Iată, toate le-am lăsat şi am urmat
Ţie”, spune înţeleptul, după povăţuirea Sf. Ap. Petru şi Pavel, care spuneau: „Argint şi aur nu am”; cel
sărac pentru Dumnezeu, neavând nimic, nu poate face milostenie decât cu bunuri duhovniceşti;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 237
 Cuv. Sinclitichia face apoi distinctie între sufletele care, ataşate lumii, se nevoiesc slujind şi cei care,
biruind lumea asemenea Domnului Iisus, se eliberează, pătrund în casa Domnului devenind din robi
(slugi) fii; însă asupra ambelor „cete” stăpâneşte Domnul Iisus Hristos; identifică în „nevoie” una dintre
cele mai insidioase şi greu de identificat şi depăşit ispite, căci abate sufletul de pe cale împuţinându-i
nevoinţele şi punând în locul lui Dumnezeu Norocul, căci: „Zis-a cel fără de minte în inima sa, nu este
Dumnezeu”; insistă că răul pătruns în lume nu este lucrarea lui Dumnezeu; dacă cineva este lacom,
sau desfrânat prin naştere, nu lui Dumnezeu trebuie să-İ impute căderea sa, căci răul a pătruns şi a
întinat lucrarea lui Dumnezeu prin faptele celui rânduit să stăpânească peste întreg pământul; omul
trebuie deci să se lepede de tot ceea ce a devenit după cădere, potrivit cuvintelor Domnului:
„Dacă nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumenzeu”; mai spune că toate cele
deprinse în lume trebuie lepădate, pentru a putea aşeza în minte şi în inimă piatra de temelie pe
care să zidească apoi omul duhovnicesc; multa vorbire poate surpa sufletul în rătăciri păgubitoare;
pe pământ, spune Cuv. Sinclitichia, omul este ca „într-un al doilea pântece de mamă”; aici, pe
pământ, omul este lipsit de cele cereşti, de aceea trebuie să se nască din nou, să urce cu mintea şi
inima scara duhovnicească lepădând povara bunurilor agonisite în această viaţă, fie că sunt averi,
fie că sunt cunoştinţe acumulate contemplând şi explorând lumea; lepădând îndulcirile acestei lumi
efemere, sufletul trebuie să se întoarcă şi să-L caute pe Dumnezeu, pe care aflându-L la finele unui
periplu iniţiatic ce acoperă întreaga sa viaţă să-L poată numi Tată; înţelepciunea acestei lumi nu este
rea, dacă va conduce sufletul către limanul mântuirii, către viaţa veşnică alături de Domnul Iisus,
suind scara duhovnicească; aminteşte apoi că mărturisirea adevărului de care s-a împărtăşit trebuie
numaidecât asumată şi întărită prin fapte, punând întotdeauna sufletul înaintea trupului, căci: „Pe
cât omul nostru din afară (trupesc) se strică, pe atât cel dinlăuntru (sufletesc, duhovnicesc) se
înnoieşte”; spune că trei sunt ispitele prin care vrăjmaşul mântuirii surpă sufletul: pofta, întristarea şi
dezmierdarea; pofta poate fi strunită de suflet, dezmierdarea de trup, iar întristarea de amândouă;
găseşte în stăpânirea puterilor sufleteşti mijlocul prin care pofta şi întristarea pot fi stăpânite când
omul nu mai are capacitatea de a se smulge, doar prin puterile proprii, din mrejele întinse de
vrăjmaş; în viaţa de obşte Cuv. Sinclitichia consideră că mai bună este ascultarea decât pustnicia,
despre care afirmă că poate fi inspirată de Dumnezeu, dar şi de diavol; în viaţa de obşte monahul se
leapădă de sine, nu mai este preocupat de ale sale, ci de treburile Bisericii şi ale obştii; în mănăstire
slava lumească este înlocuită de ocară, îndestularea de post, mândria de smerenie; greşelile se
plătesc în lume cu închisoarea, iar în mănâstire prin zăvorâre, retragerea de bună voie în singurătate;
către vârsta de 80 de ani cuvioasa se îmbolnăveşte de plămâni şi nu mai poate vorbi, iar timp de 40
de zile pătimeşte de o cumplită inflamare a cavităţii bucale, „încât nimeni nu se putea apropia de
ea... din pricina mirosului celui greu de suferit”; în preajma trecerii sale la cele veşnice, are viziunea
unei mulţimi de îngeri, într-o lumină strălucitoare, aproape de porţile Raiului; şi-a cunoscut trecerea la
cele veşnice cu trei zile înainte.
 SINESIE - din greacă; Σινέσιος, după unele interpretări având înţelesul: gropar; poate sugera un destin
prin care purtătorul acestui nume se desparte de trecut; nume dispărut din onomastica românească.
 SINETOS - din greacă; συνέτοσ = inteligent; nume inexistent în onomastica românească actuală.
 SINOD - numeşte o formă de organizare a Ierarhiei Bisericeşti având funcţie de decizie; este amintit
aici doar întrucât a fost folosit, o vreme, ca nume creştin de botez; dispărut de mult din uz.
 SIONIE - se face referire la muntele Sion; poate avea legătură cu sionismul, mişcarea naţionalistă
apărută la sfârşitul sec. XIX în rândurile burgheziei evreieşti din tările europune, şi care şi-a propus
întemeierea unui stat naţional evreiesc pe teritoriul Palestinei, obiectiv realizat după război, prin
acordul marilor puteri; este menţionat doar întrucât se regăseşte ca nume de botez în arhivele de
stare civilă ale secolului XIX, însă nu are relevanţă din perspectivă creştină; este oricum ieşit din uz.
 SIRA/SIRUL - denumeşte etnia cuiva, sirian; pătruns în onomastica română pe filieră grecească: Συρία;
aminteşte originea multor creştini îmbunătăţiţi ai primelor veacuri, printre care Sf. Efrem Sirul; nume
ieşite de ceva vreme din uz. Sf. Mc. SIRA fecioara din Persia este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de
24 iulie; a fost rudă cu Sf. Maria Golinduhia; s-a născut în cetatea Hirhaselevcos, în Persia, în timpul
domniei lui Hosroe cel bătrăn; tatăl ei, Mavit, slujitor idolesc şi mare vrăjitor, cunoscător al învăţăturilor
lui Zoroastru, ura creştinii, căutând să-şi ferească fiica de influenţa şi contactul cu fecioarele creştine,
căci creştinismul începuse să se răspândească în Persia; de la părintele ei Sira a deprins practicile
vrăjitoreşti, slujind o vreme la aducerea jertfelor pe altarul zeilor păgâni; cunoaşte apoi câteva femei
sărace, de la care află despre Domnul Iisus Hristos; pentru a afla mai multe, începe să frecventeze în
taină bisericile creştine; ascultând învăţăturile şi luând aminte la rânduiala slujbelor bisericeşti începe
să urmeze învăţăturile primite, postind şi strunindu-şi pornirile trupului; întâlnindu-se şi cu alte femei
creştine află despre naşterea minunată a Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea Domnului Iisus,
despre patimile, moartea, Învierea şi Înălţarea la cer a Mântuitorului lumii, Domnul Iisus Hristos, despre
înfricoşata judecată, răsplătirea drepţilor şi chinurile păcătoşilor; îşi tăinuia credinţa, căci încă nu se
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 238
 pătrunsese de cuvintele apostolului: „Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire”; fiind apoi încercată de o boală trupească, se vindecă atingându-se de veşmintele
preoţilor; se gândeşte să se boteze şi este tulburată de diavol, alungându-l însă cu semnul Crucii; are
apoi o vedenie prin care i se vesteşte că va sorbi din paharul patimilor pentru Hristos; fraţii şi rudele
înţeleg, din comportamentul ei, că este atrasă de credinţa creştină; intrând în cele 40 de zile de post,
are o vedenie în care fraţii şi părintele său sunt aruncaţi în gunoi şi noroi, în vreme ce dintr-o altă
încăpere scăldată în lumină o mulţime de oameni luminoşi o cheamă să li se alăture; merge la
episcop şi, relatându-i vedenia, îşi exprimă dorinţa de a fi botezată; episcopul nu îndrăzneşte însă s-o
boteze, temându-se de represaliile familiei foarte influente din care făcea parte, sfătuind-o ca mai
întâi să se mărturisească tatălui şi rudelor şi, dacă va rămâne neclătinată în credinţă, se va învrednici
să primească Sfântul Botez; tatăl şi rudele insistă cu vorbe meşteşugite, cu promisiuni şi rugăminţi s-o
întoarcă de pe calea aleasă, însă sfânta rămâne neclătinată în credinţă; neputând-o convinge, este
dată mai marelui vrăjitorilor, Mavit, pentru a fi judecată; mărturisindu-l pe Hristos, judecătorul, care nu
avea nici o cunoştinţă despre creştinism, cheamă episcopul pentru a verifica dacă afirmaţiile sfintei
sunt în deplin acord cu învăţătura lui Hristos, iar episcopul recunoaşte în spusele muceniţei adevărul
creştin; revenind în casa părinţilor, Domnul o mângâie şi o întăreşte prin arătări îngereşti, fiind instruită
ce să le răspundă păgânilor judecători; în viziuni de taină primeşte învăţătură de la prooroci, Moise,
Ilie, Sf. Ap. Petru şi alţi sfinţi; venind în cetate un dregător puternic, cu numele Daru, muceniţa este din
nou supusă judecăţii; este luată din casa părintească, chinuită, legată şi întemniţată; împovărată cu
o greutate de fier, este aruncată într-o groapă, unde peste 15 zile este aflată încă vie; este din nou
întemniţată dar, neputând-o determina să lepede credinţa în Hristos, este dusă în cetatea Acvac,
încredinţată eparhului şi dată în paza unor evrei; sunt relatate în continuare multele pătimiri în urma
cărora muceniţa se îmbolnăveşte; împotrivindu-se şi refuzând să se lepede de Hristos, în final este
sugrumată, iar trupul ei, aruncat afară din cetate pentru a fi hrană fiarelor sălbatice, este luat în taină
de creştini şi îngropat cu cinste.
 SISINIE - prenume frecvent în perioada veche, dar ieşit în prezent din uz. Sf. Mc. SISINIE diaconul este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi împreună cu dânsul toţi cei ce au mucenicit alături de Sf. Mc.
Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 SISOE - nume ce face parte din onomastica creştină, bine reprezentat prin sfinţi şi martiri, dar care nu
mai este folosit în prezent la botezul pruncilor. Cuv. SISOE cel Mare este prăznuit pe 6 iulie; a petrecut
în nevoinţe pustniceşti în Egipt, în pustietatea muntelui unde s-a nevoit şi Cuv. Antonie cel Mare; este
amintită minunea prin care readuce la viaţă copilul unui mirean care îl căuta pentru binecuvântare;
întrebat de fraţi care este durata pocăinţei, pentru a fi primită de Dumnezeu, spune că dacă omul se
pocăieşte din tot sufletul, trei zile sunt pe deplin îndestulătoare pentru a primi iertare; consideră că
importantă este starea în care se găseşte sufletul în momentul trecerii la cele veşnice, în păcate sau
curăţie; neştiind însă momentul trecerii peste pragul morţii, bine este ca întotdeauna omul să fie liber
de păcate; când s-a apropiat ceasul trecerii sale la Domnul, s-a luminat la faţă fiind întâmpinat, cum
însuşi mărturiseşte în faţa fraţilor, de Părintele Antonie, de ceata apostolilor şi de sfinţii îngeri, cărora le
cerea să-i mai fie îngăduită o vreme pentru a pune „început bun” pocăinţei -spre stupefacţia fraţilor,
care cunoşteau viaţa sa îmbunătăţită şi darul facerii de minuni de care se împărtăşise.
 SIXT - nume preluat de episcopii Romei, numiţi şi papi; după unele păreri, numele sixt a fost preferat
datorită semnificaţiei acestuia atât în greacă, cât şi în latină (?). Sf. SIXT episcopul Romei, împreună
cu tot clerul, precum şi Lavrentie (Laurenţiu) arhidiaconul, sunt cinstiţi pe 10 august (vezi Laurenţiu)).
 SMARAND - nume cu numeroase variante, precum Smaragd, Smaragda, având la baza asocierea
cu piatra preţioasă de culoare verde, numită smarald, răspândite odinioară în onomastica creştină
românească, dar ieşite azi din uz. Sf. Mc. SMARAGD este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie, unul
dintre creştinii martirizaţi împreună cu Sf. Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 SOFIA - din greacă; Σοφία = înţelepciune; face referire la ultimele etape ale evoluţiei duhovniceşti,
când sufletul omului se deschide pentru a se împărtăşi de înţelepciunea Duhului; purtătorilor acestui
nume le este înscrisă în destin posibilitatea dobândirii acelei cunoaşteri care poartă sufletul dincolo
de graniţele lumilor create, putându-se împărtăşi de înţelepciunea Cuvântului; este un nume care
implică o mare responsabilitate, căci prin înţelepciunea purtătorului acestui nobil nume multe suflete
pot fi conduse către limanul mântuirii; înţelepciunea, Sofia, nume destinat la origine părţii femeieşti,
nu-i este însă interzis părţii bărbăteşti: SOFIAN; prin măreaţa catedrală Sfânta Sofia din Constantinopol
este numele simbolului creştinismului oriental; nume încă prezent în onomastica românească, dar
care iese treptat din uz, cedând în faţa unor nume de provenienţă occidentală, fără nici o legătură
cu spiritul ortodoxiei. Sf. Mc. SOFIA este prăznuită pe 17 septembrie (vezi Sf. Mc. Elpis).
 SOFONIE - din ebraică: Zephania, cu sens necunoscut; nume abandonat în prezent. Pe 3 decembrie
este prăznuit Sf. Prooroc SOFONIE; era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon, avându-i ca
strămoşi pe Amoria şi Ezechia; i-au fost descoperite tainele lui Dumnezeu; a proorocit despre pustiirea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 239
 şi dărâmarea Ierusalimului, despre împrăştierea evreilor printre neamuri şi venirea lui Hristos; a murit şi a
fost îngropat în casa sa.
 SOFRONIE - din greacă; σώφρον = cu spirit sănătos, înţelept, autocontrol; defineşte un suflet care a
reuşit să-şi ia în stăpânire facultatea raţională, deschizându-se pentru a se împărtăşi de înţelepciunea
lui Dumnezeu; câtă vreme petrece în lume, sufletul omului se nevoieşte să dobândească acea divină
înţelepciune prin care Legea, Cuvântul lui Dumnezeu, să-i devină parte a firii, întreaga sa fiinţă să se
pătrundă de Adevărul ce-l va lumina, descătuşa, eliberându-l din robia trupului, deschizându-i porţile
cerului; numele este ieşit din uz, se mai regăseşte doar la persoanele în vârstă. Sf. SOFRONIE Patriarhul
Ierusalimului este prăznuit în ziua de 11 martie; s-a născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi, Mira
şi Plintos; a studiat filosofia şi ştiinţele din vremea sa împărtăşindu-se de înţelepciunea „cea dinafară”,
dar şi de înţelepciunea duhovnicească; a deprins pentru început filosofia, fiind numit „sofist”, termen
care în antichitatea precreştină nu avea caracterul peiorativ, depreciativ din prezent, ci era atribuit
celor care, prin studiu, filosofie, retorică, politică, dobândeau acea înţelepciune (Sofia) asociată lumii
acesteia, pământeşti, interpretând şi căutând explicaţii raţionale pentru evenimentele şi fenomenele
ce definesc lumea, universul şi societatea; dacă înţelepciunea lumii a aflat-o Sofronie în filosofie şi
ştiinţă, înţelepciunea duhovnicească i s-a dezvăluit în mănăstirile şi sihăstriile prin care a colindat;
ajungând în Ierusalim intră în obştea păstorită de marele Teodosie, ucenicind sub călăuzirea unui
monah îmbunătăţit, preotul Ioan (cu numele Moscu şi Evirat); cercetând împreună cu acesta vieţile
sfinţilor din mănăstiri şi ale anahoreţilor au întocmit două scrieri, Limonariul şi Grădina de flori, valoarea
celei din urmă fiind atestată la cel de-al VII-lea Sinod; părăsind Palestina ameninţată de perşi, preotul
Ioan şi Sofronie merg în Antiohia; năvălirile persane tulburând pacea în multe părti ale imperiului (Siria,
Fenicia, Palestina), au silit monahii din mănăstiri şi pustnicii să-şi părăsească locurile, refugiindu-se în
părţile unde puterea persană nu-i putea ajunge; acum este luat în robie patriarhul Ierusalimului şi este
confiscat cinstitul lemn al de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului Iisus; din Antiohia, unde redactează
Limonariul, alungaţi de războaiele cu perşii, cei doi se refugiază în Egipt, în cetatea Alexandriei; aici
Sofronie intră în monahism, fiind călugărit de dascălul său, preotul Ioan; ca monah, luptă alături de
Ioan împotriva ereziei lui Sever, contribuţia lor fiind bine apreciată de patriarhul Alexandriei, Ioan cel
Milostiv; tot aici scrie despre minunile Sfinţilor Chiril şi Ioan; întrucât perşii ameninţau Alexandria, fug în
Constantinopol împreună cu patriarhul Ioan cel Milostiv, care pe cale se îmbolnăveşte şi moare în
cetatea Amatunta; după îngroparea patriarhului, Sofronie şi Ioan merg la Roma, unde bătrânul Ioan
preotul, dascălul său, trece la Domnul; după dorinţa sa, este adus de Sofronie în Ierusalim şi înfropat
în mănăstirea lui Teodosie; Heraclie (610-641) învinge apoi oştile persane şi readuce lemnul Crucii şi
pe patriarhul Zaharia în Ierusalim, potrivit înţelegerii cu Hosroe, împăratul Persiei; Zaharia moare după
puţină vreme şi îi urmează Modest, care după doi ani trece şi el la Domnul, iar Sofronie este înscăunat
patriah al Ierusalimului; din poziţia de patriarh combate erezia monotelită, care afirmă că în Domnul
Iisus, aparte de cele două firi ale Sale, dumnezeiască şi omenească, lucrătoare este o singură voie;
erezia monotelită a fost susţinută de Chir, patriarhul Alexandriei, Piros şi alţii cărora, ca patriarh al
Ierusalimului, Sofronie li se împotriveşte; năvălind mahomedanii, împresoară cetatea Ierusalimului şi o
ocupă după ce, consimţind să nu atace Biserica lui Dumnezeu, porţile cetăţii le sunt deschise; însă nu
după multă vreme încep persecuţiile împotriva creştinilor; în acest context istoric Sofronie va trece la
cele veşnice. Pe 21 octombrie este prăznuit Sf. SOFRONIE Mărturisitorul de la Cioara-Sebeş, împreună
cu alţi patru sfinţi români din Ardeal: Cuv. Mărt. Visarion, Sf. Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărt. Ioan din Galeş şi
Moise Măcinic din Sibiel, cinstiţi pentru mărturia lor ortodoxă şi moartea lor martirică; Sofronie a intrat
în monahism într-una din sihăstriile din Ţara Românească; se întoarce în satul natal în anul 1756 şi
întemeiază o mică sihăstrie, Schitul Cioara; împreună cu câţiva ucenici cutreieră satele din Ardeal
îndemnând credincioşii să nu se lepede de ortodoxie; este prins, întemniţat şi bătut, dar eliberat din
temniţă îşi reia apostolatul prin satele Ardealului; este iar prins şi chinuit; în data de 14 februarie 1761
este eliberat la rugăciunile credincioşilor; convoacă la Alba Iulia un „mare sobor”, cerând egalitate
în drepturi pentru români, iar pentru creştinii din Ardeal cere un episcop ortodox; după ce dorinţa îi
este îndeplinită, se retrage la mănăstirea Curtea de Argeş unde după puţină vreme trece la cele
veşnice; este canonizat în 1955 ca sfânt mărturisitor, împreună cu cei pomeniţi mai sus.
 Sf. Mc. SOLOHOV şi cei împreună cu dânsul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 17 mai; a trăit în timpul
când împărat era Maximian; era de neam egiptean, creştin, ostaş sub comanda tribunului Campan;
primind poruncă să aducă jertfă zeilor, Solohov, împreună cu alţi doi ostaşi, Pamfamir şi Pamfalon, se
mărturisesc creştini; sfinţii Pamfamir şi Pamfalon sunt bătuţi, chiniuţi şi trec primii la Domnul; Solohov,
chemând cu îndrăzneală numele Domnului, Campan porunceşte să i se descleşteze gura cu sabia
pentru a-i turna pe gât din vinul adus jertfă zeilor; mucenicul rupe fierul sabiei cu dinţii şi, preamărind
numele lui Hristos, din cer se aude un glas încurajându-l şi întărindu-l; este chinuit, dar nu se leapădă
de Hristos; Campan îi înfige o trestie ascuţită în ureche şi, crezându-l mort, ostaşii pleacă lăsându-l pe
loc; slăbit de munci, este ridicat de creştini şi dus în casa unei văduve; se întremează gustând puţină

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 240

 pâine şi apă şi îi sfătuieşte să rămână nestrămutaţi în mărturisirea credinţei în Domnul Iisus Hristos; îşi dă
apoi cinstitul suflet în mâinile Domnului.
 SOLOMON - din ebraică; Shēlōmōh; din shalom = pace, pacific, norocos; este numele regelui sub a
cărui domnie a fost construit templul din Ierusalim; sugerează un suflet având înscrise ca elemente de
destin capacitatea de a aduce pacea şi armonia în relaţiile cu semenii, beneficiind şi de ajutorul lui
Dumnezeu; din perspectiva ultimei semnificaţii este perceput ca element de destin favorabil împlinirii
propriilor dorinţe; nume rar folosit în prezent.
 Sf. Mc. SOSIE diaconul este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 21 aprilie (vezi Sf. Sfinţit Mc. IANUARIE,
episcop de Benevent).
 Sf. Mc. SOZONT este prăznuit pe data de 7 septembrie; a trăit în Licaonia, în vremea când Maximian,
ighemonul Ciliciei, vine în cetatea Pompeiopol; a fost păstor de oi, răspândind învăţătura creştină
printre ceilalţi păstori, pe mulţi aducându-i la credinţa în Hristos, asemenea apostolilor; are o vedenie
prin care este chemat la muceniceasca nevoinţă; îşi lasă oile şi vine în cetatea Pompeiopol; intrând
în templu sfărâmă idolul şi împarte aurul la săraci; nevoind însă ca altcineva să pătimească pentru
stricarea idolului, se predă şi este chinuit până îşi dă sufletul în mâinile Domnului; trupul este aruncat în
foc, însă o ploaie cu tunete şi fulgere îl stinge, peste trupul neatins de flăcări strălucind noaptea o
lumină cerească; îngropat de creştini, multe suflete împovărate sau în suferinţă şi-au aflat alinarea la
rugăciunile sale; când prigoana a încetat, la mormântul lui s-a zidit mai târziu o biserică.
 SPIRIDON - din greacă; Σпυρίδον; σпυρις-ίδος = paneraş de pâine; pâinea este, pentru creştini, hrana
rânduită sufletului câtă vreme petrece în trup; pe lângă pâinea de grâu, hrana necesară trupului,
omul, fiinţa umană compusă din pământ (trup) şi suflare de viaţă primită de la Dumnezeu (suflet), are
însă trebuinţă şi de o hrană spirituală, duhovnicească, energiile divine necreate prin care să-şi susţină
în fiinţă cea de-a doua componentă a firii, şi aceasta o primeşte, câtă vreme sălăşluieşte în trup, de
la Dumnezeu; „purtătorii” acestor energii divine, „pâinea” cu care se hrăneşte sufletul, sunt cei ce
primesc la botez numele Spiridon; în aceste paneraşe, dacă purtătorii numelui au înţelepciunea de
a-şi înţelege şi accepta menirea, poate găsi un suflet însetat de adevăr şi de viaţă hrana ce-l va
susţine în fiinţă şi în vremea petrecerii în trup, până ce vor deveni ei înşişi purtători de Hristos, când
Duhul coboară şi Se sălăşluieşte în inima lor; nume rar folosit în prezent, poate şi întrucât tot mai puţine
suflete înţeleg că rostul, destinul omului în universul Creaţiei este să chivernisească energiile revărsate
cu îmbelşugare de Dumnezeu, pâinea divină în lipsa căreia lumea înfometează şi piere. Cuv. Părinţi
SPIRIDON şi Nicodim, prescurarii de la Pecerska, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 31 octombrie; Cuv.
Spiridon era un suflet simplu şi neînvăţat, sătean; a intrat în mănăstirea Pecerska nevoindu-se ca
simplu monah, fără a cunoaşte Scriptura; deşi înaintat în vârstă, în scurtă vreme reuşeşte să înveţe
întrega Psaltire pe de rost; pentru cucernicia sa Pimen egumenul îi încredinţează coacerea prescurii;
se spune că aprinzând odată cuptorul s-a aprins acoperişul casei; acoperind gura cuptorului cu
mantia şi alergând să ceară ajutor, la întoarcere s-a văzut că mantia cuviosului nu se aprinsese; a
slujit obştea, împreună cu ajutorul său, Nicodim, vreme de 30 de ani. Sf. Ier. SPIRIDON făcătorul de
minuni, Episcopul Trimitundei este prăznuit pe 12 decembrie; s-a născut în insula Cipru dintr-o familie
de oameni simpli; în copilărie a fost păstor de oi; s-a căsătorit şi a avut mai mulţi copii; murindu-i soţia,
s-a dedicat apărării şi ajutorării celor în restrişte, învrednicindu-se de darul facerii de minuni; a fost ales
episcop al Trimitundei, o cetate vestită din Cipru; în timpul domniei marelui Constantin şi a fiului său
Constantie aduce cu rugăciunea ploaia binefăcătoare în vreme de secetă; sunt amintite un număr
de fapte minunate împlinite de Sf. Spiridon în timpul vieţii, printre care năruirea hambarului unui om
nemilostiv şi îndestularea unui sărac; preface un şarpe într-un bulgăre de aur cu care un nevoiaş îşi
cumpără cele de trebuinţă în vreme de foamete; izbăveşte cu sfătuirea o femeie desfrânată, pe
care o face să ia calea cea dreaptă; participă la Sinodul întrunit la porunca marelui Constantin
împotriva ereticului Arie, unde reuşeşte să aducă la dreapta credinţă un mare filosof peripatetic
susţinător al ereziei ariene; moare fiica sa Irina şi, negăsindu-se „un odor de aur” dat ei spre păstrare
de o femeie, merge la mormânt şi, întrebând-o pe fiica sa unde a ascuns „odorul”, aceasta revine la
viaţă, îl lămureşte, după care sfântul îi spune: „Dormi de acum, fiica mea, până când te va deştepta
...Domnul tuturor, la învierea cea de obşte”; printr-o viziune îi este descoperită suferinţa împăratului
Constantin şi, venind în Antiohia, atinge veşmintele împăratului, iar acesta se tămăduieşte; sfântul nu
primeşte aurul ce-i este oferit ca răsplată pentru miraculoasa vindecare a împăratului, pe care însă îl
roagă să scutească preoţii, diaconii şi tot clerul bisericii de toate dările datorate vistieriei imperiale; .
Spiridon învie cu puterea rugăciunii fiul mort al unei femei; mergând într-un sat numit Eritra, în vremea
secerişului, îi cere unui diacon să facă o scurtă rugăciune; lungindu-se şi mândrindu-se cu glasul său,
sfântul îi porunceşte cu asprime: „Taci!” şi diaconului îi este legată limba nemaiputând rosti nici un
cuvânt; întâmplându-se ca la o Vecernie în biserică să fie doar slujitorii bisericeşti şi nimeni din popor,
răspunsurile sunt date de o voce răsunând din înălţime; pentru a nu fi nevoit să înceteze cântarea
Vecerniei, Dumnezeu înmulţeşte uleiul din candela ce sta să se stingă; cunoaşte gândul ucenicului
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 241
 său Trifilie, mustrându-l cu asprime pentru dorinţa tainică de a deveni stăpân peste sate şi vii; leagă
pântecele unei femei adultere care nu-şi recunoştea păcatul, insistând că rodul ce va fi zămislit este
al bărbatului legiuit, care însă, negustor fiind, lipsise 12 luni; este izbăvită de durerile facerii doar după
ce îşi recunoaşte greşeala; năvălind noaptea la ocolul dobitoacelor, tâlharii sunt legaţi de Dumnezeu
cu legături nevăzute şi sunt eliberaţi de Sf. Spiridon după ce îi sfătuieşte să nu mai râvnească un lucru
străin; rugându-se episcopii şi patriarhul din Alexandria ca toţi idolii păgânilor să se sfarme, unul însă
rămâne întreg; într-o vedenie de noapte, patriarhului i se porunceşte să-l cheme în ajutor pe Sf.
Spiridon, episcopul Trimitundei; ieşind acesta din corabie, îndată s-a sfărâmat idolul rămas întreg şi,
împreună cu el, multe jertfelnice; se mai spune că în timpul Sinodului la care a participat, arienii
decapitează cei doi cai cu care Sf. Spiridon se deplasa; poruncindu-i slugii să pună capetele la locul
lor, caii învie; însă, din greşeală, sluga pune capul calului alb pe cel negru şi invers, spre uimirea şi
ruşinarea ereticilor; se mai spune că ieşind odată la seceriş şi asudând, toţi perii capului său şi-au
schimbat culoarea, unii devenind galbeni, alţii negri, alţii albi, semn din care sfântul a înţeles că s-a
apropiat vremea despărţirii sale de trup; peste câteva zile trece într-adevăr la Domnul.
 STAHIE - din greacă; σταγυς = spic; sau Εűσταγυς = cu bun spic, din acesta derivând prenumele
Eustatie; poate fi asociat unui suflet care, lucrându-şi cu credinţă şi devotament „pământul”, ţărâna
din care a fost plămădit de Dumnezeu, dă rod bogat; spicul de grâu este darul lui Dumnezeu pentru
omul care află în energiile divine „coapte” în „pâinea cea de toate zilele” hrana cu care se întăreşte
în toată vremea petrecerii sale în trup; întâlnit odinioară îndeosebi la sate, este ieşit din uz ca nume
de botez în contemporaneitate. Sf. Ap. STAHIE este prăznuit în ziua de 31 octombrie, dar despre el nu
există mărturii în Vieţile Sfinţilor .
 STAMATE - din greacă: Σταμáτυς, cu sensul a opri, stop; asociat unui suflet nevoitor ce decide să pună
capăt unei vieţi petrecute în păcat conştientizându-şi rătăcirea; încă prezent ca patronimic.
 STATIE - din latină; statio = repaus poate; face trimitere către odihna, starea de împlinire a unui suflet
mântuit, care a pătruns în liniştea, pacea şi armonia celestelor plaiuri, gustând încă din această viaţă
fericirea promisă celor vrednici; este întâlnit în prezent doar la persoane în vârstă.
 STAVRU - din greacă; σταύρος = cruce; un frumos nume creştin, amintind jertfa Domnului Iisus Hristos;
vesteşte poate purtătorului predispoziţia spre jertfă, un destin având binele aproapelui ca ţel; numele
iese treptat din uz, dar se mai regăseşte îndeosebi ca patronimic, sub forma Stavarache.
 STELIAN/STELIANA - din greacă; Στυλίανός; στύλος = coloană, sprijin; nume prezent la botez, definind
un suflet puternic, pe care te poţi sprijini. Sf. Cuv. STELIAN Paflagonul este prăznuit pe 26 noiembrie.
 STRATILAT - din greacă; στρατηλáτης = general, comandant de oaste; duhovniceşte, numele poate
sugera că destinul purtătorului este de a le fi altora conducător pe anevoioasele cărări ale mântuirii;
ieşit din uz, se întâlneşte însă pe alocuri ca patronimic.
 STRATON/STRATONIC - din greacă; Στρáτον = oaste; se mai regăseşte la persoanele în vârstă sau ca
patronimic. Sf. Mc. STRATONIC, apărându-i pe Sf. Mc. Pavel şi Iuliana, sora acestuia, a primit moarte
mucenicească, fiind pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 4 martie (vezi Pavel - Sf. Mc. Pavel şi Iuliana).
 SUSANA/SUZANA - nume de origine ebraică; Shushan = crin; în greacă: Σούσαννα sau Σωσáννα; tot
mai rar folosit ca nume de botez. Pe 11 august este pomenită în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. SUSANA; era
fiica preotului Gavinie; a venit pe lume şi a trăit în timpul stăpânirii împăraţilor Diocleţian şi Maximian,
numit şi Galeriu; împăratul Diocleţian dorea să-l însoţească pe Maximin, fiul său adoptiv supranumit
Hercule, cu fiica lui Gavinie; aceasta, vrând să-şi păstreze fecioria, este întărită de episcopul Gaius cu
multe cuvinte duhovniceşti; Claudie, văr cu Diocleţian, este trimis s-o aducă pe Susana, dar câştigat
de cuvintele acesteia şi ale episcopului Gaius, inspirate de Sfântul Duh, primeşte împreună cu soţia şi
copii Sfântul Botez; este câştigat pentru Hristos şi Maxim, fratele lui Claudie; înştiinţat că Maxim şi
Claudie s-au creştinat, Diocleţian îl trimite pe Iulie cu ostaşi pentru a-i prinde pe toţi: Gavinie preotul,
fiica sa Susana, Maxim, Claudie, Prepedigna, soţia lui Claudie şi cei doi fii ai lor, Alexandru şi Cutie;
sunt duşi în cetatea Ostia, unde sunt arşi de vii, iar cenuşa lor este aruncată în mare, mai puţin preotul
Gavinie şi Susana, care sunt puşi sub strajă şi păziţi; Susana continuă să se împotrivească poruncii
împăratului de a se căsători cu fiul său, care primeşte stăpânire asupra fecioarei pentru a o batjocori;
intrând însă în cămera unde se ruga aceasta, vede deasupra ei îngerul lui Dumnezeu, şi înspăimântat
fuge, fără a-şi duce la îndeplinire gândul; considerând că prin meşteşug vrăjitoresc l-a alungat pe fiul
său, este trimis un oarecare Macedonie, cu un idol de aur înfăţişându-l pe Jupiter, pentru a o sili să i
se închine; la rugăciunea fecioarei idolul este smuls din mâinile lui Macedonie şi aruncat de puterea
lui Dumnezeu afară din casă; Susana este bătută şi ucisă prin tăiere cu sabia; trupul muceniţei este
ridicat de împărăteasa Sirina şi este îngropat alături de alţi sfinţi mucenici în groapa unde odihnea Sf.
Alexandru; peste puţină vreme, Sf. Gavinie preotul şi episcopul Gaius au şi ei parte de un sfârşit
mucenicesc. Pe 6 iunie este pomenită în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. SUSANA (vezi Arhelaia), iar în ziua de
15 decembrie este prăznuită o altă Sf. Mc. SUZANA (vezi Antia).

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 242

 Ş
 ŞTEFAN - nume de origine greacă, apreciat nu doar în onomastica creştină, ci şi în perioada clasică
greacă; Στέφανος = cerc, coroană, cunună; derivate: Ştefana, Ştefania, Ştefi, Fane, Fănuţă, Ştefăniţă
şi altele; face trimitere la aureola cu care sunt încununaţi sfinţii şi prin aceasta sugerează un posibil
destin fast al purtătorului; coroana este semnul învingătorului şi al stăpânitorului; poate fi asociată
atât cu etapa trupească a devenirii fiinţei umane, când purtătorul acestui frumos şi apreciat nume
poate promova în ierarhia socială, asumându-şi conducerea unei comunităţi umane, mai mare sau
mai mică, etnică sau profesională, dar şi o poziţie dominantă într-o ierarhie duhovnicească; nume
încă prezente în onomastica românească. Sf. ŞTEFAN cel Nou este prăznuit pe 28 moiembrie; a trăit în
vremea când tronul Bizanţului era ocupat de Atanasie, zis şi Artemie, patriarh în Constantinopol fiind
Sf. Ghermano; de tânăr s-a îndeletnicit cu învăţătura, iar la 16 ani a intrat în monahism, sporind prin
aspre nevoinţe duhovniceşti, biruindu-şi toate pornirile trupului; când Ioan, egumenul său, a trecut la
cele veşnicie, Ştefan a fost aşezat egumen în vestitul munte al lui Avxentie, numirea sa în această
vrednicie venind în timpul când răucredinciosul Leon Isaurul, supranumit Conon, a declanşat erezia
iconoclastă, continuată apoi de fiul său Constantin Copronim, care îi urmează la tron; această erezie
a fost denunţată ca rătăcire de la dreapta credinţă de fericitul Gherman; în timpul lui Copronim au
fost arse sfintele icoane, monahii izgoniţi şi chinuiţi, iar sfintele moaşte risipite; împăratul, înştiinţat fiind
că Ştefan, numindu-l eretic, nu se supune poruncii imperiale şi continuă să cinstească sfintele icoane,
porunceşte să fie prins, chinuit şi întemniţat în închisoarea numită Proterion, împreună cu cei 42 de
monahi aflaţi în ascultarea sa şi cu alţi 300 de părinţi, din toate părţile imperiului, prinşi odată cu
Preacuvioşii Petru şi Andrei; au fost torturaţi tăindu-li-se mâinile, nasurile şi urechile, scoţându-li-se ochii,
iar bărbile le-au fost rase şi tăiate; în temniţă, Ştefan îi întărea cu cuvântul său, îndemnându-i să nu
cedeze, şi instituie în închisoarea Proterion rânduiala şi slujba călugărească din mănăstire; scos din
temniţă, este adus în faţa împăratului, bătut cu pietre şi bâte; lovit cu un lemn în cap îşi dă cinstitul
suflet în mâinile Domnului Iisus; trupul îi este aruncat în mare, de unde este scos şi îngropat de nişte
creştini. Pe 28 martie este prăznuit Sf. ŞTEFAN Mărturisitorul egumenul mănăstirii Triglia, care a trăit şi a
pătimit în vremea când în Bizanţ stăpânea răucredinciosul Leon Armeanul (813-620); a fost ales de
monahi egumen al mănăstirii Triglia; începând să se răspândească eresul iconoclast, cuviosului
Ştefan i se cere în mod imperativ să se lepede în scris de închinarea la sfintele icoane; se opune,
numindu-l pe Leon păgân, străin de dreapta credinţă; este bătut, întemniţat, surghiunit, şi după multe
şi rele pătimiri părăseşte această lume. Cuv. ŞTEFAN egumenul Pecerscăi şi episcopul Vladimirului
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 aprilie; crescut de egumenul Teodosie, i-a fost acestuia ucenic;
după trecerea lui Teodosie la cele veşnice, cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc primeşte
egumenia mănăstirii Pecersca; iscându-se tulburare şi vrăjmăşie între fraţii din mănăstire, Cuv. Ştefan
este alungat; cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Cuv. Părinţi Antonie şi Teodosie (altul, nu fostul egumen),
va zidi o nouă mănăstire, nu departe de Pecersca, la Clova, precum şi o biserică închinată Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu; când episcopul cetăţii Vladimir s-a săvârşit din viaţă, Ioan, Preasfinţitul
Mitropolit al Kievului, îl aşează în scaunul arhieresc rămas vacant pe Cuv. Ştefan; în anul 6602 de la
facerea lumii (1094 de la naşterea lui Hristos), acest Cuv. Ştefan trece la Domnul. Sf. ŞTEFAN Episcopul
Permului din Rusia, noul făcător de minuni este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 26 aprilie; era din părţile
de miazănoapte ale Rusiei, din cetatea Ustiga în ţinutul Dvin; s-a îndeletnicit încă de tânăr cu citirea
Sfintelor Scripturi; este tuns în monahism de un egumen cu numele Maxim, în mănăstirea Sf. Grigorie
din Rostov, când episcop era Arsenie, care mai târziu l-a hirotonit diacon; Gherasim, episcopul din
Colona, a fost cel care l-a hirotonit preot; Ştefan, aflând că în ţinutul Perm, aflat de mai multă vreme
în stăpânirea Moscovei, nu a pătruns încă creştinismul, învaţă limba localnicilor şi tălmăceşte câteva
cărţi; luând binecuvântare de la episcopul Gherasim, care în acea vreme suplinea în Moscova lipsa
unui mitropolit, pleacă în Perm, unde propovăduieşte cuvântul lui Hristos şi reuşeşte să boteze câţiva
localnici, majoritatea opunându-se noii învăţături; în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu
zideşte o biserică la gura râului Vima; incendiază capiştea închinătorilor la idoli situată într-o peşteră şi
treptat oamenii părăsesc vechile deprinderi, fiind botezaţi de cuviosul Ştefan; acesta se confruntă cu
un vrăjitor cu numele Cudesnic, care îl provoacă să arate puterea lui Hristos trecând prin foc şi apă;
este incendiată o casă părăsită în care Ştefan, trăgându-l cu forţa după sine, îl silea pe vrăjitor să
intre împreună cu el în foc; înspăimântat, acela îşi recunoaşte neputinţa; refuză însă să primească
Sfântul Botez şi este izgonit din hotarele Permiei; Ştefan vine apoi la Moscova, solicitându-i marelui
voievod Dimitrie Ivanovici şi Mitropolitului Pimen numirea unui episcop pentru ţinutul Perm, el însuşi
fiind învestit în această vrednicie; la adânci bătrâneţi, slăbit cu trupul de osteneli, mergând la
Moscova pentru treburi bisericeşti, se îmbolnăveşte şi trece la Domnul. Sf. nostru Voievod ŞTEFAN cel
Mare şi Sfânt este prăznuit pe 2 iulie; s-a născut la Borzeşti, din părinţi binecredincioşi, Bogdan al II-lea
şi doamna Maria Oltea; după uciderea tatălui său, la Răuseni, de către Petru Aron, va urca pe tronul
Moldovei; în ziua de 12 aprilie, întâmpinat pe câmpia de la Direptate de popor şi Mitropolitul Teoctist,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 243
 are o primă confruntare cu turcii veniţi să prade Galaţiul, pe care îi biruie, luând în stăpânire Cetatea
Albă şi Chilia; în timpul domniei sale multe mănăstiri s-au zidit din porunca sa, printre care mănăstirea
Putna, unde a rânduit să fie înmormântat împreună cu familia; zdrobeşte o oaste turcească de trei ori
mai mare la Podul Înalt, lângă Vaslui; cere printr-o epistolă sprijin de la stăpânitorii Europei, dar nu-l
primeşte; este învins de turci la Războieni şi urcând spre Voroneţ merge la părintele sihastru Daniel,
care îi adevereşte că în final izbânda va fi de partea moldovenilor; adună oastea la Cernăuţi şi Hotin
şi, reluând lupta, izgoneşte duşmanii, care asediau cetatea Neamţului; a zidit în Moldova mănăstirile:
Tazlău, în 1487, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, apoi Putna, în 1488, cu hramul Adormirea Maicii
Domnului; în acelaşi an, mănăstirea Voroneţ, cu hramul Sf. Gheorghe; în 1494 mănăstirea Borzeşti, în
1496 mănăstirea Popăuţi, cu hramul Sf. Nicolae, şi în acelaşi an mănăstirea Războieni, cu hramul Sf.
Arh. Mihail; în anul 1497 mănăstirea Neamţ, cu hramul Înălţarea Domnului, iar în 1504 mănăstirea
Dobrovăţ, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh; pe lângă altele, a zidit şi numeroase biserici domneşti:
Pătrăuţi (1487), Sfântul Ioan -Vaslui (1490), Precista Mare -Bacău (1491), Sfântul Nicolae Domnesc -Iaşi
(1492), Sfântul Gheorghe -Hârlău (1492), Bălineşti (1493), Cuvioasa Parascheva -Cotnari (1493), Sfinţii
Apoatoli Petru şi Pavel -Huşi (1495), Sfântul Nicolae -Dorohoi (1495), Sfântul Ioan Domnesc -Piatra
Neamţ (1498); a zidit şi a înzestrat mănăstiri nu doar în Moldova, ci şi în Ardeal, în Valahia (Ţara
Românească), precum şi la Sfintele Locuri şi în Muntele Athos; în scrisoarea ce însoţea „dania sa
ctitoricească”, adresată egumenului mănăstirii Zografu, roagă să fie pomenit împreună cu doamna
sa şi cei doi copii, Alexandru şi Elena, la toate slujbele: la Proscomidie, la Paraclisul de sâmbătă seară,
la Liturghie, Pavecerniţă, Miezonoptică şi Utrenie; de asemenea, călugărilor de la mănăstirea Neamţ
le-a rânduit, la ctitorirea noii biserici şi chiliilor, să fie de asemenea pomeniţi, făcându-li-se în fiecare
miercuri seara parastas, iar joi o Liturghie; i-a pedepsit cu asprime pe cei ce se răzvrăteau, fără a uita
însă să fie iertător şi milostiv cu cei ce se pocăiau, precum vornicul Mihu, fugit din ţară, dar care
pocăindu-se dorea să revină şi să-i fie credincios voievodului; Ştefan şi-a cunoscut de mai înainte
obştescul sfârşit; trece la Domnul în 2 iulie, anul mântuirii 1504; cronicarul Grigore Ureche scria: „Cei
după moartea lui până astăzi îi zic: Sveti – Sfântul Ştefan Vodă – nu pentru suflet, care e în mâna lui
Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni din domni,
nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns...”; la mormântul său multe vindecări miraculoase şi
izgoniri de demoni s-au petrecut şi se petrec încă; în 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci,
chipul său de lângă mormânt s-a întunecat, clopotul a început a bate singur, iar candelele de la
mormânt, aprinse mereu, s-au stins; a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pe
20 iunie 1992, cu prăznuire pe 2 iulie. Cuv. ŞTEFAN Savaitul este prăznuit pe 13 iulie; în Minei se spune
că a intrat în monahism încă de tânăr, păzindu-şi curăţia trupului; a fost ucenic al Sf. Sava; nu se
cunosc amănunte privind viaţa sa. Cuv. ŞTEFAN cel Strălucit este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data
de 9 decembrie; s-a născut şi a crescut în Constantinopol; a locuit împreună cu părinţii săi, Zaharia şi
Teofana, în apropierea bisericii închinate întâiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan; însărcinată fiind,
maica sa se hrănea doar cu pâine, verdeţuri şi apă; la naştere pruncul avea înscrisă pe piept o cruce
luminoasă, prevestind viitoarea sa lepădare de lume; a fost botezat şi dat la învăţătură; după
moartea împăratului Teofil, tronul arhieresc al Constantinopolului îi revine Sf. Metodie, Zaharia, tatăl lui
Ştefan, fiind hirotonit preot şi rânduit să slujească în biserica Sf. Sofia; Ştefan este şi el tuns şi rânduit
cleric împreună că părintele său; la 18 ani îi moare tatăl şi se închide în biserica Sf. Petru, rugându-se
necontenit şi hrănindu-se doar cu verdeţuri; când avea 40 de ani, biserica Sf. Antipa se năruie în
marele cutremur care a zguduit cetatea împărătească; Ştefan se sălăsluieşte într-o groapă unde
petrece 12 ani; intră în cinul monahal şi se dedică unor nevoinţe peste puterile omeneşti; după 55 de
ani de aspre nevoinţe călugăreşti, la împlinirea vârstei de 70 de ani îşi dă duhul în mâinile Domnului.
Sf. ŞTEFAN Mărturisitorul este pomenit în Vietile Sfinţilor pe 15 decembrie; s-a născut în Capadocia din
părinţi creştini; la 7 ani este dat la învăţătură şi, isteţ la mine, deprinde cu uşurinţă Sfânta Scriptură; la
15 ani vine în Constantinopol pentru a-şi desăvârşi învăţătura; împărat era Teodosie Adramentin, iar
patriarh Gherman, care îndrăgindu-l, îl ia pe Ştefan pe lângă dânsul; peste cinci ani pleacă în taină şi
se călugăreşte; dorind să se pustnicească, părăseşte mănăstirea şi petrece în singurătate multă
vreme, slujind lui Dumnezeu în post, înfrânare şi rugăciune neîncetată; murind episcopul din cetatea
Surojia, patriarhul Gherman primeşte în vis poruncă să-l înscăuneze pe Ştefan ca episcop în scaunul
arhieresc al cetăţii Surojia; este căutat de trimişii patriarhului, adus din locul retras unde petrecea în
singurătate şi ridicat în scaunul arhieresc al cetăţii; era în timpul când răucredinciosul împărat Leon
Isaurul, lăsându-se convins de doi iudei, declanşează lupta împotriva sfintelor icoane, poruncind ca
toţi cei ce se împotriveau voinţei sale să fie munciţi, chinuiţi, surghiuniţi şi ucişi dacă nu se supun;
patriarhul Gherman se opune şi este surghiunit, în locul său fiind înscăunat Anastasie, de neam sirian şi
împlinitor al poruncii împărăteşti; pretutindeni sunt trimişi soli împărăteşti pentru a aduce tuturor la
cunoştinţă porunca lepădării sfintelor icoane; şi Ştefan este somat să se supună şi să lepede cultul
Crucii şi al icoanelor; dar vine în Constantinopol pentru a-şi susţine poziţia; îi vorbeşte împăratului de o
proorocie prin care era vestită venirea unui împărat care va arde sfintele icoane, numit Conon, fără
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 244
 a şti însă că acesta era numele pus de maica sa lui Leon; Ştefan îl numeşte înaintemergător al lui
Antihrist, şi Leon, scuipând icoana Domnului şi Maicii Sale, porunceşte să fie bătut, legat şi întemniţat;
Leon moare ca urmare a rugăciunilor sfântului; la tron îi urmează fiul său, Constantin Copronim, care
îl eliberează din temniţă, reaşezându-l în scaunul său; cunoscându-şi apoi sfârşitul, se mută la Domnul
după ce îl pune în locul său pe Filaret, ca episcop în Surojia; se spune că un orb, îngrijit de Sf. Ştefan,
îndurerat de moartea binefăcătorului său cade şi apoi, tânguindu-se la mormântul său, îşi recapătă
vederea. Sf. Mucenic şi Arhidiacon ŞTEFAN este prăznuit pe data de 27 decembrie; a fost unul dintre
primii evrei greci converţiţi la creştinism, şi unul dintre primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli, fiind
apoi numit arhidiacon şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe; a fost rudă cu Sf. Ap. Pavel; Asterias
spune că Sf. Ştefan a fost „punctul de plecare al martirajului, dascălul suferinţei pentru Hristos, temelia
dreptei mărturisiri...”; în confruntările dogmatice cu înţelepţii iudei, care îl provocau mereu la discuţii,
i-a învins întotdeauna, luminat fiind de Sfântul Duh; îi mustră cu asprime pe evrei pentru uciderea
nevinovatului Iisus; are, într-o vedenie, imaginea Domnului Iisus Hristos în Rai şi, povestindu-le evreilor
cele văzute, şi-i face duşmani; este scos în afara oraşului şi lapidat în vreme ce ruda sa, Saul, viitorul
Ap. Pavel, păzea hainele celor ce-l omorau, cum se spune în Faptele Apostolilor; se mai spune că
Fecioara Maria şi Ioan Evanghelistul au fost martori la uciderea sa, rugându-se pentru el; martiriul Sf.
Arhidiacon Ştefan s-a petrecut la aproximativ un an de la Pogorârea Sfântului Duh; moaştele sale au
stat neîngropate la poalele dealului vreme de două zile, dar au fost luate în taină de Gamaliel,
învăţător al Legii, de apostolul Barnaba şi fiul său, fiind îngropate apoi într-o peşteră din Cafarganda,
pe proprietatea ultimilor; odată cu trecerea vremii, mormântul Sf. Ştefan din peştera unde au fost
îngropaţi mai târziu şi Nicodim, Gamaliel, precum şi nepotul acestuia, a fost uitat până în anul 415,
când Gamaliel îi apare de trei ori în vedenie Părintelui Lucian, preot în Cafarganda, indicându-i locul
unde este îngropat Sf. Ştefan; Părintele Lucian, cu binecuvântarea patriarhului, dezgroapă moaştele
sfinţilor, din mormânt ieşind bună mireasmă; moaştele Sf. Ştefan au fost duse apoi în Zion şi îngropate
cu multă cinste, mulţi bolnavi găsindu-şi alinare rugându-se la mormântul său; moaştele celorlalţi trei
sfinţi au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră şi aduse mai tărziu la Constantinopol; pătimirea Sf.
Arhidiacon Ştefan s-a petrecut în Valea lui Ioasaf; aproape toţi mucenicii au fost sprijiniţi şi întăriţi în
vremea patimilor de îngeri sau apostoli, fie când erau întemniţaţi, fie vindecându-le rănile; despre Sf.
Ştefan se ştie însă că a avut, în momentele când era ucis cu pietre, viziunea lui Dumnezeu Tatăl şi a
Fiului, în toată slava.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 245

 T
 TABOR - muntele Tabor; are semnificaţia: te vei curăţa; nu se mai regăseşte ca nume de botez; toată
întinăciunea păcatelor acumulate în miile de ani de istorie apasă asupra firii umane, împovărând-o;
ea se curăţă doar dacă sufletul se înalţă, urcând treptele unei evoluţii duhovniceşti ce-l va aduce, în
final, în pragul casei lui Dumnezeu -ce se dovedeşte a fi şi propria sa casă, în virtutea înfierii; în toate
culturile şi toate tradiţiile spirituale ale omenirii, muntele, prin apropierea lui de cer, a fost şi a rămas o
cale prin care sufletul râvnitor, asumându-şi greutăţile urcuşului şi lipsurile sălăşluirii pe munte, înţelege
să se lepede de sine şi de amprenta plăcerilor şi păcatelor experimentate în vremea petrecerii sale în
„cele mai de jos ale pământului”, în „valea Plângerii”; zborul, elanul către înalturi, către acele stări de
conştiinţă care apropie sufletul de sfinţii îngeri şi de Dumnezeu, şi-a găsit din totdeauna expresia
simbolică (dar nu numai) în ascensiunea pe întortocheatele şi ostenitoarele -dar atât de pline de
promisiuni- cărări ce străbat până pe cele mai înalte culmi.
 TADEU - din ebraică; Thaddäus = înghiţind destul, abundenţă; nume cu circulaţie restrânsă, ieşit din uz;
face trimitere la nevoia de hrană a tuturor făpturilor, hrană care, cu cât este mai abundentă în aşa
zisele „principii nutritive”, cu atât mai fastă este pentru evoluţia oricări făpturi, pentru înscrierea şi
perpetuarea ei în orizontul ontologic căreia îi este destinată; în raport cu etapa parcursă de sufletul
omului pentru zidirea sa în raţiunile proprii firii omeneşti, raţiuni enunţate de Cuvânt, principiile nutritive
necesare componentei trupeşti a firii sunt găsite şi preluate din cele asemenea, pământeşti, în vreme
ce principiile nutritive trebuincioase pentru zidirea şi propăşirea sufletească, duhovnicească, un suflet
râvnitor le va afla în cele mai înalte; căci „eşti ceea ce mănânci”, spune înţelepciunea; câtă vreme
sufletul nu găseşte calea către acea hrană spirituală, duhovnicească, ce-l va proiecta în sferele
celeste, el se va ataşa tot mai profund de pământ, de lumea materială, zidindu-şi doar componenta
trupească; sufletul şi duhul, lipsite de principiile nutritive proprii acestor stări ale fiinţei, se vor ofili până
la desăvârşita lor ieşire dintr-o realitate cu care nu se identifică şi cu care devin treptat incompatibile.
Sf. Ap. TADEU, unul din cei 70, este prăznuit pe 21 august; era evreu, din cetatea Edesa, cunoscător al
Scripturii şi Legii Vechi; a fost botezat de Sf. Ioan Botezătorul; cunoscându-L pe Domnul Iisus Hristos, se
pătrunde de învăţăturile Sale şi urmându-L este numărat în ceata celor 70 de apostoli; după Patimile,
Învierea şi Înălţarea Domnului la cer pleacă în Edesda, potrivit promisiunii făcute domnitorului din
Edesa de a-i trimite, întipărit pe o mahramă, Preasfinţitul Chip al Domnului Iisus; intrând în Edesa,
poposeşte în casa unui evreu numit Tobie, unde începe a tămădui bolile prin punerea mâinilor, în
numele lui Hristos; aflând Avgar, stăpânitorul Edesei, despre minunile împlinite cu puterea lui Hristos şi
amintindu-şi promisiunea făcută, porunceşte să fie adus la dânsul; vorbindu-i Tadeu despre Domnul
Iisus Hristos, Avgar este câştigat pentru dreapta credinţă şi primeşte Sfântul Botez, tămăduindu-se
totodată de lepra ce-l chinuia; adună apoi locuitorii cetăţii, Tadeu vorbindu-le despre minunata
Întrupare a Fiului lui Dumnezeu, înfăptuită pentru mântuirea oamenilor, despre pătimirea Domnului
Iisus de bunăvoie, despre Învierea şi Înălţarea Sa la dreapta Tatălui; astfel a fost creştinată cetatea
Edesei, s-au zidit biserici şi s-au uns preoţi; merge apoi în Mesopotamia, Siria, Beirut, propovăduindu-L
pe Hristos şi botezând; se precizează la Notă că acesta este un alt Tadeu, nu unul din cei 12 apostoli,
numit Levi, şi pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 iunie; distincţia dintre cei doi purtători ai numelui Tadeu o
face evanghelistul Matei, în cap. 20, cum precizează istoricul bisericesc Nichifor Calist.
 TAISIA - din greacă; Θαίς; nume cu circulaţie restrânsă, ieşit din uz. Cuv. TAISIA care a fost desfrânată
este prăznuită pe 8 octombrie; de neam egiptean, a fost fiica unei femei cu rele obiceiuri; este dusă
de maica sa într-o casă de desfrânare; mergând deci vestea despre frumuseţea ei, pe mulţi îi aduce
în pragul sărăciei, irosindu-le averile şi pe această cale agonisind de la admiratori multe bunuri, haine
scumpe, aur şi argint; Cuv. Pafnutie reuşeşte să o aducă la pocăinţă; Taisia îşi arde în mijlocul cetăţii
lucrurile dobândite prin păcat şi, urmându-l pe Pafnutie, este închisă într-o mică chilie; întrebându-l
cum trebuie să se roage, acesta îi spune, amintindu-i că fiind întinată cu multe şi grele păcate nu
este vrednică să cheme numele lui Dumnezeu, că rugăciunea ei va fi: „Dumnezeule, care m-ai zidit,
miluieşte-mă!”; petrece închisă în chilie vreme de 3 ani, hrănindu-se doar cu pâine şi apă; mergând
la marele Antonie, Pafnutie îl roagă să afle de la Dumnezeu dacă Taisia a primit iertare; Antonie le
porunceşte deci ucenicilor să se închidă fiecare în cămara sa, rugându-se să li se descopere voia lui
Dumnezeu pentru cea care a fost desfrânată şi acum se pocăieşte; unuia dintre ucenici, Pavel, numit
de ceilalţi „cel prost”, i se descoperă într-o vedenie un pat frumos despre care i se spune că este
pregătit pentru Taisia; înştiinţată de Pafnutie că Dumnezeu i-a primit pocăinţa şi i-a iertat păcatele,
iese din chilia unde a petrecut vreme de 3 ani, dar după 15 zile se îmbolnăveşte şi, dându-şi în pace
sufletul, s-a odihnit cu darul Domnului. Pe 10 mai este pomenită în Vieţile Sfinţilor Fericita TAISIA; fiind
de neam din Egipt şi rămânând orfană, îşi doreşte să petreacă în feciorie; îşi împarte averea săracilor,
primind şi găzduind în casă sfinţi părinţi şi monahi din schit; sărăcind, este ispitită de suflete iubitoare
de păcat şi se abate de la căile Domnului; aflând părinţii din singurătate despre căderea ei, s-au
mâhnit; părintele Ioan Colov vine în cetate şi reuşeşte să o întoarcă de pe calea pe care apucase;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 246
 Taisia părăseşte totul şi îl urmează; fiind prinşi de căderea nopţii în pustie, stareţul are viziunea unei
străluciri şi a unei lumini scânteietoare coborând din cer peste Taisia, pe când aceasta dormea; o
găseşte dimineaţa moartă, înţelegând că pocăinţa poate aduce mântuirea şi într-un ceas, dacă
vine din adâncul sufletului şi al inimii; stareţul îngroapă trupul fericitei Taisia, vorbindu-le apoi părinţilor
din pustia sketică despre marea milostivire a lui Dumnezeu.
 TALALEU - din greacă: Θαλελαïος; contaminat cu substantivul: θαλαλοι = larmă; nume dispărut de
ceva vreme din onomastica ortodoxă; a rămas însă în zestrea lingvistică substantivul teleleu, având
sensul om fără căpătâi, bântuind fără rost prin lume; de asemenea, poate fi asociat cacofoniei ce
caracterizează lumea, întreaga societate omenească după despărţirea sufletului de Dumnezeu,
obnubilării, întunecării conştiinţei în urma impactului asupra operatorului mental, agresat de mesajele
discordante, lipsite de armonia divină a adevărului, şi prin care sufletul este treptat îndepărtat de
Divinitatea al cărei mesaj nu-l mai poate nici recunoaşte şi nici înţelege în vacarmul, în larma ce-l
înconjoară şi de care nu ştie nici măcar să se ferească; această larmă caută pustnicul şi anahoretul
s-o evite retrăgându-se din lume în singurătate şi încercând să deschidă un canal de comunicare cu
lumile angelice şi cu Dumnezeu. Sf. Mc. TALALEU este prăznuit pe 20 mai; era născut într-un sat numit
Libanon Dasos, de prin părţile Feniciei, fiul lui Veruke, arhiereul creştinilor; Talaleu a devenit un doctor
iscusit, iubitor de Dumnezeu; nu aştepta să fie căutat de cei în suferinţă, ajutându-i fără să primească
plată, argint sau daruri; tămăduia fără doctorii, atât creştini, cât şi închinători la idoli, fără deosebire,
nevoindu-se să risipească din inimi credinţa în zei; tăia noaptea cedrii Libanului din locurile unde se
adunau elinii pentru a aduce jertfă zeilor lor; vindecă un om muşcat de şarpe, punând mâinile pe
pieptul lui şi însemnându-l cu Sfânta Cruce; vindecă un doctor care îşi pierduse glasul convingându-l
să creadă în Hristos; vindecă piciorul zdrobit al unui alt om; eliberează o femeie de duhul necurat de
care era chinuită; îi redă unui orb lumina ochilor după ce-l convinge să-şi mărturisească credinţa în
Hristos; pentru credinţa sa şi prozelitism este pârât de zavistnici stăpânitorului acelui loc, Tiberian; era
în vremea când împărat fiind Numerian creştinii erau prigonaţi, vânaţi, chinuiţi şi omorâţi; Talaleu este
prins de ostaşi şi, după ce este bătut cumplit, este eliberat cu poruncă să părăsească acele locuri;
pleacă deci în Cilicia unde, pârât lui Teodot, stăpânitorul acelor locuri de lângă Marea Egee, este iar
prins şi bătut; mărturisindu-L pe Hristos şi refuzând să se închine zeilor, tiranul acelor locuri porunceşte
să-i fie găurite gleznele şi spânzurat cu capul în jos; ostaşii însă, cu judecata întunecată prin lucrarea
lui Dumnezeu, găuresc şi spânzură un lemn; sunt aspru pedepsiţi, tiranul crezând că iau în derâdere
porunca primită; bătut cu vine de bou, pentru a fi înspăimântat şi determinat să se lepede de Hristos,
mucenicul este acuzat că vindecă bolnavii cu meşteşug vrăjitoresc; ascultându-i cuvintele şi refuzul
de a se lepăda de Hristos, tiranul, aprinzându-se de mânie, se repede să-l lovească, însă ambele
mâini i se usucă; chinuit cu unghii de fier, răbdând bărbăteşte durerea, este pus într-o barcă şi lăsat în
voia valurilor; purtat peste ape de cealaltă parte a mării Egee, este adus la mal de puterea lui
Dumnezeu, înveşmântat într-o haină albă; este prins şi, adus iar la judecată, este întins pe o scândură,
turnându-i-se peste trupul gol smoală fierbinte; este apoi aruncat leilor pentru a fi sfâşiat, însă fiarele
sălbatice nu-l vatămă; în final, este ucis prin tăierea capului. Un alt Cuv. TALALEU, de fel din Cilicia,
este prăznuit pe 27 februarie; urând deşertăciunea lumii, intră în lăcaşul întemeiat de Sf. Sava şi este
hirotonit preot; pleacă apoi în cetatea Gavala, din Siria, unde îşi încropeşte un lăcaş lângă o veche
capişte idolească şi un vechi cimitir elinesc, bântuit de duhuri necurate; aici îşi ridică o colibă mică,
rugându-se neîncetat, ziua şi noaptea; biruie puterile demonice care se nevoiau să-l izgonească din
acele locuri, unde petrece apoi 10 ani; este cercetat de Teodorit, episcopul Cirului; pentru nevoinţele
sale a primit darul facerii de minuni şi tămăduirii; lepădând oamenii credinţa în zei, strică templul şi
cimitirul elinesc, curăţesc locul şi zidesc o biserică în numele tuturor sfinţilor; Cuv. Talaleu trece la
Domnul la adânci bătrâneţi; este pomenit de Sf. Sofronie al Ierusalimului în Limonariu.
 TAMARA - din ebraică; Thamar = un palmier, palmier al întâlnirii; altădată era un nume des întâlnit,
dar în prezent iese treptat din uz.
 TARAH - din greacă; ταρáχος = tulburare; poate sugera tulburarea produsă într-un suflet în care se
naşte credinţa în Hristos, când contemplând cu mâhnire dezastrul sufletesc produs de multele şi
nepocăitele păcate începe să se întrebe dacă va mai găsi în sine resursele necesare pentru a se
lepăda de relele obiceiuri, aflându-şi mântuirea; nume abandonat ca nume de botez.
 TARASIE - din greacă: Ταρáσιος, prenume bizantin preluat şi în onomastica românească având sensul
cel care este bine apărat;,cf. gr. Τáρασ, înseamnă întemeietorul Tarentului; nume ieşit din uz. Sf.
TARASIE Arhiepiscopul, Patriarhul Constantinopolului, este prăznuit pe 25 februarie; se crede că s-a
născut în Constantinopol în jurul anului 730, ca fiu al lui Gheorghe şi al Encratiei; provenea dintr-o
familie ilustră, înrudită cu familia viitorului patriarh Fotie cel Mare; a primit o educaţie aleasă; în prima
parte a vieţii a avut o carieră în administraţia civilă a imperiului Bizantin; în timpul domniei împăratului
Constantin al VI-lea şi al maicii sale Irina a promovat la rangul de senator, apoi la cel de secretar
(asekretis) al familiei imperiale; se întâmpla în vremea când Biserica era răscolită de eresul iconoclast;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 247
 patriarhul Pavel al IV-lea, la început susţinător al eresului iconoclast, părăsind scaunul patriarhal pe
motiv de boală, îl recomandă pe Tarasie, încă mirean la acea vreme; cunoscut ca membru de vază
al societăţii bizantine, teolog iscusit, este acceptat de împărat, promovarea unor mireni competenţi
ca episcopi fiind un fapt considerat firesc în istoria Bisericii, dar fără a constitui o cutumă; însă Tarasie
cedează cu greu insistenţelor împăratului, considerându-se nevrednic pentru această funcţie; în final
acceptă, cu condiţia convocării unui Sinod Ecumenic prin care să fie tranşată chestiunea ereziei
iconoclaste; este hirotonisit mai întâi diacon, apoi preot şi în final episcop, iar pe 25 decembrie 784
este întronizat patriarh al Constantinopolului; Sinodul se întruneşte pe 17 august 786, fiind întrerupt însă
de trupele soldaţilor răzvrătiţi; lucrările Sinodului, cunoscut în istoria bisericească ca „al doilea Sinod
de la Niceea”, sunt reluate în anul următor, sub preşedenţia patriarhului Tarasie; iconoclasmul este
condamnat, adoptându-se însă o poziţie moderată faţă de episcopii care, după ce s-au pocăit, au
fost reprimiţi în Biserică -poziţie criticată de Sf. Teodor Studitul şi de spijinitorii săi; opt ani mai târziu,
patriarhul Tarasie s-a confruntat cu problemele implicate de divorţul lui Constantin al VI-lea; pentru
obţinerea divorţului împăratul îşi calomniază soţia, pe Maria de Amnia, nepoata Sf. Filaret cel Milostiv,
şi se însoţeşte cu o altă femeie, cu numele Teodota, cu care se înrudea; comunitatea monahală este
scandalizată; patriarhul Tarasie, refuzând să recunoască desfacerea căsătoriei, cade în dizgraţie; la
scurtă vreme însă, Constantin este detronat de mama sa, Irina; vreme de 24 de ani, anume până în
timpul împăratului Nichifor I, patriarhul Tarasie a păstorit Biserica, iar pe 25 februarie 806 a trecut la
Domnul, la Constantinopol, fiind înmormântat în mănăstirea de el ctitorită pe malul Bosforului.
 TASIE/TASIUS cu variantele Dasie/Dasius este un vechi nume românesc, specific îndeosebi în ţinuturile
locuite de romani sau de valahi; este considerat de provenienţă greacă, dintr-un termen având
semnificaţia cu blană, blănos, cu barbă, bărbos, sau împădurit, sensul explicitându-se în funcţie de
context. Sf. Mc. TASIE din Axiopolis (Cernavodă), Chindeu şi Chiril, sunt prăznuiţi pe 26 aprilie.
 TATIAN/TATIANA - din latină; Tatianus/a; Tatius = tată; întâlnit în prezent ca nume de botez pentru
partea femeiască. Sf. Mc. TATIANA fecioara este prăznuită în ziua de 12 ianuarie; s-a născut în Roma;
tatăl său, un creştin credincios şi temător de Dumnezeu, a primit în trei rânduri vrednicia de antipat
(proconsul, administrator al unei provincii romane); dorind să-şi păstreze fecioria, s-a făcut mireasă a
lui Hristois, neînsoţindu-se cu bărbat; a trăit în vremea când Alexandru Sever urcă pe tronul Romei la
vârsta de 16 ani, după ce nelegiuitul Antonin Eliogabal (218-222) este ucis şi aruncat în apele Tibrului;
mama lui Sever era creştină, continuând însă să se închine şi vechilor zei ai Romei, Apolon şi Orfeu;
Alexandru nu prigonea creştinii, însă slujitorii săi, eparhi şi proconsuli, porunceau ca „galileenii”, cum
erau cunoscuţi creştinii, să fie siliţi să se închine zeilor, iar dacă refuzau să fie ucişi; în acea vreme, cei
mai nemiloşi prigonitori ai creştinilor erau Vas Cubicularul şi Caius Domesticus; Tatiana diaconiţa este
prinsă şi adusă în templul lui Apolon pentru a fi silită să i se închine; rugându-se însă sfânta, idolul se
prăbuşeşte la pământ şi se sfărâmă, iar o parte din templu se năruie, omorând mulţi dintre păgânii
prezenţi; sfânta fecioară este bătută şi, în timp ce se ruga să li se descopere torţionarilor adevărul, o
lumină cerească îi învăluie şi, înspăimântaţi, cad la pământ zicând: „Iartă-ne, slujitoarea adevăratului
Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie”; astfel, au crezut în Hristos şi „s-au botezat în
sângele lor”, căci sunt aspru chinuiţi pentru mărturisirea lui Hristos, primind moarte mucenicească prin
tăierea capului cu sabia; adusă într-o altă zi la judecată, chinuitorii sunt o parte ucişi de îngeri, nouă
la număr, alţii căzând fără vlagă; sfânta fecioară este din nou întemniţată şi adusă la templul zeiţei
Artemiza; diavolul care sălăşluia în templu este auzit strigând: „Vai mie! Vai mie! Unde voi fugi de la
Duhul Tău, Dumnezeule al cerului...”, iar din cer coboară un foc ce mistuie templul, idolul, şi pe mulţi
dintre cei de faţă; sfânta este din nou chinuită şi aruncată în temniţă, unde rănile îi sunt vindecate de
îngeri; crezând că puterea cu care împlineşte minunile şi prin care este apărată de orice vătămare
stă în păr, este tunsă; este închisă în templul lui Jupiter, unde peste două zile idolul este găsit căzut la
pământ şi zdrobit; Sf. fecioară Tatiana primeşte cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.
 TAVITA - din ebraică; Tabitha = căprioară, gazelă, nume preluat în creştinismul ortodox; abandonat
ca nume de botez pentru partea femeiască, deşi puritatea şi nevinovăţia acestor blânde vieţuitoare
sugerează castitatea, fecioria purtătorului acestui frumos şi deosebit nume.
 Ostaşul TAXIOT care a înviat din morţi este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 28 martie; a fost ostaş
în Cartagina, petrecându-şi viaţa în păcate; se pocăieşte, însă după o vreme cade în desfrânare cu
femeia unui plugar din sat; nu peste multe zile este muşcat de un şarpe şi moare; este îngropat, dar la
ceasul al treilea din zi este auzit strigând din mormânt: „Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!”; atunci groparii îl scot
din mormânt, ostaşul rugându-i să fie dus la episcopul Tarasie, căruia îi relatează trecerea prin vămile
văzduhului; este cercetat pentru fiecare dintre păcatele săvârşite: minciună, invidie, zavistie, mândrie
şi altele, dar de care se pocăise; trece de vămi însoţit de sfinţii îngeri, însă, ajungând la porţile cerului,
îi este reproşat păcatul desfrânării cu femeia plugarului, pentru care nu apucase să facă pocăinţă;
părăsit de îngeri, este purtat de duhurile necurate în adâncul pământului, unde este închis şi chinuit
împreună cu ceilalţi păcătoşi, fiind cercetat de doi îngeri pe care îi roagă să-l scoată din acel loc al
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 248
 durerii; este eliberat după ce unul din îngeri (probabil îngerul său păzitor) făgăduieşte că se va pocăi
pentru fapta sa; a trăit pocăindu-se încă 40 de zile, după care a trecut la Domnul.
 TECLA/TECLU - din latină; tecla/tegula = ţiglă; rar în prezent, regăsit îndeosebi la persoane vârstnice;
greu de identificat o conotaţie duhovnicească unui nume ce pare preluat dintre numele laice; ţigla,
componentă a învelitorii caselor tradiţionale, poate sugera acoperământul sub care se sălăşluieşte
sufletul în toată vremea petrecerii sale pământeşti, şi care poate fi înţeles ca o stare superioară de
conştiinţă, întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, prin care sufletul se apără de influenţele nefaste ce
caută să pătrundă în fiinţa sa interioară întinându-l, germenii distrugerii ai căror vectori purtători sunt
demonii. Sf. Mc. TECLA (vezi Arhelaia) este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 6 iunie. O altă Sf. Mc. TECLA,
întocmai cu apostolii este prăznuită în ziua de 24 septembrie; aceasta, în vremea când Sf. Ap. Pavel
şi Varnava propovăduiau Evanghelia lui Hristos, trăia în Iconia, în casa lui Onisifor, pomenit de Sf. Ap.
Pavel în cea de-a doua Epistolă către Timotei; era fiica unei femei de neam slăvit, Teoclia, şi când
avea 18 ani a fost logodită cu un tânăr bogat, pe nume Famir; ascultând cuvintele apostolului, Tecla
îşi lasă logodnicul făcându-se mireasă lui Hristos, păstrându-şi fecioria; Teoclia, aflând că fiica sa a
crezut în Hristos, s-a mâniat şi luând-o din acea „adunare folositoare de suflet” căuta s-o convingă să
se căsătorească cu Famir; însă Tecla îl respinge din nou, iar Famir, mâhnit, se plânge stăpânitorului
cetăţii, învinuindu-l pe Pavel pentru ruperea logodnei; Pavel este prins, legat şi întemniţat; plătind cu
aur temnicerul, Tecla intră noaptea în temniţă şi, mărturisindu-i-se sfântului, este binecuvântată şi
numită „mireasa lui Hristos”; despre Sf. fecioară Tecla au scris Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de
Nyssa şi Sf. Epifanie; adus la judecată şi negăsindu-i-se nici o vină pentru desfacerea logodnei, Sf. Ap.
Pavel este bătut pentru mărturisirea lui Hristos şi alungat din cetate; Sf. Luca, referindu-se la acest
incident, spune în Faptele Apostolilor: „Necredincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele
neamurilor asupra frăţilor”, căci poporul, întărâtat de Famir şi de Teoclia, căuta să-l ucidă pe Pavel;
însăşi mama fecioarei, nereuşind s-o silească să consimtă la căsătoria cu Famir, îşi doreşte şi obţine
condamnarea la moarte a fiicei sale, prin ardere; făcându-şi semnul crucii, Tecla intră singură în foc,
inspirându-l pe Sf. Ciprian să alcătuiască acea rugăciune în care spune, adresându-se Domnului: „Să
stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel şi în foc Teclei”, făcând trimitere la
ajutorul primit de la Domnul în momente de cumpănă; focul aprins de păgâni este stins de o ploaie
cu grindină, iar Tecla iese nevătămată din cetate şi, căutându-l pe Pavel, îl urmează în Antiohia; aici
este remarcată de un tânăr cu numnele Alexandru, care rănindu-se de frumuseţea ei, doreşte să se
însoţească cu ea; Tecla se împotriveşte şi, aflând că este creştină, este dusă la judecată; întrebată
de ce refuză să se însoţească prin nuntă cu un bărbat, răspunde: „Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească”; este osândită să fie dată fiarelor
sălbatice; până la împlinirea osândei este dată în pază unei femei, Trifena, a cărei fiică, Falconila,
murise de puţină vreme; apostolul neamurilor pomeneşte în Epistola către Romani: „Închinaţi-vă
Trifenei şi Trifosei”; tot despre ele se scrie în martirologiul latin: „În Iconia Licaoniei sunt sfintele femei
Trifena şi Trifosia care au sporit mult în creştineasca învăţătură prin propovăduirea Sf. Ap. Pavel şi pilda
Sf. Tecla”; dată fiarelor sălbatice, nu este vătămată spre uimirea mai marelui cetăţii şi a celor veniţi la
privelişte; adusă din nou în casa Trifenei mijloceşte la rugămintea acesteia pe lângă Domnul Iisus
pentru mântuirea fiicei sale Falconila, trecută la cele veşnice, lucrare despre care dă mărturie Sf.
Ioan Damaschin, că „... fiind întâia muceniţă se cădea să i se asculte rugămintea... pentru o păgână
(fiica sa, Falconila) şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul”; tot aici aminteşte şi
de păgânul împărat Traian, mântuit pentru rugăciunile Sf. Grigorie Dialogul; fiarele sălbatice sunt
lăsate să flămânzească şi bănuindu-se că farmecele prin care sfânta este apărată sunt în haine, este
dezbrăcată şi asupra ei sunt asmuţiţi lei şi urşi, care însă ruşinându-se de goliciunea ei îşi întorc privirile
şi nu o vatămă; despre goliciunea Sf. Tecla pomeneşte Sf. Ioan Gură de Aur; chemată şi întrebată
cine este şi ce putere o apără, sfânta răspunde: „Sunt roabă a Dumnezeului celui viu”; este eliberată
şi, luând binecuvântare de la Sf. Ap. Pavel, merge în Seleucia, sălăşluindu-se într-un loc pustiu, unde
petrecea în post şi rugăciune, împlinind multe minuni, tămăduind suferinţele celor bolnavi; remarcată
pe când aduna verdeţuri pentru hrană de un slujitor idolesc care, văzându-i frumuseţea, dorea să-şi
împlinească pofta silind-o, sfânta, cu puterea primită de la Dumnezeu, îl izbeşte de pământ, iar omul
rămâne mut şi nemişcat vreme de trei zile; doctorii şi vrăjitorii din Seleucia, văzându-şi câştigurile
diminuate, căci toţi bolnavii îşi căutau alinarea la Sf. Tecla, tocmesc nişte tineri fără ruşine care să o
spurce răpindu-i silnic fecioria; sfânta scapă cu fuga şi, rugându-se, un munte se deschide şi fecioara
se refugiază într-o peşteră; aici îşi petrece restul vieţii, trecând la Domnul la vârsta de 90 de ani.
 TECUSA - din latină, conform armenescului Takuş/takuhi = regină; denumeşte o femeie de rang nobil,
având înscrisă în destin stăpânirea ca modalitate de raportare la propriul sine, dar şi asupra semenilor
peste care îşi revarsă darurile primite prin harul Duhului; ca orice noţiune definită în universul Creaţiei,
poate înclina către bine sau către rău; stăpânirea omului exercitată asupra altor făpturi este plină de
responsabilitate, putând fi orientată către bine şi adevăr, sau în sens opus; nume neuzitat în prezent.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 249
 TEMISTOCLE - prenume vechi, răspândit la grecii antici, având semnificaţia zeiţa cinstei şi a dreptăţii,
puţin folosit în lumea creştină, mai des pe meleagurile autohtone, însă acum ieşit din uz; abstracţie
făcând de conotaţia păgână a numelui atribuit unei zeităţi, vorbind despre cinste şi dreptate din
perspectivă creştină, se poate spune că Dumnezeu acţionează în Creaţie pe două căi: pe de o
parte, dreptatea, care îşi găseşte expresia în Legea veche, prin care Dumnezeu îşi exprimă imperativ
voinţa, răsplata şi pedeapsa consfinţind sau nu împlinirea voinţei Sale, iar pe de altă parte iubirea şi
iertarea, calea revelată omenirii, la vremea potrivită, prin Întruparea şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu;
desăvârşirea creştină presupune parcurgerea, concomitent, a ambelor căi, doar puţini sfinţi putând
ţine dreapta măsură între aceste două căi, a iubirii şi a dreptăţii, urmând pilda Domnului Iisus Hristos;
majoritatea creştinilor, în funcţie de propria stare şi de nivelul duhovnicesc atins, urmează în principal
una dintre aceste două căi; cei înclinaţi către dreptate, până ce vor reuşi să nască în suflet iubirea
pentru toate făpturile, o vor urma ajutaţi de Duhul Sfânt ce-i va lumina, iubirea moderând asprimea
dreptăţii, iar dreptatea, fără a fi anulată de iubire, asigurând împlinirea voinţei lui Dumnezeu; cinstea
este expresia respectului datorat celor ce împlinesc dreptatea lui Dumnezeu, fiind totodată calitatea
ce însoţeşte înfăptuirea justă a dreptăţii. Sf. Mc. TEMISTOCLE este prăznuit în ziua de 21 decembrie; a
trăit în Mira Lichiei, în vremea când tronul Romei era ocupat de împăratul Deciu; era păstor de oi;
pornindu-se prigoana împotriva creştinilor, şi ighemonul Asclipie căutându-l pe Sf. Dioscorid, află că
este ascuns de Temistocle; acesta, spunând că nu ştie unde se ascunde, se mărturiseşte însă pe sine
a fi creştin; dat la chinuri, mucenicind în numele lui Hristos, va trece la Domnul.
 TEOCLIT - din greacă; Θεόχλητος = chemat de Dumnezeu; defineşte, la modul general, un suflet care
a auzit chemarea lui Dumnezeu şi se nevoieşte după puteri să-İ răspundă, dar poate fi asociat şi unui
destin special, asemenea celor 12 (70) Apostoli care, răspunzând chemării Domnului Iisus Hristos, s-au
dedicat răspândirii credinţei creştine printre toate neamurile; în fapt, fiecare suflet şi fiecare făptură
are o chemare, un rost al său şi doar al său în divina arhitectură a Creaţiei, un rol şi un scop pe care
doar împlinindu-le îşi justifică numele, căci în numele purtat îi este înscris omului destinul; acest nume
a dispărut din onomastica ortodoxă, fiind regăsit doar pe alocuri în mediul monahal.
 TEOCTIST/TEOCTISTA - din greacă: θεόχτιστος = creat de Domnul; mărturiseşte conştientizarea omului
privind dependenţa sa de lucrarea lui Dumnezeu; numele se regăsesc doar printre monahi, mirenii
preferând în prezent nume de botez cât mai „originale”. Cuv. TEOCTIST egumenul de la Cucumia din
Sicilia este prăznuit pe 4 ianuarie; nu trebuie confundat cu cel pomenit pe 3 septembrie în Mineiul cel
nou, împreună cu Sf. Eftimie din Palestina. În ziua de 9 noiembrie este pomenită în Vieţile Sfinţilor Cuv.
TEOCTISTA din Lesvia; în antichitate, a fost o vreme când insula Paros din Marea Egee s-a pustiit ca
urmare a incursiunilor agarenilor; acolo mai exista însă o biserică închinată Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, iar când pe insulă au poposit nişte vânători, unul dintre ei, intrând în biserică, a văzut o
pânză mare de păianjen în dreapta Sfintei Mese; apropiindu-se să o rupă, aude o voce de femeie
spunând: „Stai omule, şi nu păşi mai aproape, căci mă ruşinez, fiindcă sunt femeie goală”; vânătorul
îşi scoate haina, o pune pe podea şi iese din biserică; revine după ce femeia îşi acoperise goliciunea
cu haina sa, arătându-i-se binefăcătorului ei; cu părul alb, palidă, cu ochii cufundaţi în orbite, femeia
era atât de slăbită încât oasele i se vedeau prin piele; înspăimântat, vânătorul cade la pământ şi îi
cere binecuvântarea, după care femeia se destăinuie, spunându-i că s-a născut în cetatea Mitimna
din Lesvia şi se numeşte Teoctista; a rămas orfană şi, încă copil fiind, a fost dată la o mănăstire de
fecioare; năvălind arabii şi luându-i în robie rudele, scapă cu fuga; îi mărtturiseşte că sunt 30 de ani
de când vieţuieşte singură pe insulă, hrănindu-se cu seminţele unei plante numite iliotropion; ştiind că
vânătorul va reveni peste un an pe insulă, îl roagă să-i aducă o părticică din Preacuratele şi de viaţă
făcătoarele Taine ale lui Hristos; într-adevăr, vânătorul revine peste un an, purtând cu sine Sfintele
Taine primite de la un preot; sfânta Teoctista, împărtăşindu-se şi adresând o rugăminte Domnului,
rosteşte: „Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pentru că am
primit în mâini iertarea păcatelor”; vânătorii mai zăbovesc pe insulă câteva zile; revenind la biserică,
vânătorul cel credincios o găseşte moartă; o îngroapă, dar ia una dintre mâinile cuvioasei pentru a o
duce cu sine; urcând seara pe corabie ridică pânzele, însă a doua zi dimineaţă constată cu uimire
că se regăsesc în acelaşi loc, la ţărmul insulei Paros; înţelegând că sfânta nu doreşte să părăsească
insula, vânătorul coboară şi, punând mâna la locul ei, corabia se desprinde de ţărm; povestindu-le
tovarăşilor de călătorie păţania, vânătorii se întorc, însă nu mai găsesc în biserică trupul cuvioasei.
TEODOR/TEODORA - din greacă; Θεόδωρος = darul lui Dumnezeu; orice prunc sosit în sânul familiei
este un dar al lui Dumnezeu; numele mărturiseşte conştientizarea darului primit, când părinţii biologici
sunt binecuvântaţi cu naşterea unui prunc; nume prezente încă în onomastica ortodoxă, dar tot mai
rare; variante: Teodorit, Teodorosia. Sf. Mare Mc. TEODOR Stratilat este prăznuit pe 8 februarie; Liciniu,
luând sceptrul de la Maximian, a continuat prigoana împotriva creştinilor; la porunca sa au fost ucişi
40 de mucenici în Sevastia, 40 de ostaşi în Nicopolia Armeniei, Sf. Adrian fiul împăratului Prov, şi 70 de
ostaşi şi slujitori din casa sa, precum şi 300 de bărbaţi din Macedonia; văzând însă mulţimea creştinilor
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 250
 care bucuroşi se jertfeau pentru sfânta credinţă, porunceşte să fie căutaţi doar cei mai însemnaţi
dintre creştini; de neam din Evhaita, în apropiere de cetatea Iraclea (Heracleea), Teodor Stratilat era
un bărbat viteaz, înţelept şi orator iscusit; pentru frumuseţea şi înţelepciunea cuvintelor sale, Teodor
era supranumit de contemporani Vrioritor, care se tâlcuieşte „izvor de oratorie”; el propovăduia
Evanghelia lui Hristos în cetatea Heracleea, situată aproape de Marea Neagră; omoară un balaur nu
departe de cetatea Evhaita, unde întâlneşte o femeie în vârstă şi dreptcredincioasă, care îngrijise şi
îngropase cu câţiva ani mai devreme trupul Sf. Mc. Teodor Tiron, martirizat în vremea lui Maximian şi
Maximin, şi despre a cărui viaţă se va relata mai jos; mergând vestea despre uciderea balaurului,
mulţi vin la Hristos şi sunt botezaţi; Liciniu trimite ostaşi pentru a-l aduce în Nicomidia, însă sfântul,
disimulându-şi credinţa creştină sub aparenţa împlinirii poruncilor împărăteşti, nu se învoieşte şi îi
trimite împăratului o scrisoare motivându-şi atitudinea prin nevoia de a stăpâni tulburările produse
prin confruntarea dintre creştini şi închinătorii la idoli; citind scrisoarea, Liciniu răspunde chemării şi
vine în Evhaita, unde este întâmpinat de Teodor şi cetăţeni, lăudând locul, cetatea şi oamenii pentru
respectul arătat vechilor zei; în acest context, aminteşte că însuşi numele cetăţii, Heracleea, vine de
la numele legendarului erou Heracle, fiu al marelui zeu Dia (Zeus); Teodor, pe care împăratul îl
considera adept al vechilor credinţe, este îndemnat să aducă jertfă şi închinăciune zeilor; însă,
prefăcându-se a fi într-un gând cu împăratul, Teodor cere şi primeşte să aducă în casa sa idolii
elineşti din aur şi argint aduşi de împărat, dar pe care în aceeaşi noapte îi zdrobeşte, împărţind
săracilor aurul şi argintul; sosind ziua rânduită pentru jertfă şi prăznuire, un anume Maxentie, sutaş în
oastea imperială, îl informează pe Liciniu că a văzut capul zeiţei Artemida în mâinile unui sărac;
acesta, întrebat fiind, a recunoscut că l-a primit de la Teodor; după confruntarea dintre împărat şi
Teodor relatată în Vieţile Sfinţilor, acesta este răstignit pe o cruce de lemn, bătut cu vine de bou şi
vergi de plumb, apoi strunjit cu unghii de fier şi ars cu făclii aprinse; în toată vremea martiriului său
sfântul se ruga cu cuvintele: „Pomeneşte-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd pentru Tine cruce, fier,
foc şi piroane; de acum primeşte duhul meu, ca să mă duc din viaţa aceasta”; sfântul tace şi,
considerându-l mort, este lăsat spânzurat pe crucea pătimirii sale, de unde este coborât peste
noapte şi vindecat de îngerii Domnului, care-i spun: „Bucură-te şi te întăreşte cu darul Domnului
nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu”; când încă nu se luminase de ziuă, Liciniu
rimite doi sutaşi, Antioh şi Patricie, cu poruncă să ia trupul mucenicului şi, aşezându-l într-o raclă de
plumb, să-l arunce în mare; văzând că Sf. Teodor nu se mai află pe cruce, ci alături, vindecat,
Patricie Îl laudă pe Domnul, exclamând: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu
afară de El”; Antioh, Patricie şi alţi 70 de ostaşi cred în Hristos; Liciniu îl trimite pe Sixt, cu alţi 300 de
ostaşi, pentru a-i prinde şi a-i ucide, însă văzând minunile împlinite de Sf. Teodor cu puterea lui Hristos
cred şi ei în Dumnezeu, strigând: „Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creştinilor, şi nu este alt
Dumnezeu afară de El”; iscându-se însă gâlceavă şi tulburare în popor, pentru a evita vărsarea de
sânge, Sf. Teodor strigă: „Încetaţi, iubiţilor! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit oprind pe îngeri ca să
nu facă izbândire neamului omenesc”; mergând pe lângă închisoare şi auzind strigătele celor
întemniţaţi: „Miluieşte-ne robul lui Dumnezeu, Celui de sus”, îi eliberează din legături; linişteşte spiritele
agitate, căci mulţi din popor doreau să-l ucidă pe Liciniu, spune: „Fratilor şi părinţilor, nu ridicaţi război
asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie de acum mi se cade să mă duc la
Domnul meu Iisus Hristos”; într-adevăr, va primi moarte mucenicească prin tăierea capului; este
îngropat cu cinste de poporul credincios, la mormântul său împlinindu-se mari şi nenumărate minuni,
întru slava lui Hristos Dumnezeu. Sf. Mc. TEODOR Tiron este prăznuit pe 17 februarie; a trăit în vremea
prigoanei împotriva creştinilor, dezlănţuită de împăraţii Maximian şi Maximin; Teodor era creştin din
moşi strămoşi, din cetatea Mialon, în Amasia; nu-şi mărturisea credinţa, întrucât se temea de chinuri;
totodată, ascunzându-şi credinţa era convins că astfel împlinea voia lui Dumnezeu; cunoscut fiind
pentru vitejia sa, este numit comandant al unei legiuni numărând 893 de ostaşi („Legheon”, se spune
în Vieţile Sfinţilor); este trimis sub conducerea generalului Vringa în părţile Răsăritului, într-un loc numit
Evhlita, bântuit de un balaur care multă spaimă şi stricăciuni făcea; Teodor, dorind să afle care este
voia lui Dumnezeu, înfruntă balaurul şi, după ce-l răpune cu suliţa, înţelege că voia lui Dumnezeu este
să-L mărturisească în faţa oamenilor; şi prilejul se iveşte când oastea şi generalul Vringa împlinesc
ritualul jertfei pentru zei; chemat să se supună poruncii de a jertfi zeilor, Teodor răspunde: „Eu sunt
ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”; în Vieţile Sfinţilor este reprodusă
apoi disputa pe teme de doctrină dintre Teodor şi generalul Vringa, precum şi argumentele sfântului
pentru slujirea Fiului lui Dumnezeu; dus în faţa ighemonului pentru a fi judecat, îşi susţine cu bărbăţie
crezul şi este întemniţat, lipsindu-l de hrană; în temniţă este întărit de Sfântul Duh şi, arătându-i-Se în
vedenie, Domnul îl îmbărbătează: „Să nu primeşti hrană sau băutură pământească, că vei avea altă
viaţă, nepieritoare şi veşnică în ceruri”; înconjurat de îngeri în haine albe, Teodor cânta, slăvindu-L pe
Dumnezeu, spre spaima străjerilor; atunci, ighemonul Puplie porunceşte să fie hrănit în fiecare zi cu
pâine şi apă, însă sfântul nu primeşte spunând: „Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus
Hristos”; adus iar la judecată şi rămânând neclătinat în mărturisirea credinţei în Hristos, este spânzurat
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 251
 pe un lemn şi chinuit; este condamnat la moarte prin foc şi, intrând singur în văpaie, îşi dă sufletul în
mâinile Domnului; trupul mucenicului, nevătămat însă de flăcări, este luat de o femeie cu numele
Evsevia (care încercase mai înainte să-l convingă să evite tortura şi moartea) şi este dus în Evhaita,
unde mulţe suflete îndurerate îşi află alinarea şi vindecarea de suferinţele lor rugându-se la moaştele
sfântului; în continuare, este relatată în Vieţile Sfinţilor minunea prin care Sf. Teodor, arătându-i-se în
vedenie patriarhului, îi vesteşte că Iulian Apostatul a poruncit eparhului ca toate alimentele ce se vor
vinde în prima săptămână a marelui post să fie spurcate cu sânge de la jertfele aduse zeilor şi că îl va
învăţa pe patriarh ca în toată această vreme să hrănească oamenii cu colivă; la Notă sunt amintite
similitudinile dintre vieţile acestor doi Sf. Teodor: mai întâi, cele două episoade ale uciderii balaurului,
pe de o parte de către Teodor Stratilat, şi pe de altă parte de către Teodor Tiron; dreptcredincioasa
care îngroapă moaştele ambilor sfinţi este femeia cu numele Evsevia din Evhaita; de asemenea,
supranumele Stratilat, ca şi Tiron, sunt numirile unor ranguri deţinute în armata imperială; este poate o
coincidenţă, sau este vorba de două tradiţii paralele, relatând viaţa şi pătimirea aceleiaşi persoane.
Sf. Mc. TEODOR din Perga Pamfiliei este prăznuit pe 21 aprilie; în timpul când pe tronul imperiului era
Antonin, este înrolat în oastea împărătească de Teodot, ighemonul (guvernatorul) din Perga; însă se
leapădă de calitatea de ostaş, declarând cu curaj: „Eu sunt însemnat din pântecele maicii mele cu
Împăratul cel ceresc, cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu ostaş la alt împărat!”; atunci
guvernatorul porunceşte să fie adus un cazan; topind smoală şi pucioasă, mucenicul este aruncat în
cazanul încins; însă pământul se cutremură şi, izvorând multă apă, focul este stins; este întemniţat şi,
într-o altă zi, este legat de un cal sălbatic şi târât pe uliţele cetăţii; calul, alergând fără să fie strunit,
cade într-o prăpastie; mucenicul, dezlegat de puterea lui Dumnezeu, este păzit întreg şi nevătămat;
doi ostaşi, Socrate şi Dionisie, văd un car de foc coborând din cer şi strigă: „Mare este Dumnzeul
creştinilor”; sunt prinşi şi întemniţaţi împreună cu Teodor; aruncaţi într-un cuptor încins, o ploaie mare
se porneşte răcorind văpaia; amintindu-şi de maica sa, luată în robie cu trei ani în urmă şi rugându-se
pentru înfăptuirea unei minuni care să probeze puterea lui Dumnezeu, maica sa este adusă de îngeri
spre uimirea celor prezenţi; aflând ighemonul că mucenicii sunt vii, că nimic nu au pătimit în cuptorul
unde fuseseră aruncaţi şi nereuşind să-i determine să se închine zeilor, porunceşte ca Teodor să fie
răstignit pe cruce, iar maicii sale Filipia să-i fie tăiat capul cu sabia, căci îndemnată să mijlocească
pe lângă fiul ei pentru a-l convinge să se închine zeilor, îi răspunsese: „Fiul meu, precum am primit
despre dânsul înştiinţare de la Domnul meu, mai înainte de zămislirea lui, va fi răstignit de tine şi va
jertfi lui Dumnezeu jertfă de laudă”. Cuv. TEODOR Sicheotul Episcopul Anastasiopolei este prăznuit pe
22 aprilie; originar din Sicheot, lângă Ancira, acest cuvios Teodor a trăit la sfârşitul sec. al VI-lea şi
începutul sec. al VII-lea; la 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale se retrage într-o peşteră, lângă
biserica Sf. Gheorghe, unde petrece vreme de câţiva ani în post şi rugăciune; la 18 ani, monahul este
hirotonisit preot de către episcopul cetăţii Anastasiopole; vizitează Ţara Sfântă şi întemeiază apoi o
mănăstire închinată Sf. Gheorghe; după moartea episcopului Timotei, Cuv. Teodor, în acea vreme
arhimandritul Lavrei Sicheotului, este ales episcop; iubind însă mai mult liniştea pustniciei, după 10 ani
de slujire arhierească părăseşte scaunul de episcop şi se aşează în Sicheot; la rugămintea împăratului
Mauriciu (582-602) părăseşte pentru puţină vreme viaţa de pustnic şi vine în Constantinopol pentru a-l
tămădui de lepră pe fiul înpăratului; s-a mutat la Domnul, în ctitoria sa, pe 22 aprilie 613. Cuv. TEODOR
cel sfinţit, ucenicul Sf. Pahomie, este prăznuit pe 16 mai; s-a născut din părinţi creştini, bogaţi şi slăviţi,
alegând însă de bună voie sărăcia; părăsind casa părintească intră într-o mănăstire unde, ascultând
tâlcuirile monahilor, începe să se pătrundă de înţelepciunea şi tainicele înţelesuri ale Scripturii; află că
învăţătura despre Legea cea Veche, despre Sfânta Sfintelor, Întruparea Cuvântului şi toate celelalte
tainice înţelesuri le-au primit monahii de la părintele Pahomie; pleacă împreună cu unul dintre
ucenicii lui Pahomie, Pecusie, bărbat înţelept şi îmbunătăţit, şi merge în Tavenisiot, la mănăstirea
sfântului Pahomie, care îl primeşte cu dragoste; aflând maica sa unde este, cere şi primeşte de la
episcopi scrisori prin care cuviosului Pahomie i se porunceşte să înlesnească întâlnirea dintre Teodor şi
mama sa şi să nu se opună plecării sale din mănăstire; Teodor refuză să se întâlnească cu mama sa,
căreia însă îi transmite iubirea lui pentru Hristos şi decizia de a-L sluji ca monah; mişcată de puterea
credinţei şi tăria tânărului, maica sa nu mai revine acasă, ci intră şi ea într-o mănăstire de femei;
după o vreme, sporind în fapte bune şi înţelepciune, Pahomie îl însărcinează pe Teodor cu tălcuirea
cuvintelor Scripturii printre monahi; episcopul din Panolopia, fericitul Uar, dorind să întemeieze o
mănăstire, îl cheamă pe Pahomie care vine însoţit de Teodor; după întemeierea mănăstirii, Teodor se
confruntă cu un filosof care, dorind să-i testeze înţelepciunea, îl întreabă: „Cine nu s-a născut şi a
murit, cine s-a născut şi n-a murit şi cine a murit şi n-a putrezit?”; iar Teodor răspunde: „Cel ce nu s-a
născut şi a murit, este Adam, cel ce s-a născut şi n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit şi n-a putrezit
este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare”; de folos pentru toţi cei ce se împăunează cu
inteligenţa lor este să audă remarca făcută de Sf. Teodor: „Părăseşte-ţi întrebările cele nefolositoare
şi întortochelile cele scolasticeşti şi apropie-te de Hristos, Căruia Îi slujim, şi vei lua iertare de păcate”;
sunt cuvinte parcă anume spuse, revelând frenetica iscodire a „legilor naturii” cu care omul de ştiinţă
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 252
 contemporan îşi măguleşte orgoliul îndepărtându-se de Dumnezeu; după fericitul sfârşit al cuviosului
Pahomie şi al stareţului Petronie, învăţătorul său, Teodor devine povăţuitorul obştii monahale; a fost
apreciat de preasfinţitul Atanasie cel Mare al Alexandriei; trece la Domnul la adânci bătrâneţi. Sf.
TEODOR Episcopul Edesei este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 9 iulie; s-a născut în cetatea Edesa din
părinţi credincioşi, Simeon şi Maria; rugându-se pentru dobândirea unui prunc de parte bărbătească,
au în biserica Sfinţilor Apostoli o vedenie prin care Sf. M. Mc. Teodor Tiron îl roagă pe Sf. Ap. Pavel să
mijlocească pe lângă Domnul Iisus pentru ca dorinţa să le fie îndeplinită, iar apostolul, purtând pe
braţe un prunc de parte bărbătească, le spune: „Iată, aveţi un fiu” şi continuă: „Teodor să fie numele
lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat fiu al lui Dumnezeu”; Maria naşte deci un fiu pe care, urmând
cuvântul apostolului, îl botează Teodor, care se dovedeşte însă a fi „greu la învăţătură şi zăbavnic cu
vorbirea”; adormind odată sub Sfânta Masă, în timpul când se slujea Sfânta Liturghie, copilul are o
vedenie în care un preot strălucind ca soarele îl hrănea cu un fagure de miere şi, binecuvântându-l, îi
înmânează un toiag păstoresc; îi spune arhiereului vedenia şi acesta, înţelegând că pruncul este
destinat slujirii lui Dumnezeu, îl primeşte printre clerici, făcându-l citeţ; de atunci i s-a deschis mintea,
deprinzând în scurtă vreme atât înţelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi, cât şi filosofia, căci
este încredinţat unui dascăl renumit în Edesa, cu numele Sofronie; când tânărul a împlinit 18 ani, tatăl
său trece la cele veşnice şi este urmat după doar un an şi de maica sa; la vârsta de 20 de ani pleacă
la Ierusalim; după ce se închină la mormântul Domnului, intră în lavra Cuv. Sava, păstorită în acea
vreme de părintele Ioan, şi se călugăreşte; un tânăr cu numele Mihail, rudă cu Teodor, îl urmează şi,
venind în Edesa intră în monahism, ucenicind sub călăuzirea lui Teodor; în acele vremuri Palestina şi
Fenicia căzuseră sub stăpânire persană; Adramaleh, stăpânitorul Persiei, şi soţia sa Seida, venind în
Ierusalim pentru a vedea mormântul Mântuitorului şi minunile ce se împlineau acolo, îl întâlnesc pe
fericitul Mihail, ruda lui Teodor, venit în Sfânta Cetate pentru a-şi vinde lucrul mâinilor (rucodelia); este
găzduit în metocul Sf. Sava; un slujitor al împărătesei, apreciind frumuseţea coşniţelor şi vaselor frumos
împodobite îl aduce în faţa împărătesei, care se „răneşte” de frumuseţea tânărului monah, îmbiindu-l
la nelegiuita împreunare; Mihail nu se lasă însă ispitit şi, mâniindu-se împărăteasa, porunceşte să fie
bătut; acuzându-l de gânduri necuvioase, este adus înaintea lui Adrameleh; acesta, învinuindu-l,
Mihail îi replică: „Împărate, trei fapte bune ţi se cuvine să ai mai înainte de toate: frica de Dumnezeu,
dreapta judecată şi îndelunga răbdare către cei greşiţi”, Adrameleh convingându-se de nevinovăţia
sa; în Vieţile Sfinţilor este relatată apoi în amănunt confruntarea dogmatică dintre învăţătura creştină
şi mahomedanism; atunci, spre bucuria creştinilor şi ruşinea turcilor, Mihail este silit să meargă desculţ
pe cărbuni aprinşi, apoi să bea un pahar cu otravă, însă rămâne nevătămat; Cuv. Mihail va primi
moarte mucenicească prin tăierea capului cu sabia; moartea îi este descoperită, iar noaptea, fraţii
ducându-i trupul, un stâlp de foc mergea înaintea moaştelor mucenicului; la cererea episcopilor din
Edesa şi povătuit de dumnezeiescul duh, Preasfinţitul Patriarh al Antiohiei şi Ierusalimului îl înscăunează
pe Teodor ca episcop al Edesei, după ce trece prin obişnuitele trepte ale Ierarhiei Bisericeşti (căci era
doar un simplu monah în lavra Sf. Sava); pe drumul dintre Ierusalim şi Edesa, mâhnit că este nevoit să
părăsească Sfânta Cetate, are o vedenie prin care este mustrat şi îndemnat să ia asupră-şi jugul lui
Hristos; a preluat deci scaunul arhieresc în vremea când pe tronul Bizanţului se aflau Mihail şi Teodora,
maica sa, cetatea Edesa fiind tulburată de eresurile lui Nestorie şi Maniheu; mâhnit de rătăcirea
multora dintre creştini, este încurajat de „un bărbat duhovnicesc”, stâlpnicul Teodosie care, având
darul vederii înainte, îi spune că Domnul va risipi aceste eresuri; se confruntă apoi cu maşinaţiunile
ereticilor care, profitând de faptul că Edesa era sub stăpânirea agarenilor, prădau averile bisericeşti
jefuind bunurile dreptcredincioşilor şi, ceea ce este mai trist, este că îndeosebi monahii rătăciţi se
dedau la asemenea fapte; Cuv. Teodor merge în Babilon pentru a-i solicita ajutor împăratului Persiei,
Mavie; adresându-se mitropolitului, acesta vorbindu-i de bolile de care suferă împăratul, îi sugerează
că nu este momentul potrivit pentru a-l tulbuira cu cererile sale; dar reuşeşte, cu ajutorul lui Hristos, să
lecuiască suferinţele împăratului; aflând deci despre împilările la care este supusă Biserica de către
eretici, Mavie porunceşte stăpânitorilor din Cilicia, Siria şi din Mesopotamia să restituie bunurile răpite
Bisericii din Edesa, pedepsindu-i pe eretici şi întorcându-i la „soborniceasca Biserică”, poruncind ca
maniheilor, nestorienilor, eutihienilor şi severienilor (Maniheu, Nestor, Eutihie şi Sever au fost toţi arhierei
-adeverindu-se că „peştele de la cap se împute”) ce nu se vor supune să le fie tăiate limbile şi să fie
alungaţi din cetate, iar bisericile lor dărâmate; cu învoire împărătească, Teodor îl caută în pustietate
pe Cuv. Ioan, fratele Cuv. Teodosie Stâlpnicul, înmânându-i scrisoarea primită la plecare; Cuv. Ioan îi
spune: „în ceasul în care s-a scris această scrisoare, tot atunci s-a citit de mine, iar pe dosul aceleiaşi
hârtii s-a scris răspunsul meu către fratele meu”; Cuv. Teodor îi tâlcuieşte împăratului înţelesurile Sfintei
Evanghelii şi acesta, crezând în Hristos, se botează luând numele Ioan; la întoarcere o vindecă de
albeaţă pe Teodora, mama împăratului Mihail, redându-i vederea, şi primeşte de la împăratul Mihail
o parte din lemnul de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului pentru a o duce împăratului Persiei; trece
mai întâi prin Edesa, al cărei episcop era, se întâlneşte cu Cuv. Simeon Stâlpnicul şi apoi merge în
Babilon, înmânându-i împăratului Persiei, Ioan, scrisoarea încredinţată de împăratul Mihail; zăboveşte
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 253
 o vreme în Babilon, tămăduind suferinţele şi izgonind diavolii; se înfruntă cu un evreu mândru de
înţelepciunea de care credea că se împărtăşeşte, convingându-l să se boteze; însoţit de împărat,
merge la Cuv. Ioan Pustnicul, după care Teodor părăseşte Babilonul revenind în Edesa, la enoriaşii lui;
după plecarea acestuia, împăratul Ioan este ucis de închinătorii la idoli, creştinii împrăştiindu-se şi
ascunzându-se; după uciderea sa, Ioan i se arată lui Teodor în vedenie, încununat şi strălucind într-o
lumină nepământeană, mulţumindu-i că a mijlocit între el şi Dumnezeu; îi mai spune că se roagă lui
Dumnezeu ca, degrabă, lăsând lumea, să vină şi el pentru a se îndulci împreună de fericita viaţă în
darul Preasfintei Treimi; Cuv. Teodosie Stâlpnicul are o vedenie în care i se confirmă că Teodor va
trece în curând la Domnul; acesta, mergând în lavra Sf. Sava şi intrând în chilia unde sihăstrise mai
înainte, după trei săptămâni trece la Domnul; este îngropat cu cinste de preasfinţitul patriarh al
Ierusalimului, însoţit de episcopi. Sf. Mc. TEODOR Neamţul şi fiul său Ioan, care au fost ucişi în Kiev, sunt
pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 12 iulie; au trăit şi au pătimit pe vremea când în Rusia stăpânea marele
cneaz Vladimir, înaintea creştinării sale; întorcându-se biruitor dintr-o bătălie, drept mulţumire pentru
biruinţă urma să aducă jertfă zeilor, potrivit unei datini păgâne, pe unul dintre fii ostaşilor; sorţii l-au
arătat pe Ioan, fiul lui Teodor; astfel, trimişii cneazului merg la acesta pentru a-l lua pe fiul său, dar sunt
respinşi; mâniindu-se, năvălesc cu securile, taie gardul şi uşile şi, săpând la temelia foişorului unde se
retrăseseră cei doi, foişorul se surpă şi Teodor împreună cu fiul său Ioan îşi găsesc sfârşitul prinşi sub
dărâmături. Cuv. Părinte TEODOR Studitul, prăznuit pe 11 noiembrie, a trăit între anii 759-826; strălucit
imnograf şi teolog ortodox, a fost stareţ al mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Studion, Constantinopol;
în cea de-a doua perioadă a ereziei iconoclaste (814-842) scrie „Despre sfintele icoane”; a trăit în
vremea lui Constantin al V-lea Copronimul (741-745); a venit pe lume ca fiu al unor părinţi evlavioşi,
Fotino şi Teoctista; a intrat în monahism şi a fost hirotonisit preot de patriarhul Constantinopolului, Sf.
Tarasie; după ce Cuv. Platon părăseşte egumenia mănăstirii Studion, vrednicia de egumen îi este
oferită fericitului Teodor; îl susţine pe Sf. Tarasie când îl mustră pe fiul împărătesei Irina, Constantin al
VI-lea (780-797), care lepădându-şi femeia legiuită s-a însoţit cu o alta; drept urmare Tarasie este scos
din scaunul arhieresc, iar Teodor este surghiunit la Metop, lângă Apoloniada, în Frigia; alungat mai
departe în părţile răsăritene ale imperiului, Teodor este chinuit de mai marele peste ostaşi; este trimis
la Smirna şi întemniţat, cu picioarele prinse în butuci; este eliberat când Mihail al II-lea, supranumit
Gângavul (820-829), ia tronul, dar după puţină vreme a răposat întru Domnul. Sf. Cuv. TEODOR
Mărturisitorul este prăznuit în calendarul ortodox în ziua de 27 decembrie, însă în Vieţile Sfinţilor la
această dată sunt pomeniţi, împreună, atât Sf. Mc. Teodor, cât şi Cuv. Teofan, fratele său, făcătorul
de canoane; s-au născut în Palestina, din părinţi nobili; Teodor a fost încredinţat pentru învăţătură
unui preot din mănăstirea Sf. Sava, studiind Scriptura; după ce părăseşte mănăstirea, va deprinde de
la un bătrând înţelept şi filosofia; revenind în mănăstire se călugăreşte; Teodor şi fratele său Teofan au
pătimit pentru apărarea sfintelor icoane sub trei împăraţi: Leon Armeanul, Mihail Malbus (Gângavul)
şi Teofil; sunt bătuţi de Teofil, care porunceşte să le fie pecetluite cu fierul roşu pe obraji „stihuri de
batjocură”, fiind supranumiţi „scrişii”; sunt întemniţaţi în Apameea din Bitinia, unde Sf. Teodor îşi dă
obştescul sfârşit în anul 833; Sf. Teofan este eliberat când pe tronul Bizanţului urcă Teodor şi Mihail şi
este sfinţit mitropolit în Niceea de patriarhul Metodie. Cuv. TEODOR Pustnicul este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 5 iunie; a fost famen din tinereţe; a intrat în monahism şi s-a retras în pustia Iordanului, unde
a petrecut în multe osteneli; a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni; îmbarcându-se pe o
corabie pentru a merge la Constantinopol, aceasta se rătăceşte pe mare; apa de băut se termină,
dar rugându-se Cuv. Teodor, apa mării îşi pierde amărăciunea şi asprimea şi devine bună de băut;
după ce încă multe alte fapte minunate a împlinit cu puterea lui Hristos, şi după o viaţă smerită trăită
în pustie, cuviosul s-a mutat la Domnul. Pe 20 aprilie este prăznuit Cuv. TEODOR Trihina; s-a născut în
cetatea Sf. Constantin şi a primit supranumele Trihina, adică Părosul; a intrat în monahism, părăsind
averile şi casa părintească; a dus o viaţă aspră, postind, înfruntând frigul, rugându-se neîncetat, fără
a avea acoperământ deasupra capului; purta o haină aspră de păr, de unde îi vine şi supranumele;
pentru viaţa sa îmbunătăţită, mănăstirea unde s-a nevoit ca monah a luat numele Trihina; a primit de
la Dumnezeu putere asupra diavolilor, împlinind multe minuni în timpul vieţii, dar şi după trecerea sa
la cele veşnice; din sfintele sale moaşte izvora „mir de tămăduire binemirositor”. Sf. Cuv. TEODORA din
Alexandria este prăznuită în calendar pe 11 septembrie, fiind numită în Vieţile Sfinţilor Cuv. Teodora
care s-a numit în chip bărbătesc; a trăit în Alexandria cu bărbatul ei, dar cade în păcat cu un tânăr,
ispitită de o fermecătoare care reuşeşte s-o convingă că păcatul împlinit în ascuns nu-i este cunoscut
lui Dumnezeu, căci „noaptea cea tăcută şi întunecoasă toate le acoperă”; conştientizându-şi însă
căderea, merge şi se mărturiseşte stareţei unei mănăstiri de fecioare, aceasta amintindu-i cuvintele
Domnului din Sfânta Evanghelie: „Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns
care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la
ureche, propovăduiţi de pe case”; stareţa îi vorbeşte apoi despre pocăinţă şi o mângâie vorbindu-i
despre milostivirea lui Dumnezeu şi despre negrăita Lui bunătate; dorind să se călugărească şi ştiind
că bărbatul ei se va împotrivi, îşi tunde perii capului, se îmbracă în haine bărbăteşti, îşi părăseşte casa
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 254
 şi merge la o mănăstire cu numele Octodecat; este primită de egumen, acesta vorbinbdu-i mai întâi
despre greutăţile vieţii mănăstireşti, viaţa aspră a monahului ce trăieşte în înfrânare, post şi ascultare,
despre rugăciune şi canonul împlinit la chilie, despre pravila bisericească şi despre toate celelalte
slujiri: Miezonoptica, Utrenia, Vecernia; intră în monahism disimulată în haine bărbăteşti, luând numele
Teodor; bărbatul ei este înştiinţat de un înger, printr-o vedenie, că femeia lui Îi slujeşte lui Dumnezeu şi,
dacă doreşte s-o vadă, să aştepte lângă biserica Sf. Petru din cetatea Alexandriei unde urma să vină
pentru treburi mănăstireşti; femeia, îmbrăcată în haine bărbăteşti, trece pe lângă el şi îl salută, fără a
fi însă recunoscută; soţul are noaptea din nou o vedenie prin care este înştiinţat că monahul care l-a
salutat este de fapt femeia lui; egumenul, dorind să afle dacă în monahul Teodor s-a sălăşluit darul lui
Dumnezeu, îl trimite să aducă apă de la un iezer unde vieţuia un crocodil mâncător de oameni; este
întâmpinat(ă) de străjerii rânduiţi de eparh să atenţioneze oamenii de primejdia ce-i paşte; crocodilul
o ia pe spate şi, după ce o duce în mijlocul iezerului de unde ia apă, o aduce la mal; uimiţi, străjerii
înştiinţează obştea monahală de minunea petrecută; fraţii din mănăstire, invidioşi pe darul primit de
tânărul „monah”, ticluiesc o scrisoare către o altă mănăstire şi, încredinţându-i-o, îl trimit noaptea,
ştiind că pe cale se va întâlni cu multe fiare sălbatice; ajuns la mănăstire, când portarul îi deschide, în
incintă pătrunde şi o fiară sălbatică; atacat de aceasta, portarul este salvat de Sf. Teodora, care
mustrând sălbăticiunea porunceşte: „Moartă să fii!” şi fiara piere; mergând apoi sub chipul monahului
Teodor la o altă mănăstire, numită Enat, fiica egumenului căuta să-l ispitească pe tânărul şi chipeşul
monah; este respinsă şi, îmboldită de demoni, îşi împlineşte dorinţa cu un alt oaspete al mănăstirii, cu
care rămâne însărcinată; fecioara îl învinuieşte pe „călugărul Teodor” de la mănăstirea Octodecat,
acuzându-l că a silit-o la nelegiuita împreunare; pruncul care se naşte este dus şi aruncat în mijlocul
mănăstirii Octodecat; fraţii, ocărându-l pe „monahul” Teodor, îl alungă, dându-i şi pruncul; cuvioasa
îşi face o colibă în afara mănăstirii şi, din mila păstorilor, hrăneşte copilul vreme de şapte ani, suferind
de foame, sete şi golătate; asupra ei se înverşunează şi demonii care, nesuferind o răbdare atât de
mare, căutau să o înşele, însă sfânta, însemnându-se cu Sfânta Cruce şi rostind versetul din Psalmii lui
David: „Înconjurând, m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am alungat pe ei”, deîndată piereau;
trecând odată un potentat al vremii pe lângă colibă şi slujitorii acestuia poruncindu-i să i se închine,
sfânta le răspunde: „Eu Unuia Dumnezeu mă închin”; este bătută şi, crezând-o moartă, păstorii o duc
la coliba ei; egumenul, milostivindu-se, porunceşte să fie adus copilul în mănăstire şi după alţi şapte
ani de aspre nevoinţe călugării îi cer egumenului să-l reprimească pe monahul Teodor în mănăstire;
primeşte o chilie, învăţându-l carte şi frica de Dumnezeu pe fiul său, numit tot Teodor; cunoscându-şi
sorocul petrecerii din această viaţă şi dându-i copilului ultimele sfaturi, Teodora trece la Domnul; în
acea noapte egumenul are o vedenie în care doi îngeri îl poartă în înălţimile cerului, unde aude un
glas zicându-i: „Vino şi vezi bunătăţile cele ce le-au gătit miresei Mele Teodora”, descoperindu-i-se
astfel că frumoasa femeie întâmpinată de sfinţii îngeri este cel crezut a fi călugărul Teodor; egumenul
mănăstirii Enat este chemat şi, cunoscând că „monahul” Teodor este femeie, înţelege că pe nedrept
a urgisit-o pentru o vină ce nu-i aparţinea; descoperindu-i-se apoi egumenului că bărbatul pe care-l
va întâlni mai întâi mergând în cetate este soţul cuvioasei Teodora, acesta este adus adus şi, după
îngroparea femeii lui („dar mai ales mireasa lui Hristos”, se spune în Vieţile Sfinţilor), cere şi primeşte
chilia unde s-a nevoit Teodora şi după puţină vreme trece şi el la Domnul. Cuv. TEODORA de la Sihla
este prăznuită pe 7 august; la născut la mijlocul sec. al XVII-lea în satul Vânători-Neamţ din Moldova;
fratele ei Ştefan Joldea Armaşul era paznic al Cetăţii Nemţului şi „armaş”, adică constructor de arme;
numele mamei sale este necunoscut; a avut o soră cu numele Maghita (Marghioliţa) care a murit de
tânără, iar Teodora a fost căsătorită de părinţi, împotriva voinţei, cu un tânăr evlavios din Ismail cu
care a avut copii; a intrat în monahism în schitul Vărzăreştui-Vrancea, situat prin părtile Buzăului; după
2 ani soţul ei se călugăreşte şi el în Schitul Poiana Mărului, primind numele Eleodor; peste câţiva ani,
într-o incursiune a turcilor, schitul Vărzăreşti este incendiat; monahiile se risipesc prin pădurile seculare
din vecinătate, aşteptând să treacă primejdia, iar Teodora se retrage în Munţii Vrancei, împreună cu
stareţa la care ucenicea, Paisia; după moartea ei, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, fericita
Teodora părăseşte Munţii Vrancei şi se retrage în pădurile din vecinătatea schiturilor Sihăstria şi Sihla;
cu binecuvântarea lui Varsanufie ieroschimonahul, egumen la Sihăstria, Teodora este încredinţată
duhovnicului Pavel, care îi rânduieşte să se nevoiască până la moarte în pustietatea din vecinătatea
Schitului Sihla, iar de nu va putea îndura asprimea iernii să intre într-o sihăstrie de călugăriţe; ea se
aşează în chilia unui sihastru, nu departe de schitul şi peştera ce-i poartă numele, fiind cercetată
doar de Pavel, care-i aducea cele de trebuinţă şi o împărtăşea; după moartea duhovnicului Pavel
rămâne singură, iar ca hrană avea doar măceşe, fructe de pădure şi alune; după o vreme hainele i
se zdrenţuiesc; năvălind turcii, Teodora scapă fugind prin fundul peşterii care se crapă şi se ascunde
în pădure; se spune că păsările cerului îi aduceau fărâmituri de pâine în cioc de la trapeza Schitului
Sihăstria şi, rugându-se neîncetat, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ; simţind că i se
apropie sfârşitul, se ruga să-i fie trimis un preot pentru a o împărtăşi cu Preacuratele Taine; egumenul
de la Sihăstria observă păsările care zburau purtând în cioc fărâmituri de pâine şi trimite doi călugări
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 255
 în urma lor; surprinşi în pădure de lăsarea întunericului, aceştia văd o rază de lumină înălţându-se spre
cer; apropiindu-se, o văd pe fericita Teodora cu chipul luminat, înălţată de la pământ, rugându-se;
ea le porunceşte să-i transmită egumenului de la Sihăstria să-i trimită pe duhovnicul Antonie şi pe
ierodiaconul Lavrentie cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus; revenind a doua zi însoţiţi de cei doi, sfânta
se spovedeşte, primeşte dumnezeieştile Taine şi spunând „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!” îşi dă
sufletul în braţele lui Hristos; vestea despre viaţa, nevoinţele şi mutarea sa la Domnul s-a răspândit iute
în mănăstirile şi satele din Moldova, mulţi bolnavi căutându-şi şi aflându-şi alinarea suferinţelor la
sfintele ei moaşte, pe care unii le sărutau, alţii se atingeau de raclă, iar alţii se spălau cu apă de la
„Fântâna Sfintei Teodora”; moaştele cuvioasei au rămas în peştera de la Sihla ca la 100 de ani; ctitorii
din familia Cantacuzino, înnoind schitul de la Sihla, i-au aşeazt sfintele moaşte în bisericuţa de lemn;
după anul 1830, moaştele Sf. Teodora sunt luate de familia Sturdza şi duse în biserica de ei ctitorită în
satul Miclăuşeni-Iaşi, iar în 1856 sunt date mănăstirii Pecersca din Kiev, unde au rămas până în ziua de
azi; la 20 iunie 1992, este canonizată şi trecută în rândul sfinţilor de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, cu zi de prăznuire pe 7 august; tradiţia mai spune că fostul ei soţ, aflând de moartea ei,
vine şi se aşează în Schitul Sihla, săvârşind adesea Sfânta Liturghie în peşteră sau în bisericuţa de
lemn. Cuv. TEODORA din Tesalonic este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 5 aprilie; s-a născut în insula
Eghina din părinţi dreptcredincioşi, Antonie şi Hrisanta, în vremea lui Mihail Valvos, când Biserica era
tulburată de eresul iconoclast; a fost căsătorită şi a avut o fiică; se refugiază din calea năvălitorilor în
cetatea Tesalonic; după moartea bărbatului, intră în monahism; moare şi, după câţiva ani, trece şi
egumena la cele veşnice, fiind aşezată aproape de trupul Cuv. Teodora; atunci cei de faţă au putut
vedea cum trupul cuvioasei se mişcă făcându-i loc egumenei şi cum din sfintele ei moaşte izvora mir
binemirositor şi tămăduitor. Sf. Mc. TEODORIT prezbiterul (episcopul) Antiohiei este pomenit în Vieţile
Sfinţilor în ziua de 8 martie; biserica din Antiohia Siriei s-a pustiit în vremea lui Iulian Apostatul care,
luând tronul Bizanţului după Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare, se leapădă de Hristos şi începe
prigoana împotriva creştinilor; Teodorit, episcopul Antiohiei, este prins şi întemniţat, iar biserica este
prădată de aur, argint şi odoare bisericeşti, care sunt duse în vistieria împărătească; se spune că
unchiul împăratului, trimis în Antiohia pentru a împlini porunca, a urinat lângă prestol, hulind şi rostind
vorbe de ocară asupra Domnului Iisus Hristos; Teodorit, chinuit şi învinuit pentru stricarea locaşurilor
zeilor şi zidirea de biserici peste ele, a primit moarte mucenicească prin tăierea capului cu securea;
Iulian, unchiul împăratului, stăpânitor peste părţile de răsărit ale imperiului, după cum îi fusese vestit
de Sf. Teodor se îmbolnăveşte şi îşi leapădă ticălosul suflet; asemenea Felix, mai mare peste vistieriile
împărăteşti, are parte de o moarte urâtă, dându-şi sufletul în chinuri grele, cu toate cele dinlăuntrul
său grav vătămate; împăratul, Iulian Apostatul, îşi află moartea în războiul împotriva perşilor. Sf. Mc.
TEODOR este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 2 iunie, zi în care se pomeneşte viaţa fiului său, Sf. Nichifor
Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (vezi Nichifor), iar despre Sf. Mc. TEODOROSIA (vezi Sf. M.
Mc. Eufimia) se pomeneşte în Vieţile Sfinţilor pe 16 septembrie.
TEODOSIE/TEODOSIA - din greacă; Θεοδόσιος; prenume având ca semnificatie donaţie, dar; destul
de frecvent în onomastica creştină bizantină, însă din ce în ce mai rar în epoca modernă; prezent în
mediul monahal şi pe alocuri ca nume de botez al persoanelor vârstnice; iese treptat din uz, tot mai
puţini prunci fiind botezaţi cu acest frumos nume creştin. Sf. Mc. TEODOSIA din Tir este prăznuită pe 29
mai; Evsevie, episcopul din Cezareea Palestinei, spune că tânăra fecioară, fiind de 18 ani, încuraja
creştinii întemniţaţi pentru mărturisirea lui Hristos; este dusă la guvernatorul Urban, care o supune la
chinuri cumplite; este aruncată în mare, de unde este scoasă de îngeri, purtând în mâini piatra ce-i
fusese legată de grumaz; dată spre sfâşiere fiarelor sălbatice acestea n-o vatămă; Urban porunceşte
atunci să fie decapitată şi, tăindu-i-se capul cu sabia, a fost văzută o porumbiţă strălucind ca aurul
luându-şi zborul din gura ei; noaptea, sfânta li se arată părinţilor în vedenie, înveşmântată într-o haină
mai albă ca zăpada, purtând pe cap cunună, iar în mâini o cruce de aur. Cuv. Mc. TEODOSIA care
a pătimit pentru sfintele icoane este pomenită în vieţile Sfinţilor în ziua de 29 mai; s-a născut din părinţi
bogaţi şi dreptcredincioşi, în Constantinopol; este răspunsul la rugăminţile soţilor, căci neroditori fiind,
rugându-se în biserica Sf. Anastasia, sfânta îi apare femeii în vedenie şi spune: „Femeie, nu te mâhni,
căci vei zămisli şi vei naşte”; într-adevăr, va naşte un prunc de parte femeiască, numind-o Teodosia,
adică „dăruită de Dumnezeu”; după 40 de zile de la naştere maica sa o duce în biserică, făgăduind
că după ce va creşte copila va intra în monahism; la 7 ani este dată în grija maicilor din mănăstirea
Sf. Anastasia; după o vreme, murind maica sa, Teodosia dăruieşte bisericii întreaga avere rămasă de
la părinţi, îmbrăcând în aur şi argint trei icoane: cea a Mântuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu şi a Sf. Anastasia; are de luptat cu diavolul, care îi vesteşte necazul cel mare care va
tulbura Biserica, spunându-i: „Pe mulţi îi voi întoarce de la închinarea icoanei lui Hristos şi vor merge în
urma mea, făcând voia mea”; sunt relatate pe scurt etapele apariţiei şi răspândirii ereziei iconoclaste
sub stăpânirea lui Leon Isaurul, supranumit Conon; în timpul lui scaunul patriarhiei Constantinopolului
era ocupat de Preasfinţitul Gherman, care împotrivindu-se poruncii împărăteşti este izgonit, ereticul

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 256

 Anastasie fiind întronizat patriarh; tot acum este incendiată biblioteca Sfintei Sofia (despre care se
spune în Vieţile Sfinţilor că adăpostea 300.000 de cărţi) şi 12 şcoli, împreună cu dascălii, amintit fiind
Ghimnasiarh; ereticul Anastasie porunceşte să fie dat jos chipul Mântuitorului turnat în aramă, care
străjuia oraşul de peste 400 de ani deasupra aşa-numitei „Poarta de Aramă”, zidită de Marele
Constantin; Teodosia, împreună cu alte femei credincioase, răstoarnă scara montată în acest scop,
iar ostaşul suit pe ea cade şi moare; ca pedeapsă, femeile sunt ucise prin tăiere cu sabia; Teodosia,
chinuită vreme de şapte zile, este în final ucisă de un ostaş, care o înjunghie cu cornul unei capre;
mult pătimitorul ei trup este luat şi îngropat de oameni cucernici, la sfintele ei moaşte mulţi bolnavi
găsindu-şi alinarea suferinţelor. Sf. Mc. TEODOSIA din Tir este prăznuită la aceeaşi dată, 29 mai;
Evsevie, episcopul din Cezareea Palestinei, spune că tânăra fecioară de 18 ani îi încuraja pe creştinii
întemniţaţi pentru mărturisirea lui Hristos; este dusă la guvernatorul Urban şi supusă la chinuri cumplite;
aruncată în mare, este salvată de îngeri, de unde iese purtând în mâini piatra ce-i fusese legată de
grumaz; este dată spre mâncare fiarelor sălbatice, care însă nu o vatămă; Urban porunceşte să fie
decapitată şi, tăindu-i capul cu sabia, o porumbiţă strălucitoare ca aurul este văzută luându-şi zborul
din gura ei; li se arată noaptea, în vedenie, părinţilor ei, înveşmântată într-o haină albă ca zăpada,
purtând pe cap cunună şi în mâini o cruce de aur. Cuv. TEODOSIE cel Nou este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 7 august; s-a născut în Atena şi, după moartea părinţilor, îşi împarte averea săracilor şi intră
în monahism; dorind să se liniştească în singurătate, caută un loc izolat şi se stabileşte la Morea, unde
are o vedenie prin care Sf. Ioan Botezătorul îl îndeamnă să zidească o biserică; astfel, zideşte o sfântă
mănăstire în numele Înainte Mergătorului; robindu-şi trupul duhului, primeşte dumnezeiescul dar al
facerii de minuni şi al tămăduirii; este învinuit de zavistnici de vrăjitorie; dând crezare calomniei,
Preasfinţitul Petru se decide să-l izgonească pe Teodosie din eparhia sa; chemat la Constantinopol
pentru o „pricină bisericească”, cuviosul Teodosie i se arată în vedenie, avertizându-l că îşi va pricinui
mare vătămare dând crezare clevetitorilor şi izgonindu-l din eparhia sa; patriarhul are şi el o vedenie
în care cuviosul Teodosie îl roagă să-i spună lui Petru „să nu se pornească cu nedreptate contra mea,
ca să nu supere pe Dumnezeu şi astfel să se facă pricină de vătămare la mulţi creştini”; revenind în
Morea, Petru îl caută pe Teodosie, care i se închină arhiereului, primindu-l cu evlavie; ajungând la
adânci bătrâneţi şi cunoscându-şi apropiata trecere la cele veşnice, cuviosul îşi cheamă ucenicii şi,
dându-le ultimele sfaturi şi asigurându-i că mereu va fi unit duhovniceşte cu ei, îşi dă sufletul în mâinile
Domnului; Petru zideşte apoi o biserică în numele Cuv. Teodosie, unde se petrec multe minuni. Cuv.
TEODOSIE cel Mare, începătorul vieţii de obşte este prăznuit pe 11 ianuarie; s-a născut în anul 423 în
satul Mogarion din Capadocia, părinţii săi, Proheresiu şi Evloghia oferindu-i o educaţie aleasă; în anul
451 intră în monahism şi merge la Ierusalim; se închină la Sfintele Locuri, aflate în acea vreme în grija
patriarhului Juvenalie (420-458); merge pentru a lua binecuvântare de la Cuv. Simeon Stâlpnicul;
petrece o vreme împreună cu călugărul Longhin; slujeşte la biserica de la locul numit „vechea
şedere” din Ţara Sfântă, adunând în preajma sa mulţi ucenici; timp de 30 de ani nu a gustat pâine,
hrănindu-se doar cu verdeţuri şi fructe de finic; adunându-se mulţi fraţi, zideşte pe locul descoperit
lui de Dumnezeu o mănăstire, numită până azi „Mănăstirea Cuv. Teodosie cel Mare”, în apropiere
de peştera unde petrecea; primeşte numele „Chinoviarhul”, adică începătorul vieţii de obşte, fiind
trecut în rândul sfinţilor; a zidit în timp patru biserici în mănăstire, pentru greci, armeni, arabi şi perşi, şi
o alta pentru cei din părţile de miazănoapte; a zidit o bolniţă, un azil pentru bătrâni şi o altă bolniţă
pentru pustnici; în mănăstirea de el înfiinţată vieţuiau 693 de fraţi şi părinţi; trece la Domnul în anul
529, fiind înmormântat în peşterea lui de lângă Betleem.
 TEODOT/TEODOTA; din greacă, semnifică: acordat, dat; prenume creştin răspândit odinioară. În ziua
de 2 martie este prăznuit Sf. Mc. TEODOT Episcopul Cirenei, o cetate în Cipru; Sf. Mc. Teodot a pătimit
în vremea prigoanei dezlănţuite împotriva creştinilor de păgânul împărat Liciniu, guvernator în Cipru
fiind Savin; poruncind să fie prins şi adus la judecată, Teodot se înfăţişează din proprie voinţă înaintea
guvernatorului, afirmând cu bărbăţie că adevărul despre Hristos nu trebuie şi nu poate fi ascuns de
teama chinurilor; bătut cu vine crude, în toată vremea pătimirii rostea cuvintele din Psalmul lui David:
„Pe spatele meu au lucrat păcătoşii, îndelungat-au fărădelegea lor”; este spânzurat pe un „lemn de
muncire” şi „strunjit” cu unelte ascuţite; în picioare îi sunt bătute piroane de fier, iar sub patul unde
este întins sunt aprinse vreascuri şi paie; în vremea pătimirii sale sfântul slăvea pe Hristos, defăimându-i
pe închinătorii la idoli; este întemniţat, Liciniu consultându-se cu sfetnicii cu ce moarte să-l piardă;
între timp, marele Constantin îl biruie pe Maxenţiu cu puterea Crucii (312) şi astfel încetează prigoana
împotriva creştinilor; Teodot este eliberat şi, revenind în Cirene, peste doi ani adoarme întru Domnul.
Sf. Mc. TEODOT al Ancirei este prăznuit în calendarul ortodox de două ori: pe 18 mai, când împreună
cu dânsul sunt prăznuite cele 7 Sf. Mc. Fecioare, şi pe 7 iunie, când el însuşi şi-a găsit mucenicescul
sfârşit; a trăit în Ancira pe vremea lui Diocleţian şi Maximian; lua în taină trupurile sfinţilor mucenii ucişi
pentru mărturisirea lui Hristos şi le îngropa cu cinstirea cuvenită; surprins de slujitorii guvernatorului
Teotecn pe când scotea trupurile a şapte fecioare creştine înnecate într-un iezer (Tecusa, Alexandra,

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 257

 Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia), a luat cununa muceniciei prin tăierea capului; pătimirea
celor şapte fecioare muceniţe este scrisă pe scurt de Nil Mărtursisitorul, contemporan şi concetăţean
cu Sf. Mc. Teodot şi martor ocular la pătimirea lor. Sf. Mc. TEODOTA este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe
data de 17 septembrie; a pătimit în vremea împăratului Alexandru Sever (222-235); adusă înaintea lui
Simplicius, trimis de Sever în Capadocia, şi nelepădându-se de credinţa în Hristos este chinuită şi apoi
întemniţată; însă peste opt zile temniţa se deschide singură şi, spre spaima paznicilor, Teodota iese
nevătămată; este adusă din nou în faţa lui Simplicius, care la început n-o recunoaşte, căci pe trupul
ei nu se mai vedea nici un semn de rană; este închisă într-un cuptor încins, dar a doua zi este aflată
nevătămată, stând între doi tineri îmbrăcaţi în veşminte albe; ameninţată că, dacă nu primeşte să
jertfească zeilor, va fi aşezată pe un grătar încins, Teodota spune că dacă slujitorul zeilor, Dorotei, va
intra în foc împreună cu ea şi va rămâne nevătămat, probând astfel puterea zeilor, se va închina lor;
Simplicius îi porunceşte lui Dorotei să intre în focul care pe el îl arde, sfânta rămânând nevătămată;
este dusă apoi în Bitinia unde, poruncindu-i să intre şi să se închine în templul din Niceea, idolii se
prăbuşesc la pământ şi se sfărâmă; mânios, Simplicius porunceşte să fie despicată cu ferăstrăul, care
însă se toceşte fără a o răni; este încununată cu cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.
 TEODUL/TEODULA - nume de origine greacă; Θεόδοūλος = robul lui Dumnezeu; purtătorii acestui
nume se mărturisesc slujitori ai Domnului, sub ascultarea Căruia îşi pun întreaga viaţă; este o primă
etapă pe calea urcuşului duhovnicesc, când sufletul omului se pune sub stăpânirea lui Dumnezeu
împlinindu-İ poruncile; când Cuvântul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în inima şi în mintea omului, acesta
însuşindu-şi treptat adevărul prin ascultare şi slujire, sufletul trece peste hotarul ce desparte omul firesc
de omul îndumnezeit, situat pe treapta cea mai înaltă a mântuirii şi a desăvârşirii. Cuv. Părinte TEODUL
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 3 decembrie; s-a născut în Cipru pe vremea împăratului Maximian;
s-a îndepărtat de lume de tânăr, pustnicindu-se; pentru smerenia şi nevoinţele sale s-a învrednicit de
darul vederii înainte; prefăcându-se nebun, mustra şi îndemna la pocăinţă, pe mulţi mântuindu-i cu
cuvântul şi fapta; a bineplăcut lui Dumnezeu şi a adormit în pace. SF. Mc. TEODULA este pomenită în
Vieţile Sfinţilor pe 5 ianuarie; a pătimit în vremea lui Diocleţian şi Maximian, în cetatea Anazavria unde
stăpânea Pelaghie; după obişnuita confruntare dogmatică avută cu Pelaghie, refuză să jertfească
zeilor şi este dată la chinuri; dusă în templul lui Adrian, se roagă adevăratului Dumnezeu şi, suflând
asupra statuii zeului, aceasta cade şi se sfărâmă în trei bucăţi; aflând despre sfărâmarea idolului,
împăraţii poruncesc ca Pelaghie să fie pedepsit, dat la fiare; acesta se roagă sfintei să repare statuia,
făgăduind să se creştineze; rugându-se deci sfânta lui Dumnezeu, idolul s-a ridicat întreg şi s-a aşezat
pe piedestalul lui; Pelaghie primeşte apoi o scrisoare prin care împăraţii îi poruncesc să o chinuie pe
muceniţă până ce aceasta îşi va da sufletul; iar Pelaghie, uitându-şi făgăduiala, se supune poruncii;
un alt închinător la idoli, Comentarisie, afirmă că el o poate face să se închine zeilor, iar dacă nu va
reuşi să-i fie tăiat capul; este câştigat pentru Hristos şi, mărturisindu-L, îi este tăiat capul; Teodula este
aruncată într-un cuptor încins din care iese însă nevătămată; îi este încredinţată unui alt închinător la
idoli, care la rândul lui este adus de Teodula la credinţa în Hristos, prin cuvinte insuflate de Dumnezeu;
mărturisindu-L pe Hristos, este şi el ucis prin tăiere cu sabia; apoi, împreună cu doi creştini, Macarie şi
Evagrie, este aruncată într-un cuptor încins, de această dată toţi trei, încununaţi cu cununa biruinţei,
trecând la viaţa veşnică. Sf. Mc. TEODUL, citeţul (vezi Agatopod), este prăznuit pe 5 aprilie. Sf. Mc.
TEODUL, unul dintre cei 10 mucenici din Creta, este prăznuit pe 23 decembrie (vezi Sf. Mc. Evnichian).
Sf. Mc. TEODUL, împreună cu Leontie şi Ipatie, este prăznuit în data de 18 iunie (vezi Leontie). Un alt Sf.
Mc. TEODUL este prăznuit pe 16 februarie, împreună cu încă alţi 11 sfinţi mucenici (vezi Pamfil Preotul).
 TEOFAN - din greacă; Θεοφáνης; θεοφáνεια = arătarea lui Dumnezeu; un frumos, duhovnicesc nume
creştin, purtătorii lui putând avea, printr-o vieţuire închinată lui Hristos, bucuria întâlnirii cu El, în duh,
încă din această viaţă; un nume frecvent în onomastica creştină medievală, inclusiv în onomastica
românească, dar care se regăseşte în prezent doar la persoanele vârstnice. Sf. TEOFAN din Antiohia
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 10 iunie; s-a născut din părinţi necredincioşi; s-a însoţit cu o femeie
care moare nu după multă vreme; apoi s-a creştinat, botezându-se; părăsind toate, s-a închis într-o
colibă, afară din cetate; reuşeşte să convingă o femeie desfrânată să se creştineze şi, botezând-o, îi
face o colibă aproape de a sa; pocăindu-se şi plăcându-i lui Dumnezeu, s-au mutat în cereştile
locaşuri, primind mântuirea. Cuv. TEOFAN Mărturisitorul, făcătorul de canoane, este prăznuit pe 11
octombrie; s-a născut în Palestina din părinţi dreptcredincioşi (vezi Teodor Mărturisitorul, prăznuit pe
27 decembrie). Un alt TEOFAN Mărturisitorul, egumenul marelui locaş din Sigriani, este prăznuit pe 12
martie; s-a născut în Constantinopol din părinţi cinstiţi, Isaac şi Teodotia; Isaac se înrudea cu Leon
Isaurul (717-740) şi Constantin Copronim (740-775); supranumit Isaurie, întrucât era din părţile Isauriei,
Isaac a deţinut funcţii importante în administraţia imperială; era în vremea eresului iconoclast şi
prigoanei împotriva dreptcredincioşilor; pruncul a fost botezat Teofan, care se tâlcuieşte arătat de
Dumnezeu, căci s-a născut în praznicul Bobotezei, care în greacă se numeşte Teofanie: arătarea lui
Dumnezeu; Isaac trece la viaţa veşnică la trei ani după naşterea fiului său, încredinţându-şi femeia şi

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 258

 copilul împăratului Constantin Copronim, în virtutea rudeniei ce-i lega; după moartea lui Copronim
tronul Bizanţului este luat de alt Leon (775-780), numit după mamă Cazaris (maica sa, Irina, era fiica
stăpânitorului Cazarilor, purtând în păgânătate numele Cazaria); Teofan, dorea să-şi păstreze fecioria
neîntinată şi să intre în monahism; este însă însoţit cu o femeie; după moartea maicii sale, Teodotia, îşi
împarte averile săracilor şi celor scăpătaţi şi, de comun acord cu soţia, convin să trăiască în curăţie
trupească; după ce au luat această hotărâre, au un vis în care un tânăr luminos le spune: „Domnul a
primit gândul vostru şi m-a trimis să vă însemnez pentru o viaţă ca aceasta, la care acum v-aţi sfătuit,
ca întregi şi fără prihană să vă dăruiţi Lui”; fiind înştiinţat că Teofan trăieşte în feciorie cu femeia lui,
împăratul îl mustră şi îl trimite în Cizic pentru oarece trebuinţe, încât, îndeletnicindu-se cu sarcinile
primite, să se îndepărteze de viaţa pe care şi-o rânduise rugăciunii; mergând pe cale, se desparte de
slugi, cai şi căruţe şi, rugându-se Dumnezeu, i se descoperă locurile, munţii Sigriniei, unde peste puţină
vreme se va sălăşlui, împlinindu-şi dorinţa de pustnicie; cercetând deci mănăstirile şi sihăstriile din
zonă, îl întâlneşte pe stareţul Grigorie, poreclit Stratighie, înainte văzător; acesta îi dezvăluie soţiei sale
că Teofan va dobândi în curând cununa muceniciei; după ce îşi pune în bună rânduială treburile
pentru care fusese trimis în Cizic, revine în Constantinopol, unde nu după multă vreme se împlineşte
profeţia Cuv. Grigorie şi împăratul moare; nemaifiind deci constrânşi de voinţa împărătească, Teofan
şi femeia lui îşi împart averile rămase la săraci; fericita Irina, soţia lui Teofan, se călugăreşte într-o
mănăstire din Bitinia, iar el merge la părintele Grigorie şi este tuns în monahism; cu aurul rămas zideşte
o mănăstire în locul numit Polihronie; povăţuit de stareţ, pleacă în insula Calonimos, unde avea în
proprietate un sat; înfiinţează aici o altă mănăstire şi, stabilindu-se în ea, se îndeletniceşte cu scrisul;
murind egumenul şi nedorindu-şi egumenia, se reîntoarce în muntele Sigriniei; adunându-se mulţi fraţi
în jurul său, zideşte o mănăstire unde, silit de toti vieţuitorii, primeşte să fie egumen; în acele vremuri
s-a întrunit la Niceea (787) al VII-lea Sinod, eresul iconoclast fiind anatemizat; cuviosul Teofan, acum
egumenul mănăstirii Sigriani, s-a alăturat sfinţilor părinţi în apărarea dreptei credinţe; a primit de la
Dumnezeu darul facerii de minuni; la 50 de ani se îmbolnăveşte; se confruntă cu Leon Armeanul
care, luând sceptrul Bizanţului (813-820), reînvie eresul iconoclast, căutând să-l atragă de partea sa şi
pe Teofan; nereuşind, porunceşte să fie întemniţat într-o casă lângă palatul Elevteria, ispitindu-l întâi
cu promisiuni să treacă de partea iconoclaştilor şi apoi ameninţându-l cu pedeapsa; în Vieţile Sfinţilor
este reprodusă depeşa trimisă de Teofan împăratului, în care susţine şi argumentează datina închinării
la sfintele icoane, printre altele amintind icoana Preacuratei Fecioare pictată de Sf. Evanghelist Luca;
redă cuvintele Sf. Vasile cel Mare: „Cinstea cea dată icoanei se suie la chipul cel dintâi, a căruia
este”, şi cele ale Sf. Ioan Gură de Aur: „Eu am iubit şi pe acel sfânt chip ce este din ceară făcut”,
precum şi spusele Sf. Chiril, supranumit „alăuta Sfântului Duh”: „Adeseori, văzând închipuirea patimilor
lui Hristos pe icoană, nu fără lacrimi am trecut cu vederea acea închipuire şi celelalte”; citind
împăratul scrisoarea şi mâniindu-se, porunceşte ca mănăstirea din Sigrinia, numită Locaşul cel Mare,
să fie arsă, iar ucenicii lui Teofan bătuţi şi alungaţi; stareţul, întemniţat în casa de lângă palatul
Elevteria, este bătut şi surghiunit în insula Samotrace, unde după 93 de zile trece la Domnul şi este
îngropat într-o raclă de lemn, cinstitele sale moaşte primind puteri tămăduitoare; după moartea lui
Leon Armeanul mănăstirea arsă din Sigrinia este refăcută, moaştele Cuv. Teofan fiind aduse din insula
Samotrace şi depuse în biserica din Marele locaş. Sf. TEOFANA împărăteasa, soţia împăratului Leon
este prăznuită pe data de 16 decembrie; s-a născut în Constantinopol, tatăl său Constantin fiind înalt
dregător la curte, maica sa numindu-se Ana; vine pe lume după ce părinţii ei, neputând zămisli
prunci, se roagă Preacuratei Stăpânei noastre în biserica din Forachia, pentru dezlegarea nerodirii lor;
au primit în dar un prunc de parte femeiască, pe care o numesc Teofana; la şase ani este dată la
învăţătură; este căsătorită de împăratul Vasile Macedon cu fiul său Leon; iscându-se duşmănie între
împărat şi fiul său, Leon este întemniţat împreună cu soţia sa, Teofana; pricina neînţelegerii era Teodor
Santavarin, episcopul din Evhaita, care îl învinuia fără temei pe Leon că urmăreşte să-şi ucidă tatăl
pentru a-i lua tronul; rămân în temniţă vreme de trei ani; apoi sunt eliberaţi, şi după puţină vreme
împăratul se îmbolnăveşte şi moare; episcopul Santavarin, căutat din porunca lui Leon, este prins,
orbit şi surghiunit în Atena; Teofana, lepădându-se de toate cele lumeşti, se îngrijea de cei năpăstuiţi,
apărând văduvele, îngrijindu-se de cei săraci, mângâindu-i pe cei îndureraţi, maică a tuturor celor
fără scăpare şi lipsiţi de ajutor; se îmbolnăveşte şi trece de la împărăţia lumească la cea cerească;
Leon începe să zidească o biserică închinată soţiei sale Sf. Teofana, care arătându-i-se într-o vedenie
îl opreşte; biserica începută este închinată Tuturor Sfinţilor, astfel ca, dacă Teofana este numărată în
cer în rândul sfinţilor, să poată fi prăznuită împreună cu toţi ceilalţi sfinţi. Cuv. TEOFAN, făcătorul de
canoane, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 decembrie (vezi Teodor -Cuv. Teodor Mărturisitorul).
 TEOFIL - din greacă; Θεοφίλος = iubit de Dumnezeu; sensul poate fi totodată şi iubitor de Dumnezeu;
dragostea, pentru a se împlini în toată splendoarea unui sentiment ce înalţă sufletul purtându-l până
în preajma lui Dumnezeu, trebuie să fie reciprocă; fericite vor fi sufletele celor care s-au învrednicit să
poarte acest minunat nume creştin, dacă reuşesc să se deschidă primind şi răspunzând iubirii cu care

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 259

 sunt întâmpinate de Domnul Iisus Hristos; din păcate şi acest nume este abandonat de părinţi, naşi şi
preoţi, întâlnindu-se tot mai rar în Taina Sfântului Botez, dar perpetuându-se în mediul monahal. Sf.
TEOFIL iconomul bisericii este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 23 iunie; împlinea slujba de iconom într-una
din cele două eparhii din Cilicia, înainte năvălirii persane; după moartea episcopului este propus de
cetăţeni pentru această vrednicie, însă Teofil, considerându-se nevrednic, nu primeşte şi, neputând fi
convins, arhiereul numeşte un alt episcop, sub autoritatea căruia intră şi Teofil; clevetit noului episcop
de nişte zavisnici, care îl acuzau fără temei de ceea ce în prezent numim „deturnare de fonduri”,
este îndepărtat din slujba de iconom al bisericii; mâhnit pentru nedreptatea ce i se făcuse şi mânat
de vrăjmaş, în inima sa încolţeşte dorinţa de a redobândi, cu orice preţ, vechea vrednicie; se lasă
amăgit de un fermecător evreu şi, lepădându-se de Dumnezeu, se pune în slujba Satanei, cu care
semnează un „zapis”, promiţându-i că-l va ajuta să-şi recapete funcţia pierdută; revenindu-şi treptat,
se căieşte pentru căderea sa, suspinând din adâncul inimii, în pragul deznădejdii; dar rugându-se cu
străpungere de inimă, are o vedenie în care Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu îi spune,
mustrându-l: „Tu mărturiseşte numai şi nu te îndoi de buna Lui îndurare, căci este milostiv şi iertător de
oameni”; recăpătându-şi nădejdea, o roagă pe Preacurata Fecioară să mijlocească pe lângă Fiul ei
pentru ca „zapisul” prin care se punea în slujba Satanei să-i fie înapoiat; află zapisul purtând pecetea
lui pe piept; mulţumindu-i Maicii lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, se mărturiseşte episcopului care,
citind zapisul, spune: „Aduceţi haina cea dintâi... că acest frate al nostru, Teofil, a fost mort şi a înviat;
pierdut a fost şi s-a aflat”; cunoscând apoi că i se apropie ceasul sfârşitului, împarte averea săracilor
şi trece la Domnul. Cuv. Părinţi TEOFIL plângătorul şi Marcu de la Pecersca sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor pe data de 29 decembrie; în patericul mănăstirii Pecersca este relatată viaţa acestor doi
cuvioşi părinţi; Marcu vieţuia în peştera unde erau îngropaţi monahii trecuţi la Domnul, îngrijindu-se
de pregătirea mormintelor fraţilor decedaţi, săpate de el în acea peşteră; a primit pentru viaţa sa
îmbunătăţită puterea de a face minuni, de a porunci morţilor; se spune că, dacă locul de veci nu
era pregătit, Marcu poruncea defunctului să revină la viaţă până ce mormântul îi va fi gata pentru
a-l primi; în Pecersca vieţuiau doi monahi, Ioan şi mai vârstnicul Teofil, care îl roagă pe Marcu să le
pregătească locul de veci; are loc o neînţelegere, căci mai tânărul Ioan trece la Domnul şi este
îngropat în locul cuvenit lui Teofil, potrivit vârstei; acesta, mustrat pentru gândurile sale necuviioase şi
îndemnat de Marcu să se îngrijească de pocăinţă, se smereşte, plângând şi mărturisindu-şi păcatele
Domnului; cuviosul Marcu, cunoscând ceasul trecerii sale la Domnul, îl roagă pe Teofil să-l ierte pentru
mâhnirea produsă de îngroparea fratelui Ioan pe locul ce i se cuvenea lui, şi îl înştiinţează că-şi va
cunoaşte vremea trecerii la cele veşnice cu trei zile înainte; fericitul Marcu trece la Domnul, iar Teofil
„varsă izvoare de lacrimi” pentru păcatele sale, lacrimi pe care le adună într-un vas şi pentru care va
primi porecla plângătorul; cunoscându-şi, potrivit proorociei, trecerea la cele veşnice, se roagă cu
străpungere de inimă ca lacrimile sale să fie primite; i se arată îngerul Domnului, spunându-i: „Iată,
ale tale lacrimi... le-am adunat în vasul acesta şi le-am păzit... Acum, sunt trimis să-ţi spun ţie bucurie,
că te duci la Cel ce a zis: Fericiţi cei ce plâng, că acum se vor mângâia”; a treia zi după vedenia
avută trece la Domnul, fiind înmormântat în peştera care se umple de bună mireasmă. Cuv. TEOFIL
Mărturisitorul este prăznuit pe 10 octombrie; s-a născut din părinţi creştini, în cetatea Tiberia şi la trei
ani a primit Sfântul Botez, primind binecuvântare de la Părintele Ştefan, în muntele Seconului; la 13
ani, în urma unei descoperiri, Teofil vine la Părintele Ştefan şi, după ce vreme de 3 ani deprinde viaţa
călugărească, este încredinţat egumenului şi este tuns în monahism; părinţii săi plănuiau să zidească
o mănăstire şi egumenul, după ce la început se împotriveşte, primind dezlegare printr-un glas ce se
aude în biserică la vremea rugăciunii, încuviinţează şi mănăstirea este zidită; petrecând în mănăstire
şi preamărindu-L pe Tatăl ceresc, atunci când lupta împotriva icoanelor este declanşată Teofil se va
opune poruncii împăratului Leon; prins de ostaşi, bătut şi purtat prin Niceea legat ca un tâlhar, este
chinuit şi, răbdând cu bărbăţie, un anume Ipatie, mişcat de răbdarea sa, îl ia din mâinile chinuitorilor
căutând să-l determine să împlinească porunca împăratului, însă Teofil îl aduce la dreapta credinţă
cu argumente scripturistice în sprijinul cinstirii icoanelor, precum şarpele de aramă înălţat de Moise în
pustie, heruvimii de pe Chivotul Legii şi chipul Domnului Iisus întipărit pe mahrama împăratului Edesei,
Avgar; este eliberat de Ipatie şi revine la mănăstirea sa, unde după puţină vreme trece la Domnul.
 TEOFILACT - din greacă, θεοφύλαχτος, din θεός + φυλáχτος = protector, Dumnezeu păzeşte; numele
se mai întâlneşte doar printre monahi, dar printre mireni a ieşit din uz ca nume de botez, pe măsură
ce viaţa duhovnicească a creştinului a slăbit, societatea s-a laicizat, credinţa în ajutorul lui Dumnezeu
s-a subţiat, omul începând să se încreadă tot mai mult în propria-i capacitate de a face faţă şi de a
rezista provocărilor vieţii. Cuv. TEOFILACT Mărturisitorul Episcopul Nicomodiei este prăznuit în ziua de 8
martie; a fost prieten cu Sf. Tarasie, marele luminător al Bisericii; după moartea lui Leon, luptătorul
împotriva icoanelor, Pavel cel Milostiv părăseşte scaunul patriarhal în care este ridicat apoi Tarasie de
către împăratul Constantiin (741- 775) şi maica sa Irina; acesta convoacă cel de-al VII-lea Sinod unde
eresul iconoclast este anatemizat; în aceste vremuri Teofilact intră în monahism împreună cu Sf. Mihail

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 260

 al Sinadelor, fiind rânduit de preasfinţitul Tarasie în obştea unei mănăstiri zidită „la gura Mării Euxinului”
(Marea Neagră); aici, rugându-se neîncetat, sporeşte în fapte bune, câştigând îndrăzneală înaintea
lui Dumnezeu; sunt înălţaţi la treapta arhierească de preasfinţitul patriarh Tarasie, Mihail fiind trimis în
Sinad, iar Teofilact fiind uns episcop în Nicomidia; eresul iconoclast reizbucneşte sub Leon Armeanul şi
preasfinţitul patriah Nichifor, care păstorea Biserica în acel timp, convoacă arhiereii, printre care şi pe
fericitul Teofilact, episcopul Nicomidiei şi, mergând la împărat, îl sfătuiesc, fără însă a-l îndupleca, să
nu mai tulbure Biserica lui Hristos cu erezia iconoclastă, anatemizată la cel de al VII-lea Sinod; arhiereii
prezenţi sunt osândiţi la surghiun, patriarhul Nichifor în insula Proconis, Mihail, episcopul Sinadului, la
Evdochiad, iar Teofilact al Nicomidiei în cetatea Strovil, lângă mare, în Chiverecti, unde îşi petrece în
strâmtorare şi chinuri cealaltă vreme a vieţii sale; s-a mutat la Domnul, răucredinciosul Leon Armeanul
pierind şi el cu rea şi neaşteptată moarte, după proorocia sfântului, ucis de proprii ostaşi în biserică, la
vremea Utreniei, în ziua Naşterii Domnului Iisus Hristos; pe tronul Bizanţului va urca Mihail Valvos, apoi
Teofil, fiul lui Mihail, căruia îi urmează un alt Mihail, fiu al împărătesei Teodora; eresul iconoclast este
lepădat, în scaunul patriarhal fiind ridicat Sf. Metodie; cinstitul trup al sfântului Teofilact va fi adus în
Nicomidia şi depus în biserica zidită de el.
 TEOFOR - din greacă; Θεοφόρος; din: θεός + φόρος = purtător de Dumnezeu; defineşte destinul unui
suflet capabil ca printr-o viaţă creştină desăvârşită să-L primească în taina sufletului său pe Însuşi
Domnul Iisus Hristos, devenind purtător de Dumnezeu, vestitorul Cuvântului Său în lume; abandonat
de ceva vreme ca nume de botez al mirenilor; se mai întâlneşte doar în mediul monahal, sau printre
slujitorii Altarului, când numelui laic îi este substituit, la hirotonie, un nume cu adevărat creştin.
 TEOGONIE - nume de origine greacă, cu semnificaţie incertă. Sf. Mc. TEOGONIE este prăznuit în ziua
de 21 august (vezi Agapie).
 TEOHARI - din greacă; θεοχáρης, din θεός + χáρη = mila lui Dumnezeu; descrie starea unui suflet care
îşi pune toată nădejdea în iubirea lui Dumnezeu; se regăseşte în prezent îndeosebi ca patronimic şi
ca prenume doar arareori, la persoanele vârstnice.
 TEONA - nume de origine greacă, cu semnificaţie incertă. Sf. Mc. TEONA (Teonas) este prăznuit în ziua
de 5 ianuarie (vezi în cele ce urmează - Teopempt).
 TEOPEMPT - din greacă; a pătruns în onomastica românească pe filieră latină, sub forma Eusebiu,
având semnificaţia blând, pios şi a respecta, a stima. Sf. Mc. TEOPEMPT şi Teona (în calendar Teonas)
sunt prăznuiţi pe 5 ianuarie; în primul an al prigoanei împotriva creştinilor, vine în Nicomidia împăratul
Diocleţian (284-305) şi porunceşte ca toţi creştinii să jertfească zeilor; episcopul Teopempt, prins şi silit
să se închine idolilor, nu se supune poruncii imperiale şi intră de bună voie în cuptorul încins pregătit
pentru el; la miezul nopţii iese din cuptor nevătămat şi, uşile deschizându-se singure, intră la împărat
pentru a-i arăta că este încă viu, după care se întoarce în cuptor; Diocleţian vine a doua zi însoţit de
ostaşi şi, auzindu-l pe sfântul episcop cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu din cuptorul în care
focul încă ardea, consideră că doar cu puterea vrăjilor a putut rămâne nevătămat; episcopul este
întemniţat şi lăsat să flămânzească 22 de zile, fără pâine şi apă, după care este adus la judecată;
este învinuit de vrăjitorie şi schingiuit: ochiul drept îi este scos, mâna dreaptă tăiată şi este aruncat din
nou în temniţă; împăratul cheamă un vrăjitor, numit Teona, pentru a dezlega „farmecele creştineşti”
invocate de Diocleţian; adus în faţa împăratului şi sigur pe puterile sale, Teona îi spune mucenicului
că dacă farmecele lui vrăjitoreşti nu-l vor atinge va crede şi el în Dumnezeul creştinilor; îi sunt date să
mănânce două turte descântate de vrăjitor şi să bea o otravă puternică; rămânând nevătămat,
Teona se ţine de cuvânt şi, căzând la picioarele episcopului, declară: „Sunt creştin şi mă închin Celui
răstignit”; este întemniţat împreună cu Teopempt care îl catehizează şi îl botează, dându-i numele
Sinesie, adică „plin de înţelegere”; Teopempt este dat la alte chinuri, nici acum neputând fi vătămat;
primeşte moarte martirică prin tăierea capului cu sabia, iar fostul vrăjitor Teona este aruncat într-o
groapă, acoperit cu pământ şi, aducând cai, este călcat până ce îşi dă sufletul în mâinile Domnului.
 TEOPIST - greacă; din Teos = Zeu (Dumnezeu) + pistis = credinţă, cu înţelesul: credincios în Dumnezeu;
nume foarte vechi, provenind din antichitatea precreştină, rar întâlnit, inclusiv în cinul monahal. Sf.
Mc. TEOPIST şi Sf. Mc. TEOPISTA sunt prăznuiţi pe 20 septembrie (vezi Sf. Mare Mc. Eustatie Plachida).
 TEOPREPIE - din greacă; Θεοпρέпια = maiestate (măreţie) divină; ieşit de multă vreme din uz. Sf. Mc.
TEOPREPIE (vezi Agathon) este prăznuit pe data de 22 august.
 TEOTECHI - din greacă; Θεοτόχος = creaţie, naştere; este supranumele Preacuratei Fecioare Maria,
Născătoarea de Dumnezeu, maica Domnului nostru Iisus Hristos; a fost un prenume destul de frecvent
în onomastica românească veche, dar în prezent este ieşit din uz.
Sf. Mc. TEOTECN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 10 octombrie; în vremea păgânului împărat
Maximian a pătimit în cetatea Antiohia; neplecându-se poruncii de a jertfi zeilor este întemniţat, iar
sutaşul Zegnat primeşte poruncă să-l tortureze; în temniţă era închisă şi o fecioară, pe care păgânul
Zegnat decide s-o dea spre a fi batjocorită de doi ostaşi; Teotecn schimbă hainele cu fecioara, însă

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 261

 fiind demascat, sutaşul plin de mânie porunceşte să-i fie tăiată limba; legându-i o piatră de moară
de grumaz, este aruncat în râu; cinstitele sale moaşte au fost găsite în cetatea Ciliciei, fiind îngropate
cu cinste de creştini în locul unde s-a născut.
 TEOTIM - din greacă; nume precreştin, atestat în vechea episcopie a Tomisului, având semnificaţia
cinstirea lui Dumnezeu. Sf. Ier. TEOTIM I Episcopul Tomisului (sec. IV-V) este prăznuit pe 20 aprilie; era
de neam daco-roman, din Dacia Pontică; este considerat dascălul (părintele) duhovnicesc al sfinţilor
Ioan Cassian şi Gherman, format în mănăstirea din „hotarele Cassienilor şi ale peşterilor”, o adevărată
vatră monahală de sfinţenie, de profundă trăire creştinească şi de adâncă teologie; Teotim I a fost
supranumit de istoricii bisericeşti paleocreştini Scitul şi Filosoful; a urcat pe scaunul eparhiei Tomisului
prin anii 385-390, după petrecerea episcopului Gherontie din această viaţă; fericitul Ieronim († 420) îl
menţionează pentru prima dată în 392 în scrierea sa „De viris illustribus”, spunând că „a scris scurte
tratate (cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”; unele fragmente din scrierile sale se
regăsesc în lucrarea Sf. Ioan Damaschin (†749), intitulată „Paralele sfinte”, precizând că Sf. Teotim „a
scris omilii la unele texte Evanghelice”; istoricul Sozomen scrie că era un taumaturg (vindecător) scit,
iar istoricul paleocreştin Socrate spune că fericitul Teotim I „era cunoscut de toţi -împăraţi, episcopi,
călugări, credincioşi şi barbari (adică păgâni)- pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”; influenţat
de părinţii capadocieni şi de Sf. Ioan Gură de Aur, este considerat creatorul Filocaliei româneşti; în
mănăstirile aflate sub păstorirea sa s-au format „călugării sciţi” care, purtând mesajul evanghelic, au
urcat în nordul Dunării până la Carpaţi, în sud ajungănd până la Ierusalim, Constantinopol şi Roma,
iar mai apoi până în Africa; fericitul episcop Teotim I i-a fost cunoscut împăratului Arcadie şi a fost
prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, de la care în anul 399 primeşte călugări misionari pentru creştinarea
„nomazilor sciţi de la Istru”; în anul 400 participă la Sinodul local ce a fost convocat de Sf. Ioan Gură
de Aur împotriva învăţăturilor eretice ale episcopului Antonin al Efesului; în 403 îi ia apărarea Sf. Ioan
Gură de Aur împotriva acuzaţiilor nefondate aduse de Sf. Epifanie al Ciprului; trece la cele veşnice la
sfârşitul primului deceniu al sec. V; Biserica Ortodoxă Română îl trece în rândul sfinţilor cu pomenire
pe 20 aprilie; „Acta Sanctorum” menţionează: „La Tomis, în Scithia, se face pomenirea Sf. Theotimos
episcopul, pe care l-au cunoscut chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui”.
 TERAPONT - din greacă; θερáпον + αντος = servitor devotat; nume ieşit din uz. Pe 25 mai sunt relatate
în Vieţile Sfinţilor minunile Sf. Mc. TERAPONT, Episcopul Ciprului, ridicat din rândul monahilor la această
vrednicie; a luat cununa muceniciei când Biserica era urgisită de cei fără de lege; moaştele sale au
fost mai întâi depuse în Cipru, fiind aduse în Constantinopol când agarenii s-au apropiat de insulă, în
urma unei viziuni în care Sf. Terapont îi vesteşteeşte eclesiarhului bisericii că turcii vor năvăli şi pustii
insula; credincioşii iau moaştele sfântului şi se îmbarcă pe o corabie cu destinaţia Constantinopol; se
iscă o furtună, potolită însă de mireasma ce ieşea din racla sfântului, plină de mir izvorând din sfintele
sale moaşte; mirul revărsat din raclă este adunat în vase de sticlă şi apoi folosit pentru tămăduirea
sufletelor şi trupurilor celor în suferinţă; în vremea împăratului Nichifor, moaştele sale izvorâtoare de mir
sunt depuse în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Constantinopol, dar sunt strămutate
într-o biserică zidită în numele Sf. Mc. Terapont; sunt relatate apoi minunile împlinite la sfintele sale
moaşte: un bărbat este izbăvit de demonii ce-l chinuiau; unui alt bărbat îi este vindecată mâna
paralizată; unui ostaş orb îi redă vederea; vindecă un slăbănog; vindecă o copilă care avea de la
naştere o malformaţie a picioarelor; o femeie cu numele Maria este vindecată de cancer, o alta de
hidropică; opreşte curgerea de sânge de care pătimea o altă femeie; doi ostaşi se tămăduiesc de
neputinţe, căci erau gârbovi cu trupul; un lepros se curăţă de lepră; multe alte boli şi neputinţe se
vindecau prin ungerea cu mirul ce izvora din moaştele sfântului; diavolii erau izgoniţi şi sufletele celor
morţi erau readuse la viaţă pentru rugăciunile Sf. Terapont. Sf. Mc. TERAPONT Episcopul Sardelor este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 mai; ca arhiereu al Bisericii Sardelor întoarce mulţi păgâni la Hristos
prin învăţăturile sale; prins de împăratl Iulian, este ferecat în obezi, întemniţat şi înfometat; este dus
legat la Sinaon, o cetate în Frigia, apoi în Ankira, din Galata; apoi, lângă un râu cu numele Astalin
este legat de patru pari şi bătut până ce pământul s-a îmbibat de sângele lui; parii de care fusese
legat au înverzit, s-au făcut copaci, cu frunzele lor tămăduindu-se ulterior neputinţele şi suferinţele
omeneşti; este dus în Tracia, aproape de râul Ermia care udă Lidia; în episcopia Sataliei din mitropolia
Sardiei este chinuit şi, în final, este înjunghiat şi primeşte cununa muceniciei.
 TERENTIE/TERENTE - din latină; terentus = sector rezervat jocurilor seculare în Campus Martius; ieşit din
uz în prezent ca nume de botez. Sf. Mc. TERENTIE, soţia sa Neonila şi cei 7 fii ai lor, Sarvic, Fota, Teodul,
Vila, Ierax, Nitul şi Eunichie sunt prăznuiţi pe 28 octombrie; au fost prinşi de păgâni şi chinuiţi, rănile
stropite cu oţet şi arse cu foc; sunt dezlegaţi din legături şi tămăduiţi de îngeri; daţi spre mâncare
fiarelor sălbatice, rămân nevătămaţi; aruncaţi într-o căldare cu smoală fierbinte, focul se stinge şi
smoala se răceşte; primesc cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.
 TESPESIE - nume de origine greacă, cu semnificaţie incertă. Sf. Mc. TESPESIE este prăznuit în ziua de 20
noiembrie (vezi Anatolie).
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 262
 TIHON - din greacă; Τύχον = numele zeului soartei; în toate tradiţiile antichităţii precreştine soarta, ca
destin rânduit fiecărei făpturi în univers, era un fapt, un dat ce nu putea fi pus la îndoială şi nici evitat;
constituia modalitatea prin care ordinea în univers, câtă vreme făpturile nu erau conştiente de rolul şi
rostul lor într-un ansamblu a cărui perpetuare era dependentă de acceptarea şi conformarea cu
lucrarea sortită fiecăreia; făpturile contribuiau, potrivit propriilor aptitudini statornicite prin destin, ca
armonia şi buna rânduială, legea, firescul, să rămână şi pe mai departe reperul absolut în raport cu
care fiecare îşi căuta locul şi rostul într-o realitate predestinată, predeterminată de proiectul divin;
după întruparea Cuvântului, soarta fiinţei umane, rolul său în ansamblul Creaţiei lui Dumnezeu, a fost
dezvăluit; în antichitatea precreştină omul stătea sub ascultarea unor puteri subalterne, zeii rânduiţi
de Creator să vegheze ca Legea să se respecte în secvenţa din realitate peste care aveau stăpânire
zeităţile cărora li se închinau, dar după Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul este pus sub ascultarea
Creatorului Însuşi şi, urcând treptele Ierarhiei Spirituale, poate asculta Cuvântul lui Dumnezeu rostit de
El Însuşi, nu prin intermedierea „tălmacilor”, zeităţilor, dintre care unele, căzând din ascultare, au
devenit demoni; după ce căderea din Grădina Edenului l-a îndepărtat de Dumnezeu omul a stat sub
stăpânirea lor; este un nume precreştin perpetuat pentru o vreme şi în spaţiul ortodox, însă cu timpul
ieşit din uz. Sf. TIHON, episcopul Amatundei, făcătorul de minuni, este prăznuit pe 16 iunie; Amatunda,
locul naşterii Sf. Tihon, era o cetate în insula Cipru; încă din tinereţe L-a cunoscut pe Hristos; a intrat în
clerul bisericii mai întâi ca citeţ, fiind hirotonit diacon de Sf. Memnon, episcop al Amatundei, după
moartea căruia Tihon este ridicat în scaunul episcopal şi este sfinţit ca arhiereu de marele Epifanie,
arhiepiscopul Ciprului; în acele timpuri în Cipru erau mulţi închinători la idoli, ţinând de păgânătatea
elinească; se ştie despre Sf. Tihon că a primit darul facerii de minuni atât în timpul vieţii, cât şi după
moarte, însă vitregia vremurilor, năvălirile agarenilor şi pustiirea bisericilor au făcut să se piardă multe
scrieri în care erau relatate viaţa şi faptele sale; dintre nenumăratele sale minuni, mai ales două au
fost păstrate în memoria poporului; prima este din vremea când, tânăr fiind, pâinea din vânzarea
căreia trebuia să trăiască familia o împărţea săracilor; mustrat de tatăl său, îi arată hambarele pline,
spunându-i că pâinile date împrumut lui Dumnezeu prin intermediul acelor săraci le-a primit însutit,
potrivit cuvântului: „Cel ce dă lui Dumnezeu, va primi însutit”; a doua minune s-a împlinit când, luând
viţele uscate aruncate de lucrători, le răsădeşte în via sa şi, rugându-se lui Dumnezeu, le află răsărite
şi înverzite; simbolistica acestei minuni trimite către înviere, căci tot sufletul lepădat pentru păcatele
sale, răsădit în via lui Hristos de părintele duhovnicesc în mâinile căruia creştinul îşi pune nădejdea,
revine la viaţă, „înverzeşte” şi va da rod bogat printre sufletele mântuite; fericitul Tihon şi-a cunoscut
vremea trecerii la cele veşnice şi s-a înălţat la Domnul în pace.
 TIMOLAU - nume de origine greacă, rar întâlnit în onomastica creştină, inclusiv în mediul monahal; are
semnificaţia de onoare; definită ca integritate morală, corectitudine, prestigiu, probitate, demnitate,
cinste, onoarea se raportează întotdeauna la un reper în funcţie de care comportamentul omului
este evaluat şi judecat; în acest sens, pentru un creştin, a avea onoare înseamnă a rămâne statornic,
neclintit în credinţa sa în Hristos Domnul, împlinind în orice condiţii porunca iubirii şi iertării, fără a se
lăsa ademenit de „ofertele” aparent generoase ce-i sunt făcute prin ispititorii îndemnaţi de demoni
să-l abată cu orice preţ de pe cale. Sf. Mc. TIMOLAU este prăznuit pe 15 martie (vezi Agapia).
 TIMON - prenume creştin rămas izolat în onomastica creştină veche, având semnificaţia cinstit; este
ieşit din uz în prezent; cinstea, coroborată cu dreptatea, sunt virtuţi creştine pe care, dobândindu-le şi
exersându-le, sufletul poate spera să propăşească pe calea mântuirii şi desăvârşirii. Pe 28 iulie este
pomenit în Vieţile Sfinţilor Sf. Ap. şi diac. TIMON, dintre cei 70 de Apostoli (vezi Prohor -Sf. Ap. şi diac.
Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena).
 Sf. Mc. TIGRIE preotul şi Eutropie citeţul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 16 iunie; erau din clerul Sf.
Ioan Gură de Aur; în ziua când acesta a fost surghiunit, în biserica în care slujise a izbucnit „din urgia
lui Dumnezeu”, se spune în Vieţile Sfinţilor, nu pus de om, un incendiu care s-a întins pârjolind o bună
parte din cetatea Constantinopolului; încăperile în care erau păstrate sfintele vase au rămas însă
neatinse de flăcări, lăsând să se înţeleagă că pricina dezastrului a fost nedreapta izgonire a Sf. Ioan
Gură de Aur; stăpânirea i-a bănuit însă pe clerici, episcopi, preoţi şi călugări, fiind prinşi, întemniţaţi şi
chinuiţi în Calcedon; eparhul cetăţii, Optat, bănuia că focul fusese pus de o mână criminală, printre
cei reţinuţi numărându-se şi preotul Tigrie, pe care dezbrăcându-l şi dându-l la munci, l-au bătut
cumplit cu curele ude; în copilărie, rob fiind, fusese scopit de stăpânul său; câştigându-şi după mulţi
ani libertatea, Tigrie slujeşte o vreme în biserică, fiind hirotonit apoi preot; surghiunit în Mesopotamia,
îşi află acolo sfârşitul; Eutropie, citeţul bisericii pârjolite, este şi el prins şi bătut până i s-au sfărâmat
oasele, apoi trupul i-a fost strunjit adânc cu unghii de fier, până la oase, inclusiv faţa, şi a fost ars „cu
lumânări în părţile ascunse ale trupului”; nu se recunoaşte vinovat de incendiul ce mistuise o parte
din Constantinopol şi este întemniţat; episcopului Sisinie i se arată în vis un înger care îl informează că
în toată cetatea nu a putut găsi decât un singur bărbat îmbunătăţit, pe fericitul Eutropie; căutându-l,
episcopul îl află în temniţă, bolnav, cu rănile putrezite; după o vreme este scos şi chinuit iar, dându-şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 263
 sufletul în mâinile Domnului; nişte preoţi cucernici îl ridică de pe lemnul pe care fusese spânzurat şi îl
îngroapă, din cer putând fi auzite cântări îngereşti adeverind sfinţenia fericitului Eutropie.
 TIMOTEI - din greacă; Τιμόθεος = nume teofanic, frecvent în onomastica creştină veche, îndeosebi în
Biserica Răsăriteană; are semnificaţia cinstirea lui Dumnezeu; pentru un creştin, esenţial este ca în
contextul unei realităţi prea adesea vrăjmaşă lui Hristos să-şi probeze credinţa prin fapte, căci s-a
spus: „Credinţa fără fapte moartă este”; tot creştinul are, în raport cu locul ocupat în lume, vocaţia
mărturisirii, îşi împlineşte destinul doar în măsura în care contribuie la răspândirea Cuvântului lui
Dumnezeu, potrivit puterilor şi priceperii sale; cinstirea lui Dumnezeu, pentru un adevărat creştin, este
suprema lucrare pe care are datoria s-o împlinească oricând, oriunde şi în orice condiţii, fără rezerve;
un nume tot mai rar întâlnit în prezent, poate şi întrucât cinstirea lui Dumnezeu nu mai este o prioritate
pentru omul zilelor noastre, chiar dacă în virtutea unei „tradiţii” încă se mai declară „creştin”. Sf. Mc.
TIMOTEI episcopul Prusiei este prăznuit pe 10 iunie; cetatea Prusia este situată în vecinătatea Frigiei şi
Moesiei; despre Sf. episcop Timotei se spune că a omorât cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci un
balaur încuibat într-o peşteră; a vindecat un potentat al vremii, Hareta, şi o „împărăteasă”, pe care
întorcând-o de la moarte la viaţă o aduce la lumina sfintei credinţe în Hristos; prins de păgânul
împărat Iulian Paravatul, este întemniţat şi, ucis prin tăierea capului, este îngropat de credincioşi, la
mormântul său cei bolnavi aflându-şi alinarea suferinţelor şi vindecarea. Cuv. TIMOTEI este prăznuit pe
21 februarie; a fost ucenicul Cuv. Teoctist, apoi arhimandrit al mănăstirii Simvoli, de lângă muntele
Olimpului; a fost nepătimaş, feciorelnic cu trupul, nevoindu-se în post, înfrânare şi rugăciune; pentru
viaţa sa neprihănită a primit darul tămăduirii şi putere asupra diavolilor, multe minuni împlinindu-se cu
rugăciunea sa; a vieţuit mulţi ani în singurătate, mutându-se din loc în loc prin munţi şi pustietăţi; trece
la Domnul la adânci bătrâneţi. Sf. Ap. TIMOTEI, unul din cei 70, este prăznuit pe 22 ianuarie; s-a născut
în Licaonia şi a studiat în cetatea Listra; s-a alăturat Sf. Apostol Pavel când acesta vine împreună cu
Barnaba în Licaonia, propovăduindu-L pe Hristos în cetăţile Listra şi Derbe; au fost primiţi cu bucurie în
casa maicii fericitului Timotei, femeie văduvă la acea vreme; după ce Timotei este botezat şi tăiat
împrejur după legea iudaică, îl urmează pe Sf. Apostol Pavel, care spune despre el: „Iar tu ai urmat
învăţăturii mele, vieţii, aşezământului credinţei, îndelung răbdării, dragostei, îngăduinţei, izgonirilor şi
pătimirilor” (II Timotei, 3; 10-11); a fost hirotonit de Sf. Pavel mai întâi diacon, apoi preot şi episcop, deşi
era încă tânăr; este menţionat şi în Epistola către Corinteni: „De va veni Timotei, luaţi aminte... că are
lucrul Domnului ca şi mine; deci nimeni să nu-l defăimeze”; şi continuă: „Am trimis la voi pe Timotei
care îmi este fiu iubit şi credincios întru Domnul...”; îl urmează pe Sf. Ap. Pavel în toate locurile unde
propovăduieşte Evanghelia lui Hristos: în Efes, Corint, Macedonia, Italia, Spania; i-a fost ucenic nu
doar Sf. Ap. Pavel, ci şi lui Ioan, căruia îi urmează în scaunul episcopal al cetăţii Efes după ce acesta
este exilat de Domiţian (81-96) în insula Patmos; şi-a aflat mucenicescul sfârşit când, la un praznic
închinat zeilor, numit Catagoghion, propovăduindu-L pe Hristos este bătut cumplit; a fost îngropat de
creştini într-un loc numit Pion (adica „gras”, cum se tâlcuieşte în Vieţile Sfinţilor); mai târziu, în vremea
împăratului Constanţiu (337-361), sfintele sale moaşte sunt aduse din Efes de Sf. Mc. Arsenie şi depuse
în biserica Sfinţilor Apostoli, alături de moastele Sf. Ap. Luca şi Andrei. Sf. Mc. TIMOTEI citetul şi soţia sa
Mavra sunt prăznuiţi pe 3 mai; Timotei citeţul din satul Pirapei este prins şi adus spre cercetare la Arian,
guvernatorul din Tebaida; cu doar 20 de zile în urmă, Timotei se însoţise cu o tânără fecioară numită
Mavra; este chinuit pentru mărturisirea lui Hristos, fiindu-i înfipte în urechi două ţepuşe încinse, iar de
durere şi-a pierdut vederea; aflând guvernatorul Arian că citeţul este proaspăt căsătorit, la porunca
lui este adusă spre cercetare şi soţia acestuia; între Timotei şi Mavra se poartă un dialog în care
tânăra soţie îşi mărturiseşte durerea de a rămâne văduvă atât de tânără; îndemnată de Timotei să-l
urmeze mărturisindu-şi fără şovăială credinţa în Hristos, tânăra se temea că la numai cei 17 ani ai ei
nu va avea tăria de a îndura mânia şi chinurile la care va fi supusă; Timotei se roagă lui Dumnezeu
pentru el şi soţia sa şi Mavra, întărită de Duhul Sfânt, îl înfruntă cu curaj pe guvernator; îmbiind-o cu
aur şi argint, acesta căuta s-o abată de la decizia luată, îndemnând-o să nu se teamă de văduvie,
căci va fi de îndată însoţită cu unul dintre sutaşii cei mai bogaţi, bucurându-se şi desfătându-se cu
dulceaţa vieţii ce-i este oferită; fecioara refuză, iar drept pedeapsă îi este tăiat părul, degetele de la
mâini şi, aruncată într-un cazan cu apă clocotită, rămâne nevătămată; Arian, bănuind că apa nu
este cu adevărat clocotită, îi cere Mavrei să-i toarne pe mâini apă din cazan, fiind opărit; atunci,
strigând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul Mavrei, că nu este altul afară de Acela în Care se
slăveşte aceasta”, are pentru un moment intenţia de a o elibera; este însă întors de la gândul cel
bun de diavolul care, intrând în cugetul şi în inima lui, îl determină să caute s-o silească să se lepede
de Hristos şi să jertfească zeilor; însă fecioara continuă să-l înfrunte cu curaj, cu cuvinte inspirate de
Sfântul Duh; soţii sunt răstigniţi pe două cruci, unul în faţa celuilalt; nevoindu-se pe cruce, Mavra are
mai multe viziuni în care este cercetată de îngeri şi, ridicată la cer; ca răsplată pentru nevoinţele ei îi
este arătat un scaun frumos împodobit, pe care o aşteptau veşminte albe şi o prefrumoasă coroană;
pe un alt scaun îi sunt arătate veşmintele şi cununa pregătite pentru Timotei; astfel, dându-şi sufletele

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 264

 în mâinile lui Hristos, îşi sfârşesc mucenicia. Sf. Mc. TIMOTEI, Agapie şi Tecla Vizianca sunt prăznuiţi pe
19 august; Timotei era din Palestina; este prins de Urban în Gaza şi, mărturisindu-se creştin, este bătut
şi chinuit până când trece la Domnul; Agapie şi Tecla au pătimit în aceeaşi perioadă pentru Hristos
Domnul, fiind daţi spre mâncare fiarelor sălbatice, luând astfel cununa muceniciei.
 TIRON - provine din latină; tiro = recrut; duhovniceşte, sensul poate fi interpretat ca disponibilitate a
celui ce poartă acest nume de a se „înrola” în oastea Domnului, răspunsul sufletului la chemarea pe
care o aude în inima sa şi, lepădând toate cele lumeşti, omul se dăruieşte lui Hristos; se regăseşte în
prezent doar ca patronimic.
 TIRS - nume rar întâlnit în onomastica creştină, semnificând originar din cetatea Tirs. Sf. Mc. TIRS (vezi
Apolonie) este prăznuit pe 14 decembrie.
 TIT/TITI/TITUS - nume frecvent în antichitate prinre romani, în latină titus semnificând porumbel; face
trimitere la simbolistica delicatei înaripate închipuind Sfântul Duh, care la Botezul Domnului întregeşte
Sfânta Treime când glasul Tatălui răsună din înalturi rostind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care
am binevoit”; în greacă semnifică onorabil; varianta Tit a circulat multă vreme printre vechii creştini,
iar Titi/Titus sunt nume rar folosite în contemporaneitate la botezul pruncilor români. Cuv. TIT făcătorul
de minuni, prăznuit în ziua de 2 aprilie, a intrat de tânăr în mănăstire nevoindu-se „pe calea strâmtă şi
anevoioasă a vieţii monahiceşti”; pentru smerenia şi ascultarea sa a fost pus „păstor al oilor celor
cuvântătoare”; a primit darul facerii de minuni, rămânând neclintit în adevărul de credinţă în vremea
când Biserica era luptată de eresul iconoclast; exemplu de viată pustnicească pentru ucenicii săi, a
trecut la Domnul în pace. Cuv. TIT din Pecersca este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 februarie; a fost
monah în mănăstirea Pecersca, fiind apoi hirotonit preot; a avut un frate duhovnicesc, diacon, pe
numele său Evagrie; neputând suferi dragostea ce-i unea, diavolul a semănat vrajbă între ei; Tit
îmbolnăvindu-se şi simţindu-şi aproape sfârşitul, şi-a cunoscut păcatul şi i-a trimis vorbă lui Evagrie
rugându-l să-l ierte pentru mânia lui; acesta însă, nemilostiv din fire, spune: „Niciodată nu voiesc să
am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie”; şi de cum pronunţă aceste
cuvinte, cade mort la pământ; Tit spune apoi cum, cerându-şi iertare, a văzut un înger lovindu-l pe
nemilostivul Evagrie cu o suliţă de foc, iar lui, întinzându-i mâna, l-a ridicat sănătos de pe patul de
suferinţă; şi toată obştea şi-a amintit cuvintele Domnului: „Tot cel ce se mânie împotriva fratelui său în
deşert, este vinovat judecăţii”; iar Sf. Efrem a spus: „De s-ar întâmpla a muri cineva în vrajbă,
nemilostivă judecată va afla unul ca acesta”; căci spune Apostolul: „... mai înainte de toate unul
spre altul să aveţi dragoste, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor”; şi mai spune: „A iubi pe
Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decât toate poruncile şi jertfele”. Sf. Ap. TIT, unul din cei 70,
este prăznuit pe 25 august; era de neam din Creta, din seminţia lui Miroi, antipatul Cretei (proconsul,
demnitar însărcinat cu administrarea unei provincii), Tit fiind nepotul lui; şi-a păzit neîntinată fecioria
trupească, după cum spune Sf. Ignatie în scrisoarea sa către biserica din Filadelfia; a cunoscut antica
înţelepciune, dar la 20 de ani aude din cer un glas care îi spune că doar învăţătura elinească nu-i va
fi de ajuns pentru mântuire; în acea vreme, ajungând şi în Creta vestea Naşterii şi lucrării lui Hristos în
Ierusalim, antipatul din Creta îl trimite pe nepotul său la Ierusalim pentru a se informa; Tit Îl cunoaşte
astfel pe Hristos, fiind martor al minunilor săvârşite şi apoi al mântuitoarelor Sale Patimi; încredinţat de
Învierea şi Înălţarea Domnului la cer, este de faţă când Sfântul Duh coboară în limbi de foc asupra
Apostolilor; a primit Sfântul Botez de la Sf. Ap. Pavel; despre Tit, referitor la controversa ivită privind
obligativitatea respectării de către creştini a tuturor cutumelor iudaice, vorbeşte Sf. Ap. Pavel în a sa
Epistolă către Galateni: „Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur”; după botez, sfinţit
de ceilalţi apostoli la slujba apostolească, este numărat în rândul celor 70 de apostoli; credinţa în
Hristos a fost adusă în Cipru de Sf. Ap. Pavel care, după ce îl readuce la viaţă pe fiul antipatului Rustil,
acesta se botează împreună cu toată casa sa; Tit este rânduit de Sf. Ap. Pavel episcop în Creta şi îi
trimite apoi din Nicopole o epistolă prin care îl îndrumă sfătuindu-l cum să îşi cârmuiască eparhia
încredinţată lui; scaunul arhiepiscopiei lui Tit era în Gortina, o cetate din Creta; aici surpă cu puterea
rugăciunii statuia zeiţei Artemida şi năruie templul închinat lui Jupiter, zidit din porunca împăratului
Romei; pe ruinele lui este ridicată o biserică închinată lui Hristos; îl urmează pe Sf. Pavel la Roma şi îl
îngroapă după ce apostolul este ucis din porunca lui Nero; Sf. Ap. Tit trece la Domnul la venerabila
vârstă de 94 de ani.
 TOMA - din ebraică: te’oma; în aramaică Thomas înseamnă geamănul (Didymus, în greacă); numele
Toma este îndeosebi cunoscut ca fiind cel al unui personaj biblic în Noul Testament, unul dintre cei 12
ucenici ai Domnului Iisus; numele poate face trimitere la asemănarea omului cu Dumnezeu, după
chipul Căruia a fost creat; este un îndemn şi o invitaţie prin care purtătorii acestui nume să-şi caute şi
să-şi dezvolte acele aptitudini înscrise printre raţiunile firii umane prin care destinul propriu -înfierea şi
îndumnezeirea- să poată deveni un fapt împlinit; pe meleagurile autohtone numele este tot mai rar
adoptat în sfânta Taină a Botezului. Sf. Ap. TOMA este prăznuit pe 6 octombrie; s-a născut în cetatea
Paneada (Cezareea lui Filip) din Galileea; L-a urmat pe Iisus fiind numărat printre cei 12 ucenici ai Săi;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 265
 în seara Cinei celei de Taină, Îl întreabă: „Doamne, nu ştiu unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, iar
Domnul Iisus Hristos dă binecunoscutul răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14; 4-6), cuvinte care ar trebui să lămurească odată pentru totdeauna
prăpastia ce se cască între creştinism şi toate celelalte religii sau doctrine spirituale, de care atât de
multe suflete se lasă ademenite în prezent; a primit supranumele Toma necredinciosul, căci nefiind
împreună cu ceilaţi ucenici când Domnul Iisus li S-a arătat după Înviere, a spus: „Dacă nu voi vedea
în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu îmi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20;
25); iar peste 8 zile, ucenicii fiind adunaţi cu toţii, Domnul li Se arată din nou şi acum i se adresează lui
Toma, spunându-i „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta
Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20; 27); după Înălţarea Domnului Iisus la cer şi după
Pogorârea Sfântului Duh, apostolului Toma i-a căzut la sorţi să-L propovăduiască pe Iisus în India; în
anul 37, la solicitarea regelui Avgar al V-lea al Edesei, Toma îi trimite pe Sf. Tadeu şi Ap. Bartolomeu
pentru a evangheliza cetatea Ninive din Persia; împăratul indian Gundafor (Gondofares al IV-lea
Sarkes), care stăpânea imperiul indo-part (Pakistanul şi nord-vestul Indiei), dorindu-şi să construiască
palate după modelul greco-roman, trimite un negustor, pe Avgan, să caute un meşter iscusit; la
porunca Domnului, Toma îl însoţeşte pe Avgan în India; pentru construcţia unor măreţe palate
primeşte de la Gundafor aur, pe care apostolul îl împarte însă la săraci; la porunca împăratului,
acesta văzând că nu se zideşte nimic, apostolul şi Avgan sunt întemniţaţi, pentru a fi executaţi; fratele
împăratului moare, sufletul său putând contempla palatul zidit de Toma în cer prin milosteniile făcute
în numele regelui; fratele împăratului învie spunându-i că Toma i-a zidit cu adevărat un palat, dar nu
pe pământ, ci în cer; atunci împăratul crede în Hristos şi se botează împreună cu mulţi dintre supuşi în
cetatea Taxila; apoi, pentru a participa împreună cu ceilaţi apostoli la prohodirea Maicii Domnului,
Toma este adus în chip minunat în Ierusalim; în timpul călătoriei o vede ridicată cu trupul la ceruri pe
Născătoarea de Dumnezeu; ajuns în Ierusalim, cere ca mormântul Preacuratei să fie deschis şi fiind
găsit gol li se adevereşte şi celorlalţi apostoli mutarea Sfintei Fecioare la cer; merge apoi spre miazăzi,
pentru ca în anul 52 să ajungă la Muziris, în Malabar, botezând, rânduind preoţi şi întemeind biserici;
tradiţia creştinilor indieni păstrează amintirea unei călătorii misionare a apostolului în China, de unde
revine în Mylapore, în sudul Indiei; în anul 70 are parte de moate martirică, fiind străpuns cu suliţe la
porunca împăratului Muzdie (Misdeu), mânios că soţia şi fiul său se creştinaseră; a fost îngropat la
Mylapore, lângă oraşul Chennai, în sudul Indiei, mormântul său fiind până azi loc de pelerinaj; în anul
232 cea mai mare parte a moaştelor sale este strămutată în Edesa din Mesopotamia; astăzi, capul Sf.
Toma se găseşte la mănăstirea ortodoxă din insula Patmos, Grecia, alte părţi din sfintele sale moaşte
fiind păstrate în oraşul Oriona din sudul Italiei; este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română în ziua de 6
octombrie şi este pomenit în prima duminică după Paşte, numită duminica Tomii. Sf. TOMA patriarhul
Constantinopolului este prăznuit în ziua de 21 martie; a fost hirotonit diacon de către patriarhul Ioan
Pustnicul în biserica din Constantinopol, primind apoi vrednicia de sachelar în vremea împăratului
Mavrichie (582-602); după moartea fericiţilor Ioan şi Chiriac, când pe tronul Bizanţului stăpânea tiranul
Foca (602-680), a fost ridicat în scaunul patriarhal; în acea vreme s-a petrecut un fapt înspăimântător
şi prevestitor, întrucât crucile purtate în procesiuni se loveau una de alta sfărâmându-se; Sf. Teodor
Sicheotul este cel care îi desluşeşte patriarhului Toma înţelesul, primejdiile şi risipirea ce vor afecta
Biserica lui Dumnezeu şi Bizanţul, atât din interior cât şi din afară; căci odată cu năvălirile agarenilor
mulţi se vor lepăda de credinţa în Iisus Hristos şi multe biserici se vor pustii; Sf. Toma se îmbolnăveşte şi,
cutremurat de necazul ce urma să se abată asupra Bisericii, îl roagă pe cuviosul Teodor Sicheotul să
mijlocească cu rugăciunea grabnica sa trecere la Domnul; după moartea fericitului Toma scaunul
patriarhiei este luat de Serghie diaconul, care devine promotorul ereziei monotelite cu care s-a lupta
Sf. Maxim Mărturisitorul, erezie ce proclama existenţa unei singure voinţe în Domnul Iisus Hristos; apoi,
în prigoana pornită de eretici împotriva Bisericii, s-au abătut asupra dreptcredincioşilor necazurile
vestite, despărţirile, risipirile, dezlănţuindu-se apoi războaiele cu perşii, căderea Ierusalimului şi toate
celelalte nenorociri îngăduite de Dumnezeu din pricina înmulţirii păcatelor. Cuv. TOMA Maleon este
prăznuit în ziua de 7 iulie; a fost ostaş, bogat şi viteaz; iubindu-L pe Hristos, a părăsit lumea şi a intrat în
monahism; dorind să se sălăşluiască în pustie, mergea în timpul nopţii înaintea sa un stâlp de foc, ce îl
călăuzea, fiind astfel condus spre muntele Malein unde, sălăşluindu-se, s-a învrednicit de descoperiri
şi vedenii dumnezeieşti; mergând vestea despre viaţa sa îmbunătăţită era căutat de oameni, pe
care îi lumina cu cuvântul şi vindecându-le bolile şi neputinţele, căci primise darul tămăduirii; după
petrecerea sa din această viaţă, cei ce pătimeau suferinţe sau boleau îşi aflau alinarea la sfintele
sale moaşte. Cuv. TOMA monahul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 24 aprilie; a fost monah într-una
din mănăstirile din Siria şi trimis cu trebuinţe mănăstireşti în Antiohia; venind în cetate, se prefăcea a fi
nebun; Anastasie, un dregător sâcâit de insistenţa cu care Toma îi cerea milostenie pentru mănăstire,
îl loveşte peste faţă; Toma, inspirat de Sfântul Duh, spune proorocind: „De acum nu voi mai lua ceva
de la Anastasie, nici Anastasie nu va mai da nimic”; după o zi Anastasie moare, împlinindu-se astfel
proorocia; revenind către mănăstire, se odihneşte în bolniţa de lângă biserica Eftimia, din apropierea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 266
 cetăţii Dafin; se îmbolnăveşte şi moare, fiind îngropat în locul unde se îngropau străinii; deasupra
sfântului este îngropată apoi o femeie străină care a murit ulterior, dar, spre uimirea oamenilor, este
găsită afară din mormânt; pusă din nou în groapă, a doua zi este aflată iarăşi afară din mormânt;
atunci au cunoscut că stareţul nu voieşte ca o femeie să fie aşezată deasupra lui; este înştiinţat deci
patriarhul Domnin, care porunceşte ca moaştele sfântului să fie aduse şi îngropate în cetate, alături
de trupurile altor sfinţi mucenici; ulterior s-a zidit deasupra gropniţei o biserică, la moaştele sale mulţi
bolnavi găsindu-şi alinarea suferinţelor; molima care a lovit Antiohia a încetat pentru rugăciunile Sf.
Toma; antiohienii au hotărât o zi de prăznuire, în care să i se facă pomenirea. Sf. Mc. TOMAIDA este
prăznuită pe 14 aprilie; s-a născut în Alexandria din părinţi binecredincioşi; la 15 ani a fost măritată cu
un creştin, locuind în casa socrului, care, ispitit de frumuseţea ei, căuta să o silească spre nefireasca
împreunare; tânăra se opune, bătrânul ameninţând-o cu moartea, iar când fiul său, pescar, lipsea
de acasă, o ucide cu sabia; pentru cumplitul său păcat orbeşte; întorcându-se fiul său şi aflând ce se
petrecuse în lipsa sa, îl dă pe părintele său judecăţii; este executat, primindu-şi pedeapsa prin tăiere
cu sabia; despre pătimirea Sf. Tomaida le vorbeşte monahilor din mănăstirea Octodecat (care se
tâlcuieşte a optsprezecea) Cuv. Pr. Daniil Schiteanul, zicându-le: „Duceţi-vă şi aduceţi aici cinstitele
ei moaşte, căci nu se cade ca trupul ei să se pună cu oamenii, cu mireni, ci cu sfinţii părinţi”; unii fraţi
cârtind, Cuv. Daniil le spune: „Acea tânără pe care voi nu voiţi să o aduceţi aici, îmi este mie maică
şi vouă, căci pentru întreaga ei înţelepciune a murit”; un frate chinuit de diavol este învăţat de Cuv.
Daniil să vină la mănăstirea Octodecat şi, intrând în gropniţa sfinţilor, să zică: „Dumnezeule, pentru
rugăciunile Muceniţei Tomaida, ajută-mă să mă izbăvesc de păcatul desfrânării”; urmând porunca
părintelui, monahul se linişteşte, războiul trupului încetează şi, întrebat de cuviosul cum s-a liniştit,
spune că rostind 12 rugăciuni şi ungându-se cu ulei din candela sfintei a adormit, o tânără luminoasă
apărându-i în vedenie şi, dându-i binecuvântarea, i-a spus că se poate întoarce la chilia lui.
 TOVIA - din ebraică; personaj biblic; Tobias; are sensul: Domnul este bun; ieşit de multă vreme din uz.
 TRIFON - din greacă; Τρύφον; în latină: in deliciis vivens = care trăieşte în plăceri; în funcţie de nivelul
duhovnicesc la care a putut ajunge, omul poate petrece fie în plăceri trupeşti, fireşti câtă vreme nu îi
împiedică evoluţia către acele stări ale fiinţei ce-l apropie de îngeri şi de Dumnezeu, fie în bucuriile
înălţătoare de care are parte un suflet curat, pur, care s-a eliberat de ataşamentele ce-l ţin prizonier
în condiţia trupească, în materialitatea pământului, şi s-a întors cu toate puterile sufleteşti către acel
hotar întrezărit în depărtare, de unde poate auzi glasul îngerilor şi chemarea lui Hristos; ca nume de
botez a fost şi este este rar folosit. Sf. Mc. TRIFON este prăznuit în ziua de 1 februarie; s-a născut în satul
Campsada în Frigia, din părinţi dreptcredincioşi; a primit darul tămăduirii şi stăpânire asupra diavolilor;
după moartea lui August, tronul Romei este luat de Gordian (295), închinător la idoli, dar care nu
prigonea creştinii; fiica împăratului era muncită de un demon pe care înţelepţii şi slujitorii zeităţilor
păgâne nu-l puteau izgoni; îmboldit de Dumnezeu, diavolul a dezvăluit singura modalitate prin care
fecioara putea fi izbăvită: „Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decât numai tânărul
Trifon”; căutat printre mulţi tineri purtători ai acestui nume, este adus în Roma când avea doar 17 ani;
pe drum, când încă nu sosise în cetatea împărătească, diavolul, cunoscând că se apropie, strigă: „...
aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult” şi iese din tânăra care astfel
se vindecă; împăratul, pentru a se încredinţa pe deplin că Trifon este cu adevărat izbăvitorul fiicei
sale, îi cere să i-l arate pe diavol; Trifon se roagă şase zile şi, arătându-se diavolul în chipul unui câine
negru, la întrebarea sfântului diavolul răspunde: „... El (Satana) mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara
aceasta”; silit de puterea lui Hristos, recunoaşte că diavolii nu au putere „asupra celor ce cunosc pe
Dumnezeu şi care cred în Hristos”; astfel, lepădându-se de păgânătate, Gordian şi cei împreună cu
dânsul au crezut în Hristos; după Gordian, pe tronul Romei a urcat Filip, care este ucis de ostaşi,
urmându-i Deciu; acesta a poruncit tuturor eparhilor şi guvernatorilor din întreg imperiul să ucidă toţi
creştinii care nu se închină zeilor; un eparh din răsărit, Acvilin, îl prinde pe Trifon; adus la judecată în
Niceea, confruntarea dintre el şi eparh se încheie cu moartea mucenicului, tăindu-se capul cu sabia;
creştinii din Niceea doreau să-l îngroape în cetate, însă sfântul li se arată poruncind ca moaştele sale
să fie duse în satul Campsada, unde s-a născut.
 TRIHINA - epitet de origine incertă; semnifică haina aspră a penitentului; descrie un suflet conştient de
lipsa sa de desăvârşire, însă lucrându-şi mântuirea printr-o aspră vieţuire; pocăinţa, corespondentul
ortodox al penitenţei catolice, este cheia ce deschide sufletului calea către mântuire; pocăindu-se,
sufletul se curăţă de păcatele cu care s-a întinat şi de amprenta lor mentală, redobândind fecioria,
starea neîntinată a fiinţei umane înaintea căderii protopărinţilor, primind astfel intrare la Dumnezeu,
înfierea şi învierea ce-l vor transpune în veşnicie; nume nefolosit în prezent şi aproape necunoscut.
 Sf. Mc. TROADIE, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 2 martie, s-a născut în Neocezareea, pătimirea sa fiind
vestită de Sf. Grigorie al Neocezareei care, retrăgându-se în pustietate şi săvârşindu-şi obişnuitele
rugăciuni, are o vedenie pe care i-o împărtăşeşte diaconului: „Am văzut, frate, o vedenie minunată,
un copil mic luptându-se cu un diavol mare şi, biruindu-l, l-a trântit la pământ”; desluşindu-i înţelesul,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 267
 spune, descriind de fapt viaţa şi sfârşitul mucenicesc al sfântului: „Era un oarecare copil creştin cu
numele Troadie, care, fiind adus la judecată înaintea tiranului, după multe munci grele, a fost ucis
pentru Hristos şi s-a dus la ceruri dănţuind”.
 TROFIM - din greacă; Τρόφιμος = nutritor, hrănitor; nutrit, hrănit; adevărata hrană o găseşte sufletul
însetat de adevăr doar la Dumnezeu; dacă trupul se nutreşte cu darurile pământului, câtă vreme îi
este sufletului vehicul în această lume, sufletul se hrăneşte cu darurile Duhului; lipsit fiind de „hrana”
duhovnicească, sufletul se ofileşte şi „moare” pentru lumea de dincolo, se ataşează de componenta
pământească a firii umane, de „ţărâna” de care nici nu ştie şi nici nu mai poate să se despartă; în
loc să-şi hrănească şi trupul cu cuvântul lui Dumnezeu, înnobilându-l şi „înălţându-l” până la a putea
să se sălăşluiască, la vremea rânduită pentru fiecare, împreună cu Hristos, în ceruri, rămâne prizonier
în „cele mai de jos ale pământului”, unde-şi va petrece veşnicia „înfometând” de cele pe care nu a
ştiut să le caute şi să le găsească în vremea petrecerii sale pământeşti; se regăseşte în prezent doar
ca patronimic şi rareori ca nume al unor persoane vârstnice. Sf. Mc. TROFIM şi Tala sunt pomeniţi în
Vieţile Sfinţilor pe 16 martie; au fost preoţi în cetatea Laodiceea, în Asia Mică; sunt prinşi în timpul lui
Diocleţian şi Maximian (286-305) şi aduşi spre cercetare în faţa ighemonului Asclipiodot, în cetatea
Vofor; acesta porunceşte să fie ucişi cu pietre, care însă nu-i ating, întorcându-se şi rănindu-i pe
chinuitori; neputând fi ucişi, sunt eliberaţi şi continuă să-L propovăduiască pe Hristos; sunt din nou
aduşi la judecată, pironiţi şi răstigniţi pe două cruci, asemenea Domnului Iisus; la pătimirea lor a
asistat şi maica lor; creştinii primesc îngăduinţă să coboare trupurile mucenicilor de pe cruci şi,
punându-le într-o raclă, nu se puteau hotărî unde să le îngroape; femeia ighemonului, împreună cu
doi bărbaţi, Zosima şi Artemie, au luat racla cu trupurile mucenicilor şi i-au îngropat aproape de
cetatea Stratonica; ighemonul din Laodiceea are parte de o moarte urâtă, căci căzând la pământ
striga jeluindu-se: „În zadar m-am închinat lor (zeilor), că iată, mă dau focului veşnic de Dumnezeul
cel adevărat, Care este în cer, şi de slugile Lui, Trofim şi Tala”. Sf. TROFIM, Aristarh şi Pud din cei 70 de
Apostoli sunt prăznuiţi pe 15 aprilie; Sf. Ap. Aristarh (vezi şi Pud) pomenit de Sf. Ap Pavel în Epistola
către Coloseni, a fost episcop în Apamia din Siria; în Epistola a doua către Timotei este pomenit Sf.
Pud; în Faptele Apostolilor şi a doua Epistolă a Sf. Ap. Pavel către Timotei este pomenit Sf. Ap. Trofim;
toţi trei l-au urmat la Roma pe Sf. Ap. Pavel, luând cununa muceniciei împreună cu el, din porunca lui
Nero. Sf. Mc. TROFIM şi Teofil sunt prăznuiţi pe 23 iulie; au pătimit pentru Hristos împreună cu alţi 13
crestini, în vremea lui Diocleţian; au fost chinuiţi şi aruncaţi în foc, fiind însă păziţi nevătămaţi de
Dumnezeu; au luat cununa muceniciei prin tăiere cu sabia. Cuv. TRIFON Patriarhul Constantinopolului
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 aprilie; monahul Trifon a fost ridicat în scaunul patriarhal doar
până când Teofilact, fiul împăratului Roman (socrul împăratului Constantin Porfirogenetul) avea să
împlinească vârsta la care putea, după „pravila bisericească”, să urce pe această înaltă treaptă a
Ierarhiei Bisericeşti, căci fusese „făgăduit din scutece”, cum se spune în Vieţile Sfinţilor, să ocupe
scaunul patriarhal al Constantinopolului; la moartea patriarhului Ştefan, neavând însă decât 16 ani,
interimatul s-a decis să fie împlinit de monahul Trifon; la împlinirea sorocului, Teofilact nu avea încă
pregătirea şi calităţile necesare, aşa încât Cuv. Trifon nu se învoia să părăsească scaunul patriarhal;
este îndepărtat printr-o înşelăciune imaginată de Teofan, episcopul Cezareei şi, retrăgându-se la
mănăstirea sa, după 2 ani s-a mutat la Domnul, fiind adus şi îngropat alături de ceilalţi patriarhi, în
biserica cea mare din Constantinopol. Un alt Sf. Mc. TROFIM este prăznuit în ziua de 19 septembrie
(vezi Savatie -Sf. Mc. Savatie, Trofim şi Dorimedont).
 Sf. Mc. TRACVILIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf.
Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).
 TIBURTIE - prenume dispărut din onomastica românească, perpetuat încă pe alocuri ca patronimic.
Sf. Mc. TIBURTIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf. Mc.
Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 268

 U
 UAR/VAR - prenume lipsit de relevanţă în onomastica creştină, foarte rar întâlnit în mediul monahal;
are semnificaţia: cel ce aparţine, cel ce este originar din Ur. pe 19 octombrie este prăznuit Sf. Mc.
UAR şi cei împreună cu dânsul; a fost ostaş în vremea lui Maximian, creştin tăinuit; prigoana împotriva
creştinilor a cuprins şi Egiptul, iar ostaşul Uar îngrijea rănile celor întemniţaţi şi îi hrănea; fiind prinşi şi
întemniţaţi şapte dascăli creştini, Uar, cumpărând cu aur străjerii, intră în temniţă şi, ştiind că a doua zi
cei şapte urmau să fie ucişi, îi roagă să mijlocească pentru el pe lângă Domnul Iisus, mărturisind că
teama de cumplitele chinuri la care sunt supuşi creştinii îl determină să-şi tăinuiască credinţa; iar sfinţii
mucenici îi spun: „Nimeni, iubitule, nu se arată desăvârşit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni
nu se încununează de nu va pătimi”, reamintindu-i totodată cuvintele Evangheliei: „De se va lepăda
cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu”; Uar, mişcat de
cuvintele sfinţilor, rămâne în temniţă şi cu complicitatea străjerilor, care îi erau prieteni, ia locul unuia
dintre cei şapte mucenici, mort în temniţă din pricina rănilor căpătate; mărturisindu-L pe Hristos, Uar
este torturat, spânzurat gol pe un lemn, dându-şi sufletul în mâinile Domnului; trupul, aruncat afară din
cetate pentru a le fi câinilor hrană, este ridicat noaptea de o femeie văduvă, Cleopatra, şi îngropat
în taină în casa sa, lângă pat; a doua zi sunt ucişi prin tăiere cu sabia şi ceilalţi şase mucenici;
Cleopatra, spunând că doreşte să se întoarcă în patria ei, Palestina, reuşeşte printr-un subterfugiu să
primească de la stăpânitorul locului încuviinţare să ia moaştele Sf. Uar, despre care afirmă că este
soţul ei decedat şi care, potrivit propriei dorinţe, trebuia îngropat în locul naşterii (vezi Vieţile Sfinţilor –
19 octombrie); moaştele Sf. Uar ajung deci în Palestina şi sunt îngropate în satul Edra, aproape de
Tabor, lângă mormintele părinţilor văduvei; văzând-o creştinii în fiecare zi la mormântul sfântului,
tămâind şi aprinzând lumânări, încep să-şi aducă bolnavii, iar pentru rugăciunile Sf. Uar aceştia se
tămăduiesc şi îşi află alinarea suferinţelor; este zidită o biserică şi moaştele sfântului sunt strămutate în
incinta lăcaşului; fiul Cleopatrei, Ioan, pe care maica sa râvnea să-l facă ostaş, se îmbolnăveşte;
rugându-se, femeia adoarme; are o viziune în care Sf. Uar ţinea în braţele sale tânărul, amândoi fiind
scăldaţi într-o lumină strălucitoare, iar Uar îi spune că-L rugase pe Domnul Iisus să-l primească şi pe fiul
ei în „oastea” Sa, însă dacă preferă să intre în slujba împăratului lumesc, mai degrabă decât a Celui
ceresc, îl poate lua înapoi; tânărul îşi declară însă hotărârea de a rămâne împreună cu Uar alături de
Hristos; venindu-şi apoi în fire, Cleopatra le spune preoţilor viziunea avută şi îşi îngroapă fiul decedat
lângă mormântul lui Uar; îşi vinde averile şi vreme de şapte ani petrece în rugăciune lângă biserica
zidită în numele Sf. Uar, după care trece la Domnul.
 URBAN/URVAN - din latină: Urbanus; prenume răspândit în antichitatea romană, având semnificaţia
orăşean, sau locuitor al Romei. Sf. Ap. URBAN, Stahie, Amplie, Narcis, Apelie şi Aristobul sunt prăznuiţi
în ziua de 31 octombrie. Sf. Urban, rânduit episcop în Macedonia, şi Sf. Amplie, rânduit de Sf. Ap.
Andrei episcop în Diospoli, au fost ucişi de evrei şi elini pentru propovăduirea lui Hristos; Sf. Stahie,
zidind o biserică în Arghiropoli împreună cu Sf. Ap. Andrei, este numit de acesta episcop în Bizanţ;
Narcis a fost uns episcop în Atena, Apelie în Heracleea, iar Aristobul în Britania, toţi dându-şi sufletele
în mâinile Domnului după multe osteneli şi nevoinţe. Sf. Mc. URBAN, Teodor, Medimn şi cei împreună
cu dânşii sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 5 septembrie, în calendar fiind prăznuit doar Sf. Mc.
Urban; în vremea când pe tronul Bizanţului se afla rău-credinciosul Valens, în Constantinopol arienii
erau cei ce stăpâneau; după izgonirea episcopului Evagrie, ortodocşii erau urmăriţi, bătuţi, averile lor
jefuite şi întemniţaţi; 70 de bărbaţi, conduşi de Urban, Teodor şi Medimn, sunt trimişi de creştini pentru
a solicita stoparea prigoanei împotriva lor în Nicomidia, unde împăratul se găsea în acea vreme; însă
eparhul Modest este împuternicit ca prinzându-i să-i dea morţii; sunt îmbarcaţi pe o corabie şi trimişi în
surghiun, cu consemn ca, odată ieşiţi în larg, corabia să le fie incendiată; astfel, cei 70, împreună cu
conducătorii lor, au luat cununa muceniciei.
 URIIL/URIEL - din ebraică: Uri’ El = Dumnezeu este lumina; este numele unuia dintre Arhangheli, dar ca
nume de botez este abandonat de multă vreme, spre deosebire de numele celorlalţi Arhangheli,
Mihael şi Gabriel.
 URPASIAN - vechi prenume creştin cu semnificaţia suferinţă, pătimire; nu se regăseşte în onomastica
românească, fiind amintit doar întrucât este numele unui mucenic menţionat în Vieţile Sfinţilor. Astfel,
Sf. Mc. URPASIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 13 martie; a pătimit în timpul prigonirii creştinilor
din timpul lui Maximian (286-305); Urpasian, creştin tăinuit, făcea parte din suita împăratului când
acesta porunceşte ca toţi cei ce nu se închină zeilor să părăsească cetatea şi palatul unde strămoşii
lor au slujit zeilor, nu unui Dumnezeu răstignit; Urpasian se mărturiseşte creştin şi, lepădându-şi hlamida
şi brâul, spune cu curaj: „Împărate, pentru că astăzi mă ostăşesc cerescului Împărat, Domnului meu
Iisus Hristos, ia-mi viaţa, cinstea şi slava, pentru că sunt vremelnice şi nefolositoare”; este legat pe un
lemn şi bătut cu vine de bou; închis într-o cuşcă de fier şi ars cu făclii îşi dă duhul în mâinile Domnului,
văzduhul umplându-se de bună mireasmă; pătimirea Sf. Urpasian s-a petrecut în Nicomidia.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 269

 V
 Sf. Mc. VAH împreună cu Sf. Mc. SERGHIE sunt prăznuiţi pe 7 octombrie (vezi Serghie/Sergiu).
 VACH/BACH; - din greacă; Βáχος zeul vinului (Bachus); nume precreştin perpetuat o vreme în spaţiul
ortodox ca nume de botez; în prezent abandonat.
 VADIM - din persană; are înţelesul: prinţ; se mai întâlneşte în prezent doar ca prenume al persoanelor
vârstnice, sau ca patronimic; preluat dintr-o altă tradiţie şi intrat în onomastica românească probabil
tot pe filieră greacă; asocierea cu o persoană o poziţionează într-o poziţie înaltă într-o ierarhie, care
poate fi, în funcţie de nivelul duhovnicesc atins, sau o ierarhie pământească, sau o ierarhie spirituală;
ca toate celelalte nume constituie un element de destin, însă are doar o valoare pur orientativă, un
potenţial ce trebuie conştientizat, asumat şi activat. Sf. Mc. VADIM din Persia, prăznuit pe 9 aprilie, se
identifică în persoana arhimandritului Vadim, prins în vremea pătimirii celor 40 de mucenici din Persia;
era din cetatea Vitaplata; când a intrat în monahism şi-a împărţit averea săracilor; a zidit o mănăstire
în afara cetăţii unde vieţuia sârguindu-se în rugăciune şi fapte bune; a fost prins împreună cu ucenicii
săi, întemniţat şi bătut; tot atunci a fost prins şi întemniţat pentru mărturisirea lui Hristos un bărbat cu
numele Nirsan, din cetatea Aria; înfricoşat de chinurile la care erau supuşi creştinii, se leapădă de
Hristos şi consimte să împlinească toate poruncile împăratului Savorie; înştiinţat despre disponibilitatea
lui Nirsan de a se supune voii sale, Savorie îi promite că, dacă îl ucide pe Vadim cu mâinile sale, îi va
moşteni acestuia toate averile; este ucis de Nirsan prin tăiere cu sabia, trupul fiindu-i aruncat afară
din cetate; este îngropat de ucenicii săi; după ce Savorie moare, şapte dintre ucenici vor fi eliberaţi.
 VALENS/VALENT - din latină; valens = puternic, viguros; numele, definind puterea şi vigoarea, calităţi
asociate unui creştin purtător al acestui nume, vor marca modul în care îşi declară credinţa în Hristos,
precum şi ardoarea acţiunilor consacrate răspândirii Evangheliei, căci s-a spus: „Credinţa fără fapte,
moartă este”; adevăratul creştin se cunoaşte din felul în care îşi rânduieşte viaţa şi prin determinarea,
tăria cu care îşi mărturiseşte crezul; nume derivate Valentin/Valentina, prezente încă în onomastica
românească. Sf. Mc. VALENTIN episcopul Umbriei şi cei împreună cu dânsul este prăznuit pe 30 iulie;
a fost episcop al cetăţii Interamna, din Umbria, Italia; a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii; trei
filosofi scolastici din Atena, Proclu, Evil şi Apolonie, vin în Roma pentru a se familiariza cu limba şi
filosofia romană şi sunt găzduiţi în casa unui retor numit Craton; Hermion, fiul lui, se îmbolnăveşte şi
tribunul Fronton îi spune tatălui că fiul îi poate fi tămăduit doar de Valentin, episcopul creştin; tribunul
îl atenţionează însă pe Craton că, după ce se însănătoşeşte, fiul său nu va mai putea fi despărţit de
acel episcop; Craton, întreaga sa familie, dar şi cei trei tineri greci, Proclu, Evil şi Apolonie, făgăduiesc
că se vor creştina dacă Hermion va fi vindecat; după cum spusese tribunul, după ce se vindecă
rămâne ataşat de episcop şi toţi se creştinează, după cum făgăduiseră; fiul unui senator, Avundie,
crede în Hristos şi se botează; tatăl său, împreună cu ceilalţi senatori, îl prind pe Valentin, căutând să-l
convingă să se închine zeilor; nu se supune, este bătut, întemniţat şi primeşte cununa muceniciei prin
tăierea capului; cei trei tineri atenieni, luând trupul mucenicului, îl îngroapă cinste; sunt prinşi de
Leontie, stăpânitorul cetăţii, întemniţaţi şi ucişi noaptea, pentru a nu stârni mânia poporului; Avundie îi
îngroapă lângă mormântul Sf. Valentin, învăţătorul lor. Sf. Mc. VALENT diaconul este prăznuit în ziua
de 16 februarie împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil Preotul).
 VALERIAN - nume de origine latină: valea - valere = a fi tare; derivate: Valer, Valeriu, Vali, Valeria şi
altele, prenume tot mai rar folosite în onomastica românească; purtătorul acestui frumos nume îşi va
putea dovedi tăria şi tenacitatea, curajul cu care va înfrunta vicisitudinile vieţii creştine, mărturisind
fără reţinere numele Domnului Iisus Hristos. Sf. Mc. VALERIAN este prăznuit pe 21 ianuarie (vezi Achila).
Sf. Mc. VALERIAN (vezi Iustin) este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1 iunie, alături de cei ce au mucenicit
împreună cu Sf. Mc. Iustin.
 VARDAN - nume provenind din calendarul armean, neîntâlnit în onomastica autohtonă.
VARLAAM - intrat în onomastica românească pe filieră greacă; Βαρλαáμ; se regăseşte în georgiană
sub forma: Balaram; provine din sanscrită: Bhagavan = veneratul (epitetul lui Budha); în prezent nu se
mai foloseşte ca nume de botez; pentru un adevărat creştin veneraţia, considerată de exegeza
teologică drept cea mai înaltă treaptă a cinstirii acordate unei entităţi raţionale, este sentimentul cu
care se apropie sufletul omului doar de Sfânta Treime; de aceea poate numele a ieşit din uz, întrucât
din această perspectivă nici un om nu poate urca spiritual până la acea duhovnicie ce-l poate situa
pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeu; sufletul, doar prin participare, nu prin sine însuşi, ci prin împărtăşire
de firea omenească asumată şi curăţită de Domnul Iisus, în trupul mistic al Căruia omul se sălăşluieşte,
se poate învrednici de veneraţia de care Fiul lui Dumnezeu Se împărtăşeşte împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi; prin asumare de către Fiul, firii omeneşti i-a fost
deschisă calea către acea desăvârşire de care vorbeşte Domnul Iisus în pericopa evanghelică ce
relatează întâlnirea Sa cu tânărul bogat care dorea să se mântuiască, o desăvârşire ce transcende
firescul naturii umane şi prin care asemănarea cu Modelul, cu Chipul Divinităţii, devine fapt împlinit.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 270
 Cuv. VARLAAM egumenul Pecerskăi este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 26 noiembrie; s-a născut din
părinţi de neam bun, fiul lui Ioan şi al Mariei; dorindu-şi să devină călugăr, îşi descoperă gândul Cuv.
Matei care, dat fiind că părintele său se număra printre cei mai de frunte şi puternici slujitori ai
voievodului Izaslav, îl atenţionează asupra primejdiei de a fi luat cu sila dintre monahi, încălcând
astfel făgăduinţa făcută în faţa lui Dumnezeu; însă, în faţa hotărârii lui Varlaam, Cuv. Antonie îi
porunceşte monahului Nicon să-l tundă în monahism şi este primit în obştea care, la acea vreme, îşi
avea sălaşul într-o peşteră; însă previziunea Cuv. Antonie se împlineşte; Ioan, tatăl său, alungă
călugării din peşteră, iar pe Varlaam îl readuce în casa parintească şi caută să-l abată de pe calea
aleasă ispitindu-l cu somptuoase haine mireneşti, petreceri, amăgindu-l cu o viaţă petrecută în
plăceri; cuviosul nu se lasă însă ispitit şi vreme de patru zile petrece în post; văzând părintele său că
nu-l poate întoarce de pe calea pe care deja apucase îl eliberează, iar Varlaam revine la peştera
unde monahii primesc învoire să se întoarcă; înmulţindu-se fraţii, Cuv. Antonie îl numeşte egumen şi,
cu binecuvântarea stareţului, Varlaam ridică deasupra peşterii o bisericuţă de lemn închinată
Adormirii Maicii Domnului; domnul Izaslav Iaroslavici, care după ce a primit botezul s-a numit Dimitrie,
zideşte apoi o biserică de piatră şi lângă ea face o mănăstire unde sunt aduşi monahii din peşteră,
Varlaam fiindu-le egumen; a călătorit apoi la Ierusalim, la sfintele locuri; pe drumul de întoarcere se
îmbolnăveşte şi trece la Domnul, trupul fiind adus în mănăstirea Pecerska, potrivit propriei sale dorinţe.
Sf. VARLAAM bătrânul, prăznuit pe 19 noiembrie, era din Antiohia Siriei; prins pentru mărturisirea lui
Hristos şi nesupunându-se poruncii de a jertfi zeilor, este supus la chinuri; este dus într-un templu şi,
punându-i în mâini cărbuni aprinşi, păgânii aşteptau ca sfântul Varlaam, neputând suporta durerea,
să-i arunce peste jertfelnicul zeilor şi astfel să fie silit să aducă jertfă zeilor; sfântul însă rabdă şi, fără a
arunca din mâini cărbunii aprinşi, trece la cele veşnice. Tot pe 19 noiembrie, în Vieţile Sfinţilor sunt
pomeniţi şi Sf. VARLAAM şi Ioasaf din India (Iosafat = Buddha); „Varlaam şi Iosafat” este un „roman”
apologetic popular al vieţii creştine, având profunde conotaţii morale şi religioase, avându-şi obârşia
în legenda indiană a vieţii lui Buddha; preluată şi transpusă în termeni creştini, legenda trece din India
în Persia; un călugăr, pe nume Ioan, îi dă forma sub care este cunoscută în greacă, de unde este
apoi preluată în literatura europeană şi tradusă în latină, slavă şi germană; versiunea românească,
datorată lui Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, datează din perioada 1648-1649 şi are la
bază un manuscris slav; în a doua jumătate a sec. XVII au circulat trei copii ale acestul vechi
manuscris, atribuite grămăticului Fota, care nu s-au păstrat; mai sunt alte două prelucrări literare ale
romanului, una aparţinându-i lui Mihail Sadoveanu, care împreună cu D.D. Pătrăşcanu publică:
„Istoria Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India”; este deci o istorisire a vieţii lui Buddha reprodusă din
perspectivă creştină după textul sanscrit al binecunoscutului roman hagiografic Lalitavistara; şase
fragmente se regăsesc în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”; alte fragmente
din acest roman hagiografic se regăsesc în literatura populară ca basme, cel mai cunoscut fiind
„Fata moşului cea cuminte”; de asemenea, unele colinde de Crăciun preiau teme din ultimul episod
al romanului, retragerea lui Ioasaf în pustie; viaţa prinţului Ioasaf se regăseşte şi în arta bisericească
românească; mulţi călugări din mănăstirea Neamţ, unde a fost găsit cel mai vechi manuscris, au
purtat numele Varlaam şi Ioasaf; legenda prinţului Siddhartha Gautama a fost preluată în tradiţia
islamică şi în maniheism (fragmente din Turfan/Sinkiang); printre primele versiuni se numără eposul
georgian Balavariani şi o versiune în greacă unde apare pentru prima dată numele Ioasaf, derivat
din Iodasaf, la rândul său o corupere a numelui Bûdâsaf, cum era cunoscut Bodhisattva în lumea
arabă; în majoritatea izvoarelor se vorbeşte despre astrologii chaldeeni care îi prevestesc regelui
Avenir convertirea singurului său fiu la creştinismul propovăduit în India de Apostolul Toma; Ioasaf a
primit învăţătura creştină de la Sf. Varlaam, unul dintre mulţii schivnici creştini care cutreierau India la
acea vreme; una dintre primele transpuneri în greacă abundă de citate patristice din scrierile Sf.
Grigorie de Nazianz şi Sf. Ioan Damaschinul -sec. VIII; există şi o apologie scrisă de Aristide în sec. II;
cele peste 140 de manuscrise bizantine având la origine un text datat în 1021 poartă amprenta
călugărului Ioan, identificat de istoricii bisericeşti cu Ioan Damaschinul din mănăstirea Sabas din
Ierusalim, în Vieţile Sfinţilor fiind preluată pe scurt versiunea sa. În ziua de 6 noiembrie este pomenit în
Vieţile Sfinţilor Cuv. VARLAAM Mitropolitul Novgorodului, făcătorul de minuni de la Hotin; s-a născut în
Novgorod din părinţi binecredincioşi; încă de copil s-a arătat plin de întelepciune, căci nu-i plăceau
jocurile copilăriei, înfrânându-se de la mâncare asemenea unui suflet sporit; după moartea părinţilor
împarte averea rămasă săracilor şi, aflând povăţuitor un călugăr, intră în monahism; îşi zideşte o chilie
aproape de râul Volhova, unde s-a ridicat apoi o mănăstire şi biserica Schimbării la Faţă a Domnului
Iisus Hristos; a avut de înfruntat multe şi grele ispite venite prin demoni; l-a botezat pe fiul voievodului
Novgorodului, prevestindu-i acestuia moartea; a primit darul tămăduirii, cei cuprinşi de neputinţe
aflându-şi prin rugăciunile sale însănătoşirea; şi-a cunoscut din vreme trecerea la Domnul, numindu-l
povăţuitor al monahilor din mănăstirea păstorită de el pe Antonie, unul dintre ucenicii săi; a fost
îngropat cu cinste şi evlavie, în prezenţa arhiepiscopului marelui Novgorod, în biserica Schimbării la
Faţă de el zidită; în Vieţile Sfiţilor sunt relatate câteva dintre minunile împlinite la sfintele sale moaşte;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 271
 astfel, îi redă vederea unui orb, învie un înecat, îl vindecă pe Constantin, domnitorul Novgorodului, îi
redă unui mut darul vorbirii şi îl vindecă pe postelnicul marelui domn Vasilievici.
 VARNAVA - intrat în tradiţia ortodoxă românească pe filieră greacă; Βαρνáβας; provine din ebraică:
Bar Naba = fiul mângâierii; după Naşterea minunată şi lucrarea Mântuitorului Hristos, pentru orice bun
creştin Fiul mângâierii, Cel care a luat asupra sa povara păcatelor întregii omeniri şi a fiecăruia dintre
noi, este Omul Iisus; şi orice suflet râvnitor care Îi urmează jertfindu-se pentru fraţii săi aflaţi în primejdie
de moarte, pierzându-şi sufletele, participă prin disponibilitatea sa jertfelnică la naşterea omului nou,
la zidirea unei umanităţi eliberate din chingile păcatului, căutându-şi desăvârşirea şi împlinirea ca fiu
al Tatălui ceresc; cu atât mai mult Varnava, sufletul căruia calea mântuirii îi este arătată prin numele
primit la Sfânta Taină a Botezului, are datoria de a-şi onora numele prin fapte, de a se zidi potrivit
atributelor ce-i sunt de-acum dezvăluite; abandonat ca nume de botez. Sf. Ap. VARNAVA, unul din
cei 70 de apostoli, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 11 iunie; s-a născut în insula Cipru din părinţi leviţi,
evrei de neam, strămoşii lor emigrând în Cipru din pricina războaielor din Palestina; Iosif, după numele
primit de la părinţi, a fost trimis de aceştia la Ierusalim, la vestitul Gamaliel, pentru a deprinde legea
iudaică; a ucenicit împreună cu Saul, cel care mai apoi s-a numit Pavel; era în vremea când Domnul
Iisus, împlinind 30 de ani, Şi-a început lucrarea; văzând minunile înfăptuite de El, Iosif Îi devine ucenic
şi-L urmează în Galilea; rânduit între cei 70 de apostoli, a primit de la aceştia numele Varnava, adică
„fiul mângâierii”, căci i-a fost menit să „mângâie” popoarele care aşteptau venirea lui Mesia; după
Înălţarea Domnului la cer, Varnava vinde satul moştenit de la părinţi, situat lângă Ierusalim, aducând
preţul obţinut în vistieria comună, căci apostolii vieţuiau de obşte; după omorârea Întâiului Mucenic
Ştefan Saul începe a prigoni Biserica; Varnava se ruga lui Dumnezeu să-i dezvăluie lui Saul adevărul,
lucru ce s-a petrecut apoi pe drumul Damascului; trimis de apostoli în Antiohia Siriei, Varnava a vestit
Evanghelia lui Hristos, pe mulţi aducându-i la dreapta credinţă; merge apoi în Tars, căutându-l pe
prietenul său Saul (acum Pavel); revin împreună în Antiohia, rămânând aici un an, învăţând şi făcând
ucenici; se întorc în Ierusalim, unde Irod începe a prigoni creştinii, ucigându-l mai întâi cu sabia pe
Iacov al lui Zevedeu, fratele lui Ioan; îl prinde şi îl întemniţează pe Ap. Petru, eliberat însă de un înger;
Saul şi Varnava revin în Antiohia împreună cu Ioan (fiul Mariei, mătuşa lui Varnava), căruia mai târziu i
s-a spus Marcu; merg în Seleucia, în Cipru, Salamina; ajung în insula Pafos, unde îl întâlnesc pe Elimas,
un vrăjitor evreu, prooroc mincinos, sfetnic al antipatului Serghie; antipatul este însă câştigat pentru
Hristos, pe Elimas vrăjitorul, care li se împotrivea, orbindu-l cu cuvântul; trec apoi prin Perga şi merg în
Antiohia Pisidiei (nu cea din Siria); sunt însă izgoniţi de închinătorii la idoli şi trec în Iconia, unde reuşesc
să scape de evreii porniţi să-i ucidă cu pietre şi fug în Licaonia, Listra şi Derbe; aici vindecă un şchiop,
fiind consideraţi de popor ca fiind zei; Saul (Pavel) şi Varnava se întorc apoi în Antiohia Pisidiei, trec
prin Perga şi Atalia şi, îmbarcându-se pe o corabie, acostează în Antiohia Siriei, unde pe mulţi reuşesc
să-i aducă la Hristos; acum are loc disputa dintre evreii trecuţi la creştinism, care cereau ca şi păgânii
să fie tăiaţi împrejur, şi cei împotrivă; dar Pavel şi Varnava, venind în Ierusalim, apostolii statornicesc
aici că darul cel nou primit de creştini de la Dumnezeu, prin Hristos, nu mai face trebuincioasă tăierea
împrejur, nici pentru evrei, nici pentru neamuri; despărţindu-se apoi, Pavel merge în Derba şi Listra, iar
Varnava în patria sa, Cipru, însoţit de nepotul său Ioan, numit acum Marcu; din Cipru vine la Roma şi
Mediolan; cunoscându-şi de mai înainte sfârşitul mucenicesc, Varnava îi dezvăluie lui Marcu, nepotul
său, că va sfârşi de mâinile iudeilor şi îi spune că-i va găsi trupul în partea de apus a cetăţii; este ucis
într-adevăr cu pietre şi apoi ars, iar trupul său, nevătămat de foc, este luat de Marcu împreună cu alţi
fraţi şi îngropat într-o peşteră; după moartea sa, evreii din cetatea Salamina au dezlănţuit prigoana
împotriva creştinilor; risipindu-se aceştia, locul îngropării Sf. Varnava a fost uitat; după ce în întreaga
cetate Salamina a strălucit lumina dreptei credinţe, mormântul a fost dezvăluit lumii prin minunile şi
tămăduirile ce se săvârşeau în acel loc; se spune că, apărându-i în repetate rânduri în vedenie, îl
întăreşte pe arhiepiscopul Antimie când Petru Vililnic, supranumit Cnafeu, un apărător al eresului lui
Eutihie şi Apolinarie, răpind scaunul patriarhiei Antiohiei râvnea să-şi întindă apoi stăpânirea şi asupra
insulei Cipru; susţinut deci de Sf. Varnava, Antimie merge la Constantinopol şi, împotrivindu-se celor
ce doreau ca în locul său să vină ereticul Vililnic, rămâne în scaun; argumentul suprem prin care şi-a
păstrat scaunul a fost aflarea moaştelor Sf. Varnava, găsite în urma desluşirilor primite de la acesta, în
vedenie; sporindu-i astfel prestigiul, împăratul porunceşte ca insula Cipru să nu intre sub stăpânirea
patriarhului Antiohiei, iar arhiepiscopii să fie numiţii de episcopii săi.
 Cuv. Părinţi VARSANUFIE şi Ioan din Gaza sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 29 februarie; Varsanufie
era din Egipt; merge în Palestina şi intră sub ascultarea unui bătrân numit Marcel; se retrage apoi în
singurătate şi se dedică rugăciunii contemplative; dobândind curăţia inimii şi desăvârşită nepătimire,
intră în mănăstirea avvei Serid, unde vieţuieşte vreme de 50 de ani, singur, într-o chilie retrasă, avva
Serid aducându-i odată pe săptămână trei pâini şi apă; Varsanufie, grăind ca despre altul, spunea
despre sine: „...hrana lui, băutura lui, veşmântul lui, sunt Duhul Sfânt”; îi dicta avvei Serid învăţături
duhovniceşti pentru călugări şi mireni, sau tâlcuiri ale înţelesurilor tainice cuprinse în Sfânta Scriptură,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 272
 ori despre sfintele dogme; încuraja, sfătuia, mustra, împărtăşindu-se de bucuriile tuturor; le acoperea
greşelile, luându-le asupra sa; „Eu socotesc drept ale mele câştigurile şi foloasele fiecărui suflet, de
aceea cu bucurie şi arzând mă chinuiesc jertfelnic pentru sufletele voastre, cum bine ştie Dumnezeu,
singurul cunoscător al inimilor noastre”, spune în Scrisoarea a 3-a; dezlega în numele lui Dumnezeu
păcatele, vestea cele ce vor veni şi vindeca suferinţele ucenicilor săi; a primit de la Sfântul Duh darul
de a desluşi gândurile, învăţătura duhovnicească şi dreapta socotinţă; fără a se ruşina, mărturisea
luptele duse până a nu mai fi tulburat „de grijile şi necazurile produse de marea alipire de lume, care
ne ţine într-o agitaţie chinuitoare”; era rezervat în a mărturisi harurile primite de el de la Dumnezeu,
mărturisindu-şi însă uneori experienţele duhovniceşti din vremea răpirilor extatice, căci „are Domnul
slugi adevărate, pe care nu le mai numeşte slugi, ci fii (Gal. 4; 7); şi precum a lucrat prin primii Săi
ucenici, aşa poate lucra şi prin cei de acum” (Scrisoarea 90); când Imperiul Roman a fost pustiit de
ciumă (502-503), rugându-se pentru lumea aflată în restrişte spunea că erau „trei bărbaţi desăvârşiţi
înaintea lui Dumnezeu care au întrecut măsura omenească şi au primit puterea să lege şi să dezlege
...şi li s-a spus lor că pentru puţină vreme va mai dura mânia”; şi îi numeşte: „Aceştia sunt Ioan din
Roma, Ilie din Constantinopol şi un altul din eparhia Ierusalimului” (Scrisoarea 569); se presupune că el
ar fi fost cel de-al treilea; ducând o viaţă atât de retrasă, unii dintre călugări, mai neîncrezători, încep
să se îndoiască de existenţa sa, bănuind că zăvorâtul Varsanufie este doar o creaţie a avvei Serid;
atunci Varsanufie a deschis uşa chiliei, primindu-i cu iubire, înţelegere şi blândeţe pe toţi fraţii; peste
câţiva ani îi încredinţează chilia unui bătrân şi credincios ucenic al său, Ioan, care urma întru totul
modul de viaţă al stareţului său; acesta a dobândit prin ascultare, smerenie şi rugăciune darul vederii
duhovniceşti şi profeţiei, comunicând cu părintele său duhovnicesc şi împărtăşindu-i gândurile fără a
avea nevoie să-l vadă sau să-i scrie; pentru acest dar a fost supranumit profetul; ca şi dascălul său,
comunica cu ucenicii prin scrisori; nu ieşea din cuvântul său, tâlcuindu-i învăţăturile; le spunea fraţilor:
„Bine vă este ca doi să se roage pentru voi, căci doi sunt mai puternici decât unul singur” (Scrisoarea
783); când unul dintre fraţi, ispitit să verifice dacă cei doi au întotdeauna aceeaşi părere, le punea o
aceeaşi întrebare, Ioan îl îndruma să urmeze învăţătura marelui Varsanufie, iar acesta, cum se spune
în Scrisoarea 224, răspundea: „Fă cum ţi-a spus fratele Ioan (căci) Dumnezeul lui Varsanufie şi al lui
Ioan este Unul şi Acelaşi”; în al 18-lea an al retragerii lui Ioan, Părintele Serid s-a săvârşit din viaţă şi a
lăsat conducerea mănăstirii în mod succesiv, tuturor fraţilor; Varsanufie se retrage la o mai adâncă
liniştire; Ioan, cunoscând că peste o săptămână urmează să-şi sfârşească petrecerea pământească,
se retrage şi el, iar fraţii renunţând pe rând la succesiune, a fost ales un monah cu numele Elian, după
cum vestise de altminteri Sf. Varsanufie; intrat de curând în monahism şi, covârşit de importanţa
sarcinii primite, Elian îl roagă pe Ioan să rămână două săptămâni pentru a-l învăţa cum se conduce
o mănăstire; profetul Ioan, rugându-se, rămâne încă două săptămâni (Scrisorile 576-598), după care
trece la Domnul; când s-a săvârşit din viaţă şi Sf. Varsanufie nu se ştie; 50 de ani mai târziu, patriarhul
Ierusalimului a dispus deschiderea chiliei, însă un incendiu izbucnit din senin o distruge; în Sinaxarul Sf.
Mănăstiri Simon-Petra din Muntele Athos nu este adusă nici o altă precizare. Sf. Părinte VARSANUFIE,
Episcopul Tverului, la botez numit Ioan, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 4 octombrie (vezi Gurie).
 VARSAVA - din ebraică: Barsabas; are înţelesul fiul jurământului; este posibil a sta la baza prenumelui
Varsanufie; actualmente ieşit din uz.
VARTOLOMEI - din ebraică: Bar Tolomai = fiul lui Tolomai; variantă Vartolomeu, mai ales Bartolomeu,
potrivit substituirii dintre cele două consoane, situaţie des întâlnită (vezi mai jos şi Varvara/Barbara);
nume încă prezente în onomastica românească, dar tot mai rar printre mireni. Sf. Ap. VARTOLOMEU a
fost unul dintre cei 12 ucenici ai Domnului; pe 11 iunie este prăznuit în calendarul ortodox sub numele
Sf. Ap. BARTOLOMEU, iar ca Sf. Ap. Vartolomeu este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi pe 14 noiembrie, când
se povesteşte viaţa Sf. Ap. Filip şi a surorii sale, Sf. fecioară Mariam (vezi şi Filip); fiind unul dintre cei 12
Apostoli, împreună cu Filip a vestit cuvântul lui Dumnezeu în Siria şi Asia de sus; cei doi îşi împlineau
lucrarea fie împreună, fie despărţiţi, dar la porunca lui Dumnezeu îi vine în ajutor lui Filip, binevestind
dreapta credinţă în cetăţile din Lidia şi Misia; trec prin Asia, unde se întâlnesc cu Sf. Ioan Cuvântătorul
de Dumnezeu şi merg apoi în Frigia, propovăduindu-L pe Domnul Iisus Hristos în Ierapole; Vartolomeu,
Filip şi Mariamia (Sf. fecioară Mariam, sora lui Filip) îi redau vederea lui Stahie, un orb care apoi se
creştinează; îi tămăduiesc pe cei aflaţi în suferinţă, alungând demonii; sunt adusi pentru a o vindeca
de muşcătura unui şarpe pe Nicanora, femeia antipatului (proconsul); Nicanora se creştinează şi, la
porunca antipatului mânios sunt prinşi (asta este recunoştinţa necredincioşilor), iar casa lui Stahie va fi
arsă; bănuiţi de fermecătorie şi vrăjitorie, sunt aduşi la judecată, chinuiţi şi condamnaţi la răstignire; Sf.
Ap. Filip este răstignit cu capul în jos; când însă răstignit este şi Sf. Vartolomeu, un cutremur despică
pământul şi îi înghite împreună cu mult popor pe antipat şi slujitorii idoleşti; Filip se roagă şi pământul îi
scoate afară pe cei înghiţiţi, mai puţin antipatul şi slujitorii la idoli; coborându-i de pe cruci, Filip îşi dă
sufletul în mâinile Domnului; după îngroparea sa, Vartolomeu şi Mariam mai zăbovesc puţină vreme
în Ierapole; Mariam pleacă apoi în Licaonia, unde s-a mutat la Domnul; Vartolomeu merge în India,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 273
 iar de aici pleacă în Armenia, unde cu puterea lui Hristos izgoneşte idolii şi diavolii, mulţi crezând şi
creştinându-se; vindecă fiica îndrăcită a stăpânitorului acelor locuri, numit Polimie, care se botează
împreună cu întreaga sa casă; slujitorii idoleşti îl conving pe Astiagis, fratele împăratului, să-l prindă pe
Vartolomeu; este adus în cetatea Albana şi, răstignit cu capul în jos, primeşte cununa muceniciei prin
tăierea capului; sfintele sale moaşte, puse de credincioşi într-o raclă de plumb, sunt îngropate în
cetatea Albana, multe minuni şi tămăduiri înfăptuindu-se prin rugăciunile sfântului; închinătorii la idoli,
văzând întoarcerea multora dintre necredincioşi la Hristos, aruncă în mare racla de plumb cu sfintele
sale moaşte; însă racla, plutind fără să se scufunde (deşi era din plumb!), ajunge în insula Lipar, unde
Agaton, episcopul cetăţii, pune racla cu sfintele moaşte în biserică; în Vieţile Sfinţilor este relatată
vedenia Cuv. Iosif, scriitorul de cântări, care luând o părticică din moaştele sfântului zideşte o biserică
în apropiere de Constantinopol; în acea vedenie Vartolomeu îl binecuvântează şi îi pune pe piept Sf.
Evanghelie; se spune că din acel ceas a început Cuv. Iosif să compună cântările bisericeşti şi pesnele
canoanelor; la Notă sunt prezentate argumentele şi contraargumentele prin care Sf. Vartolomeu este
identificat, sau nu, cu Natanail, cel pe care Ap. Filip îl aduce la Domnul Iisus; argumentul în favoarea
identificării cu Natanail fiind că Vartolomeu se tâlcuieşte fiul lui Tolomai (bar/var înseamnă în ebraică
fiu); se menţionează şi că trei evanghelişti, Matei, Marcu şi Luca, îl numesc Vartolomeu, în vreme ce
Sf. Ioan Evanghelistul îl numeşte Natanail; dar în Prologul pe luna mai se spune că Natanail este una şi
aceeaşi persoană cu Simon Zelotul, alţii numărându-l cu cei 70 de ucenici ai Domnului.
 Sf. Mc. VARULA, copilul, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 noiembrie (vezi Roman).
 VARVAR/VARVARA - din latină, sau poate din greacă; Barbara, în greacă, înseamnă femeie străină;
într-o altă interpretare, are sensul bâlbâit, poate datorită dificultăţilor de exprimare ale străinului care
n-a deprins încă limba locului; într-o interpretare mai profundă, poate sugera şovăielile unui suflet
angajat într-o lucrare duhovnicească, îndeosebi în lipsa unui îndrumător, o călăuză, un „stareţ” care
să-l ferească de rătăciri când în faţă i se oferă mai multe căi pe care le poate urma; nume purtat
îndeosebi de partea femeiască, preponderent în mediul rural; iese treptat din uz. Sf. Mc. VARVAR şi
cei împreună cu dânsul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 6 mai; a fost ostaş viteaz; a participat sub
comanda lui Vach la campania pornită de împăratul Iulian Paravatul împotriva francilor, fiind creştin
tăinuit; vitejia sa recunoscută şi îndemânarea în luptă îl determină pe Vach să-l nominalizeze pentru a
se înfrunta cu un luptător din armata vrăjmaşă, puternic la trup şi înfricoşător la vedere, pe care cu
ajutorul lui Dumnezeu îl biruie, asemenea lui David pe Goliat; după care oastea grecească biruie; pe
când se afla cu oastea în Tracia, Vach doreşte să aducă jertfă zeilor drept mulţumire pentru victoria
dobândită; Varvar nu se supune şi este tăiat cu sabia peste pântece; un înger îi adună măruntaiele
risipite pe pământ şi le repune la locul lor; minune pe care văzând-o Vach împreună cu alţi doi ostaşi,
Calimah şi Dionisie, au crezut în Hristos şi L-au mărturisit; atunci împăratul Iulian porunceşte să le fie
tăiate capetele, iar Varvar să fie legat pe o roată de fier şi ars cu foc; rămâne neatins de foc şi este
întemniţat; este bătut şi închis într-un cuptor încins, de unde peste şapte zile iese nevătămat; şerpii şi
scorpionii printre care este aruncat sunt alungaţi cu puterea Sfintei Cruci; închis într-un bou de aramă
încins în foc, rămâne neatins, boul începând a merge şi a mugi ca şi cum ar fi fost viu; în final, la
porunca împăratului, ia cununa muceniciei prin tăierea capului. Sf. VARVAR tâlharul este pomenit în
Vieţile Sfinţilor tot pe 6 mai; a tâlhărit în Lucania, având pe conştiinţă vieţile multor oameni; însă de la
o vreme, aducându-şi aminte de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, îşi părăseşte tovarăşii şi intră
într-o biserică dintr-un sat apropiat, la vremea Utreniei; umilindu-se, se mărturiseşte preotului care îi
spune: „Fiule, nu există vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu, decât numai să nu
deznădăjduieşti; ci să mergi în casa mea şi ce-ţi voi porunci să împlineşti cu lucrul”; intrând în casa
preotului, acesta îl întreabă cu cine doreşte să fie numărat şi să se hrănească, cu copiii săi, cu slugile,
sau cu câinii; Varvar, smerindu-se, cere să fie rânduit împreună cu câinii, cu care petrece vreme de
trei ani, în tot acest timp hrănindu-se cu ceea ce primeau câinii; întrebat apoi de preot, care îi spune
că Dumnezeu s-a milostivit de el, cu cine doreşte să se asemene, răspunde că tot cu dobitoacele şi
12 ani va petrece afară din sat, în golătate, mâncând verdeţuri crude; confundat de nişte negustori
cu o fiară, este lovit de trei săgeţi; dându-şi sufletul în mâinile Domnului, îi roagă pe negustori să fie
înştiinţat preotul satului; este înmormântat şi, peste câţiva ani, descoperind mormântul la care multe
tămăduiri se împlineau, trupul sfântului este aflat nestricat, izvorând mir tămăduitor şi cu mireasmă
divină; cinstitele sale moaşte au fost apoi depuse în biserică. Sf. M. Mc. VARVARA este prăznuită pe 4
decembrie; a trăit în timpul împăratului Maximian (284-305) în Heliopolis; era fiica unui om de neam
bun, bogat, dar închinător la idoli; privind adeseori spre cer, fecioara se întreba cine a zidit universul,
stelele, pomii, verdeaţa câmpului, munţii şi apele; meditând la toate acestea, fecioara a ajuns să-L
cunoască pe Făcătorul, contemplându-İ opera; fiind de o mare frumuseţe, tatăl ţinea închisă copila
într-un turn înalt, considerând că poporul nu este vrednic să admire frumuseţea fiicei sale; Varvara le
spunea slujitoarelor ei: „Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sunt făcuţi de mâini omeneşti”; în Sinaxar se
spune că tatăl porunceşte să fie zidită o baie cu două ferestre, dar fecioara roagă lucrătorii să facă

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 274

 trei ferestre, în numele Sfintei Treimi; auzind aceste cuvinte şi mâniindu-se, tatăl caută s-o omoare, dar
fecioara reuşeşte să fugă ascunzându-se într-o stâncă despicată în mod miraculos; mai apoi fuge în
munţi, unde este însă căutată, găsită şi adusă în faţa stăpânitorului pentru a fi judecată; Varvara îşi
mărturiseşte credinţa în Hristos, batjocorind zeii; este chinuită şi în final ucisă cu sabia de chiar tatăl ei;
se spune că după ucidere tatăl sfintei este omorât de un trăsnet, pe când cobora muntele.
 VAS/VASA - nume de origine necunoscută, cu frecvenţă extrem de redusă în onomastica ortodoxă;
se poate specula, datorită omofoniei, că reprezintă o formă coruptă a termenului grec pentru regal,
regesc. Sf. Mc. VASA este prăznuită pe 21 august (vezi Agapie).
 VASIAN - din latină: Bassianus; are sensul: din Bassiana, un oraş din Panonia; prenume ieşit din uz, fără
conotaţii duhovniceşti. Sf. VASIAN episcopul Lavdiei este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 10 iunie; a fost
fiul lui Serghie, guvernatorul Siracusei, adept al credinţei eline; fiul său află despre Hristos, dorindu-şi să
devină creştin; dorinţa tânărului îi este descoperită în vedenie unui preot cu viaţă sfinţită, Gordian;
căutându-l, îl află şi îl ia în casa sa; este catehizat şi, după o vreme, este botezat în prezenţa unui
înger, care-i spune că a fost trimis pentru a-l conduce pe calea către Hristos, ferindu-l de toate cele
potrivnice; slujitorii preotului auzeau noaptea tânărul chemând în somn numele Domnului şi un glas
răspunzându-i din înalturi: „Bucură-te şi te veseleşte Vasian... căci rugăciunile tale sunt bineprimite
înaintea Domnului şi loc ales ţi s-a pregătit ţie în ceruri”; tatăl său este înştiinţat şi, fiind închinător la
idoli, s-a mâniat; într-o noapte, intrând în biserica Sf. Evanghelist Ioan, Vasian are o vedenie în care
este înştiinţat că trebuie să plece la Ravena pentru a nu putea fi găsit şi întors de pe cale de părintele
său; pe drum are o confruntare cu nişte vânători, salvând de la moarte o căprioară; în Ravena se
prezintă episcopului, acesta rânduindu-i să petreacă lângă biserica Sf. Mc. Apolinarie, aflată afară
din cetate; în acea vreme a venit poruncă de la împăratul Valentinian ca să fie executat judecătorul
cetăţii, Vitimnie, însă nu pe drept, ci ca urmare a unor minciuni scornite de vrăjmaşi; dus spre locul
execuţiei condamnatul se ruga fericitului Vasian, fără ca acesta să fie însă de faţă, să-l scape; în
prezenţa eparhului cetăţii, plecându-şi judecătorul grumazul spre tăiere, sabia este în trei rânduri
smulsă din mâinile călăului de o putere nevăzută; nici al doilea călău, care îl înlocuieşte pe primul, nu
reuşeşte să împlinească porunca împărătească; înţelegând că Vitimnie este apărat de Dumnezeu,
eparhul îl întemniţează şi îl înştiinţează pe împărat, care îl iartă de pedeapsă; eliberat, judecătorul le
spune oamenilor că Sf. Vasian a mijlocit prin rugăciunile sale să fie eliberat; Vasian este hirotonit preot
de către episcop; în cetatea Lavdia din Liguria, lipsită la acea vreme de episcop, unuia dintre preoţi,
cu numele Clement, i se descoperă că preotul Vasian din Ravena este rânduit de Dumnezeu să fie
episcopul cetăţii; chemat, este întâmpinat cu bucurie de către cetăţeni, fiind hirotonisit episcop în
Lavdia pe 1 ianuarie; la hirotonisirea sa a participat Sf. Ambrozie al Mediolanului, cu care a întemeiat
o prietenie duhovnicească; tot la hirotonisirea sa alungă cu rugăciunea diavolul ce chinuia o copilă;
la vremea secerişului, un copil muşcat de şarpe este readus la viaţă de Sf. Vasian; după câtva timp
zideşte o biserică în numele Sfinţilor Apostoli, pe care o sfinţeşte împreună cu Sf. Ambrozie, episcopul
Mediolanului, şi Felix al Comanei; episcopul Ravenei, Ursul, trecuse deja la Domnul; Sf. Ambrozie se
îmbolnăveşte şi Vasian, vizitându-l pe prietenul şi iubitul său părinte, acesta îi spune că a avut o
vedenie în care Domnul Iisus Hristos i S-a înfăţişat zâmbindu-i, vedenie din care au cunoscut că ceasul
sfârşitului său este aproape; Vasian avea darul de a vedea demonii şi înşelătoriile lor; a rămas în
scaunul arhieresc vreme de 30 de ani, după care, trecând la Domnul, este îngropat în biserica de el
zidită, a Sfinţilor Apostoli; a trecut la cele veşnice în vremea când în Apus împărat era Onorie, iar în
Răsărit Teodosie, fiul lui Aracadie.
VASILE - nume de origine greacă; Βασίλιος; cognomen grec provenind din Βασιλεύς = rege; descrie
un suflet având un destin aparte într-o ierarhie lumească sau duhovnicească. Sf. Ier. VASILE cel Mare
este prăznuit pe 1 ianuarie, dar şi de Sfinţii Trei Ierarhi, marea şi cinstita sărbătoare creştină din 30
ianuarie, când este prăznuit împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigorie de Nazianz, teologul; s-a
născut în Pont, în jurul anului 329, a fost un arhiepiscop din sec. IV şi a murit în Cezareea pe 1 ianuarie
379; provenea dintr-o binecunoscută şi respectată familie creştină, tatăl său, Sf. Vasile cel Bătrân,
fiind un renumit învăţător în Pont; sora sa, Macrina, şi fratele său, Griogorie de Nyssa, sunt canonizaţi şi
trecuţi în rândul sfinţilor; Vasile a studiat în Cezareea, Constantinopol şi Atena, unde a legat o strânsă
prietenie cu Sf. Grigorie de Nazianz; a fost profesor în Neocezareea; sub influenţa surorii sale, Macrina,
se apropie de Biserică, iar Ep. Cezareei, Dianius, îl încurajează să primească o slujbă bisericeasacă;
vizitează mănăstirile din Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia; revine în Pont şi întemeiază o mănăstire
pe malul Iris-ului; pentru scrierile sale din această perioadă este considerat părintele monahismului
oriental; după moartea lui Dianius, scaunul episcopal este luat de Eusebiu, care caută să-l convingă
să devină preot; primeşte o slujbă în cadrul episcopiei, având astfel ocazia să-şi pună în valoare
deosebitele sale calităţi spirituale şi intelectuale; a avut o mare influenţă în rândul conducătorilor,
clerului şi poporului; a luptat împotriva arianismului şi altor mişcări eretice; la 13 iunie 370, susţinut de
prietenul său Grigorie de Nazianz, este ales episcop al Cezareei; această funcţie îi oferea şi funcţiile
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 275
 de Mitropolit al Capadociei şi Exarh al Pontului, autoritatea sa extinzându-se din Balcani, Mediterana,
Marea Egee, până la Eufrat; a fost preocupat de nevoile celor săraci şi oprimaţi; începând din anul
379 se succed o serie de evenimente ce îi marchează profund viaţa: moartea fratelui său Grigorie de
Nyssa, ruptura dintre el şi Grigorie de Nazianz, atacurile goţilor; Sf. Vasile moare în 379, fiind petrecut
pe ultimul drum de creştini, evrei, păgâni, localnici şi străini; opera sa este de o deosebită importanţă
pentru teologie; apărând teza Trinităţii, în lucrarea intitulată De Spiritu Sancto a combatut arianismul
şi erezia lui Eunomie, precum şi unele mişcări din Macedonia ce negau existenţa Sfântului Duh; a scris
lucrări exegetice la Psalmi, Isaia şi Iov, 24 de predici şi a susţinut multe discursuri pe teme teologice şi
dogmatice; dintre scrierile sale importante sunt şi Regulile monahale, Moralele, Despre judecata lui
Dumnezeu, Despre Religie şi cele 366 de Epistole cu caracter dogmatic şi apologetic; deosebit de
importante pentru cultul bisericesc sunt Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Moliftele Sfântului Vasile
cel Mare (vezi şi Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nisei). Pe 1 ianuarie este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi Sf. Mc.
VASILE din Ancira; a pătimit în vremea împăratului Iulian şi, adus la început în Constantinopol, a fost
chinuit în multe feluri: spânzurat, strunjit, bătut, împuns cu ţepi, aruncat într-un cuptor încins, de unde
a ieşit nevătămat; a fost dus apoi în Cezareea, unde a sfârşit sfâşiat de o leoaică. Precum se spune la
sfârşitul celor relatate mai sus, un alt Sf. Mc. VASILE din Ancira, preot, este cinstit pe 23 martie; cei doi
au pătimit tot de la împăratul Iulian şi ighemonul Saturnin, dar în locuri diferite; apare aici o mică
neconcordanţă, întrucât pe 22 martie (diferenţă de o zi) este prăznuit Sf. Mc. VASILE preotul Ancirei,
la această dată vorbindu-se detaliat despre el şi în Vieţile Sfinţilor; a fost preot la Ancira, în Galata, în
vremea când patriarh al Constantinopolului era Eudoxie arianul; oprit de la slujire de sinodul arian, va
fi repus în treaptă prin hotărârea celor 230 de episcopi care s-au întrunit în Palestina; a continuat să
propovăduiască dreapta credinţă sub împăraţii Constanţiu, fiul marelui Constantin, şi apoi sub Iulian
Paravatul (Apostatul), care a reintrodus în Bizanţ închinarea la idoli; a fost prins pentru mărturisirea lui
Hristos şi adus pentru cercetare în faţa ighemonului Saturnin; rămâne neclintit în mărturisirea lui Hristos,
fiind supus la chinuri şi întemniţat; împăratul este înştiinţat despre nesupunerea preotului Vasile şi un
anume Elpidie, un fost creştin apostat, însoţit de Pigasie, este trimis pentru a-l convinge să se lepede
de Hristos, revenind la închinarea la idoli; în drum spre Ancira trec prin Nicomidia şi îl cooptează şi pe
Asclipie, slujitor idolesc; Pigasie este tulburat de cuvintele preotului Vasile care, dus în templul unde
slujea Asclipie, este somat să jertfească zeilor şi îl înfruntă pe împărat aruncându-i în faţă o bucată de
carne smulsă din chinuitul său trup; este luat de comitele Frumentin şi supus la alte chinuri, după care
este iar întemniţat; readus în faţa împăratului Iulian, continuă să-l înfrunte cu curaj; Frumentin, urmând
poruncii primite, jupuieşte pielea de pe trupul sfântului, din care face curele; străpuns cu ţepuşe de
fier înroşite în foc, mucenicul trece la Domnul, rugându-se; a primit cununa muceniciei pe 28 ianuarie.
Cuv. VASILE Mărturisitorul este prăznuit în calenarul ortodox pe 28 februarie, iar în Vieţile Sfinţilor este
pomenit ca fiind împreună pătimitor şi pustnic cu Sf. Procopie; acest cuvios Vasile a trăit în vremea
când Leon Isaurul stăpânea în Bizanţ; ca monah, s-a împotrivit eresului iconoclast promovat şi susţinut
de împărat; a fost prins, chinuit şi aruncat în temniţă, asemenea lui Procopie; după moartea lui Leon
Isaurul, au fost eliberaţi odată cu toţi ceilalţi mărturisitori, vieţuind în pustniceşti osteneli; după mulţi ani
au trecut la cele veşnice. Cuv. VASILE Mărturisitorul episcopul Pariei este prăznuit în ziua de 12 aprilie;
după ce a primit credinţa în Hristos, a urcat pe scaunul episcopiei din Misia (cea mică), în mitropolia
Cizicului; în vremea lui Leon Isaurul iscându-se şi răspândindu-se eresul iconoclast, va fi prigonit şi
chinuit pentru că nu se învoia să primească şi să iscălească lepădarea de sfintele icoane; în necazuri,
primejdii şi prigoniri şi-a petrecut restul vieţii. Cuv. Vasile şi Teodor din Pecersca sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor pe 11 august; vorbind întâi despre Teodor, se spune că acesta, lăsând toate cele lumeşti, îşi
vinde averile, împarte banii săracilor şi se călugăreşte în mănăstirea Pecersca, nevoindu-se în multe
fapte bune; binecuvântat de egumen, se retrage în singurătate în peştera „Nemţească”, unde mulţi
ani a petrecut în nevoinţe şi înfrânare; însă de la o vreme, insuflat de demoni, începe să fie chinuit de
gândul neputinţelor bătrâneţii, regretând averile pierdute; în aceeaşi mănăstire vieţuia şi monahul
Vasile care, văzându-l pe Teodor căzând în deznădejde din pricina sărăciei, căci se temea de anii
bătrâneţii, când slăbiciunea trupului îl va face neputincios, îi spune că se va îngriji de toate nevoile
sale dacă este de acord ca plata pentru milostenia făcută odinioară să o primească el; venindu-şi în
fire, Teodor îşi recunoaşte greşeala mulţumindu-i fratelui Vasile că l-a ridicat din cădere; Vasile fiind
plecat pentru mai multă vreme, diavolul, luând chipul acestuia, i se înfăţişează lui Teodor sugerându-i
să ceară de la Dumnezeu aur şi argint cu care să-şi asigure bătrâneţea, după care să se închidă în
peşteră fără a mai permite nimănui să intre; într-o altă vedenie diavolul, în chipul unui înger luminos, îi
descoperă locul unde este îngropată o comoară; se lasă convins să-şi pregătească plecarea luând
cu el comoara găsită, despărţindu-se astfel de fraţi şi de mănăstire; Vasile revine şi, întrebându-l cum
a petrecut în lipsa sa, rămâne surprins când Teodor, la fel de uimit că este întrebat, îi spune că în
toată această vreme i-ar fi fost alături cu sfatul; înţelegând Teodor că a fost înşelat, la rugăciunea lui
Vasile şi cu ajutorul sfinţilor diavolul nu mai îndrăzneşte să i se arate; Teodor îşi revine în fire, îngroapă
comoara în peşteră şi începe a le sluji fraţilor măcinând grâu; odată, ostenind şi oprindu-se din lucru,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 276
 diavolul, pentru a-l înşela, face ca râşniţa să înceapă a se învârti aparent singură; Teodor, înţelegând
că şi aceasta este o lucrare diavolească, chemând numele Domnului i se porunceşte să nu înceteze
lucrul până ce nu va termina de râşnit tot grâul; s-au adeverit spusele Domnului: „Iată, vă dau vouă
putere să călcaţi peste şerpi şi vasilisci, peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”, precum şi
cuvintele Apostolului: „Doamne, şi diavolii ni se supun nouă în numele Tău”; sfătuindu-se monahii între
ei, Vasile îi ia locul în peşteră lui Teodor, iar acesta, pentru neputinţele bătrâneţii, merge să locuiască
împreună cu fraţii în mănăstirea cea veche care, întrucât fusese arsă, trebuia să fie refăcută; cărând
Teodor lemne pentru a-şi zidi chilia, noaptea erau risipite de diavoli; rugându-se şi chemând numele
Domnului, le porunceşte dracilor să aducă lemnul necesar pentru zidirea întregii mănăstiri, nu doar a
chiliei sale, iar dracii sunt siliţi de puterea lui Dumnezeu să se supună; cei doi însă, suflete smerite, nu
se semeţeau, căci îşi aminteau cuvintele Domnului: „Nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun vouă, ci
vă bucuraţi că numele voastre s-au scris în cer”; luând iarăşi chipul lui Vasile, diavolul îl înştiinţează pe
stăpânitorul locului că monahul Teodor plănuieşte să fugă cu comoara descoperită şi îngropată în
peştera unde acum el petrecea; întrebat de stăpânitorul locului unde este comoara, Teodor, de
bună credinţă, spune că nu-şi mai aminteşte; adus deci în faţa voievodului pentru confruntare, Vasile
caută să-l convingă că sunt cu toţii înşelaţi de diavol, însă nu reuşeşte; mânios şi ameţit de vin, cum
se spune în Vieţile Sfinţilor, voievodul îl răneşte cu o săgeată, Vasile profeţind că de aceeaşi săgeată
va fi rănit şi voievodul -proorocie care se împlineşte după puţină vreme; bătuţi fără milă, Vasile şi
Teodor sunt întemniţaţi şi în aceeaşi noapte trec la Domnul. Sf. Mc. VASILE episcopul Amasiei este
prăznuit în ziua de 26 aprilie; se spune în Vieţile Sfinţilor că Liciniu, însoţit de marele Constantin cu sora
sa, este trimis în părţile de răsărit ale imperiului unde, biruindu-l pe Maximian, se linişteşte pentru o
vreme prigoana împotriva creştinilor; ca stăpânitor peste părţile de răsărit ale imperiului, Liciniu se
leapădă însă de credinţa în Hristos şi, închinându-se zeilor în Nicomidia, porunceşte ca pretutindeni să
le fie aduse jertfe; împărăteasa Constanţia, creştină binecredincioasă, avea în palat o fecioară
frumoasă şi înţeleaptă, pe nume Glafira; Liciniu, tulburat de frumuseţea ei, o ispiteşte spre desfrânare;
pentru a o feri de primejdie, împărăteasa o trimite în Armenia, în cetatea Amasia din mitropolia
Pontului, unde este găzduită în casa unui bun creştin cu numele Cvintie; se mărturiseşte episcopului
cetăţii, Vasile, care îi porunceşte să nu părăsească locuinţa, căci dacă Liciniu află unde se ascunde
va fi primejdie pentru toţi creştinii din cetate; îi scrie împărătesei pentru a o înştiinţa unde se află, însă
scrisoarea cade în mâinile împăratului, care porunceşte ca episcopul Vasile şi Glafira să fie încătuşaţi
şi aduşi în Nicomidia; Vasile este însoţit de doi diaconi, Partenie şi Teotim; ajungând în Nicomidia, este
întemniţat, iar cei doi diaconi sunt găzduiţi de un creştin cu numele Elpifidor, care îi sfătuieşte să se
întoarcă în Amasia; Vasile este ispitit cu promisiunea de a fi iertat dacă se va învoi să jertfească zeilor;
refuzând şi, neînvoindu-se, primeşte moarte martirică prin tăierea capului; Elpifidor caută să obţină
de la ostaşi trupul mucenicului, pe care aceştia primiseră poruncă să-l arunce în mare, sau măcar
capul, însă ostaşii, temători, nu acceptă; trupul şi capul sfântului sunt aruncate în mare, Elpifidor
având în acea noapte o viziune prin care era înştiinţat că moaştele episcopului Vasile au ajuns în
Sinope, cetate în Pont, unde Hristos fusese vestit de către Sf. Ap. Andrei; apropiindu-se de Sinope, lui
Elpifidor i se arată în vis un înger care îl instruieşte asupra lucului unde trebuie aruncată „mreaja”
(plasa de pescuit) pentru a recupera trupul Sfântului; tocmind nişte pescari, trupul este scos din mare
şi dus în Amasia, unde este îngropat în Biserica zidită de Vasile. Pe 26 martie este pomenit în Vieţile
Sfinţilor Sf. VASILE cel Nou; a trăit în vremea împăraţilor Leon cel Înţelept (886-912) şi Alexandru, fratele
său, fiii împăratului Vasile Macedoneanul (867-886); în al zecelea an al domniei lor, câţiva magistraţi
din Asia îl prind pe fericitul creştin Vasile şi, bănuindu-l a fi iscoadă, îl aduc la Constantinopol pentru
cercetare; bătut şi întemniţat, a doua zi este însă găsit afară din temniţă, sănătos şi liber de lanţurile în
care fusese încătuşat; întrebat cine este, sfântul rămânea tăcut, drept pentru care este bătut toată
săptămâna; primeşte ca bătaie 300 de bice şi 300 de toiege (nu cel mult 39, limita maximă admisă în
vremea romanilor); sfântul îi înfruntă pe patriciu şi pe mai marele postelnicilor împărăteşti, cărora le
dezvăluie gândurile necuviincioase şi faptele rele; este aruncat în arenă pentru a fi sfâşiat de fiare,
care însă nu-l rănesc; leul asmuţit asupra lui devine blând şi este scos din arenă de sfântul care le
spune chinuitorilor: „Iată oaia voastră”; atunci, scos în taină din cetate, sfântul este aruncat în mare
legat de mâini şi de picioare, de unde este scos de doi delfini; pe acele meleaguri, vindecă de friguri
un om cu numele Ioan şi rămâne în casa lui; mergând vestea că este tămăduitor, mulţi suferinzi vin şi
îşi află alinarea prin rugăciunile sale; după moartea lui Ioan, un alt credincios, cu numele Constantin,
îl primeşte în casa sa, dându-i-o ca slujnică pe bătrâna Teodora; un mirean, Grigorie, care îi devine
ucenic, va scrie apoi o carte intitulată: „Viaţa şi minunile Preacuviosului părinte Vasile cel Nou, scrisă
de smeritul Grigorie, ucenicul lui iubit”; Teodora moare şi se arată în vedenie lui Grigorie, povestindu-i
călătoria prin Vămile Văzduhului şi ajutorul primit de la Sf. Vasile pentru a trece cu bine prin ele; viaţa
Sf. Vasile cel Nou este relatată în Vieţile Sfinţilor pe nu mai puţin de 41 de pagini şi merită să fie citită
îndeosebi pentru referinţele la cele 24 de Vămi ale Văzduhului; este de remarcat că acest sfânt nu
are praznic în calendar, însă în ritualul bisericesc ortodox există un Acatist al Sf. Vasile cel Nou. Sf. Mc.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 277
 Ep. VASILEVS (vezi Agatodor) este prăznuit pe 7 martie. Sf. Mc. VASILID, prăznuit pe 23 decembrie,
este unul dintre cei 10 mucenici din Creta (vezi Sf. Mc. Evnichian).
 VASILISA - din greacă; aceeaşi etimologie, pentru partea femeiască: Βασιλίσσα = împărăteasă; se
regăseşte şi sub forma: Vasilica, prezentă încă în onomastica românească, îndeosebi în mediul rural.
Sf. Mc. VASILISA din Nicomidia este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 3 septembrie; a pătimit în cetatea
Nicomidia în vremea lui Diocleţian; la doar 9 ani este adusă în faţa guvernatorului cetăţii, Alexandru,
mărturisindu-L cu îndrăzneală pe Hristos; neputând fi convinsă să se lepede de credinţa creştină, este
dezbrăcată şi, în vreme ce era bătută, copila striga: „Doamne, mulţumesc Ţie pentru toate!”; este
spânzurată cu capul în jos deasupra unui foc peste care se turna pucioasă, untdelemn şi plumb; este
apoi închisă într-un cuptor încins, dar focul nu o vatămă; sunt asmuţiţi asupra ei doi lei, pe care însă îi
îmblânzeşte cu rugăciunea; văzând Alexandru că nimic n-o poate atinge, cade la picioarele fericitei
rostind: „Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu!” şi continuă: „Miluieşte-mă, roaba cerescului Împărat
şi mă iartă pe mine... iar pe Dumnezeul tău roagă-L... să nu mă piardă... căci iată şi eu de acum cred
într-Însul”; chemat de fecioară, episcopul Antonin vine şi, învăţându-l temeiurile credinţei creştine, îl
botează, dar după puţină vreme Alexandru moare şi este îngropat cu cinste; Vasilisa iese din cetate
şi stând pe o piatră, rugându-se, din piatră izvorăşte apă; apoi îşi pleacă genunchii şi, rugându-se în
continuare, îşi dă sufletul; este îngropată de episcopul Antonin lângă piatra din care a izvorât apă la
rugăciunile ei. Sf. Mc. VASILISA, Iulian şi cei împreună cu dânşii sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 8
ianuarie; Iulian era din Antinoia, cetate în Egipt (după alte opinii, din Antiohia Siriei), născut din părinţi
cinstiţi şi bogaţi; a dorit să-şi păstreze fecioria până la sfârşitul vieţii; la vârsta de 18 ani, silit de părinţi
să se căsătorească, cere un răgaz de o săptămână pe care îl petrece în post şi lacrimi; are o viziune
în care Domnul i Se arată mângâindu-l şi îndemnându-l să se supună voinţei părinţilor săi, întrucât
fecioara cu care se va însoţi îşi va păzi şi ea curăţia trupească; astfel, se căsătoreşte cu Vasilisa şi în
noaptea nunţii au o vedenie în care li Se arată Domnul Iisus şi Preacurata Fecioară Maria, o mulţime
de îngeri şi doi bărbaţi luminoşi punându-le pe pat o carte, în vreme ce patru bătrâni creştini, de o
parte şi de alta a patului, ţineau în mâini cupe de aur din care ieşea o mireasmă negrăită, inundând
încăperea; Iulian este îndemnat să citească cele scrise în „acea carte a vieţii”, găsind înscrise cu
litere de aur numele său şi al soţiei sale Vasilisa; după moartea părinţilor, din averile moştenite soţii
zidesc două mănăstiri, una pentru bărbaţi, cealaltă pentru femei şi, despărţindu-se, se călugăresc; în
cele două mănăstiri se adună mii de monahi şi monahii; era în timpul când împăraţii Diocletian (284-
305) şi Maximian (286-305) pornesc prigoana împotriva creştinilor, tulburând Biserica; Vasilisa primeşte
înştiinţare de la Domnul Iisus că în curând va trece la odihna cea veşnică, însă nu înainte ca ceata
fecioarelor adunate în mănăstire să sfârşească „prin vremelnica moarte”, şi că Iulian, împreună cu
mulţi alţii, va lua şi el cununa muceniciei; după şase luni, când toate fecioarele intraseră în bucuria
Domnului, Vasilisa îşi dă sufletul în mâinile Domnului; ighemonul Marcian trimite un grup de cetăţeni
pentru a-l îndemna pe Iulian să se supună poruncii împărăteşti de a jertfi zeilor; Iulian nu se supune,
este prins, legat şi întemniţat, iar fraţii din mănăstire (ca la 10.000, se spune în Vieţile Sfinţilor) împreună
cu episcopul trec la cele veşnice în incendiul ce mistuie mănăstirea; Iulian este adus la judecată şi,
bătut, unul din toiege se rupe, iar o aşchie orbeşte un slujitor, rudă cu ighemonul; Iulian îl provoacă
pe guvernator să cheme cei mai iscusiţi slujitori ai zeilor şi, invocând numele zeilor, să-i redea orbului
vederea; slujitorii zeilor vin, se roagă şi zeii răspund: „... noi fiind daţi focului celui veşnic şi ţinuţi în
întuneric, cum putem să dăm vedere orbilor?... Pe când rugăciunea lui Iulian spre Dumnezeul cel
Preaînalt este atât de puternică, încât din ziua aceea în care a fost adus la chinuri, ni s-a adăugat în
gheenă însutită muncă”; Iulian, acuzat de vrăjitorie, este stropit cu „ud” (urină) pentru a îndepărta
de la el „puterea cea fermecătoare şi vrăjitoare”; însă urâtul miros s-a prefăcut într-o bună mireasmă,
spre uimirea tuturor; Iulian, făcând semnul Crucii peste ochiul celui orbit, îndată îşi recapătă vederea,
însă ighemonul încă nu crede în puterea lui Hristos, socotindu-le farmece; fiul său, văzându-l pe Iulian,
exclamă: „Minunat lucru văd!” şi declară că L-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu; lepădându-se
de tatăl său, îl numeşte „păgânul urâtor al mucenicilor”; Iulian şi Celsius, fiul ighemonului Marcian,
sunt întemniţati; în cetate trăiau şapte fraţi, creştini, fiii unui bărbat înrudit cu fostul împărat al Romei,
Carin, cinstit şi iubit de Diocleţian şi Maximian, drept pentru care după moartea părinţilor lor le va fi
îngăduit să rămână în credinţa creştină, avându-l prezbiter la săvârşirea Sfintelor Taine pe Antonie;
primesc de la Dumnezeu poruncă să i se alăture lui Iulian, uşile temniţei fiindu-le deschise de un înger;
rămân în temniţă de bunăvoie, spre stupoarea celor doi împăraţi; atunci străjerul temniţei, împreună
cu 20 de ostaşi, cred în Hristos; guvernatorul îi aduce la cercetare pe Iulian, pe Celsius, pe cei şapte
fraţi şi cei 20 de ostaşi care, văzând minunile împlinite în temniţă, li se alăturaseră; nu se învoiesc să
aducă jertfă zeilor şi, la porunca ighemonului, este adus un mort purtat spre locul de îngropare şi sfinţii
sunt somaţi să probeze puterea lui Dumnezeu înviindu-l; Iulian se roagă şi mortul învie, spunând cum,
purtat fiind de demoni spre iad, s-a auzit din înalturi o voce zicând: „Pentru Iulian, iubitul Meu, să se
întoarcă sufletul lui înapoi în trup”; cel înviat este apoi botezat de Antonie prezbiterul; a doua zi, cei

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 278

 31 de sfinţi sunt cufundaţi în poloboace cu smoală topită, rămânând nevătămaţi; mama lui Celsius,
femeia ighemonului, crede în Hristos, se botează primind numele Marionila şi este întemniţată; după
judecată, cei 20 de ostaşi şi cei şapte fraţi primesc moarte mucenicească prin tăiere cu sabia; Iulian,
Celsius, Antonie prezbiterul şi Marionila se prefac a fi de acord să jertfească zeilor; duşi la templu,
Iulian surpă templul cu rugăciunea; sunt întemniţaţi şi în acea noapte li se arată în vedenie mulţimea
celor ce muceniciseră înaintea lor, împreună cu cei 20 de ostaşi şi cei şapte fraţi, iar Sf. Vasilisa îl
înştiinţează pe Iulian că va trece în curând la Domnul, împreună cu toţi ceilalţi; a doua zi, scoşi din
temniţă şi chinuiţi, sunt daţi apoi morţii prin tăiere cu sabia; sunt îngropaţi noaptea de credincioşi şi
preoţi, cărora sufletele celor morţi li se arată, fiecare lângă trupul său, pentru a putea fi recunoscuţi;
se spune că după moartea sfinţilor s-a cutremurat pământul, o treime din zidiri s-au prăbuşit şi mulţi
necredincioşi au pierit. În ziua de 15 aprilie este prăznuită o altă Sf. Mc. VASILISA (vezi Anastasia).
 VASILISC - din greacă; provine din vasilis = regal, regesc şi are înţelesul: rege de mică importanţă,
sau, prin generalizare: nesemnificativ. Sf. Mc. VASILISC este prăznuit pe 22 mai; era nepotul Sf. Teodor
Tiron, ce a pătimit împreună cu Sf. Eutropie şi Cleonic; după moartea lor, Vasilisc a rămas întemniţat
în cetatea Amasia; rugându-se, are o vedenie în care Domnul îi spune să-şi ia rămas bun de la rude,
căci în curând va primi cununa muceniciei şi se va odihni în cetatea Comani; primeşte învoire de la
paznici şi, însoţit de ostaşi, merge să-şi ia rămas bun de la rude; dar venind Agripa, guvernatorul, şi
negăsindu-l, trimite ostaşi care îl aduc legat în cetatea Comani; poposind în satul Dacozaria, sunt
găzduiţi în casa văduvei Troiana; rugându-se sfântul, pământul se cutremură şi un glas din înalturi îl
îmbărbătează: „Nu te teme, că sunt cu tine!”; îndată încălţămintea de aramă ce-i fusese prinsă cu
piroane de picioare se topeşte şi lanţurile cad, izvorând apă acolo unde sângele curs din rănile sale
înroşise pământul; văzând minunile, mulţi au crezut în Hristos; vindecă un slăbănog, un lepros, bolnavi
de friguri sau alte suferinţe, alinându-i pe cei chinuiţi de duhuri necurate; trimişii ighemonului şi ostaşii
se căiesc de răutăţile făcute; apropiindu-se de cetatea Comani, este dus la templul lui Apolon, unde
ighemonul jertfea împreună cu poporul; relatându-i ostaşii minunile împlinite de Vasilisc, ighemonul,
neîncrezător, spune: „Acestea sunt vrăji creştineşti”; somat să aducă jertfă în templu, sfântul se roagă
lui Dumnezeu să-Şi arate puterea şi, sfârşindu-şi rugăciunea, pământul se cutremură şi idolul (statuia
zeului) cade şi se sfărâmă; este scos din cetate şi primeşte cununa muceniciei prin tăierea capului, în
locul numit Dioscorie; spuneau cei prezenţi că, pe când i se tăia capul, sufletul sfântului a fost luat de
îngeri şi ridicat la cer; trupul mucenicului a fost răscumpărat de la călăul care urma să-l arunce în râu,
potrivit poruncii primite, şi a fost îngropat; aproape de mormânt a izvorât apă, din care bând bolnavii
se tămăduiau; ighemonul Agripa, muncit de un duh necurat, îşi află izbăvirea când, găsind pe jos
puţin din sângele mucenicului, adună ţărâna îmbibată şi legând-o în brâu se linişteşte, crezând astfel
în Hristos; după o vreme, un cetăţean din Comani, cu numele Marin, zideşte o biserică în numele Sf.
Vasilisc, strămutând sfintele-i moaşte în biserică. Sf. Mc. Vasilisc este prăznuit şi pe 3 martie, împreună
cu Sf. Eutropie, Cleonic şi ceilalţi participanţi la al 2-lea Sinod Ecumenic (vezi Cleonic).
 VAVILA - cf. asirianului Bab-ili = poarta zeului; nume precreştin, dintr-o altă tradiţie, preluat o vreme şi
în onomastica românească; nume ieşit din uz; Ili (Eli în aramaică) = apelativul sub care este denumit
Dumnezeu; din perspectivă creştină, poarta zeului este sufletul, poarta prin care Dumnezeu coboară
în Creaţie sub forma în care i Se poate arăta omului, căci o sămânţă de dumnezeire a fost răsădită
în sufletul omului încă de la facerea lui Adam, când asupra plămadei de lut Dumnezeu a suflat şi s-a
făcut omul fiinţă vie; aici, în adâncul tainic al fiinţei, nicicând explorat de om, coboară Sfântul Duh şi
Domnul Iisus, iar omul devine atunci teofor, purtător de Dumnezeu; asadar, în lumea creată, poarta
prin care Dumnezeu coboară în Creaţie este însuşi omul, adevăr revelat „la plinirea vremii”, când Fiul
lui Dumnezeu Se întrupează, luând chipul omului.
 Cuv. VENDEMIAN, cel care a pustnicit în muntele Sf. Avxentie, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1
februarie; s-a născut în Misia; de copil şi-a dorit să găsească un loc liniştit unde să poată vorbi
netulburat cu mult doritul şi iubitul Hristos; fuge din patria sa şi vine în Constantinopol, în căutarea unui
monah îmbunătăţit care să-l introducă în viaţa monahală; află despre muntele unde pustnicea un
om cu viaţă sfinţită; căutându-l pe Sf. Avxentie, îl roagă să-l tundă în monahism, în taină, pentru a nu
afla rudele sale; adormind după o vreme Sf. Avxentie întru Domnul, Vendemian îşi zideşte o chilioară
aproape de chilia bătrânului; slăbit de asprimea locului şi de multa postire, are o viziune în care
Domnul Iisus Hristos îi porunceşte să urce la chilia fericitului Avxentie, unde să rămână până la sfârşitul
vieţii, urmând nevoinţele bătrânului, fără însă a exagera, pentru neputinţa firii omeneşti; urcă în vârful
muntelui, dar diavolii îi tulbură liniştea în vremea rugăciunii, însă îi va birui şi îi alungă; având darul
vederii înainte, a cunoscut când un om urca muntele spre a le aduce pâine la vreme de lipsă; a avut
câţiva ucenici, pe care îi învăţa să nu se îngrijească de cele trebuincioase, ci toată nădejdea să-şi
pună în iubirea lui Dumnezeu; pentru viaţa sa curată a primit darul tămăduirii, vindecând îndeosebi
pe cei bolnavi de hidropică şi pe cei ce sufereau de splină; se îmbolnăveşte şi, învăţându-şi ucenicii
să aibă mereu dragoste unii faţă de alţii şi milostenie pentru dezmoşteniţii soartei, pentru cei lipsiţi sau
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 279
 scăpătaţi, se închide în chilie; ucenicii, nemaiavând nici o veste de la el, deschid chilia şi îl află pe
fericitul Vendemian îngenuncheat, mort în vreme ce se ruga; este înmormântat în acelaşi loc, unde
petrecuse 42 de ani.
 VENIAMIN/BENIAMIN - din ebraică; are înţelesul: fiu al fericirii, fiu al norocului; rar folosit în trecut în
onomastica românească, practic inexistent în prezent. Sf. Mc. VENIAMIN diaconul este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 13 octombrie; a trăit în Persia, în vremea când stăpânea Gororan; convertind prin
cuvântul său mulţi perşi şi elini şi aducându-i la credinţa în Hristos, este prins, bătut aruncat în temniţă,
unde rămâne vreme de doi ani; un sol din Roma intervine pentru a fi eliberat, însă împăratul perşilor
condiţionează eliberarea sa de lepădarea învăţăturii lui Hristos; dar eliberat, continuă să vestească
învăţătura Evangheliei; este din nou prins, chinuit şi, tras în ţeapă, îşi dă duhul în mâinile Domnului.
 VENEDICT - din latină; benedictus = binecuvântat; cunoscut îndeosebi în varianta Benedict; descrie
starea unui suflet care s-a învrednicit, printr-o viaţă creştină autentică, de binecuvântarea Domnului
Iisus Hristos; iese treptat din uz; se regăseşte îndeosebi la persoanele în vârstă.
 VENTURA - prin influenţă din greaca modernă; transliterare a termenului italian bonaventura având
sensul: bună (fastă) întâmplare; oare ce întâmplare poate fi mai fastă decât descoperirea adevărului
despre om, creaţie şi Dumnezeu?; şi, de bună seamă, căutarea şi primirea adevărului nu poate fi o
întâmplare, în sensul neconştientizării, căci nimeni nu-L poate afla pe Dumnezeu decât căutându-L în
mod conştient şi cu deplină încredinţare că nevoinţele sale nu vor fi zadarnice, nu vor rămâne fără
răspuns, ci vor fi încununate de succes; buna întâmplare este condiţionată de credinţă, căci prin ea
se deschide cale Duhului, se eliberează sufletul şi mintea omului de toate obstacolele ce se interpun
între el şi adevăr; adevărurile parţiale, circumstanţiale, pot avea relevanţă doar în lumea aceasta,
legând sufletul de un acum şi un aici, fără nici o deschidere către un alt univers, o altă stare a fiinţei,
în care predominante vor fi cele spirituale, duhovniceşti, nu cele pământeşti, trupeşti, materiale.
 VERONICA - din greacă: Βερενίχη sau Βερονίχη = purtătoare de victorie, de biruinţă; nume prezent
încă în onomastica românească.
 VICHENTIE - din latină: Vicenţius = învingând, sau cel ce învinge; derivate: Vincenţiu, Vicenţiu; descrie
disponibilitatea spre biruinţă în luptele duhovniceşti; este starea firească a purtătorilor acestui frumos
nume; se regăseşte în prezent în onomastica românească sub forma prenumelor derivate, dar iese
treptat din uz. Sf. Mc. VICHENTIE diaconul este prăznuit în calendarul ortodox în ziua de 11 noiembrie,
împreună cu Sf. Mc. Victor (vezi mai jos) şi Sf. Mc. Ştefanida fecioara; s-a născut în Spania, din tinereţe
sârguindu-se în slujba lui Dumnezeu; fericitul Valerie, episcop în Augustopole, îl hirotoniseşte diacon;
învăţa, cu binecuvântarea episcopului povăţuind sufletele pe calea mântuirii; un judecător grec,
Datian, închinător la idoli, este trimis de Diocleţian pentru a-i prinde şi ucide pe toţi creştinii; Valerie
episcopul şi Vichentie diaconul sunt prinşi, legaţi, înfometaţi şi aduşi în Valentia unde sunt întemniţaţi;
aduşi la cercetare, episcopul răspundea cu blândeţe, în vreme ce Vichentie îl înfruntă pe Datian cu
curaj; este legat de un stâlp şi chinuit în multe feluri; întemniţat, durerile îi sunt alinate peste noapte de
îngeri; pus pe un grătar încins, îşi sfârşeşte pătimirea şi trece la Domnul; trupul îi este lăsat neîngropat,
pentru a le fi păsărilor hrană; se spune însă că un corb îl păzea, alungând toţi mâncătorii de hoituri;
Datian porunceşte ca trupul sfântului să fie aruncat în mare, dar este adus la mal, de unde este luat
de creştini şi îngropat.
VICTOR - din latină; are înţelesul biruitor; reprezintă starea finală a unui suflet care a ieşit biruitor din
luptele cu sine şi cu ispitele şi se odihneşte împreună cu sfinţii mântuiţi alături de Domnul Iisus Hristos.
Sf. Mc. VICTOR, Vichentie şi Ştefanida sunt prăznuiţi în calendarul ortodox pe 11 noiembrie; Victor a
fost ostaş sub comanda lui Sebastian, în vremea când împărat în Roma era Antonin; pornindu-se
prigoana împotriva creştinilor, Sebastian, cunoscând că Victor este creştin, îi porunceşte să aducă
jertfă zeilor; dar nu se supune şi este dat la chinuri; îi sunt sfărâmate degetele, rupte din încheieturi;
aruncat într-un cuptor încins, după trei zile iese nevătămat; este chemat un vrăjitor care primeşte
poruncă să-l otrăvească, dar mâncarea otrăvită ce-i este dată nu-l vatămă; văzând minunea, se
spune că vrăjitorul crede în Hristos şi, revenind în casa sa, îşi arde toate cărţile vrăjitoreşti, devenind
creştin desăvârşit; Victor este aruncat apoi într-un cazan cu ulei încins, fără a fi afectat; îi sunt scoşi
ochii şi, spânzurat trei zile cu capul în jos, este aflat viu, spre stupoarea tuturor celor care, văzând
minunea, orbesc; însă îşi recapătă vederea cu rugăciunile sfântului; o fecioară, Ştefanida, vede cum,
jupuit de piele, două cununi coboară din cer şi se aşează una pe capul sfântului, alta pe capul său;,
fericindu-l cu glas mare pentru răbdarea sa, este adusă spre cercetare la porunca judecătorului;
avea doar 15 ani şi 8 luni; înfruntându-l cu mult curaj pe chinuitor, acesta porunceşte să fie legată de
doi copaci plecaţi la pământ şi, dându-le apoi drumul, sfânta a fost sfâşiată în două; Victor a primit
moarte mucenicească fiind tăiat cu toporul; a proorocit că după 12 zile chinuitorii vor muri în chinuri,
iar după 24 de zile stăpânitorul locului va fi prins de vrăjmaşi; când i-a fost tăiat capul, din rană a curs
lapte amestecat cu sânge; martorii tuturor acestor minuni au crezut în Hristos şi s-au botezat. Sf. Mc.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 280

 VICTOR este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 aprilie (vezi Sf. Mc. Zinon). Sf. Mc. VICTORIN este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 18 decembrie, când au praznic Sf. Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian).
 VIL/VILA - derivă din Vavila, rar azi, atestat însă în onomastica romană veche; are înţelesul poarta
zeului şi este o variantă a numelui anticei cetăţi Babilon; variante: Vilaia, Vilala, Villa. Sf. Mc. VILA,
unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. TERENTIE şi ai soţiei sale Neonila, este prăznuit împreună cu întreaga sa
familie pe 28 octombrie (vezi Terentie/Terente).
 VISARION - intrat în onomastica românească pe filieră greacă; Βησαρίον; are înţelesul din Besara,
numele unui oraş din Gallia Narbonensis; în prezent rar folosit ca nume de botez. Sf. VISARION
Mărturisitorul este prăznuit pe 21 octombrie; a apărat credinţa ortodoxă în Transilvania şi în Banat,
luptând împotriva uniaţiei; era sârb, născut în Bosnia în anul 1714; evlavios şi râvnitor, iubitor al vieţii
pustniceşti, a fost tuns în monahism în mănăstirea Sf. Sava din Ţara Sfântă; revenind în Serbia se
nevoieşte o vreme într-o peşteră; pentru sfinţenia vieţii a dobândit darul facerii de minuni; patriahul
ortodox din Karlovitz îl hirotoneşte preot şi îl trimite să apere credinţa ortodoxă în timpul marii tulburări
produse în Banat şi Transilvania de trecerea forţată a românilor ortodocşi la unirea cu Roma; în
ianuarie 1741 vine în Banat unde este primit de popor ca un adevărat sfânt; la îndemnul său sute de
mii de credincioşi revin în sânul Bisericii Ortodoxe; vorbeşte la Timişoara, Lipova-Arad, continuându-şi
misiunea în Deva, Orăştie şi Săliştea Sibiului; pe 26 aprilie 1744 este arestat de armata austriacă pe
drumul spre Sibiu şi dus la Viena, unde este judecat şi întemniţat în cumplita închisoare Kufstein, la
porunca împărătesei Maria Tereza; după un an de chinuri îşi dă sufletul în mâinile Domnului; Sf. Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în luna februarie 1955, declarându-l „sfânt mărturisitor”, cu
prăznuire pe 21 octombrie. Cuv. VISARION este prăznuit pe 6 iunie; s-a născut şi a crescut în Egipt; a
mers la sfintele locuri din Ierusalim şi l-a cunoscut pe Sf. Gherman, căruia îi slujea un leu; în pustiul
Iordanului l-a avut părinte duhovnicesc pe Isidor Pelusiotul; îşi împarte averea săracilor şi mănăstirilor şi
se face monah; postea adeseori câte o săptămână, petrecând alteori fără mâncare şi băutură 40
de zile; a primit pentru nevoinţele sale darul facerii de minuni; însetând ucenicul lui pe când erau la
marginea mării, face rugăciune, însemnează marea cu semnul Crucii şi îl îndeamnă să bea, căci apa
devenise dulce şi rece ca apa de izvor; mergând cu ucenicul la un alt stareţ, s-a întâmplat ca ziua să
încline spre apus; rugându-se sfântul, soarele s-a oprit din mersul său şi nu a apus până ce nu au ajuns
la destinaţie; în vreme de secetă aducea cu rugăciunea ploaia; umbla pe deasupra apelor ca pe
uscat; pe când petrecea în schit, alungă diavolul dintr-un îndrăcit; evita să facă minuni „la arătare”
(cum se spune în Vieţile Sfinţilor) pentru a nu cădea în păcatul slavei deşarte; era smerit cu inima,
considerându-se pe sine păcătos; poruncindu-i preotul unui frate din schit, căzut în greşeală, să iasă
din biserică, Cuv. Visarion s-a ridicat şi, ieşind împreună cu el, spune: „Şi eu sunt păcătos ca acesta”,
cuvinte din care se desprinde adevărul că nimeni nu este desăvârşit, toţi oamenii au sufletul întinat
de păcate, singura diferenţă fiind că unii sunt conştienţi de acest trist adevăr, şi caută să se îndrepte,
iar alţii, fie din trufie, fie din ignoranţă, nu se îngrijesc de sufletele lor; spun ucenicii lui că 40 de ani nu
s-a culcat, ci se odihnea şezând; îşi sfătuia ucenicii să fie întotdeauna treji, cu luare aminte, pentru a
nu cădea în cursele vrăjmaşului şi spunea: „Când cineva petrece în pace, neavând războaie, atunci
mai mult să se păzească şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă,
să cadă în vreo greşeală mai cumplită”; atunci este sufletul mai predispus să se lase ispitit, când îşi
slăbeşte vigilenţa, când nemaifiind luptat de griji, nevoi sau suferinţe, se consideră „vas ales” şi lasă
porţile sufletului nepăzite; şi continuă: „De multe ori, pentru neputinţa noastră, Dumnezeu nu lasă să
vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvârşit”; lipsa încercărilor de tot felul este semn
de slăbiciune, nicidecum de desăvârşire, aşa cum mulţi sunt poate tentaţi să creadă; în toată viaţa
sa nu a câştigat nimic din cele pământeşti, neîngrijindu-se de nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de
haine şi rareori intra sub un acoperământ, iubind singurătatea; avea mereu lacrimi în ochi şi suspina
din adâncul inimii pentru păcatele sale şi ale fraţilor săi; pentru sfinţii părinţi şi marii pustnici fericirea,
liniştea, pacea, nu îi sunt sufletului rânduite pe acest pământ, unde are doar a-şi lucra mântuirea;
doar alături de Hristos îşi va găsi sufletul omului pacea, dacă în vremea petrecerii sale pământeşti s-a
nevoit să dobândească acea „feciorie”, neîntinare a sufletului şi minţii prin care se poate apropia de
Cel Veşnic; ajuns la adânci bătrâneţi, Cuv. Visarion „s-a mutat în viaţa cea neîmbătrânită şi a trecut
de la plângere la bucuria cea veşnică”.
 VITALIE - din latină; Vitalius/vitalis = cu viaţă, însufleţit; de adevărata viaţă nu se împărtăşeşte decât
un suflet ce a reuşit să treacă de la efemerul vieţuirii în trupul păcatului, în „haina de piele” prin care
s-a asemănat cu necuvântătoarele, la viaţa veşnică; toate făpturile sunt însufleţite, întregul univers se
împărtăşeşte de viaţă, adică este însufleţit prin participare la Viaţă, însă doar câtă vreme rămâne
sub ascultarea Creatorului; şi responsabile pentru chivernisirea vieţii în universul Creaţiei sunt omul şi
îngerii, făpturile dăruite de Dumnezeu cu raţiune, cu capacitatea de a înţelege şi lua decizii; nume
ieşit din uz. Cuv. VITALIE Monahul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 22 aprilie; a vieţuit în mănăstirea
Cuv. Sirida, în vremea când patriarh al Alexandriei era Sf. Ioan cel Milostiv; la 60 de ani, dorind să-i
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 281
 întoarcă la pocăinţă pe cei păcătoşi şi fără de lege, a „inventariat” -dacă se poate spune aşa-
desfrânatele din Alexandria, pentru fiecare rugându-se să se întoarcă de la viaţa păcătoasă;
oprindu-şi pentru sine puţin din câştigul dobândit pentru munca sa, restul îl dădea desfrânatelor, cu
care petrecea nopţile în curăţie, citind psalmi şi rugându-se pentru ele, multe îndreptându-se, unele
însoţindu-se prin sfânta taină a căsătoriei cu un bărbat, altele alegând să vieţuiască fără bărbat; era
cunoscut de cetăţenii din Alexandria, dar care, neştiind adevărul, îl considerau nevrednic de haina
monahală, căci cuviosul le cerea celor cu care îşi petrecea nopţile să nu-l dezvăluie; însă una dintre
femei le dezvăluie oamenilor viaţa lui neîntinată; Vitalie, mâhnit, se roagă Domnului să fie pedepsită
pentru neascultarea ei; femeia se îndrăceşte şi oamenii, considerând că este pedepsită pentru că a
minţit, îl ocărau pe Vitalie; tăinuindu-şi fapta cea bună, acesta răspundea uneori,: „Oare nu sunt şi eu
om trupesc, ca toţi oamenii? Au doară a zidit Dumnezeu pe monahi fără trupuri? Cu adevărat şi
monahii sunt oameni!”; este pârât de unii clerici Preasfinţitului patriarh al Alexandriei, Ioan, care însă
nu îi crede, spunându-le: „Chiar de aş fi văzut cu ochii mei pe vreun episcop, preot, sau monah în
vreun lucru de păcat, l-aş fi acoperit cu haina mea, ca nimeni altul să nu-l vadă pe el greşind”;
cuviosul, lovit peste obraz de un tânăr, căruia îi prezice că va primi la rândul său o lovitură ce va
înspăimânta întreaga cetate, se retrage în chilia sa; tânărul, despre care se spune că era desfrânat,
se îndrăceşte; tremurând şi spumegând, îşi rupea hainele şi, alergând la chilia cuviosului îşi mărturisea
păcatele; forţând uşa chiliei, îl află pe Cuv. Vitalie mort îngenuncheat, în vreme ce se ruga; în mâinile
stareţului mort este aflată o scrisoare pe care Patriarhul, sosit la chilie, citeşte: „Bărbaţi alexandrini, nu
osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni!”
 VITLEEM - din ebraică; Bethleem, numele unui oraş din Palestina legat de istoria sacră; în Bethleemul
Iudeii s-a născut Domnul Iisus Hristos, conform Evangheliei după Matei, 2; 1.
 VLADIMIR - din slavonă; are înţelesul: stăpânire a lumii; prinţ vestit; stăpânirea poate fi exercitată pe
două paliere: o stăpânire exercitată în contextul lumii sensibile, materiale, sau o stăpânire în condiţiile
lumilor spirituale, duhovniceşti; stăpânirea este un concept complex; implică un context existenţial,
precum şi raporturile instituite între cel stăpânit şi stăpânitor; în principiu, la modul general, stăpânirea
poate fi considerată ca modalitate de reglementare a raporturilor dintre factorul de decizie şi cel de
execuţie; stăpânirea, pentru a fi exercitată în deplină conformitate cu voinţa divină, presupune
acordul celor două părţi asupra raporturilor instituite între ele; în condiţiile universului lumilor create,
Cer şi pământ, având a parcurge un traseu evolutiv până la deplina asimilare şi activare a raţiunilor
divine ipostaziate în făpturi, stăpânirea însăşi primeşte mai multe conotaţii, de la porunca imperativă
şi neexplicitată (coroborată cu pedeapsa, în primele stadii ale evoluţiei universului Creaţiei), până la
conlucrarea dintre două părţi pe deplin edificate asupra rolului fiecăreia şi a raporturilor fireşti dintre
ele; cele două aspecte extreme ale modului în care stăpânirea poate fi impusă şi exercitată efectiv
pot fi asociate, din perspectivă creştină, prima cu Vechiul Testament şi Legea Talionului, cea de-a
doua cu Noul Testament şi Legea Iubirii; adevărata, veşnica, desăvârşita formă a stăpânirii, ca raport
între două entităţi conştiente de sine, se împlineşte în iubirea creştină dintre Dumnezeu şi om. Sf. şi
întocmai cu Apostolii VLADIMIR marele domn al Kievului, prăznuit pe 15 iulie, a fost fiul lui Sviatoslav şi
al Sf. Olga, strănepotul lui Ruric, cel adus de „nemţi” la domnia Rusiei, care îşi trăgea seminţia de la
August, Cezarul Romei (!); Ruric şi-a avut scaunul domniei în Novgorod, mutat apoi de fiul său Igor
Ruricovici în Kiev; acesta a avut un fiu, Sviatoslav, care a avut trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, între
care a împărţit domnia Rusiei: Iaropolc a primit Kievul, Olg Dreblenul şi Vladimir marele Novgorod;
după moartea lui Sviatoslav, Iaropolc a pornit război împotriva fratelui său Olg, l-a ucis şi şi-a întins
stăpânirea şi asupra dreblenilor; temându-se de fratele său, Vladimir fuge la germani, de unde revine
cu oaste şi, învingându-l pe Iaropolc, îl ucide şi îşi întinde astfel stăpânirea asupra întregii Rusii; fiind
închinător la idoli, porunceşte ca toţi să li se închine; acum este ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său
Ioan; luminaţi de Sf. Olga, creştinii primiseră Evanghelia, dar de frică s-au tăinuit; pe lângă păgânism,
Vladimir pătimea şi de neînfrânare, căci avea mai multe femei şi ţiitoare; despre faptele sale a scris
Sf. Nestor al Pecerscăi; înainte ca Valdimir să ia puterea, o parte din ruşi primiseră Sf. Botez de la Sf.
Apostol Andrei cel întâi chemat, care îi creştinase şi pe sciţi; o altă parte dintre ruşi au fost botezaţi în
timpul domniei lui Vasile Macedon în Bizanţ, în vremea patriarhului Fotie, când Igor Ruricovici, încă
nevârstnic fiind, domnia efectivă o exercita Olga, rudă şi povăţuitoare a sa; Sfântul Botez a fost primit
apoi de o altă parte a ruşilor în zilele marii doamne Olga, soţia lui Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav
şi bunica lui Vladimir; se spune că Vladimir a luat contact cu mahomedanismul, cu catolicismul şi
iudaismul, pe care însă nu le-a iubit; a primit o solie de la Vasile şi Constantin, împăraţi în Bizanţ, şi de
la patriarhul Constantinopolului, Nicolae, care prin Chiriac filosoful îl convinge că doar mărturisirea lui
Hristos deschide calea mântuirii; trimite o „delegaţie” la Constantinopol; asistând la Sfânta Liturghie
săvârşită în catedrală, solii sunt impresionaţi de frumuseţea şi dulceaţa cântărilor; însă Vladimir,
împotriva oricărei logici, decide să pornească război împotriva Bizanţului (ca să găsească dascăli
creştini, se spune în Vieţile Sfinţilor) şi cucereşte cetatea Cafa; asediază cetatea Herson (Chersones),

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 282

 situată la malul Mării Negre; însă nu reuşeşte s-o cucerească decât după ce un protopop, Anastasie,
îl informează printr-o scrisoare trimisă cu săgeata în cortul său, cum poate tăia alimentarea cu apă a
cetăţii, gest justificat în Vieţilor Sfinţilor prin faptul că necunoscute sunt căile Domnului, care poate
pune răul în slujba binelui; nemaiavând apă, cetatea se predă; după ce cucereşte Hersonul şi apoi
întreaga Tavrichie, trimite la Constantinopol o scrisoare prin care le propune împăraţilor să-i fie dată
de soţie sora lor, Ana, care însă nu se învoieşte să se căsătorească cu un păgân; Vladimir se declară
gata să se creştineze, angajându-se să părăsească cetatea Herson şi Tavrichia; Ana este trimisă cu o
corabie, însoţită de arhiereul Mihail; între timp Vladimir se îmbolnăvise şi orbise; îşi recapătă vederea
intrând în baia botezului; văzând minunea, cetăţenii şi ostaşii se botează, arhiereul Mihail devenind
primul mitropolit al Rusiei; însoţindu-l pe Vladimir, împreună cu mulţi preoţi, aduce cu sine moaştele Sf.
Clement, întâiul episcop al Romei, ale ucenicului său Fiva, icoane sfinte, cărţi de cult şi podoabe
bisericeşti; protopopul Anastasie (trădătorul) îi însoţeşte şi el; revenind în Rusia, Vladimir îi botează pe
cei 12 fii ai săi; la porunca sa, cetăţenii din Kiev se adună la locul unde se înalţă în prezent biserica Sf.
Boris şi Gleb şi, în anul 979 de la Întruparea Domnului, tot poporul din Kiev se botează; imediat sunt
sfărâmate statuile idolilor şi templele; pe locul templelor păgâne porunceşte să fie zidite bisercici; în
numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a zidit o biserică din piatră, care ulterior s-a numit
Desiatina, unde au fost depuse moaştele Sf. Clement; a zidit o şcoală unde dascăli iscusiţi învăţau
Sfânta Scriptură; a poruncit ca toate cetăţile din Rusia să se creştineze; la cererea sa, Preasfinţitul
patriarh Serghie îl trimite pe Ioachim, episcopul din Herson, împreună cu alţi episcopi şi preoţi, pentru
a susţine procesul de creştinare a ruşilor; zideşte în ţinutul Rostovului şi Suzdalului o cetate pe care o
numeşte Vladimir, poruncind ca toţi oamenii să se boteze, punându-le episcop; Ioachim, episcopul
din Herson, este înscăunat arhiepiscop în Novgorod; a zidit biserici în toate cetăţile Rusiei, numind
episcopi şi poruncind poporului să se boteze; se mai spune că devenise într-atât de milostiv încât,
nemaiîngrijindu-se să pedepsească, se înmulţiseră tâlhăriile şi hoţiile; acum vine din Muntele Athos
Cuviosul Antonie, care se sălăşluieşte în peştera zisă „nemţească”, de lângă Nipru; îmbătrânit şi slăbit,
Vladimir îl cheamă pe fiul său Boris şi îl trimite cu oastea să stăvilească năvala pecenegilor; s-a stins
din viaţă în anul 1005.
 VLASIE - intrat în onomastica românească pe filieră greacă; Βλáσιος, nume gentilic la romani, posibil
din blaesus = bâlbâit, şontorog; derivat Vlase; rar întâlnit în prezent; poate fi privit ca definind un suflet
şovăielnic, încă nestatornicit în dreapta credinţă, sau care încă nu s-a pătruns pe de-antregul de
adevărul şi tainele credinţei creştine ortodoxe; de aceea, dacă este nevoit să-şi expună crezul, acel
om se bâlbâie; pe parcursul călătoriei sufletului spre limanul mântuirii, lipsa de cunoaştere conduce şi
la o anume şovăială; omul şontorog se deplasează cu greutate, rămâne în urmă şi, cel mai important
date fiind greutăţile şi suferinţele întâmpinate pe cale, poate fi ispitit să-şi sisteze căutările; însă nu
trebuie nicidecum să cadă în deznădejde, cea mai bună dovadă fiind existenţa unui sfânt cu acest
nume, chiar dacă este doar unul. Sf. Mc. VLASIE episcopul Sevastiei (şi cei ce au pătimit împreună cu
dânsul, se specifică în Vieţile Sfinţilor) are prăznicul pe 11 februarie; a fost episcop în Sevastia, din
Capadocia; în timpul prigoanei pornite de Diocleţian şi Liciniu împotriva creştinilor, se ascundea într-o
peşteră din muntele Argheos; vânătorii, împlinind porunca primită de la ighemonul Agricola de a
prinde cât mai multe sălbăticiuni cărora să le fie daţi creştinii spre a fi mâncaţi, ajung şi în muntele
unde se adăpostea Vlasie, pe care îl găsesc în peşteră, îndeletnicindu-se cu rugăciunea; Agricola
este informat şi trimite ostaşi să-l prindă şi să-l aducă în cetate; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate unele
dintre minunile împlinite de Sf. Vlasie în timpul popasurilor pe drumul către Sevastia, unde ajungând
este întemniţat; o văduvă săracă, pe care o ajutase făcând ca lupul care-i răpise purceluşul să-l
aducă înapoi, îl junghie şi pregătindu-l i-l aduce sfântului întemniţat şi Vlasie îi spune că dacă în toţi
anii va săvârşi pomenirea sa, nimic nu-i va mai lipsi; nu se supune însă poruncii de a jertfi idolilor, este
bătut, supus la chinuri şi dus din nou la închisoare; pe cale şapte credincioase adunau de pe pământ
sângele scurs din rănile sfântului şi se ungeau cu el; poruncindu-le să jertfească idolilor, sfintele femei
cer să li se îngăduie ca mai întâi să se spele într-un iezer pentru a se curăţi, urmând a se închina apoi
idolilor aduşi de ostaşi pe malul iezerului; ighemonul se conformează, porunceşte ostaşilor să ducă
idolii pe malul iezerului; sfintele fecioarele, luând statuetele în spate, intră unde era apa mai adâncă
aruncându-le în apă; sunt readuse în faţa ighemonului, care mai încearcă odată să le determine să
aducă jertfă zeilor; nu se supun şi sunt aruncate într-un cuptor încins, însă focul se stinge şi femeile ies
nevătămate; sunt în sfârşit ucise prin tăiere cu sabia; urmează Vlasie care, nesupunându-se poruncii
de a jertfi zeilor, este aruncat în iezer; însemnând apa cu semnul Crucii, mergea însă pe apă ca pe
pământ; spune Metafrast că, întărâtaţi de Vlasie să arate puterea zeilor lor, 68 de păgâni intră în apă
şi se îneacă; Sf. Vlasie ia cununa muceniciei prin tăierea capului.
 Cuv. VUCOL episcopul Smirnei este prăznuit pe 6 februarie; a fost hirotonit episcop în Smirna de către
Sf. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu; după ce îşi încredinţează turma oilor cuvântătoare Sfântului
Policarp, trece la Domnul, la mormântul său multe tămăduiri împlinindu-se.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 283

 X
 XENIA - nume de origine greacă; are semnificaţia: ospitalitate; primirea de străini este una dintre
principalele virtuţi creştine, caracteristică puternic imprimată în mentalitatea românilor, îndeosebi în
mediul rural, în tradiţia tărănească, perpetuându-se până târziu; este una dintre expresiile căpătate
prin conştientizarea sensului cuvintelor Apostolului: „Credinţa fără fapte moartă este” şi, împreună cu
milostenia şi tăinuirea greşelilor aproapelui, face ca iubirea, supremul comandament al credinţei
creştine, să nu rămână doar o vorbă goală. Sf. Cuv. XENIA (ce s-a numit şi Eusebia) este prăznuită pe
24 ianuarie; era fiica unui senator roman; a fost logodită cu un tânăr de neam bun, însă fecioara
dorea să-İ fie mireasă Domnului Iisus Hristos; îşi mărturiseşte dorinţa unor roabe credincioase şi toate
trei se roagă lui Dumnezeu să le povăţuiască; tăinuindu-se deci faţă de părinţi, începe să-şi împartă
averea celor în nevoie; cu gândul la cuvintele Domnului Iisus: „Toţi ce-şi vor lăsa pentru numele Meu,
tată, mamă, casă, sau ţarini, vor lua însutit şi vor moşteni viaţa cea veşnică”, se deghizează în haine
bărbăteşti şi, însemnându-se cu semnul Crucii, părăseşte casa părintească împreună cu cele două
slujnice; pleacă spre Alexandria, apoi în insula Cos din Halicarnas unde, simţindu-se în siguranţă,
Eusebia îşi leapădă straiele bărbăteşti şi se sălăşluieşte împreună cu cele două slujnice într-o căsută,
mulţumindu-İ lui Dumnezeu; acum se decide să-şi schimbe numele din Eusebia în Xenia, nume care în
Vieţile Sfinţilor este tâlcuit străină (prin asociere cu ospitalitatea oferită unui străin, întrucât elementul
de compunere xeno are atât semnificaţia de străin, cât şi de oaspete); întâlneşte un bătrân monah,
Pavel, prezbiter şi egumen, sosit din Ierusalim de la Sfintele Locuri, pe care îl roagă să le fie povăţuitor
spre viaţa veşnică; merg în cetatea Milasa unde zideşte cu aurul adus de acasă o biserică în numele
Sf. Mare Mc. Ştefan şi o mică mănăstire de fecioare; Xenia este tunsă în monahism de egumenul
Pavel, mănăstirea primind numele Cos, după locul de unde Pavel le luase, insula Cos; după moartea
episcopului Chiril, Pavel îi urmează în scaunul episcopal; o sfinţeşte pe Xenia diaconiţă; fericitul Pavel
merge în satul numit Levchin, unde se afla biserica Sf. Efrem şi sfintele sale moaşte, pentru a-i face
pomenirea; între timp, cunoscându-şi apropiata trecere la Domnul, Xenia înştiinţează monahiile şi
peste puţină vreme, rugându-se în biserică, părăseşte această viaţă în ziua de 24 ianuarie; se spune
că, în ceasul când cuvioasa şi-a dat sufletul, deasupra mănăstirii a apărut o cunună de stele având
în mijloc o cruce; episcopul Pavel, contemplând din Levchin semnul de pe cer, a înţeles cu duhul că
Maica Xenia a adormit întru Domnul; este adusă de episcop şi prezbiteri în cetate, cununa de stele
mergând deasupra trupului ei; potrivit propriei dorinţe, este înmormântată într-un loc numit Sichinie, în
afara cetăţii, lângă poarta dinspre miazăzi; în scurt timp trec la Domnul şi cele două roabe ale sale.
 XENOFONT - prenume de origine greacă, puternic ancorat în tradiţia greacă şi latină din vremurile
trecute; are semnificaţia: ucigaş de străini, sens care nu se prea potriveşte cu comandamentul iubirii
creştine; poate fi interpretat, în sens creştin, doar ca expresie a luptei sufletului împotriva a tot ceea
ce-i este străin, nefiresc, a tot ceea ce contravine poruncilor evanghelice, puterilor demonice care
caută să-l invadeze, să-l redefinească potrivit propriei lor căderi din porunca lui Dumnezeu; raportat
la firea omenească, străin, în sensul rău al cuvântului, este doar sufletul ce s-a lepădat de Dumnezeu
şi influenţa acestuia trebuie numaidecât stârpită, ceea ce într-un sens alegoric poate fi definit ca
ucidere, căci fiinţele raţionale sunt definite îndeosebi prin ceea ce gândesc. Sf. XENOFONT (vezi Cuv.
Arcadie, fiul său) este prăznuit pe 26 ianuarie.
 XINTU - nume de origine obscură, foarte rar întâlnit în onomastica creştină, poate derivat din Xantie,
a cărui semnificaţie este blond, cu părul galben-auriu.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 284

 Z
 ZAHARIA - din ebraică; Zēkarjāh; intră în onomastica românească pe filieră greacă: Zαχαρίας; este
un nume încă prezent în onomastica autohtonă şi are sensul: Dumnezeu Îşi aminteşte sau pomenirea
lui Dumnezeu; Sf. Prooroc ZAHARIA, prăznuit pe 8 februarie, este un personaj biblic, fiul lui Berechia,
nepotul lui Ido, şi este tatăl lui Ioan Botezătorul; s-a născut în Galaad; potrivit referatului biblic, Sf.
Arhanghel Gabriel i se arată la bătrâneţe vestindu-i că soţia sa, Dreapta Elisabeta, va da naştere
unui prunc de parte bărbătească, proorocie ce s-a împlinit la vremea cuvenită; revine la bătrâneţe
din ţinutul haldeilor (caldenilor); a proorocit, făcând şi multe semne spre adeverirea spuselor sale; a
proorocit că Iosedec va avea un fiu ce va fi preot în Ierusalim; apoi, binecuvântu-l pe Salatiil (Salatiel)
i-a vestit că va avea un fiu pe care îl va numi Zorobabel; a mai proorocit prădarea şi sfârşitul cetăţii
Ierusalimului, dărâmarea Templului şi încetarea proorociilor, încetarea preoţiei iudaice, a sâmbetelor
şi îndoita judecată; a adormit în pace la adânci bătrâneţi. Sf. Prooroc ZAHARIA este prăznuit şi pe 5
septembrie împreună cu soţia sa, Dreapta Elisabeta, sora Sf. Ana, maica Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu; la această dată, în Vieţile Sfinţilor se spune că Zaharia a fost preot în Ierusalim în vremea
lui Irod; intrând în templu să tămâieze, are o viziune în care un înger îi vesteşte că soţia sa Elisabeta,
care era stearpă, va naşte un fiu căruia îi vor pune numele Ioan, iar despre acesta îngerul îi spune că
„... încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt şi pe mulţi fii ai lui Israel îi va întoarce la
Domnul Dumnezeul lor... şi va merge înaintea lui Hristos, cu Duhul şi cu puterea lui Ilie... ca să
gătească Domnului un popor pregătit”; la naşterea fiului său, umplându-se de Duhul Sfânt, Zaharia
preotul i-a proorocit: „... tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea
Domnului să găteşti căile Lui”; la Naşterea Domnului Iisus, venind magii de la răsărit pentru a İ se
închina, Irod porunceşte uciderea pruncilor şi, amintindu-şi de Ioan, trimite ucigaşi, dar nu este găsit,
căci Elisabeta, luându-l, a scăpat cu fuga; este însă ucis Zaharia, care întrebat de trimişii lui Irod unde
se ascund soţia lui şi pruncul răspunde că nu ştie; vegheată de Dumnezeu, Elisabeta petrecea într-o
peşteră deschisă în munte la porunca Domnului pentru a-i primi; în peşteră curgea un izvor cu apă
limpede, iar în faţa peşterii creştea un finic plin de fructe, care îşi pleca ramurile pentru a-şi oferi
roadele; la 40 de zile de la uciderea lui Zaharia, trece la cele veşnice şi Elisabeta, iar pruncul Ioan
este hrănit de un înger până la vremea lucrării sale. Pe 5 decembrie este pomenit în Vieţile Sfinţilor
Cuv. Părinte ZAHARIA (vezi Carion).
 ZAHEU - din ebraică; Zakkai = curat, drept, nevinovat. ZAHEU vameşul este un personaj biblic despre
care se spune în Evanghelii: „Şi intrând (Domnul Iisus), trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele
Zaheu, şi acesta era mai marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea
de mulţime. Şi alergând el înainte s-a suit într-un sicomor...”; această pericopă evanghelică este citită
în Biserică în Duminica a XXXII-a după Rusalii şi la Taina Sfântului Maslu; nume rar întâlnit în prezent.
 ZAVULON/ZABULON - din ebraică; Zĕbūlūn; numele unuia dintre cele 12 triburi ale lui Israel.
 ZENOVIE - din greacă; are înţelsul: zeul vieţii; în varianta feminină, Zenovia este un prenume frecvent
în vechea onomastică românească, însă în prezent este rar folosit; pentru un creştin adevărat sensul
duhovnicesc al acestui frumos nume a fost descoperit când omul L-a auzit pe Domnul Iisus spunând
despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, înţelegând că de adevărata viaţă, viaţa veşnică -nu
efemera petrecere în trupul păcatului, în pieritoarea haină de piele- se va împărtăsi doar dacă va
urma Calea descoperită de Iisus şi se va pătrunde cu toată fiinţa de Adevărul Evangheliei. Sf. Mc.
ZENOVIE episcopul şi ZENOVIA sora lui sunt prăznuiţi pe 30 octombrie; s-au născut şi au crescut în
cetatea Edesa din Cilicia; murindu-le părinţii, împart averea rămasă săracilor; Zenovia petrecea de
bunăvoie în sărăcie, păzindu-şi fecioria, iar Zenovie, fratele ei, a primit darul tămăduirii; pentru viaţa
sa îmbunătăţită a fost ales episcop al cetăţii; în vremea lui Diocleţian, începând prigoana împotriva
creştinilor, Lisie, trimisul împăratului, începe a vâna şi chinui creştinii; au fost prinşi mai întâi 3 tineri
creştini, Claudie, Asterie şi Neon, care sunt chinuiţi şi pironiţi pe cruce; este prins apoi şi Zenovie care,
nesupunându-se poruncii de a jertfi zeilor, este spânzurat pe un lemn şi bătut; văzând pătimirea
fratelui ei, Zenovia se mărturiseşte la rândul ei a fi creştină; este dezbrăcată şi bătută; sunt aruncaţi
într-un cazan cu apă clocotită unde petreceau cântând din Psalmii lui David: „Mântuitu-ne-ai pe noi
de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat”; sfârşindu-şi rugăciunea, s-a auzit un glas din
cer chemându-i la odihnă veşnică; au primit cununile muceniciei prin tăiere cu sabia; trupurile lor,
rămase neîngropate, au fost luate noaptea de preotul Ermoghen şi îngropate.
 ZEVEDEI - din ebraică; personaj biblic, tatăl Sfântului Apostol Iacob cel Bătrân; nume ieşit din uz.
 ZILOTUL - din ebraică, pe filieră greacă; Zηλοτής = zelos; personaj biblic. Sf. Apostol Simon ZILOTUL era
de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici; la nunta
sa Domnul Iisus a făcut minunea înmulţirii vinului; iese din uz ca nume de botez.
 ZINAIDA/ZENAIDA - din greacă; Zηνaίς; nume de origine greacă asociat părţii femeieşti; provine de
la numele zeităţii supreme în mitologia greacă, Zeus; semnificaţia numelui Zenaida este: cer luminos,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 285
 lumină, dar poate avea şi înţelesul: închinat lui Zeus; născut din Zeus, oferit de Zeus; un frumos nume
purtat încă de multe femei; poate sugera avântul sufletului şi minţii omeneşti către lumina cunoaşterii
de care se împărtăşeşte în preajma Domnului Iisus Hristos. Sf. Mc. ZENAIDA este prăznuită în ziua de 11
octombrie (vezi Filon - Sf. Mc. Filonida).
 ZINON/ZENON - nume de origine incertă, cu o mare vechime, căruia unii îi atribuie semnificaţia: viaţa
în sine, zeu. Unul dintre cei 70 de Apostoli, Sf. Ap. ZINON este prăznuit pe 27 aprilie, împreună cu Sf.
Ap. Marcu şi Aristarh (vezi Marchian/Marcian). Sf. Mc. ZINON (vezi Agatonic) este prăznuit pe data de
22 august, iar un alt Sf. Mc. ZINON este prăznuit pe 6 septembrie (vezi Sf. Mc. Eudoxie). Sf. Mc. ZINON,
Zotic, Victor, Achindin şi Severian sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 18 aprilie; în vremea pătimirii Sf.
Gheorghe, când Diocleţian pornise prigoana împotriva crfeştinilor, văzându-l pe Sf. Gheorghe legat
pe roată şi rămânând nevătămat, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, L-au mărturisit cu curaj şi au
luat cununile muceniciei prin tăierea capului cu sabia.
 ZINOVIE/ZENOVIA - din greacă; Zηνοβία; din Zήν + Zεύς + βια = Zeus + forţă; puterea zeului; nume
atestat încă de la începutul sec. I înainte de Hr., a cărui semnificaţie este viaţa, asemenea lui Vitalie;
a pătruns în onomastica creştină răspândindu-se atât în apusul cât şi în răsăritul Europei, prin cultul a
doi martiri din Cilicia, în timpul împăratului Diocleţian; se regăseşte încă în onomastica românească.
 ZLATAUST - traducerea în slavonă a supranumelui Gură de Aur; nefolosit în onomastica autohtonă.
 ZOE - provine din greacă; Zωή = viaţă; totul în universul creaţiei lui Dumnezeu este viaţă; de viaţă se
împărtăşesc toate făpturile, însă conştiinţa apartenenţei la o lucrare divină ce transcende universul
cunoscut o au doar făpturile însufleţite şi raţionale; doar omul şi îngerii au despre viaţă şi o cunoaştere
de natură mentală, viaţa nu este doar o trăire lipsită de orice implicare, un automatism, căci făpturile
raţionale au capacitatea de a decide, în limitele coridorului temporal în care îşi desfăşoară mişcarea
fiinţială, asupra perpetuării sau eliminării din realitatea imediată a unor făpturi, sau a propriei fiinţe;
dar puterea de a dispune asupra vieţii şi morţii de care se împărtăşeşte omul este doar relativă, căci
nu se poate extinde şi asupra sufletului, de moartea căruia doar Dumnezeu poate dispune; în limitele
puterilor primite la facerea sa, omul este purtător de viaţă, are capacitatea, primită de la Dumnezeu,
de a chivernisi viaţa în toate manifestările ei, pe segmentul de realitate asociat în continuumul spaţiu-
timp; prenumele Zoe este rezervat în exclusivitate părţii femeieşti, dată fiind lucrarea căreia îi este
destinată, de a naşte prunci, de a perpetua prin succesiunea generaţiilor viaţa, o lucrare prin care,
aşa cum spune învăţătura creştină de credinţă, femeia se mântuieşte, îşi împlineşte rostul, destinul în
lume, pe componenta trupească a firii omeneşti; căci viaţa, aşa cum este cunoscută pe pământ,
este doar ultima formă de manifestare a Cuvântului, transpunerea raţiunilor divine în materia pe
care, impregnând-o cu cuvântul Lui, Dumnezeu o însufleţeşte, îi dă viaţă; iar Sursa inepuizabilă de
viaţă, Principiul Etern din care izvorăşte viaţa împregnând tot universul, este Domnul Iisus Hristos, care
spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, cuvinte din care străbate înţelesul că de viată,
de adevărata viaţa ce acoperă veşnicia, se vor împărtăşi doar cei vrednici, cei ce cunosc Adevărul
şi, urmând Calea deschisă de Domnul Iisus Hristos, se vor sălăşlui în Viaţa către care au fost conduşi
cu iubire de El; nume întâlnit încă pe meleagurile româneşti, cu variantele Zoica, Zoiţa. Sf. Mc. ZOE
este prăznuită în ziua de 18 decembrie, împreună cu Sf. Mc. Sebastian (vezi Sebastian/Sevastian).
 ZOSIMA - din greacă; Zώσίμος/ζώσίς = centură, cel ce poartă o centură. Cuv. ZOSIMA Fenicianul,
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 8 iunie (vezi şi Efrem, patriarhul Antiohiei), s-a născut în satul Sindi din
Fenicia; a fost monah, petrecând în înfrânare, postire şi fapte bune; vieţuia într-o mănăstire din
apropierea satului Sindi; pentru viaţa sa îmbunătăţită este hirotonit episcop de Cuv. Ioan Hozevitul,
din mănăstirea Hozeva, lângă Ierusalim; vine în cetatea Cezareea din Palestina, unde este găzduit
de un patrician cu numele Archesilae; are în acest timp o revelaţie prin care îi este vestită căderea
Antiohiei în mâinile agarenilor; împlineşte multe minuni, printre care vindecarea ochiului, rănit cu fusul,
al femeii lui Archesilae; mergând către Cezareea, un leu sfâşie asinul care purta lucrurile sale şi, după
ce leul se ospătează, stareţul îi porunceşte să poarte el povara asinului şi astfel merge până la porţile
Cezareeai, unde eliberează leul. Sf. Mc. ZOSIMA ostaşul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 19 iunie; în
vremea lui Traian, guvernator în Antiohia Pisidiei era Dometian, care cere şi primeşte de la împărat
dezlegare să impună cu forţa creştinilor închinarea la zei; venind în părţile Soropolitaniei s-a apropiat
de cetatea Apolonia, unde trăia ostaşul Zosima; aflând că prigonitorul se apropie de cetate, Zosima
părăseşte oastea, intră în biserică, deprinde învăţătura creştină şi se botează; la sosirea în cetate,
guvernatorul este înştiinţat despre dezertarea ostaşului Zosima şi trecerea lui la creştinism; adus spre
cercetare, nu se învoieşte să jertfească zeilor şi este întemniţat; a doua zi este adus la judecată şi
bătut; rugându-se, s-a auzit un glas din cer spunând: „Zosima, îmbărbătează-te şi te întăreşte; căci Eu
sunt cu tine şi nimic nu te va birui”; considerat vrăjitor, legat pe un pat de fier şi ars cu foc, este izbăvit
de îngeri; este pus apoi sub pază, înlănţuit, încălţat cu papuci de fier în care erau înfipte piroane
ascuţite şi, legat de un cal, îl urmează pe Dometian în cetatea Cononia; se spune că, rugându-se,
alerga atât de repede încât adesea întrecea calul de care era legat; este întemniţat şi trei zile lipsit
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 286
 de hrană, în toată această vreme fiind hrănit cu pâine şi apă de doi îngeri; adus din nou la cercetare
şi neplecându-se poruncii de a jertfi zeilor, este chinuit şi în final ucis prin tăierea capului cu securea; a
pătimit şi a trecut la Domnul pe 19 iunie, în cetatea Cononia. Cuv. ZOSIMA din Cilicia (numit şi Chilix)
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 4 iunie; de tânăr părăseşte lumea şi se călugăreşte în muntele Sinai;
se retrage apoi într-un loc pustiu, numit Amoniac, în Livia; venirea sa în acele locuri i-a fost vestită unui
bătrân monah, care de 45 de ani petrecea în acea pustie şi care îi dezvăluie apoi că Dumnezeu i-a
îndreptat paşii aici pentru a-l îngropa; aşadar, bătrânul trecând la Domnul, este îngropat de Zosima,
care după două zile se întoarce în Sinai; căutat de un tâlhar şi rugat fiind să-l primească în călugărie
pentru a-şi plânge păcatele, căci avea multe ucideri pe conştiinţă, Cuv. Zosima îl îmbracă în haine
călugăreşti şi, ducându-l în obştea părintelui Dorotei, revine la locul său; peste nouă ani, după ce
petrecuse învăţând Psaltirea şi deprinsese rânduiala monahală, tâlharul revine la părintele Zosima
rugându-l să-l slobozească pentru a se reîntoarce în lume, întrucât mereu, ziua şi noaptea, are în faţa
ochilor un copil care îl Intreabă mustrător: „Pentru ce m-ai ucis?”; Zosima, împreună cu ucenicul său
Ioan, dorindu-şi să se liniştească în pustie, departe de oameni, merge apoi în Porfirot, unde se alătură
celor doi pustnici, Pavel din Galata şi Teodor din Melitin, din mănăstirea părintelui Eftimie cel Mare,
care vieţuiau acolo; Ioan este muşcat de un şarpe şi moare; cei doi pustnici îi strigă: „Frate, scoală-te,
că stareţul are trebuinţă de tine”; acesta revine la viată şi le spune că Zosima trebuie să se întoarcă
în muntele Sinai, întrucât Dumnezeu voieşte să-i încredinţeze episcopia Bisericii Babilonului din Egipt;
Zosima revine deci în muntele Sinai şi după o vreme este trimis în Alexandria împreună cu alţi doi fraţi
şi fericitul Apolinarie; aici patriarhul îi hirotoneşte pe cei doi episcopi în Iliopoli şi Leondopoli, iar pe
fericitul Zosima în Babilonul Egiptului, care nu este totuna cu Babilonul lui Nabucodonosor; a petrecut
mulţi ani în scaunul episcopal, pe care îl părăseşte însă la bătrâneţe pentru a reveni în muntele Sinai,
unde după puţină vreme trece la Domnul. Sf. Mc. ZOSIMA este pomenit în Vieţie Sfinţilor pe 4 ianuarie
împreună cu Atanasie Comentarisie (Scribul) şi apoi singur, pe 19 septembrie; a fost monah în Cilicia,
unde a petrecut în pustiu alături fiarelor sălbatice; prins de guvernatorul Dometian este chinuit pentru
mărturisirea lui Hristos; l-a convertit pe Atanasie Comentarisie care, asistând la chinuirea sa, a fost
profund impresionat când un leu, venit din pustiu, a grăit cu glas omenesc înfricoşându-i pe toţi cei
prezenţi; Zosima şi Atanasie Comentarisie şi-au aflat sfârşitul în munţi, intrând într-o stâncă despicată
de puterea lui Dumnezeu pentru a-i primi, după care s-a închis asupra lor. Cuv. ZOSIMA egumenul
Soloveţului este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 17 aprilie; i-a rânduit Dumnezeu ca, după moartea Cuv.
Savatie, să ridice în insula Soloveţ o mănăstire, slăvită cu viaţă de obşte pentru mulţi monahi; era din
Novgorod, din satul Tolvuia, lângă lacul Onega; părinţii săi, Gavriil şi Varvara, erau creştini; copilul era
smerit şi blând; a crescut în dreapta credinţă, iubind fecioria, potrivit cuvântului Apostolului: „Cel
neînsurat, se îngrijeşte cum să placă Domnului; iar cel însurat, se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să
placă femeii”; a părăsit casa părintească intrând în monahism; dorind să zidească o mănăstire, Cuv.
Zosima se ruga lui Dumnezeu să-i descopere locul; întâlneşte un monah cu numele Ghermano, care
vieţuise împreună cu Cuv. Savatie în insula Soloveţ, departe de oameni, prin aceasta potrivită pentru
monahi, şi având păduri, dumbrăvi şi lacuri cu peşte; părinţii săi mor şi, după ce îi îngroapă, Zosima
împarte averea rămasă şi pleacă împreună cu Ghermano în amintita şi râvnita insulă Soloveţ; la
vremea Utreniei, are o vedenie, aratându-i-se o frumoasă biserică, plutind în văzduh; Ghermano îi
spune că în vremea părintelui Savatie mirenii fuseseră izgoniţi de pe insulă, relatându-i şi proorocia
acestui părinte, prin care vestea că Domnul voieşte să adune acolo mulţime de monahi; aşadar,
încep zidirea mănăstirii, tăind lemnul necesar construcţiei, înălţând chilii şi îngrădind locul; nevoit să
părăsească pentru o vreme insula, Cuv. Gherman este ispitit de demoni cu spaime şi necazurile ce
aveau să se abată asupra lor, pentru a-l determina să renunţe la cele hotărâte împreună cu Zosima;
iese biruitor din înfruntare şi revine în Solovăţ împreună cu un pescar, Marcu; zidesc o biserică micuţă
din lemn, chilii şi trapeză, şi încep viaţa de obşte; primesc binecuvântare de la arhiereul Iona din
Novgorod; acesta trimite un ieromonah, Pavel, pentru a le fi egumen care însă, neputând îndura
ostenelile pustiei, se întoarce în cetate; după ce pleacă şi cel de-al doilea egumen, Teodosie, fraţii
decid să aleagă un egumen dintre dânşii; Zosima este astfel hirotonit de arhiereu preot şi egumen;
înmulţindu-se fraţii şi bisericuţa de lemn devenind neîncăpătoare, zidesc o biserică mai mare; se
sârguiesc să aducă pe insulă moaştele Cuv. Savatie, pe care le pun lângă Altar, unde credincioşii
închinându-se dobândeau tămăduire de toate suferinţele lor; monahii sunt de la o vreme tulburaţi de
revendicările moştenitorilor pământurilor, care le interzic să mai pescuiască; înştiinţat arhiepiscopul
cetăţii Novgorod, acesta reuşeşte apoi să convingă notabilităţile cetăţii să cedeze insula monahilor;
în Vieţile Sfinţilor este relatată şi împlinirea profeţiei Cuv. Zosima; acesta, venind în cetate pentru a-i
înfăţişa arhiepiscopului doleanţele monahilor, a fost alungat de o jupâneasă cu numele Maria, căci
sătenii şi robii ei obişnuiau să meargă adesea în insula Solovăţ la pescuit; iar profeţia lui Zosima s-a
împlinit atunci când marele voievod a toată Rusia, Ioan Vasilievici, vine în Novgorod şi pedepseşte cu
moartea un număr de 6 „boieri” dintre cei care tulburau pacea monahilor, împreună cu jupâneasa
Maria, izgonită din casa ei; cunoscându-şi apropiata trecere la cele veşnice, Cuv. Zosima le cere
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 287
 fraţilor să aleagă un alt egumen, şi îl numeşte pe Arsenie; moare pe 17 aprilie în anul 6986 de la
facerea lumii, 1478 de la Naşterea Domnului, la mormântul său multe minuni şi tămăduiri împlinindu-se
în decursul timpului; în cea de-a noua zi după trecerea sa la Domnul i s-a arătat unui monah, Daniil,
vestindu-i că a trecut cu bine de duhurile văzduhului, fiind numărat în ceata cuvioşilor; li s-a arătat
apoi stareţului Tarasie şi ucenicului său Gherman, îndemnându-i să-şi sporească nevoinţele; i se arată
ieromonahului Dositei, ce se ruga pentru un frate îndrăcit, şi îi spune că pentru păcatele sale se cade
să petreacă în acea pătimire a fratelui; după o căzătură rea, stareţul Teodul este vindecat prin
rugăciunile cuviosului; monahul Mitrofan mărturiseşte că, rugându-se Cuv. Zosima pe când corabia
cu care călătorea era primejduită de o furtună, l-a văzut la cârmă; un mirean, Nicon, este izbăvit de
un diavol ce-l muncea; unui alt mirean îi redă vederea; fratele Iosif poveşteşte că, privind de pe un
munte, a văzut în mijlocul mănăstirii Soloveţ doi stâlpi de foc, înţelegând astfel că Zosima şi Savatie
veghează şi luminează mănăstirea din mormintele lor; cei doi cuvioşi tămăduiesc o femeie îndrăcită
cu numele Maria şi readuc la viaţă o sinucigaşă; mustră un tâlhar cu numele Vasile care însă, după
ce se „pocăieşte”, fură lucrurile mănăstirii şi fuge, dar le aduce pescarilor din mănăstire o luntre nouă;
un marinar, Teodor, povesteşte cum a fost salvat de cei doi sfinţi pe vreme de furtună; acestea, şi
încă multe alte minuni împlinite de cei doi stareţi după trecerea lor la Domnul, sunt relatate pe larg în
Mineiul cel mare. În tradiţia bisericească mai sunt cinstiţi Cuv. ZOSIMA din Cezareea Palestinei şi Cuv.
ZOSIMA pomenit în ziua de 1 aprilie, în viaţa Sf. Maria Egipteanca. În România, în contemporaneitate,
în M-ţii Rarău a trăit un sfânt pustnic, ZOSIMA, care în anul 2008 a trecut la cele veşnice, la vârsta de
129 de ani; ar fi făcut o profeţie despre un mare necaz ce va afecta oraşele din România, canon
pentru cele peste 25.000.000 de avorturi post-decembriste şi pentru alte grele păcate ale românilor.
 ZOTIC - din greacă; Zωτιχός = vital, plin de energie, zeul vieţii; Sf. Mc. ZOTIC (vezi Agathon) este
prăznuit pe 22 august, iar pe 4 iunie este prăznuit Sf. Mc. ZOTIC de la Niculiţel (vezi Sf. Mc. Atal). Alt Sf.
Mc. ZOTIC, unul din cei 10 mucenici din Creta, este prăznuit pe 23 decembrie (vezi Sf. Mc. Evnichian).
Pe 18 aprilie este pomenit un alt mucenic ZOTIC (vezi Zinon).

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei pag. 288

 ADDENDA
Întrucât la întocmirea lucrării au fost omise unele nume, iar altele au apărut în relatarea ulterioară a
vieţii unor sfinţi, am considerat necesar a le menţiona şi pe acestea în cele ce urmează.
A-Z
 Sf. Mc. ABUNDIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 13 august, alături de toţi cei ce au mucenicit
împreună cu Sf. Mc. Ipolit (vezi Ipolit).
 ACACHIE - din greacă, are sensul: lipsit de răutate, bun; nume de botez răspândit în Bizanţ, derivă din
termenul grec akakios; duhovniceşte, defineşte un suflet care s-a pătruns de porunca de a-şi iubi
deopotrivă atât aproapele, cât şi vrăjmaşii; este primul şi cel mai important pas către regăsirea sinelui
în armonia Unului, către integrarea în unitatea de fire şi de fiinţă a universului Creaţiei lui Dumnezeu;
răutatea, mânia, dorinţa de răzbunare pentru părute sau reale prejudicii aduse de către semeni sau
alte componente ale unui univers în esenţă unitar, despart sufletul de ceea ce este, de fapt, în sine,
căci orice făptură este parte a acelei conştiinţe universale în care se poate regăsi, împlinit, doar
după ce depăşindu-şi limitările se poate identifica în toate aspectele parţiale ale Cuvântului, ale
Principiului primordial din care au odrăslit apoi toate făpturile aparent independente, de sine; sufletul,
chiar prin cele (cei) ce i se opun, depăşindu-şi limitările propriului ego se trăieşte pe sine, se regăseşte
şi, într-un final, reuşeşte să se accepte, aşa cum se recunoaşte chiar şi în cei care, doar aparent, i se
opun. Sf. Mc. ACACHIE este prăznuit pe 19 mai (vezi Patrichie, Episcopul Prusiei). Sf. Mc. ACACHIE,
primind moarte mucenicească apărându-i pe Sf. Mc. Pavel şi pe Iuliana, sora acestuia, este pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 4 martie (vezi Pavel - Sf. Mc. Pavel şi Iuliana).
 ACHEPSIMA - din asiriană; are sensul: vindecare; fiinţa umană, aşa cum a devenit după căderea din
Grădina unde se împărtăşea de bucuriile petrecerii alături de Părintele său, este profund şi mult prea
adesea iremediabil bolnavă; într-o grea suferinţă sunt cele trei puteri sufleteşti (partea poftitoare,
iuţimea -irascibilitatea- şi facultatea raţională -duhul) care, după îmbrăcarea omului primordial în
haina de piele prin care s-a asemănat cu necuvântătoarele, au căzut sub stăpânirea plăcerilor
experimentate prin simţurile trupeşti; primul şi cel mai important simptom al maladiei de care suferă
sufletul căzut sub stăpânirea patimilor este incapacitatea de a se mai putea conecta la lumea
spirituală, prizonier în lumea materială, singura pe care o mai poate percepe şi înţelege; de aceea
vindecarea presupune mai întâi lepădarea de lume şi de sine, de ceea ce a devenit sufletul prin
ataşamentele vinovate, nefireşti, pătimaşe, plăcerile experimentate prin simţurile trupeşti şi transpuse
apoi în cugetări, un univers ideatic din care Domnul Dumnezeu, Duhul, Spiritul sunt eliminaţi, unde se
întemniţează singur (vezi Achepsima Episcopul).
 ACHINDIN - din greacă; akindynos = senin, lipsit de primejdii, sigur; seninătatea se instalează în suflet
doar când omul este pe deplin împăcat cu sine însuşi, cu întregul univers şi cu Dumnezeu; apare o
liniştire şi o reechilibrare a celor trei puteri sufleteşti, reaşezarea lor într-o ierarhie firească, în care trupul
stă sub ascultarea sufletului şi nu invers, iar sufletul, prin cele mai înalte şi mai curate componente ale
sale, se apropie treptat de acel hotar de unde poate contempla lumile cereşti; sufletul omului se va
simţi apărat, lipsit de primejdii, doar atunci când, despărţindu-se din proprie voinţă de ataşamentele
vinovate şi nefireşti care l-au întemniţat în lumea materială, pământească, se eliberează, evadează
din contingent; când, devenind conştient de sine, de adevăratul său sine, se recunoaşte în ceea ce
este cu adevărat; când simţurile sufleteşti, atâta amar de vreme acoperite, se deschid contemplării
adevărurilor eterne, imuabile ale fiinţării; când omul, limpezindu-şi gândurile, închide porţile prin care
afecte, trăiri, senzaţii, ispite venite prin insuflare demonică nu mai găsesc calea către inima sa şi nu-l
mai pot nicicum tulbura; siguranţa, conştiinţa apartenenţei sale la Adevărul din care a odrăslit, la
Cuvântul Care i-a rostit întâiaşi dată numele -reuşind într-un târziu să-l înţeleagă, să se pătrundă de
sensul către care este condus cu iubire de Hristos pentru a-şi afla locul şi rostul în lume- vine doar
odată cu descoperirea lui Dumnezeu în inima sa; atâta vreme cât petrece în lume, departe de
Dumnezeu, nevoindu-se să-şi zidească de unul singur, cu neîndestulătoarele sale puteri şi cunoştinţe o
existenţă despre care nu ştie nimic, bâjbâind prin întuneric, rănit şi înfricoşat de un univers duşmănos,
omul nu-şi va putea afla nicicând liniştea senină şi încrederea în iubirea lui Hristos ce-l vor întări în
luptele duhovniceşti. Sf. Mc. ACHINDIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 aprilie (vezi Sf. Mc. Zinon).
 Sf. Mc. ACUTION este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 aprilie (vezi Sf. Sfinţit Mc. IANUARIE episcopul).
 ADRIAN/ADRIANA - provine din numele latin Hadrianus: de la Marea Adriatică: are înţelesul: bărbat
din nordul Italiei. Sf. Mc. ADRIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 3 februarie (vezi Sf. Mc. Evul).
 AGNIA - derivă din termenul grec hagnos = cast, pur, sfânt. Sf. Mc. AGNIA fecioara este pomenită în
Vieţile Sfinţilor pe 21 ianuarie; s-a născut în Roma, din părinţi creştini; fiind de neam bun şi frumoasă,
un tânăr s-a îndrăgostit de ea, fiu al lui Simfronie eparhul (prefect, şeful administraţiei oraşului/cetăţii);
dar fecioara, tânără trupeşte, având însă în suflet „înţelepciunea cărunteţelor” îl respinge, căci, cum
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 289
 spune, s-a unit cu Cel a Cărui Maică este o Fecioară nenuntită şi pe care iubindu-L fără prihană
doreşte să rămână fecioară; adusă înaintea eparhului, este ispitită cu promisiuni şi ameninţări, dar nu
poate fi convinsă să se lepede de Hristos; Simfronie, eparhul, caută să-i câştige de partea sa pe
părinţii fecioarei, care însă nu pot fi convinşi să-i silească voia; este adusă pentru cercetare şi, după
confruntarea cu Simfronie, spune: „De-ai fi ştiut cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grăit unele ca
acestea”, mărturisindu-şi nădejdea că nu va putea fi silită să jertfească zeilor şi nici fecioria nu-i va fi
întinată; este dezbrăcată şi dusă în „casa de desfrânare” unde, păzită de îngeri, nimeni nu o poate
atinge; aprins de dorinţă, fiul lui Simfronie vine şi cu prietenii pentru a o batjocori, dar piere ucis de
demoni, fecioara fiind bănuită că l-a omorât făcându-i farmece; pentru a-şi proba nevinovăţia,
Simfronie o provoacă să arate puterea lui Dumnezeu înviindu-i fiul; rugându-se, îl readuce la viaţă;
160 de martori la minunea împlinită prin rugăciunile fecioarei cred şi se botează; eparhul, cutremurat
de cele văzute, ar fi dorit să o elibereze; temându-se de o eventuală răzmeriţă a închinătorilor la idoli,
Simfronie îşi părăseşte demnitatea de eparh, numind în locul său un apropiat cu numele Aspazie;
acesta porunceşte ca fecioara Agnia să fie arsă în mijlocul cetăţii, dar focul nu o răneşte; este ucisă
în final prin tăiere cu sabia; trupul îi este înmormântat de părinţi în satul Nomentana, unde credincioşii
se adunau adesea, noaptea, pentru a se ruga; atacaţi de cei necredincioşi, o fecioară cu numele
Emerentiana îi ocărăşte şi este ucisă cu pietre; este îngropată aproape de Sf. Agnia; se spune că fiica
împăratului Constantin cel Mare, Constantia, rugându-se la mormântul sfintei se vindecă, iar apoi, la
rugămintea ei, împăratul zideşte o biserică închinată Sf. Agnia.
 AGAPIE/AGAPIS/AGAPIT/AGATOPUL - din greacă; agapetos = iubit, stimat; iubirea este un atribut
divin, căci învăţătura ortodoxă de credinţă spune că Dumnezeu este Iubire; în acest sens, iubit nu
poate fi decât un suflet iubit de Dumnezeu; prin iubirea ce-i este acordată îi este recunoscută
vrednicia, deplina asemănare cu Părintele său Ceresc; iubirea sfinţeşte sufletul şi con-sfinţeşte,
consacră apartenenţa celui iubit la cele ce cu adevărat sunt vrednice de iubirea lui Dumnezeu; în
vechea onomastica românească, numele derivat Agapia poate fi regăsit îndeosebi în Moldova, dar
iese treptat din uz. Sf. Mc. AGAPIE, este prăznuit în ziua de 20 septembrie (vezi Sf. Mare Mc. Eustatie
Plachida). Un alt Sf. Mc. AGAPIE este prăznuit pe 19 august (vezi Timotei -Sf. Mc. Timotei, Agapie şi
Tecla Vizianca). Sf. Mc. AGAPIS este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 17 septembrie (vezi Sf. Mc. Elpis). Sf.
Mc. AGAPIT diaconul este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi prăznuit pe 10 august, împreună cu cei ce au
mucenicit alături de Sf. Mc. Lavrentie arhidiaconul şi Sixt episcopul Romei (vezi Laurenţiu -Lavrentie).
Sf. Mc. AGATOPUL, unul dintre cei 10 mucenici din Creta, este prăznuit în ziua de 23 decembrie (vezi
Sf. Mc. Evnichian).
 Sf. Ap. AGAV, este prăznuit pe 8 aprilie (vezi Sf. Ap. Ermie).
 Sf. Mc. ALEXANDRU preotul din Sida este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 15 martie; se spune că în
vremea prigoanei dezlănţuite de împăratul Aurelian (270-275) împotriva creştinilor un anume Antonin,
guvernator în Pamfilia, vine în cetatea Sida şi îl prinde pe Alexandru, preotul cetăţii; aducându-l la
judecată şi întrebat fiind cine este Hristos, acesta răspunde: „Hristos este Mântuitorul lumii, lumina şi
viaţa celor ce nădăjduiesc spre El”; argumentând Antonin că doar nebunii cred în ajutorul Celui ce
Sieşi nu Şi-a putut fi de ajutor, fiind răstignit pe Cruce, Alexandru îi răspunde: „Tu eşti nebun, având
ochii sufletului orbiţi şi neputând privi spre taina mântuirii noastre, cea lucrată prin Hristos Domnul”;
mâniindu-se guvernatorul, Alexandru este bătut cu vine de bou, întins pe roată, apoi aruncat într-o
căldare cu smoală şi ulei încinsă la foc, însă din toate muncile ieşind nevătămat, cu darul lui Hristos;
aruncat fiind în cuptorul încins, au putut fi văzuţi doi îngeri răcorind vâlvătaia; sfântul, chinuit cu multe
alte munci, guvernatorul Antonin şi slugile sale socoteau că prin vrăji rămâne el nevătămat; a primit
moarte mucenicească prin tăierea capului, iar guvernatorul, luat în stăpânire de demonii cărora li se
închina, le-a lepădat ticălosul său suflet; un bărbat cinstit, creştin, numit Eustatie, a îngropat trupul
mucenicului slăvindu-L pe Dumnezeu. Un alt Sf. Mc. ALEXANDRU este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua
de 1 august, împreună cu cei opt tovarăşi ai săi (vezi la Addenda -Mineon). Alt Sf. Mc. ALEXANDRU,
împreună cu fratele său Cutie şi părinţii lor Claudie şi Prepedigna, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 11
august, când se povesteşte despre viaţa Sf. Mc. SUSANA (vezi Susana/Suzana). Sf. Mc. ALEXANDRA
fecioara este una dintre cele 7 fecioare prăznuite pe 18 mai; a mucenicit împreună cu ele şi cu Sf.
Mc. TEODOT (vezi Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei).
 ALEXIE - din greacă; variante autohtone: Alexe, Alexei, încă folosite ca nume de botez, înrudite ca
formă şi semnificaţie cu Alexandru, din care păstrează doar prima componentă: alexo = a apăra;
numele Alexie este atestat în literatura anticei Elade. Sf. Mc. ALEXIE şi cei ce au pătimit împreună cu
dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9 august (vezi Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian).
 Sf. Ap. AMPLIE este prăznuit împreună cu alţi cinci apostoli în ziua de 31 octombrie(vezi URBAN); nu au
fost găsite referinţe la originea şi sensul acestui nume.
 Sf. AMUN diaconul, împreună cu 40 de muceniţe fecioare, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1
septembrie; sfintele fecioare erau din Adrianopol, avându-l drept călăuză duhovnicească pe Amun
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 290
 diaconul; au fost prinse de ighemonul (guvernatorul) cetăţii Adrianopol şi chinuite pentru credinţa lor
în Hristos; sunt apoi trimise împreună cu Amun în Ieracleia (Heracleea), în Tracia, unde din porunca
tiranului Liciniu sfintele muceniţe sunt omorâte prin foc sau sabie împreună cu dascălul lor.
 Sf. Mc. ANANIA este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe17 aprilie, zi în care este pomenit şi prăznuit Sf. Mc.
SIMEON Episcopul Persiei (vezi SIMON).
 ANATOLIS - din greacă; prenume feminin, derivat din substantivul comun: anatole = răsărit; derivate
masculine: Anatol, Anatolie, încă prezente în onomastica ortodoxă românească, dar care ies treptat
din uz; duhovniceşte, prin analogie cu lumea pământească, numeşte locul din care purcede lumina
cunoaşterii de care tot sufletul în care S-a sălăşluit Cuvântul lui Dumnezeu se împărtăşeste; lumina,
creată de Dumnezeu încă din prima zi a Facerii, inundă şi învăluie întregul univers, Cer şi pământ,
impregnându-l de viaţă prin raţiunile inteligibile rostite de Cuvânt şi care stau la temelia tuturor
făpturilor; de această lumină, de gândurile/voinţa Creatorului, în forma lor desăvârşită, nematerială,
nu se poate împărtăşi sufletul decât după ce, prin aspre nevoinţe, prin lepădarea de lume şi de sine,
îşi deschide simţurile sufleteşti, putând contempla cu duhul Adevărul, dacă îi este dezvăluit de Cel
care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, căci adevărata viaţă în Hristos poate fi
trăită şi înţeleasă doar în lumina pe care tenebrele nu o pot acoperi; iar lumina cunoaşterii învăluie
fiinţa omului treptat, proces continuu, care are un început, şi acesta este răsăritul, ivirea zorilor,
lumina care împrăştie treptat întunericul dacă omul a avut înţelepciunea să privească spre Cel Care
aduce Lumina; dacă la început lumina era doar o firavă licărire, în depărtare, a strălucit cu toată
puterea doar „la plinirea vremii”, când Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat luminându-i omului sufletul şi
mintea cu iubirea Sa nemărginită. Sf. Mc. ANATOLIS este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 26 februarie şi
este prăznuită cu toţi cei ce au mucenicit împreună cu sora ei, Sf. Mc. Fotini (Fotinia Samarineanca -
vezi Fotina).
 ANDREI - din greacă; este forma de nominativ/genitiv a substantivului andros = bărbat; nume prezent
adesea în onomastica românească, preluat şi în varianta feminină: Andreea. Sf. Ier. ANDREI Şaguna,
mitropolitul Transilvaniei, are praznicul pe data de 30 noiembrie; s-a născut în ziua de 20 decembrie în
localitatea Miscolt din NE Ungariei, părinţii Naum şi Anastasia fiind negustori aromâni; la botez a primit
numele Anastasie; urmează şcoala greco-valahă şi apoi Dreptul şi filosofia la Budapesta, iar în oraşul
Varset urmează cursurile de teologie Ortodoxă; la insistenţele arhiepiscopului romano-catolic Ştefan
Fischer, tatăl său, împreună cu întreaga familie, trece la catolicism; potrivit aceleiaşi legi, copiii având
dreptul ca la 18 ani să revină la religia în care s-au născut, toţi cei trei copii ai familiei Şaguna revin la
dreapta credinţă ortodoxă; la 24 de ani intră în mănăstirea sârbească Hopovo, unde rămâne un an;
tuns în monahism la Mitropolia din Carlovit, primeşte numele Andrei; ulterior este hirotonit ierodiacon şi
ieromonah, slujind vreme de 13 ani în Biserica Serbiei; apoi este hirotonit protosinghel şi arhimandrit,
iar în 1842 este profesor la seminarul Teologic Ortodox din Varset; va fi numit egumen la mănăstirile
sârbeşti Iazac, Besenovo, Hopovo şi Kovil; în 1846, după moartea episcopului Vasile Moga, primul
episcop român din Sibiu, arhimandritul cunoscut ca Andrei Şaguna este numit vicar general al
Episcopiei din Sibiu de mitropolitul ortodox sârb Iosif Raiacici, cel care în 1848 l-a hirotonit arhiereu în
catedrala din Carlovit; s-a implicat activ în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni, fiind
copreşedinte al Adunării Naţionale de la Blaj din 24 decembrie 1864, când Episcopia Sibiului este
ridicată (pentru a doua oară) la rangul de mitropolie, desprinzându-se definitiv de mitropolia sârbă
din Carlovit; în 1864 este numit mitropolit al Ardealului; n-a reuşit să ridice o catedrală în Sibiu, slujbele
fiind săvârşite în Biserica Grecească; izbuteşte să achiziţioneze însă Reşedinţa Mitropolitană şi câteva
clădiri în centrul Sibiului; s-a preocupat de şcolile de la sate, multe fiind înfiinţate de el, ca şi Seminarul
Teologic din Sibiu; a fost preocupat de organizarea în Transilvania a învăţământului românesc de
toate gradele; sub îngrijirea sa s-au înfiinţat în Arhiepiscopia Sibiului 800 de şcoli îndrumate de Biserica
Ortodoxă; a scris şi a tipărit manuale şcolare; a înfiinţat fundaţii, acordând burse (renumitele burse
Emanoil Godju, avocat aromân din Budapesta); a înfiinţat tipografia eparhială din Sibiu, precum şi
ziarul Telegraful Român; în anul 1852 apare la această tipografie calendarul bisericesc în format de
agendă; în anul 1861 a contribuit la înfiinţarea Asociaţiei Astra pentru literatură şi cultură naţională, iar
în 1868 a întocmit un Statut Organic de Funcţionare al Bisericii Ortodoxe din Transilvania; este autorul
unor lucrări de teologie; adoarme întru Domnul în data de 28 iunie 1873, fiind îngropat lângă Biserica
Sf. Treime din Răşinari; slujba de înmormântare a fost săvârşită de un singur preot, Gherman Bogdan,
duhovnicul său; în scurtă vreme ia naştere un adevărat cult popular, în multe locuinţe din Ardeal
chipul Mitropolitului Andrei Şaguna fiind aşezat lângă icoane. Pe 2 decembrie este pomenit în Vieţile
Sfinţilor Cuv. ANDREI (vezi Cuv. Ioan).
 ANDRONIC - din greacă; are înţelesul: bărbat victorios; numele poate fi asociat cu biruinţa împotriva
patimilor; nume practic ieşit din uz în onomastica autohtonă, regăsindu-se îndeosebi ca patronimic.
Sf. Ap. ANDRONIC (unul din cei 70) este prăznuit pe 17 mai. Sf. Mc. ANDRONIC este prăznuit în ziua de
12 octombrie (vezi Sf. Mc. Prov).
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 291
 Sf. Mc. ANICHIT, este prăznuit pe 12 august (vezi Sf. Mc. Fotie).
 ANTIM - din greacă; derivă din numele grec Anthemios = floare; iese treptat din uz. Sf. Mc. ANTIM
(vezi Cosma şi Damian) este prăznuit pe 17 octombrie.
 ANTONIE - din latină; lingviştii nu s-au pus de acord asupra semnificatiei; în Evul Mediu sensul era
apropiat de floare. Sf. Mc. ANTONIE din Litva/Lituania este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 14 aprilie (vezi
Sf. Mc. Eustatie). Sf. Mc. ANTONIE prezbiterul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 8 ianuarie (vezi Vasilisa
- Sf. Mc. Vasilisa, Iulian şi cei împreună cu dânşii).
 Sf. Mc. ANTONIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi împreună cu dânsul toţi cei ce au pătimit
alături de Sf. Mc. Marcelin, Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 ANTUSA/ANTUZA - din greacă; ca şi pentru Antim, la origine stă un nume de persoană frecvent în
Gracia: Anthemios = floare. Sf. Mc. ANTUSA (Domnina, înainte de botez) este pomenită în Vieţile
Sfinţilor în ziua de 26 februarie şi este prăznuită alături de toţi cei ce au mucenicit împreună cu Sf. Mc.
Fotini (vezi Fotina).
 Sf. Ap. APELIE este prăznuit împreună cu alţi cinci apostoli în ziua de 31 octombrie (vezi URBAN).
 APOLONIE - din greacă; nume cunoscut în Bizanţ, ca şi Apolinarie, forma adjectivală de la Apollo,
având sensul: al lui Apollo. Sf. Mc. APOLONIE este prăznuit împreună cu alţi mucenici în ziua de 30
iulie (vezi VALENS -Sf. Mc. Valentin episcopul Umbriei).
 Sf. Mc. APRONIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 7 iunie şi împreună cu dânsul toţi cei ce au
mucenicit alături de Sf. Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 ARISTIDE - din greacă; compus din două cuvinte: cel mai bun + veste (ştire) = vestea cea bună; în
termenii ortodoxiei Bunavestire vine să arunce o rază de lumină în lume, vestind Naşterea minunată a
Cuvântului, Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul omului şi al întregii firi; purtătorii acestui frumos nume au
înscrisă în destin şansa de a cunoaşte şi a vesti întregii lumii, dar îndeosebi omului, momentele de
răscruce, reperele ce atestă că nu a rătăcit calea, că mântuirea şi desăvârşirea îi sunt încă posibile;
nume frecvent înainte vreme în comunitatea greacă din România, rar întâlnit în prezent la botez.
 ARISTARH - din greacă; un prenume răspândit în antichitatea greacă; derivă dintr-un cuvânt compus
având sensul: cel mai bun, conducător, suveran; aristos = nobil + cratos = putere au dat termenul de
aristocraţie = puterea (conducerea) celor mai buni şi a instituit până la sfârşitul Evului Mediu o ierarhie
socială în care aristocraţia a constituit (în principiu) veriga de legătură dintre structurile de decizie
(sacerdoţiul şi regalitatea) şi structurile de execuţie (meşteşugarii, negustorii, lucrătorii); este practic
necunoscut în onomastica românească, amintit în acest context pentru prezenţa unor sfinţi purtători
ai acestui nume în tradiţia creştină a primelor veacuri. Astfel, Sf. ARISTARH, unul dintre cei 70 de
apostoli, este prăznuit pe 15 aprilie (vezi Trofim, inclusiv Pud), iar Sf. Ap. ARISTARH este prăznuit pe 27
aprilie, împreună cu Sf. Ap. Marcu şi Zinon (vezi Marchian/Marcian).
 ARISTOBUL - din greacă; derivă probabil din numele Aristeides = cel mai frumos. Sf. Ap. ARISTOBUL
este prăznuit împreună cu alţi cinci apostoli în ziua de 31 octombrie (vezi URBAN).
 ASCLIPIE/ASCLIPIAD - prenume provenite din limba greacă, cu sensul de bază: botanică, plante
hrănitoare, plante tămăduitoare; trimite către regimul alimentar rânduit omului la facerea sa; după
ce le porunceşte protopărinţilor să crească şi să se înmulţească luând pământul în stăpânire, Domnul
Dumnezeu le spune: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot
pomul ce are rod cu sămânţă în el. Aceasta va fi hrana voastră” (Fac. 1; 28, 29). Sf. Mc. ASCLIPIAD
este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 11 martie (vezi Sf. Mc. Pionie presbiterul Smirnei).
 ASINCRIT - din greacă; are sensul: cel dezlegat, fără taină sau secret, curat; în tradiţia creştină se
vorbeşte despre feciorie, acea stare, mult râvnită de pustnici şi anahoreţi, în care petrece un suflet
eliberat şi curăţit de toate ataşamentele pătimaşe; un suflet dăruit Domnului nu mai are nici o taină,
nici un secret fată de sine însuşi, de semeni şi de Dumnezeu, căci s-a mărturisit, s-a deschis, s-a oferit
Părintelui său punându-şi întreaga nădejde în iubirea Lui; doar un suflet curat, dezlegat din legăturile
ce-l ţin înlănţuit în puterea vrăjmaşului, se poate înfăţişa Domnului, se poate alătura cetelor sfinţilor şi
cuvioşilor de tovărăşia cărora se poate împărtăşi încă din această viaţă; taina, secretul, ţine sufletul
despărţit semeni şi de Dumnezeu, stare nefirească pentru un suflet rânduit de Creator să petreacă în
comuniune cu fraţii. Sf. Ap. ASINCRIT este prăznuit pe 8 aprilie (vezi Sf. Ap. Ermie).
 Sf. Mc. ASKITREIA fecioara este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe17 aprilie, zi în care este prăznuit Sf. Mc.
SIMEON Episcopul Persiei (vezi SIMON).
 Sf. Mc. ASTERIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 octombrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf. Mc. Zenovie
şi Zenovia (vezi Zenovie).
 ATANASIE - din greacă; are la origine substantivul comun athanasia = nemurire; prenume specific
perioadei de după creştinare, învierea/nemurirea constituind fundamentul învăţăturii creştine despre
om şi destinul său în univers şi în raport cu Divinitatea. Cuv. ATANASIE Atonitul este prăznuit pe 5 iulie; a
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 292
 crescut în cetatea Trapezunda; a rămas orfan, tatăl său murind înainte de naştere, iar maica sa la
naştere; a primit la botez numele Avramie, fiind crescut de o călugăriţă; murind călugăriţa, unul
dintre cei ce colectau dajdia împărătească îl duce în Bizanţ, încredinţându-l unui dascăl cu numele
Atanasie, de la care va deprinde învăţătura filosofiei; sporind în cunoaştere, împăratul îl pune dascăl
în şcoală, asemenea învăţătorului său, Atanasie, care începe să-l pizmuiască; renunţă la vrednicia
de dascăl pentru a nu-şi mâhni maestrul şi pleacă în marea Egee, la Avid, împreună cu voievodul în
casa căruia fusese găzduit (prin înrudirea cu soţia fiului său), ajungând apoi în insula Lemnos; luând
contact cu duhovniceasca vieţuire din muntele Atonului şi râvnind să revină ca monah, se întoarce
la Constantinopol; aici îl cunoaşte pe Cuv. Mihail (numit Malein); mânat de dorinţa de a se lepăda
de lume, pleacă însoţindu-l pe Cuv. Mihail şi este tuns în cinul călugăresc sub numele Atanasie; acum
îi va cunoaşte pe Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul Cuv. Mihail, şi pe fratele său Leon, patriciul;
apropiindu-se sfârşitul lui Mihail, acesta dorea să-l numească pe Atanasie egumen în locul său; dar
considerându-se nevrednic, Atanasie pleacă în muntele Aton, alăturându-se altor fraţi, sălăşluindu-se
printre „crăpăturile pietrelor”, cum se spune la Vieţile Sfinţilor; aflând că Nichifor, împreună cu fratele
său Leon, urmează să treacă prin locurile unde pustnicea şi nedorind să-i întâlnească, pleacă la o
mănăstire numită Tuzig, unde se prezintă stareţului sub numele Varnava, corăbier ce s-a hotărât să se
lepede de lume pentru a-şi plânge păcatele; este căutat de Nichifor, însă destăinuindu-i-se stareţului,
acesta nedorind să-l piardă, îi porunceşte să se pustnicească într-o chilie îndepărtată de lavră; găsit
de Leon şi, văzând monahii marea dragoste ce-i unea, îl roagă să mijlocească pentru zidirea unei
biserici mai mari în lavra Careii, soborul fraţilor nemaiîncăpând în cea veche; înştiinţat fiind Nichifor,
monahii primesc ajutor şi zidesc astfel o biserică cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de
zidirea chiliilor îngrijindu-se Atanasie; după moartea împăratului Roman îi urmează la tron Nichifor,
fiind un prilej de mare întristare pentru Atanasie, care cunoştea făgăduinţa sa de a deveni monah
(într-o notă se menţionează că acest Nichifor, care se mai numea Foca, nu este cel ucis de bulgari în
război, nici cel ce l-a ucis pe împăratul Mavrichie); mâhnit, luând cu sine trei fraţi, Atanasie părăseşte
mănăstirea înaintea isprăvirii lucrărilor, scriindu-i împăratului o scrisoare în care îşi exprimă mâhnirea
pentru neîmplinirea legământului de a se călugări, iar împăratul încredinţează egumenia mănăstirii
unui călugăr cu numele Eftimie, recomandat de Atanasie; prin dumnezeiască descoperire îi este
poruncit să revină la Aton; mergând pentru treburi mănăstireşti la Constantinopol, se întâlneşte cu
Nichifor; unuia dintre stareţii de la Aton i se descoperă că 1000 de demoni s-au pornit cu mare mânie
asupra lavrei Cuv. Atanasie; mânaţi de demoni, unii monahi bătrâni l-au pârât împăratului Ioan, care
urmase la tron după moartea lui Nichifor, cerându-i să fie izgonit din muntele Atonului, învinuit că
strică vechea rânduială; dar chemat de împărat, şi recunoscându-i-se nevinovăţia, este întărit în
vrednicia de mai înainte; întors la mănăstire, un cunoscut stareţ, cu numele Toma, are o viziune în
care Cuv. Astanasie alungă demonii ce se înverşunau împotriva lui bătându-i cu toiagul; alungate
prin rugăciunile sale, duhurile nu abandonează lupta, îndemnând un călugăr să-l omoare; acesta
nu-şi poate duce gândul la îndeplinire, fiind cuprins de frică, iar cuviosul îl iartă, precum şi pe un alt
frate ce încerca să-l omoare cu vrăji şi farmece; a fost preamărit de Dumnezeu cu darul facerii de
minuni; astfel, alină furtuna dezlănţuită împotriva corăbiei cu care călătorea împreună cu alţi fraţi;
alungă demonii cu rugăciunea, izbăvindu-i pe cei munciţi de duhuri necurate; călătorind pe mare şi
isprăvindu-se apa, binecuvântează apa de mare care devine bună de băut; stând la rugăciune,
este văzut înconjurat de o văpaie ca de foc; cunoscând pătimirea unuia dintre fraţi, Pavel, îndemnat
de duhurile necurate spre păcatul trupesc, îl izbăveşte cu rugăciunea; călcat de Atanasie cu piciorul
pe spate, un alt frate, Marcu, este izbăvit de patima ce-l chinuia; Cuv. Atanasie trece la Domnul,
împreună cu alţi şase fraţi, când o clădire aflată în construcţie se surpă; timp de şase zile cât a stat
neîngropat, sfântul său trup nu s-a schimbat; unul dintre fraţii prinşi sub dărâmături, Daniil, care a mai
trăit vreme de trei zile, are o vedenie prin care, mergând cu cei morţi şi încercând să-i urmeze intrând
în frumoasele palate împărăteşti de porţile cărora se apropia este oprit, o voce spunându-i: „În zadar
te tânguieşti, omule, pentru că nu poţi să intri înăuntru de nu-ţi va da ţie voie părintele cu care ai
venit”; cu o basma muiată în sângele Cuv. Atanasie, ucenicul său Antonie vindecă fiul unui păstor,
rănit de o sălbăticiune; tot cu o băsmăluţă muiată în sângele său, un alt frate vindecă o femeie de
curgere de sânge; punând batista îmbibată cu sângele său pe trupul unui corăbier mort de opt zile,
doi monahi, Simeon şi Gheorghe, îl readuc la viaţă; un alt monah îmbunătăţit, Evstratie, rugându-se
cuviosului părinte Atanasie să fie tămăduit de suferinţa sa, primeşte în vedenie un pahar cu apă în
care au fost puşi struguri şi se vindecă. Sf. Mc. ATANASIE Comentarisie (Scribul) este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 4 ianuarie, dată la care se vorbeşte despre viaţa Sf. Mc. Zosima (vezi Zosima). Sf. ATANASIE
Teodoran din Bichighiu este prăznuit în ziua de 12 noiembrie (vezi cap. Sfinţi români).
 Sf. Mc. ATGHIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 august, împreună cu alţi opt tovarăşi de-ai
săi (vezi Addenda - Mineon).
 AUGUSTIN - din latină; derivă din augustus şi are înţelesul: sacru, venerat; numele iese treptat din uz. În
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 293
 data de 15 iunie este pomenit în Vieţile Sfinţilor Fericitul AUGUSTIN, episcopul Hiponiei; s-a născut în 13
noiembrie †354 în Thagaste, un orăşel din Numidia, dintr-o familie nevoiaşă; a avut în tinereţe o viaţă
destrăbălată; la Milano îl cunoaşte pe Sf. episcop Ambrozie; aici descoperă viaţa monahilor şi citeşte
despre viaţa Sf. Antonie, scrisă de Sf. Atanasie; într-o grădină din Milano aude un glas de copil
îndemnându-l: „ia şi citeşte”; deschizând şi citind Epistola către Romani (13; 12-14), se converteşte;
relatează această întâmplare în Confesiunile sale; în anul †387 este botezat de Sf. Ambrozie; murind
Monica, mama sa, vinde tot ce are şi vreme de 3 ani duce, împreună cu prietenii, o viată monahală;
este sfinţit preot la Hipon de episcopul Valerius şi peste cinci ani este ridicat în scaunul lui Valerius,
devenind, nu peste multă vreme, căpetenia episcopatului african; dintre toate scrierile sale, cele mai
importante sunt Despre Trinitate şi Despre cetatea lui Dumnezeu, însă cele mai cunoscute şi citite sunt
Confesiunile; moare la 28 august †430; este înmormântat în Biserica Sfântul Petru din Pavia; este
prăznuit de Biserica Ortodoxă Română pe 15 iunie; viaţa fericitului Augustin poate constitui pentru
orice suflet măcinat de îndoieli un stimul pentru păstrarea nădejdii în nesfârşita iubire a lui Hristos, care
şi pe cei mai mari păcătoşi îi primeşte la Sine dacă se pocăiesc şi, lepădându-se de lume şi de toate
ataşamentele pătimaşe, se roagă cu frângere de inimă şi lacrimi pentru mântuirea lor.
 Sf. Mc. AVDELAE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe17 aprilie, zi în care este pomenit şi prăznuit Sf. Mc.
SIMEON Episcopul Persiei (vezi SIMON).
 AVDON - nume cu etimologie incertă, neîntâlnit în onomastica autohtonă contemporană. Pe 30 iulie
este pomenit în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. AVDON, mucenicind alături de alţi creştini prinşi în Persia (vezi Sf.
Polihronie episcopul Babilonului).
AVIT/AVIV - din latină; are sensul: avere, moştenire, strămoşesc; în înţeles duhovnicesc, virtuţile sunt
singura avere, vrednică de un creştin, cu care poate părăsi această lume, căci gol a venit pe lume şi
tot aşa o va părăsi; când sufletul părăseşte trupul, toate cele râvnite în vremea petrecerii pe pământ
(case, moşii, aur, arginţi, slavă deşartă, titluri academice, funcţii, etc.) sunt lepădate; pe de altă
parte, învăţătura ortodoxă consacră comuniunea dintre suflete ca o condiţie fără de care sufletul nu
poate pătrunde în Împărăţia Cerului; iar nevoia comuniunii este dată de imposibilitatea ca, într-o
singură viaţă, omul să-şi zidească fiinţa potrivit raţiunilor dispersate printre nenumăraţii urmaşi ai
protopărinţilor; omul se împlineşte în determinantele firii, mai mult sau mai puţin, doar prin moştenire,
primind şi asimilând în propria fiinţă cele deja dobândite de înaintaşi (bune sau rele, evident -aici
intervine discernământul fiecăruia!); prin cele trei sensuri ale numelui Avit sau Aviv este trasată calea
pe care sufletul aparţinătorului călătoreşte în toată vremea periplului său pămânesc, o cale deschisă
de strămoşi; urmând-o, beneficiază de moştenirea pe care o poate primi (sau lepăda), adunând cu
trudă o avere care fie îl va întemniţa în materialitatea pământului, fie îi va întări aripile duhovniceşti,
purtându-l dincolo de această lume a plângerii. Sf. AVIT, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 25
decembrie (vezi Sf. Mc. Evghenia fecioara). Sf. Mc. AVIV este prăzuit pe 15 noiembrie, dată la care
este pomenit şi în Vieţile Sfinţilor, împreună cu Sf. Mc. Gurie şi Samona (vezi Gurie). AVRAM - din
ebraică; are înţelesul: tată înalt, mărit sau tată binecuvântat; în vremea petrecerii sale pământeşti
omul are, pe de o parte, un tată trupesc ce-l înscrie într-o comunitate de fiinţă cu neamul în care
vede lumina zilei, iar pe de altă parte un părinte duhovnicesc, în creştinism, care se îngrijeşte de
sufletul său; dacă trupeşte omul se zămisleşte fără a-şi putea afirma voinţa, urmând înţelepciunea lui
Dumnezeu, zidirea sa sufletească stă sub autoritatea propriei voinţe, omul având deplină libertate să-
şi caute şi să se pună sub ascultarea unui părinte duhovnicesc, către care va fi condus de mâna lui
Dumnezeu, pentru că, aparte de cei doi părinţi sub ascultarea cărora stă omul, ca făptură
individuală, deasupra tuturor este Cel pe care Domnul Iisus ne-a învăţat să-L numim Tată; Acesta este
cu adevărat vrednic de binecuvântarea fiecărui suflet; între sufletul individual şi Tatăl Ceresc pot fi
însă identificaţi şi alţi Părinţi: ai familiei lărgite (tribul), ai neamului, ai poporului, fiecare fiind pomenit şi
cinstit de toţi cei în care conştiinţa apartenenţei la o comunitate nu s-a pierdut; sub forma Avraam,
nume primit de la Dumnezeu, are înţelesul: părinte al multor neamuri; este încă prezent în onomastica
românească, ca prenume al persoanelor în vârstă, însă tot mai rar adoptat la Taina Sfântului Botez.
Cuv. AVRAMIE din Smolensk, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 august; s-a născut şi a crescut în
cetatea Smolensk; s-a născut ca răspuns la rugile părinţilor săi, maica sa neputând naşte prunci de
parte bărbătească; o monahie este înştiinţată în vedenie despre naşterea pruncului, Preacurata
Născătoare de Dumnezeu, de faţă la botezul pruncului, afierosindu-şi-l sieşi; silindu-se părinţii săi să-l
însoare, se opune, păzindu-şi fecioria; după moartea părinţilor îşi împarte averea la biserici, la săraci şi
la mănăstiri; se călugăreşte în mănăstirea închinată Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din Selişte;
în mănăstire se îndeletniceşte cu citirea Vieţilor Sfinţilor, ale marilor luminători ai Palestinei, Eftimie,
Sava, Teodosie, şi ale plăcuţilor lui Dumnezeu Antonie şi Teodosie din Pecersca; a fost hirotonisit preot,
deschizându-i Domnul mintea pentru înţelegerea tainelor cuprinse în cuvântul Scripturii; întărâtaţi de
diavol, unii monahi s-au pornit cu zavistie împotriva lui; izgonit de egumen, merge în Smolensk şi se
aşază într-o mănăstire mică; după o vreme preoţii cetăţii s-au ridicat împotriva sfântului învinuindu-l
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 294
 de vrăjitorie; este adus în faţa episcopului şi voievodului cetăţii, pe cale fiind batjocorit de diaconi,
clerici şi mult popor care îi urmau; un anume Luca, poreclit Prusin, suflet cuvios, rugându-se în acest
timp în biserica Sfântului Arhistrateg Mihail, aude glasul Domnului spunându-i: „Uite, duc spre ispitire
pe plăcutul meu Avramie cu doi ucenici ai lui la adunare, iar tu să nu te sminteşti de dânsul”; deci
alergând fericitul Luca, striga: „Este nevinovat acesta pe care voi îl osândiţi...”, dar nimeni nu-l lua în
seamă; neputând nimeni aduce dovezi, ci numai clevetiri mincinoase, stăpânitorul cetăţii s-a convins
de nevinovăţia sfântului, episcopul amânând judecata pentru a doua zi; liniştind spiritele, episcopul îl
trimite pe Avramie la mănăstirea unde se călugărise, dar oprindu-l de la slujirea Sfintei Liturghii; un alt
episcop, numit Lazăr, care îl precedase pe Ignatie, îi prooroceşte acestuia: „Mare pedeapsă are să
fie cetăţii acesteia de la Dumnezeu, pentru atâta prigonire şi izgonire a nevinovatului Avramie, omul
lui Dumnezeu”; profetice cuvinte, căci în acelaşi an toate roadele pământului s-au veştejit, izvoarele
şi pâraiele au secat şi întreg pământul a fost pârjolit de o secetă cumplită; Avramie este dezlegat de
certare şi, la rugămintea sa, clevetitorii sunt iertaţi; plecând deci către mănăstirea sa, Dumnezeu îi
împlineşte rugăciunea şi dezleagă izvoarele cerului adăpând pământul însetat cu apă; zidind apoi
episcopul Ignatie o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi întemeind alături o
mănăstire, Cuv. Avramie este numit egumen şi arhimandrit al acesteia; petrecându-şi restul zilelor în
această mănăstire, s-a mutat din această viaţă vremelnică în viaţa veşnică.
 Sf. Mc. AZAD eunucul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe17 aprilie, zi în care este pomenit şi prăznuit Sf.
Mc. SIMEON Episcopul Persiei (vezi SIMON).
 Sf. Mc. CALIMAH ostaşul, împreună cu alţi doi ostaşi, Vach şi Dionisie, este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 6 mai, dată la care se relatează viaţa Sf. Mc. Varvar (vezi Varvar/Varvara).
 CALIVIT - din greacă; are sensul: locuitor în colibă (colibaşul); ca nume de botez, este ieşit din uz;
poate fi însă subtil asociat cu smerenia unui suflet sporit duhovniceşte, eliberat de legăturile ce-l ţin
prizonier în lumea materială, căutând liniştea ce nu poate fi dobândită decât departe de lume, de
ispita bogăţiei, iar prin asceză, înfrânare, retragere, omul nevoindu-se, încordându-şi toate puterile
sufletului pentru a se putea alătura Domnului Iisus încă din această viaţă -pentru că de viaţa veşnică
şi bucuriile duhovniceşti, întrezărite dincolo de această lume stricăcioasă, înţelege că se va putea
împărtăşi doar lepădându-se de toate cele ce par de dorit în această lume; coliba, antipodul
palatului, sugerează că omul are de ales între o viaţă petrecută în această lume în huzur, îndestulare,
dar împărtăşindu-se de o eternitate de suferinţe în viaţa cealaltă, sau va alege trecătoarea sărăcie
petrecută acum şi aici, având nădejdea bogăţiei trăirilor şi bucuriilor duhovniceşti ce-i sunt promise
sufletului după trecerea la cele veşnice; coliba şi palatul sunt expresia alegorică a stărilor antinomice
precum: frumosul şi urâtul, bogăţia şi sărăcia, tristeţea şi bucuria, iubirea şi ura, etc.; sunt două stări
incompatibile, de aceea nici nu pot fi experimentate concomitent; omul trebuie să aleagă dacă
preferă a se „bucura” în această viaţă, o bucurie trecătoare, efemeră, nedeplină, nicicând împlinită,
sau alege promisiunea unei veşnicii petrecute în bucuria Domnului; totodată, sunt stări specifice celor
două componente ale firii umane: omul trupesc, ce va prefera cele ce-i pot fi oferite acum şi aici, şi
omul duhovnicesc, ce va aştepta cu credinţă, răbdare şi nădejde cele de care înţelege că nu se va
putea împărtăşi decât în viaţa viitoare.
 CASTUL - din latină; se poate face conexiunea cu: Castor/Castorius, prenume legat de personajul
mitologic Castor; omofonia ar putea conduce către noţiunea de castitate, în contextul inexistenţei
unor tâlcuiri ale acestui nume. Sf. Mc. CASTUL este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie,
zi în care sunt prăznuiţi Sf. Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).
 Sf. Mc. CATUN este pomenit pe data de 1 august în Vieţile Sfinţilor împreună cu cei opt tovarăşi ai săi
(vezi Addenda -Mineon).
 Sf. Mc. CELSIUS este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 8 ianuarie (vezi Vasilisa - Sf. Mc. Vasilisa, Iulian şi cei
împreună cu dânşii).
 Sf. Mc. CHENSOIU este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 ianuarie, alături de toţi cei ce au mucenicit
împreună cu Sf Mc. Ipolit, Episcopul Romei (vezi Ipolit).
 CHINDEU, prenume mai puţin uzitat; semnifică: originar din Cindia, având înţelesul: riscant, îndrăzneţ.
Sf. Mc. CHINDEU este pomenit împreună cu cei opt tovarăşi ai săi în Vieţile Sfinţilor, pe 1 august (vezi
Addenda -Mineon).
 CHIRIAC - din greacă; nume frecvent în epoca modernă; în înţeles alegoric: duminică, de duminică,
duminical; derivă din substantivul grec chir = domn/stăpân, intrat în onomastica autohtonă fie prin
etnicii greci din România, fie pe filieră latină (romană): Chiriaca; omul a fost rânduit de Dumnezeu să
stăpânească peste o parte a Creaţiei, pământul, lumea materială, stăpânire ce presupune însă şi
cunoaşterea raţiunilor pe care se temeiniceşte această componentă a realităţii; şi pentru a-şi putea
exercita stăpânirea asupra celor ce stau sub ascultarea sa, omul trebuie să-şi impună stăpânirea
asupra propriei sale fiinţe, trebuie ca mai întâi să se cunoască pe sine însuşi, căci nici o stăpânire nu
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 295
 poate fi exercitată în lipsa cunoaşterii celor stăpânite; şi cum în componenţa firii umane intră şi
raţiunile pământului, căci din ţărână a fost plămădit Adam, stăpânirea omului devine efectivă doar
când, contemplându-se pe sine, înţelege raţiunile divine ce stau la temelia propriei sale fiinţări, pe
care le va descoperi apoi contemplând Creaţia lui Dumnezeu; şi pe măsură ce-şi înţelege propria sa
fiinţă, luând-o în stăpânire, îşi asumă şi stâpânirea asupra făpturilor în care recunoaşte o parte a
propriului sine. Sf. Mc. CHIRIAC diaconul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi împreună cu
dânsul toţi cei martirizaţi alături de Sf. Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus). Alt
Sf. Mc. CHIRIAC este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 august, împreună cu alţi opt tovarăşi de-ai
săi (vezi Addenda -Mineon).
 CHIRIACHIS - din greacă; pentru origine şi sens, vezi mai sus (Chiriac). Pe 26 februarie este pomenită
în Vieţile Sfinţilor Sf. Mc. CHIRIACHIS şi este prăznuită alături de toţi cei ce au mucenicit împreună cu
sora ei, Sf. Mc. Fotini (Fotinia Samarineanca -vezi Fotina).
 Sf. Mc. CHIRIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi împreună cu dânsul toţi cei ce au mucenicit
alături de Sf. Mc. Marcelin, Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 CLAUDIE/CLAUDIU/CLAUDIA - din latină; nume frecvent în onomastica creştină; vechi nume gentilic
latin. Sf. Mc. CLAUDIE, împreună cu alţi mucenici, este prăznuit în ziua de 3 iunie (vezi Luchia/Luchie -
Sf. Mc. Luchilian). Un alt Sf. Mc. CLAUDIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi, împreună cu
dânsul, toţi cei martirizaţi alături de Sf. Mc. Marcelin, Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus),
iar alt Sf. Mc. CLAUDIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie, zi în care sunt prăznuiţi
Sf. Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian). Pe 11 august, când în Vieţile Sfinţilor se povesteşte
viaţa Sf. Mc. SUSANA (vezi Susana/Suzana), este pomenit Sf. Mc. CLAUDIE care a mucenicit alături de
soţia sa Prepedigna, de fii lor Alexandru şi Cutie, şi de fratele său, Maxim. Un alt Sf. Mc. CLAUDIE este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 octombrie, alături de Sf. Mc. Zenovie şi Zenovia (vezi Zenovie). Sf. Mc.
CLAUDIA fecioara este una dintre cele 7 fecioare prăznuite pe 18 mai; a mucenicit împreună cu
dânsele şi cu Sf. Mc. TEODOT (vezi Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei).
 CODRAT - din greacă; are înţelesul: pătrat (cvadrat/cuadrat); greu de definit din punct de vedere
duhovnicesc; face poate trimitere la cele patru elemente primordiale din care este alcătuit universul:
focul/energia, aerul/starea gazoasă, apa/starea lichidă şi pământul/starea solidă, sugerând modul
relationării dintre ele, sinergia prin care se împlineşte o unică lucrare, în care fiecare are aportul său
specific; poate fi relaţionat şi cu cei patru Evanghelişti, înţeleşi ca tot atâtea centre coordonatoare
ale celor patru stări în epoca creştină. Sf. Mc. CODRAT a primit moarte mucenicească luând atitudine
în apărarea Sf. Mc. Pavel şi a Iulianei, fiind pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 4 martie (vezi Pavel - Sf.
Mc. Pavel şi Iuliana).
 COMENTARISIE - din greacă; are înţelesul: scrib, copist, dar şi comentator; în universul Creaţiei, după
încheierea ciclului creator reprezentat de cele şase zile arhetipale ale Facerii, nici o făptură înzestrată
cu raţiune nu are puterea de a introduce alte componente decât cele aduse în fiinţă de Dumnezeu
când spune: „Să fie!”; fiinţele rationale pot doar lua act de o realitate pe care o pot comenta, într-o
tentativă de înţelegere, sau o pot copia, după ce i-au descoperit înţelesurile, şi o pot face cunoscută
prin scrieri pentru a transmite generaţiilor viitoare o cunoaştere ce nu trebuie să se irosească. Sf. Mc.
COMENTARISIE a primit moarte mucenicească mărturisindu-L pe Hristos, fiind pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 5 ianuarie (vezi Teodul/Teodula -Sf. Mc. Teodula).
 CONCORDIA - nume derivat din latinescul concordare: a fi de acord, a corespunde, a se potrivi şi are
înţelesul de înţelegere, armonie; sunt stări fundamentale pentru existenţa şi perpetuarea universului,
deplina armonie a tuturor părţilor în contextul înţelegerii/cunoaşterii locului şi rostului fiecărei părţi în
ansamblul general unitar; armonizarea părţilor poate fi legică, atunci când implicate sunt lucruri sau
făpturi lipsite de raţiune, sau conştientă, când este vorba de fiinţe raţionale, oameni şi îngeri; în înţeles
duhovnicesc, suprema armonie se împlineşte când Creaţia se întâlneşte cu Creatorul într-o unitate
de simţire şi de gândire (nu de fiinţă), când raţiunile întemeietoare, liantul ce adună toate făpturile
într-o unitate ce transcende efemerul unei lumi stricăcioase, devin parte inseparabilă a cunoaşterii
de sine. Sf. Mc. CONCORDIA este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 13 august, alături de toţi cei
ce au mucenicit împreună cu fiul ei, Sf Mc. Ipolit (vezi Ipolit).
COSMA - din greacă, unde numele Kosmas, Kosmia, Kosmos derivă din substantivul comun kosmo,
având înţelesul: ordine, univers, ornament/podoabă. Sf. COSMA, episcopul Maiumei, este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 12 octombrie; copil sărman, de loc din Ierusalim şi rămas de mic orfan, este luat şi
crescut de părinţii Sf. Ioan Damaschin; răscumpărând din robia agarenilor un călugăr ce se numea
tot Cosma, copilul îi este încredinţat spre învăţătura dumnezeieştilor Scripturi; înaintând în vârstă,
părăseşte lumea mirenilor şi merge la mănăstirea Sf. Sava, unde se va călugări; pornindu-se lupta
împotriva sfintelor icoane, îl îndeamnă pe Sf. Ioan Damaschin, fratele său vitreg, să lupte împotriva
iconoclaştilor prin scrierile sale; a compus frumoase tropare şi canoane, cinstind prin cântări inspirate
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 296
 Învierea lui Lazăr, Cina cea de taină, Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, precum şi alte praznice
dumnezeieşti; a fost numit de patriarhul Ierusalimului episcop de Maiuma şi, ajungând la adânci
bătrâneţe, a trecut la Domnul.
 CRISCENTIAN - probabil din latină (crescent); termenul are o conotaţie dinamică, implică un proces
de devenire urmând un plan, un proiect; din perspectivă creştină, trimite către acel necontenit urcuş
duhovnicesc având ca ultimă finalitate mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea firii umane. Sf. Mc.
CRISCENTIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iunie şi împreună cu dânsul toţi cei ce au mucenicit
alături de Sf. Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 Sf. Mc. CUSTORIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie, dată la care sunt prăznuiţi Sf.
Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).
 Sf. Mc. CUTIE, împreună cu fratele său Alexandru şi părinţii lor Claudie şi Prepedigna, sunt pomeniţi
în Vieţile Sfinţilor în ziua de 11 august, când se relatează viaţa Sf. Mc. SUSANA (vezi Susana/Suzana).
 Cuv. Părinte DALMAT este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 29 august (vezi Cuv. Părinte Isachie).
 DANIIL - din ebraică: Daniel; pe lângă sensul consacrat: Dan = jude + El = Dumnezeu, adică judecător
este Domnul, sunt şi unele interpretări în care sensul este îndurare, dăruire; este cea dintâi mărturisire
de credinţă, când omul devine pe deplin conştient de existenţa unei Fiinţe Atotputernice aflată la
obârşia devenirii, a tot ceea ce există în univers; este recunoaşterea statutului subordonat al făpturii şi
nevoia acceptării cenzurii divine -ce evaluează şi judecă dinamica imprimată universului de făpturile
dăruite cu raţiune şi voinţă- pentru început cu teamă şi respect, apoi cu iubire, când şi dacă omul se
pătrunde de adevărul că întreagă lucrarea lui Dumnezeu este un dar pe care lumea îl primeşte fără
să-l fi cerut şi că judecata divină este întotdeauna însoţită şi domolită de îndurare. Sf. Mc. DANIIL este
pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 16 februarie, când este prăznuit împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici
(vezi Pamfil Preotul).
 DEMOSTENE - din greacă; rezultă din compunerea a două cuvinte: popor + forţă = puterea poporului;
raţiunile fiinţei umane, prezente în întregul lor în fiecare suflet de om venind în succesiunea lui Adam,
devin active, lucrătoare, doar în măsura în care sunt conştientizate, conferind putere în segmentul de
realitate peste care omul îşi impune stăpânirea în contextul destinului ce-i este rânduit prin numele
primit la botez; denotă o putere limitată, ce are numaidecât trebuinţă de susţinerea semenilor pentru
a-şi împlini omul menirea în lume; limitându-i accesul la putere, Dumnezeu urmăreşte ca omul să-şi
dezvolte empatia, dorinţa de a se împlini prin cunoaşterea semenilor, concomitent cu dăruirea de
sine, oferirea propiului sine celorlalţi; este modul în care se poate naşte acel „eu” social, comunitar,
liantul ce va reconstitui, în final, firea omenească în deplinătatea raţiunilor sale, diseminate în fiecare
reprezentant al speciei; este un transfer de personalitate în dublu sens prin care omul se împlineşte, o
transpunere simpatetică a propriului eu în semenii pe care începe să-i înţeleagă şi să-i iubească ca
pe sine însuşi (precum spune Domnul); omul devine cu adevărat puternic doar în comuniune cu fraţii
săi, iar reconstituirea firii umane începe prin constituirea familiei, apoi a neamului, apoi a poporului, în
fiecare din aceste ipostaze omul putând dispune de o putere cu atât mai mare cu cât comunitatea
este mai cuprinzătoare şi mai unită; ca nume de botez nu se mai întâlneşte decât la vârstnici.
 DEZIDERIE/DEZIDERIU - din latină; are sensul: dorinţă; în raporturile sale cu lumea, cu semenii şi cu toate
celelalte făpturi, fiinţa umană este condusă prin dorinţe; dorinţa este, în sine, acea predispoziţie spre
comuniune prin care sufletul se uneşte cu universul şi, în final, cu Dumnezeu; impulsul irepresibil de a
se regăsi pe sine în celălalt, de a şi-l face parte a propriului sine prin asumare, atâta vreme cât nu
degenerează într-o patimă nefirească, este motorul ce va conduce fiecare părticică din universul
creaţiei către Dumnezeu; dorinţa este neconştientizată în lucrurile şi făpturile lipsite de raţiune, când
se manifestă ca lege, poruncă, şi este conştientizată atunci când fiinţele raţionale acţionează potrivit
propriilor voinţe pentru a şi-o împlini; dorinţa este modul manifestării iubirii, căci dacă Dumnezeu este
Iubire, aşa cum învaţă creştinismul, atunci în mod firesc şi Opera Sa nu poate fi decât tot iubire, care
se împlineşte prin dorul/dorinţa ce mână sufletul către împlinirea sa în iubire. Sf. Mc. DEZIDERIE citeţul
este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 21 aprilie (vezi Sf. Sfinţit Mc. IANUARIE, episcop de Benevent).
 Sf. Mc. DIMITRIE şi toţi cei ce au pătimit împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9
august (vezi Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian).
 DIONIS/DIONISIE - din greacă, fiind numele dat zeului viţei de vie, cel care dă vinul. Sf. Mc. DIONISIE
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 3 iunie, în această zi fiind prăznuit împreună cu alţi mucenici (vezi
Claudie şi Luchia/Luchie -Sf. Mc. Luchilian). Pe 18 august este pomenit în Vieţile Sfinţilor un alt Sf. Mc.
DIONISIE (vezi Sf. Mc. Emilian episcopul. Sf. Mc. DIONISIE ostaşul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21
aprilie (vezi TEODOR -Teodor din Perga Pamfiliei), un alt Sf. Mc. DIONISIE ostaşul fiind pomenit în ziua
de 6 mai, dată la care se relatează viaţa Sf. Mc. Varvar (vezi Varvar/Varvara).
 DONAT - din latină; are sensul: cel dăruit; fiecare nou născut este un dar al lui Dumnezeu prin care
succesiunea generaţiilor nu este întreruptă, un alt suflet venind să preia moştenirea, cele bune şi cele
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 297
 rele acumulate în succesiunea generaţiilor, ducând mai departe lucrarea începută de întemeietorii
neamului, pentru ca nădejdea mântuirii să nu piară odată cu ultimul vlăstar; darul unei noi vieţi este,
în principiu, primit fără a fi solicitat; sunt însă situaţii când Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, consideră
că darul trebuie să fie cerut, aşa cum a fost cazul cu Drepţii Iachim şi Ana, care au zămislit-o pe
Sfânta Fecioară Maria la bătrâneţe după ce, fără a-şi pierde nădejdea, s-au rugat cu credinţă lui
Dumnezeu; sunt momente de răscruce, de cumpănă în devenirea firii umane, fie la nivelul întregului
neam omeneasc, fie la nivelul unei comunităţi mai restrânse (famile) sau mai largă (popor), când
darul trebuie să fie conştientizat şi dorit, de aceea Dumnezeu Tatăl aşteaptă să fie rugat să dezlege
nerodirea pântecelui când în preştiinţa Sa cunoaşte rolul pe care pruncul cerut cu lacrimi şi credinţă
îl va juca în lume; în lumea contemporană, omul descreştinat a pierdut cu desăvârşire conştiinţa
acestui dar, intervenind în iconomia divină prin ceea ce cu emfază numeşte „planificare familială”;
la nivelul întregii omeniri, „la plinirea vremii”, Dumnezeu-Tatăl i-a oferit omului, pentru mântuirea sa,
cel mai preţios Dar, pe unicul Său Fiu, care a luat chip de rob pentru a scoate omul din robia
păcatului. Sf. DONAT este prăznuit pe 30 aprilie; a fost episcop în cetatea Evria din Epir, în zilele
dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare; a fost dăruit cu puterea de a face minuni; lângă
cetate era un izvor otrăvit de un balaur pe care Donat îl omoară lovindu-l cu biciul; face să isvorască
din pământ apă într-un loc bântuit de secetă, într-un alt loc aducând ploaia la vreme de arşiţă şi
secetă mare; cu rugăciunea lui Donat este izgonit un diavol ce o chinuia pe fiica împăratului; învie un
mort care împrumutase bani de la un cămătar, iar acesta nu mai recunoştea că datoria îi fusese
plătită; în vremea cât a stat în Constantinopol a fost secetă, dar la rugămintea împăratului sfântul
aduce ploaie îmbelşugată; primeşte ajutor de la împărat pentru zidirea unei biserici frumoase, acolo
pregătindu-şi locul de înmormântare; s-a săvârşit din viaţa la adânci bătrâneţi.
 DORIMEDONT - din greacă; are sensul (direct): trunchi de arbore, lemn de construcţie, sau (indirect): a
guverna, a domni; trunchiul trimite la obârşia comună a tuturor lucrurilor, Cuvântul lui Dumenzeu, din
care au odrăslit ramurile/speciile prin care Creaţia a fost împodobită cu lucruri şi făpturi mărturisind
prin existenţa lor iubirea Celui ce pe toate le-a adus în fiinţă; din acest trunchi comun a fost zidit,
construit, universul Creaţiei lui Dumnezeu; apoi, „la plinirea vremii”, când lucrurile erau experimentate,
Crucea Pătimirii Mântuitorului este Trunchiul pe care se întemeiază întreaga existenţă, arătând că
lucrarea Creatorului s-a încheiat, s-a mântuit, toate au fost aşezate de Domnul Iisus în rosturile lor. Sf.
Mc. DORIMEDONT este prăznuit pe 19 septembrie (vezi Savatie -Sf. Mc. Savatie, Trofim şi Dorimedont).
 DUCA - nume având ca suport termenul omonim grec, bizantin, cu înţelesul: conducător, duce; deşi
s-a păstrat doar ca patronimic, acest nume stă mărturie că universul Creaţiei lui Dumnezeu este
structurat ierarhic, că fiecare parte alcătuitoare a întregului, Cer şi pământ, stă sub autoritatea unui
conducător care, la rândul său, slujeşte Celui de la care a primit puterea, Dumnezeu; omul însuşi,
aparte de starea şi statutul său în comunitatea umană unde s-a născut şi sălăşluieşte, este un astfel
de conducător, căci fiecare are în administrare şi chiverniseşte o părticică din „pământul” peste
care a primit stăpânire la facerea sa.
 DULA - nume având la origine substantivul grecesc doulos, cu înţelesul: sclav, slugă; duhovniceşte,
descrie statutul omului în raport cu Dumnezeu, până ce înfierea nu devine un fapt împlinit; în toată
vremea, până la venirea Domnului Iisus, omul a fost doar un rob supus poruncii şi pedepsei; după
Întruparea, Patimile şi Înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer, la dreapta Tatălui, omului i-a fost deschisă
uşa Casei Părinteşti, unde poate reveni, asemenea fiului rătăcitor, redobândindu-şi statutul de fiu;
când raporturile interumane şi cele dintre fiinţa umană şi Dumnezeu rămân între hotarele firescului,
slujirea nu constituie un element degradant, căci sluga se împărtăşeşte de cunoaşterea de care
stăpânul însuşi se împărtăşeşte pentru a-şi putea împlini îndatoririle -o cunoaştere limitată, este drept,
doar la îndatoririle sale; slujirea poate fi deci consimţită, punerea de acord a două voinţe, dar poate
fi şi silită, atunci când starea în care petrece sufletul degenerează din slujire în robie; robia este slujire
neconsimţită şi se împlineşte doar sub imperiul poruncii şi pedepsei; slujirea este liber consimţită şi se
împlineşte sub imperiul ascultării şi iertării; de aceea mărturisitorii lui Hristos îi sunt slujitori, nu robi. Sf.
Mc. DULA, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de15 iunie; a fost pârât guvernatorului Ciliciei, Maxim,
pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos; venind Maxim în cetatea Pretoriada din Tara Zefiriei,
porunceşte să-i fie adus la judecată fericitul Dula; mărturisindu-l cu curaj pe Hristos, este bătut şi pus
pe un grătar de fier încins la foc; este aruncat în temniţă, rugându-se să fie întărit pentru a săvârşi cu
cinste nevoinţa mucenicească; după cinci zile este readus la judecată şi, ocărând zeii păgâni, îi este
turnat pe gât untdelemn încins, este strunjit pe spate cu unghii de fier, peste răni turnându-i-se oţet;
este ferecat cu lanţuri de fier şi aruncat din nou în temniţă; a doua zi este spânzurat pe un lemn de
muncire, strunjit până la oase şi întemniţat; plecând apoi guvernatorul la Tars, porunceşte să fie adus
şi Dula, dar acesta, făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi rugându-se, şi-a dat pătimitorul său suflet în
mâinile lui Dumnezeu; trupul îi este aruncat în râul ce trecea pe lângă un sat, nu departe de cetatea
Pretoriada; zăcând pe mal, trupul este păzit de câinii păstorilor, unul dintre câini acoperindu-l cu o
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 298
 haină păstorească, fiind apoi luat şi îngropat cu cinste de păstori. În aceeaşi zi de15 iunie, în Vieţile
Sfinţilor este pomenit alt Cuv. DULA, purtătorul de chinuri, un monah din Egipt; a fost mult răbdător,
rugându-se pentru cei ce-l ponegreau şi-l necinsteau; mânat de diavol, un frate fură din biserică
vasele sfinte şi le ascunde în chilia sa; bănuit fiind Dula şi neputându-se dezvinovăţi, căci nimeni nu-l
credea, spunea doar: „Iertaţi-mă sfinţilor părinţi, căci sunt păcătos”; este alungat din mănăstire şi
întemniţat; mai marele cetăţii, înştiinţat de presupusul furtişag săvârşit de Dula, îl aduce la judecată,
dar cuviosul, neştiind nimic despre vasele furate, spunea doar: „Nu am argint şi nici un fel de vase”;
este bătut fără cruţare şi condamnat să-i fie tăiate mâinile -potrivit cutumei în uz la acea vreme;
căindu-se, hoţul se mărturiseşte părintelui lavrei; Dula este eliberat, rugându-se să nu le fie socotite ca
păcat fraţilor cele îndurate de el; după trei zile moare, neştiut de nimeni; este aflat în genunchi, mort
în vreme ce-şi făcea rugăciunea; trupul neînsufleţit este pus în biserică, în aşteptarea tuturor fraţilor,
însă la deschiderea bisericii s-au aflat doar hainele şi papucii, nu şi trupul cuviosului.
 ELIE - din ebraică; ar putea fi o corupere a numelui Ilie - Eliyahu, vechi prenume preluat din tradiţia
ebraică şi care a cunoscut pentru o vreme o largă răspândire în onomastica românească, având
înţelesul: Domnul este adevăratul Dumnezeu; pare însă mai probabil ca la originea acestui nume să
stea modul în care vechii israeliţi se adresau Divinităţii: Eli; Domnul Iisus, răstignit pe Cruce, rosteşte
cuvintele: „Dumnezeul Meu (Eli), Dumnezeul Meu (Eli), pentru ce M-ai părăsit?” Cuv. ELIE monahul
este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 14 iulie; a strălucit printre monahii din pustia Egiptului; s-a învrednicit
încă din tinereţe de darul facerii de minuni; în pustie petrecea chinuindu-şi trupul, înfrânându-se şi
postind; văzând un fagure cu miere aşezat pe o piatră, dar cunoscând meşteşugirea vrăjmaşului de
a-i pierde sufletul, s-a ocărât pe sine amintindu-şi cuvintele Domnului: „Să umblaţi cu duhul, iar pofta
trupească să n-o săvârşiţi”; în cea de-a treia săptămână petrecută în pustiu înfrânându-se de la
mâncare, văzând pe pământ mere şi alte roade, cunoaşte că este tot înşelăciune diavolească şi îşi
aminteşte spusele Domnului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”; adormind în cea de-a patra săptămână a înfrânării sale, îngerul Domnului i se arată în
vis şi îi spune: „Scoală-te şi cele ce vei afla puse înaintea ta să le mănânci şi să te întăreşti, fără să stai
la îndoială”; trezindu-se, se înfruptă din verdeţurile aflate împrejurul lui şi, bând din izvorul cu apă vie
apărut, se întremează; aflând o peşteră, petrece o vreme într-ânsa; ostenind odată sub greutatea
sarcinii cu merinde purtate, cheamă un măgar sălbatic pe spinarea căruia pune sarcina cu hrană
destinată fraţilor ce petreceau în pustie; văzând într-o zi de Duminică la o mănăstire că nu se slujeşte
Sfânta Liturghie, căci un crocodil mâncător de oameni împiedica preotul să treacă râul, cheamă
numele Domnului, crocodilul trecându-l pe malul celălalt; găseşte preotul şi pornesc împreună către
mănăstire; ajungând la râu, preotul se înspăimântă şi fuge văzând iar crocodilul; fraţii privesc de pe
malul celălalt cum Elie, omul lui Dumnezeu, este purtat peste apă de înspăimântătorul crocodil; dar
spunându-i: „Mai bine este să mori tu singur, decât să dai pe oameni morţii şi să mănânci trupurile
lor”, acesta cade şi moare; cuviosul petrece apoi trei zile în acea mănăstire şi, înainte văzător fiind, le
spune fraţilor patimile de care fiecare era muncit: unuia că este bântuit de duhul necurăţiei, altuia
că lesne se aprinde de mânie, altuia că este robit de lăcomie, şi tot aşa, fiecăruia după patima de
care bolea; cunoscând apoi cu duhul că nişte fraţi se apropie de mănăstire, le spune monahilor să
pregătească masa pentru a-i ospăta; pe un frate ce dorea să-l însoţească în pustie Elie îl avertizează
asupra ostenelii şi răbdării cu care va trebui să înfrunte ispitele ce vor veni; sălăşluindu-se fratele într-o
altă peşteră, diavolii degrabă năvălesc aducându-i în minte gânduri spurcate şi înspăimântătoare
năluciri; mângâindu-l cu cuvântul şi întărindu-l cu semnul Crucii, Elie îi porunceşte să înfrunte demonii
fără frică, acel frate deprinzându-se să petreacă în pusttie fără a fi vătămat de asupririle diavoleşti;
Elie s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţe, multe alte minuni împlinind în vremea cât a vieţuit.
 ELIMA - nume cu sens necunoscut, neîntâlnit pe meleagurile româneşti. Sf. Mc. ELIMA preotul este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 iulie, mucenicind alături de alţi preoţi şi diaconi din Babilonia (vezi Sf.
Polihronie episcopul Babilonului).
 ERMIA; după unele interpretări, derivă din Ieremia, însă, ca şi numele de mai jos, poate fi derivat din
numele zeului grec Hermes. Sf. Mc. ERMIA este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 17 iunie, ziua în care se
povesteşte viaţa Sf. Mc. Isavru şi a celor ce au pătimit împreună cu dânsul (vezi Isavru).
 ERMIP/ERMOCRAT/ERMOLAE - referitor la înţeles, potrivit celor de mai sus, toate sunt nume precreştine,
provenind din antichitatea greacă, preluate şi în latină, derivate din numele zeului grec Hermes care,
în diferite interpretări, în funcţie de context, are înţelesul stâlp de piatră, piatră grea, piatră de moară;
Ermolae este compus din numele zeului Hermes, prin eliminatea iniţialei „H”, şi termenul grec laos =
popor, având înţelesul Hermes din popor; Ermip este o variantă a numelui Ermolae, iar Ermocrat
adaugă la numele zeului, tot eliminând iniţiala „H”, termenul grec cratos = putere, adică puterea lui
Hermes. Notă: Hermes este o divinitate sincretică ieşită din fuziunea mai multor zeităţi arhaice locale:
Hermes Arcadianul (numit uneori Hermes Psyhopompos -întrucât călăuzea sufletele spre Hades); este
şi zeu pastoral, zeu al negustorilor greci, oratorul arhetipal (inventatorul elocvenţei), zeu călător, atlet
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 299
 (patron al jocurior şi gimnasticii); mai este zeu protector al memoriei didactice şi şcolilor, paznic sacru
al porţilor de acces, inventator al ţiterei (lirei); legat de Hermes a existat şi un cult falic, provenit dintr-o
tradiţie ancestrală legată de sensul termenului ερμης = piatră falică (ulterior, poate din pudoare, sau
datorită obstacolelor uneori insurmontabile pe care sexualitatea le ridică în calea sufletului către
mântuire, a devenit stâlp de piatră, piatră grea, piatră de moară); împreună cu Afrodita simbolizează
cele două principii arhetipale ale fiinţării în univers, bărbătesc şi femeiesc, fiind imaginea efebului în
tradiţia elenă; este o divinitate de ordin secund în ierarhia olimpiană, fiul lui Zeus şi al zeiţei Maia;
tradiţia mitică îl consacră ca fiind mesagerul zeilor; a fost numit „trădătorul divin”, patronul graniţelor
şi încălcării lor, al păstorilor, hoţilor, mormintelor şi solilor, o personalitate extrem de complexă prin
multitudinea atributelor sale; este considerat puntea de legătură între lumea materială şi lumile
spirituale; a fost protectorul călătorilor, stadioanelor, atleţilor; dar cel mai cunoscut atribut al său este
cel de zeu al comerţului, întruchiparea şireteniei şi iscusinţei; corespondentul său în Panteonul latin
este Mercur; se observă că multe dintre atributele sale pot fi lecturate şi într-o cheie duhovnicească,
spirituală, având relevanţă şi dincolo de lumea materială, poate tocmai în virtutea calităţii sale de
punte către lumile spirituale; este demnă de reţinut, în acest context, sintagma atlet al lui Hristos,
regăsită la Sf. Ap. Pavel, care conduce la imaginea efortului, emulaţiei de care trebuie să fie cuprins
un suflet râvnitor; apoi cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul care, într-una din scrierile sale, referindu-se la
răbdarea şi mulţumirea cu care sufletul trebuie să primească necazurile, suferinţele şi lipsurile, spune
că cine nu le primeşte cu smerenie şi mulţumire, „nu ştie ce neguţătorie se face aici”; apoi sintagma
păstor de suflete cu care sunt numiţi clericii; nu trebuie minimalizat nici rolul călăuzei duhovniceşti,
sufletul având nevoie de un ghid pentru a-l conduce pe înşelătoarele meleaguri ale lumii de dincolo;
ca protector al şcolilor, trimite către nevoia de învăţătură, căci sufletul nu se poate întâlni şi nu-İ
poate urma învăţăturile lui Hristos dacă nu-L cunoaşte; ca inventator al lirei, Hermes este precursorul
Artelor, expresia ridicării sufletului omenesc din marasmul materiei către culmile unei spiritualităţi ce-l
va proiecta, într-un final, dincolo de graniţa ce desparte cerul de pământ, spiritul de materie; cultul
falic, dincolo de orice consideraţii necuviincioase, exprimă modalitatea prin care o realitate efemeră
se poate perpetua în timp, prin reproducere, iar dualitatea bărbat/femeie este principiul manifestării
în universul Creaţiei, dinamica ce animă evoluţia Fiinţei către Făcătorul său. Sf. Mc. ERMIP, ERMOCRAT
şi ERMOLAE preotul, sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 27 iulie, când se povesteşte viaţa Sf. M. Mc. şi
tămăduitor Pantelimon şi a celor ce au pătimit împreună cu dânsul (vezi Panteleimon).
 EUFRASIA/EUFROSIN - din greacă; nume de botez bine reprezentat în onomastica românească; s-a
păstrat până relativ târziu în mai multe variante; provine din vechi nume greceşti, şi are înţelesul:
înţelepciune, inteligenţă, bucurie, atribute de care se pot împărtăşi doar fiinţele raţionale; însă între
inteligenţă şi înţelepciune trebuie făcută cuvenita distincţie: inteligenţa este apanajul unui suflet
dedicat contemplării şi înţelegerii universului Creaţiei prin studierea făpturilor, o cunoaştere dinamică
şi analitică, iar înţelepciunea poate fi privită ca starea finală a proceselor cognitive, acea gnoză de
natură sintetică ce nu poate fi dobândită de fiinţele raţionale guvernate de legea timpului decât în
dar, prin participare la cunoaşterea desăvârşită a Adevărului primit prin ascultare şi înţeles intuitiv de
la Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu; când sufletul înţelege că se află „pe cale”, sau cu atât mai mult
când dobândeşte înţelepciunea, atunci se bucură, o bucurie încă nedeplină, anticipând bucuria
desăvârşită a sufletului mântuit ce s-a alăturat Domnului Iisus, de a Cărui înţelepciune se împărtăşeşte
în măsura în care îi este de folos pentru menirea sa în lume. Sf. Mc. EUFRASIA fecioara este una dintre
cele 7 fecioare prăznuite pe data de 18 mai; a mucenicit împreună cu dânsele şi cu Sf. Mc. TEODOT
(vezi Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei).
 Sf. Mc. EUNICHIE, unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. TERENTIE şi soţiei sale Neonila, este prăznuit împreună cu
întreaga sa familie pe 28 octombrie (vezi Terentie/Terente).
 Sf. Mc. EUTIHIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 aprilie (vezi Sf. Sfinţit Mc. IANUARIE).
 EUTROPIE/EUTROPIA - nume grecesc compus, preluat în onomastica creştină, cu înţelesul schimbare
bună; pentru un suflet întrupat existenţa sub legea timpului este o permanentă evoluţie, necontenită
schimbare de stare; universul Creaţiei este un univers dinamic, nu cunoaşte o stare de echilibru ce ar
fi echivalentă cu moartea, iar orice făptură participă, prin însăşi apartenenţa sa la acest univers, la
dinamica ce însufleţeşte întreaga fire; schimbarea poate fi sau în bine, tinzând către starea finală
prevăzută de Creator în raţiunile întregii firi şi a fiecărei făpturi în parte, sau în rău când se abate de la
căile Domnului; dinamica universului este, până la Judecata finală, rezultanta tuturor tendinţelor
individuale; pentru o fiinţă raţională, omul în speţă, schimbarea este bună când nu se abate de la un
parcurs duhovnicesc jalonat de cele trei stări fundamentale ale fiinţei umane: trupească, sufletească
şi duhovnicească; şi schimbarea este cu atăt mai bună, evitând riscul căderii, când pe întreg acest
parcurs nu se pot identifica momente de stagnare. Sf. Mc. EUTROPIE citeţul este pomenit în Vieţile
Sfinţilor pe 16 iunie (vezi TIGRIE preotul), iar Sf. Mc. EUTROPIA este pomenită pe 25 iunie; în relatarea
vieţii Sf. Mc. Fevronia se aminteşte de pătimirile Eutropiei şi ale altor două muceniţe (vezi Fevronia). Sf.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 300
 Mc. EVAGRIE a primit moarte mucenicească alături Sf. Mc. Teodula, fiind pomenit în Vieţile Sfinţilor pe
5 ianuarie (vezi Teodul/Teodula -Sf. Mc. Teodula).
 Sf. Mc. EVAREST, unul dintre cei 10 mucenici din Creta, este prăznuit în ziua de 23 decembrie (vezi Sf.
Mc. Evnichian).
 Sf. Mc. EVCLEI este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1 august, împreună cu alţi opt tovarăşi de-ai săi (vezi
Addenda -Mineon).
 Sf. Mc. EVELPIST (vezi Iustin) este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 iunie, alături de toţi cei ce au
mucenicit împreună cu Sf. Mc. Iustin.
 Sf. Mc. EXACUSTODIAN (vezi Adendda la sfârşit -Cei şapte tineri din Efes) este prăznuit pe 4 august.
 Sf. Mc. EVIL este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 30 iulie, împreună cu alţi mucenici creştini (vezi
Valens -Sf. Mc. Valentin episcopul Umbriei).
 Sf. Mc. FAINIA fecioara, una dintre cele 7 fecioare prăznuite pe 18 mai, a mucenicit împreună cu
dânsele şi cu Sf. Mc. Teodot (vezi Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei).
 FAUST - prenume de origine latină, având sensul: favorabil, de bun augur, noroc, şansă. Cuv. Părinte
FAUST este pomenit pe 29 august împreună cu Isachie şi Dalmat (vezi Isachie), iar pe 21 aprilie, tot în
Vieţile Sfinţilor, este pomenit Sf. Mc. FAUST diaconul (vezi Sf. Sfinţit Mc. Ianuarie, episcop de Benevent).
 Sf. Mc. FELICHISIM diaconul este pomenit în Vieţile Sfinţilor şi prăznuit pe 10 august împreună cu cei ce
au mucenicit alături de Sf. Mc. Lavrentie arhidiaconul şi Sixt ep. Romei (vezi Laurenţiu / Lavrentie).
 Sf. Mc. FELIX este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 17 iunie, ziua în care se povesteşte viaţa Sf. Mc. Isavru şi
a celor ce au pătimit împreună cu dânsul (vezi Sf. Mc. Isavru).
 Sf. Ap. FILIP este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 11 octombrie; era Cezareea Palestinei, căsătorit, şi avea
patru fiice proorociţe; era unul dintre cei şapte diaconi aleşi de Sfinţii Apostoli, hirotonit împreună cu
Sf. întâiul Mc. Arhidiaconul Ştefan, după moartea căruia îl propovăduieşte pe Hristos în Samaria; se
mai spune că Simon, un vrăjitor, văzând minunile şi tămăduirile împlinite de Filip în acea vreme, crede
în Hristos şi se botează; la porunca unui înger, Filip pleacă spre miazăzi; pe drumul ce ducea de la
Ierusalim în Gaza converteşte un famen aflat în slujba împărătesei Candachia şi care, întorcându-se
de la Ierusalim, şezând în căruţă citea cărţile proorocilor din Vechiul Testament; vorbindu-i despre
Hristos, cel pe care-L vesteau proorocii, Filip îl botează; răpit de un înger, Filip revine la casa sa din
Cezareea, unde stă o vreme cu cele patru fiice ale sale, fecioare şi proorociţe; întorcându-se apoi în
Ierusalim, Sfinţii Apostoli îl hirotonesc episcop şi-l trimit la propovăduire în Tracia; după ce aduce multe
suflete la Hristos, făcând minuni mari, trece la cele veşnice, ajuns la adânci bătrâneţi.
 Sf. Mc. FILIPIA, mucenicind împreună cu fiul său Teodor, este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 21 aprilie
(vezi Teodor - Teodor din Perga Pamfiliei).
 Sf. Mc. FOCA şi cei ce au mucenicit alături de dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 9 august (vezi
Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian).
 Sf. Mc. FOTA, unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. Terentie şi ai soţiei sale Neonila, este prăznuit împreună cu
întreaga sa familie pe 28 octombrie (vezi Terentie/Terente).
 Doi Sf. Mc. FOTINO, împreună cu cei ce au mucenicit alături de Sf. Mc. Mauriciu şi Mavrichie (vezi
Mavru), sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în zilele de 21 şi 22 februarie.
 Sf. Mc. FUSIC şi fiica sa Askitreia fecioara sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe17 aprilie, zi în care este
prăznuit Sf. Mc. Simeon, Episcopul Persiei (vezi Simon).
 GAIE/GAIU/GAIUS - prenume vechi, foarte rar folosite, lăsând în prezent locul formei culte Caius, dar
şi acesta cu foarte mică răspândire ca nume actual de botez. Sf. Mc. GAIUS episcopul este pomenit
în Vieţile Sfinţilor în ziua de 11 august, când se povesteşte viaţa Sf. Mc. Susana (vezi Susana/Suzana).
 GAVIN - prenume de origine scoţiană şi welshă, cu înţelesul de şoim alb, şoim mic. Sf. Mc. GAVINIE
preotul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 11 august, când se face vorbire despre Sf. Mc. Susana, fiica
sa (vezi Susana/Suzana).
 GHENADIE - din greacă; un vechi nume românesc de botez (sec. XVI-XVII), preluat din greacă; are
înţelsul: neam bun, nobil; dispărut din onomastica românească contemporană.
 GHERASIM - din greacă; are sensul: cel ce aparţine senectuţii, cel încoronat cu cinste şi onoare. Pe 4
martie este prăznuit Cuv. GHERASIM de la Iordan; era din Lichia; de tânăr intră în monahism şi, după
ce petrece o vreme în pustia din Tebaida, în Egipt, revine în Lichia; se retrage în pustia Iordanului din
Palestina; era în vremea lui Teodosie cel Tânăr (408-450); când tronul Bizanţului este luat de Marchian
şi Pulheria, în Calcedon se întruneşte al IV-lea Sinod a toată lumea împotriva lui Dioscor, patriarhul
Alexandriei, şi a lui Eutihie, arhimandritul (451), susţinătorii şi promotorii ereziei monofizite, ce afirmă că
în Domnul Iisus Hristos este o singură fire; ereticii au continuat să tulbure pacea Bisericii prin monahul
Teodosie; fiind vrăjitor, pe mulţi îi amăgeşte, inclusiv pe împărăteasa Evdochia, văduva lui Teodosie
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 301
 cel Tânăr, şi care în acea vreme se afla în Ierusalim; este izgonit patriarhul Iuvenalie, în locul lui fiind
întronizat Teodosie; monahul Gherasim este câştigat pentru erezia lui Eutihie; însă căutându-l Cuv.
Eftimie cel Mare în pustia Ruva şi învăţându-l dreapta credinţă, Gherasim se leapădă de rătăcirea
eretică; Iuvenalie revine pe scunul patriarhal şi liniştea se înstăpâneşte în Biserică; în mănăstirea lui
Gherasim, situată departe de Ierusalim, începătorii se nevoiau în viaţa de obşte, iar cei înaintaţi, 70 la
număr, îşi aveau chiliile în pustie, venind în mănăstire doar sâmbăta şi duminica pentru a participa la
Sfânta Liturghie şi a se împărtăşi; împreună cu Gherasim petrecea ucenicul său Chiriac, tuns în
monahism de Cuv. Eftimie; Gherasim obişnuia ca Sfântul şi Marele Post să-l petreacă în pustia Ruva,
fiind însoţit uneori de Cuv. Eftimie; pe când vieţuia în pustie a văzut îngerii înălţând la cer sufletul Cuv.
Eftimie, înţelegând că acesta s-a săvârşit din viaţă; vine însoţit de ucenicul său în lavra lui Eftimie şi,
după ce îl îngroapă, se întoarce în pustie; Ioan Evirat şi Sofronie spun că în pustie Cuv. Gherasim era
slujit de un leu pe care îl scăpase de durerea pricinuită de un spin; se mai spune că leul se îngrijea de
catârul cu care aducea apă de la Iordan; se întâmplă însă că leul adoarmind, catârul lăsat slobod
este luat de un negustor din Arabia, ce trecea pe acolo; corvoada împlinită de catâr trece în sarcina
leului, bănuit că ar fi mâncat catârul; după o vreme neguţătorul din Arabia revine prin acele locuri şi,
trecând pe lângă cetatea Ierusalimului, leul recunoaşte animalul şi, potrivit obiceiului, luându-i frâul în
bot îl duce stareţului, împreună şi cu cele trei cămile de care era legat, încărcate cu saci de grâu;
Cuv. Gherasim trece la Domnul când leul nu se afla în lavră; revenind în lavră şi neliniştit că nu-şi află
stăpânul, leul începe să se agite; pentru a-l linişti, părintele Savatie, împreună cu alţi bătrâni, duc leul
la mormântul Cuv. Gherasim; leul, înţelegând că acolo este îngropat, se loveşte cu capul de pământ
şi moare; din mărturiile patristice apare, cum se menţionează într-o amplă Notă, o neconcordanţă în
privinţa perioadei când a trăit Cuv. Gherasim; în Prolog se spune că ar fi trăit în timpul când în Bizanţ
domnea împăraţul Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; pe de altă parte însă, în timpul
vieţii Cuv. Eftimie cel Mare, contemporan cu Gherasim, s-a întrunit în Calcedon (451), cum s-a mai
menţionat, al IV-lea Sinod a toată lumea; în Sinaxarul Kievului anul 5906 de la facerea lumii (400 după
Hristos) este menţionat ca an în care Cuv. Gherasim era în viată, deci mai devreme cu cca. 200 de
ani decât se pomeneşte în Prolog; se ştie însă că Gherasim vine din Lichia în Palestina spre sfârşitul
împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408) şi că a trăit în vremea lui Leon cel Mare (450-474), a lui Leon cel
Tânăr şi a lui Zenon (474-481), precum şi că a trecut la cele veşnice în anul 475.
 Sf. Mc. GHERMAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iulie şi, împreună cu dânsul, toţi cei şase creştini
martirizaţi alături de Sf. Mc. Peregrin (vezi Peregrin).
 GHERONTIE - din greacă; un nume frecvent întâlnit în lumea monahală; are la bază un adjectiv cu
sensul înţelept; înţelepciunea este un atribut al fiinţelor raţionale şi se dobândeşte doar când sufletul
reuşeşte să se apropie de Dumnezeu; înţelepciunea nu este doar o simplă înţelegere a modului cum
interacţionează componentele unui sistem, legăturile dintre făpturi şi integrarea lor într-o unitate de
fiinţă; înţelepciunea conduce mintea către sensurile ultime ale fiinţării, către raţiunile încorporate de
Dumnezeu în fiecare făptură şi către înţelegerea motivaţiei actului creator; înţelept este doar cel ce
reuşeşte să intuiască şi să-şi asume finalitatea urmărită de Dumnezeu când a adus în fiinţă întregul
univers; înţelepciunea transpune sufletul şi mintea în condiţia celui ajuns la capătul drumului, când
toate căile individuale se vor fi unit pentru a-i revela Calea pe care urmând-o întreaga fire se va uni
cu Dumnezeu; când începutul se va uni cu sfârşitul, premizele implicate într-un lanţ cauzal îşi vor fi
aflat finalitatea, Omul şi Dumnezeu întâlnindu-se şi contemplându-se unul în celălalt, omul devenind
icoana lui Dumnezeu; înţelept este deci omul care s-a pătruns de adevărul că întreaga sa existenţă
are ca raţiune întâlnirea şi unirea cu Hristos.
 GHERVASIE - din greacă; are sensul respect, onoare, două atitudini premergătoare iubirii; când între
subiectul contemplativ şi obiectul contemplaţiilor sale există încă o diferenţă de stare, subiectul om
se raportează la Hristos ca la o alteritate a cărei superioritate o recunoaşte; respectul şi onoarea
acordate unei Entităţi situată dincolo de orizontul existenţial unde sufletul petrece crează o punte
aruncată peste abisul ontologic dintre creatură şi Creator, deschide cale empatiei; omul Îl pătimeşte
pe Dumnezeu ca Sine şi se lasă trăit de Dumnezeu; se poate împărtăşi de iubirea divină, învăţând să
iubească la rândul său, căci iubirea, când este desăvârşită, anulează orice diferenţe; ca şi numele
anterior, este menţionat întrucât este frecvent întâlnit la botezul în monahism.
 Sf. Mc. HARISTA (vezi Iustin) este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 iunie, alături de toţi cei ce au
mucenicit împreună cu Sf. Mc. Iustin.
 Sf. Mc. HARITON (vezi Iustin) este pomenit în Vieţile Sfinţilor tot în ziua de 1 iunie, alături de toţi cei ce
au mucenicit împreună cu Sf. Mc. Iustin.
 HRISIA - din greacă; derivă din termenul grec pentru aur - hriso regăsit în componenţa multor nume:
Hrisagon, Hrisant, Hrisostom, Hrisotel şi altele; aurul, cea mai nobilă materie, semnifică, prin raportare
la fiinţa umană, o etapă înaltă în devenirea unora dintre atributele sale: Hrisostom = gură de aur, de
exemplu, trimite către valoarea inestimabilă a cuvintelor rostite de unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 302
 creştini, Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Mc. HRISIA fecioara este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 30
ianuarie, alături de toţi cei ce au mucenicit împreună cu Sf. Mc. Ipolit, Episcopul Romei (vezi Ipolit).
 HRISOTEL - nume de origine greacă, compus, cu rădăcina hriso = aur; neîntâlnit pe meleagurile
româneşti. Sf. Mc. HRISOTEL preotul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 iulie, mucenicind alături alţi
preoţi şi diaconi din Babilonia (vezi Sf. Polihronie episcopul Babilonului).
 Sf. Mc. HRISTOFOR este prăznuit pe 9 mai; în Vieţile Sfinţilor i se spune şi Mărturisitorul; era în vremea
când tronul Romei este luat de Dechie (Deciu) care, împreună cu Valerian, dezlănţuie prigoana
împotriva creştinilor, după ce Filip, care îl precedase la tron, ar fi trecut la creştinism -cum spun unii
comentatori; una dintre căpeteniile armatei imperiale, ieşind biruitor din lupta cu alte neamuri, a luat
în robie un „om cu cap de câine”, canibal, „căpcăun”, precum se spune în Vieţile Sfinţilor; acesta,
aşa căpcăun cum era, dar mâhnit de patimile îndurate de creştini, se roagă lui Dumnezeu să-i dea
darul vorbirii pentru a-i putea mustra pe chinuitorii lor; se spune că are o viziune prin care „un om
purtător de haine albe” (înger) suflându-i în gură, capătă darul vorbirii; începe să-i certe pe chinuitori;
dar lovit peste gură de un slujitor împărătesc cu numele Vachies, îi răspunde cu blândeţe că dacă
s-ar mânia n-ar putea fi biruit de nimeni; împăratul este informat că „un uriaş înfricoşat... cu căutătura
sălbatică... cu cap de câine... cu dinţii ieşind din gură” huleşte zeii şi se laudă că el nu se teme de
nimeni; fericitul Reprovos (aşa reiese că se numea) merge la biserica creştinilor, îşi înfige toiagul în
pământ şi, rugându-se, toiagul „odrăsleşte” -adică înverzeşte; ostaşii trimişi să-l prindă s-au înfricoşat
văzându-i înfăţişarea şi, întrebându-l de ce plânge, acesta răspunde: „Plâng pentru oamenii cei fără
de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor neînsufleţiţi”; uriaşul,
aflând că ostaşii sunt trimişi să-l aducă în faţa împăratului, se învoieşte să-i urmeze de bună voie, dar
le cere să-i îngăduie răgazul pentru a se boteza; ostaşii nemaiavând merinde, când Reprovos se
roagă îngerul sosit la chemarea sa înmulţeşte pâinile, spre stupoarea ostaşilor care exclamă: „Mare
este Dumnezeul creştinilor, care mântuieşte pe robii săi”; merg cu toţii la Sf. Vavila, arhiepiscopul, în
Antiohia, şi sunt botezaţi, Reprovos primind numele cu care însuşi îngerul i se adresase, adică Hristofor
(„purtător de Hristos”); adus în faţa împăratului Dechie, uriaşul îşi mărturiseşte credinţa în Hristos; este
spânzurat de părul capului cu o piatră grea legată de picioare; este închis împreună cu două
desfrânate, nădăjduind că îl vor putea convinge să se închine idolilor; vorbindu-le despre Hristos, le
readuce pe cele două femei, Achilina şi Calinica, la credinţa în Hristos, pe care o şi mărturisesc;
Achilina este spânzurată de perii capului şi îşi dă sufletul în mâinile Domnului, iar Calinica, mimând
ascultarea, este dusă în templu unde ironizează zeul cerându-i să vorbească cu ea; evident, idolul nu
răspunde şi, legându-şi brâul de statuie o surpă la pământ; este dată la chinuri şi îşi dă sufletul în
mâinile Domnului, însoţită de rugăciunile lui Hristofor; celor 200 de ostaşi le sunt tăiate capetele, iar
trupurile le sunt aruncate într-un cuptor încins, fără însă a fi atinse de flăcări; sunt luate noaptea şi
îngropate pe 7 aprilie; mucenicul este întemniţat şi, închis apoi într-o „cămaşă de fier”, este aruncat
deasupra unui rug de unde însă iese nevătămat; văzând minunea, mulţi au crezut în Hristos strigând:
„Mare este Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă Împărate Ceresc, că şi noi credem în Tine!”; sunt
trimişi ostasi care îi prind, poruncind să fie daţi morţii prin tăierea capului; îmbărbătaţi de Hristofor, au
primit moarte martirică în ziua de 9 aprilie; iar el, legându-i-se apoi o piatră mare de grumaz, este
aruncat într-un puţ adânc, de unde este scos viu şi nevătămat de un înger; neputând fi clătinat în
credinţa sa, Dechie porunceşte „să i se taie capul lui cel urâcios şi grozav”; cere şi primeşte răgaz şi
se roagă lui Dumnezeu să fie primit şi numărat împreună cu cei mai de pe urmă slujitori ai Săi; se mai
roagă să fie izbăviţi creştinii de toate „smintelile diavolului”; ca răspuns la rugăciunea sa, se spune că
un glas din cer este auzit rostind: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârşi pe deplin... Dacă
cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă va chema pe Mine pomenind numele tău, degrabă îi
voi da ajutor”; primeşte cununa muceniciei prin tăierea capului pe 9 mai; Petru, episcopul Ataliei,
cumpără trupul mucenicului şi îl îngroapă în cetatea care adesea era inundată de un râu ce trecea
prin apropiere; după săvârşirea mucenicului, Dechie este lovit de o boală cumplită şi astfel înţelege
că pătimeşte pentru uciderea nevinovatului Hristofor; istoricul bisericesc Meletie Atineul, Ioan Zonara
şi alţii vorbesc despre moartea împăratului Dechie într-o confruntare cu sciţii, redată pe scurt tot aici,
în Vieţile Sfinţilor.
 Sf. Mc. HUZDAZAT famenul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe17 aprilie, zi în care este prăznuit Sf. Mc.
SIMEON Episcopul Persiei (vezi SIMON).
 Sf. Mc. IACOV şi cei ce au pătimit împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9
august (vezi Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian).
 Sf. Mc. IAMVLIH (vezi Adendda la sfârşit -Cei şapte tineri din Efes) este prăznuit pe 4 august.
 IERAX - etimologie incertă; poate din greacă: Ιεραζ = eres (vezi Ieraz). Sf. Mc. IERAX (vezi Iustin) este
pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 iunie, alături de toţi cei ce au mucenicit împreună cu Sf. Mc.
Iustin. Alt Sf. Mc. IERAX, unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. TERENTIE şi soţiei sale Neonila, este prăznuit pe 28
octombrie împreună cu întreaga sa familie (vezi Terentie/Terente).
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 303
 Sf. Mc. IEREMIA este prăznuit în ziua de 16 februarie împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil
Preotul).
 Fericitul IERONIM este prăznuit pe 15 iunie; s-a născut în orăşelui Stridon şi a trăit între anii 347-420; la
Roma, deprinde greaca, latina, retorica şi filosofia; a primit botezul la 20 de ani din mâinile papei
Liberios; descoperă monahismul la Treveri, în Galia; face o călătorie în Răsărit, cercetând mănăstirile
din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia; s-a stabilit în Antiohia, unde s-a împrietenit cu Evagrie preotul;
petrece patru ani în pustia Calsis din Siris, luptând împotriva patimilor; învaţă limba ebraică; revine în
Antiohia şi este hirotonit preot; face o călătorie la Constantinopol, unde vreme de doi ani ascultă
cuvântările Sf. Grigorie de Nazianz; revine la Roma; papa Damasus îl ia ca diac, primind însărcinarea
de a revizui versiunea latină a Bibliei -Vulgata; după moartea papei Damasus părăseşte Roma şi se
retrage în Palestina, stabilindu-se în Betleem, unde întemeiază trei mănăstiri de maici; vreme de 30 de
ani îndeamnă credincioşii la o viaţă curată, păzind poruncile şi învăţăturile Domnului; învaţă călugării
arta copierii manuscriselor; Cuv. Ieronim moare la Betleem, pe 15 iunie, în anul †420, lăsând urmaşilor
Vulgata şi mai multe scrieri îndemnând la o viaţă duhovnicească.
 Cuv. ILARION cel Nou (numit în Vieţile Sfinţilor noul mărturisitor) este prăznuit în ziua de 28 martie; s-a
călugărit din tinereţe, închizându-se apoi într-o chilie întunecoasă, unde a petrecut mulţi ani; a fost
hirotonit preot primind şi egumenia mănăstirii Pelichit, în Asia, aproape de Helespont; a fost făcător
de minuni, alungând cu rugăciunea jivinele ce stricau ţarinile şi grădinile oamenilor, potolind grindina
şi aducând ploaie peste pământul însetat; a vindecat mâna uscată a unui om, a redat vederea unui
orb şi făcea schiopii să meargă; este pomenit de Cuv. Iosif pentru relele prigoniri pătimite în vremea
rătăcirii iconoclaste susţinută de Leon Armeanul (812-820); alte voci susţin că acest Ilarion, egumenul
mănăstirii Pelichit, ar fi răit în vremea lui Leon Isaurul(717-741) şi a fiului său Copronim, (741-775); astfel,
pătimirea Cuv. Ilarion pentru sfintele icoane s-ar fi petrecut în vremea lui Copronim, când un slujitor al
său a năvălit la Hanodracon asupra mănăstirii Pelichit în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor patimi,
răsturnând sfintele şi de viaţă dătătoarele Taine; prinzând 42 de monahi, pe unii dintre ei i-a ferecat
cu legături de fier, iar pe alţii i-a chinuit cu bătăi, arzându-le bărbile cu smoală aprinsă şi tăindu-le
nasurile; incendiind apoi mănăstirea şi biseica, cei 42 de monahi au fost surghiuniţi lângă Efes, unde
sunt înecaţi într-o baie veche; aici şi-ar fi dat egumenul Ilarion sufletul în mâinile Domnului.
 Sf. Mc. ILIE este prăznuit în ziua de 16 februarie împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil Preotul).
 Sf. Mc. INOCHENTIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 17 iunie, ziua în care se povesteşte viaţa Sf. Mc.
Isavru şi a celor ce au pătimit împreună cu dânsul (vezi Sf. Mc. Isavru).
 Sf. Părinţi IOACHIM şi ANA sunt prăznuiţi pe 9 septembrie (vezi şi Ana); Ioachim era din seminţia lui
Iuda, din casa lui David; în Vieţile Sfinţilor este prezentată genealogia dreptului Ioachim; Ana era din
seminţia lui Levi, a treia fiică a preotului Mathan şi soţiei sale Maria; pentru viaţa lor sfinţită au plăcut
lui Dumnezeu, din însoţirea lor curată întrupându-se Preasfânta Fecioară Maria; Maica Domnului a
fost preînchipuită prin cortul făurit de Moise la porunca lui Dumnezeu (aşa cum s-a spus în Apocalipsa
21; 3): „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dânşii”; după o lungă perioadă de
infertilitate, căci vreme de 50 de ani Ioachim şi Ana n-au avut copii, Fecioara Maria a fost zămislită
ca urmare a rugăciunii ambilor soţi; rugându-se Ana să-i fie dezlegată nerodnicia pântecelui, îngerul
Domnului i s-a arătat zicându-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii,
iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi iată, vei zămisli şi vei naşte fiica cea binecuvântată
prin care se vor binecuvânta toate seminţiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea
şi se va chema numele ei Maria”; în aceeaşi zi Arhanghelul Gabriel i s-a arătat lui Ioachim zicându-i:
„...a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său, că iată femeia ta, Ana, va zămisli
şi îţi va naşte ţie o fiică a cărei odrăslire pe pământ la toată lumea va fi bucurie!”; Fecioara Maria a
fost zămislită în ziua a 9-a a lunii decembrie şi s-a născut pe 8 septembrie; când a împlinit vârsta de 3
ani, Fecioara Maria, din poruncă dumnezeiască, a fost adusă în dar lui Dumnezeu, după făgăduinţa
făcută de părinţii săi; la câţiva ani după ce a fost dusă la Templu, Dreptul Ioachim trece la cele
veşnice, la vârsta de 80 de ani; Sf. Ana, rămasă văduvă, părăseşte Nazaretul şi merge la Ierusalim
unde petrece împreună cu fiica sa până la 79 de ani, când s-a odihnit întru Domnul; într-o amplă
Notă, redactorii Vieţilor Sfinţilor lămuresc unele inadvertenţe privind genealogia Sf. Ana, generate de
o identitate de nume, un Marin regăsindu-se şi printre strămoşii lui Iosif, logodnicul Mariei.
 Cuv. IOAN Sihastrul este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 19 iunie; a intrat în monahism, petrecând
în sihăstrie în pustia Palestinei, nu departe de Ierusalim, în satul Sehusta; în Limonariu se spune că
vieţuia într-o peşteră unde avea icoana Pururea Fecioarei Maria cu Pruncul; obişnuia să meargă la
Ierusalim pentru a se închina la Sfintele Locuri, în muntele Sinai, la mormântul Sf. Ioan Cuvântătorul de
Dumnezeu din Efes, în Evhaita, la Sf. Teodor, în Seleucia Isauriei, la Sf. Tecla, sau în Sarafas, la Sf.
Serghie; înainte de a pleca în călătoriile sale, se ruga la icoana Născătoarei de Dumnezeu; se spune
că întâlnindu-se într-un loc strâmt cu un leu, acesta i-a făcut loc să treacă; se mai spune că, venind
odată un frate şi văzând că în peştera unde sălăşluia nu avea nimic, la nedumerirea sa stareţul i-a
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 304
 spus: „Fiule, această peşteră este neguţătorie duhovnicească, dă şi ia; dă lucru la mâini şi ia cele
trebuincioase”. Cuv. Pr. IOAN din Gaza, supranumit profetul, este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de
29 februarie (vezi Varsanufie). Sf. Mc. IOAN (vezi Adendda la sfârşit -Cei şapte tineri din Efes) este
prăznuit pe 4 august. Sf. Mc. IOAN şi cei ce au mucenicit împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor în ziua de 9 august (vezi Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian), alt Sf. Mc. IOAN fiind pomenit
în Vieţile Sfinţilor pe 12 iulie, când se vorbeşte despre viaţa Sf. Mc. Teodor Neamţul (vezi Teodor).
 Sf. IOASAF din India este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 19 noiembrie (vezi Varlaam).
 Sf. Ierarh IONA, arhiepiscopul Novgorodului, pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 26 noiembrie, s-a născut şi a
crescut în Novgorod; încă de copil, a fost „însemnat” de Dumnezeu pentru vrednicia arhierească;
Cuv. Mihail cel nebun pentru Hristos, numit „al Clopskii”, ridicându-l în braţe, a grăit prorocind: „Ioane
(numele pruncului, primit la botez), să înveţi carte cu osârdie, căci ai să fii episcop în acest mare
Novgorod”; mai târziu tânărul, mâhnit de deşertăciunea lumii, la vârsta cuvenită se retrage în pustia
Otnia, intrând apoi în monahism în mănăstirea arhimandritului Hariton, ca monah primind numele
Iona; după trecerea la cele veşnice a Sf. Eftimie arhiepiscopul, Iona este scos din mănăstire şi trimis la
Moscova, unde este rânduit de mitropolitul cu acelaşi nume, Iona, arhiepiscop al cetăţii Novgorod;
ca arhiepiscop, vreme de 13 ani Iona şi-a păstorit bine biserica şi turma oilor cuvântătoare; a zidit în
mănăstirea din pustia Ornia, unde s-a călugărit, o biserică de piatră în numele Sfinţilor Trei Ierarhi; a
mai zidit trapeză şi alte două biserici închinate Sf. Nicolae şi Sf. Ioan Înainte-mergătorul, pregătindu-şi
mormântul în pridvorul acesteia; la îndemnul său dascălul Pahomie alcătuieşte canoane şi cântări
pentru pomenirea Sfinţilor Varlaam de la Hotin, marele Onufrie şi Doamna Olga, Cuv. Sava de la
Vişerska şi arhiepiscopul Eftimie; merge la Moscova împreună cu marele cneaz Vasile şi fiul său, Ioan,
pentru treburi bisericeşti; revine la arhiepiscopie unde, la moartea mitropolitului Iona, porunceşte
aceluiaşi Pahomie să compună un canon pentru el; venind odată o molimă peste cetate, Iona
mângâia poporul cu cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Pentru aceasta suntem răniţi, că am greşit lui
Dumnezeu... iar pocăinţă n-am făcut pentru păcatele noastre”; mai zideşte o biserică închinată Sf.
Simeon din Zverniţa; trece la Domnul la adânci bătrâneţi şi este înmormântat în biserica Sf. Ioan
Înainte-mergătorul de el zidită; la doi ani de la mutarea sa la Domnul, din cinstitul său trup izvora o
bună mireasmă, multe tămâduiri împlinindu-se la sfintele sale moaşte.
 Dreptul IOSUA fiul lui Navi este pomenit în Vieţile Sfinţilor la data de 1 septembrie; urmându-i lui Moise,
a cucerit cetatea Ierihonului surpându-i zidurile cu sunetul trâmbiţelor; l-a văzut pe Arhanghelul Mihail
ţinând spada în mână şi, cunoscând că este în prezenţa mai marelui puterilor cereşti, i s-a închinat;
purtând război cu cei de alt neam, Iosua s-a rugat lui Dumnezeu, iar soarele n-a apus până când n-a
biruit în luptă, alungându-şi vrăjmaşii; povăţuind poporul, a împărţit pământul făgăduinţei între cele
12 seminţii ale lui Israel, fiind Judecător vreme de 27 de ani.
 IPATIE - nume specific Bisericii Răsăritene; are sensul: suprem. Sf. Mc. IPATIE, împreună cu Leontie şi
Teodul, este prăznuit în data de 18 iunie (vezi Leontie). Sf. Mc. IPATIE, împreună cu alţi mucenici, este
prăznuit pe 3 iunie (vezi Luchia/Luchie -Sf. Mc. Luchilian
 Sf. Mc. IRINEU este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 13 august, alături de toţi cei ce au mucenicit
împreună cu Sf. Mc. Ipolit (vezi Ipolit).
 Sf. Mc. IRODION este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 29 iunie, alături de toţi cei ce au mucenicit
împreună cu Sf. Ap. Petru (vezi Petru).
 Sf. Mc. ISAIA este prăznuit în ziua de 16 februarie împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil
Preotul).
 Sf. Mc. ISICHIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iulie, împreună cu cei şase creştini martirizaţi alături
de Sf. Mc. Peregrin (vezi Peregrin).
 Sf. Mc. ISIDOR este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 2 decembrie, împreună cu Sf. Mc. Miropia,
alături de care a mucenicit (vezi Miropia).
 Sf. Mc. ISMAIL, Manuil şi Savel sunt prăznuiţi pe 17 iunie (vezi Manuel/Manuil).
 Sf. Mc. IULIAN diaconul şi Maxim preotul sunt pomeniţi în Vieţile sfinţilor pe 3 iunie (vezi Luchia/Luchie -
Sf. Mc. Luchilian). Un alt Sf. Mc. IULIAN şi cei ce au pătimit împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile
Sfinţilor în ziua de 9 august (vezi Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian). În ziua de 16 februarie Sf. Mc.
IULIAN este prăznuit împreună cu alţi 11 sfinţi Mucenici (vezi Pamfil Preotul), iar alt Sf. Mc. IULIAN este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 8 ianuarie (vezi Vasilisa - Sf. Mc. Vasilisa şi Iulian, soţul ei). Sf. Mc. IULIA
fecioara, este una dintre cele 7 fecioare prăznuite pe 18 mai; a mucenicit împreună cu dânsele şi cu
Sf. Mc. Teodot (vezi Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei). Sf. Fecioară IULIANA este pomenită în Vieţile
Sfinţilor pe 5 iulie, când se vorbeşte de aflarea sfintelor sale moaşte în mănăstirea Pecersca din Kiev;
în zilele arhimandritului Elisei Pleteneanul, săpând mormântul unei fecioare din Kiev ce avea să fie
îngropată în mănăstirea Pecersca, lângă biserica Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-au
aflat cinstitele moaşte ale Sf. fecioare Iuliana, nestricate, părând că doarme; pe raclă era o tăbliţă
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 305
 de argint aurită pe care scria: „Iuliana, Doamna Olşansca, fiica voievodului Grigorie Olşan, care a
murit fecioară în vârstă de 16 ani”; sfintele sale moaşte au fost depuse în biserica cea mare, fără însă
cuvenita cinstire; când pe scaunul mitropoliei Kievului se afla Petru Movilă, i s-a arătat în vedenie
fecioara, mustrându-l pentru faptul că sfintele sale moaşte sunt lăsate în părăsire; mitropolitul Petru
Movilă porunceşte ca moaştele fecioarei să fie înveşmântate cu îmbrăcăminte nouă, împodobite, şi
punându-le într-o altă raclă sunt strămutate într-un alt loc, unde mitropolitul, în veşminte arhiereşti,
făcând rugăciuni şi înălţând cântări de prăznuire, mulţumea lui Dumnezeu; se spune că în anul 1671
un anume Vasile, eretic adept al învăţăturii lui Arie, prefăcându-se că vrea să se închine moaştelor Sf.
fecioare Iuliana, i-a smuls inelul din deget şi, vrând să iasă din biserică, s-a îndrăcit dându-şi necuratul
său suflet în chinuri; în anul 1677 părintele Teodosie Sofronovici, egumenul mănăstirii Sfântul Arhanghel
Mihail, vine şi se închină sfintelor moaşte în urma unei viziuni în care Sf. Iuliana îl mustra pentru lipsa sa
de cucernicie.
 Sf. IUNIA, ajutătoarea Sf. Ap. Andronic (vezi Sf. Ap. Andronic).
 Sf. Mc. LARGHIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 7 iunie şi, împreună cu dânsul, toţi cei ce au
mucenicit alături de Sf. Mc. Marcel Episcopul Romei (vezi Marcel/Marcelin/Marcus).
 Sf. Mc. LEONTIE şi cei ce au pătimit împreună cu dânsul sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 9
august (vezi Marchian/Marcian -Sf. Mc. Marchian). Alt Sf. Mc. LEONTIE (vezi Addenda -Mineon) este
pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 1 august împreună cu cei opt tovarăşi ai săi.
 Sf. Mc. LICARION copilul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 6 februarie, împreună cu surorile sale Marta
şi Maria (vezi Marta).
 LIN - nume posibil a fi fost preluat din arabă, unde lina = palmier; în alte interpretări substantivul lin
este asociat termenului grec filolog, semnificând vorbire, raţiune; prenume nefolosit în onomastica
românească. Sf. Mc. LIN preotul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe data de 11 martie (vezi Pionie - Sf.
Mc. Pionie presbiterul Smirnei).
 Sf. Mc. LUCA diaconul este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 30 iulie; a mucenicit împreună cu alţi
preoţi şi diaconi din Babilonia (vezi Sf. Polihronie episcopul Babilonului).
 Sf. Mc. LUCHIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 7 iulie; împreună cu dânsul au pătimit alţi
şase creştini martirizaţi alături de Sf. Mc. Peregrin (vezi Peregrin).
 Sf. Mc. MACARIE a primit moarte mucenicească alături Sf. Mc. Teodula, fiind pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 5 ianuarie (vezi Teodul/Teodula -Sf. Mc. Teodula).
 MACEDON - prenume ce aminteşte de zona geografică Macedonia şi de personalitatea împăratului
Alexandru Macedon, întemeietorul vastului imperiu ce s-a întins din Grecia până în Persia şi Egipt; are
sensul: elevat şi poate fi asociat unor stări mai înalte ale sufletului în urcuşul său duhovnicesc. Sf. Mc.
MACEDONIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 11 martie (vezi Sf. Mc. Pionie presbiterul Smirnei).
 MAMANT - are sensul: iubitor de mamă. Sf. Mc. MAMANT (†275) este prăznuit pe 2 septembrie; patria
sa a fost Paflagonia; Teodot şi Rufina, părinţii săi, de neam bun, patricieni bogaţi şi dreptcredincioşi,
neascunzându-şi credinţa în Hristos, au fost pârâţi dregătorului Alexandru, care primise poruncă
împărătească ca pe creştinii ce nu se supuneau şi nu jertfeau zeilor să-i chinuie şi să-i dea morţii;
Teodot este adus în faţa sa, dar refuză să-şi renege credinţa în Hristos; fiind patrician şi bucurându-se
de un bun renume şi neavând Alexandru dezlegare să îl chinuie sau să-l dea morţii, este trimis în
Capadocia, unde un dregător cu numele Faust, înfocat închinător la idoli şi neîndurător cu creştinii, îl
întemniţează; fericita Rufina, însărcinată fiind, îşi urmează bărbatul în temniţă; Teodot moare, iar soţia
sa Rufina naşte în temniţă, înainte de vreme, un prunc de parte bărbătească; îşi dă sufletul în mâinile
Domnului care îi împlineşte ruga: „Dumnezeule... porunceşte ca şi eu să merg pe aceeaşi cale pe
care a mers bărbatul meu... iar pe acest prunc născut să-l hrăneşti Tu şi să-i fii lui tată şi mamă şi
păzitorul vieţii”; unei femei din Cezareea, cu numele Amia, îngerul îi porunceşte într-o vedenie să
ceară trupurile sfinţilor Teodot şi Rufina săvârşiţi în temniţă pentru a le îngropa, iar pruncul să-i fie
încredinţat pentru a-l creşte ca pe propriul ei fiu; se spune că pruncul a grăit pentru prima dată la
vârsta de cinci ani; spunându-i femeii „mamă”, se spune că de aici îi vine numele: Mamant; în acea
vreme, în cetatea Romei stăpânea răucredinciosul Aurelian; acesta se înverşuna îndeosebi împotriva
copiilor, căci încă neînvăţaţi fiind, puteau fi mai lesne convinşi să mănânce din cele jertfite zeilor,
deprinzându-se astfel a-i cinsti (nimic nou sub soare, căci şi în prezent şcoala, dar şi toate instituţiile
implicate în creşterea şi educarea copiilor -creşe, grădiniţe- sunt folosite pentru a-i îndepărta pe cei
mici de tradiţii şi de părinţi, cei din urmă ajungând să fie priviţi ca nişte relicve ale unor vremuri apuse,
vetuste, de sub ascultarea cărora sunt răpiţi prin diverse procedee, unul dintre cele mai perfide fiind
atragerea femeii în activităţi „productive” sau de „cercetare”, ce nu-i mai lasă răgazul de a mai fi şi
mamă); unii dintre colegii lui Mamant, ascultându-i însă înţeleptele cuvinte insuflate de Duhul Sfânt,
înclinau către credinţa lui; între timp împăratul îl trimite în Cezareea pe Democrit, căruia îi este adusă
la cunoştinţă influenţa tânărului Mamant asupra colegilor pe care, cu alese învăţături, îi atrage spre
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 306
 credinţa creştină; adus în faţa lui Democrit, Mamant îşi mărturiseşte cu îndrăzneală iubirea sa pentru
Hrisos; pus în lanţuri şi trimis la împăratul Aurelian, care în acea vreme se afla în Egeea, şi neputând fi
înduplecat să jertfească zeilor, sau, măcar declarativ, să-şi arate acordul pentru a scăpa de chinuri,
împăratul porunceşte să fie ars cu lumânări, dar focul nu s-a atins de el; bătut cu pietre, rămâne
nevătămat; este osândit la moarte şi, legându-i-se o greutate de plumb de grumaz, este aruncat în
mare; un înger îl eliberează şi îl duce pe un munte înalt, în pustie, aproape de Cezareea, poruncindu-i
să vieţuiască acolo; Mamant posteşte în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi, primind o Evanghelie şi un
toiag, asemenea marelui Moise; zideşte o mică biserică în care se ruga, citind Sfânta Evanghelie;
străbătând vestea despre el, un alt Alexandru, prefect în Capadocia, îl bănuieşte de vrăjitorie, căci
animalele sălbatice i se supuneau lăsându-se mulse, lapte din care sfântul făcea brânză şi se hrănea
el, dar şi sărmanii ce îi cereau milostenie; Mamant întâmpină ostaşii trimişi de Alexandru să-l prindă;
văzând ascultarea vieţuitoarelor, ostaşii sunt înspăimântaţi şi nu îndrăznesc să-l atingă, însă Mamant,
spunându-le să meargă înainte, îi urmează însoţit de un leu; intrând în cetate, leul rămâne afară; în
confruntarea sa cu ighemonul (prefectul) caută să-l convingă că fiarele îl urmează nu pentru că sunt
vrăjite; fiarele nu pot fi îmblânzite cu farmece, însă şi ele ştiu a se teme de Dumnezeu, cunoscându-i
pe robii Săi; ighemonul porunceşte să fie bătut, strunjit cu unghii de fier; răbdând cu bărbăţie durerile,
din înălţime se aude un glas divin rostind: „Întăreşte-te şi te îmbărbătează, Mamante!”; este întemniţat
împreună cu alte 40 de suflete slăbite de foame şi sete; se spune că un porumbel (simbolul Sfântului
Duh) le aduce în cioc hrană pe care, punând-o înaintea lui Mamant, s-a înmulţit precum odinioară
cele cinci pâini; este aruncat apoi într-un cuptor încins unde rămâne trei zile fără a se vătăma;
osândit să fie dat spre mâncare fiarelor, ursul şi pardosul asmuţiţi asupra lui nu-l rănesc, iar leul venit
împreună cu dânsul grăieşte cu glas omenesc, asemenea asinului lui Varlaam: „Tu eşti păstorul meu,
care m-ai păscut pe munte” şi, repezindu-se în mulţimea elinilor, pe mulţi îi ucide; Mamant, rănit în
pântece de un slujitor idolesc, intră într-o peşteră unde îşi dă duhul în mâinile Domnului; la mormântul
său, precum spune Sf. Vasile cel Mare la pomenirea sfântului, se săvârşeau multe minuni şi tămăduiri;
Iulian Paravatul a început să zidească deasupra mormântului Sf. Mamant o biserică; fiind însă mânat
de slavă deşartă şi fătărnicie, ce zidea ziua se risipea noaptea, sfântul arătând astfel că nu doreşte
ca pe mormântul său să fie ridicată biserică de un împărat apostat.
 Sf. Mc. MARCEL este prăznuit în calendarul ortodox împreună cu Sf. Mc. Vasilisc, dar în Vieţile Sfinţilor
nu se relatează nimic despre el la această dată; s-ar putea însă să fie numărat împreună cu ceilalţi
participanţi la cel de-al 2-lea Sinod Ecumenic.
 Sf. Mc. MARCHELIN este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18 decembrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf.
Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).
 Sf. Mc. MARCIAN este prăznuit pe data de 8 iunie împreună cu Sf. Mc. Nicandru.
 Sf. Ap. şi Ev. MARCU este prăznuit pe 25 aprilie; era israelit din seminţia lui Levi, ucenic al Sf. Ap. Pavel;
la rugămintea credincioşilor din Roma scrie Sfânta Evanghelie şi, pentru a se încredinţa că toate cele
spuse sunt adevărate, o supune lecturii mai întâi Sf. Ap. Petru, care îl trimite să vestească Evanghelia
lui Hristos mai întâi în Acvileea, apoi în Egipt; a fost hirotonit episcop în Alexandria,; despre lucrarea lui
spune Simeon Metafrast că a dus lumina adevărului creştin în Egipt, Litvia, Marmarichia, Amonichia şi
Pentapoli, hirotonind episcopi şi clerici prin punerea mâinilor; primind apoi poruncă de la Duhul Sfânt,
a semănat Cuvântul lui Dumnezeu în mica cetăţuie numită Faros, unde se afla Farul din Alexandria;
de aici revine la Mendion, Alexandria; vindecă rana pe care un cizmar şi-o pricinuise străpungându-şi
mâna cu unealta; găzduit în casa cizmarului, îl botează împreună cu toată casa sa, mulţi cetăţeni
venind la Hristos; Anania cizmarul este uns episcop; sunt hirotoniţi trei preoţi: Maleon, Sabin şi Kerdon,
şapte diaconi şi unsprezece clerici pentru pentru slujbele bisericeşti; revine în Pentapoli, punând în
toate cetăţile prin care trece episcopi, preoţi şi clerici; se întoarce apoi în Alexandria, începând
pătimirea sa; năvălind închinătorii la idoli în biserică la vremea preluminatului praznic al Paştelui, este
prins şi întemniţat; în închisoare are o vedenie prin care este înştiinţat că numele său a fost scris în
Cartea Vieţii; este scos din temniţă, legat cu o funie de grumaz şi târât pe pietre ascuţite; îşi dă duhul
în mâinile Domnului; vrând să-i ardă trupul, soarele şi-a ascuns faţa, negura a cuprins cetatea,
pământul s-a zguduit şi o ploaie puternică a stins focul; credincioşii au luat trupul, îngropîndu-l într-un
mormânt de piatră în locul unde-şi făcea rugăciunile; a trecut la Domnul pe 25 aprilie, când în Roma
împărat era Nero. Sf. Mc. MARCU este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 decembrie, zi în care sunt
prăznuiţi Sf. Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian). Cuv. Părinte MARCU de la Pecersca este
pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 29 decembrie împreună cu Cuv. Părinte Teofil plângătorul (vezi
Teofil).
 Sf. Mc. MARINA este prăznuită pe 17 iulie; s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi necredincioşi, tatăl
ei, Edesie, fiind slujitor idolesc; rămânând orfană când încă era pruncă, este dată în grija unei doici;
era în vremea când preoţii şi clericii creştini se ascundeau de teama prigoanei dezlănţuite împotriva
lor; la vârsta de 12 ani aude despre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi tainica Sa zămislire din pântecele
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 307
 fecioresc; crede în Hristos pe care începe să-L mărturisească fără sfială, deşi nu era încă botezată;
aflând tatăl ei, o reneagă; pe când se îndrepta spre Antiohia Pisidiei, întâlnind-o eparhul (prefectul)
Olimpie şi văzând-o frumoasă, îi propune să-i fie soţie, cu nuntă legiuită; Marina îi spune a cui fiică
este, fără a-şi tăinui însă credinţa creştină; eparhul porunceşte oştenilor să o aducă în cetate, fără a-i
pricinui însă nici un rău, nădăjduind s-o întoarcă la credinţa în zei; intrând în cetate eparhul jertfeşte
zeilor şi întemniţează spre a fi daţi la munci creştinii prinşi; a doua zi fecioara este adusă şi îndemnată
să se lepede de Hristos şi să jertfească zeilor pentru a fi cruţată; dar împotrivindu-se cu cuvântul, este
dezbrăcată şi bătută fără cruţare cu vergile; îndemnată din nou să îşi cruţe tinereţea şi frumuseţea,
se opune şi, bătută, strunjită cu unghii de fier, este apoi întemniţată; se roagă lui Dumnezeu să-i fie
vindecate trupul şi sufletul de rănile primite; cutremurându-se temniţa peste noapte, apare un balaur
pestriţ; apucând-o de cap, o înghite; rugându-se şi pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci, pântecele
balaurului crapă şi fecioara iese nevătămată; privind în sus, vede acoperişul temniţei ridicându-se şi o
lumină lină coboară asupă-i, în timp ce o porumbiţă albă ca zăpada grăieşte: „Bucură-te, Marino,
înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci a venit ziua veseliei tale, în care cu înţeleptele fecioare vei
intra în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc” (cu referire la
episodul biblic al celor 10 fecioare, din care cinci erau nebune); şi, în vreme ce asculta cuvintele
porumbiţei, vedea cum rănile trupului i se vindecă; fiind adusă a doua zi din nou la judecată, eparhul
se miră că o vede întreagă, nevătămată; fecioara rămâne neclătinată în mărturisirea lui Hristos; este
arsă cu lumânări aprinse şi, abia vie, striga: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a
trece prin foc, învredniceşte-mă a trece şi prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să
mă duci în Împărăţia Ta”; auzind-o chinuitorii pomenind de apă şi crezând că a însetat, o aruncă în
batjocură într-un poloboc mare, pentru a se îneca; rugându-se fecioara, legăturile se desfac şi o rază
de lumină se iveşte deasupra capului muceniţei; aceeaşi porumbiţă coboară din înalturi purtând o
cunună de aur pe care o aşează pe capul ei, în vreme ce un glas din înălţime rosteşte: „Pace ţie,
Marino, mireasa lui Hristos. Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseţii şi te vei odihni cu
sfinţii în Împărăţia cerurilor”; mulţi din popor, auzind glasul şi văzând-o ieşind din apă vie şi sănătoasă,
au crezut în Hristos; văzând întoarcerea poporului către Hristos, ighemonul asmute ostaşii asupra celor
ce mărturiseau numele Domnului, trecându-i prin sabie; au scăpat cu fuga doar necredincioşii; dusă
spre locul supliciului, capul îi este tăiat, pe cer arătându-Se Domnul Iisus cu sfinţii Săi îngeri întinzând
mâinile pentru a primi sfântul ei suflet; şi-a sfârşit nevoinţa muceniciei în ziua de 17 iulie, pătimirea ei
fiind relatată de robul lui Dumnezeu Teotim, care privind la muncile ei s-a învrednicit de aceleaşi
vedenii.
 Sf. Mc. MARIONILA este pomenită în Vieţile Sfinţilor pe 8 ianuarie (vezi Vasilisa - Sf. Mc. Vasilisa, Iulian
şi cei împreună cu dânşii).
 Sf. Mc. MARTINIAN (vezi Adendda, la sfârşit -Cei şapte tineri din Efes) este prăznuit pe 4 august.
 MATRONIA - nume de origine latină, însemnând doamnă, matroană. Sf. Mc. MATRONIA fecioara este
una dintre cele 7 fecioare prăznuite pe 18 mai; a mucenicit împreună cu ele şi cu Sf. Mc. Teodot (vezi
Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei).
 MAVRA (pentru înţeles vezi Mavru). Sf. Mc. MAVRA este prăznuiă împreună cu soţul ei Timotei în ziua
de 3 mai (vezi Timotei -Timotei citetul).
 Sf. Mc. MAXIM este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 iulie, mucenicind alături de creştinii prinşi în Persia
(vezi Sf. Polihronie episcopul Babilonului). Un alt Sf. Mc. MAXIM, alături de fratele său Claudie, este
pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 11 august, dată la care se povesteşte viaţa Sf. Mc. Susana (vezi
Susana/Suzana).
 Sf. Mc. MAXIMILIAN (vezi Adendda la sfârşit -Cei şapte tineri din Efes) este prăznuit pe 4 august.
 Sf. Mc. MEDIMN, împreună cu alţi numeroşi sfinţi mucenici (vezi Urban), este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 5 septembrie.
 Sf. Mc. MENANDRU împreună cu Acachie şi Polien, toţi trei fiind nepoţii lui Patrichie, Episcopul Prusiei,
sunt prăznuiţi pe 19 mai (vezi Patrichie).
 Sf. Mc. MIHAIL, ruda şi ucenicul Sf. Teodor (vezi Teodor -Sf. Teodor, episcopul Edesei), este pomenit în
Vieţile Sfinţilor pe 9 iulie.
 MINEON - Cei nouă Sf. Mc. din Perga Pamfiliei: MINEON, Leontie, Atghie, Alexandru, Chindeu, Nisitei,
Chiriac, Catun, Evclei sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor în ziua de 1 august; au trăit în vremea împăratului
Diocleţian şi a ighemonului Flavian; Mineon a fost de meserie teslar, iar ceilalţi plugari; merg într-o
noapte la templul zeiţei Artemida năruind şi sfărâmând idolii; sunt prinşi şi aduşi în faţa ighemonului
Flavian, pentru a fi judecaţi; sunt biciuiţi, arşi pe coaste, strunjiţi cu unghii de fier; ochii le sunt scoşi cu
ţepuşe şi sunt întemniţaţi fără a primi hrană şi băutură; sunt daţi spre sfâşiere fiarelor, care însă nu-i
vatămă; s-a auzit un glas din înalturi chemându-i şi, poruncind tiranul să le fie tăiate capetele, au
primit cununa muceniciei.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 308
 MUCO - nume cu etimologie incertă şi sens necunoscut, provenind poate din slavonă unde mucenic
înseamnă cel muncit, muncă, chin; ca nume de botez, nu este întâlnit pe meleagurile româneşti. Sf.
Mc. MUCO diaconul este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 30 iulie; a mucenicit alături de alţi preoţi
şi diaconi din Babilonia (vezi Sf. Polihronie episcopul Babilonului).
 NARCIS/NARCISA - numele Narcis provine din greacă unde are înţelesul amorţire, totopeală; varianta
feminină este Narcisa, denumirea unei flori, ambele fiind încă folosite la botez; persoanele având
aceste nume sunt sărbătorite de obicei în ziua Floriilor, dar şi în ziua de 31 octombrie, când este
prăznuit Sf. Ap. NARCIS împreună cu alţi cinci apostoli (vezi Urban).
 Sf. Mc. NATALIA este prăznuită pe 26 august (vezi Adrian).
 Sf. Mc. NEON este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 octombrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf. Mc. Zenovie şi
Zenovia (vezi Zenovie).
 Sf. Mc. NEONILA este prăznuită pe 28 octombrie împreună cu soţul ei, Sf. Mc. Terentie, şi cei 7 fii ai lor
(vezi Terentie/Terente).
 NICANOR - prenume foarte apropiat ca înţeles şi arie de circulaţie cu Nicandru; semnifică victorie
neprevăzută. Sf. Ap. şi diacon NICANOR, unul dintre cei 70 de Apostoli, este pomenit în Vieţile Sfinţilor
pe 28 iulie (vezi Prohor -Sf. Ap. şi diac. Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena).
 Cuv. Părinte NICODIM, prescurarul de la Pecerska, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 31 octombrie
(vezi Spiridon).
 NICOSTRAT - din greacă; prenume rar întâlnit în onomastica creştină şi monahală, însă frecvent în
antichitatea greacă; are înţelesul ostaş biruitor; trimite către lupta sufletului cu patimile, din care
ieşind biruitor, înveşmântat în haina luminoasă a virtuţilor, se alătură cetei sfinţilor intrând în luptă
pentru mântuirea fraţilor şi a întregii firi. Sf. Mc. NICOSTRAT este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 18
decembrie, zi în care sunt prăznuiţi Sf. Mc. Sebastian şi Zoe (vezi Sebastian/Sevastian).
 Sf. Mc. NITUL, unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. Terentie şi ai soţiei sale Neonila, este prăznuit împreună cu
întreaga sa familie pe 28 octombrie (vezi Terentie/Terente).
 Sf. Mc. OLIMP este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 29 iunie, alături de toţi cei ce au mucenicit
împreună cu Sf. Ap. Petru (vezi Petru), iar Sf. Mc. OLIMPIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30 iulie; a
pătimit pentru Hristos alături de alţi creştini prinşi în Persia (vezi Sf. Polihronie episcopul Babilonului).
 PAMFIL - provine din numele grecesc Pamphilos, cu sensul iubit de toţi; evoluţia specifică prenumelor
vechi a condus la variante precum Pamfilie, Pamfilion, Pamfamir, Pamfilon şi Pamfalon; în onomastica
românească contemporană a devenit patronimic, un nume de familie relativ des întâlnit. Sf. Mc.
PAMFAMIR, şi PAMFALON sunt pomeniţi în Vieţile Sfinţilor pe 17 mai (vezi Sf. Mc. Solohov).
 PAPIA - nume ce provine din Papilian, prenume de origine romană, semnificând Episcop de Roma. Sf.
Mc. PAPIA este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 7 iulie, împreună cu alţii şase creştini martirizaţi alături de
Sf. Mc. Peregrin (vezi Peregrin).
 PARMENA/PARMENIDE - prenume creştine rar întâlnite, cunoscute şi frecvente în greaca veche, însă
neîntâlnite pe meleagurile româneşti. Sf. Mc. PARMENIDE preotul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 30
iulie, mucenicind alături de preoţi şi diaconi din Babilonia (vezi Sf. Polihronie episcopul Babilonului). Sf.
Ap. şi diacon PARMENA, unul dintre cei 70 de Apostoli, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 28 iulie (vezi
Prohor -Sf. Ap. şi diaconi Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena).
 Cuv. PAVEL cel Nou, care a sihăstrit în muntele Latru, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 15 decembrie;
s-a născut în Asia, într-o eparhie din apropierea cetăţii Pergam; tatăl său, Antioh, căpitan în armata
imperială, piere într-o confruntare cu agarenii din Crit; mama sa Evdochia, luându-şi copiii, pleacă în
Frigia şi se stabileşte într-un sat numit Marocat, de unde era şi Ioanichie cel Mare, cu care se înrudea;
copiii, Pavel şi fratele său Vasile, sunt daţi pentru învăţătură la mănăstirea Sf. Ştefan; lepădându-se
de cele lumeşti, Vasile se călugăreşte, retrăgându-se în locuri linştite, iar după moartea mamei lor îl
aduce lângă el şi pe fratele său; Pavel intră în mănăstirea Caria din muntele Latru, unde egumen era
un monah îmbunătăţit cu numele Petru; după ce-l lasă pe fratele său în grija egumenlului, Vasile
revine în Olimp, în mănăstirea Sf. Ilie, unde petrece până la sfârşitul vieţii; pentru a-şi alunga somnul,
Pavel obişnuia ca întreaga noapte să înconjoare mănăstirea, purtând în spate două pietre grele; nu
dormea culcat, ci aţipea rezemat de un copac sau o piatră; nu râdea şi nu rostea cuvinte în deşert;
se spune că, rugându-se într-o noapte rezemat de un castan, a fost văzut de alţi monahi cuprins de
flăcări, împreună cu copacul, asemenea vedeniei lui Moise; după moartea egumenului mănăstirii
Caria, Pavel, împreună cu un ucenic, Dimitrie, se retrage în vârful muntelui Latru, unde mai târziu se
aşează şi cei aproximativ 300 de călugări din Sinai şi Rait, scăpaţi din mâinile sarazinilor; Pavel se
retrage într-o peşteră; ucenicul său Dimitrie, neputând îndura asprimea şi pustietatea locului, merge
în satul Chelivar, de unde îi trimitea cele de trebuinţă; primind însă poruncă de la egumen, amândoi
revin în mănăstire; dar după puţină vreme Pavel părăseşte din nou mănăstirea; întâlneşte un monah,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 309
 Atanasie, proestos al unei alte mănăstiri, care, la rugămintea sa de a-i zidi un turn unde să se retragă,
îi arată o stâncă înaltă în vârful căreia se găsea o peşteră unde un sfânt petrecuse vreme de 20 de
ani; urcă în peşteră şi un păstor, Gheorghe, îi aducea hrană, îmbrăcăminte şi ulei pentru candelă;
era adesea tulburat în singurătatea peşterii de demoni; la rugămintea sa, Atanasie aduce un preot
care, slujind Sfânta Liturghie, îl împărtăşeste cu Sfintele Taine; neavând apă, se roagă lui Dumnezeu şi
un izvor cu apă limpede iese dintr-o piatră; încep să se adune treptat monahi şi, săpând peşteri sau
zidind chilii, s-a înfiripat o obşte; s-a zidit apoi o biserică în numele Sf. Arh. Mihail, rânduindu-se ca unii
dintre monahi să petreacă în viaţă de obşte, iar alţii de sine, retraşi în singurătate; s-a mai rânduit ca
nimeni să nu aibă nimic al său şi toate să se facă doar cu binecuvântare; adunându-se mulţi monahi,
Pavel, iubind liniştea, părăseşte după 12 ani mănăstirea şi se retrage în părţile cele mai ascunse ale
muntelui, coborând uneori în lavră, învăţând monahii şi călăuzindu-i cu sfatul spre cele duhovniceşti;
pleacă apoi cu o corabie şi merge în insula Samului, în muntele Cherchin, unde sălăşluise odinioară
Pitagora; vestea despre venirea sa se răspândeşte şi, adunându-se şi aici monahi, este înfiinţată o
lavră, la poalele muntelui Cherchin, pe locul altor trei mănăstiri pustiite de agareni; este şi aici tulburat
de demoni, pe care îi alungă cu puterea rugăciunii; monahii din Latru, mâhniţi de lipsa lui Pavel, îi
trimit o scrisoare prin ieromonahul Ioan, rugându-l să se întoarcă; Ioan vine în ostrovul Samului şi, pe
când se odihnea, este muşcat de o viperă; este vindecat de Pavel, care cedează apoi rugăminţilor
sale, revenind în muntele Latru; are o seamă de vedenii minunate despre bunătăţile ce-i aşteaptă pe
cei drepţi în viaţa viitoare, dar şi despre muncile păcătoşilor; peste tot străbate vestea despre viaţa şi
nevoinţele cuviosului; rugându-l să se roage pentru sufletul lui, împăratul româno-bulgar Petru îi trimite
scrisori şi daruri, iar papa trimite un monah care să scrie despre viaţa şi petrecerea sa; la întrebarea
împăratului Constantin, dacă să pornească război împotriva Critului, îl sfătuieşte să renunţe; împăratul
porneşte însă la război şi este înfrânt; sunt relatate apoi mai multe fapte minunate împlinite de Cuv.
Pavel: îl scapă de la moarte pe protopsaltul Mihail, condamnat de împăratul Constantin, salvează o
corabie de la înec, etc.; pleacă apoi la muntele Latru, retrăgându-se împreună cu alţi doi monahi în
peştera din muntele Cherchin, unde locuise mai înainte; după o vreme, după ce se linişteşte, revine
în lavră pentru a-şi mângâia fiii duhovniceşti; prin mijlocirea lui Fotie, un nobil venit din Constantinopol
cu o scrisoare de la împărat, reuşeşte să atingă de mahrama cu chipul Domnului Iisus Hristos o altă
mahramă pe care o avea şi la care, primind-o, se închina cu evlavie, căci primise darul de a vedea
chipul Domnului Iisus Hristos întipărit pe ea, chip pe care nimeni altcineva nu-l putea vedea; merită să
fie reproduse cuvintele cu care îi răspunde unui ucenic, Simeon, nedumerit că uneori este vesel, iar
alteori mâhnit: „Când nu vine nimeni să mă împiedice în liniştea cea dorită, mă aflu plin de veselie şi
de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce şi veselitoare. Cu aceasta desfătându-mă, îmi uit
toată desfătarea trupului şi deşertăciunea lumească”; apoi continuă: „Iar când se întâmplă că mă
împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire şi cugetare mângâietoare cu niscaiva
cuvinte străine şi nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă şi preadulce lumină şi de aceea
mă vezi posomorât, pentru că mă mâhnesc”; la întrebarea dacă este încredinţat că acea lumină
este dumnezeiască, nu diavolească, răspunde, lămurind: „Lumina cea diavolească este în chipul
focului şi afumă... şi când o vede un om smerit şi curat o urăşte..., iar lumina cea bună este preadulce
şi înveselitoare, umple sufletul de bucurie şi de linişte nemăsurată şi-l face... smerit şi iubitor de oameni,
gonindu-i toate gândurile rele, tot cugetul şi învoirea necuvioasă”; sunt relatate apoi un număr de
fapte minunate împlinite de cuviosul Pavel; astfel, cu puterea rugăciunii, alungă ploaia venită când,
după Sfânta Liturghie, fraţii stăteau la masă afară; vindecă un om pedepsit de Dumnezeu pentru că
l-a ocărât, neprimind milostenie (cuviosul nu avea, de fapt, ce-i oferi); a primit darul vederii înainte,
vestindu-i unui diacon din Efes că va fi mitropolit; un monah, în primejdie să cadă în păcat cu fata în
casa căreia era găzduit, este mustrat de glasul stareţului care îi răsună în minte zicând: „Ce voieşti să
faci, ticălosule? Scoală degrabă şi vino la mănăstire!”; apropiindu-i-se sfârşitul, scrie legi şi canoane
după care să fie rânduită viaţa monahilor în mănăstire; sfătuindu-şi fraţii şi vestindu-le cele viitoare,
trece la Domnul în 15 decembrie, în anul de la zidirea lumii 6464, iar de la Hristos 956; se spune că un
monah din Bizant, Fotinos, ar fi văzut sufletul Cuv. Pavel înălţat la cer de îngeri; egumenul Cosma din
mănăstirea Armamentariei are şi el viziunea sufletului cuviosului înălţându-se la cer însoţit de îngeri;
este îngropat, dar după o vreme egumenul lavrei mută moaştele cuviosului într-o biserică nouă, pe
care, potrivit vedeniei unui monah, reuşeşte s-o zidească doar după ce Cuv. Pavel întipăreşte cu
semnul crucii două stânci aflate pe locul unde urma să fie ridicată biserica şi, reuşind să le sfărâme,
eliberează locul; la descoperirea mormântului, trupul sfântului a fost găsit scăldat în mir, bine mirositor;
după mutarea în biserica nouă a sfintelor sale moaşte sfântul a continuat să împlinească minuni şi
tămăduiri pentru cei ce se rugau cu credinţă.
 Sf. Mc. PREPEDIGNA este pomenită în Vieţile Sfinţilor în ziua de 11 august, când se vorbeşte despre
viaţa soţului său Gavinie preotul şi a sfintei lor fiice, muceniţa Susana (vezi Susana/Suzana).
 Sf. Mc. PROCLU este prăznuit împreună cu alţi mucenici creştini în ziua de 30 iulie (vezi Valens -Sf. Mc.
Valentin episcopul Umbriei).
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 310
 PROCOPIE - nume de botez preluat pentru o vreme din greacă şi în onomastica românească; are
înţelesul: tăietură, incizie; nume dificil de interpretat din perspectivă duhovnicească, sugerând poate
despărţirea tranşantă de rău, lepădarea de sine şi de lume ca o condiţie esenţială pentru mântuire.
Sf. PROCOPIE este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 28 februarie (vezi Vasile - Sf. Cuv. Vasile Mărturisitorul).
 Sf. Mc. SARVIC, unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. Terentie şi soţiei sale Neonila, este prăznuit împreună cu
întreaga sa familie pe 28 octombrie (vezi Terentie/Terente).
 Cuv. SERGHIE din Radonej, noul făcător de minuni, prăznuit pe 25 septembrie, s-a născut în Rostov,
din părinţi binecredincioşi, Chiril şi Maria; încă fiind în pântecele maicii sale a fost ales de Dumnezeu,
căci la citirea Sfintei Evanghelii, din pântecele mamei pruncul a fost auzit glăsuind; la 7 ani este dat
la învăţătură, însă fiind „zăbavnic la minte” nu putea învăţa lesne; întâlnind un călugăr, îl roagă să
ceară de la Dumnezeu să-i deschidă mintea şi, primind binecuvântare de la acel călugăr, a deprins
toată înţelepciunea sfintelor Scripturi; se mută împreună cu părinţii din Rostov în Radonej; îşi face o
chilie în pustietate şi după o vreme, venind acolo Mitrofan, un călugăr sfinţit, este tuns în rânduiala
călugărească, primind un nume nou, Serghie (numele de botez fiind Vartolomeu); după puţine zile
Mitrofan pleacă; se spune că Serghie îşi ostenea trupul cu postul şi privegherea, alungând demonii
cu rugăciunea; mergând vestea despre dânsul, multe suflete i se alătură căutând calea mântuirii; pe
toţi îi primeşte cu dragoste şi zideşte o biserică sfinţită de arhiereul Teognost în numele Sfintei Treimi;
rugat de fraţi, este hirotonit de episcopul Atanasie; Simon, arhimandrit în Smolensc, intră în mănăstire,
se pune în ascultarea lui Serghie, iar cu averea pe care o aduce se zideşte o biserică încăpătoare,
lărgindu-se şi mănăstirea; în acea vreme în mănăstire nu era viaţă de obşte, monahii vieţuind de sine,
întâmpinând adesea greutăţi în aprovizionarea cu cele de trebuinţă; cârtind deci împotriva opreliştii
de a merge în lume pentru a cere cele necesare traiului, sfântul le reaminteşte cuvintele Domnului:
„Căutaţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc
le hrăneşte pe ele”, proorocind astfel că degrabă vor primi cele necesare traiului -proorocie care se
împlineşte în dimineaţa următoare, când un iubitor de Hristos le trimite pâine şi bucate de curând
gătite; mănăstirea fiind situată într-un loc fără apă, sfântul coboară în valea de sub mănăstire şi face
să izvorască apă cu rugăciunea; alunga duhurile necurate, curăţa leproşii şi reda orbilor vederea;
are într-o noapte o viziune în care, pe când se ruga, chilia se umple de o strălucire dumnezeiască şi
un glas rosteşte: „Serghie, te rogi pentru fraţii tăi şi rugăciunea ta este primită”; este înştiinţat că turma
ucenicilor săi se va înmulţi şi nu se va împuţina nici după trecerea sa la cele veşnice; în urma unei
scrisori primite de la Preasfinţitul Filotei, patriarhul Constantinopolului, având încuviinţare de la Alexie
mitropolitul, introduce în mănăstire viaţa de obşte, după cuvântul lui David care laudă împreuna
petrecere a fraţilor; părăseşte apoi mănăstirea în cautarea unui loc pustiu unde să petreacă în linişte
şi singurătate; mulţi ucenici, neputând îndura despărţirea de stareţul lor, părăsesc lavra şi îl urmează
în pustie, unde se întemeiază o mănăstire şi se ridică o biserică închinată Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu; revine însă în lavră, făcând ascultare îndemnului primit de la Mitropolitul Alexie, care la
rugămintea fraţilor îi cere să se întoarcă în mănăstire; fericitul mitropolit Alexie, slăbit de bătrâneţe şi
simţindu-şi sfârşitul aproape, chemându-l la sine îl înştiinţează că doreşte a-l sfinţi episcop, pentru a-i
urma în scaun după petrecerea sa din această viaţă; însă Serghie nu poate fi înduplecat, căci se
considera nevrednic; după moartea lui Alexie, în scaunul de arhimandrit îi urmează un anume Mihail
care, cunoscând că Serghie fusese cea dintâi opţiune a fericitului Alexie, îl clevetea, temându-se să
nu revendice pentru sine Mitropolia; Serghie prooroceşte că, biruit de mândrie, Mihail nu va ajunge la
Constantinopol pentru a primi învestitura ca mitropolit; proorocia se împlineşte, căci pe drumul către
cetatea împărătească pentru a fi hirotonit Mihail se îmbolnăveşte şi moare, în scaunul mitropoliei fiind
întronizat Ciprian; pentru rugăciunile lui Serghie, marele domn Dimitrie iese biruitor din confruntarea
armată avută cu tătarii ce năvăliseră în Rusia, conduşi de Mamae; rugându-se cuviosul înaintea
icoanei Preacuratei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, o lumină strălucitoare i-a inundat chilia, din
lumină ieşind Preacurata împreună cu sfinţii apostoli Petru şi Pavel, confirmându-i că drept răspuns la
rugăciunile sale va veghea asupra mănăstirii şi după petrecerea sa din această viaţă; se povesteşte
că pe când Serghie slujea Sfânta Liturghie, urmaşul său, Simeon, a văzut un foc înconjurând Altarul şi
intrând, la vremea împărtăşirii, în Sfântul Potir; la 78 de ani, cunoscându-şi cu 7 luni înainte trecerea la
cele veşnice, îl numeşte egumen pe ucenicul său Nicon şi, în luna septembrie, Cuv. Serghie trece la
Domnul; după trei ani, sfintele sale moaşte au fost aflate nestricate.
 Sf. Mc. SEVERIAN este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 18 aprilie (vezi Zinon/Zenon).
 Sf. Mc. SOCRATE ostaşul este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 21 aprilie (vezi Teodor - Teodor din Perga
Pamfiliei).
 Sf. Ap. STAHIE este prăznuit împreună cu alţi cinci apostoli în ziua de 31 octombrie (vezi Urban).
 ŞTEFANIDA - formă derivată pentru partea femeiască din prenumele Ştefan, nume apreciat atât în
perioada clasică greacă, dar şi în onomastica creştină, având înţelesul: coroană, coroana cu care
se încununau învingătorii; duhovniceşte, poate fi asociat cu biruinţele repurtate de sufletul omului în
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 311
 confruntarea cu patimile şi cununile de care se învredniceşte pentru tăria şi determinarea cu care se
împotriveşte ispitelor. Sf. Mc. ŞTEFANIDA fecioara este prăznuită în ziua de 11 noiembrie, împreună cu
Sf. Mc. Victor ostaşul şi Vichentie diaconul (vezi Victor).
 Sf. Mc. TALA este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 16 martie (vezi Trofim - Sf. Mc. Trofim şi Tala).
 Sf. Mc. TECLA Vizianca este prăznuită pe 19 august (vezi Timotei -Sf. Mc. Timotei, Agapie şi Tecla).
 Sf. Mc. TECUSA, una dintre cele 7 fecioare prăznuite pe 18 mai, a mucenicit împreună cu ele şi cu Sf.
Mc. Teodot (vezi Teodot -Sf. Mc. Teodot al Ancirei).
 Sf. Mc. TEODUL, unul dintre cei 7 fii ai Sf. Mc. Terentie şi soţiei sale Neonila, este prăznuit împreună cu
întreaga sa familie pe 28 octombrie (vezi Terentie/Terente).
 Cuv. TEODOSIE egumenul mănăstirii Pecersca este prăznuit pe 3 mai; s-a născut în cetatea Vasilev
(Vasilcov) din părinţi binecredincioşi; a fost dat la învăţătura „dumnezeieştilor cărţi”, participând, de
la o vârstă fragedă, la „toată pravila bisericească”; întâlneşte apoi nişte străini din Ierusalim şi pleacă
împreună cu ei, în ascuns, să viziteze Sfintele Locuri; prins de maica sa, este bătut şi întors din drum;
începe să coacă prescuri pentru dumnezeiasca Liturghie, dar, îndemnată de demoni, maica sa tot
căuta să-l oprească; fuge în altă cetate, unde intră în casa unui preot; găsit şi aici de maica sa, este
adus acasă; însă aude apoi cuvântul Domnului, care spune: „Cel ce iubeşte pe tată, sau pe maică,
mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; şi: „Maica Mea şi fraţii Mei, aceştia sunt, care
ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac”; cu această încredinţare pleacă definitiv, întâi la Kiev; auzind
aici de Cuv. Antonie, merge şi i se închină în peştera unde sălăşluia; este dat în grija fericitului Nicon,
preot şi monah iscusit; este tuns în monahism la 23 de ani; găsit de maica sa, o convinge să intre într-o
mănăstire de femei; el, nevoindu-se în mari osteneli, biruie duhurile rele, alungându-le cu rugăciunea
şi cu postul; este hirotonit preot; după Cuv. Antonie, egumen peste cei 12 fraţi din peşteră este pus
Varlaam, împreună cu care Teodosie ridică deasupra peşterii o biserică mică în numele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu; voievodul Izaslav îl unge pe Cuv. Varlaam egumen în mănăstirea Sf. M.
Mc. Dimitrie, iar în locul lui Cuv. Antonie îl binecuvântează egumen pe Teodosie; aflându-se despre
viaţa sa sfinţită, în jurul său se adună în scurtă vreme o obşte de 100 de fraţi, biserica cea mică
devenind neîncăpătoare; solicită şi primeşte de la voievodul Izaslav un loc unde, în puţină vreme,
zideşte chilii şi o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului, obştea fraţilor strămutându-se din
peştera devenită de-acum neîncăpătoare în noua mănăstire, unde cuviosul Teodosie introduce
rânduiala din mănăstirea studiţilor; îşi învăţa ucenicii să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească
după Pavecerniţă, să nu umble din chilie în chilie, ci să se roage în chilia lor, lucrând cu mâinile şi
având mereu pe buze Psalmii lui David; Sofronie, egumenul mănăstirii Sf. Arhanghel Mihail, călătorind
într-o noapte întunecoasă, vede deasupra mănăstirii lui Teodosie o lumină strălucitoare; el muncea
împreună cu fraţii, cărând apă, aducând lemne, tăindu-le, legând şi copiind cărţi, fiindu-le tuturor un
exemplu de dăruire; în Vieţile Sfinţilor sunt relatate şi câteva întâmplări care dau mărturie despre
smerenia cuviosului; îşi învăţa ucenicii să nu facă nimic fără binecuvântare; ospăta vizitatorii doar cu
bucate mănăstireşti, cu pâine şi linte, de a căror dulceaţă uimindu-se voievodul Izaslav, Teodosie îi
spune că toate sunt făcute cu binecuvântare; îşi învăţa ucenicii să nu râvnească câştiguri şi avuţii
vremelnice şi stricăcioase, ci să caute să se îmbogăţească în credinţă şi nădejde, după cuvântul
care spune: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”; sau: „Nebunule, în această
noapte vor să ceară sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi?”; a fost milostiv cu cei
săraci şi neajutoraţi, zidind aproape de mănăstire un aşezământ unde să petreacă săracii, orbii şi cei
neputincioşi; pentru vrednicia sa, Dumnezeu păzea biserica şi mănăstirea de tâlhari, când se adunau
s-o prade; sunt relatate două episoade în care tâlharii sunt împiedicaţi de purtarea de grijă a lui
Hristos să prade mănăstirea sau moşiile mănăstireşti; Teodosie a primit darul vederii înainte; îşi învăţa
ucenicii să nu se îngrijească de ziua de mâine; sunt relatate apoi un număr de minuni împlinite de el
la vreme de lipsă; petrecea postul Sfintelor Paşti într-o peşteră, afară din mănăstire, unde înfrunta
necazurile şi nălucirile aduse asupra sa de duhurile rele, alungându-le cu rugăciunea şi postul; a
luptat împotriva ereziilor şi a înfruntat cu curaj puternicii lumii, când făceau nedreptate; înmulţindu-se
fraţii, Teodosie se ruga cu osârdie ca mănăstirea să fie strămutată într-un loc mai larg; locul viitoarei
mănăstiri îi este descoperit unui credincios care, trecând într-o noapte întunecoasă prin apropierea
bisericii vechi, vede o văpaie ridicându-se din turlă şi, luând forma curcubeului, cobora pe un deal,
unde apoi este zidită biserica cea nouă; începe aşadar zidirea noii mănăstiri şi, după adormirea Cuv.
Teodosie (trecând la cele veşnice în anul 6582 de la facerea lumii -1074 de la Hristos), cunoscându-şi
trecerea la Domnul îl numeşte dinainte egumen pe Cuv. Ştefan, urmând ca acesta să termine zidirea
mănăstirii; la moartea cuviosului a fost văzut deasupra mănăstirii Pecersca un stâlp de foc.
 Sf. Mc. TEOFIL este prăznuit pe 23 iulie (vezi Trofim - Sf. Mc. Trofim şi Teofil).
 TEODOR - prenume întâlnit frecvent în onomastica ortodoxă, îndeosebi greacă; are înţelesul: darul lui
Dumnezeu. Sf. Mc. TEODOR este pomenit în Vieţile Sfinţilor în ziua de 5 septembrie, împreună cu alţi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 312
 numeroşi sfinţi mucenici (vezi Urban). Cuv. TEODOR din Pecersca este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 11
august împreună cu monahul Vasile (vezi Vasile -Cuv. Vasile şi Teodor din Pecersca).
 VACH - prenume rar întâlnit în onomastica ortodoxă, inclusiv în cea monahală; ca sens, unii interpreţi
îl asociază cu Talaleu, din greacă: θαλαοί = larmă; prin omofonie, poate sugera vacarmul, larma cu
care această lume distrage atenţia sufletului îndepărtându-l de lumile spirituale şi de Dumnezeu. Sf.
Mc. VACH ostaşul, împreună cu alţi doi ostaşi, Calimah şi Dionisie, este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 6
mai, dată la care se relatează viaţa Sf. Mc. Varvar (vezi Varvar).
 Cei şapte tineri din Efes prăznuiţi pe 4 august sunt: MAXIMILIAN, IAMVLIH, MARTINIAN, IOAN, DIONISIE,
EXACUSTODIAN şi ANTONIN: era în timpul prigoanei pornite împotriva creştinilor de împăratul Deciu,
când mulţi creştini, temându-se de chinuri, au căzut din credinţă, primind să se închine zeilor; cei tari
în credinţă erau chinuiţi, ucişi, trupurile lor fiind aruncate în gunoi, pe lângă drumuri, sau spânzurate
pe zidurile cetăţilor; în acest context se desfăşura campania împotriva creştinilor din Efes, sub directa
autoritate a împăratului, care vine din Cartagina pentru a organiza un mare praznic unde creştinii din
cetate şi din împrejurimi erau siliţi să se închine şi să aducă jertfă zeilor; ostaşi în armata imperială, cei
şapte tineri petreceau împreună, rugându-se şi postind; mergeau la biserică rugându-se pentru fraţii
creştini, pe când împăratul şi păgânii se îndeletniceau aducând jertfă zeilor; sunt pârâţi şi, avându-l în
frunte pe Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efes, sunt aduşi în faţa împăratului pentru a fi cercetaţi şi
judecaţi; întrebat fiind cărui împărat se închină, Maximilian răspunde cu curaj că împăratul creştinilor
este Unul Dumnezeu şi nu jertfeşte idolilor pentru a nu-şi întina sufletul; împăratul porunceşte să li se ia
însemnele ostăşeşti dar, văzându-i tineri, le îngăduie să reflecteze o vreme, plecându-se poruncii de
a jertfi zeilor; lăsaţi liberi, cei şapte părăsesc cetatea şi se retrag într-o peşteră, unde rămân un timp
îndelungat; Iamvlih cobora în cetate de câte ori era nevoie pentru cele de trebuinţă, îmbrăcându-se
în haine proaste pentru a nu fi remarcat şi recunoscut; astfel aude când împăratul porunceşte să fie
căutaţi pentru a fi siliţi să jertfească zeilor împreună cu notabilităţile oraşului şi căpeteniile ostaşilor;
revine la peşteră şi îşi înştiinţează tovarăşii care, după ce mănâncă, Dumnezeu aduce asupra lor „un
somn de moarte”, sufletele fiindu-le însă păzite de Dumnezeu în toată vremea cât trupurile lor zac în
peşteră nestricate şi neschimbate; părinţii tinerilor, întrebaţi fiind de împărat, spun că s-au ascuns în
peştera din muntele Ohon; prezumaţi a fi încă vii, la porunca împăratului peştera este pecetluită,
intrarea fiind zidită cu pietre mari, pentru ca tinerii să nu poată ieşi; doi postelnici împărăteşti, Teodor
şi Rufin, creştini tăinuiţi, scriu numele şi pătimirea tinerilor pe două tăbliţe din plumb punându-le într-un
sicriaş de aramă şi îl ascund printre pietrele ce astupau gura peşterii, pentru ca peste un timp, când
vor fi găsite să se ştie că au mucenicit pentru Hristos; după venirea marelui Constantin şi creştinarea
neamurilor, în vremea lui Teodosie cel Mare Biserica a fost tulburată de erezia celor care susţineau că
nu există învierea morţillor, erezie care venea în contradicţie cu cuvintele Mântuitorului: „...morţii vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia...”, precum şi cu proorocia lui Daniel, care
spunea „că cei ce dorm în ţărâna pământului, se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară
şi spre înfruntare veşnică”; şi proorocul Iezechiel spune: „Poporul Meu, Eu vă voi deschide mormintele
şi vă voi scoate dintr-ânsele”; la această erezie au aderat şi unii dintre episcopi, printre care şi Teodor,
episcopul Eginei; Adolie, stăpânul muntelui Ohon, unde era peştera astupată în care odihneau tinerii
adormiţi, dorea să zidească acolo un staul pentru vite şi, luând slugile pietre pentru zidire din gura
peşterii, s-a făcut o trecere prin care se putea strecura un om; atunci, la porunca Domnului, cei şapte
tineri învie, fără a avea însă conştiinţa timpului trecut, crezând că încă se mai află în vremea când
stăpânea Deciu; aşa încât, Maximilian le propune tovarăşilor săi să iasă şi să-L mărturisească cu
îndrăzneală pe Hristos; Iamvlih, ieşind din peşteră, ca de obicei, pentru a căuta hrană, află locurile
schimbate, întâlnind pretutindeni semnul Sfintei Cruci; află cu uimire că cetatea, pe care nu o mai
recunoştea, se numea Efes; cumpără pâine cu monede având pe ele chipul vechilor împăraţi, spre
uimirea negustorilor, care credeau că omul găsise vreo comoară ascunsă; vestea ajunge la antipatul
cetăţii, Ştefan; adus înaintea sa şi, întrebat de numele părinţilor şi rudeniilor, nimeni nu-şi mai amintea
de cei pe care îi pomenea; află că Deciu murise de 200 de ani şi îl roagă pe antipat să-l însoţească
la peştera unde-l aşteptau tovarăşii săi; ajungând la gura peşterii, prin voia lui Dumnezeu sicriaşul cu
tăbliţele de plumb pe care erau scrise numele celor şapte tineri sunt descoperite şi toţi înţeleg că se
află în faţa unei minuni prin care Dumnezeu adevereşte posibilitatea învierii morţilor; iar tinerii îi spun
antipatului: „Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu şi ca dovadă pentru învierea
cea de obşte”; apoi, după porunca lui Dumnezeu, sfinţii îşi pleacă capetele şi adorm cu somnul
morţii, cel de veci; la Notă se dezbate o neconcordanţă privind numărul anilor cât cei şapte tineri au
fost adormiţi; în Prolog, Hronograf şi Sinaxarul lunilor se spune că 192 au fost anii până la învierea lor;
Gheorghe Cheprinos, în Sinopsisul istoriilor sale, susţine că au dormit doar 170 de ani, înviind în cel de
al 23-lea an al Domniei lui Teodosie cel Tânăr, în vreme ce Prologul pe octombrie vorbeşte de cel de
al 38-lea an al domniei sale.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Addenda pag. 313

 NUME DE SFINŢI ROMÂNI
Numele sfinţilor şi cuvioşilor români sunt enumerate în succesiunea prezenţei lor în calendarul creştin-
ortodox tipărit în România, în anul 2019, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscopul
Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române.

 Sf. Cuv. ANTIPA de la Calapodeşti – 10 ianuarie.

A fost un mare trăitor duhovnicesc şi călugăr; s-a născut în sec. XIX, în anul 1816, în Moldova, satul
Calapodeşti (azi Judeţul Buzău); a petrecut 2 ani în obştea mănăstirii Căldăruşani (1836-1837); a mers
apoi la Muntele Athos, stabilindu-se în schitul românesc Prodromu; aici a fost tuns în monahism şi s-a
învrednicit de darul lacrimilor şi al rugăciunii neîncetate; în schitul Prodromu a petrecut 15 ani, apoi 4
ani în mănăstirea Esfigmenu, unde este hirotonit diacon, primind numele Antipa; a fost cinstit ca mare
sihastru, lucrător al rugăciunii lui Hristos; a primit darul vindecării şi al înainte vederii; în 1860 se retrage
în Moldova, la mănăstirile din preajma Iaşului; după 3 ani merge să se închine la moaştele cuvioşilor
părinţi de la Pecersca; a ajuns până la mănăstirile din nord, apoi la mănăstirea ortodoxă Valaam,
situată pe o insulă în lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda); în această mănăstire s-a
nevoit vreme de 17 ani, în post, rugăciune neîncetată şi sărăcie; pentru sfinţenia vieţii sale a dobândit
darul facerii de minuni; a avut câţiva ucenici, dintre care cel mai sporit duhovniceşte a fost Pimen
ieromonahul; pe 10 ianuarie 1882 a adormit întru Domnul şi a fost înmormântat în gropniţa mănăstirii
Valaam; ieromonahul Pimen scrie în 1883 „Vrednica de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa”,
tipărită la Petersburg în anul 1883 şi retipărită în anul 1906; Sf. Cuv. Antipa a fost canonizat în Muntele
Athos în anul 1906, la 24 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, iar Biserica Ortodoxă Română l-a
trecut în rândul sfinţilor în anul 1992, cu praznic în ziua de 10 ianuarie; este prăznuit şi de Biserica
Ortodoxă Rusă şi de Sfântul Munte Athos, fiind singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor,
numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului.
 Sf. Mc. ERMIL şi STRATONIC – 13 ianuarie.
Au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de Mijloc; în timpul persecuţiilor dezlănţuite de Licinius (230-325)
Ermil este adus în faţa împăratului şi mărturiseşte că îi slujeşte lui Dumnezeu, nu zeităţilor neînsufleţite
făcute de mâini omeneşti din lemn sau piatră, despre care spune că „mai curând te apucă râsul cât
de neputincioşi sunt, iar nu să te închini lor”; este bătut şi întemniţat; peste trei zile, întrebat dacă se
leapădă de Hristos, refuză cu hotărâre; este chinuit, torturat prin strunjirea trupului cu unghii de fier ce
îi sfârtecă pântecele; Stratonic, temnicerul, mişcat de Duhul Sfânt, îi îngrijeşte rănile; este recunoscut şi
el ca fiind creştin; amândoi primesc moarte mucenicească lângă Singidunum (Belgradul de azi) şi
trec la Domnul pe data de 13 ianuarie 303.
 Sf. Ier. BETRANION, episcopul Tomisului – 25 ianuarie.
A fost originar din Capadocia, ucenic al Sf. Vasile cel Mare; a primit episcopia Tomisului în preajma
anului 360; a apărat cu curaj dreapta credinţă înaintea împăratului Valens, împotriva ereziei ariene,
reamintindu-i hotărârile Sfinţilor Părinţi la Sinodul de la Niceea împotriva învăţăturii lui Arie; s-a retras
apoi cu credincioşii într-o biserică din Tomis; Valens a încercat să-l exileze, dar renunţă de teama unei
răscoale a sciţilor din Dacia Pontică; Betranion a încurajat viaţa ascetică, nevoinţele sihaştrilor din
peşteri şi micile bisericuţe rupestre; potrivit tradiţiei sihaştrilor din Capadocia, în vremea pastoraţiei
sale existau în eparhia Tomisului câteva aşezăminte monahale renumite, unde vieţuiau şi se nevoiau
călugări cărturari, teologi şi tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi; este posibil ca în timpul pastoraţiei sale să fi
fost ridicată bazilica situată pe cripta cu moaştele celor patru martiri de la Niculiţel, ale cărei ruine,
împreună cu „martirionul”, au fost descoperite în anul 1971; trece la Domnul puţin înainte de anul 381.
 Sf. Ier. IOSIV cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei – 26 ianuarie.
Mitropilitul Iosif Naniescu, fiul preotului Anania şi al soţiei sale Teodosia, s-a născut în Basarabia pe 15
iulie 1818; a primit la botez numele Ioan; rămâne orfan de tată de la 10 ani şi este dus de unchiul său,
ierodiaconul Teofilact, la mănăstirea Frumoasa din Basarabia, apoi la mănăstirea Sfântul Spiridon din
Iaşi, unde funcţiona şi o bolniţă; aici deprinde smerenia, ascultarea, slujirea lui Dumnezeu şi a celor în
suferinţă; trece pe la mănăstirea Sf. Samuil din Focşani; a fost călugărit în Buzău, primind de la marele
episcop Chesarie numele Iosif; a fost hirotonit episcop-vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti, având titlul:
Iosif al Milelor; în 1873 este ales episcop al Argeşului, iar peste alţi doi ani mitropolit al Moldovei, în
această calitate finalizând zidirea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, ctitorită de marele Veniamin în
anul 1886; a păstorit cu vrednicie vreme de 27 de ani mutându-se în pace în celestele locaşuri pe 26
ianuarie 1902; a fost numit de popor, pentru întreaga sa lucrare, Iosif cel Sfânt şi Milostiv; Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe române, în şedinţa din 5-6 octombrie 2017, l-a trecut în rândul sfinţilor.
 Sf. Cuv. IOAN CASIAN şi GHERMAN din Dobrogea – 28 februarie.
S-au născut din părinţi creştini, străromâni, în zona Casimcea din nordul Dobrogei - Sciţia Mică - în jurul
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 314
 anului 360; au primit o educaţie creştină aleasă şi au rămas legaţi sufleteşte toată viaţa; au cunoscut
filosofia greacă şi tainele dumnezeieştii credinţe; au intrat în monahism într-o mănăstire din Dobrogea
şi apoi, dorind să cunoască înalta viaţă a pustnicilor şi primind binecuvântare de la stareţ, merg la o
mănăstire din Betleem, în Palestina; de aici, în anul 385, pleacă în Egipt, patria sihaştrilor; intră pentru
început într-o mănăstire din pustia Schitului, unde deprind aspra viaţă a nevoinţelor şi postului; străbat
apoi pustietăţile Egiptului, vizitând părinţii pustiei în Tebaida, Nitria şi în alte locuri; în preajma anului
400 merg la Constantinopol, unde iau contact cu învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur, care pe Gherman
îl sfinţeşte preot, iar pe Casian diacon şi totodată păzitor al sfintelor vase şi bunuri bisericeşti; în anul
403 Gherman participă la Sinodul de la Stejar, ca apărător al Sf. Ioan Gură de Aur; tot în apărarea Sf.
Ioan Gură de Aur, surghiunit pentru a două oară în anul 404, duce la Roma în anul 405, împreună cu
Ioan Casian, o scrisoare a clerului şi poporului; în anul 407 Sf. Ioan Gură de Aur avea să treacă la cele
veşnice în surghiun, la Comane; Ioan Casian scrie „Convorbiri cu Părinţii din Pustie”, unde îl numeşte
pe tovarăşul său „Sfântul Părinte Gherman”; acesta trece la Domnul undeva între anii 405-415; în anul
415 Ioan Casian este hirotonit preot; se stabileşte la Marsilia, întemeind acolo două mănăstiri, una
fiind pentru călugări şi alta pentru călugăriţe; a mai scris două cărţi: „Aşezămintele vieţii de obşte a
călugărilor” şi „Convorbiri cu părinţii pustiei”; la solicitarea Sf. Leon cel Mare scrie despre cele două firi
ale Mântuitorului, unite într-un ipostas şi despre cinstirea Maicii Domnului, combătându-l pe Nestorie şi
pregătind astfel Apusul pentru cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431; trece la cele
veşnice în anul 435.
 Sf. Mc. EFREM, episcopul Tomisului – 7 martie.
Al doilea episcop cunoscut al eparhiei Tomisului este Sf. Mc. Efrem; este atestat în sinaxarele greceşti
şi latine; s-a născut în sudul Dunării, din părinţi creştini; merge să se închine la Sfintele Locuri şi este uns
preot al uneia dintre biserici; la acea vreme, în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină,
siriană şi tracă (besă); a fost ucenic al Patriarhului Hermon al Ierusalimului (300-314); a propovăduit
cuvântul lui Hristos popoarelor de la gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Marea Neagră); Patriarhul
Hermon îl trimite la începutul sec. IV să le fie păstor credincioşilor daco-romani din Episcopia Tomisului;
a convertit mulţi daci, romani, goţi şi sciţi, dintre care mulţi au fost martirizaţi pentru credinţa în Hristos
(traci, greci şi capadocieni); sfintele lor moaşte erau răscumpărate de episcopul Efrem şi îngropate în
locuri tăinuite; a înălţat biserici de lemn sau de piatră, în care Sfânta Liturghie se săvârşea noaptea; în
marea persecuţie a împăratului Diocleţian este prins şi chinuit în Herson (Chersones-Crimeea); în anul
304 primeşte moarte mucenicească prin tăierea capului; în Synaxarium Constantinopolitanae la data
de 7 martie se menţionează: „în timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a
trimis episcopi, în Scytia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile”; sunt exegeţi care susţin că Sf. Efrem ar fi
fost episcop în Sciţia Mare, însă în viaţa Sf. Episctet şi Action episcopul Efrem este menţionat în Sciţia
Mică, la Tomis.
 Sf. Mc. MONTANUS preotul şi soţia sa MAXIMA – 26 martie.
În sec. IV, în timpul persecuţiei împotriva creştinilor, preotul Montanus se afla la Singidunum (astăzi
Belgrad); prins şi adus la judecată, refuză să se lepede de jurămintele sale pentru a sluji zeilor şi este
schingiuit cu cruzime; la porunca ighemonului este adusă şi soţia sa, Maxima, gândind că îl va putea
îndupleca să se supună voinţei imperiale jertfind zeilor; însă, spre surprinderea chinuitorului, Maxima
cere să pătimească pentru Hristos împreună cu soţul ei; amândurora le este legată câte o piatră de
grumaz şi sunt înecaţi în apele râului Sava; aduse la mal de apă, trupurile lor sunt îngropate cu cinste
de credincioşi.
 Sfinţii 26 de Mucenici din Goţia – 26 martie.
Pe la mijlocul veacului al III-lea, pe pământul României de azi, locuit în acea vreme de daco-romani,
se stabilesc treptat triburile goţilor, cei dintâi migratori ajunşi pe aceste meleaguri; după sec. IV, goţii
au migrat spre vestul Europei; în sec. IV, cei rămaşi pe teritoriul României aveau propriul lor episcop:
Ulfila; acesta a propovăduit cuvântul Domnului la nordul Dunării, în limbile latină, greacă şi gotică;
fiind un om învăţat, traduce aproape întrega Biblie în gotică, după ce crează un alfabet; activitatea
îi este tulburată de prigoana dezlăntuită împotriva goţilor, creştinaţi de conducătorul lor Aorich în 348;
Ulfila se refugiază în sudul Dunării, în Moesia inferioară, probabil în Durostorum, continuându-şi aici
misiunea până la moartea sa, prin anii 381-383; regele got Athanaric declanşează o altă persecuţie
în nordul Dunării, prin anii 370-372, după ce nu cu mult mai devreme fusese învins în luptă de Valens,
împărat în Constantinopol; persecuţia s-a declanşat întemeindu-se pe bănuiala că goţii creştinaţi ar fi
fost în legătură cu Valens; în această prigoană au pătimit mai mulţi goţi creştinati, numele unora fiind
cunoscute dintr-un fragment de calendar got pentru zilele de 23 octombrie-30 noiembrie şi din multe
acte martirice; se presupune că au fost 26 de martiri care au primit cununa muceniciei din porunca
unui conducător al goţilor cu numele Tungurih; se spune că au fost arşi într-o biserică situată undeva
spre vărsarea în Dunăre a râului Argeş; o creştină cu numele Gaatha, soţia unui alt conducător got,
împreună cu fiica ei Dulcilla şi cu ajutorul unui alt creştin, Vellas, au strâns rămăşiţele lor pământeşti şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 315
 le-au dus în Cizic, aproape de Constantinopol, unde exista o comunitate de goţi creştinaţi; Dulcilla
rămâne în Cizic, însă mama ei Gaatha împreună cu Vellas revin printre goţi şi sunt ucişi cu pietre.
 Sf. Mc. IRINEU, episcop de Sirmium – 6 aprilie.
A păstorit la Sirmium (azi Mitroviţa), reşedinţa provinciei romane Panonia Inferior; în urma unor edicte
imperiale potrivnice credinţei creştine se declanşează în provinciile dunărene ale Iliricului, unde trăiau
numeroşi creştini, cea mai grea persecuţie din împeriul Roman de până atunci; tânărul episcop
Irineu, având familie şi copii mici, este arestat; nu se supune poruncii guvernatorului Probus de a jertfi
zeilor; nu se leapădă de credinţa în Hristos şi este supus la cazne; soţia, rudele şi copiii îl rugau să se
supună poruncii guvernatorului, însă cuviosul nu se lasă clintit, amintindu-le cuvintele Domnului: „Iar
cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care
este în ceruri” (Matei 10;33); este întemniţat şi pus sub pază; după o vreme, adus iar la cercetare şi
întrebat fiind dacă are soţie, părinţi şi copii, spune că nu are, reamintind cuvintele Mântuitorului, Care
le spunea ucenicilor: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic
de Mine; cel ce iubeşte pe fiu, ori pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei
10; 37); atunci guvernatorul Probus porunceşte să-i fie tăiat capul; primeşte deci moarte martirică prin
tăiere cu sabia, trupul fiindu-i aruncat în apele râului Sava.
 Sf. Ier. CALINIC de la Cernica, episcopul Râmnicului – 11 aprilie.
S-a născut pe 7 octombrie 1787, în Bucureşti, în apropiere de biserica Sf. Visarion, din părinţi evlavioşi,
Antonie şi Floarea, la botez primind numele Constantin; fratele său a fost preot şi călugăr sub numele
Acachie; fericita Floarea, mama sa, după ce şi-a crescut creştineşte copiii, s-a retras la mănăstirea
Pasărea primind îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia; tânărul Constantin a primit o
educaţie religioasă şi învaţă carte în Bucureşti, intrând în 1807 în mănăstirea Cernica, sub ascultarea
arhimandritului Timotei; la 12 noiembrie 1808 este tuns în schima monahală primind numele Calinic; în
curând, pe 3 decembrie, este hirotonisit diacon; a iubit rugăciunea cinstea şi milostenia, împlinindu-şi
canonul şi pravila cu osârdie; după plecarea părintelui său duhovnicesc, ieroschimonahul Pavel, la
Sfântul Munte, şi-a pus rânduială ca toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte, ci doar pâine şi
apă, doar după apusul soarelui, mergând la trapeză împreună cu fraţii numai sâmbăta şi duminica;
a dobândit darul lacrimilor; în 1813, când ciuma răpune mulţi călugări, primeşte taina preoţiei doar
după îndelungă şovăială, considerându-se nevrednic; a fost iubit de toţi fraţii, ca un adevărat părinte
duhovnicesc; a fost hirotesit duhovnic al mănăstirii Cernica pe 20 septembrie 1815 de mitropolitul Ţării
Româneşti, Nectarie, şi rânduit mare eclesiarh; a fost un duhovnic iscusit; la el se spovedeau nu doar
monahi, ci şi mulţi mireni şi însuşi mitropolitul; a primit încă din tinereţe darul rugăciunii neîncetate, a lui
Iisus; în 1817, împreună cu Ignatie duhovnicul şi un alt călugăr, se sfătuiesc să postească desăvârşit
tot Postul Mare; luând binecuvântare de la stareţul mănăstirii, Dorotei, Calinic reuşeşte să ţină post
desăvârşit până în Joia Mare, când mănâncă o jumătate de prescură; dorind să împlinească totuşi
cele 40 de zile de post, se îmbolnăveşte, nemaiştiind nimic de sine, până în Duminica Tomei; rămâne
până la moarte cu o permanentă durere de cap; nu dormea în pat, ci aţipea doar câteva ore pe
un scaun; în 1817 călătoreşte la Muntele Athos; pe 14 decembrie 1818, la vârsta de 50 de ani, este
ales stareţ al mănăstirii Cernica; pe 9 aprilie 1819 este hirotonit arhimandrit, păstorind vreme de 32 de
ani obştea mănăstirii Cernica; a socotit ascultarea ca fiind cea mai importantă dintre virtuţi şi temelia
vieţii călugăreşti; nu îngăduia cleveteala şi îşi sfătuia ucenicii să practice rugăciunea lui Iisus; ca stareţ
spunea adesea că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea
mântuirii”; mai spunea că „Stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. El
este calea spre desăvârşirea tuturor sufletelor credincioase din jurul său”; în timpul răscoalei din 1821,
mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit de urgia turcilor în insula Sf. Gheorghe şi, prin rugăciunile
sale, sunt scăpaţi de mânia turcilor; tot în 1821, un paşă din comuna Pantelimon răpeşte o monahie
din mănăstirea Pasărea; este salvată de Calinic prin petiţia trimisă la stăpânire; mânios, turcul plănuia
să prade mănăstirea şi să-l ucidă pe stareţ; priveghind însă toată noaptea şi rugându-se, Dumnezeu
rânduieste ca o slugă a turcului, încercând să-l omoare, glonţul să fie oprit de punga cu galbeni pe
care paşa o purta asupra sa; cutremurat de minunea împlinită, paşa trimite acei galbeni mănăstirii,
Calinic folosindu-i pentru a săpa o fântână, cunoscută până azi ca Fântâna Turcului; apoi, cu banii
donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias, termină de pictat biserica Sf. Ier. Nicolae, care printr-o
vedenie îi porunceşte să zidească „în ostrovul cel mic” o altă biserică închinată Sf. Mc. Gheorghe;
începe zidirea acesteia în 1832, dar în 1838 este năruită de cutremur, fiind rezidită după 4 ani; în 1846
zideşte biserica mănăstirii Pasărea, precum şi alte câteva biserici parohiale; a fost un vrednic iconom
al mănăstirilor Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla şi Poiana Mărului, aflate sub povăţuirea sa; a
înfiinţat în satul Bueşti-Ilfov un metoc al mănăstirii Snagov, zidind case pentru oameni şi adăposturi
pentru vite; s-a îngrijit de cultivarea pământurilor mănăstireşti, plantând vii şi păduri; considerându-se
nevrednic, n-a primit să fie mitropolit al Ţării Româneşt; otrăvit de un zavistnic, pe când zăcea aude
„un glas de taină” rostind: „Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 316
 episcop la Râmnicu-Vâlcea”; la plecarea sa din mănăstirea Cernica, obştea număra peste 350 de
suflete; se spune că, în vreme de lipsă, rugându-se Calinic, la arhondaricul mănăstirii a sosit un car cu
boi încărcat cu făină; milostenia făcută se întorcea la mănăstire însutit prin daniile unor binevoitori;
supunându-se voinţei obşteştii Adunări şi voinţei domnitorului Barbu Ştirbei, la 14 septembrie 1850 este
ales episcop de Râmnicu-Vâlcea; s-a mutat la cereştile locaşuri pe 11 aprilie 1868; este canonizat pe
data de 20 octombrie 1955 de către Patriarhul Justinian, cu zi de prăznuire pe 11 aprilie.
 Sf. Mc. SAVA de la Buzău – 12 aprilie.
S-a născut în preajma anului 334, în zona subcarpaţilor de curbură, aproape de râul Mousaios (Buzăul
de azi); este cunoscut şi ca Sava Gotul, căci după retragerea stăpânirii romane din Dacia, retragere
dispusă de împăratul roman Aurelian, goţii ocupă o parte a Daciei de dincoace de Carpaţi (o parte
a Moldovei şi estul Munteniei); viaţa şi martiriul acestui sfânt sunt relatate de Sf. Ier. Vasile cel Mare în
„Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica lui Dumnezeu ce se găseşte în Capadocia
şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”; Sf. Sava s-a născut din părinţi evlavioşi; se
pare că a fost dascăl sau cantor în eparhia păstorită de episcopul got Ulfila; era un om blând, smerit,
gata mereu spre ascultare; a fost un apropiat al îndrumătorului său duhovnicesc, preotul Sansala, dar
şi al preotului Gutticas, dintr-o cetate apropiată; prin post şi rugăciune a sporit în evlavie, iubire de
adevăr şi credinţă ortodoxă; a pătimit în timpul persecuţiei declanşate de regele got Athanaric
împotriva creştinilor; episcopul Ulfila a reuşit să se refugieze în sudul Dunării, dar preotul Sansala şi Sava
au fost prinşi şi chinuiţi; preotul Sansala este în cele din urmă eliberat, însă Sf. Sava este martirizat de
oamenii lui Atharid, fiul dregătorului got Rotheseu; este târât prin cioturile ascuţile ale unei păduri
incendiate şi biciuit; văzând însă că pe trupul sfântului nu sunt semne de vătămare, este răstignit pe
două osii şi lăsat să se chinuie peste noapte; o femeie îl dezleagă, însă Sava nu profită pentru a fugi;
Atharid porunceşte să fie legat de o grindă şi, căutând să-l ademenească să mânânce aducându-i
mâncăruri jertfite zeilor, sfântul răspunde că nu se atinge de mâncăruri spurcate, mărturisindu-L pe
Hristos; rămâne neatins când un slujitor îl împunge în piept cu un fier ascuţit; Atharid porunceşte să fie
aruncat în râul Mousaios (Buzău); slujitorii, înfricoşaţi de minunile la care au fost martori, ar fi dorit să-i
înlesnească fuga, dar sfântul le spune: „Împliniţi porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu. Iată, în
faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii); care aşteaptă să ia sufletul meu şi să-l
ducă în locaşul slavei lui Dumnezeu”; slujitorii îi leagă de gât un lemn greu şi îl aruncă în apă; s-a
săvârşit din această viaţă la 38 de ani; trupul, lăsat neîngropat, este aflat de creştini nevătămat, fiind
îngropat într-un loc tăinuit, de unde sfintele sale moaşte sunt luate apoi de preotul Sansala şi trimise în
sudul Dunării preotului Ascholius; moaştele sale sunt ridicate de Iulius Soarnus, guvernatorul provinciei
Sciţia, şi aduse în Cezareea Capadociei la solicitarea Sf. Vasile cel Mare; moaştele sfântului au fost
însoţite de o scrisoare a episcopului Bretanion al Tomisului; într-o epistolă de răspuns, Sf. Vasile cel
Mare scrie, adresându-i-se cu termenul: theosevis (pios, în limba greacă), termen rezervat îndeosebi
episcopilor: „Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu moaştele unui martir care a înflorit de
curând pe un pământ barbar (Goţia) care este învecinat cu al vostru (Dobrogea)”.
 Sf. Ier. PAHOMIE de la Gledin, episcopul Romanului – 14 aprilie.
S-a născut în 1670 în satul Gledin, primind la botez numele Petru; intră în obştea mănăstirii Neamţ;
este călugărit la vârsta de 25 de ani; la vârsta de 30 de ani, după trecerea egumenului Ioan la cele
veşnice, este ales stareţ al mănăstirii Neamţ; rămâne în această vrednicie până în 1704; pleacă la
Kiev şi îl cunoaşte, în mănăstirea Pecersca, pe Sf. Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic; în 1706
revine la mănăstirea Neamţ, sălăşluindu-se apoi într-o pădure de lângă muntele Chiriacul; sihastrul
Pahomie este ales apoi episcop al Romanului; îl unge domn pe Nicolae Mavrocordat la 8 noiembrie
1711 în Biserica Sf. Nicolae; la 1 martie 1714 se retrage din scaunul arhieresc şi, revenind la Neamţ, se
retrage în muntele Chiriacul; pleacă la Kiev şi, înainte de trecerea sa la Domnul, a îmbrăcat marea
schimă primind numele Pimen; trece la cele veşnice pe 14 aprilie 1724, în mănăstirea Pecersca, iar
moaştele sale sunt păstrate şi azi în Paraclisul Sf. Ştefan din lavra Pecersca.
 Sf. Ier. TEOTIM, episcopul Tomisului – 20 aprilie.
A trăit la sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V; Sozomen spune că era de neam scit; a primit darul
săvârşirii de minuni; urcă pe scaunul episcopiei Tomisului în preajma anilor 380-395, iar după trecerea
predecesorului său Gherman la cele veşnice, în 403, ia parte la Sinodul local din Constantinopol,
unde condamnă erezia lui Anton din Efes.
 Sf. Ier. ILIE IOREST, SIMION ŞTEFAN şi SAVA BRANCOVICI, mitropoliţii Transilvaniei – 24 aprilie.
Primul, Sf. Ier. IOREST, s-a născut în Transilvania din părinţi ortodocşi, la botezul său primind numele ILIE;
a învăţat carte în mănăstirea Putna, unde a deprins caligrafia şi meşteşugul pictării icoanelor; apoi,
cu sprijinul domnitorului Vasile Lupu şi al mitropolitului Varlaam al Moldovei, este ales la Alba Iulia
mitropolit al Translivaniei; s-a confruntat cu calvinii, care îi cereau să folosească în slujbele bisericeşti
Catehismul calvinesc şi alte scrieri străine de ortodoxie; a reuşit să finalizeze şi a tipărit „Evanghelia cu

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 317

 învăţătură”, scriere începută de predecesorul său Ghenadie; aducându-i-se învinuiri mincinoase, este
întemniţat la Alba Iulia după doar 3 ani de păstorire (1640-1643); este bătut în curtea Mitropoliei din
Alba Iulia „... pentru credinţa creştină răsăriteană”; după 9 luni de chinuri este eliberat pentru suma
de 1000 de taleri, pe care neavându-i, „s-au dat chezăşie pentru el 24 de credincioşi”; îşi răscumpără
libertatea cu ajutorul primit de la Domnitorul Vasile Lupu; revine în ţară şi după puţină vreme trece la
Domnul. Sf. SIMION ŞTEFAN (Simion este numele de botez, iar Ştefan este numele primit ca monah) a
fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia; îi urmează în scaun lui Ilie Iorest, în anul 1653, în vremuri
grele pentru biserica din Transilvania; a pătimit din pricina mitropolitului Gheorghe Rakoţi şi a mai
marelui calvinilor, superintendentului Gheleji; acesta îi ia dreptul de a-şi mai cerceta fiii duhovniceşti,
punând stăpânire pe Biserica românească; este somat să se lepede de învăţătura Sfinţilor Părinţi, să
nu mai mărturisească adevărul privind prefacerea Darurilor în Trupul şi în Sângele Mântuitorului la
dumnezeiasca Liturghie şi să-i înveţe pe cei tineri Catehismul calvinesc; îi este cerut în mod imperativ
să scoată icoanele din biserici, însă nu se lasă intimidat; tipăreşte pentru prima dată în limba română
Noul Testament la Alba Iulia, în anul 1648; scrie Predoslovii la Noul Testament; îşi dă cu pace sufletul în
mâinile Domnului în anul 1656. Sf. Ier. SAVA BRANCOVICI s-a născut din părinţi binecredincioşi la Ineu,
la începutul sec. XVII şi a fost botezat Simeon; tatăl său a fost căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, iar
Gheorghe, fratele lui mai mare, a deţinut o înaltă dregătorie în Transilvania; a trăit pentru o vreme la
mănăstirea Comana din Ţara Românească; mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti l-a hirotonit preot şi
protopop al Ineului la Târgovişte; murindu-i soţia, se călugăreşte; după trecerea la cele veşnice a Sf.
Simion Ştefan, soborul preoţilor şi mirenilor îl alege pe Sava mitropolit de Alba Iulia; hirotonisit mitropolit
şi înscăunat în ziua Înălţării Domnului, păstoreşte Biserica vreme de 24 de ani; în urma unor învinuiri
nedrepte este scos din scaun în 1680; bătrân şi bolnav, este întemniţat în Alba Iulia, în fiecare vineri
fiind bătut; s-a mutat la cele veşnice în anul 1683, după o viaţă de luptă pentru credinţa ortodoxă.
 Sf. Ier. IOSIF Mărturisitorul, din Maramureş – 24 aprilie.
Încă din primele veacuri, în vechea vatră românească din Maramureş a existat viaţă şi organizare
bisericească; pe la mijlocul veacului al XIV-lea fraţii Drag şi Dragoş (întâiul „descălecător” în Ţara
Moldovei) au ctitorit în satul Peri (situat azi în Ucraina subcarpatică) o mănăstire închinată Sf. Arh.
Mihail, declarată în 1391 „stavropighie” a Patriarhiei, căreia îi era astfel direct subordonată; aici şi-au
stabilit apoi reşedinţa unii episcopi ortodocşi din Maramureş; tot aici s-au aşezat şi credincioşii ruteni,
avându-şi propriul lor episcop în Muncaci (azi Mukacevo în Ucraina); în 1646 o parte din credincioşii şi
preoţii ruteni din eparhia Muncaci au primit unirea cu Roma, după modelul „unirii” de la Brest din
1569, când o partre dintre ucraineni s-au unit cu Roma; în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, s-a
încercat ademenirea preoţilor ortodocşi români din Maramureş şi Sătmar către unirea cu Roma;
pentru a se opune prozelitismului episcopilor din Muncaci, românii din Maramureş aleg un episcop
din partea locului, protopopul văduv Iosif Stoica, călugărit într-una dintre mănăstirile maramureşene,
cel mai probabil la Hust, sau la Uglea, sau altundeva; într-un antimis cu text slavon, sfinţit în 1692, Sf.
Ierarh Iosif se intitula: „din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stavropighiei
constantinopolitane, locţiitor al mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia) din Ardeal”; istoria consemnează
câteva „soboare” de preoţi şi mireni întrunite pentru bunul mers al eparhiei Maramureşului; episcopul
Iosif a ştiut să-şi apere păstoriţii de încercările de a fi atraşi la „unirea” cu Biserica Romei de episcopii
ruteni de la Muncaci şi autorităţile maghiare; clerul şi credincioşii din Maramureş nu au participat la
actul unirii săvârşit de mitropolitul Atanasie Anghel în anul 1701; istoricul maghiar Nicolae Bethlen, fost
cancelar al Transilvaniei, pomeneşte de o epistolă a episcopului Iosif Stoica împotriva unirii cu Roma,
întemeiată pe Sfânta Scriptură, dar şi pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, uimit că un român era capabil să
redacteze un text atât de bine documentat şi alcătuit; după 15 ani de păstorire i se aduc, potrivit de
acum cunoscutului scenariu, acuzaţii mincinoase; în anul 1705, vicecomitele Maramureşului, Francisc
Darvay, încearcă să-l silească să semneze un document în 20 de puncte, care punea în pericol nu
doar credinţa ortodoxă, ci şi fiinţa natiunii române; refuză, este arestat şi întemniţat în cetatea Hust; se
spune că episcopul unit din Muncoci, grecul Iosif Camilis, nu ar fi fost străin de această ticăloşie, căci
urmărea să numească la Sighet un vicar unit, Gheorghe Ghenadie Bizanezi; preoţii şi credincioşii se
opun însă, cerând eliberarea ierarhului; cât a fost întemniţat, a fost ales un alt episcop, Iov Tirca, şi
acesta având parte de o păstorire agitată, căci reuşeşte să se sustragă condamnării sale la moarte
doar refugiindu-se în Moldova; după eliberarea din închisoare, Iosif îşi împlineşte îndatoririle vlădiceşti
în taină, fără a reuşi să fie reinstalat în scaunul episcopal; trece la cele veşnice în anul 1711; pentru
întreaga sa activitate, ca apărător al drepturilor românilor maramureşeni şi credinţei ortodoxe, la 20
iunie 1992 este trecut în rândul sfinţilor ca „mărturisitor”; în hotărârea sinodalei s-a stabilit ca zi de
prăznuire 24 aprilie, împreună cu mitropoliţii Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici.
 Sf. Mc. PASICRAT şi VALENTIN din Durostorum – 24 aprilie.
Ostaşii Valentin şi Pasicrat erau de fel din Rodostol, o cetate din Misia, sub conducerea guvernatorului
Avsolan; mărturisindu-şi credinţa creştină, sunt prinşi, duşi la judecată şi siliţi să tămâieze idolii; în faţa
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 318
 statuii zeului Apolon Sf. Pasicrat scuipă, rostind: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu”; este pus în
lanţuri şi întemniţat împreună cu Valentin; creştinul Papina, fratele lui Pasicrat, temându-se de chinuri
şi jertfind idolilor este renegat de fratele său; Valentin şi Pasicrat sunt aduşi din nou la judecată; rămân
neclintiţi în mărturisirea lui Hristos şi guvernatorul pronunţă sentinţă de moarte asupra lor; au mucenicit
de tineri pentru Hristos, Pasicrat la 22 de ani, Valentin la 30, şi au fost îngropaţi de mama lui Pasicrat.
 Sf. Cuv. VASILE de la Poiana Mărului – 25 aprilie.
A fost trecut în rândul sfinţilor în anul 2003; s-a născut în Rusia, pe la anul 1700, dar a trăit în exil prin
părţile noastre; s-a aşezat la mănăstirea Dălhăuţi, unde a fost stareţ vreme de 20 de ani; între anii
1730-1733 a reînnoit schitul Poiana Mărului, unde s-a retras împreună cu 12 ucenici; de aici a păstorit
duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului; a deprins apoi duhul isihast în mediile athonite, şi l-a
introdus în schiturile pe care le cerceta fie personal, fie prin scrisori; a trecut la cele veşnice în ziua de
25 aprilie 1767; i-a urmat ucenicul său Paisie Velicikovski, călugărit în Athos în anul 1750; este socotit
un mare înnoitor al ortodoxiei româneşti şi ruseşti, în duh filocalic şi isihast.
 Sf. Mc. CHIRIL, CHINDEU şi TASIE din Axiopolis (Cernavodă) – 26 aprilie.
Sunt cei trei martiri din populaţia autohtonă daco-romană din Scythia Minor; au pătimit în anul 306, în
cursul persecuţiei pornite împotriva creştinilor de împăraţii Diocleţian şi Maximian, în cetatea Axiopolis,
lângă Cernavodă, unde mai târziu a fost ridicată o basilică ale cărei ruine se văd şi azi; sunt pomeniţi
împreună într-o inscripţie descoperită în anul 1947; nu se ştie însă dacă Sf. Chiril, care era cinstit în
Axiopolis, unde avea cinci zile de prăznuire, era de-al locului, sau doar a pătimit aici; aceleaşi sumare
informaţii sunt şi în privinţa lui Chindeu, probabil un sfânt local daco-roman; despre Tasie, unii istorici
consideră că era una şi aceeaşi persoană cu ostaşul Dasius, despre care se ştie că a fost martirizat în
Durostorum în ziua de 30 noiembrie; se presupune că ar fi suferit martiriul în Axiopolis, moaştele sale
fiind doar ulterior aşezate în Durostorum; de aici au fost mutate în anul 579 în biserica Sf. Cyriacus din
Ancona, unde se află şi azi; despre Dasius se cunoaşte că era soldat în armata romană staţionată la
Durostorum; era în vremea când „saturnaliile”, în cinstea zeului Cronos, se sărbătoreau cu mare fast;
Dasius este tras la sorţi pentru a participa la sărbătorirea zeului; fiind însă creştin, se opune şi este
omorât; pe sarcofag poate fi citită o inscripţie în greacă: „aici zace Sfântul Martir Dasius adus din
Durostorum”.
 Sf. Mc. MAXIM, CVINTILIAN şi DADAS din Ozovia – 28 aprilie.
În vremea păgânilor împăraţi Diocleţian şi Maximian, guvernatori fiind Tarcvinie şi Gavinie, s-a pornit
prigoana împotriva creştinilor; nesupunându-se poruncii de a jertfi zeilor şi mărturisindu-l cu curaj pe
Unul Dumnezeu Care este în ceruri, cei trei sunt pârâţi lui Tarcvinie; prinşi în satul lor, Ozovia, sunt aduşi
în cetatea Durostorum din Dobrogea pentru a fi judecaţi de cei doi guvernatori; ajungând în cetate
sunt întemniţaţi şi îşi petrec noaptea în rugăciune, cerând lui Dumnezeu să fie întăriţi pentru a-şi putea
birui potrivnicii; rugându-se, li se arată Îngerul Domnului, zicându-le: „Nu vă temeţi, căci Dumnezeu,
Căruia v-aţi încredinţat, vă va primi şi nu este departe de voi, ajutându-vă”; se ştie că întrebările puse
la judecată şi răspunsurile date de sfinţi au fost scrise de notarul Magnilian; astfel, aduşi la judecată şi
mărturisindu-şi credinţa creştină, sunt mai întâi bătuţi, apoi sunt sfătuiţi să se supună poruncii şi să
jertfească zeilor; însă sfinţii refuză, spunând: „Noi nu primim sfatul acesta, ci, precum v-am spus mai
înainte, aşa zicem şi acum: că nici unuia nu ne vom închina decât numai Domnului nostru Iisus Hristos,
Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”; guvernatorii rostesc deci asupra lor sentinţă de moarte
şi, luând astfel cununile muceniciei cei trei sfinţi primesc moarte martirică prin tăierea capului în locul
numit Ozovia, în ziua de 28 aprilie.
 Sf. Ier. ATANASIE al III-lea (Patelarie), patriarhul Constantinopolului – 2 mai.
S-a născut în anul 1580 în oraşul Rethimono din insula Creta, primind la botez numele Alexios, iar apoi,
ca monah, este botezat Atanasie; după ce studiază în şcolile din insulă, intră în viaţa călugărească,
întâi în Mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai, iar apoi în Mănăstirea Sf. Atanasie din Tesalonic;
merge la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Esfigmenu (Xeropotam); pleacă în pelerinaj la
Sfintele Locuri şi la vechea mănăstire din Sinai; revine în Athos şi se pustniceşte într-un loc retras, nu
departe de Karelia; potrivit unor înscrisuri greceşti, în anul 1626 se afla în Ţara Românească; chemat
de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris la Constantinopol, este ales Mitropolit al Tesalonicului în anul
1631; trei ani mai târziu, ocupă pentru o scurtă vreme scaunul patriarhal al Constantinopolului; ca
Mitropolit al Tesalonicului se confruntă cu presiunile stăpânirii turceşti, care pretindea mereu alte şi
alte taxe; nu acceptă şi părăseşte eparhia luând calea pribegiei; merge la Roma, unde este profund
dezamăgit, condiţionându-i-se sprijinul cerut de acceptarea mărturisirii catolice de credinţă; găseşte
însă ocrotire în Ţara Moldovei unde, cu acordul domnitorului Vasile Lupu precum şi al Mitropolitului
Varlaam al Moldovei, patriarhul ecumenic Atanasie este găzduit în mănăstirea Sf. Nicolae din Galaţi;
slujeşte aici doi ani, în 1642 şi 1643, având în grijă păstorirea credincioşilor din Brăila, unde se găsea
sediul Mitropoliei Proilaviei, oraşul fiind în acea vreme sub stăpânire otomană; a primit dreptul de a
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 319
 hirotoni preoţi şi diaconi; la venerabila vârstă de 74 de ani, nevoile mănăstirii Sf. Nicolae din Galaţi,
pe care o numea „mănăstirea mea”, îl îndeamnă să caute sprijin în Rusia; la întoarcere, obosit de
greutăţile drumului, pe când se afla la mănăstirea Schimbarea la Faţă din Lubensk, în Rusia Mică
(Ucraina de azi), îşi dă sufletul în mâinile Domnului în ziua de 5 aprilie 1654; este înmormântat sub
soleea bisericii de acolo, în faţa Sfântului Altar, aşezat pe jilţ, cu toate însemnele ierarhice; în lumea
slavă este cunoscut sub numele Atanasie sidească, adică „Sfântul care şade (stă pe tron)”; după 8
ani de la înhumare trupul i-a fost aflat nestricat; pe 1 februarie 1662, cu binecuvântarea mitropolitului
Kievului, sfintele moaşte au fost mutate cu evlavie în partea dreaptă a bisericii; pomenirea sa se face
în fiecare an pe 2 mai; astăzi, sfintele sale moaşte, la care se împlinesc multe minuni, sunt păstrate în
Catedrala Buna Vestire din Harcov, într-o raclă aşezată lângă altar, pe partea dreaptă.
 Sf. Cuv. IRODION de la Lainici – 3 mai.
S-a născut în Bucureşti, în anul 1821, primind la botez numele Ioan; la 20 de ani intră în Mănăstirea
Cernica; deprinde sub călăuzirea stareţului Calinic viaţa isihastă; în anul 1846 este tuns în monahism şi
primeşte numele Irodion; postea, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi;
în 1850 pleacă împreună cu stareţul Calinic, hirotonit episcop, la Râmnicu-Vâlcea; în 1851 este trimis
la Schitul Lainici, pe Valea Jiului; în anul 1853 este hirotonit diacon şi apoi preot; tot acum este numit
eclesiarh, pentru ca în 1854 să fie numit stareţ la Schitul Lainici; a păstrat această vrednicie, cu scurte
întreruperi, între anii 1854 şi 1900; a fost cel mai longeviv stareţ, păstorind obştea vreme de 41 de ani;
Sf. Calinic, după moartea duhovnicului său îl ia ca duhovnic pe ucenicul Irodion; de-a lungul timpului
cuviosul Irodion a fost luptat de multe ispite, întrucăt înaintând în virtute, lupta pe care trebuia să o
poarte era cu atât mai aprigă, sfinţenia însoţindu-se întotdeauna cu suferinţa; încă în viată fiind, a
primit darul facerii de minuni; avea putere asupra duhurilor necurate, alungându-le cu rugăciunea;
cunoştea păcatele oamenilor şi ale înaintaşilor lor; era văzător cu duhul, multe suflete găsindu-şi la el
alinarea şi vindecarea; s-a mutat la Domnul pe 3 mai 1900; la 7 ani după trecerea sa la cele veşnice,
este dezgropat de stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului lui Irodion, Iulian Drăghicioiu
(potrivit unei vechi tradiţii monahale, păstrată îndeosebi la Muntele Athos, ca la 7 ani de la moatea
unui monah să fie dezgropat şi să se i facă din nou slujba înmormântării); trupul cuviosului este aflat
întreg, neputrezit; Cuv. Irodion profeţise fraţilor că la scurtă vreme de la mutarea sa la Domnul Schitul
Lainici va fi pustiit: „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani
pustiu” -profeţie împlinită în timpul Primului Război Mondial; la mormântul său se împlineau minuni şi se
vindecau demonizaţii; veneau oameni atât din Regat, cât şi din Transilvania; în 1929 este numit stareţ
la Lainici părintele Visarion Toia, care vine împreună aici cu alţi şase monahi de la Frăsinei; pentru a
doua oară, în 1930, moaştele sfântului sunt dezgropate de părintele Visarion, pentru a le îngropa cât
mai adânc, punând deasupra osemintele unui alt monah, pentru a-i descuraja pe cei ce doreau să
sustragă părticele din sfintele moaşte; după 1990, Mitropoliţii Olteniei, Î.P.S. Nestor şi Î.P.S. Teofan au
dorit să-l canonizeze, dar dorinţa lor nu a putut fi îndeplinită la acel moment; procesul canonizării a
fost iniţiat de Î.P.S. Irineu; moaştele, aflate după o îndelungată căutare pe 10 aprilie 2009, sunt puse
într-o raclă şi aşezate în biserică spre folosul duhovnicesc al credincioşilor; Sf. Calinic îl numea pe Cuv.
Irodion „Luceafărul de la Lainici”; a fost continuatorul isihasmului românesc început la sfârşitul sec.
XVIII de Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului, de Sf. Paisie Velicikovski, stareţul de la Neamţ, de Sf. Cuv.
Gheorghe de la Cernica, de Sf. Grigore Dascălu, şi Sf. Calinic de la Cernica.
 Sf. Mc. IOAN Valahul – 12 mai.
A pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci; era din Valahia, cum era numită Ţara
Românească; a trăit pe la jumătatea veacului XVII, în vremea când în Ţara Românească domn era
Mihnea Voievod, care i-a urmat în scaunul voievodal lui Matei Basarab; acesta fusese poreclit de
români Turcitul, căci era fiul unul cămătar grec plecat de tânăr la Ţarigrad, loc unde, trecând la
mahomedanism, era cunoscut sub numele Gioan Bei; ajunge domn al Ţării Româneşti cumpărând
tronul cu mult aur; după o vreme se răzvrăteşte însă împotriva otomanilor, nemaiputându-le satisface
lăcomia; dobândeşte o biruinţă efemeră, refugiindu-se apoi peste munţi; turcii, biruitori în Moldova,
biruie şi în confruntarea cu voievodul Transilvaniei; pe calea de întoarcere, prin Oltenia, pe văile Jiului
şi Oltului, mulţi români, bărbaţi, femei şi copii, sunt luaţi în robie în anul 1659; printre cei robiţi s-a
numărat şi tânărul Ioan, care la acea dată avea 15 ani; este cumpărat de un turc care, văzându-l
tânăr şi chipeş, îşi dorea să împlinească cu el păcatul sodomiei; Ioan se împotriveşte însă şi când
agareanul, mânios, îi aminteşte că nu este decât un biet rob, el replică: „Hristos îmi e stăpânul, că El
m-a răscumpărat, cu preţ de sânge; El face cu mine ce trebuie”; şi, găsind un moment prielnic, îşi
ucide stăpânul; este prins, pus în lanţuri şi dus în Ţarigrad; era vreme de iarnă, iar tânărul, gol, înfruntă
cu vrednicie rigorile timpului; ajungând în Ţarigrad, este dat femeii celui ucis, pentru a face cu el ce
va crede de cuviinţă; răpită la rândul ei de mândreţea tânărului şi cum era rămasă văduvă, dorea
să-l ia de bărbat, cerându-i să treacă la credinţa musulmană; Ioan însă nu profită de oportunitatea
ce i se oferă pentru a-şi recâştiga libertatea, spunându-i femeii: „Curăţia sufletului mi-o voi păstra şi la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 320
 legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi şi nu mă voi însoţi cu tine”; este dat eparhului,
supus la cazne şi întemniţat; condamnat la moarte, este dus la Parmac Kapi, aproape de Bazestani,
pentru a fi spânzurat; primeşte cununa muceniciei pe data de 12 mai 1662; pătimirea sa a fost scrisă
de cărturarul grec Caranfil, fiind apoi tipărită la Veneţia de Sf. Nicodim Aghioritul; este trecut mai întâi
în sinaxarele greceşti, apoi şi în cele româneşti.
 Sf. Ier. IACOB Putneanul, mitropolitul Moldovei – 15 mai.
S-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie de creştini din Bucovina; la 12 ani intră în viaţa monahală;
s-a format în obştea Mănăstirii Putna şi apoi a Sihăstriei Putna; a fost ucenicul Mitropolitului Antonie al
Moldovei (1730-1740); pentru înţelepciunea şi maturitatea de care dădea dovadă a fost hirotonit
preot la doar 17 ani; în 1745 este ales episcop de Rădăuţi, unde tipăreşte un Liturghier slavon-român;
înfiinţează o şcoală unde se învăţau limbile română, greacă şi slavonă; peste 5 ani primeşte scaunul
Mitropoliei Moldovei din Iaşi; între anii 1750 şi 1780 desfăşoară o intensă activitate pastorală şi socială;
înfiinţează o tipografie, în 10 ani editând în limba română 15 cărţi de învăţătură creştină; a luptat
pentru apărarea dreptei credinţe în Transilvania tipărind cărţi de învăţătură şi hirotonind preoţi; trimite
antimise în parohiile lipsite de preoţi din Maramureş şi din preajma Clujului; înfiinţează şcoli pentru a
combate analfabetismul; a tipărit primul Abecedar românesc (Bucvar), iar pentru copiii din Putna a
înfiinţat cea dintâi şcoală elementară din Moldova; a coordonat traducerea şi tipărirea primelor şase
volume din cele 12 ale Vieţilor Sfinţilor; s-a îngrijit şi a ajutat Mănăstirea Putna, dar şi alte aşezăminte:
Mănăstirea Doljeşti, Biserica Sf. Dimitrie din Suceava, Catedrala Episcopală din Suceava, Catedrala
Mitropolitană din Iaşi, Mănăstirea şi spitalul Sf. Spiridon din Iaşi şi altele; s-a luptat pentru eliberarea
celor asupriţi (desfiinţarea „veciniciei” în 1749, sau a unor biruri împovărătoare - „vădrăritul” în 1756 şi
„văcăritul” în 1757); a intervenit în anul 1758 pe lângă hanul tătarilor cerându-i să înceteze prădarea
Moldovei; potoleşte o răscoală, cerând domnitorului să dea curs doleanţelor celor asupriţi; pentru
atitudinea sa mustrătoare şi pentru că se opunea impunerii de noi biruri împovărătoare, în 1780 este
silit părăsească scaunul mitropolitan; este considerat cel de-al doilea mare ctitor al Putnei, mănăstire
devenită unul dintre stâlpii ortodoxiei după alipirea Bucovinei la Imperiul Habsburgic în 1775; spunea
despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletul nostru, risipeşte
dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el”; simţindu-şi sfârşitul aproape, primeşte în 1778, după Sfintele
Paşti, tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Sf. Cuv. Natan, la Sihăstria Putnei, luând
numele Eftimie; peste numai patru zile, pe 15 mai 1778, trece la Domnul, fiind înmormântat în pridvorul
mănăstirii Putna; cu ocazia comemorării a 550 de ani de la întemeierea mănăstirii Putna, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 6-7 iunie 2016, hotărăşte trecerea mitropolitului
Iacob Putneanul în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire pe 15 mai.
 Sf. Cuv. SILA, PAISIE şi NATAN de la Sihăstria Putnei – 16 mai.
S-au nevoit în veacul al XVIII-lea; Sf. Cuv. Sila s-a născut în anul 1697 în ţinutul Botoşanilor, din părinţi
ortodocşi, Ion şi Ioana; a intrat ca frate începător în Schitul Orăşeni (com. Cristeşti, jud. Botoşani); la 17
ani vine în Sihăstria Putnei, unde este călugărit de stareţul Teodosie; după trecerea stareţului Teodosie
la cele veşnice, stareţul Dosoftei îl hirotoneşte diacon şi preot, iar după trecerea stareţului Dosoftei la
Domnul, mitropolitul Moldovei, Iacob Putneanul, îl numeşte pe Cuv. Sila stareţ; în această vrednicie
zideşte biserică nouă cu hramul Buna Vestire, trapeză şi chilii; sub îndrumarea sa, monahii din Schit se
îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor pentru sfintele slujbe şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi; după
răpirea Bucovinei de austrieci, în 1774, trece prin multe încercări şi lipsuri; apropiindu-i-se sfârşitul, îl
numeşte ca înlocuitor pe Cuv. Natan; la 23 aprilie 1783, după 70 de ani petrecuţi la Sihăstria Putnei,
Cuv. ieroschimonah Sila trece la Domnul; Sf. Cuv. Paisie s-a născut în 1701, intrând de tânăr în viaţa
monahală; a fost hirotonit diacon, şi apoi preot; este pentru o vreme egumen la Mănăstirea Sf. Ilie, de
unde trece la mănăstirea Râşca; vine apoi la Schitul Sihăstria Putnei; pătimeşte împreună cu stareţii
Sila şi Natan sub stăpânirea austriacă; trece cu pace la Domnul pe 16 decembrie 1784; Sf. Cuv.
Natan, născut în 1717 la Paşcani, a fost eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde este hirotonit diacon şi
mai apoi preot; s-a retras pentru liniştire la Sihăstria Putnei; a fost duhovnic iscusit, părinte duhovnicesc
al mitropolitului Iacob Putneanul; în 1781 este rânduit stareţ de Cuv. Sila; s-a mutat la Domnul pe 26
decembrie 1784, la numai 10 zile după Cuv. Paisie; după trecerea acestor trei ieroschimonahi la cele
veşnice, la scurt timp, sub vitregia vremurilor, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit; mult mai târziu, peste
200 de ani, în Postul Mare din anul 1990, un monah putnean retras pentru liniştire pe locul vechiului
schit vede o lumină cerească strălucind pentru scurtă vreme deasupra pronaosului bisericii ruinate,
pentru ca pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea schitului, în pronaosul bisericii să fie aflate
osemintele celor trei cuvioşi, Sila, Paisie şi Natan, galbene ca ceara şi răspândind o bună mireasmă;
în anii care au urmat, la racla cu sfintele lor moaşte se împlineau vindecări miraculoase; la 550 de ani
de la întemeierea Mănăstirii Putna şi la 20 de ani de la resfinţirea vechii biserici, Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în şedinţa din 6-7 iunie 2006, dispune trecerea sfinţilor Sila, Paisie şi Natan în rândul
sfinţilor, rânduindu-se zi de prăznuire pe data de 16 mai.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 321
 Sf. Mc. IULIU Veteranul – 27 mai.
A trăit la sfârşitul sec. III şi începutul sec. IV, contemporan cu Sf. Mc. Pasicrat şi Valentin; a mucenicit în
anul 304, în vremea persecuţiei pornite împotriva creştinilor de împăraţii Diocleţian şi Maximian; este
adus la judecată înaintea prefectului Maxim; acesta caută mai întâi să-l convingă să jertfească
zeilor, însă veteranul refuză să se lepede de Hristos, chiar şi pentru substanţiala soldă ce-i este oferită;
dregătorul porunceşte să-i fie tăiat capul şi astfel Iuliu primeşte cununa muceniciei pe 27 martie 304.
 Sf. Mare Mc. IOAN cel Nou de la Suceava – 2 iunie.
S-a născut la începutul sec. XIV în oraşul Trapezunt, din Asia Mică; a primit moarte mucenicească şi a
trecut la Domnul pe 2 iulie1330; în 1402, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi la un an după ce
Patriarhia Ecumenică a recunoscut primul mitropolit al Moldovei în persoana lui Iosif I Muşat, moaştele
sfântului au fost aduse la Suceava; în 1950, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava este trecut de Sf. Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române în rândul sfinţilor ale căror moaşte sunt păstrate în România şi a căror
cinstire s-a generalizat în toată Biserica; scene din viaţa Sf. Ioan sunt pictate la Mănăstirea Suceviţa;
după Sf. Cuv. Parascheva de la Iaşi, este unul dintre cei mai iubiţi şi cinstiţi sfinţi în Moldova.
 Sf. Mc. ZOTIC, ATAL, CAMASIE şi FILIP de la Niculiţel – 4 iunie.
În martirologiul siriac şi al fericitului Ieronim sunt pomeniţi în sec. III-IV şi aceşti patru martiri din Răsăritul
Europei; au pătimit pentru Hristos în timpul lui Diocleţian şi Maximian; nu sunt cunoscute nici data, nici
locul unde au fost martirizaţi; se crede că au fost surghiuniţi la gurile Dunării, în nordul Dobrogei, loc
de surghiun pentru mulţi creştini din Imperiul Roman; potrivit tradiţiei, au fost judecaţi de autorităţile
romane în oraşul Noviodunum din Dobrogea; în sec. IV-V a fost construită la Niculiţel o bazilică de
piatră cu hramul Sf. Atanasie cel Mare, unde au fost depuse moaştele celor patru mucenici; bazilica
a fost reînnoită în sec. XIII; ploile abundente din 1971 au scos pârâul Niculiţel din matcă dezgolind o
criptă sub temelia bisericii zidite în sec. IV-V; moaştele celor patru mucenici au fost găsite într-un sicriu
comun; pe peretele interior al criptei s-a găsit inscripţia în limba greacă: Martires tou Hristou, iar pe
peretele opus numele celor patru: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos; această criptă este unică, atât
în România, cât şi în sud-estul Europei; aşezate în patru racle de lemn, moaştele sfinţilor mucenici au
fost depuse apoi spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoş, cu zi de prăznuire pe 4 iunie.
 Sf. Mc. NICANDRU şi MARCIAN – 8 iunie.
Au fost ostaşi în armata romană, împlinindu-şi serviciul militar în legiunile de la Dunăre încartiruite la
Durostorum, în provincia Moesia inferior; în războiul din anul 298 purtat de Imperiul Roman împotriva
perşilor, împăraţii Diocleţian şi Galeriu au decis să îndepărteze din armată creştinii, considerând că nu
sunt devotaţi şi nu luptă cu destulă hotărâre pentru integritatea imperiului; Marcian şi Nicandru, doi
soldaţi încartiruiţi în cetatea Durostorum, Îl mărturisesc cu curaj pe Mântuitorul Hristos; sunt întemniţaţi
şi îndemnaţi să-L renege şi să se închine zeilor; refuză îndemnurile la apostazie, rămânând neclintiţi în
credinţa creştină şi după chinurile la care sunt supuşi; primesc moarte martirică prin tăierea capului
pe data de 8 iunie 298.
 Sf. Mc. ISIHIE – 15 iunie.
A fost un ostaş creştin, făcând parte din aceeaşi legiune a armatei romane de la Dunăre, staţionată
în cetatea Durostorum, provincia Moesia inferior; a fost martirizat în timpul împăratilor Diocleţian şi
ginerelui său Galeriu; a pătimit împreună cu alţi cinci mucenici: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian
şi Iuliu Veteranul; a primit moarte martirică prin tăierea capului pe 15 iunie.
 Sf. Ier. GRIGORIE Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti – 22 iunie.
S-a născut în Bucureşti în anul 1765; a fost mitropolitul Ţării Româneşti între anii 1823-1834; a fost ucenic
al Sf. Paisie Velicikovski; călugărit în Mănăstirea Neamţ, a petrecut o vreme în Sf. Munte Athos; revenit
în ţară, se retrage la Mănăstirea Căldăruşani, aşezământ monahal reorganizat de Sf. Cuv. Gheorghe,
stareţul mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani; este chemat în 1823 de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica
şi este ales mitropolit al Ţării Româneşti; în această calitate, a numit ierarhi în scaunele episcopale din
Argeş, Râmnic şi Buzău; a întemeiat şcoli teologice în toate aceste centre eparhiale; administraţia
rusă instaurată în Principatele Române îl exilează vreme de 4 ani la Chişinău, Buzău şi Căldăruşani; s-a
îngrijit de restaurarea Catedralei Mitropolitane din Bucureşti, dar şi de traducerea Vieţilor Sfinţilor în
limba română; pentru întreaga sa activitate, dar şi pentru strădania duhovnicească, fiind supranumit
Dascălul, este considerat cel mai de seamă întâistătător pe scaunul Mitropoliei Ţării Româneşti.
 Sf. Ier. NICETA de Remesiana – 24 iunie.
Vreme de 50 de ani, între 366-414 (?), a fost episcop de Remesiana, localitate situată în sudul Dunării;
a propovăduit credinţa în Hristos în Dacia mediteraneană invadată adesea de barbari, pe care s-a
îngrijit să-i creştineze, unindu-i prin baia Sfântului Botez cu Hristos; a întemeiat aşezăminte monahale,
zidind biserici şi împodobind sfintele slujbe cu frumoase cântări, dintre care cea mai cunoscută este:
„Te Deum laudamus – Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”, cântare ce se cântă şi azi în Biserica Ortodoxă;
a fost nu doar un desăvârşit imnograf, ci şi un mare dogmatist şi protopsalt, vestit în tot sudul Dunării;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 322
 a scris o carte intitulată: Catehism, citită de credincioşi în biserică, îndeosebi de cei ce se pregăteau
să primească Sfântul Botez; scrierile sale au un profund caracter catehetic şi misionar, fiind un apostol
pentru credincioşii din sudul Dunării, până în hotarele Greciei; ajuns la adânci bătrâneţi, îşi dă sufletul
în mâinile Domnului.
 Sf. Ier. GHELASIE de la Râmeţ – 30 iunie.
S-a nevoit în veacul al XIV-lea, ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ din Munţii Apuseni, iar apoi ca
egumen al mănăstirii Râmeţ din Judeţul Alba; se ştie că a avut 12 ucenici cu care postea, se ruga şi
săvârşea sfintele slujbe; nu mânca toată săptămâna, îndestulându-se doar cu Sfintele Taine; a fost un
mare părinte duhovnicesc pentru sihaştrii din Munţii Râmeţ, dar şi pentru sătenii din Ţara Moţilor; mulţi
bolnavi şi-au aflat alinarea suferinţelor prin rugăciunile sale; se spune că la vreme de secetă a făcut
să izvorască apă cu puterea rugăciunii; şi-a cunoscut dinainte sfârşitul; tradiţia reţine că, pe când
asinul cu trupul lui Ghelasie cobora de pe munte, clopotele au început să bată singure prin sate; a
fost îngropat lângă zidul bisericii, mulţi suferinzi vindecându-se la mormântul lui; în jurul mănăstirii au
fost descoperite recent moaştele sale, prin care se împlinesc minuni pentru credincioşii veniţi să se
roage şi să se închine; o femeie, Maria din Negreşti-Oaş, s-a vindecat de epilepsie după ce, urmarea
unui vis în care un porumbel o îndeamnă să meargă la Mănăstirea Râmeţ, vine aici şi se atinge de
moaştele Sf. Ghelasie cu evlavie; unei alte femei, din Albina-Timiş, îi este vindecată mâna bolnavă;
un om din Cocora-Alba, paralizat, căzut în rătăcire de la dreapta credinţă, este adus cu un car cu
boi şi este vindecat pentru rugăciunile sale şi ale părinţilor săi; în anul 1978 este găsită în biserica
mănăstirii o inscripţie prin care este atestată vrednicia de arhiepiscop a Sf. Ghelasie; în această
inscripţie este pomenit şi zugravul Mihul de la Crişul Alb, marcat fiind şi anul 1337; astfel, Sf. Ghelasie
este primul arhiepiscop al Transilvaniei, în zona Munţilor Apuseni, în sec. XIV-XV.
 Sf. Ier. LEONTIE de la Rădăuţi – 1 iulie.
S-a născut în sec. al XIV-lea, la Rădăuţi, din părinţi binecredincioşi; a intrat în viaţa călugărească la
Mănăstirea Bogdana, cu hramul Sf. Nicolae, întemeiată în anii 1359-1365 de Bogdan, primul domnitor
al Moldovei; la tunderea în monahism a primit numele Lavrentie; luând binecuvântare, se retrage în
codrii Rădăuţilor, pe Valea Putnei, unde se nevoiau mulţi călugări îmbunătăţiţi; în jurul său încep să se
adune ucenici; Cuv. Lavrentie întemeiază un schit - Schitul Laura (Lavra), cunoscut apoi drept Schitul
lui Lavrentie, cea dintâi sihăstrie din nordul Moldovei, situată într-o poiană, unde ridică o biserică de
lemn; potrivit tradiţiei, la acest schit avea să se retragă mai apoi Sf. Daniil Sihastrul; biserica Mănăstirii
Bogdana devine Catedrală Episcopală în anul 1402, când domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432)
întemeiază episcopia Rădăuţilor; faima sfântului Lavrentie îl determină pe domnitor să-i încredinţeze
scaunul nou înfiinţatei episcopii; Daniil Sihastrul este rânduit egumen al Schitului Laura când, la anii
bătrâneţii, nemaiputând face faţă îndatoririlor de episcop, se retrage la schitul de el întemeiat, unde
se nevoieşte în pustnicie până la trecerea sa la cele veşnice; cunoscându-şi apropiata trecere din
această viaţă trupească, este tuns în marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind numele Leontie
schimonahul; îşi dă sufletul în mâinile Domnului şi este înmormântat în biserica de lemn de el ctitorită.
 Sf. Voievod ŞTEFAN cel MARE – 2 iulie.
Era fiul voievodului Bogdan al II-lea şi al Doamnei Maria-Marina Oltea; este ales domnitor al Moldovei
pe 12 aprilie 1457, prin voia întregului popor adunat pe Câmpia Dreptăţii („Direptăţii”, cum spun
documentele vremii), avându-l în frunte pe Mitropolitul Teoctist; a domnit mult, aproximativ 47 de ani,
luptând pentru apărarea hotarelor ţării, a credinţei strămoşeşti şi a întregii creştinătăţi; a zidit cetăţi,
biserici şi mănăstiri; a fost încercat de multe suferinţe, precum rana căpătată la picior în luptele de la
Chilia, moartea a 4 copii şi a două soţii, trădarea multor sfetnici şi multele războaie; nu şi-a pierdut
însă niciodată credinţa în Dumnezeu; nu a trăit pentru sine, ci pentru ţară şi popor; i-a chemat prin
scrisoarea din ianuarie 1475 pe puternicii domni a toată creştinătatea să i se alăture în lupta sfântă
împotriva otomanilor; a fost nu doar un mare apărător al creştinătăţii, prin bătăliile purtate cu turcii şi
tătarii, ci şi un vrednic mărturisitor prin multele biserici ctitorite nu doar în Moldova, ci şi în Transilvania şi
Ţara Românească; a înălţat, a înnoit şi a înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri din Muntele Athos; la
Mănăstirea Putna sunt păstrate pănă azi relicve ce i-au aparţinut: trei icoane (triptic) înfăţişându-L pe
Domnul Iisus Mântuitorul, pe Maica Domnului şi pe Sf, Ioan Botezătorul, împreună cu o cruce, pe care
o purta în călătorii sau bătălii; a fost un om drept, care a iubit creştinătatea şi şi-a iertat duşmanii; l-a
avut toată viaţa povăţuitor pe Sf. Daniil Sihastrul; şi-a cunoscut ceasul morţii; pe 2 iulie 1504 s-a
strămutat la veşnicele lăcaşuri şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna; la mormântul său a ars în
permanenţă o candelă; în 20 iunie 1992 a fost trecut în rândul sfinţilor prin hotărârea Sf. Sinod al B.O.R.
 Sf. Mc. EPICTET preotul şi ASTION monahul – 8 iulie.
Sunt cei mai vechi martiri din ţara noastră, atestaţi de izvoarele aghiografice; au pătimit în anul 290,
în persecuţia pornită de Diocleţian (284-305) împotriva creştinilor; Sf. Epictet şi Astion au fost martirizaţi
în anul 290, în cetatea Halmyris, situată aproape de braţul Sf. Gheorghe al Dunării, cetate cunoscută
în antichitate sub numele de Almyra; Epictet a fost preot, originar din părţile de răsărit ale Imperiului
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 323
 Roman; s-a învrednicit de darul vindecării orbilor, al ologilor şi al celor demonizaţi; preotul Epictet l-a
convertit la creştinism pe nepotul senatorului roman Iulian, Astion, împreună cu care vine în cetatea
Halmyris; tânărul Astion primeşte şi el darul facerii de minuni, tămăduind un îndrăcit şi un om care era
aproape mort, căzut de la înălţime; comandantul Latronius, venind în cetatea Halmyris, este informat
de prezenţa a doi străini ce îndeamnă cetăţenii să se lepede de cinstirea zeilor; arestaţi şi întemniţaţi,
nici unul din cei doi nu-şi destăinuie locul naşterii sau rudele, ci îşi mărturisesc doar credinţa creştină;
au fost supuşi la chinuri, rămânând nevătămaţi; sunt înfometaţi vreme de 30 de zile, însă ies biruitori şi
din această încercare; neputându-i birui, Latronius pronunţă sentintă de moarte prin tăierea capului,
poruncă împlinită pe 8 iulie; în actul martiric se menţionează că trupurile mucenicilor erau albe ca
zăpada şi oricine se atingea de ele se tămăduia de suferinţe; după Edictul de la Milano din anul 313,
trupurile sfinţilor au fost depuse în cripta bazilicii episcopale din Halmyris, rămânând necunoscute
celorlalţi creştini până pe 15 august 2001 când, potrivit spuselor arheologului Mihail Zahariade, au fost
descoperite şi depuse la Catedrala arhiepiscopală din Constanţa; la şantierul arheologic Halmyris,
deschis în 1981, primele urme ale bazilicii au fost descoperite abia în anul 2000, cripta martirică fiind
găsită pe 15 august 2001; pe peretele estic al criptei se puteau citi inscripţiile în limba greacă: „martirii
lui Hr.” (scris de două ori) şi „asto”, precum şi primele litere ale verbului „ibrio”, care înseamnă „a lovi”,
interpretate ca mărturie a actelor martirice împlinite în acel loc; în prezent moaştele Sf. Epictet şi
Astion sunt depuse în Mănăstirea Halmyris, în Constanţa fiind păstrate părticele din sfintele lor moaşte.
 Sf. Mc. EMILIAN de la Durostorum – 18 iulie.
A trăit şi a pătimit în vremea când în Roma stăpânea împăratul păgân Iulian Paravatul, cel care a
dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor; în cetatea Durostorum a fost trimis pentru împlinirea poruncii
împărăteşti un dregător neîndurător, cu numele Capitolin; un creştin tăinuit, Emilian, robul mai marelui
cetăţii, pătrunde neştiut în templul închinat zeilor, sfărâmă idolii cu un ciocan de fier, răstoarnă altarul
şi aruncă jertfele; prefectul este înştiinţat de un elin şi dispune căutarea şi pedepsirea vinovatului; este
prins un ţăran bănuit a fi autorul distrugerilor din templu şi este bătut crunt; pentru a nu purta povara
uciderii unui nevinovat, Emilian se predă; întrebat de cine a fost îndemnat, răspunde: „Dumnezeu şi
sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei... Deci să ştiţi
că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci pe zeii voştri cei mincinoşi, care
n-au făcut nimic, ci au fost făcuţi de voi, i-am surpat, ca să piară în veci”; bătut cumplit, rămâne însă
neclintit în mărturisirea lui Hristos; este aruncat în foc şi, întorcându-se cu faţa spre răsărit, şi dă sufletul
rugându-se; trupul său, neatins de foc, este luat de soţia ighemonului, creştină tăinuită care, primind
încuviinţare de la bărbatul, ei va îngropa trupul mucenicului într-un loc numit Ghizidina, la trei stadii
depărtare de Durostorum.
 Sf. Cuv. RAFAEL şi PARTENIE de la Agapia Veche – 21 iulie.
Au vieţuit în obştea monahală a Mănăstirii Agapia Veche, din judeţul Neamţ; potrivit mărturiei
mitropolitului Dosoftei, ca vietuitori ai acestei obşti au fost proslăviţi Rafael şi Partenie, dar şi Ioan, cel
cunoscut mai apoi ca Ioan de la Râşca şi Secu; canonizarea acestor sfinţi a fost hotărâtă de Sfântul
Sinod al B. O. R. în şedinţa din 5-7 martie 2008 şi a fost proclamată pe 5 iunie la Mănăstirea Neamţ, în
timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, cu prilejul sărbătoririi Înălţării Domnului; atunci au fost canonizaţi 9
cuvioşi părinţi din ţinutul Neamţului: Sf. Cuv. Rafael şi Partenie de la Agapia veche (21 iulie), Sf. Cuv.
Ioan de la Râşca şi Secu, episcopul Romanului (30 august), Cuv. Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi
(7 septembrie), Sf. Cuv. Chiriac de la Tazlău (9 septembrie), Sf. Cuv. Iosif şi Chiriac de la Bisericani (1
octombrie) şi Sf. Cuv. Iosif de la Văratec (16 august); pe 21 iulie 2008, prin săvârşirea Sfintei Liturghii la
Mănăstirea Agapia Veche, a avut loc şi aici proclamarea canonizării Sf. Cuv. Rafael şi Partenie.
 Sf. Cuv. IOANICHIE cel Nou de la Muscel (Argeş) – 26 iulie.
Între Târgovişte şi Câmpulung, pe valea Dâmboviţei, este un deal, numit Dealul Cetăţuia, sau Dealul
de la Negru Vodă (Cetăţuia); aici a existat una dintre cele mai vechi vetre isihaste româneşti, situată
pe versantul dinspre sud-est al dealului; valea, de sute de ani este cunoscută sub numele de Valea
Chiliilor; unul dintre cei mai cunoscuţi şi cinstiţi sihaştri care s-au nevoit aici în prima jumătate a sec.
XVII a fost Cuv. schimonah Ioanichie; se presupune că era cu metania din Schitul Negru Vodă; s-a
retras într-o peşteră săpată în munte, unde s-a nevoit neştiut vreme de 30 de ani; primea pâine şi apă
doar o dată pe săptămână, aduse de un ucenic al său, iar Sfintele Taine le primea de la egumenul
Schitului; şi-a cunoscut trecerea la cele veşnice, săpându-şi singur mormândul în fundul peşterii; cu
trecerea vremii, amintirea Cuv. Ioanichie s-a pierdut, dar osemintele i-au fost descoperite la începutul
sec XX, galbene şi bine mirositoare; deasupra mormântului său au putut fi citite cuvintele dăltuite în
piatră: Ioanichie schimonah, 1638.
 Sf. Cuv. IOAN IACOB de la Neamţ – 5 august.
S-a născut pe 23 iulie, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea din fostul judeţ, Dorohoi, într-o familie de
ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina; la botez a primit numele Ilie; orfan de mamă la doar şase luni
de la naştere, rămâne în grija bunicii, Maria; peste alţi doi ani, în 1916, tatăl său este ucis în război;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 324
 urmează şcoala primară în satul natal, gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi; în 1932,
rudele sale doreau să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi pentru a deveni preot, însă
tânărul Ilie alege călugăria; după un an, pe când lucra pe câmp, aude un glas rostind: Mănăstirea!
primind binecuvântare de la duhovnic, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Neamţ, unde este primit
cu dragoste de episcopul Nicodim, rânduindu-i-se ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii; era
tăcut, ascultător şi smerit; serviciul militar îl implineşte ca infirmier, la Dorohoi, între anii 1934-1935; pe
data de 8 aprilie 1936, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în „îngerescul cin călugăresc” de arhiereul
Valerie Mogran, noul stareţ al lavrei; împreună cu alţi doi monahi, Claudie şi Damaschin, merge şi se
închină la Sfintele Locuri, în Ţara Sfântă; iernează apoi la Mănăstirea Sf. Sava din pustia Iordanului şi,
după plecarea celorlaţi doi monahi, va rămâne aici vreme de 10 ani, înfruntând multe boli, ispite şi
încercări de la oameni şi demoni; prima sa ascultare în Mănăstirea Sf. Sava a fost cea de paracliser,
apoi şi cea de infirmier; a îngrijit deopotrivă călugări, dar şi arabi, beduini şi răniţi în război; cunoscând
limba greacă, s-a îndeletnicit cu traducerea unor pasaje alese din scrierile Sfinţilor Părinţi; avea darul
scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor din ţară prin pelerinii români veniţi
să se închine la Mormântul Domnului; între anii 1939-1940 s-a nevoit, împreună cu un ucenic român,
într-o peşteră din pustiul Qumran, lângă Marea Moartă; aici îl cunoaşte pe Ioanichie Pârâială, care îi
devine ucenic; între anii 1940-1941, din pricina războiului, este închis împreună cu alţi călugări într-un
lagăr pe Muntele Măslinilor; eliberat, revine la Mănăstirea Sf. Sava; în anul 1947, la recomandarea
Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim, este hirotonit diacon,
având şi aprobarea Patriarhului României; în acelaşi an este hirotonit preot în Biserica Sf. Mormânt de
arhiereul Irinarh; este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sf. Ioan Botezătorul de
pe Valea Iordanului; rămâne în această ascultare vreme de cinci ani; în acest răstimp traduce în
româneşte din scrierile Sfinţilor Părinţi învăţături pentru călugări şi pelerini; tot acum scrie numeroase
versuri duhovniceşti; a înnoit chiliile şi biserica schitului; în anul 1952 se retrage din ascultarea de
egumen şi intră, împreună cu ucenicul său Ioanichie, în obştea Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul din
pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat); în anul 1953 se retrage împreună cu ucenicul său
într-o peşteră, numită Chilia Sf. Ana, unde tradiţia spune că aceasta se ruga Domnului Dumnezeu să-i
dăruiască un prunc; se nevoieşte în peşteră vreme de şapte ani; în toată această vreme nu a primit
pe nimeni, slujind de sărbători Sfânta Liturghie în paraclisul peşterii Sf. Ana, împreună cu ucenicul său;
în anul 1960, miercuri 4 august, simţindu-şi sfârşitul aproape se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, iar joi
dimineaţa, la doar 47 de ani, adoarme întru Domnul; egumenul Mănăstirii Sf. Gheorghe, arhimandritul
Amfilohie, îl înmormântează în peşteră; după 20 de ani, pe 8 august 1980, trupul îi este aflat întreg,
nestricat, răspândind bună mireasmă; este adus în procesiune la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim,
sfintele-i moaşte fiind depuse în biserica cu hramul Sf. Ştefan, unde se află şi moaştele Sf. Gheorghe
Hozevitul; Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor pe 20-21 iunie 1992, sub
numele Ioan Iacob de la Neamţ, cu zi de prăznuire 5 august.
 Sf. Cuv. TEODORA de la Sihla – 7 august.
S-a născut în Moldova, în satul Vânători-Neamţ, pe la jumătatea sec. XVII; tatăl său, Joldea Armaşul
(făuritor de arme), era ostaş, paznic al cetăţii Neamţului; numele mamei este necunoscut; a avut o
soră, Marghita (Marghioliţa), care a murit de tânără; Teodora a fost căsătorită de părinţi, fără voia ei,
cu Ismail, un tânăr evlavios; neavând copii, părinţii şi soţul s-au învoit ca Teodora să îmbrăţişeze viaţa
monahală; este îndemnată de marii sihaştri ce se nevoiau în pădurile din ţinutul Neamţ spre viaţa de
sihăstrie; intră în monahism la Schitul Vărzăreşti-Vrancea; peste doi ani, şi soţul ei se călugăreşte în
Schitul Poiana Mărului, primind numele Elefterie; năvălind turcii în părţile Buzăului, Schitul Vărzăreşti
este incendiat; Teodora se retrage în Munţii Vrancei împreună cu stareţa Paisia, căreia îi era ucenică;
după moartea stareţei, în urma unei viziuni dumnezeieşti se aşează în pădurile din preajma Schiturilor
Sihăstria şi Sihla, din părţile Neamţului; egumenul Mănăstirii Neamţ o îndeamnă să meargă la Sihăstria;
cu binecuvântarea egumenului, ieroschimonahul Varsanufie, este încredinţată duhovnicului Pavel
care, ducând-o în pustia din preajma Schitului Sihla, o sfătuieşte să rămână acolo până la moarte,
dacă poate îndura asprimea traiului; aici, un sihastru milostiv îi oferă chilia sa, unde se nevoieşte în
singurătate mulţi ani, fiind cercetată, îmbărbătată şi împărtăşită cu Sfintele Taine de Cuv. Pavel de la
Sihăstria; după decesul acestuia rămâne cu totul singură; în primejdie să fie descoperită de păgâni,
rugându-se lui Dumnezeu s-o scape, se adăposteşte într-o peşteră, unde se poate ascunde întrucât
stânca din fundul peşterii s-a crăpat pentru a o adăposti; se ştie din mărturiile contemporanilor că,
rugându-se cu rugăciunea inimii, faţa i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Mariei
Egipteanca; era hrănită de păsările cerului, care îi aduceau în cioc fărâmituri de pâine de la Schitul
Sihăstria; apropiindu-i-se sfârşitul, se roagă să-i fie trimis un preot care s-o împărtăşească cu Sfintele
Taine; egumenul Sihăstriei, urmărind păsările care duceau fărâmituri de pâine spre Sihla, trimite doi
călugări să vadă unde anume se duc, şi aceştia au ocazia s-o contemple pe Teodora învăluită într-o
lumină strălucitoare, cu mâinile înălţate spre cer; cere o haină cu care să-şi acopere goliciunea şi îi
roagă pe cei doi monahi să-i trimită un duhovnic pentru a o împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 325
 se spovedeşte, primeşte apoi Sfintele Taine de la ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie, şi îşi
dă sufletul în mâinile lui Hristos Domnul; trupul îî este îngropat în peşteră, unde rămâne până în 1830,
când familia domnitorului Mihail Sturza, reînnoind Schitul Sihla, depune sfintele sale moaşte în biserica
schitului; ulterior, în 1856, familia Sturza convine cu stareţul Mănăstirii Pecersca din Kiev ca moaştele
sfintei să fie date în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti; moaştele înstrăinate ale Cuvioasei
Teodora sunt păstrate în catacombele de la Pecersca, într-o raclă pe care sunt înscrise cuvintele
„Sfânta Teodora din Carpaţi” şi, în slavonă, „Sveti Teodora Carpatina”; la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, cu zi de pomenire 7 august.
 Sf. Cuv. PAFNUTIE -Pârvu zugravul – 7 august.
A fost un vestit iconar, cunoscut cu supranumele „Mutul”; s-a născut în Câmpulung-Muscel pe 12
octombrie 1657, fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702); a primit la botez numele naşului său Pârvu
Vlădescu; rămâne orfan de mamă şi, dintre cei şase fraţi, este singurul care rămâne în viaţă; tatăl său
se călugăreşte la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung-Muscel, luându-l cu sine pe singurul copil
supravieţuitor, numit Pârvu, în vârstă de 11 ani; la mănăstire copilul învaţă să scrie şi să citească şi,
fiind înzestrat pentru iconografie, deprinde tainele picturii bisericeşti de la monahul Evghenie; la 18
ani este trimis în Moldova pentru a învăţa „zugrăvirea” cu un vestit meşter rus; se întoarce după o
ucenicie de 5 ani, fiind pentru scurtă vreme „pictor de curte” al boierilor Vlădeşti, urmaşii naşului său;
în această perioadă, împreună cu monahul Evghenie, primul său dascăl, pictează biserica Mănăstirii
Aninoasa, apoi biserica Mănăstirii Negru-Vodă din Câmpulung-Muscel, judeţul Argeş; zugrăveşte mai
multe ctitorii ale Cantacuzinilor şi ale voievodului Constantin Brâncoveanu - Mănăstirile Cotroceni
(Bucureşti), Mărgineni, devenită şi utilizată şi azi ca penitenciar (com. I. L. Caragiale, jud. Dâmboviţa),
Sinaia (jud. Prahova), Colţea (Bucureşti), Berca (jud. Buzău) şi schiturile din Poiana (com. Poiana, jud.
Prahova), Lespezi (Comarnic, jud. Prahova), Bordeşti (jud. Vrancea); pictează bisericile de mir Filipeştii
de Târg (jud. Prahova, în prezent distrusă), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova), Călineşti (com. Floreşti,
jud. Prahova), Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat (jud.
Buzău), biserica Fundenii Doamnei (com. Dobroeşti, jud. Ilfov), biserica Sf. Gheorghe Nou (Bucureşti),
precum şi biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungeşti, jud. Vrancea); a pictat icoane pe lemn, cea mai
cunoscută fiind icoana Sfintei Treimi de la Mănăstirea Sinaia (numită Sf. Troiţă, Cina din Mamvri, sau
Filoxenia lui Avraam), inspirată din pictura Sf. Andrei Rubliov, pictor rus din sec. XV; supranumele Mutul
l-a primit întrucât picta fără să vorbească, în post şi rugăciune; dacă rostea un cuvânt, sau mânca, în
acea zi nu mai picta; s-a stabilit în Bucureşti, unde îşi deschide propria şcoală de pictură bisericească;
căsătorit cu Tudora, a avut doi băieţi, Pârvu şi Gheorghe; rămâne în scurt timp văduv, ca şi tatăl său;
merge într-un pelerinaj la Ierusalim şi, revenind în ţară, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni,
împreună cu fiul său Pârvu; aici primeşte numele Pafnutie, iar fiul său Gherasim; cunoscând mai multe
limbi străine, traduce în româneşte mai multe texte aflate în biblioteca înfiinţată de Cantacuzini; fiul
său, monahul Gherasim, trece la cele veşnice în 1731, iar Pafnutie, luând binecuvântare de la stareţul
Cosma, se retrage în codrii din vecinătatea comunei Muşătesti, jud. Argeş, la Schitul Robaia; primeşte
aici marea schimă şi după patru ani, în l 1735, trece la Domnul; Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
îl trece în rândul sfinţilor în 2017, cu zi de pomenire 7 august.
 Sf. Ier. NIFON, patriarhul Constantinopolului – 11 august.
S-a născut în Grecia, în sec. XV; a intrat de tânăr în monahism; s-a nevoit în mai multe mănăstiri din
Sfântul Munte Athos, dar îndeosebi în Mănăstirile Vatoped şi Dionisiu; a fost sfinţit episcop, iar peste
doi ani, pe când se afla în Constantinopol pentru nevoi ale eparhiei, este înscăunat Patriarh; după un
timp este surghiunit de sultan la Jedrene; vine în Ţara Românească, dând curs chemării domnitorului
Radu; intră însă în conflict cu voievodul care, încălcând canoanele şi pravilele, o cunună pe domniţa
Caplea, sora lui, cu un boier moldovean căsătorit, cu copii; este alungat din scaunul mitropolitan şi se
retrage într-un colţ de ţară, îngrijindu-se însă de fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab; revine apoi în
Sfântul Munte, la Mănăstirea Dionisiu; după plecarea sa, se împlineşte proorocia făcută, voievodul
Radu îmbolnăvindu-se de o boală fără leac; îl căută pe Nifon, dar acesta trecuse la cele veşnice, şi
astfel Radu moare în chinuri, fiind îngropat la Mănăstirea Dealu; Neagoe Basarab, luând domnia Ţării
Româneşti, şi „ca să curăţească greşeala Radului şi a altora care făcuseră rău sfinţiei sale”, trimite la
Athos o delagaţie pentru a aduce moaştele Sf. Nifon; trupul sfântului ajunge în Ţara Românească,
însoţit de mai mulţi călugări de la Mănăstirea Dionisiu şi de mitropolitul Neofit de Anchialos, şi este
depus la Mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare, în timpul nopţii, făcându-se
rugăciuni pentru iertarea lui Radu; se spune că domnitorul Neagoe are în vis o vedenie în care, la
rugămintea sa, din racla Sf. Nifon iese o apă curată cu care sfântul spală trupul defunctului voievod,
negru şi urât mirositor, plin de puroi şi de putreziciune; după care Sf. Nifon, venind către el, îi spune:
„Iată, fiule am ascultat rugăciunea ta. Îţi mai poruncesc să ai pace întotdeauna cu poporul tău, iar
moaştele mele să le trimiţi din nou la mănăstirea mea, pentru mângâierea fraţilor care vieţuiesc
acolo”; cu învoirea părinţilor de la Dionisiu, Neagoe Basarab păstrează capul şi o mână a Sf. Nifon,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 326
 dând în schimb mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul; moaştele sunt puse într-o raclă de argint, pe
intradosul capacului fiind pictată icoana sfântului alături de voievodul Neagoe Basarab, şi se reîntorc
la Dionisiu; capul şi mâna sfântului sunt depuse în mănăstirea zidită de Neagoe Basarab în Curtea de
Argeş; la 25 octombrie 1949, moaştele sunt aduse în Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova,
iar în anul 2009, prin hotărârea Sf. Sinod, sunt mutate în Catedrala din Târgovişte.
 Sf. Martiri Brâncoveni: CONSTANTIN Voievod şi cei patru fii ai săi, CONSTANTIN, RADU, ŞTEFAN şi MATEI,
împreună cu sfetnicul IANACHE – 16 august.
În timpul lui Constantin Brâncoveanu, în 1688, a fost tipărită în limba română Biblia de la Bucureşti;
Constantin Vodă Brâncoveanul a fost promotorul tiparului în Muntenia şi în Transilvania; a transformat
şcoala de la Sf. Sava în „colegiu public pentru pământeni şi străini”, cu o programă asemănătoare
învăţământului superior; îl aduce de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, Antim
Ivireanul, sub păstorirea căruia s-au tipărit multe cărţi în limbile română, greacă, slavonă, georgiană şi
chiar arabă; a ctitorit biserici şi mănăstiri: bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, biserica Sf. Gheorghe
Nou din Bucureşti, unde odihnesc sfintele sale moaşte, Mănăstirile Hurezi şi Brâncoveanu; refuză să se
lepede de credinţa creştină şi, pe 15 august 1714, ziua când împlinea 60 de ani, la porunca sultanului
Ahmed este decapitat împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache, tăiaţi înaintea sa, şi pe
care îi îmbărbătează adresăndu-le aceste ultime cuvinte: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam
în astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate
înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”;
trupurile mucenicilor au fost aruncate în Bosfor, de unde au fost apoi scoase de creştini şi îngropate în
taină într-o mănăstire din Halki, lângă Ţarigrad; în 1720, doamna Maria (Marica) aduce pe ascuns
sfintele moaşte şi le îngroapă în biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti; peste mormânt a aşezat o
piatră fără nici o pisanie şi o candelă de argint; pornind de la inscripţia de pe candelă (12 iunie 1720)
Virgil Drăghiceanu descoperă în anul 1916 mormântul voievodal; pe 15 august 1992, Constantin
Brăncoveanu cu cei patru fii ai săi, Constantin, Radu, Ştefan, Matei şi sfetnicul Ianache sunt trecuţi de
Biserica Ortodoxă Română în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 16 august.
 Sf Cuv. IOSIF de la Văratec – 16 august.
A strălucit în binecuvântatul ţinut al Neamţului; sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, a fost
ctitor şi duhovnic al Mănăstirii Văratec; a rămas în memoria colectivă cu supranumele Pustnicul; s-a
născut în 1750 în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de creştini ortodocşi; pentru a
scăpa de persecuţiile la care toţi românii ortodocşi erau supuşi de stăpânirea austriacă, familia sa s-a
mutat în Moldova; Iosif a urmat de tânăr calea vieţii monahale, fiind ucenic al Sf. Paisie Velicikovski,
pe când acesta se afla la Mănăstirea Dragomirna, urmându-l apoi la Secu şi Neamţ; alături de el a
deprins ascultarea, smerenia, pacea minţii, înfrânarea, postirea, privegherea şi rugăciunea minţii; la
Mănăstirea Neamţ a primit tunderea în monahism şi hirotonia ca preot; din documentele vremii
reiese că în anul 1779 era îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamţ şi
povăţuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului şi Durău; împreună cu doi ucenici, Gherman şi
Gherontie, s-a retras în sihăstrie în pădurile din apropierea Schitului Sihla, într-o poiană, lângă un mic
paraclis; vieţuiau în trei chilii din pământ, hrana lor constând în fructe de pădure, legumele cultivate
în preajma chiliilor şi rodul câtorva pomi fructiferi; din anul1785, cu binecuvântarea chiriarhului Iosif şi
urmând sfătuirea stareţului Paisie, pune împreună cu maica Olimpiada şi Nazaria, de la Schitul Durău,
bazele Mănăstirii Văratec; este primul duhovnic al Mănăstirii Văratec, aici constituindu-se o obşte de
200 de monahii, pe care le-a povăţuit duhovniceşte vreme de 30 de ani; pentru un cuvânt de folos şi
pentru spovedanie, la el veneau mulţi sihaştri din Munţii Sihlei, din pădurile de la Agapia, călugări şi
egumeni din schiturile Sihăstria, Sihla, Pocrov şi Mănăstirea Neamţ, şi pe toţi îi învăţa tainica lucrare a
rugăciunii lui Iisus; a fost un vrednic misionar al Bisericii Ortodoxe şi un înnoitor al vieţii monahale; a pus
în bună rânduială slujbele bisericeşti, lucrul de obşte, rânduiala de la chilie, rugăciunea neîncetată,
cititul, scrisul, lucrul de mână; a fost mult preţuit de Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei; printre
ucenicii săi s-a numărat ieromonahul Irinarh Rosetti, care după ce întemeiază Mănăstirea Horaita, cu
sprijinul şi binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costachi pleacă în Ţara Sfântă, ctitorind biserica de
pe Muntele Tabor; Iosif a primit darul facerii de minuni şi alungării duhurilor necurate; prin rugăciunile
sale mulţi creştini se vindecau atât trupeşte, cât şi sufleteşte; a proorocit tulburările şi necazurile ce se
vor abate asupra Moldovei, când satele şi mănăstirile vor fi jefuite; profeţia s-a împlinit în anul 1821, în
timpul răscoalei eteriste; Mănăstirea Neamţ a rămas pustie o vreme, iar Mănăstirile Agapia, Văratec,
Secu şi Sihăstria au fost incendiate; Cuv. Iosif trece la cele veşnice pe 28 decembrie 1828 şi este cu
cinste înmormântat în pronaosul bisericii Adormirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Văratec; a fost
canonizat în şedinţa din 5-7 martie 2008, proclamarea oficială a canonizării având loc pe 5 iunie la
Mănăstirea Neamţ, în prezenţa Patriarhului Daniel şi a altor ierarhi ai bisericii, în ziua Înălţării Domnului.
 Sf. Mc. DONAT diaconul, ROMUL preotul, SILVAN diaconul şi VENUST – 21 august.
Au pătimit în timpul împăratului Diocleţian care, între 303 - 304 a dat împotriva creştinilor, patru edicte
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 327
 privind dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea adunărilor creştine, uciderea preoţilor, precum şi a
credincioşilor, dacă nu jertfeau zeilor; pentru că cei patru şi-au mărturisit credinţa creştină şi nu s-au
supus poruncii de a jertfi zeilor, au fost martirizaţi prin tăierea capului cu sabia, lucru petrecut în ziua
de 21 august 304, în localitatea Cibalae (Cibales), în apropiere de Sirmium.
 Sf. Mc. MARCU LUP – 23 august.
A trăit în vremea lui Aurelian; era rob, creştin tăinuit; plin de râvnă, sfărâmă idolii sau îi aruncă în apă;
păgânii, porniţi să-l ucidă, nu se puteau însă apropia de el, tăindu-se între ei cu săbiile; săgeţile
îndreptate asupra lui se întorceau şi îi răneau; nefiind încă botezat, mucenicul lui Hristos se roagă şi
îndată se varsă peste el apă din cer; se dă apoi de bună voie în mâinile păgânilor şi, neputând fi
convins să se închine şi să jertfească zeilor, este bătut fără cruţare; este osândit la moarte prin tăiere
cu sabia, trupul fiindu-i îngropat apoi de credincioşi; la mormântul său se împlineau tămăduiri de boli
şi de toate neputinţele.
 Sf. Ier. VARLAAM mitropolitul Moldovei – 30 august.
A păstorit Mitropolia Moldovei între 1632 şi 1653, în timpul domniei voievozilor Alexandru Iliaş, Miron
Barnovschi, Petru Movilă şi Vasile Lupu; provenea dintr-o familie de răzeşi, Moţoc, din Borzeşti, un sat
dispărut situat lângă oraşul Târgu-Neamţ; s-a născut în preajma anului 1590; la botez a primit numele
Vasile; a intrat în Schitul Zosim, unde a învăţat carte şi limbile slavonă şi greacă; pe locul schitului a
fost ctitorită în 1602 Mănăstirea Secu de vornicul Nestor Ureche şi soţia sa Mitrofana; tânărul Vasile
Moţoc intră în obştea mănăstirii şi este călugărit, primind numele Varlaam; a fost numit egumen; în
1618 traduce „Scara” Sfântului Ioan Scărarul; a fost apoi uns arhimandrit, fiind sfetnic de încredere al
domnitorului Miron Barnovschi; în 1628 merge la Kiev şi la Moscova pentru a cumpăra icoane pentru
mănăstirile Dragomirna, Bârnova şi pentru biserica ctitorită de voievod în Iaşi; întocându-se în ţară şi
aflând despre moartea Mitropolitului Atanasie Crimca (1629) şi despre înlăturarea lui Miron Barnovschi
de la domnie se retrage la Mănăstirea Secu; după moartea Mitropolitului Atanasie (1629-1632), este
chemat în 1632 de către domnitorul Alexandru Iliaş pentru a prelua Mitropolia Moldovei; în timpul
păstoririi sale a fost zidită biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu; a
aşezat în această biserică moaştele Cuv. Parascheva dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol; sprijinit de domnitorul Vasile Lupu şi de Mitropolitul Petru Movilă al
Kievului, în anul 1640 înfiinţează la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi prima tipografie românească
din Moldova; sub păstorirea sa s-au tipărit Cele 7 taine, Pravila, Răspunsul împotriva catehismului
calvinesc, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, şi altele; astfel, în 1643 apare Cazania - sau Carte
românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari, prima
carte românească tipărită în Moldova, răspândită în toate provinciile româneşti; la îndemnul său, tot
în anul 1640, în incinta Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi Voievodul Vasile Lupu înfiinţează prima şcoală
superioară din Moldova (după modelul Academiei duhovniceşti înfiinţate la Kiev de Sf. Ier. Petru
Movilă), unde se preda în limbile română, greacă şi slavonă; organizează Sinodul de la Iaşi din anul
1642, pentru îndreptarea şi aprobarea mărturisirii de credinţă alcătuită în 1638 de Petru Movilă,
călăuză împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii; pentru vrednicia sa a fost cuprins printre
cei trei candidaţi propuşi pentru scaunul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului; după ce Vasile
Lupu pierde scaunul domnesc, în 1653 Mitropolitul Varlaam se retrage la mănăstirea sa de metanie,
Secu, după cum spune cronicarul Miron Costin; a mai trăit patru ani, strămutându-se la veşnicele
lăcaşuri în anul 1657; pe 12 februarie 2007, la propunerea Sinodului mitropolitan al Moldovei, Sf. Sinod
al B.O.R. îl trece în rândul sfinţilor, cu zi de pomenire 30 august.
 Sf. Ier. IOAN de la Râşca şi Secu, episcopul Romanului – 30 august.
A trăit în sec. XVII, în vremea mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei; s-a născut într-un sat din zona Vrancei,
dintr-o familie de răzeşi, Gheorghe şi Anastasia; monahul Varlaam Moţoc, rudă cu Ioan, şi care se
retrăsese la Mănăstirea Secu, îl aduce la Mănăstirea Râşca; aici este tuns în monahism de egumenul
Agafton în 1630; rămâne la Râsca 18 ani; în 1632 Sf. Varlaam este ales mitropolit al Moldovei, chilia sa
de la Mănăstirea Secu rămânând nelocuită; acesta îl cheamă pe Ioan în obştea monahală de la
Mănăstirea Secu, aşezându-l în fosta sa chilie; în 1641 Vasile Lupu înfiinţează, la sugestia mitropolitului
Varlaam, o mică mănăstire în cetatea Neamţ; aici este adus şi Ioan; în 1650 o botează pe fiica
armaşului Joldea, Sf. Teodora de la Sihla, căreia îi va fi duhovnic până la sfârşitul vieţii; slujeşte în
lăcaşul din cetatea Neamţ până în 1665, când timp de un an este rânduit egumen la Mănăstirea
Secu; este uns episcop de Huşi în 1667, unde slujeşte şapte ani; aici se împrieteneşte cu Dosoftei,
episcop de Roman în acea vreme; între anii 1674 şi 1685 slujeşte ca episcop de Roman; s-a îngrijit de
zidirea Mănăstirii Mera, situată la o distanţă de 12 km. de Odobeşti şi la aproape 25 de km. de
Focşani; biserica o zideşte cu ajutorul primit de la o rudă a sa cu numele Moţoc, din Odobeşti; trece
la cele veşnice în 1685. Canonizarea sfinţilor din jud. Neamţ a fost aprobată de Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române în şedinţa de lucru din 5-7 martie 2008, printre aceştia figurând şi Sf. Ioan de la
Râşca şi Secu, cu praznic pe 30 august.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 328
 Sf. Cuv. DIONISIE Exiguul (cel smerit) – 1 septembrie.
A fost un monah din Scytia Mică (Dobrogea); a trăit la cumpăna dintre secolele V şi VI; a fost stareţul
unei mănăstiri din Roma şi un renumit traducător din greacă în latină a multor scrieri teologice; este
cel care a introdus calendarul creştin, împărţind istoria omenirii în cele două perioade: înainte şi după
Hristos, înlocuind calendarul care număra anii începând cu întemeierea Romei; a stabilit ca fiind anul
naşterii Domnului Iisus Hristos anul 753 de la întemeierea Romei, devenind astfel anul 1 al erei creştine;
ulterior s-a stabilit că în calculele lui Dionisie se strecurase o eroare.
 Sf. Cuv. NEOFIT şi MELETIE de la mănăstirea Stânişoara – 3 septembrie.
Au fost canonizaţi pe 25 februarie 2016, cu zi de prăznuire 3 septembrie; Sf. Cuv. Neofit s-a născut în
sec. XVI din părinţi creştini; a intrat de tânăr în monahism, la Mănăstirea Cozia; după mulţi ani de
ascultare, primind binecuvântare de la stareţ, se retrage în pustnicie; şi-a săpat chilie în versantul
vestic al muntelui numit Sălbaticul; postea toată săptămâna, coborând duminicile şi în sărbători la
suhăstria de la Turnu; a fost lucrător al rugăciunii neîncetate, primind darul lacrimilor; după 30 de ani
petrecuţi în sălbăticia locului, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în peşteră, neştiut de
nimeni; trupul neînsufleţit este descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, fiind adus pentru a fi
îngropat în mănăstire; Neofit i se arată însă noaptea în vis, poruncindu-i să-l ducă înapoi în peşteră;
acelaşi vis îl are şi stareţul; este dus înapoi în peşteră şi unul dintre monahi, supărat pentru osteneală,
spune: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi”, vorbe pentru care este degrabă pedepsit, întorcându-i-se
capul la spate; la rugăciunea fraţilor, cuviosul Neofit îl iartă şi se vindecă de îndată; rugându-se cu
credinţă cuviosului mulţi credincioşi au primit mângâiere sufletească şi vindecare de suferinţe trupeşti;
moaştele Sf. Neofit sunt păstrate la Mănăstirea Stânişoara, loc de pelerinaj şi în prezent; şi Sf. Cuv.
Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei, dar „la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea”; se crede că
era dintr-un sat învecinat cu Mănăstirea Cozia, unde intră ca vieţuitor încă de la o vârstă fragedă; a
primit binecuvântare să se nevoiască împreună cu sihaştrii ce vieţuiau de cealaltă partea Oltului; şi-a
săpat deci o peşteră pe versantul sudic al Muntelui Sălbaticul, unde încă petrecea şi Cuv. Neofit; s-a
ostenit vreme de 40 de ani ca sihastru, primind marea schimă; cobora doar duminicile la Mănăstirea
Turnu şi primea Sfânta Împărtăşanie după ce, asemenea Cuv. Neofit, se spovedea la Cuv. Daniil,
duhovnicul de la Turnu; îşi aducea apă de la mare depărtare; la bătrâneţe, nemaiputând coborî, a
izvorât apă chiar în faţa peşterii, apă numită apoi Izvorul lui Meletie; la adânci bătrâneţi va trece şi el
la Domnul, o parte a sfintelor sale moaşte fiind împărţite între credincioşi; până în ziua de azi peştera
a rămas loc de închinare.
 Sf. Cuv. SIMEON şi AMFILOHIE de la Pângăraţi – 7 septembrie.
La începutul sec. XV, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, într-un sat din apropierea oraşului Piatra
Neamţ s-a născut viitorul sfânt Simeon; a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa; în anul 1432, în zilele lui Iliaş
voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, împreună cu doi ucenici s-a retras în isihie la poalele Muntelui Păru,
pe malul râului Pângăraţi, cale de 5 km. de la mănăstirea sa; sporind în duhovnicie, dascăl iscusit al
rugăciunii inimii, în jurul său se adună mulţi ucenici; aşezământul întemeiat de el a fost cunoscut sub
numele Sihăstria lui Simeon; primeşte fonduri de la Sfefan cel Mare şi construieşte o biserică de lemn
cu hramul (descoperit în urma unei vedenii) Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir; biserica este sfinţită
pe 26 septembrie 1461 de Mitropolitul Teoctist, tot atunci Simeon fiind hirotonit preot; pentru viaţa sa
sfinţită s-a învrednicit de darul vindecării şi înainte vederii; în 1476 turcii năvălesc în Moldova, biruind în
lupta de la Războieni; împreună cu ucenicii săi, Simeon trece Carpaţii în Transilvania, stabilindu-se la
Mănăstirea Casiva; în toamna aceluiaşi an, 1476, trece la Domnul, iar sfintele sale moaşte sunt aduse
şi îngropate cu cinste în cetatea Sucevei de către voievodul Ştefan, după alungarea turcilor din ţară
-se pare că în anul 1484, când ucenicii se întorc la sihăstria întemeiată de Sf. Simeon ieroschimonahul;
Amfilohie s-a născut în anul 1478, în nordul Moldovei; a intrat de tânăr în obştea Mănăstirii Moldoviţa,
iar în 1508 vine la Pângăraţi, păstorind obştea mănăstirii vreme de 56 de ani; patronul mănăstirii, Sf.
Dimitrie, i se arată în vis domnitorului Alexandru cel Bun, cerându-i să zidească la Pângăraţi o altă
biserică, în locul celei de lemn, arsă de turci; în anul 1566, cunoscându-şi apropiata trecere la cele
veşnice, Cuv. Amfilohie Sihastrul îl numeşte egumen la Pângăraţi pe ieromonahul Teodorit, ucenicul
său, şi se retrage la Moldoviţa, mănăstirea sa de metanie; aici primeşte „marele şi îngerescul chip al
schimniciei”, luând numele Enoh; îşi dă cu pace sufletul în mâinile Domnului peste patru ani, în 1570.
 Sf. Cuv. CHIRIAC de la Tazlău – 9 septembrie.
Este cel mai cunoscut pustnic din preajma Mănăstirii Tazlău; s-a născut la începutul sec. XVII în satul
Mesteacăn, într-o familie de creştini binecredincioşi; cu binecuvânarea părintească, a intrat de tânăr
în obştea Mănăstirii Tazlău, primind îngerescul chip al călugăriei; a fost hirotonit diacon şi apoi preot;
s-a retras în pustnicie într-o peşteră din Muntele Măgura Tazlăului, dobândind darul rugăciunii curate,
vindecării şi izgonirii demonilor; pentru sfinţenia vieţii sale este căutat de călugări şi simpli credincioşi;
a fost un apărător al dreptei credinţe, aflată sub asaltul propagandei calvine din Transilvania; mereu
a căutat dragostea, râvna duhovnicească, nevoinţa pustnicească, smerenia, desăvârşita ascultare,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 329
 tăcerea, postirea, rugăciunea neîncetată; a trecut la cele veşnice în anul 1660, fiind înmormântat în
pridvorul bisericii; sfinţenia vieţii cuviosului Chiriac a fost recunoscută de Sf. Ier. Dosoftei, Mitropolitul
Moldovei; în Patericul sfinţilor moldo-români este scris: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit
sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac, de la Schitul Tazlău, şi tare mult s-a luptat împotriva
vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit şi se prăznuieşte (la) decembrie 31 de zile”; trupul său
a fost găsit nestricat după moarte, dând mărturie sfinţeniei vieţii sale.
 Sf. Cuv. ONUFRIE de la Vorona – 9 septembrie.
Este cel mai mare sihastru al ţinuturilor botoşenene; a fost vieţuitor în Schitul Vorona; din însemnările
sale şi ale ieroschimonahului Nicolae reiese că s-a născut în preajma anului 1700, în Rusia, dintr-o
familie nobilă, căci a fost pentru o scurtă vreme guvernatorul unei provincii; îşi părăseşte însă rangul,
familia şi patria şi, râvnind o viaţă pustnicească, vine în Moldova în preajma anului 1749, atras de
renumele unor mari pustnici; a cercetat multe mănăstiri, timp de 15 ani crescând duhovniceşte sub
călăuzirea unor aleşi părinţi, Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski; revenind de la Muntele
Athos, Paisie Velicikovski îl cunoaşte pe Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, unde acesta deprinsese
rugăciunea inimii; în anul 1764 Onufrie intră în obştea Schitului Sihăstria Voronei; timp de 25 de ani
vieţuieşte într-o peşteră pe malul pârâului Vorona; potrivit mărturiei ieromanuhului Nicolae, mânca o
dată pe zi, după apusul soarelui; noaptea priveghea, odihnindu-se doar 2-3 ore, pe un scaun; în
1774, la Mănăstirea Dragomirna, a îmbrăcat marea schimă prin mâna duhovnicului său Paisie, ulterior
revenind în preajma Sihăstriei Voronei; a urcat treptele sfinţeniei, primind darul deosebirii gândurilor; a
fost recunoscut pentru blândeţea şi înţelepciunea sa; şi-a cunoscut trecerea la cele veşnice; un înger
s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora şi, cerându-i să ia cu sine Sfintele Taine, îl
călăuzeşte la peştera cuviosului; Sf. Onufrie adoarme întru Domnul pe 29 martie 1789, la Sihăstrie, fiind
înmormântat de câţiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr, la mormântul său petrecându-se
multe fapte minunate; astfel, au fost văzute lumânări arzând şi auzite cântări; trei călugări rătăciţi au
fost călăuziţi de o lumină strălucitoare la peştera cuviosului, unde s-au adăpostit; în iarna anului 1846
domnitorul Mihail Sturza, aflat la vânătoare, culege un măr din pomul la rădăcina căruia odihnea
cuviosul şi, dându-l fiicei sale bolnavă de epilepsie, aceasta se vindecă; domnitorul porunceşte ca
osemintele cuviosului să fie dezgropate şi depuse în Altarul Mănăstirii Vorona; peste 10 ani însă, Cuv.
Onufrie i se arată arhimandritului Iosif Vasiliu, stareţul Mănăstirii Vorona, cerându-i să fie dus înapoi la
Sihăstrie; racla cu sfintele-i moaşte este adusă şi asezată într-o firidă din pronaosul bisericii Bunavestire
din Sihăstria Voronei, unde se află şi astăzi.
 Sf. Cuv. IOAN de la Prislop – 13 septembrie.
Originar din satul Silvaşul de Sus, părăseşte casa părintească şi se călugăreşte la Mănăstirea Prislop;
dorind o viaţă mai liniştită, se retrage la o depărtare de cca. 500 m de mănăstire, pe malul prăpăstios
al râului Silvuţ (Slivuţ), unde îşi sapă o chilie în piatră, cunoscută sub numele „casa sfântului”; tradiţia
populară reţine că, în timp ce îşi făcea o fereastră la chilie, cuviosul a fost împuşcat din greşeală de
doi vânători; se presupune că Sf. Ioan de la Prislop a vieţuit în veacul al XV-lea, sau în prima jumătate
a veacului al XVI-lea; a fost canonizat pe 20-21 iunie.
 Sf. Mc. MACROBIE, GORDIAN, ILIE, ZOTIC, LUCIAN şi VALERIAN din Dobrogea – 13 septembrie.
Au pătimit prin anii 323-324, în vremea persecuţiei lui Liciniu; Macrobie şi Gordian erau doi tineri din
Asia Mică, unul din Paflagonia, iar celălalt din Capadocia, în slujba împăratului Liciniu; aflându-se că
sunt creştini, sunt surghiuniţi în Scythia Minor, la Tomis; aici au fost judecaţi şi executaţi creştinii Zotic,
Lucian şi Helie (Ilie), decapitaţi pentru refuzul lor de a se lepăda de credinţa creştină, iar Macrobie şi
Gordian au asistat la execuţie; apoi au primit şi ei mucenicie prin ardere în foc; plângându-şi fraţii de
credinţă, Sf. Mc. Valerian a murit de mâhnire.
 Sf. Ier. IOSIF cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului – 15 septembrie.
Sa născut în anul 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, într-o familie de creştini vlahi; a primit la botez
numele Iacob; rămâne orfan de tată şi este crescut de mama sa; la 12 ani este trimis la Ohrida să
înveţe carte, iar la 15 ani intră în viaţa călugărească în Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida; apoi
merge la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator, unde se nevoieşte alături de monahi
greci, români, macedoneni; deprinde arta luptelor duhovniceşti, înfrânarea, privegherea, ascultarea,
smerenia şi postul; se sihăstreşte în pădurile din împrejurimi, primind darul lacrimilor şi al rugăciunii
neîncetate lucrată în inimă; este hirotonit preot şi numit apoi duhovnic al călugărilor; vestea despre
iscusinţa sa ca povăţuitor al sufletelor şi viaţa sa îmbunătăţită ajunge până la Constantinopol; este
rânduit egumen la Mănăstirea Sf. Ştefan din Adrianopol, unde rămâne şase ani, şi apoi egumen al
Mănăstirii Cutulmuş din Athos, ctitorie a domnilor Ţării Româneşti; se retrage după o vreme în linişte la
Vatoped; la vârsta de 80 de ani, după moartea mitropolitului Timişoarei, românii din Banat îl aleg să le
fie păstor pe Cuv. Iosif; în anul 1650 este hirotonit arhiereu de Timişoara şi păstoreşte Biserica Banatului
vreme de trei ani; alina suferinţele credincioşilor punându-şi mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru
ei; se spune că a stins cu rugăciunea incendiul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei, făcând să
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 330
 plouă peste flăcări; în anul 1653 se retrage la Mănăstirea Partoş şi peste trei ani, în 1656, la vârsta de
85 de ani, trece la Domnul; a fost canonizat în 1956, cu zi de pomenire pe 15 septembrie.
 Sf. Mare Mc. NICHITA românul – 15 septembrie.
Al doilea mucenic cu numele Nichita (adică Biruitorul) a pătimit martiriul de la goţi în anul 372, după
Sf. Mc. Sava; era grec, din Cilicia, în Asia Mică; părinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia,
după anul 258; s-a născut într-un sat din Câmpia Dunării, pe la începutul sec. IV, fiind catehizat de
episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei); se presupune că s-a călugărit la una dintre mănăstirile din
sudul Dunării, sau în Munţii Buzăului; este hirotonit preot de Teofil şi împlineşte muncă de prezbiter
misionar prin sate, catehizând şi botezând mulţi daco-români şi goţi; este prins de ostaşi în timpul
persecuţiei pornită împotriva creştinilor de regele got Athanaric, în anul 372; este ars de viu în biserica
unde slujea, în faţa Sfântului Altar, în ziua de 15 septembrie; sfintele sale moaşte au fost adunate de
creştini, duse în patria sa, Cilicia, şi depuse într-o biserică din orasul Mopsuestia.
 Sf. Ier. Mc. TEODOSIE de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei – 22 septembrie.
Sa născut în prima jumătate a sec. XVII, din ţărani răzeşi, în apropierea Mănăstirii Brazi; la 18 ani intră
ca frate în această mănăstire, dar mănăstirea sa de metanie este Bogdana (azi, în jud. Bacău); este
ales episcop în 1669 la Rădăuţi; în 1671 este rânduit să păstorească Episcopia Romanului, vrednicie în
care rămâne până în anul 1674, când este ales Mitropolit al Moldovei, după plecarea lui Dosoftei în
Polonia; a păstorit Biserica în vremea când domn al Moldovei era Dumitraşcu Cantacuzino; acesta se
aliază cu tătarii pentru a rămâne cât mai mult pe tron şi este mustrat de Mitropolitul Teodosie, care îi
spune: „Ce sunt acestea, Măria Ta, au semeni lui Antihrist?”; drept urmare, este alungat din scaunul
de arhiereu şi închis la Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, cum consemnează cronicarul Ion Neculce; este
eliberat la revenirea Mitropolitului Doroftei în ţară şi se retrage la Mănăstirea Brazi; ridică o biserică cu
hramul Sf. Gheorghe, îngrijindu-se în acelaşi timp şi de Mănăstirea Bogdana; îl convinge pe logofătul
Solomon Bârlădeanu să ridice din temelii o nouă mănăstire; a înzestrat ambele lăcasuri cu terenuri,
vii, livezi, păduri şi mori de apă, vornic în Vrancea fiind cronicarul Miron Costin; în 1691 întocmeşte o
diată prin care îl împuterniceşte pe ucenicul său, diaconul Laurenţiu, să folosească toate donaţiile
primite de la credincioşi pentru a ridica două mănăstiri; în 1694, într-o incursiune a tătarilor, o hoardă
pătrunde în Mănăstirea Brazi; cerându-i odoarele şi banii, Mitropolitul Teodosie se opune, fiind chinuit
cumplit şi apoi ucis prin tăierea capului; monahi şi credincioşi din satele învecinate îl înmormântează
în biserica Sf. Gheorghe de el zidită şi ruinată apoi de cutremure; ieroschimonahul Dimitrie, stareţul
Mănăstirii Brazi, dezgroapă în anul 1842 osemintele Mitropolitului Teodosie, reînhumându-le în Peştera
de Jos, unde s-au sălăşluit primii pustnici ai Mănăstirii Brazi, Teofilact şi Sava, şi unde era Paraclisul lui
Lazăr, eveniment la care a fost prezent şi Cuv. Antipa de la Calapodeşti; stareţul de la Mănăstirea
Brazi scria, după anuul 1959, când mănăstirea a fost demolată de comunişti: „...monahii şi credincioşii
veneau de aprindeau lumânări şi se rugau pentru împlinirea cererilor la mormântul Sf. Ier. Teodosie”;
a fost canonizat pe 5 octombrie 2003, cu zi de prăznuire 22 septembrie.
 Sf. Voievod NEAGOE BASARAB – 26 septembrie.
S-a născut către sfârşitul veacului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482; tatăl său era din neamul
Basarabilor, iar mama din familia Craioveştilor; la urcarea pe tron, în 1512, şi-a afirmat descendenţa
din Domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr (noiembrie 1477 - septembrie 1481, a doua domnie din
noiembrie 1481 până în aprilie 1482, când este ucis de boieri la Glogova); a fost unul dintre cei patru
copii ai părinţilor săi; a deprins învăţăturile şi virtuţile creştine la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorită
de străbunicii săi, şi care i-a fost şcoală duhovnicească; în acele timpuri, la Mănăstirea Bistriţa se
retrăsese patriarhul Nifon al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească de voievodul Radu cel
Mare; de la acesta Neagoe va deprinde taina rugăciunii isihaste, evlavia, trezvia sufletului; şi-a însuşit
toată ştiinţa şi cultura teologică a vremii sale; ca domnitor a încurajat comerţul şi a căutat să
menţină relaţii de bună vecinătate cu Ungaria; a stabilit relaţii diplomatice cu Veneţia şi Roma,
căutând să medieze în conflictul dintre creştinii ortodocşi şi catolici; a încercat să realizeze o coaliţie
a ţărilor din răsăritul Europei pentru a se opune expansiunii puterii otomane; obţine în anul 1517, de la
Patriarhia ecumenică, canonizarea patriarhului Nifon; pe racla în care sunt aşezate moaştele
acestuia este reprezentat domnitorul român închinându-i-se; în anul 1519, împreună cu Ştefăniţă
Vodă (Ştefan al IV-lea al Moldovei), trimite un ambasador la Vatican, angajându-se ca alături de
ceilalţi principi creştini să participe la „sfânta expediţie împotriva lui Selim, tiranul turcilor”, în acea
vreme Ţara Românească fiind vasală împeriului Otoman; a făcut generoase donaţii mănăstirilor din
Ţara Românească şi din Balcani; a fost canonizat în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române din 8-9 iulie 2008; proclamarea oficială a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab a
avut loc pe 26 octombrie la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
 Sf. Ier. Martir ANTIM IVIREANUL, mitropolitul Ţării Româneşti – 27 septembrie.
Era de loc din Iviria (Georgia de azi); Ioan şi Maria, părinţii săi, i-au pus la botez numele Andrei; a fost
luat în robie de turci, petrecând mulţi ani în Constantinopol, unde a învaţat limbile greacă, arabă şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 331
 turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, picturii şi broderiei; în preajma anului 1690 este adus în Ţara
Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu; deprinde de la episcopul Mitrofan meşteşugul
tiparului; se călugăreşte şi este hirotonit preot; între anii 1696-1701 a fost egumen al Mănăstirii Snagov;
în această perioadă tipăreşte 14 cărţi, patru în limba română, celelalte în greacă, slavonă şi arabă;
între anii 1701-1705 conduce tipografia domnească din Bucureşti, îngrijindu-se de tipărirea altor 15
cărţi, îndeosebi cărţi de slujbă; între anii 1705-1708 a fost episcop de Râmnicu-Vâlcea, întemeind şi
aici o tipografie, unde tipăreşte 10 cărţi, dintre care 7 în româneşte; a fost mitropolit al Ţării Româneşti
între anii 1708-1716, timp în care s-a ocupat de tipărirea altor 19 cărţi, 12 în limba română; în toamna
anului 1716 este întemniţat la porunca stăpânirii turceşti şi surghiunit la Mănăstirea Sf. Ecaterina din
Muntele Sinai; pe drum este ucis de ostaşii ce-l însoţeau şi aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol.
 Sf. Cuv. IOSIF şi CHIRIAC de la Bisericani – 1 octombrie.
Cuv. Iosif este cel dintâi sihastru cunoscut din Muntele Bisericanilor, întemeietorul mănăstirii cu acelaşi
nume; a intrat încă de tânăr în obştea Mănăstirii Bistriţa; cu binecuvântarea egumenului merge şi se
închină la Sfântul Mormânt, retrăgându-se apoi în pustia din Valea Iordanului; este un sihastru vestit;
s-a nevoit pentru început singur, într-o peşteră, apoi împreună cu câţiva ucenici; a întemeiat prima
comunitate românească cunoscută din Ţara Sfântă; însă năvălirea arabilor îl determină să revină în
Moldova, la Mănăstirea Bistriţa; înmulţindu-se ucenicii, ridică o mică bisericuţă cu hramul Bunavestire
şi chilii; statorniceşte aici, după tipicul Mănăstirii Studiţilor din Constantinopol, rânduiala „achimită”:
rugăciune neîncetată în biserică şi la chilie, post, metanie, cântare de psalmi, ascultare şi dragoste;
biserica fiind incendiată într-o incursiune a turcilor, pleacă împreună cu ucenicii la Muntele Athos; pe
cale însă, într-un stejar, li se arată Preasfânta Născătoare de Dumnezeu; întrebându-i unde merg,
monahii spun: „Ne ducem în grădina ta”, iar Maica Domnului le răspunde: „Întoarceţi-vă, căci şi aici
este grădina mea”; schitul întemeiat de Cuv. Iosif s-a numit Schitul Bisericani, adică „al evlavioşior”;
Cuv. Chiriac s-a nevoit pe la începutul sec. al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care în acele vremuri
adăpostea deja o obşte numeroasă, de peste 100 de călugări; s-a retras în pustietate, într-o peşteră
din muntele lui Simon, unde 60 de ani s-a nevoit în singurătate; petrecea pe munte gol, atât vara cât
şi iarna, biruind neputinţele firii şi ispitele diavolilor cu rugăciunea şi cu ajutorul puterii lui Hristos; Sf. Ier.
Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, l-a cunoscut şi apreciat pentru viaţa sa înduhovnicită; este recunoscut
ca unul dintre marii sihaştri din Carpaţi; sfintele sale moaşte au fost depuse în peştera în care s-a
nevoit şi unde mai târziu s-a amenajat un paraclis.
 Sf. Cuv. DANIIL şi MISAIL de la Mănăstirea Turnu – 5 octombrie.
Au fost canonizaţi pe 5 octombrie 2016, cu zi de prăznuire pe 5 octombrie; s-au născut în a doua
jumătate a veaculul al XVI-lea, în Oltenia; au lăsat casa părintească, fraţi, surori, rude, şi au intrat în
obştea Mănăstirii Cozia; au deprins taina nevoinţelor duhovniceşti primind darul rugăciunii neîncetate
şi iubirii lui Dumnezeu; au fost tunşi în monahism de egumenul mănăstirii; Cuv. Daniil, cunoscător al
Sfintelor Scripturi, învăţăturii şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, a fost hirotonit preot şi ales duhovnic şi povăţuitor
al călugărilor pe calea mântuirii; fericitul Misail i-a devenit ucenic; după o vreme părăsesc viaţa de
obşte şi, cu binecuvântarea stareţului, se sălăşluiesc dincolo de Turnul lui Traian, săpându-şi chilii în
coasta Muntelui Cozia; cu timpul, în jurul cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi, nevoindu-se în
rugăciune neîncetată, priveghere de toată noaptea, post, citirea cărţilor folositoare de suflet; pentru
nevoile obştii, Daniil şi Misail ridică o bisericuţă de lemn; Daniil devine duhovnic al tuturor pustnicilor
din împrejurimi, la el spovedindu-se şi sfinţii sihaştrii Neofit şi Meletie; cu timpul, micul schit întemeiat în
vecinătatea vechiului turn roman s-a numit Schitul Turnu; după trecerea lor la cele veşnice, cuvioşii
au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei de ei înălţată; sfintele lor moaşte au fost apoi aşezate la
temelia altarului bisericii de piatră construită de Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti în anul 1676.
 Sf. Cuv. PARASCHEVA de la Iaşi – 14 octombrie.
În greacă: Аγία Пαρασχευή = Sfânta Vineri; este venerată în Biserica Ortodoxă română şi în mai toate
bisericile ortodoxe de rit oriental; este sfânta patroană şi ocrotitoarea Moldovei; s-a născut pe la
începutul sec. al XI-lea în satul Epivat din Tracia, în apropiere de Constantinopol, din părinţi înstăriţi şi
credinioşi (pentru mai multe detalii privind viaţa Cuv. Parascheva caută la pag. 202 din prezenta
lucrare); sfintele sale moaşte au fost aduse la Iaşi de domnitorul Vasile Lupu şi aşezate în Biserica Trei
Ierarhi, ctitorită aici de el; aducerea moaştelor Sfintei Parascheva în Moldova a fost un gest de
recunoştintă din partea patriarhului Constantinopolului, Partenie, şi a Sinodului Patriarhiei Ecumenice
pentru faptul că Vasile Lupu a plătit Patriarhiei Ecumenice toate datoriile; Cuv. Parascheva este
pentru prima dată pomenită în „Cartea românească de învăţătură a Mitropolitului Varlaam al
Moldovei”, apărută în limba română la Iaşi, în 1643; în 1889 moaştele cuvioasei au fost mutate în
Catedrala Mitropolitană din Iaşi.
 Sf. Cuv. Mărturisitori VISARION şi SOFRONIE, Sf. Mc. OPREA şi Sf. Preoţi Mărturisitori IOAN din Galeş şi
MOISE Măcinic din Sibiel – 21 octombrie.
Au trăit şi s-au nevoit în Transilvania, în secolul al XVIII-lea, luptând pentru apărarea Bisericii Ortodoxe
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 332
 împotriva unirii silnice cu Roma; Cuv. Visarion Sarai s-a născut în Bosnia, din părinţi români; a cercetat
locurile sfinte la Ierusalim şi Muntele Athos; a intrat de tânăr în obştea Mănăstirii Sf. Sava; a călătorit
prin Transilvania propovăduind credinţa ortodoxă; a fost întemniţat de autorităţile austriece mai întâi
la Sibiu, apoi la sinistra închisoare din Kufstein, unde trece la cele veşnice; Cuv. Mărturisitor Sofronie
s-a născut într-o familie de preoţi în satul Cioara din părţile Orăştiei; s-a călugărit în Ţara Românească;
revenind în satul natal, întemeiază un schit în codrii din vecinătate; pentru râvna cu care promova
ortodoxia a fost închis în temniţa de la Bobâlna; eliberat de mulţimea credincioşilor, se refugiază în
Munţii Apuseni; prins din nou, este întemniţat la Abrud; după eliberare îşi continuă misiunea, ţinând
soboare unde spunea: „Stricaţi silnica unire cu Roma, cereţi episcop român şi ortodox în Transilvania”;
s-a retras la Mănăstirea Argeş, unde trece în pace la Domnul; Nicolae Oprea era ţăran din Săliştea
Sibiului; a primit însărcinarea de a duce la Viena plângerile românilor, în care se spunea: „Noi cerem,
în numele poporului, vlădică de legea noastră”; pentru insistenţa sa este închis în temutele temniţe
de la Kufstein, primind cununa nemuritoare a mucenicilor; Ioan din Galeş a fost hirotonit preot în Ţara
Românească, întrucât în Transilvania nu exista episcop ortodox; pentru îndrăzneala cu care se opune
autorităţilor austriece, care căutau să impună silnic românilor unirea cu Roma, în 1756 este arestat,
înlănţuit şi dus la Sibiu; din porunca împărătesei Maria Tereza este închis în cetatea Deva; în anul care
urmează este transferat sub pază la închisoarea Graz în Austria; Radu Duma, un cronicar braşovean,
menţionează în anul 1776 că fiind vizitat în închisoare de câţiva negustori braşoveni Ioan le spune că
„mai bine va muri acolo, decât să-şi lase credinţa strămoşească”; este mutat apoi la aceeaşi vestită
închisoare Kufstein, unde pieriseră alţi doi mucenici ai Ortodoxiei transilvane; în 1780, sârbul Ghenadie
Vasici reuşeşte să trimită o scrisoare împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi Sinodului Bisericii Ortodoxe
Ruse, solicitând eliberarea preotului român Ioan, întemniţat cu 24 de ani mai înainte, în 1756; Moise
Macinic din Sibiel a fost hirotonit preot în Bucureşti de către Mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, prin
anul 1746; militând împotriva uniaţiei, este întemniţat vreme de 17 luni în Sibiu, de unde este eliberat
cu condiţia să trăiască doar ca simplu ţăran; în 1752 este delegat împreună cu Nicolae Oprea din
Săliştea să ducă la Viena împărătesei Maria Tereza doleanţele credincioşilor din sudul Transilvaniei -
Făgăraş, Sibiu, Sebeş, Orăştie - prin care solicitau drepturi pentru Biserica Ortodoxă; sunt primiţi de
împărăteasă şi ulterior întemniţaţi în aceeaşi închisoare Kufstein din Munţii Tirolului; clerul şi credincioşii
ortodocşi din Transilvania au cerut în repetate rânduri autorităţilor austriece eliberarea celor doi;
după 24 de ani de captivitate, pe 24 iulie 1784, Stana, soţia lui Oprea, intervenea pe lângă împăratul
Iosif al II-lea pentru eliberarea soţului, însă conducerea închisorii raportează că nu mai are nici un
deţinut cu acest nume, înseamnând că îşi sfârşise zilele în temniţă, primind astfel cununa muceniciei.
 Sf. Mare Mc. DIMITRIE Izvorâtorul de Mir – 26 octombrie.
În greacă: Аγίοσ Дημήτριοσ της θεσσαλονίκης (din Tesalonic); a fost martir creştin, sfânt militar din
veacul al III-lea, în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian; a fost martirizat în Tesalonic; hagiografia
tradiţională spune că a fost diacon în Tesalonic, ucis cu lancea în timpul lui Diocletian, sau poate în
timpul lui Galerius; potrivit altor izvoare, ar fi fost un nobil ofiţer, proconsul Al Ahaiei; în Evul Mediu
cruciaţii l-au adoptat ca patron, ca şi pe Sf. Gheorghe; pentru detalii privind viaţa Sf. Mare Mc.
DIMITRIE Izvorâtorul de Mir caută la pag. 29 din prezenta lucrare.
 Sf. Cuv. DIMITRIE cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor – 27 octombrie.
S-a născut în sec. al XIII-lea (alte surse dau ca moment al venirii sale pe lume sec. XV, iar potrivit
sinaxarelor Bisericii Bulgare sec. XVII); s-a născut în satul Basarabov din Bulgaria; se crede că a fost
păstor, pentru ca mai apoi să îmbrace haina monahală într-o mănăstire situată în apropierea satului
unde a văzut lumina zilei (pentru detalii privind viaţa Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov caută la pag. 28
din prezenta lucrare); moaştele sfântului sunt depuse din sec. XVIII în biserica din Dealul Mitropoliei, iar
Biserica Românească, deopotrivă şi cea Bulgară, prăznuindu-l pe 27 octombrie.
 Sf. Ier. IACHINT, mitropolitul Ţării Româneşti – 28 octombrie.
A fost prieten şi ucenic al Sf. Grigorie Palama; l-a adus în Ţara Românească pe Sf. Nicodim de la
Tismana pentru a organiza mănăstirile româneşti după modelul athonit; a fost mitropolit în Vicina,
scaun mitropolitan întemeiat înainte de sec. XIII, sub jurisdicţie bizantină; Vicina era în sec. XIII-XIV un
important oraş din nordul Dobrogei, situat probabil pe o insulă, în faţa localităţii Isaccea (odinioară
oraşul Noviodunum); pe la jumătatea sec. al XIV-lea, când Iachint a fost uns mitropolit în Vicina,
Imperiul Bizantin, slăbit de conflictele interne, nu-şi mai putea exercita autoritatea asupra cetăţii
Vicina, care este cucerită de tătari, intrând apoi, în 1352, sub ocupaţie genoveză; se crede că, în
acest context istoric tulbure, mitropolitul Iachint s-ar fi retras la Curtea Domnească de la Argeş, în
vremea domniei lui Basarab I (1310-1352) şi Nicolae Alexandru (1352-1364), când alungând hoardele
tătăreşti, domnitorul Ţării Româneşti îşi întinsese stăpânirea asupra unor ţinuturi din sudul Moldovei,
până la Marea Neagră; nu se cunoaşte data exactă când Iachint părăseşte scaunul mitropolitan din
Vicina, dar se ştie că în 1359 se afla deja în Ţara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae
Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei, mutarea sa de la Vicina la Curtea de Argeş fiind
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 333
 consfinţită printr-un document patriarhal; Sinodul din Constantinopol, prezidat în timpiul împăratului
Ioan al V-lea Paleologul de patriarhul Calist, îl numeşte pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia,
cu rangul de mitropolit...”; a primit această vrednicie în vremea când regele ungur Ludovic cel Mare
(1342-1382) exercita presiuni asupra voievodului român pentru introducerea confesiunii catolice în
Ţara Românească; a asigurat în această vreme viaţa bisericească, hirotonind preoţi şi construind
biserici de mir; ca ucenic al Sf. Grigorie Palama, îl aduce de la Muntele Athos pe Sf. Nicodim de la
Tismana, pentru a organiza, după rânduiala athonită, viaţa de obşte în mănăstirile româneşti; s-a
îngrijit de Mănăstirile Sf. Nicolae-Domnesc din Curtea de Argeş şi Tismana, precum şi de Mănăstirea
Negru Vodă din Câmpulung; ca „exarh al plaiurilor”, cum a fost numit, a purtat de grijă românilor
transilvăneni, hirotonind diaconi şi trimiţând misionari; ultimii ani şi-i petrece în reşedinţa mitropolitană
de la Curtea Domnească a lui Vladislav (1364-1377), al treilea voievod român sub care a păstorit;
vârsta înaintată şi neputinţele senectuţii îl împiedică pe Iachint să participe la şedinţele Sinodului
patriarhal; într-o scrisoare din 1370, îşi justifică neputinţa participării şi solicită patriarhului ecumenic ca
dicheofilaxul Daniil Croitoru, jurist patriarhal delegat să cerceteze activitatea bisericească, „să fie
sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”; cunoscându-şi apropiata trecere la
cele veşnice, îşi dă sufletul în mâinile Domnului în prima jumătate a anului 1372, fiind înmormântat în
complexul mitropolitan din Curtea de Argeş; a fost canonizat în şedinţa din 8 iulie 2008, proclamarea
solemnă având loc în 26 octombrie 2008.
 Sf. Mc. CLAUDIU, CASTOR, SEMPRONIAN şi NICOSTRAT – 9 noiembrie.
Sunt mucenici străromâni, care au pătimit în persecuţia declanşată de împăratul Diocleţian; au primit
botezul de la episcopul Chiril al Antiohiei, care fusese surghiunit în cetatea Sirmium din Iliric; fiind nişte
sculptori renumiţi, li s-a cerut să sculpteze statuia zeului Asclepion; au refuzat, fiind supuşi la chinuri;
trupurile mucenicilor au fost puse în sicrie de plumb şi aruncate în râul Sava.
 Sf. Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: ATANASIE TODORAN din Bichigiu, VASILE din Mocod, GRIGORE din
Zagra şi VASILE din Telciu – 12 noiembrie.
Au apărat credinţa strămoşească şi neamul românesc în vremuri de cumplită prigoană; Atanasie
Todoran s-a născut în satul Bighiu, pe valea Sălăuţei, dintr-o familie de ţărani liberi, înrudită cu familia
preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc; a fost jude şi colector al dărilor în
comunele de pe Valea Bighiului şi Sălăuţei; în tinereţe a făcut parte dintr-un regiment încartiruit lângă
Viena; dezertează şi se întoarce acasă; urmărit de oamenii împărăţiei, se ascunde în Munţii Ţibleşului,
în Maramureş şi în Ţara Chioarului; pleacă în Moldova, unde slujeşte în oaste, cu rang de căpitan,
până la vârsta de 74 de ani - cum se atestă într-un fragment dintr-un document emis de domnitorul
Mihai Racoviţă; la eliberarea sa din oaste, pentru vechea dezertare este închis câţiva ani în Turnul
Dogarilor din cetatea Bistriţa; întors în satul natal, se opune ca fiul său să fie împărtăşit de un preot
unit după ritualul catolic; ambii săi copii, baiatul şi fiica, au murit încă în timpul vieţii sale; în anii 1761,
1762 a tratat cu guvernul de la Viena militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bighiului, Sălăuţei şi
Someşului Mare, solicitând înlesniri pentru românii năsăudeni după intrarea în regimentul grăniceresc,
printre care să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa strămoşească; însă nu s-a ţinut seama de cererile sale,
sistemul grăniceresc înfiinţat urmărind de fapt convertirea românilor la catolicism şi fără a respecta
promisiunea desfiinţării iobăgiei; pe 10 mai 1763, când la Salva urmau să fie sfinţite drapelele de luptă
şi depus jurământul celor nouă companii ale regimentului de graniţă înfiinţat, „moş Tănase Todoran”,
în vârsta de 104 ani, iese călare şi rosteşte o cuvântare, spunând printre altele: „De doi ani noi suntem
grăniceri şi carte n-am primit de la împărăteasă că suntem oameni liberi şi apoi aşa nu vom purta
armele, ca sfânta credinţă să nu ne-o batjocorească! Jos armele!”; găsit vinovat de răzvrătire, pe 12
noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Salva, este frânt cu roata „pentru că i-a reţinut pe oameni
de la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc...”; în aceeaşi zi, pentru aceeaşi vină, sunt
spânzuraţi Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar alte 19
persoane sunt bătute cu vergile, mulţi pierind sub lovituri; capetele celor martirizaţi, înfipte în pari, au
fost expuse la poarta caselor unde locuiseră, bucăţi din trupurile ciopârţite fiind etalate la răscruci.
 Sf. Cuv. PAISIE de la Neamţ – 15 noiembrie.
S-a născut în oraşul Poltava din Ucraina pe 21 decembrie 1722, într-o familie de preoţi; a fost al 11-lea
între cei 12 copii ai părinţilor săi; a primit la botez numele Petru; tatăl său, Ioan, a fost protoiereu al
Poltavei, iar mama sa se chema Irina; rămâne orfan de tată şi, în 1735, intră la Academia teologică
din Kiev; părăseste şcoala după patru ani şi intră în viaţa monahală la Mănăstirea Medvedevski, la
vârsta de 19 ani; ca rasofor primeşte numele Platon; petrece o vreme la Mănăstirea Pecerska, iar în
1745 vine în Moldova şi se stabileşte mai întâi la Schitul Trăisteni-Râmnicu Sărat, apoi la Mănăstirea
Dălhăuţi; în 1746 pleacă la Muntele Athos, unde vreme de patru ani se nevoieşte ca sihastru; tuns în
monahism de Cuv. Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, în anul 1750 primeşte numele Paisie;
este hirotonit ieromonah şi întemeiază o obşte monahală în Schitul Sf. Prooroc Ilie, unde se nevoieşte
până în anul 1763; adună în jurul său 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi; în vara anului 1763 revine
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 334
 în Moldova şi se stabileşte împreună cu ucenicii la Mănăstirea Dragomirna, unde rămâne 12 ani,
până în 1775, păstorind aici o obşte de cca. 350 de călugări; împreună cu alţi ucenici români, buni
cunoscători ai limbii elene vechi, traduce o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi; Filocalia de
la Dragomirna (620 de pagini) este prima colecţie importantă de traduceri româneşti filocalice; în
1775, Moldova de nord intră sub stăpânire austriacă şi Cuv. Paisie, împreună cu 200 de monahi, se
stabileşte la Mănăstirea Secu; cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Calimachi şi îndemnat fiind de
domnitorul Alexandru Moruzi, Cuv. Paisie se mută la Mănăstirea Neamţ, pe 14 august 1779, împreună
cu o parte din obştea de la Secu; a fost vreme de 15 ani stareţul celor două mănăstiri, Secu şi Neamţ,
unde a introdus regulamentul de viaţă monahală de la Muntele Athos; continuă seria traducerilor
scrierilor Sfinţilor Părinţi din greacă; a întemeiat în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe,
cărora le rânduieşte duhovnic pe Cuv. Iosif Pustnicul, unul dintre ucenicii săi; a fost cunoscut în toate
ţările ortodoxe pentru sfinţenia vieţii, de la Athos până la Kiev şi Mănăstirea Optina şi până la sihăstiile
din nordul Rusiei; a fost ridicat la rangul de arhimandrit în anul 1790 de mitropolitul Ambrozie; la vârsta
de 72 de ani se îmbolnăveşte şi în toamna anului 1794, pe 15 noiembrie, într-o zi de joi, îşi dă sufletul în
mâinile Domnului; este înmormântat pe 17 noiembrie în gropniţa bisericii mari, ctitorită de voievodul
Ştefan cel Mare; în ultimele decenii ale sec XIX ucenicii săi răspândesc isihasmul în ţările române şi în
peste 100 de mănăstiri din Ucraina şi Rusia; este canonizat de Sfântul Sinod al B.O.R. în 1988, iar în
1902 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rânduieşte ca zi de prăznuire 15 noiembrie.
 Sf. Cuv. GRIGORIE Decapolitul – 20 noiembrie.
S-a născut la sfârşitul sec. VIII, în preajma anului 790; a dus o exemplară viaţă monahală şi a rămas în
memoria Bisericii pentru râvna şi curajul cu care a apărat cultul icoanelor; a trecut la cele veşnice
într-o mănăstire din Constantinopol, pe 20 noiembrie 842; cinstitele sale moaşte, după mai multe
mutări determinate de vitregia vremurilor, au fost aduse la Mănăstirea Bistriţa din jud. Vâlcea, unde
se găsesc şi în ziua de azi; în 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea
cultului său în întreaga Biserică, cu prăznuire pe 20 noiembrie; pentru mai multe detalii privind viaţa Sf.
Grigorie Decapolitul caută la pag. 77.
 Sf. Mc. DASIE – 20 noiembrie.
A fost soldat în armata romană, în legiunea a XI-a Claudia, staţionată în provincia Moesia Inferior; a
fost arestat şi condamnat la moarte în cetatea Axiopolis (Cernavodă), împreună cu alţi doi martiri;
numele sfântului este de origine geto-dacă şi are sensul: miel; a fost arestat şi condamnat la moarte
printr-un nefericit concurs de împrejurări determinat de sărbătoarea Saturnaliilor, sărbătoare păgână
renumită în Imperiul Roman, durând o săptămână, între 17 şi 24 decembrie, iar apoi altă săptămână,
între 1 şi 8 ianuarie; în aceaste perioade nu se muncea, desfăşurându-se multe spectacole publice,
lupte de gladiatori, circ, întreceri, se dansa, iar fiecare cetăţean roman îşi dădea frâu liber patimilor şi
poftelor; pentru împlinirea unui ritual special în cinstea zeului Saturn, era tras la sorţi un soldat,
desemnat „rege al Saturnaliilor” pe o perioadă de 30 de zile; era îmbrăcat cu haine asemenea celor
ale zeului şi se putea deda public, nepedepsit, oricăror excese, spre amuzamentul mulţimii, dar apoi
era jertfit pe altarul zeului Saturn; pe 17 noiembrie 404, rege al Saturnaliilor păgâne este ales soldatul
Dasie; refuză însă de la bun început, argumentând: „de mă voi îngriji de aceste 30 de zile ale acestui
deşert şi neruşinat obicei de cinstire a romanilor, pe care credinţa creştină o dispreţuieşte şi o opreşte,
mă dau pe mine însumi pieirii veşnice. Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci
pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa veşnică împreună cu
toţi sfinţii”; este întemniţat şi a doua zi judecat de dregătorul Bassus; neputând fi întors de la credinţa
creştină şi nesupunându-se nici poruncii de a jertfi zeilor, este chinuit şi primeşte moarte martirică prin
tăierea capului în ziua de 20 noiembrie, în cetatea Durostorum (Silistra), sau în Axiopolis (Cernavodă),
unde era prăznuit de trei ori pe an; numele său este descoperit şi în vechea bazilică alături de alţi doi
sfinţi mucenici, Chiril şi Chindeu; moaştele sale au rămas în Silistra până în anul 579, când au fost
strămutate la Ancona, Italia, spre a fi păzite de năvala avarilor; în anul 2003, o parte a sfintelor sale
moaşte a fost adusă în Silistra (Bulgaria); pe 6 iulie 2006, ÎPS Ilarion, mitropolit de Silistra, dăruieşte
Mănăstirii Lipniţa o părticică din mâna Sf. Mc. Dasie.
 Sf. Cuv. ANTONIE de la Iezerul Vâlcii – 23 noiembrie.
A trăit în vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului Constantin Brâncoveanu;
a fost hirotonit preot; a intrat în monahism în pustia de la Schitu Iezeru din Vâlcea; pentru a pleca la
Muntele Athos cere binecuvântare de la episcopul Ilarion, însă episcopul, cunoscând că este mai de
folos în ţară, ca monah îmbunătăţit, îl sfătuieşte să nu plece; revenind la Schitul Iezeru, cu ajutorul lui
Dumnezeu şi cu sprijinul episcopului Ilarion îl reînnoieşte; cu binecuvântarea episcopului iese din schit
şi se retrage în singurătate, într-o peşteră unde îşi amenajează un loc de rugăciune; era mic de stat,
gârbov, cu barba deasă învârstată cu câteva fire albe, vesel din fire, iertător şi iubitor de oameni;
pentru înfrânare purta un brâu din lanţuri de fier; mânca doar în ceasul al nouălea, pâine uscată şi
apă; nu dormea pe pat, ci se odihnea doar câteva ceasuri rezemat de nişte pietre; a primit darul
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 335
 lacrimilor; cunoscându-şi apropiata trecere la cele veşnice, îl cheamă cu 40 de zile mai înainte pe
ucenicul său Nicolae, căruia îi cere să-l îngroape în „gropniţa” pe care şi-o pregătise de mai înainte.
 Sf. Ier. ANDREI ŞAGUNA, mitropolitul Transilvaniei – 30 noiembrie.
A fost unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în sec. XIX; pe 21
iulie 2011, Sf. Sinod al B. O. R. a aprobat canonizarea mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi
Simion Ştefan, primul cu zi de pomenire 30 noiembrie, iar cel de-al doilea cu zi de pomenire 24 aprilie;
pentru detalii privind viaţa şi lucrarea Sf. Ier. Andrei Şaguna caută în prezenta lucrare, la pag. 291.
 Sf, Ap. Andrei ocrotitorul României – 30 noiembrie.
În anul 1997 a fost proclamat ocrotitor al românilor, cu zi de prăznuire pe 30 noiembrie; începând din
anul 2012 este sărbătoare legală, zi nelucrătoare; Sf. Ap. Andrei a propovăduit Evanghelia lui Hristos
mai întâi în Ierusalim, apoi în Iudeea, în Galileea, în Samaria, în Asia Mică (Turcia de azi), în Sciţia Mică
(Dobrogea) şi în Sciţia Mare (Ucraina), apoi în Grecia, fiind martirizat în oraşul Patras; despre prezenţa
sa pe teritoriul României sunt multe mărturii, dar primul român ce vorbeşte despre lucrarea misionară
pe aceste meleaguri a fost Mitropolitul Dosoftei în scrierea „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”; este cel întâi
chemat de Domnul Iisus, fratele lui Petru şi ucenicul Sf. Ioan Botezătorul; dorinţa de a-L urma pe Iisus
Domnul s-a aprins în sufletul său auzindu-l pe Sf. Ioan Botezătorul rostind: „Iată Mielul lui Dumnezeu,
Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1; 29); chemarea sa la apostolie este relatată de Sf. Ap. Matei:
„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4; 18-20).
 Sf. Cuv. GHEORGHE de la Cernica şi Căldăruşani – 3 decembrie.
S-a născut în anul 1730, într-o familie din Săliştea Sibiului; la 19 ani vine în Ţara Românească şi intră în
slujba mitropolitului grec Roşca, aflat în Bucureşti, iar în 1750 merge împreună cu acesta la Muntele
Athos; este hirotonit diacon la Mănăstirea Vatoped; după moartea mitropolitului devine ucenicul
renumitului cărturar Paisie Velicikovski, pe atunci stareţ al Mănăstirii Vatoped; îl însoţeşte pe Paisie în
Moldova, la Mănăstirea Dragomirna; după ocuparea Bucovinei de către austrieci se mută împreună
cu părintele său duhovnicesc şi alţi monahi la Mănăstirea Secu; merge din nou la Muntele Athos,
unde rămâne patru ani; revine în Moldova, la Secu şi la Neamţ (unde acum Paisie Velicikovski era
stareţ); după o vreme revine în Ţara Românească, dorind să se reîntoarcă la Muntele Athos; este însă
convins de mitropolitul Ţării Româneşti, Grigorie al II-lea, să se ocupe de înnoirea Schitului Cernica,
părăsit de mai bine de 30 de ani; în doar cinci ani înfiinţează aici o mănăstire cu viaţă de obşte după
tipicul din Muntele Athos, adunând în jurul său cca. 103 ucenici; pentru munca de la Cernica, în 1793
primeşte de la Mitropolitul Filaret al II-lea poruncă să se îngrijească de Mănăstirea Căldăruşani; din
aprilie 1794 şi pănă la moartea sa, în decembrie 1806, conduce ambele mănăstiri, aşezând egumeni
(stareţi) şi rânduind o viaţă monahală după tradiţia athonito-paisiană; a trecut la cele veşnice pe 3
decembrie 1806 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica; la propunerea Sinodului mitropolitan al
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Sf. Sinod al B. O. R. aprobă canonizarea Cuv. Stareţ Gheorghe,
Arhimandritul de la Cernica şi Căldăruşani, rânduind zi de prăznuire pe 3 decembrie.
 Sf. Mc. FILOFTEIA de la Curtea de Argeş – 7 decembrie.
A trăit în sec. XIII în sudul Dunării; nu se ştie cu precizie dacă era de neam bulgar sau român; de la
sfârşitul sec. al XIV-lea moaştele sale sunt depuse la Curtea de Argeş; în şedinţa Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române din 1950 s-a hotărât generalizarea cultului Sf. Filofteia de la Argeş în toate
eparhiile din ţară; în greacă numele sfintei înseamnă iubitoare de Dumnezeu; la doar 12 ani a fost
martirizată de însuşi tatăl său; Filofteia avea îndatorirea de a-i duce părintelui ei la câmp, în fiecare zi,
mâncare; fiind însă miloasă din fire, pe cale împărţea mâncarea la săraci; este descoperită de tatăl
său care, orbit de mânie, o răneşte cu barda la picior, rană care îi pricinuieşte moartea; moaştele
sale sunt duse iniţial la Târnovo, unde rămân până în 1393; după ocuparea ţaratului bulgar de turci,
moaştele sfintei sunt strămutate la Vidin, unde rămân până în 1396; crescând însă ameninţarea
turcească, după înfrângerea armatelor creştine la Nicopole sfintele sale moaşte sunt aduse în Ţara
Românească de Mircea cel Bătrân (1396-1418) şi depuse în vechea ctitorie domnească cu hramul Sf.
Nicolae de la Curtea de Argeş, în acea vreme catedrală mitroplitană; ziua de pomenire a fost
aleasă a fi prima zi după ziua hramului - 7 decembrie; după construirea noii biserici de către Neagoe
Basarab, sfinţită la 15 august, moaştele Sf. Filofteia sunt mutate în noua ctitorie; dar apoi în 1893, dată
fiind starea avansată de degradare a bisericii, moaştele sunt mutate la Bisericile Adormirea Maicii
Domnului – Olari şi Sf. Gheorghe din Curtea de Argeş; în primul război mondial sunt aduse în paraclisul
Mănăstirii Antim din Bucureşti şi readuse în 1949 în Curtea de Argeş; în tradiţia populară, Sf. Filofteia
este considerată ocrotitoarea copiilor şi tinerilor, îndeosebi a tinerelor fete, ajutându-le a se căsători;
tot tradiţia consemnează că Sf. Filofteia este o urmaşă îndepărtată a Sf. Ilie, pentru această înrudire
fiind numită „aducătoarea de ploi”; sunt menţionate în memoria populară mai multe perioade de
secetă când preoţi şi popor, în procesiuni cu moaştele sfintei, mijlocesc pe lângă Domnul Dumnezeu,
Care aduce ploi binecuvântate peste câmpurile însetate; pentru mai multe detalii privind viaţa şi
pătimirea Sf. Filofteia caută la pag. 60 în prezenta lucrare.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 336
 Sf. Ier. DOSOFTEI, mitropolitul Moldovei – 13 decembrie.
S-a născut în anul 1624 la Suceava, în familia Barilă; părinţii săi, Leontie şi Misira, erau creştini români,
cu rude în Transilvania şi în ţinutul Liovului; a primit la botez numele Dimitrie, întrucât s-a născut pe 26
octombrie, când este sărbătorit Sf. Dimitrie din Tesalonic; a învăţat carte cu dascăli din Moldova, dar
şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov; a studiat Sfintele
Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi; a tradus în româneşte texte sfinte din greacă, latină, slavonă,
polonă şi ucraineană; a deprins la Mănăstirea Probota rugăciunea, ascultarea, smerenia, nevoinţele
ascetice, aceasta fiind mănăstirea sa de metanie; în anul 1649, la tunderea în monahism, a primit
numele Dosoftei; a devenit părinte duhovnicesc al Mănăstirii Probota; a dezvoltat şcoala mănăstirii,
formând ucenici luminaţi; în 1658 este episcop de Huşi, iar după un an ocupă scaunul vlădicesc al
Romanului, pentru ca în 1671 să fie ales mitropolit al Moldovei; cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel:
„Acest Dosoftei mitropolit nu era prost (adică simplu) de felul lui şi era neam de mazâl. Prea învăţat,
multe limbi ştia: elineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic şi
blând ca un miel. În ţara noastră, pe această vreme, nu este om ca acela”; a dăruit Bisericii şi
neamului românesc cărţi de mare valoare: Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu;
a revizuit traducerea făcută de Nicolae Milescu la Vechiul Testament, textul fiind inclus în Biblia de la
Bucureşti din 1688; în 1673 pleacă în Polonia, înlocuit în scaunul mitropolitan de episcopul Teodosie;
revine în anul următor; Teodosie se retrage la Mănăstirea Bogdana, unde va primi moarte martirică;
Sf. Ier. Dosoftei a tipărit Dumnezeiasca Liturghie (1679 şi 1683), Psaltirea de-nţăles (1680) şi Molitvălnic
de-nţăles (1681); a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit apoi patru volume din Viaţa şi
petrecerea sfinţilor, lucrare rămasă neterminată datorită plecării forţate în Polonia; în 1686 este luat
ostatic de regele polon Jan Sobieski, împreună cu tezaurul Mitropoliei şi moaştele Sf. Ioan cel Nou;
trăieşte ultimii ani departe de ţară; pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică,
traduce din elineşte în slavonă şi rusă scrieri ale Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman,
patriarhul Constantinopolului şi ale lui Simeon al Tesalonicului; în castelul de la Stry, unde locuia, era
adesea vizitat de regele polon Jan Sobieski, care îl aprecia; în pofida presiunilor, Dosoftei a refuzat să
treacă la uniaţie; îşi dă sufletul în mâinile Domnului pe 13 decembrie 1693; a fost înmormântat în
biserica Naşterea Domnului din Jolkiew (azi în Ucraina).
 Sf. Cuv. DANIIL Sihastrul – 18 decembrie.
A fost un pustnic renumit, un duhovnic iscusit, sfetnic al domnitorului Ştefan cel Mare (1457-1504) şi
egumen al Mănăstirii Voroneţ; s-a născut la începutul sec. XV într-un sat în apropiere de Rădăuţi; a
fost călugărit la vârsta de 16 ani la Mănăstirea Sf. Nicolae din Rădăuţi, primind numele David; s-a
retras la Mănăstirea Sf. Laurenţiu, lângă satul Vicovul de Sus; a primit marea schimă sub numele
Daniil; s-a retras în valea împădurită a pârâului Viţău, în apropierea actualei localităţi Putna; aici a
săpat în stâncă un paraclis, ale cărui urme se pot vedea şi astăzi; la îndemnul său este construită de
Ştefan cel Mare Mănăstirea Putna, în anul 1466; s-a retras apoi sub stânca Şoimului, pe malul pârâului
Voroneţ; ultima parte a vieţii şi-o petrece ca egumen la Mănăstirea Voroneţ, construită în 1488; a
trecut la cele veşnice în 1496 şi a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneţ; este considerat a fi
la originea mişcării isihaste desfăşurate în nordul Moldovei; în şedinţa din 20-21 iunie a Sf. Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a fost canonizat cu numele Sf. Cuv. Daniil Sihastrul, stabilindu-i-se ca zi de
prăznuire data de 18 decembrie; informaţii suplimentare privind viaţa sa se găsesc la pag. 25 din
prezenta lucrare.
 Sf. Ier. PETRU MOVILĂ, mitropolitul Kievului – 22 decembrie.
S-a născut în 1596 la Suceava, fiu al lui Simion Movilă (care va domni apoi în Ţara Românească) şi al
soţiei sale Marghita, călugărită apoi sub numele Melania; tatăl său era frate cu Ieramia Movilă, domn
al Moldovei între anii 1595-1606, şi cu Gheorghe Movilă, viitor mitropolit al Moldovei; după moartea
tatălui său pribegeşte în Ţara Românească împreună cu mama şi fraţii, stabilindu-se apoi în Polonia; a
studiat la şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lvov (Lemberg) şi la Academia Zamoiska din Zamosč; pe lângă
gramatică, retorică, dialectică şi teologie, învaţă limbile latină, greacă, slavonă şi polonă; a studiat şi
la Sorbona; ca nobil polonez, a deprins mânuirea armelor, participând la luptele cu turcii de la Tutora
(1620) şi Hotin (1622); la îndemnul arhimandritului Zaharia Kopâstenski se călugăreşte; zideşte la moşia
sa din Rubiejovka o biserică cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava; este tuns în monahism în lavra
Pecerska, după anul 1625; este ales egumen în 1627, la vârsta de doar 31 de ani; s-a preocupat de
restaurarea mănăstirilor şi peşterilor unde se găseau moaşte ale unor sfinţi; a continuat activitatea
tipografică a înaintaşilor săi, tipărind multe cărţi în apărarea Ortodoxiei, aflată sub permanentul
asediu al catolicismului; a întemeiat un colegiu la Mănăstirea Bratska, ce se va transforma mai târziu,
în 1633, în vestita Academie Domnească de la Kiev; în ziua de 16 august 1628 semnează declaratia
Sinodului Eclesiastic întrunit la Kiev, prin care sunt condamnaţi toţi clericii care au primit uniaţia; în
1623 a sprijinit alegerea lui Wladislav I ca rege al Poloniei, acesta recunoscând drepturile eparhiilor
ortodoxe din Mitropolia Kievului, menţionând şi Frăţiile Ortodoxe.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 337
 Sf. Cuv. NICODIM cel Sfinţit de la Tismana – 26 decembrie.
Valah de origine, a fost mai întâi monah, apoi egumen al Mănăstirii Hilandar de la Athos; a întemeiat
mănăstirile Vodiţa în 1372 şi Tismana în 1374-1375; este înmormântat la Tismana şi prăznuit pe data de
25 decembrie; de neam macedo-român, s-a născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul
Serbiei; se înrudea cu familia despotului Lazăr, dar şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru
Basarab; a intrat în monahism în Mănăstirea Hilandar, fiind egumen şi proto-epistat în conducerea
Sfântului Munte; ca monah s-a curăţit de patimi şi a deprins lucrarea sfintei rugăciuni neîncetate,
primind darul înainte vederii şi facerii de minuni; sub oblăduirea sa, în obştea de la Hilandar s-au
adunat în jur de o sută de călugări athoniţi, greci, sârbi, macedoneni şi români, îndeletnicindu-se cu
rugăciunea lui Iisus; a fost un profund teolog şi un iscusit dascăl duhovnicesc; la rugămintea cneazului
Lazăr mijloceşte împreună cu ucenicii săi, Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu
Patriarhia Ecumenică din Constantinopol; pentru smerenia şi înţelepciunea sa, patriarhul ecumenic a
ridicat anatema rostită asupra Bisericii Sârbe; după mai multe descoperiri dumnezeieşti, vine cu
ucenicii săi în sudul Dunării, unde întemeiază mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa; anul 1364 îl găseşte în
Ţara Românească, unde ridică pe valea râului Vodiţa o mică sihăstrie de călugări vlahi; zideşte cu
sprijinul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi al sihaştrilor din patea locului chilii
şi o biserică de piatră cu hramul Sf. Antonie cel Mare, sfinţită în 1369; înalţă apoi pe valea pârâului
Tismana, la locul numit Cascade, unde încă de la începutul sec. al XIV-lea se nevoiau mulţi sihaştri,
Mănăstirea voievodală Tismana (între anii 1377-1378, sub domnitorii Radu I şi Dan I); aici întemeiază o
vestită şcoală de călugări şi copişti de cărţi bisericeşti, cunoscută în toată peninsula Balcanică; a
întreţinut corespondenţă cu egumenii mănăstirilor de el organizate din Muntele Athos, Serbia şi Ţara
Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie din Târnovo; a primit darul facerii de minuni şi putere
asupra duhurilor necurate, tămăduind neputinţele şi suferinţele; se spune că a trecut nevătămat prin
foc; la anii bătrâneţii încredinţează conducerea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana ieromonahului Agaton,
ucenicul său, şi se retrage în singurătate într-o peşteră situată deasupra mănăstirii; cobora la Tismana
doar la praznice şi când se săvârşea Sfânta Liturghie; printre cei vindecaţi cu rugăciunile sale este şi
fiica bolnavă de epilepsie a regelui Sigismund; către sfârşitul sec. XIV întemeiază împreună cu câţiva
ucenici Mănăstirea Vişina, pe Valea Jiului, iar în anul 1400, ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân,
ridică Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei; aici s-a nevoit câţiva ani,
scriind un Evangheliar slavon între anii 1404-1405; s-a mutat la cele veşnice la adânci bătrâneţi, pe 26
decembrie 1406; a fost înmormântat la Tismana; moaştele sale, cu bun miros şi izvorâtoare de mir, au
fost puse într-o raclă în biserica de el zidită la Sf. Mănăstire Bistriţa, împreună cu moaştele Sf. Grigorie
Decapolitul; după tentativa unui domnitor român de a-i aduce moaştele în Bucureşti, s-a arătat
egumenului poruncindu-i să-i depună moaştele într-un loc tăinuit, păstrând doar un deget de la
mână pentru evlavia credincioşilor; puse într-un vas de cositor, împreună cu crucea de plumb pe
care o purta, este adus la Mănăstirea Tismana; vitregia vremurilor, multele răzmeriţe şi războaie, au
făcut ca moaştele sale să rămână tăinuite până în ziua de azi; pentru mai multe informaţii privind
viaţa Sf. Nicodim de la Tismana caută în prezenta lucrare, la pag. 179.
 Sf. Mc. HERMES – 31 decembrie.
Era de neam daco-roman, de la malul Dunării; a făcut parte din categoria „exorciştilor”, alungând
duhurile ce stăpâneau sufletele înaintea primirii Sfântului Botez; în anii de început ai creştinismului se
practica un ritual de exorcizare a catehumenilor, încredinţat la început diaconilor – ritual ale cărui
reminiscenţe se regăsesc în „lepădările” ce preced ritualul botezului în ortodoxie; înmulţindu-se însă
catehumenii, ritualul exorcizării a fost încredinţat începând din sec. III unei categorii speciale de
clerici, numiţi „exorcişti”, aleşi de episcp, însărcinaţi cu împlinirea acestui ritual potrivit Canonului I al
Sinodului din Antiohia şi canonului 26 al Sinodului din Laodiceea; rugăciunile exorcizării erau citite
catehumenului în repetate rânduri, şi pe durata mai multor zile; Sf. Mc. Hermes a slujit în biserica din
cetatea Bononia în timpul prigoanei lui Diocleţian; fără a se lăsa înspăimântat de măsurile luate de
împărat împotriva creştinilor, continua să-i pregătească pe cei ce urmau să se boteze; a fost prins şi a
primit moarte mucenicească prin tăierea capului.

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Nume de sfinţi români pag. 338

 ALŢI SFINŢI AI ORTODOXIEI
Aceşti sfinţi, alţii decât cei regăsiţi în Vieţile Sfinţilor sau printre cei români, despre care s-a vorbit deja
pe larg, sunt sfinţi cu praznic în calendarul nostru creştin-ortodox; numele acestora vor fi enumerate în
succesiunea prezenţei lor în calendatul tipărit în anul 2019 în România, cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Daniel, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul Tronului Cezareei
Capadociei, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

 Cuv. DOMNICA şi Cuv. EMILIAN Mărturisitorul – 8 ianuarie.

Sf. Cuv. Domnica s-a născut în Cartagina, din părinţi bogaţi, greci de neam, dar păgâni, şi a trăit în
timpul domniei împăratului Teodosie cel Mare (379-395); părăseşte casa părintească şi, împreună cu
alte patru fecioare, vine în Constantinopol; sunt botezate de patriarhul Nectarie; Cuv. Domnica intră
în monahism şi este diaconiţă în biserica patriarhiei; a ridicat o mănăstire lângă Constantinopol; la o
vârstă înaintată, în timpul împăratului Zenon (474-491), a trecut cu cinste la cele veşnice. Cuv. Emilian
Mărturisitorul din Episcopia Cizicului a trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820); a fost exilat
în anul 815 pentru apărarea învăţăturii ortodoxe despre închinarea la sfintele icoane; în anul 820 a
trecut la Domnul, fiind tot în exil.
 Cuv. VITALIE – 11 ianuarie.
A fost un mare şi neştiut sihastru român din Muntele Athos; era din jud. Botoşani; a intrat în monahism
în Mănăstirea Neamţ; în 1938 merge la Muntele Athos şi îşi face un mic bordei, sihăstrind în pădurile
din preajma Mănăstirii Caracalu, ctitorită de Petru Rareş; spun părinţii athoniţi că avea întotdeauna
chipul luminat, era tăcut, nu vorbea niciodată despre cineva, socotindu-se pe sine cel mai păcătos
om de pe pământ; şi-a cunoscut trecerea la cele veşnice, trecând la Domnul pe 14 septembrie 1945;
a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Caracalu.
 Sf. Mc. EUTASIA – 12 ianuarie.
A primit moarte mucenicească prin tăiere cu sabia.
 Sf. Mc. ERMIL şi STRATONIC – 13 ianuarie.
Au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, în trimpul persecuţiei lui Licinius (230-325); adus în faţa
împăratului, diaconul Ermil a mărturisit că slujeşte Dumnezeului nevăzut, nu idolilor făcuţi de mână
omenească din lemn sau piatră; este bătut şi întemniţat; după trei zile este supus din nou la chinuri;
temnicerul Stratonic îi îngrijeşte rănile; este văzut de un ostaş care îl pârăşte împăratului ca fiind şi el
creştin; nelepădându-se nici unul de Hristos, sunt omorâţi în ziua de 13 ianuarie 303.
 Cuv. Părinţi ucişi în Sinai şi Rait – 14 ianuarie.
Au trăit în sec. IV-V; au mucenicit în timpul năvălirilor barbarilor din Arabia şi Etiopia; părinţii din Sinai îşi
petreceau zilele liniştindu-se în chilii; se adunau în biserică şi privegheau sâmbăta şi duminica; se
hrăneau cu finice, sau muguri de stejar, o dată pe zi, sau la două, trei zile; căutând aur şi negăsind,
barbarii îi ucid pe părinţii din Sinai şi Rait; monahul Amonie spune că la prima năvălire au pierit 36 de
părinţi în Sinai şi 29 în Rait.
 Sf. ATANASIE cel Mare şi CHIRIL arhiepiscopul Alexandriei – 18 ianuarie.
Sf. Atanasie a trăit în zilele lui Constantin cel Mare şi ale urmaşilor acestuia; a participat la Sinodul I de
la Niceea; diacon fiind, l-a combătut pe Arie şi erezia sa cu argumente din Sfânta Scriptură; după
moartea lui Alexandru, a fost întronizat episcop al Alexandriei; este alungat însă după puţină vreme
de împăratul Constantin şi multe pătimeşte, fiind prigonit timp de 42 de ani; a fost repus în scaun la
anii bătrâneţii. Sf. Chiril, patriarhul Alexandriei, a trăit în timpul împăratului Teodosie cel Mic; era
nepotul episcopului Teofil al Alexandriei, căruia îi urmează în scaun; la al III-lea Sinod ecumenic din
Efes l-a combătut pe răucredinciosul Nestorie, care hulea împotriva Sfintei Născătoare de Dumnezeu;
precum sunt zugrăviţi în icoane, Sf. Atanasie era un om de statură potrivită, spătos, gârbovit, cu faţa
mereu veselă, pleşuv, cu nasul coroiat, barbă lată, gură mică şi părul cărunt, iar Sf. Chiril avea faţa
netedă, sprâncene dese, nas încovoiat, cu nările „pleoştite”, obraz lat, buze groase; era pleşuv pe la
tâmple, avea barba deasă şi lungă şi părul des amestecat cu cărunteţe.
 Sf. Ier. MARCU mitropolitul Efesului – 19 ianuarie.
Sf. Ier. Marcu, supranumit Eugenicul (1392-1444), s-a născut în Constantinopol, din părinţi nobili şi
credincioşi, Gheorghe şi Maria, şi a primit la botez numele Manuel; era în vremea când părţile de
răsărit ale imperiului bizantin căzuseră sub stăpânire turcească; împăratul căuta să încheie o
înţelegere cu papa Martin al V-lea pentru întrunirea unui Sinod Ecumenic având ca obiectiv unirea
catolicilor cu Biserica Ortodoxă, primind astfel ajutor din Apus împotriva turcilor; în 1422 are loc o
tentativă de cucerire a Constantinopolului de către sultanul Murad al II-lea şi împăratul Ioan al VII-lea
Paleologul iniţiază demersuri pe lângă papa Eugenie al IV-lea pentru întrunirea unui Sinod Ecumenic;
patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului nu sunt de acord să participe la acest Sinod, dar îşi trimit
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 339
 totuşi împuterniciţii; unul dintre trimişii patriarhului Alexandriei este Marcu, vestit la acea vreme pentru
scrierile sale cu subiect teologic; pentru a putea participa, este hirotonit episcop al Efesului, la vârsta
de 42 de ani, la iniţiativa patriarhului Iosif II al Constantinopolului şi la porunca împăratului; pe 27
noiembrie 1437 o delegaţie de 700 de persoane, arhimandriţi, preoţi şi laici, din care făceau parte
împăratul, patriarhul Iosif şi 22 de episcopi, printre care şi Marcu, vin în Italia; Sinodul se întruneşte
pentru început în Miercurea Mare, pe 9 aprilie 1438, la catedrala Sf. Gheorghe din Ferrara, după
care, pe data de 12 ianuarie 1439, papa Eugenie mută sinodul în Florenţa; sinodul se întruneşte pe 26
februarie şi se încheie pe 5 iulie; de la Marea Schismă din 1054 avuseseră loc aproape 30 de întâlniri
între catolici şi ortodocşi, toate rămase fără rezultat, dar dintre care cea mai importantă a fost cea
de la Lyon, în 1274, în timpul împăratului Mihail al VII-lea; Sinodul de la Florenţa a dezbătut toate
divergenţele ce conduseseră la separarea celor două Biserici, precum sunt purcederea Duhului Sfânt
(adaosul filioque la crezul niceean), primatul papal, întrebuinţarea în Euharistie a pâinii nedospite
(azima) şi purgatoriul; adaosul filoque fusese adoptat în 589 la un sinod local ţinut în Toledo, Spania,
ca argument împotriva arianismului; Roma însă nu a adoptat de la început acest adaos, papa Leon
al III-lea dispunând, în sec. IX, să fie înscris crezul ortodox pe plăci de argint şi puse în bazilica Sf. Petru;
filoque s-a impus însă în Biserica din Apus cu toate că Sinoadele I şi II au statornicit ca nici un cuvânt
din Crez să nu fie schimbat; nici asupra celorlalte teme aflate în dispută participanţii la Sinod nu s-au
putut pune de acord, cu toate că argumentele arhiepiscopului Marcu se întemeiau pe hotărârile
precedentelor Sinoade, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi Scriptură; este bine de amintit că multi călugări
catolici prezenţi la Sinod mărturiseau că nu aveau cunoştinţă de hotărârile ultimelor cinci Sinoade
Ecumenice, considerând că învăţătura telogilor greci, de care doar acum luau cunoştinţă, este cea
corectă; Marcu s-a opus ferm tuturor înnoirilor catolice, vorbindu-le argumentat despre dreapta şi
adevărata credinţă, despre Sfânta Tradiţie, succesiunea apostolică, despre dogmele, rânduielile şi
predania ortodoxă; însă pentru a putea depăşi divergenţele şi uşura unirea cu Roma, împăratul Ioan
îi surghiuneşte pe Marcu al Efesului şi pe Antonie al Heracleei, închizându-i în chiliile lor; se înfăptuieşte
unirea, ortodocşii primind înnoirile catolicilor în schimbul făgăduinţei de a primi sprijin militar împotriva
turcilor; la opt zile după ce trimişii ortodocşi sunt siliţi să semneze înţelegerea, patriarhul Iosif moare şi
împăratul Ioan îşi arogă conducerea Bisericii, fapt care provoacă reacţia Sf. Marcu: „Nimeni să nu ne
stăpânească în credinţa noastră Ortodoxă, nici un împărat, nici un ierarh, nici altcineva, ci numai
Unul Dumnezeu...”; toţi ierarhii prezenţi la Sinod au fost siliţi, prin ameninţări, să semneze înţelegerea,
singurul ierarh care rămâne neclintit în decizia luată fiind Episcopul Marcu al Efesului; unirea de la
Florenţa s-a împlinit pe 5 iulie 1439; preoţii şi ierarhii rămaşi în Constantinopol s-au arătat însă deosebit
de critici fată de înţelegerea făcută, înştiinţând poporul că nu se simt cu nimic legaţi de hotărârile
Sinodului; Marcu, bolnav, îşi petrece ultimii ani din viaţă scriind împotriva unirii; în preziua întronizării
noului patriarh Mitrofan II al Ozicului, în anul 1440, Marcu al Efesului şi Antonie al Heracleei părăsesc
Constantinopolul; Marcu se îndreaptă spre Athos, însă, pe când trecea prin insula Lemnos, este prins
şi întemniţat vreme de doi ani din porunca împăratului; trece la Domnul la 14 zile după ce revine în
casa părintească din Galata, la vârsta de 52 de ani, pe 23 iulie 1444; în anul 1443, trei patriarhi întruniţi
la Ierusalim -Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei şi Dorotei al Antiohiei- dau anatemei Sinodul
din Florenţa şi, ca eretic, pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului; împăratul şi unii clerici rămân
însă credincioşi unirii; abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului leapădă, la rândul său,
credinţa catolică; în 1734, Sf. Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I, îl canonizează pe Sf. Ier. Marcu,
mitropolitul Efesului, cu zi de prăznuire pe 19 ianuarie.
 Sf. Mc. EUFRASIA – 19 ianuarie.
S-a născut şi a trăit în cetatea Nicomidia, în vremea împăratului Maximian; de neam vestit, înţeleaptă
şi bună, nu se supune poruncii de a jertfi zeilor şi este bătută cumplit; este dată spre a fi batjocorită
unui barbar, pe care îl amăgeşte promiţându-i un leac prin care să fie ferit de loviturile vrăjmaşilor şi îl
convinge să încerce puterea leacului lovind-o cu sabia peste grumaz; primeşte moarte martirică prin
tăierea capului; amănunte privind viaţa şi pătimirea sfintei la pag. 43.
 Sf. Mc. VAVILA, TIMOTEI şi AGAPIE – 24 ianuarie.
S-a născut în cetatea Antiohia (Teupolis) din părinţi de neam bun şi credincioşi; după moartea lor,
Vavila îşi împarte averea la săraci, văduve şi orfani şi se retrage în singurătate împreună cu Agapie şi
Timotei, ucenicii săi; este hirotonit preot şi împreună cu cei doi ucenici se refugiază în Sicilia, fugind de
necredincioşii elini; prinşi de stăpânitor, îşi mărturisesc cu curaj credinţa în Hristos; sunt bătuţi cu toiege
şi primesc moarte martirică prin tăiere cu sabia; trupurile le sunt aruncate în foc, de unde sunt scoase
şi îngropate de creştinii din Sicilia.
 Cuv. PALADIE şi IACOB Sihastrul – 28 ianuarie.
Sf. Cuv. Paladie s-a născut în anul 363 în Galatia (Asia Mică); s-a călugărit în Ierusalim, în anul 386;
merge în Alexandria unde rămâne trei ani, apoi petrece alţi trei ani în Nitria; în anul 400 este întronizat
episcop în Helenopolis, din Bitinia (Asia Mică); a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur; a mers la Roma
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 340
 în fruntea unei delegaţii pentru a solicita intervenţia papei pe lângă împăratul Arcadius în apărarea
Sf. Ioan Gură de Aur, care fusese surghiunit; la întoarcere sa de la Roma, este şi el exilat în Tebaida,
din Egipt, unde rămâne vreme de şase ani, între 406 şi 412; revenind apoi din exil, este uns episcop de
Aspuna, în Galatia. Despre Cuv. Iacob, numit Sihastrul, se ştie că pentru vrednicia sa a primit darul
tămăduirii, însă după 15 ani de sihăstrie cade în păcat, săvârşind un omor; deznădăjduit, îşi părăseşte
peştera; întâlnind pe cale un bătrân, acesta îl îndeamnă la aspră pocăinţă; petrece mulţi ani într-un
mormânt, în lacrimi şi rugăciune; ca semn că pocăinţa i-a fost primită, rugându-se pe timp de secetă
cerurile se deschid şi o ploaie binefăcătoare se porneşte; până la sfârşitul vieţii şi-a urmat neabătut
canonul, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu.
 Sf. doctori fără de arginţi CHIRIL şi IOAN – 31 ianuarie.
Au învăţat medicina în Alexandria, tămăduind suferinzii fără a pretinde plată; învăţau că de multe ori
suferinţele trupeşti sunt pedepse primite de la Dumnezeu spre îndreptare pentru păcatele săvârşite; în
timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305), Chir se refugiază în Arabia, unde se călugăreşte; a primit
darul facerii de minuni, tămăduind cu rugăciunea. Ioan era din Edesa, în Mesopotamia, fiind ofiţer în
armata romană şi creştin tăinuit; auzind de minunile înfăptuite de Chiril îl caută în Arabia şi i se alătură
şi vin în oraşul Canope (lângă Alexandria), în vremea când Sf. Mc. Atanasia este prinsă împreună cu
cele trei fiice ale sale; prinşi şi ei, primesc sfârşit mucenicesc pentru faptul că le-au susţinut şi încurajat
pe fecioarele Teoctista, de 15 ani, Teodotia, de 13 ani, şi pe Eudoxia, de 11 ani, să primească cununa
muceniciei; moaştele sfinţilor sunt luate în timpul împăratului Teodosie cel Mic (408-450) de Sf. patriarh
Chiril al Alexandriei şi aduse în satul Menuthis, lângă Canope; moaştele sfinţilor sunt depuse în biserica
închinată Sfinţilor Evanghelişti, zidită aici de Teofil lângă un templu păgân închinat zeiţei Isis-Manuthis,
considerată tămăduitoare, în sat existând atunci şi un alt templu, închinat zeului Esrapis, dărâmat în
391, în vremea patriarhului Teofil.
 Sf. Mc. VICTORIN, VICTOR, NICHIFOR, CLAUDIE, DIODOR, SERAPION şi PAPIA – 31 ianuarie.
Au mucenicit pentru Hristos în vremea împăratului Deciu, în anul 250; au fost aduşi înaintea antipatului
Tertius; Victorin, Victor şi Nichifor au trecut la Domnul zdrobiţi în piuă până şi-au dat sufletele; Claudiu
a trecut la Domnul după ce i-au fost tăiate mâinile şi picioarele; Diodor a fost ars; Serapion a primit
moarte martirică prin tăierea capului, iar Papia a fost înecat în mare.
 Sf. Mc. IORDAN şi GAVRIIL – 2 februarie.
Sf. Mc. Iordan era din Trapezunt; a pătimit în Constantinopol, în anul 1650, când a primit moarte
mucenicească prin tăiere cu sabia. Sf. Mc. Gavriil a pătimit în anul 1676, tot în Constantinopol, şi tot
prin tăiere cu sabia.
 Sf. Cuv. VARSANUFIE cel Mare şi IOAN – 6 februarie.
În calendar, la această dată este menţionat numai Sf. Cuv. Varsanufie cel Mare, iar în Vieţile Sfinţilor
sunt pomeniţi amândoi, dar pe 29 februarie (an bisect). Ambii au trăit şi s-au nevoit în sec. VI, în timpul
domniei lui Iustinian I (483-565); au vieţuit în mănăstirea avvei Serida, din Palestina, lângă Gaza.
Varsanufie, despre care nu se ştie când a intrat în lavra avvei Serida, îşi povăţuia obştea din chilia în
care se retrăsese prin intermediul Cuv. Serid; tradiţia monahală spune că Sf. Varsanufie este unul
dintre cei puţini pentru care Dumnezeu mai îngăduie încă lumea; a fost supranumit Marele Bătrân; a
trecut la Domnul în anul 540. Ioan, discipol al său, despre care nu se cunoaşte nici originea şi nici
familia, era monah în aceeaşi mănăstire şi a vieţuit timp de 18 ani într-o chilie, în afara mănăstirii
avvei Serid, în vecinătatea chiliei lui Varsanufie; a avut darul înainte vederii, primind supranumele
profetul. Unele dintre scrisorile celor doi cuvioşi părinţi au fost traduse în limbile română şi slavonă, în
vremea lui Paisie Velicikovski; o sută dintre aceste „scrisori”, prin care cei doi cuvioşi răspundeau
întrebărilor puse de monahi, sunt cuprinse în vol. XI din Filocalia Românească, în traducerea Părintelui
Dumitru Stăniloae. Cei doi cuvioşi părinţi au lăsat moştenire urmaşilor un „Îndreptar de viaţă spirituală;
răspunsuri la întrebările discipolilor”; sunt menţionaţi în scrierile Sf. Teodor Studitul, ale Sf. Simeon Noul
Teolog şi ale ieromonahului Nikon Chernogerets (1060); mai multe despre viaţa şi lucrarea celor doi
cuvioşi părinţi se găsesc la pag. 272 a prezentei lucrari.
 Sf. Mc. surori MARTA şi Maria – 8 februarie.
Poate fi remarcată o anume inconsecvenţă în ceea ce priveşte pomenirea celor două muceniţe în
Biserica Ortodoxă Română: astfel, în calendarul creştin-ortodox pe 2019, tipărit cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, sau în calendarul pe anul 2016, tipărit cu binecuvânarea Preasfinţitului
Vincenţiu, episcopul Sloboziei şi Călaraşilor, pe data de 8 februarie nu sunt pomenite, dar figurează la
această dată în calendarul pe 2012, tipărit cu binecuvântarea Părintelui Galaction, episcopul
Alexandriei şi Teleormanului şi în calendarele pe 2018 şi 2014 tipărite cu binecuvântarea aceluiaşi
Vincenţiu, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. Sf. Mc. fecioare Marta şi Maria sunt asemănate, pentru
credinţa şi dragostea lor pentru Hristos, celor două surori cu aceleaşi nume pomenite în Evanghelie;
au trăit în Asia, în vremea când Biserica lui Hristos era prigonită de păgânii închinători la idoli; mai
multe detalii privind viaţa sfintelor muceniţe se găsesc în prezenta lucrare, la pag. 152.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 341
 Sf. Mc. ENATA şi VALENTINA – 10 februarie.
Fecioara Enata era din Gaza; fiind adusă la judecată înaintea ighemonului Firmilian, Îl mărturiseşte cu
curaj pe Hristos şi este chinuită cumplit; o altă fecioară, Valentina, fiind de faţă şi văzând cruzimea cu
care a fost torturată, primind la rândul ei poruncă să jertfească zeilor, izbeşte cu piciorul piedestalul
jerteflnicului, răsturnându-l; este chinuită şi pătimeşte, împreună cu Enata, moarte martirică, fiind arse
în foc; şi aici se remarcă o inconsecvenţă; în calendarul ortodox pe 2019 este prăznuită doar Sf. Mc.
Valentina, în vreme ce în calendarele anilor 2012, 2014, 2016 şi 2018 sunt prăznuite ambele muceniţe.
 Sf. ANTONIE patriarhul Constantinopolului; Sf. Mc. HRISTEA grădinarul – 12 februarie.
După tată, Antonie era din Asia, iar după mamă din Europa, dar a trăit în Constantinopol, unde s-a
format învăţând Scripturile; a îmbrăţişat viaţa monahală, fiind hirotonit preot împotriva voinţei sale; ca
egumen al mănăstirii priveghea, postea şi petrecea în rugăciune; l-a convins şi pe părintele său să
îmbrace haina monahală; era mult milostiv; pe când trecea o dată printr-un loc strâmt, împărţind
milostenie celor în nevoie, este întâmpinat de un om, a cărui faţă n-o putea vedea, şi de la care
primeşte o legătură plină cu galbeni pentru a-i împărţi săracilor; prin hotărârea Sfântului Sinod şi a
împăratului, Antonie este întronizat patriarh al Constantinopolului, cu toate că era înaintat în vârstă;
ca patriarh vizita adeseori bisericile din oraş îngrijindu-se de cele dărăpănate de trecerea vremii; s-a
săvârşit din viaţă la adânci bătrâneţi. Tot în această zi este prăznuit Hristea grădinarul; mărturisindu-L
pe Hristos, a fost martirizat prin tăiere cu sabia în anul 1748.
 Sf. Ap. ACVILA şi soţia sa PRISCILA – 13 februarie.
Unul dintre cei 70 de Apostoli, Acvila a fost ucenicul Sf. Ap. Pavel; era de neam iudeu, de prin părţile
Pontului; împreună cu soţia sa, Priscila, locuia în italia; când Claudiu a poruncit ca toţi iudeii să fie
alungaţi din Roma, au trecut în Corint; decizia lui Claudiu a fost determinată de disputele şi tulburările
dintre iudeii tradiţionalişti şi cei trecuţi la credinţa creştină, precum şi de prozelitismul celor din urmă,
după venirea în Roma a Sf. Ap. Petru; iudeii din Roma, asemenea celor din Ierusalim, în marea lor
majoritate nu sufereau să audă rostit numele lui Iisus, îndemnând şi păgânii să-i prigonească pe cei
ce primiseră Evanghelia lui Hristos; pentru a evita tulburările produse de divergenţele dintre creştini şi
iudeii tradiţionalişti, degenerând adesea în confruntări violente, împăratul Claudiu dispune izgonirea
tuturor protagoniştilor, iudei sau creştini, fără deosebire; istoria mai reţine şi faptul că soţia lui Claudiu,
împărăteasa Agripina, fusese amăgită să primească credinţa mozaică, fapt ce a contribuit la decizia
împăratului Claudiu; venind în Corint, unde Acvila se refugiase împreună cu soţia sa Priscila, Sf. Ap.
Pavel este primit şi găzduit în casa lor, având acelaşi meşteşug -confectionarea corturilor; câştigaţi
pentru Hristos, Sf. Ap. Pavel îi botează; apoi, cei doi îl urmează pe Pavel în Siria şi în Efes, unde rămân
învăţându-i pe efeseni sfânta credinţă; sunt menţionaţi de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Corinteni:
„Închină-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila cu adunarea cea din casa lor”; după moartea lui
Claudiu iudeii primesc din nou drept de şedere în Italia, Acvila şi soţia sa revenind la Roma; sunt
amintiţi de Sf. Ap. Pavel şi în Epistola către Romani, trimisă din Corint: „Sărutaţi pe Acvila şi pe Priscila,
ajutătorii mei în Iisus Hristos...”; merg apoi în Asia, la Efes, sprijinindu-l pe Sf. Ap. Timotei, pe care îl pun
episcop; Sf. Ap. Pavel, înlănţuit şi trimis la Roma pentru a fi judecat ca cetăţean roman, scria în cea
de-a II-a Epistolă către Timotei: „Sărută pe Priscila şi Acvila...”; ca Apostol, Acvila a propovăduit în
Asia, Ahaia şi Heracleea, a sfărâmat idoli şi a ridicat biserici sfinţind preoţi şi îndurând multe ispite; este
ucis de necredincioşi şi îşi află odihna în ceruri alături de ceilalti apostoli.
 Sf. Cuv. AUXENŢIU, MARON şi AVRAAM; Sf. FILIMON Episcopul Gazei – 14 februarie.
Auxenţiu a fost dregător la curtea împăratului bizantin Teodosie cel Mic; s-a călugărit şi, părăsind
Constantinopolul, s-a stabilit aproape de cetatea Calcedon, pe un munte care mai apoi s-a numit
Muntele lui Auxenţiu; a primit darul vindecării, mulţi orbi, ologi, leproşi şi demonizaţi aflându-şi alinarea
suferinţelor prin rugăciunile sale; tuturor le spunea că Dumnezeu le va face bine „după credinţa lor”,
rostind deasupra bolnavului: „Te vindecă pe tine Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos”; a fost unul
dintre părinţii participanţi la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451; a trecut la Domnul în anul
476. Creştinul Maron a optat pentru vieţuirea în singurătate, sub cerul liber; s-a sălăşluit într-un templu
închinat idolilor, sfinţindu-l lui Dumnezeu; aici şi-a făcut un cort în care însă doar arareori intra; a primit
darul vindecării, izgonind demonii cu rugăciunea; a înfiinţat mai multe mănăstiri; s-a mutat la Domnul
după o scurtă suferinţă. Cuv. Avraam era din cetatea Cirului; a deprins viaţa sihăstrească priveghind,
postind şi înfrânându-şi trupul; merge lângă muntele Libanului, într-un loc plin de idoli, unde ia o casă
cu chirie; după trei zile este prins de închinătorii la idoli şi îngropat în ţărână, poruncindu-i-se apoi să
părăsească acele locuri; venind cei ce strângeau dajdia, locuitorii cetăţii sunt bătuţi fără milă pentru
a-şi plăti dările către împărăţie; cuviosul, milostivindu-se, plăteşte el dările cetăţenilor; văzând iubirea
sa de oameni, locuitorii cetăţii se creştinează, zidesc o biserică şi îl numesc pe Avraam preot; este uns
apoi episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli, dar pe ai cărei locuitori îi câştigă pentru
Hristos cu pilda şi învăţăturile Sale; mergând vestea despre înţelepciunea şi buna sa vieţuire, este
chemat de împăratul Teodosie cel Mare în Constantinopol, unde după puţină vreme trece la cele
veşnice. Despre viaţa şi lucrarea Sf. Filimon episcopul Gazei nu s-au găsit referinţe.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 342
 Sf. Mc. MAIOR; Cuv. EUSEBIU – 15 februarie.
Sf. Mc. Maior a trăit în vremea împăraţilor Maximilian şi Diocleţian; a fost ostaş în armata imperială, în
ceata numită a mamvrilor; pe când se afla în Gaza, este denunţat ighemonului ca fiind creştin;
mărturisindu-L pe Hristos, timp de şapte zile este bătut cumplit; se spune că 36 de ostaşi făceau cu
schimbul; în final, îşi dă sufletul în mâinile Domnului. Cuv. Eusebiu nu se ştie de ce neam era, nici
numele părinţilor săi; a intrat ca monah în mănăstire şi s-a retras în singurătate pe vârful unui munte,
unde şi-a făcut o îngrăditură din pietre; purta o haină din piele şi se hrănea cu năut şi bob muiat;
uneori mânca smochine uscate; s-a nevoit aşa până la adânci bătrâneţi; mergând vestea despre
sfinţenia vieţii sale, liniştea îi este tulburată de cei ce-l căutau pentru un cuvânt de folos; s-a retras
într-o sihăstrie din vecinătate; se spune că în toate cele şapte săptămâni ale marelui Post mânca
numai 15 măsline uscate, cu toate că, la anii bătrâneţii, era chinuit de boală şi neputinţe; a trecut la
cele veşnice la venerabila vârstă de 90 de ani.
 Sf. Ier. FLAVIAN Arhiepiscopul Constantinopolului – 16 februarie.
A fost patriarh în Constantinopol, după Sf. Proclu; a fost contemporan cu papa Leon al Romei şi a
luptat împotriva ereziilor lui Eutihie şi Dioscor; n-a trăit însă pentru a se bucura de triumful învăţăturilor
ortodoxe la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451, căci la Sinodul din Efes, în 431,
a fost bătut cu sălbăticie, după patru zile dându-şi sufletul în mâinile Domnului.
 Sf. MARIAMNA; Sf. împăraţi MARCIAN şi PULHERIA – 17 februarie.
După Înălţarea Domnului, Sf. Filip propovăduia în Ierapole, împreună cu Sf. Vartolomeu şi Mariamna,
sora acestuia; Filip este spânzurat, iar antipatul şi închinătorii la idoli sunt înghiţiţi de pământul ce se
deschide sub picioarele lor; Vartolomeu şi Mariamna, urmând să fie la rândul lor spânzuraţi, se roagă
şi pământul îi eliberează pe cei înghiţiţi, mai putin antipatul şi soţia, Ehidna; Vartolomeu şi Mariamna
sunt eliberaţi şi merg în India, unde Vartolomeu piere răstignit; Mariamna se săvârşeşte în pace după
ce vine în Licaonia şi propovăduieşte învăţătura lui Hristos; pentru detalii caută la pag. 58 şi 273 în
prezenta lucrare; în Vieţile Sfinţilor, amândoi sunt pomeniţi pe 14 noiembrie. Sf. Împăraţi Marcian şi
Pulheria au trăit în sec. al V-lea, în cetatea Constantinopol; Pulheria era fiica împăratului Arcadie, iar
Marcian, originar din Tracia, a fost un dreptcredincios, general şi senator; Sf. Pulheria are praznic în
calendar şi pe 10 septembrie; pentru detalii caută la pag. 223.
 Sf. AGAPIT Episcopul Sinadei – 18 februarie.
A trăit în vremea lui Diocleţian şi Maximian; era de fel din Capadocia, din părinţi creştini; a intrat de
tânăr în monahism; a primit darul facerii de minuni, vindecând nu doar oameni, ci şi animale; este
încorporat în oastea împărătească de către Liciniu (307-324); este rănit cu suliţa, dar nu mortal, deşi
îşi dorea să pătimească moarte mucenicească, asemenea Sf. Victorin, Dorotei, Teodul şi Agripa;
vindecă apoi un slujbaş împărătesc chinuit de un duh necurat, pentru care nu cere decât să fie
slobozit din oaste; hirotonit preot de către episcopul cetăţii Sinadei, nu după multă vreme acesta
trecând la Domnul, în locul lui este ales el episcop; în anul 324 Agapit va trece şi dânsul la Domnul.
 Sf. Ap. ARHIP, FILIMON şi soţia sa APFIA; Cuv. Mărturisitori EVGHENIE şi MACARIE – 19 februarie.
Au trăit în vremea împăratului Nero; Arhip a fost episcop în cetatea Colose, din Frigia; Filimon,
creştinat de Sf. Ap. Pavel, adăpostea în casa lui creştinii adunaţi aici pentru a se ruga, iar soţia sa,
Apfia, se îngrijea de buna rânduială a bisericii din casa lor; ei, împreună cu Arhip, sunt prinşi cu ocazia
serbărilor păgâne închinate zeiţei Artemida şi duşi spre a fi judecaţi de ighemonul Artocles; Arhip nu
se supune porunci de a jertfi zeilor şi, îngropat până la brâu, este ucis cu pietre; Filimon şi Apfia sunt
supuşi la chinuri şi se săvârşesc muceniceşte din această viaţă. În vremea când în Bizanţ domnea
Iulian Apostatul, mustrat cu asprime pentru apostazia sa de către Cuv. Mărturisitori Evghenie şi
Macarie, dă poruncă să fie prinşi şi sunt chinuiţi, legaţi cu curele de piele, spânzuraţi cu capul în jos şi
afumati cu fum iute de gunoi; puşi în lanţuri, sunt surghiuniţi în Mauritania, unde se sihăstresc pe un
munte înalt; se spune că, rugându-se, fac să coboare din cer un fulger şi răpun un balaur care mult
rău le făcea oamenilor; intră apoi în peştera unde se sălăşluiseră şi, făcând rugăciune vreme de 30
de zile, fără mâncare şi băutură, aud un glas îndemnându-i să se apropie de o piatră strălucind într-o
lumină dumnezeiască; despicându-se, un izvor cu apă limpede începe să curgă, îndestulându-i.
 Sf. AGATON Episcopul Romei – 20 februarie.
Cuv. părinte Agaton, făcător de minuni, era de fel din Italia, din părinţi cucernici, care l-au învăţat
toată Scriptura; după săvârşirea părinţilor săi din viaţă, împarte averea la săraci şi intră în monahism;
a fost ales papă al Romei, mutându-se apoi în pace la Domnul.
 Cuv. TALASIE şi LIMNEU – 22 februarie.
Cuv. Talasie s-a sihăstrit într-un munte. Limneu, fiind şi el atras de viaţa sihăstrească, i s-a alăturat încă
de tânăr; deprinzând de la Talasie liniştirea în singurătate, merge la fericitul Maron, dorind să-i urmeze
exemplul şi să vieţuiască şi el fără acoperământ deasupra capului; s-a aşezat pe vârful unui munte,
lângă un sat numit Targala, vieţuind sub cerul liber, fără a-şi face cort sau chilie, ci doar un ţarc
(îngrăditură) din pietre; a primit darul facerii de minuni şi alungării demonilor; petrece astfel 38 de ani
şi trece apoi în pace la Domnul.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 343
 Sf. Mc. FOTINI Samarineanca – 26 februarie.
În timpul prigoanei pornite împotriva creştinilor de împăratul Nero, propovăduia dreapta credinţă şi,
împreună cu fiii săi, Iosif şi Victorin, se alătură mulţimii care îl însoţea pe un anume Victor, în drumul
spre Roma (acesta, în urma unei viziuni, îşi schimbase numele în Fotinos); ajunşi la Roma şi refuzând să
se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor, sunt chinuiţi; sunt loviţi cu ciocane, însă trupurile le rămân
neatinse; mâinile nu le puteau fi tăiate, deşi chinuitorii se schimbau din trei în trei ore; otrava primită
de la un vrăjitor, nu-i atinge; le sunt tăiate venele, sunt arşi cu plumb topit, apoi spânzuraţi cu capul în
jos, aruncaţi printre şerpi veninoşi, dar rămân neatinşi, apăraţi şi întăriţi fiind de Domnul care li se arăta
îmbărbătându-i; sunt întemniţaţi şi, după trei ani, erau tot întregi, sănătoşi, din temniţa strălucind de o
lumină nepământeană răspândindu-se o bună mireasmă; văzând minunile, mulţi păgâni se botezau;
sunt scoşi din temniţă şi spânzuraţi cu capul în jos; venind după şapte zile să-i dezlege, chinuitorii
orbesc; rănile celor ce pătimeau sunt vindecate de Domnul, iar cuvioasa Fotini, văzând orbii şi
milostivindu-se, se roagă şi slujitorii îşi recapătă vederea; mucenicilor le este jupuită pielea, sunt rupţi
în două şi aruncaţi; Sf. Fotini îndură cu vitejie chinurile şi este însănătoşită de Hristos; după multe zile îşi
va da sufletul întru Domnul.
 Sf. Mc. NESTOR – 28 februarie.
Este pomenit în Vieţile Sfinţilor pe 27 octombrie; pentru mai multe detalii caută la pag. 175.
 Sf. Mc. ANTONINA; Sf. Mc. MARCEL şi ANTON – 1 martie.
Dreptcredincioasa Antonina a pătimit în cetatea Niceea, în timpul persecuţiei împotriva creştinilor
declanşată de împăratul Maximian (284-305); a fost torturată şi întemniţată; nu a putut fi silită să se
lepede de Hristos; chinuită fiind, îngerii o apărau, înspăimântându-i pe călăi; legată de un pat de fier
încins în foc, rămâne nevătămată; după multe chinuri este cusută într-un sac şi înecată într-un lac.
Cei doi Sf. Mc. Marcel şi Anton au primit moarte mucenicească fiind ucişi prin foc.
 Sf. Mc. ISIHIE şi NESTOR – 2 martie.
Isihie, prefect al împăratului Maximian, unul dintre generalii împărăţiei, nu se supune când Maximian
porunceşte ca toţi ostaşii să jertfească zeilor; este îmbrăcat într-o haină groasă de păr, fără mâneci şi
înecat în apele râului Oronte. Sf. Mc. Nestor era originar din oraşul Pergam, în Pamfilia, Asia Mică; în
vremea împăratului Deciu (249-251), mărturisindu-L pe Hristos este supus la suplicii, primind în cele din
urmă moarte martirică.
 Sf. Mc. IRAIDA – 5 martie.
Se poate ca numele Iraida să aibă semnificaţia de căutător, făcând trimitere, dintr-o perspectivă
duhovnicească, la căutarea propriului sine prin căutarea lui Dumnezeu; este o ieşire la lumină din
tenebrele ignoranţei prin eforturi proprii, asistate şi conduse de Domnul Iisus Hristos; s-a născut în Egipt,
în locul numit Tama; era fiica unui preot cu numele Petru; a intrat în monahism la 12 ani; coborând
împreună cu alte fecioare să ia apă pentru nevoile obştii, vede fecioare, femei, bărbaţi, preoţi,
diaconi şi călugări prinşi de ighemonul Luchian şi duşi legaţi pentru a fi îmbarcaţi pe o corabie; Iraida,
dornică să primească şi ea cununa muceniciei, li se alătură, cu învoirea lui Cometarisie, un creştin
care la început caută s-o convingă să evite supliciile şi moartea ce-i aştepta pe cei legaţi; ea nu
renunţă şi, batjocorind zeii, după multe chinuri primeşte moarte martirică prin tăierea capului.
 Sf. Mc. EUFROSIN – 6 martie.
Acest creştin, mucenicind întru numele lui Iisus Hristos, a fost silit să bea apă fiartă, astfel săvârşindu-se
din viaţă (a nu se confunda cu Eufrosin bucătarul, prăznuit pe data de 11 septembrie).
 Sf. Mc. DOMETIE Persul – 8 martie.
A trăit în vremea marelui împărat Constantin; era de neam pers şi a fost creştinat de Uar (despre
acesta vezi detalii la pag. 269); intră într-o mănăstire din Nisibe; În Vieţile Sfinţilor este pomenit pe 7
august, iar despre viaţa sa s-a vorbit deja la pag. 30; în privinţa prăznuirii, calendarele cercetate sunt
contradictorii; în calendarele anilor 2014, 2016 şi 2018, tipărite cu binecuvântarea Preasfinţitului
Vincenţiu, ep. Sloboziei şi Călărasilor, este prăznuit pe 8 martie, dar nu figurează în calendarul pe
2012, tipărit cu binecuvântarea Părintelui Galaction, ep. Alexandriei şi Teleormanului şi nici în cele ale
anilor 2017 şi 2018, tipărite cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul B.O.R.
 Sf. Mc. URPASIAN – 9 martie.
În Vieţile Sfinţilor este pomenit pe 13 martie; pentru detalii caută la pag. 269.
 Sf. Mc. CODRAT, CIPRIAN, DIONISIE şi cei împreună cu ei – 10 martie.
Căutând să scape de prigoana dezlănţuită împotriva creştinilor, Rufina, o femeie însărcinată, iese din
cetatea Corint şi se refugiază în munţi; pe drum dă naştere unui băiat căruia îi pune numele Codrat;
moare peste câteva zile şi Codrat, rămas orfan, este luat şi crescut de creştini milostivi; devine doctor,
tămăduind suferinţele trupeşti şi sufleteşti; împreună cu prietenii săi, Ciprian, Dionisie, dar şi Anecton,
Pavel şi Crescent, se retrage în sihăstrie; în timpul persecuţiei lui Deciu (249-251), Codrat este chemat
în faţa lui Jason, trimisul împăratului pentru a stârpi creştinismul în cetatea Corintului; nesupunându-se
poruncii de a jertfi zeilor, este chinuit, supus supliciilor şi martirizat apoi prin decapitare, alături de toţi
ceilalţi prieteni ai săi.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 344
 Sf. Mc. TROFIN şi TALU – 11 martie.
Au pătimit în Laodiceea, în zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, guvernator în acea vreme în
Laodiceea fiind Asclepiu; sunt prinşi şi bătuţi cu pioetre, dar rămân nevătămaţi; sunt eliberaţi, însă,
pârâţi iar pentru credinţa creştină, sunt readuşi la judecată; nu se dezic de Hristos, luând în derâdere
zeii; sunt spânzuraţi pe lemne şi chinuiţi; continuă să defăimeze zeii elineşti şi sunt răstigniţi pe cruce; îşi
dau sufletul în mâinile Domnului; unii credincioşi, luând rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, le ung cu
aromate şi cu mir, le înfăşoară în giulgiuri şi le aşază în biserică; doi bărbaţi evlavioşi, Zosim şi Artemiu,
iau racla cu sfintele moaşte, o duc în cetatea Stratonichi şi le aşază într-un mormânt săpat în stâncă.
 Sf. Mc. ALEXANDRU din Pidna – 14 martie.
Nu s-au găsit în materialele cercetate referinţe privind viaţa şi pătimirea acestui Sf. Alexandru.
 Sf. Cuv. ANIN – 16 martie.
S-a născut în Calcedon, din părinţi binecredincioşi; rămas orfan la vârsta de 15 ani, intră în monahism
şi se aşază în pustia unde râul Eufrat desparte Siria de Persia; află aici un monah cu numele Maiuma,
căruia i se alătură devenindu-i ucenic; nu gustau nimic în toate cele 40 de zile de post până la Paşte;
stareţul Maiuma cunoaşte că ucenicul său l-a depăşit duhovniceşte dorind să-l aibă învăţător, însă
nereuşind să-l înduplece pleacă; Anin rămâne singur, decis să petreacă în pustie până la sfârşitul
zilelor sale; pentru că reuşişe să-şi stăpânească toate patimile, Dumnezeu îi dă putere asupra fiarelor
sălbatice; era urmat pretutindeni de doi lei; a primit şi darul vindecării, tămăduind nu doar oameni, ci
şi animale; locul ales fiind lipsit de apă, sapă o „fântână” în care să se adune apa de ploaie; venind
o dată nişte călători însetaţi, îşi trimite ucenicul să aducă apă, dar acesta îl informează că „fântâna”
este goală; se roagă şi, trimiţându-şi iar ucenicul, acesta o găseşte plină cu apă; când, după o
vreme, fântâna a secat, începe să care apă de la Eufrat, ostenindu-se întreaga noapte; împotriva
voinţei sale, Anin este sfinţit preot de către Patrichie, episcopul Cezareei; pentru a-i uşura povara
aducerii apei, acesta îi trimite în dar un catâr, însă cuviosul îl dă unui sărac ce nu avea cu ce-şi plăti
datoriile; primeşte un alt catâr, pe care îl dă unui alt sărac, cu toate că episcopul îl atenţionase că
nu i-l dăduse în stăpânire, ci doar pentru a se folosi de el; avea darul înainte vederii; cu unul dintre cei
doi lei trimite o scrisoare unui stâlpnic, Pionie, care vieţuia în părţile Apamiei, prin care îl încurajează
sfătuindu-l să nu-şi părăsească nevoinţa de teama tâlharilor ce tulburau pacea anahoreţilor -despre
care află prin descoperire dumnezeiască; tot prin darul înainte vederii, scapă o femeie, în primejdie
să fie siluită de un barbar, şi care îi striga numele: „Sfinte Anine, ajută-mi!”; îl smereşte pe acel barbar,
convingându-l să intre în monahism; cuviosul a trăit 110 ani, şi-a cunoscut mai înainte trecerea la cele
veşnice şi s-a mutat la Domnul pe 18 martie.
 Sf. Mc. ALEXIE omul lui Dumnezeu; Sf. Mc. MARIN – 17 martie.
Cuv. Alexie s-a născut în cetatea Romei, dintr-o familie de nobili bogaţi, fiul patricianului Eufimian şi al
Aglaiei; la insistenţa părinţilor se căsătoreşte, însă, în noaptea nunţii, intrând în odaie îşi scoate inelul
de pe deget, îşi binecuvântează soţia şi părăseşte pe ascuns casa părintească pentru a merge la
Edesa; duce timp de 18 ani o viaţă liniştită pe lângă o biserică, îmbrăcat în haine simple, hrănindu-se
din mila oamenilor; mergând vestea despre sfinţenia vieţii sale, începe să fie tulburat de cei mulţi,
care îl căutau pentru a afla de la el un cuvânt de folos; părăseşte locul şi se îndreaptă spre Tarsul
Ciliciei, gândind să se aşeze pe lângă o altă biserică, cea închinată Sf. Ap. Pavel; însă, mânată de
valuri, corabia pe care se îmbarcase este dusă de vânt în altă parte; revenind la Roma, la casa
părinţilor săi, nu mai este recunoscut de nimeni; îşi petrece restul vieţii în faţa porţilor casei părinteşti,
batjocorit de servitori; avea însă un înscris prin care se adeverea cine este şi unde se născuse; înscrisul
este găsit de împăratul Onoriu care, venind să-l viziteze, Alexie îl roagă să-i facă cunoscut conţinutul
doar la moartea sa; când a trecut la cele veşnice, casnicii şi servitorii, cuprinşi de spaimă şi remuşcări,
iau trupul cuviosului şi îl îngroapă cu cinste; sfintele sale moaşte, răspândind un miros plăcut, sunt
aşezate apoi în biserica Sf. Ap. Petru. Despre Sf. Mc. Marin se ştie că a trăit în vremea împăratului
Carin; pârât de zavistnici ca fiind creştin, refuză să jertfească zeilor şi este supus la chinuri; simulând
apoi dorinţa de a se închina idolilor, este dus la altarul idolesc, unde doboară idolii cu rugăciunea;
primeşte moarte martirică prin tăiere cu sabia; părinţii săi l-au însoţit până la sfârşit.
 Sf. Mc. TROFIM şi EVCARPIAN – 18 martie.
În vremea prigoanei stârnite împotriva creştinilor de împăratul Maximian, cei doi erau ostaşi, păgâni,
şi nu primiseră încă învăţătura creştină; duşmani înverşunaţi ai creştinilor, îi prindeau, îi intemniţau şi îi
chinuiau; pe când se îndeletniceau cu vânarea creştinilor, un foc mare coboară din cer şi un glas se
aude spunând: „Pentru ce vă grăbiţi să aduceţi nenorocire asupra robilor Mei? Să nu vă înşelaţi,
nimeni nu va putea să înfrângă pe cei ce au crezut în Mine. Mai degrabă alăturaţi-vă lor şi veţi
dobândi împărăţia cerurilor”; sunt cutremuraţi, cad la pământ şi mărturisesc: „Mare este Dumnezeu,
Cel ce S-a arătat nouă astăzi!”; după ce rostesc aceste cuvinte, acelaşi glas le spune: „Ridicaţi-vă şi
pocăiţi-vă, iată, vi se iartă păcatele!”; se întorc şi îi eliberează din temniţă pe toţi cei închişi; aduşi în
faţa stăpânitorului, îi spun vedenia avută; dar sunt spânzuraţi pe lemn, coastele le sunt strunjite cu
căngi de fier şi rănile le sunt frecate cu ţesături din păr; însă, susţinuţi de puterea Domnului Iisus Hristos,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 345
 rabdă cu bărbăţie, vitejeşte, toate chinurile; în final, sunt aruncaţi într-un cuptor încins, primind astfel
cununa muceniciei.
 Sf. Ier. NICHITA Mărturisitorul Episcopul Calcedonului – 20 martie.
S-a lepădat de lume şi, bineplăcându-i Domnului Dumnezeu, a fost ridicat pe scaunul arhieresc din
Calcedon; ca arhiereu a fost milostiv cu cei săraci, îmbrăcându-i pe cei goi, primind şi odihnind
străinii, după poruncile evanghelice; a fost tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor şi izbăvitorul celor
năpăstuiţi; s-a împotrivit lui Leon Armeanul şi eresului iconoclast, suferind izgoniri, defăimări şi chinuri;
după multe ponoase îndurate ca mărturisitor al lui Hristos, a trecut cu pace la Domnul, la sfintele sale
moaşte multe minuni şi vindecări împlinindu-se.
 Cuv. SERAPION Sidonitul (sau pânzarul) – 21 martie.
A trait în veacul al IV-lea în Egipt; sidonit se tâlcuieşte pânzar; a primit supranumele Sidonitul întrucât
purta doar o haină de pânză, nevoindu-se în sărăcie; ştia pe de rost Scripturile; se spune că intră în
trupa unor actori pentru a-i sluji (se „vinde”, cum se spune în Doxologie), dar şi pentru a le putea vorbi
despre Domnul Iisus Hristos; după multă vreme „actorul şi actriţa” (probabil conducătorii trupei) sunt
convertiţi, botezându-se; apoi decid să părăsească teatrul pentru a duce o viaţă cuviincioasă şi îşi
manifestă dorinţa de a-l urma pe Cuv. Serapion, care însă nu este de acord; se desparte de actori,
primind de la ei aurul câştigat, pentru a-l împăţi la săraci; ajunge în Grecia, unde flămânzeşte vreme
de trei zile; cere ajutor şi, întrebat ce a păţit, spune că a căzut în mâinile a trei „cămătari”; de doi a
scăpat, de iubirea de arginţi şi de curvie, dar de lăcomia pântecului încă mai pătimeşte; ajuns apoi
în Sparta, află că una dintre căpetenii este eretic maniheu, altminteri însă fiind un om virtuos; îi devine
slugă (i se „vinde”), reuşind ca în doi ani să-l aducă la dreapta credinţă; călătoreşte apoi spre Roma,
unde se mută la veşnica odihnă la vârsta de 60 de ani; viaţa Cuv. Sebastian a fost scrisă de Sf. Ier.
Paladie, episcop în Helenopolis, şi poate fi găsită în Istoria Lausiacă (Lavsaicon); în Vieţile Sfinţilor este
pomenit pe 14 mai, iar în această lucrare se spun mai multe la pag. 230.
 Cuv. ZAHARIA– 24 martie.
Era fiul unui egiptean, pe nume Carion; şi-a lăsat copiii şi nevasta şi a intrat în monahism; era plin de
darurile Sfântului Duh; întrebat de Sf. Macarie cine este monah adevărat, îi răspunde: „Acela care
luptă zilnic să împlinească poruncile dumnezeieşti”; la aceeaşi întrebare pusă de Avva Moise a spus,
scoţându-şi camilafca şi călcând-o în picioare: „Aceasta înseamnă să fii monah. Nimeni nu poate fi
monah, care nu se lasă zdrobit ca această camilafcă” (diferenţa dintre cele două răspunsuri, are
poate înţelesul că fiecăruia trebuie să-i fie oferite cele ce-i sunt realmente de folos pentru propria sa
propăşire duhovnicească, dar totodată răspunsurile se completează, întregind imaginea a ceea ce
trebuie să fie vieţuirea în monahism); a fost un mare luminător pentru anahoreţii din pustia egipteană;
încă tânăr fiind, a trecut cu cinste la cele veşnice.
 Sf. Prooroc ANANIA; Sf. Mc. FILET, LIDIA şi fiii lor – 27 martie.
Anania este nume de origine ebraică: Hanah-Yah, şi se tâlcuieşte: Yahve, Dumnezeu, este favorabil,
binevoitor; în Vechiul Testament sunt doi Anania, unul fiul lui Azor, prooroc mincinos, contemporan cu
proorocul Ieremia, şi alt Anania, unul dintre cei trei fraţi care s-au izbăvit prin foc în Babilon, în timpul
proorocului Daniel; în Noul Testament sunt menţionate trei persoane care poartă numele Anania: Ap.
Anania, evreu din Damasc, botezat de Sf. Ap. Pavel, considerat de tradiţia Bisericii ca fiind unul dintre
cei 70 de Apostoli, primul episcop din Damasc, mort muceniceşte în Elefteropolis; apoi un alt Anania,
soţul Safirei, evreu din Ierusalim, care a vrut să-i înşele pe Apostoli şi prima comunitate creştină (Fapte
5; 1-5); şi ultimul, arhiereul Anania al Sinedriului din Ierusalim, care l-a judecat pe Sf. Ap. Pavel; dar sunt
mulţi alţi sfinţi care au purtat acest nume, printre care şi Proorocul Anania, Profetul care s-a săvârşit în
pace şi este prăznuit pe 27 martie. Filit Sincliticul a trăit în vremea împăratului Adrian; prins şi adus la
judecată, este bătut cu săbiile şi întemniţat; pe drumul către închisoare i se alătură soţia sa, Lidia, şi
trei dintre copiii lor, Macedon, Teoprep şi Amfilohiu; în temniţă li se arată un înger îmbărbătându-i;
dimineaţa sunt aduşi în faţa împăratuluişi aruncaţi în cazane în care fierbea untdelemn amestecat
cu răşină; vasele se răcesc însă imediat şi sfinţii rămân nevătămaţi; Cronid, cel de-al patrulea fiu al lui
Filit, care avea demnitatea de duce, îndeplinind slujba de comentarisiu, se afla în acest răstimp în
preajma împăratului, asistând la supliciul părinţilor şi fratilor săi; văzând minunea, intră într-unul din
vase, zicând: „Doamne, Dumnezeul creştinilor, ajută-mă!”; împăratul, părăsind Roma îndreptându-se
spre Iliric, porunceşte ca vreme de 7 zile cazanele să fie încinse şi creştinii vârâţi iar în ele; sfinţii rămân
nevătămaţi şi de această dată; dar, după ce petrec o vreme în rugăciune, se săvârşesc din viaţă.
 Cuv. MARCU episcopul Aretuselor şi Sf. Mc. CHIRIL diaconul – 29 martie.
Sf. Grigorie de Nazianz spune despre Cuv. Marcu, episcopul Aretusei, că în timpul marelui Constantin,
când creştinismul devine religie oficială în imperiu, a stricat o capişte idolească, pe mulţi din popor
aducându-i la credinţa în Hristos; prinzând însă păgânii din nou putere, în vremea lui Iulian Apostatul,
se ridică împotriva acestuia şi este nevoit să fugă; văzând însă pătimirea creştinilor rămaşi în cetate,
se întoarce şi se predă; este chinuit, ocărât şi batjocorit, picioarele îi sunt străpunse până la oase, iar
unghiile îi sunt smulse; pe o vreme toridă, este aşezat gol într-o coşniţă, uns cu miere şi grăsime, şi lăsat
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 346
 să fie chinuit de albine şi viespi; eparhul din Aretusa, elin cu credinţa, nu rămâne nepăsător în faţa
chinurilor la care este supus Sf. Marcu şi îi spune împăratului: „Oare nu ne este ruşine, o, împărate... că
nici pe bătrân n-am putut să-l biruim...?” Sf. Teodoret spune că aretusienii, văzând spre final tăria şi
răbdarea cuviosului Marcu, îl dezleagă şi îl eliberează, mulţi revenind la creştinism. Acelaşi Teodoret
aminteşte că în vremea marelui împărat Constantin, în Fenicia, în cetatea Ilinois, diaconul Chiril
sfărâma idolii, propovăduind cuvântul Evangheliei lui Hristos; după marele Constantin, păgânii prind
curaj, îl prind pe diaconul Chiril şi îl ucid cu sălbăticie, tăindu-i pântecele şi muşcându-i măruntaiele;
se spune că toţi care s-au dedat la asemenea atrocităţi au primit plată pentru sălbăticia lor, pierind
de moarte năprasnică; şi-au pierdut limbile, le-au putrezit gurile, i-a năpădit putreziciunea şi au orbit.
 Sf. Prooroc IOAD; Sf. Cuv. EVULA – 30 martie.
În calendarele anilor 2017 şi 2019, tipărite cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul
B.O.R., la această dată, 30 martie, Sf. Prooroc Ioad nu figurează cu praznic. Se spune că Ioad, din
tribul lui Iuda, primeşte poruncă de la Dumnezeu să-l mustre pe Ieroboam, dar pe drum să nu guste
nici pâine, nici apă să nu bea, şi degrabă să se întoarcă; Ioad îl caută pe Ieroboam şi prooroceşte:
„Acestea grăieşte Domnul: Iată, se naşte un fiu în casa lui Iuda; numele lui este Iosia şi va jertfi asupra
ta pe preoţii înălţimilor acestora”; vrând să-l prindă, lui Ieroboam i se usucă mâna, dar rugându-se se
vindecă; pe calea de întoarcere, Ioad este amăgit de un profet mincinos, Emvis, şi mănâncă pâine
împreună cu el, călcând porunca Domnului; pentru această neascultare Domnul a îngăduit să fie
ucis de un leu; a fost înmormântat în Betel, lângă cel care l-a amăgit. Sf. Cuv. Evula (sau Euvula, în
unele calendare) a fost mama Sf. Pantelimon; în materialele cercetate nu s-au găsit referinţe despre
viaţa acestei sfinte.
 Sf. Mc. ACACHIE Mărturisitorul, episcopul Melitinei; Sf. Mc. VENIAMIN diaconul – 31 martie.
Sf. Acachie a intrat de tânăr în monahism; Sf. Ioan Scărarul îl dă pildă pentru ascultarea sa; căci în
acea mănăstire era şi un bătrân trândav, gâlcevitor şi foarte mânios, căruia Acachie ajunge să-i fie
ucenic, „nu se ştie cum”, spune Sf. Ioan; pătimeşte multe ocări, necinstiri, bătăi şi răniri, pe care le
rabdă; după nouă ani trece la Domnul şi bătrânul îl înştiinţează pe stareţ că ucenicul său a murit;
cunoscând pătimirile cuviosului şi pentru a-i proba ascultarea, stareţul se preface că nu crede şi,
venind la mormânt, strigă ca pentru un om viu: „Frate Acachie, ai murit?”; şi primeşte din mormânt
răspuns: „N-am murit părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvârşitor al ascultării?”;
după o vreme, fraţii ies din mănăstire pentru lucrul câmpului; în mănăstire rămân doar doi monahi,
dintre care unul moare; monahului rămas în viaţă, singur fiind şi neputând face un alt mormânt, se
gândeşte să-l îngroape în mormântul unde odihnea Acachie; dar dimineaţa următoare îl află afară
din mormânt, scenariu ce se repetă de încă două ori; mânios, monahul îi reproşează cuviosului că
dacă odinioară era recunoscut pentru ascultarea lui, acum devenise mândru şi neiubitor de fraţi; a
doua zi îl găseşte pe cel îngropat în mormânt, însă singur, căci din mormânt dispăruse trupul Sfântului
Acachie. Sf. Mc. Veniamin a trăit în vremea lui Teodosie cel Mic, când împăratul perşilor, Izigherd, îl
prinde pe Avdas episcopul care, mânat de zel dumnezeiesc, surpase templul unde perşii se închinau
zeului focului, Pirionul; i se porunceşte să zidească din nou templul, dar Avdas se opune; Izigherd
ameninţă că va distruge toate bisericile creştine, poruncind ca Avdas să fie omorât; Veniamin
diaconul şi alţi nouă mucenici, printre care şi Avdas, sunt aruncaţi în închisoare unde sunt mâncaţi
de şoareci şi pisicile închise odată cu ei.
 Sf. Mc. AMFIAN şi EDESIE – 2 aprilie.
Joi, 2 aprilie, este ziua în care a pătimit Sf. Mc. Amfian; el şi Edesie au fost fraţi, din tată păgân; s-au
născut în cetatea Pătară din Lichia; au fost trimişi de părinţi pentru învăţătură la Vârât, Beirut; văzând
rătăcirea închinătorilor la idoli aleg calea cea dreaptă a învăţăturii creştine; părăsesc în taină casa
părintească şi merg în Cezareea Palestinei, unde îl întâlnesc pe Sf. Pamfil, căruia îi devin ucenici,
primind Sfântul Botez; au vieţuit împreună cu acesta, citind Scripturile ziua şi noaptea; împăratul
Maximian îi urmează lui Galeriu, unchiul său, şi începe prigoana împotriva creştinilor, mulţi părăsindu-şi
casele şi cetăţile, iar alţii, rămaşi, pătimind pentru Hristos; Amfian, ieşind din ascunzătoare, merge la
capiştea (templul) unde ighemonul Urban aducea jertfă zeilor, sfătuindu-l să se lepede de rătăcire;
prins de ostaşi, este bătut peste faţă cu vergi de plumb, până ce chipul nu-i mai putea fi recunoscut;
cu coastele sfărâmate şi zdrobite, este întemniţat; este ars cu foc, dar nu poate fi biruit, preamărind
cu glas mare pe Hristos; i se leagă o piatră de gât şi este aruncat în mare; în acel ceas, pământul s-a
cutremurat, iar marea s-a umflat, aducând trupul mucenicului în faţa porţilor cetăţii; Edesie, fratele
său, este prins împreună cu alţi creştini, unii, printre care şi Edesie, fiind trimişi în Palestina, unde urmau
să fie ucişi; ajungând în Alexandria şi asistând la supliciile la care Ieroclei supunea creştinii, fecioarele
şi femeile creştine date spre a fi batjocorite de desfrânaţi, îl loveşte peste obraz, ocărându-l, dar este
prins, chinuit şi înecat în mare.
 Cuv. ILIRIE; Sf. Mc. ELPIFIDOR– 3 aprilie.
Se presupune că numele Ilirie provine din ilir-iliră = persoană aparţinând populaţiilor din vechea Ilirie;
Cuv. Ilirie a trăit în Muntele Mirsiona; nu au fost găsite în materialele consultate referinţe privind viaţa
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 347
 şi pătimirea acestuia. Sf. Mc. Elpifidor era unul dintre nobilii de la curtea împăratească; a pătimit
martiriul împreună cu Achindin, Anempodist, Aftonie şi Pigasie (amănunte la pag. 3); a fost decapitat
pentru mărturisirea Domnului Iisus Hriostos; tot atunci au mai fost martirizaţi încă 7000 de creştini.
 Sf. Cuv. GHEORGHE de la Maleon, ZOSIMA şi PLATON – 4 aprilie.
Acest Sf. Gheorghe a trăit în sec. al IX-lea; părinţii au dorit să-l însoare, dar s-a opus şi s-a călugărit în
mănăstirea din Muntele Maleon, în Peloponez, adunând în jurul său mulţi ucenici; avea darul vederii
înainte; şi-a proorocit moartea cu trei ani înainte; în slujba de pomenire este numit „înger pământesc”
şi „făcător de minuni”; este pomenit pe 4 aprilie, în aceeaşi zi cu Zosima şi Platon. Despre Sf. Cuv.
Platon se ştie că a fost egumenul Mănăstirii Studion (734-813); s-a născut în Constantinopol, dintr-o
familie ilustră; a avut două surori, Teoctista şi Teodotia; în epidemia de ciumă care a devastat
cetatea, cei trei copii au rămas orfani, fiind crescuţi de un unchi; Platon intră în monahism; este exilat
în timpul împăraţilor iconoclaşti Constantin al IV-lea (741-780) şi fiul său Leon (774-780); revine din exil
în timpul împărătesei Irina şi conduce pentru o vreme Mănăstirea Sakkudion, din Bitinia; se
împotriveşte când împăratul Constantin al VI-lea, fiul împărătesei Irina, îşi părăseşte soţia (sub pretext
că a vrut să-l otrăvească) pentru a se căsători cu o rudă a Sf. Platon, Teodora; este întemniţat; după
moartea împăratului, în anul 797 este eliberat şi intră în Mănăstirea Studion, sub ascultarea nepotului
său, Teodor Studitul; în anul 806 se opune alegerii necanonice ca patriarh al Constantinopolului a lui
Nichifor; este din nou întemniţat şi supus supliciilor timp de un an, fiind apoi exilat în insulele Bosforului;
revine din exil în timpul împăratuluiMihail (811-813); trece la cele veşnice la 79 de ani, în 813, şi este
îngropat în Mănăstirea Studion; despre Cuv. Zosima nu s-au găsit referinţe în materialele consultate.
 Sf. Mc. IRINEU Episcop de Sarmium; Sf. Cuv. PLATONIDA; Sf. Cuv. GRIGORIE Sinaitul– 6 aprilie.
Episcop în cetatea Sirmium (Sremska Moraviţa, din Serbia), în provincia romană Panonia Inferioară, Sf.
Mc. Irineu (†304) a refuzat să se închine la idoli, mărturisindu-L pe Hristos; a fost chinuit şi martirizat prin
decapitare pe 6 aprilie 304, de Probus, guvernatorul provinciei Panonia Inferioară, potrivit edictelor lui
Diocleţian; tânărul episcop Irineu era căsătorit şi avea copii mici; la început, în creştinism nu fusese
încă impus celibatul episcopilor; conform „Actului martiric” a fost adus la locul de osândă unde după
ce înalţă lui Dumnezeu o rugăciune în care spune: „... mă rog milostivirii Tale să mă primeşti şi pe mine
şi să binevoieşti a-i întări şi pe aceştia în credinţa Ta”, rugându-se deci şi pentru chinuitori, este tăiat
cu sabia şi trupul aruncat în râul Sava. Despre Cuv. diaconiţă Platonida se ştie că s-a retras în deşertul
Nisibis (Nisibe), unde întemeiază o mănăstire de maici, cu reguli de vieţuire stricte; maicile mâncau o
dată pe zi şi, când nu aveau de împlinit o pravilă, se ocupau cu treburi mănăstireşti sau îşi împlineau
ascultarea primită de la stareţ sau duhovnic; Cuv. Platonida a fost un exemplu de vieţuire monahală,
sfinţenie, smerenie, dragoste de aproapele; a trecut la Domnul la o vârstă înaintată, în anul 308. Sf.
Cuv. Grigorie Sinaitul a fost un iscusit călugăr isihast, duhovnic şi teolog; a trăit la sfârşitul sec. XIII şi în
prima jumătate a sec. XIV; în lumea monahismului athonit a fost un fervent practicant şi teoretician al
isihasmului şi rugăciunii lui Iisus; a fost duhovnicul Sf. Grigorie Palama, după retragerea acestuia la
schitul Glossia (către 1320); în calendarul creştin-ortodox are praznic pe 6 aprilie, dar în Vieţile Sfinţilor
este pomenit pe 27 noiembrie; astfel, detalii privind viaţa şi lucrarea sa se găsesc deja la pag. 76.
 Sf. Mc. ACHILINA şi RUFIN diaconul – 7 aprilie.
În calendarele 2017 şi 2019, tipărite cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Sf. Mc. Achilina
nu este pomenită, dar figurează în calendarele anilor 2014, 2016 şi 2018, tipărite cu binecuvântarea
Preasfinţitului Vincenţiu, ep. Sloboziei şi Călăraşilor, dar şi în cel pe 2012, tipărit cu binecuvântarea
Preasfinţitului Galaction, ep. Alexandriei şi Teleormanului. Sf. Mc. Achilina a pătimit întru credinţa sa
pentru Hristos împreună cu alţi 200 de mucenici din Sinope; a fost legată cu mâinile la spate şi pusă
cu pântecele pe foc, primind astfel moarte mucenicească.
 Sf. Cuv.TRIFINA – 9 aprilie.
A trăit în cetatea Cizic, lângă Helespont; era fiica senatorului Anastasie şi a soţiei sale Socratia, care
era creştină; s-a înfăţişat de bună voie judecătorilor, mărturisindu-L pe Hristos, ocărând şi batjocorind
idolii; la porunca dregătorului Chesarie a fost supusă la chinuri; este dată fiarelor sălbatice, care însă
nu se ating de ea, dar este spintecată de coarnele unui taur; tradiţia reţine că pe locul unde i s-a
vărsat sângele a izvorât o fântână, din care bând femeile care după naştere nu puteau alăpta, le
revenea izvorul laptelui; dar şi dobitoacelor de parte femeiască, dacă se adăpau din acea fântână,
le revenea lactaţia.
 Sf. ANTUZA – 12 aprilie.
Nici această sfântă nu figurează în calendarele tipărite cu binecuvântarea Preafericitului Părinte
Daniel, dar are zi de praznic în celelalte. Antuza era din Seleucia; a trăit în timpul împăratului Valerian;
dorind să-l cunoască pe episcopul Atanasie, care în acea vreme propovăduia în Tarsul Ciliciei, când
se afla pe cale, episcopul Atanasie este ridicat de îngeri şi adus înaintea Cuv. Antuza; rugându-l să fie
botezată şi negăsindu-se în apropiere apă, la rugăciunea Sf. Atanasie din pământ izvorăşte apă şi
este botezată; dând episcopului haina de preţ cu care era înveşmântată pentru a o vinde şi împărţi
banii săracilor, se îmbracă cu o haină sărăcăcioasă; merge la doica sa, care însă mustrând-o pentru
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 348
 credinţa în Hristos, o alungă; revine în casa părintească, unde o află pe maica sa mâhnită pentru
credinţa ei; pleacă în taină şi mergând la episcopul Atanasie intră în monahism şi se sălăşluieşte în
pustietate, împreună cu sălbăticiunile care se spune că o hrăneau; a suferit multe bântuiri demonice;
s-a săvârşit din viaţă pe piatra unde obişnuia să se odihnească; a nu se confunda cu altă Sf. Antuza,
mama Sf. Ioan Gură de Aur, prăznuită pe 13 noiembrie.
 Sf. Mc. ELEFTERIE persul – 13 aprilie.
Nu s-au găsit referinţe despre viaţa acestui sfânt mucenic.
 Sf. Ier. PAHOMIE de la Gledin, episcopul Romanului – 14 aprilie
Pentru detalii vezi capitolul Sfinţi Români, pag. 317.
 Sf. Ier. COSMA episcopul Calcedonului – 18 aprilie.
Nici despre Sf. Ier. Cosma, ce apare în unele calendare creştin-ortodoxe cu praznic pe 18 aprilie, nu
s-au găsit referinţe în materialele cercetate.
 Sf. Mc. PAFNUTIE – 19 aprilie.
Numele Pafnutie este de origine egipteană: pa-ph-nuti şi înseamnă: omul lui Dumnezeu; este un
străvechi nume creştin perpetuat până în zilele noastre; în limba coptă: Papnouti/Papnuti; în arabă:
Babnouda; în greacă: Paphnoutios – Παπφουτιος; în rusă: Pafnutii – Пафнутий; în română: Pafnutie;
este un nume des întâlnit în mediul monahal; a fost purtat de mulţi sfinţi; cel prăznuit pe 19 aprilie a
fost monah şi a mucenicit pentru Hristos; nu s-au găsit detalii privind viaţa şi pătimirea sa.
 Cuv. ATANASIE şi IOASAF de la Meteora; Sf. Ap. ZAHEU – 20 aprilie.
Despre Sf. Ioasaf se ştie că a fost fiul lui Simeon Sinisi, conducător al Epirului, provenit din casa regală
Nemanja şi proclamat Ţar al grecilor, sârbilor şi albanezilor sub numele Simeon Uros Paleologul; mama
sa, Tomaida, era sora lui Nichifor II, un alt conducător al Epirului; Ioasaf s-a născut în preajma anului
1350, primind la botez numele Ioan; a mers în multe pelerinaje, îndeosebi la mănăstirile din Muntele
Athos şi Meteora; la moartea tatălui său, în 1369, primeşte tronul; revine din Muntele Athos în capitala
regatului, Tricata, pentru a abdica de la tron şi de la grijile lumeşti; la îndemnul lui Atanasie Meteoritul,
duhovnicul său, lasă tronul rudei sale Alexie Filantrofinus şi se retrage la Mănăstirea Marele Meteor;
este tuns în monahism şi primeşte numele Ioasaf; face smerită ascultare stareţului mănăstirii, care în
acea vreme era Sf. Atanasie; după moartea acestuia, el este cel numit stareţ al aşezământului şi în
această calitate a finalizat lucrările începute de Sf. Atanasie într-o perioadă înfloritoare pentru
mănăstire; în demersurile sale a fost susţinut financiar de sora sa Maria Angelina, de la care a primit
fondurile pentru construirea altor aşezăminte, printre care o infirmerie monahală, bazine pentru apă,
şi altele; alături de Sf. Atanasie este considerat părinte întemeietor al mănăstirii; când turcii au ocupat
Tesalia, cuviosul s-a refugiat în Muntele Athos (1394), trăind la Mănăstirea Vatoped vreme de şapte
ani; în 1401 revine la Meteora şi se sihăstreşte în pustietate, unde rămâne până la sfârşitul vieţii; trece
la cele veşnice în anul 1432; sfintele sale moaşte au fost depuse în Mănăstirea Schimbarea la Faţă din
Meteora, alături de cele ale Sf. Atanasie. Numele Zaheu provine din ebraică: Zakkay = cel curat, pur,
transliterat în greacă: Ζακχαρϊος; Sf Ap. Zaheu a fost unul dintre cei 70 de Apostoli; este considerat ca
fiind simbolul bogatului nedrept, dar care apoi se pocăieşte, a celui pierdut şi îndreptat, care aduce
mântuirea nu doar pentru sine, ci şi pentru întreaga sa casă; este considerat exemplu de pocăinţă;
locuia în Ierihon şi a fost un om bogat, mai marele vameşilor; fiind mic de statură, s-a suit într-un
sicomor pentru a-l putea vedea pe Domnul Iisus, care apoi îi cere să coboare, dorind să poposească
în casa lui; primindu-L, Zaheu vameşul spune: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau
săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit”; cuvinte la care Iisus răspunde:
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit
să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19; 1-10); după Înălţarea Mântuitorului la cer, Zaheu
l-a însoţit pe Sf. Ap. Pavel în călătoriile sale misionare; tradiţia spune că Zaheu a fost numit de Sf. Ap.
Pavel episcop în Cezareea Palestinei; a trecut la Domnul având această vrednicie.
 Sf. Mc. FILIPIAL – 21 aprilie.
Despre Sf. Mc. Filipial nu s-au găsit referinţe în materialele consultate; dintre calendarele menţionate,
este pomenit doar în cele din anii 2014 şi 2016, tipărite cu binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu,
episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.
 Sf. Mc. VALERIE – 23 aprilie.
Nici despre viaţa Sf. Mc. Valerie nu s-au găsit referinţe; are însă zi de prăznuire în toate dintre acele
ultime calendare creştin-ortodoxe româneşti deja menţionate (2012-2019).
 Sf. GLAFIRA – 26 aprilie.
Împăratul păgân Liciniu, căsătorit cu Constantina, sora împăratului Constantin cel Mare, o îndrăgeşte
pe una dintre slujnicele soţiei sale, fecioara Glafira; aceasta îi mărturiseşte totul împărătesei, care o
trimite în taină în cetatea Amasia din Nicomidia, departe de curtea imperială; aici este întâmpinată
de viitorul Sf. Mc. Vasile, episcopul Amasiei, şi de alţi creştini; recunoscătoare pentru căldura cu care
este întâmpinată, Glafira donează bisericii din Amasia toţi banii primiţi la plecare de la împărăteasă;
Liciniu, interceptând o epistolă a sfintei către împărăteasă, se mânie şi porunceşte ca fecioara să fie
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 349
 adusă împreună cu episcopul Vasile; supus la multe chinuri, episcopul Vasile este omorât prin tăierea
capului, trupul fiindu-i aruncat în mare; este găsit apoi lângă cetatea Sinope şi îngropat cu cinste în
biserică; pentru mai multe detalii privind viaţa şi pătimirea Sf. Glafira caută la pag. 277.
 Sf. Mc. SIMEON ruda Domnului – 27 aprilie.
După cum spun istoricii bisericeşti Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin şi Nichifor
al lui Calist Xantopol, Simeon era fiul lui Cleopa, fratele lui Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria;
după Înălţarea Domnului la cer, a fost numărat în ceata celor 70 de sfinţi apostoli; după uciderea Sf.
Iacob şi risipirea Ierusalimului de către Tit şi Vespasian, Simeon este al doilea episcop al Ierusalimului,
în locul lui Iacov; în timpul lui Traian este pârât ca fiind creştin, prins şi adus înaintea antipatului Attic
pentru a fi judecat; îşi dă sufletul după multe chinuri, la peste 100 de ani; despre genealogia şi relaţiile
de rudenie ale Sf. Simeon, se găsesc mai multe detalii pe site-ul: Doxologia. ro portal ortodox.
 Sf. Ap. IASON şi SOSIPATRU – 28 aprilie.
Sf. Ap. Sosipatru a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Ahaia; a fost ucenic al Sf. Ap. Pavel care, în
Epistola către Romani îl numeşte rudă a sa; a păstorit biserica din Iconia, după care pleacă în Apus,
zidind în insula Cherchira a frumoasă biserică în numele Sf. Mc. Ştefan; Sosipatru şi Iason sunt prinşi şi
întemniţaţi alături de nişte tâlhari: Satornie, Faustinian, Ianuarie, Marsalie, Eufrasie şi Mamie, pe care
reuşesc să-i întoarcă la Hristos; aceştia primesc sfârşit mucenicesc aruncaţi într-un cazan cu smoală,
pucioasă şi ceară, încins la foc; temnicerul, trecut şi el la creştinism, este chinuit, tăindu-i-se picioarele,
mâinile şi apoi capul, căci chema încontinuu numele lui Hristos; Sosipatru şi Iason sunt scoşi din
temniţă şi daţi unui nobil local, Carpian, căruia să-i slujească; Cherchira, fiica stăpânitorului insulei,
trece la creştinism şi îşi împarte preţioasele podoabe şi „gherdanurile” (?) la săraci; este închisă de
tatăl său şi dată unui arap pentru a fi batjocorită, însă, pe când se apropia de porţile temniţei, arapul
este sfâşiat de un urs; stăpânitorul porunceşte ca temniţa să fie incendiată, însă fecioara rămâne
nevătămată; este în final ucisă prin săgetare; creştinii, înspăimântaţi, se refugiază pe o altă insulă;
pornit în urmărirea lor, tiranul îşi află sfârşitul înecându-se în mare; Sosipatru şi Iason sunt eliberaţi şi îşi
continuă propovăduirea; noul ighemon, venit să-l înlocuiască pe cel pierit în valuri, îi prinde şi
porunceşte să fie puşi într-o baie de fier plină cu pucioasă şi ceară şi încinsă cu foc; rămân însă
nevătămaţi şi, în faţa minunii, ighemonul primeşte învăţătura creştină şi se botează; Sf. Sosipatru îl
învie peste câteva zile pe fiul mort al ighemonului; cei doi apostoli zidesc apoi o biserică; se săvârşesc
în pace la bătrâneţe, trecând la Domnul.
 Sf. Mc. IGNATIE, EFTIMIE şi ACACHIE; Cuv. ISIDORA – 1 mai.
În această zi sunt prăznuiţi trei cuvioşi mucenici, martirizaţi în Constantinopol în acelaşi an: Eftimie, era
originar din Peloponez şi s-a săvârşit pe 22 martie, prin tăiere cu sabia, Ignatie se trăgea din vechea
Zagora şi a fost martirizat pe 8 octombrie, prin sugrumare, iar Acachie, din Tesalonic, s-a săvârşit pe 1
mai, tot prin tăiere cu sabia. Viaţa Sf. Isidora „cea nebună pentru Hristos” este relatată de scriitorul
bisericesc Paladie; cuvioasa vieţuia într-o mănăstire din Egipt, Tavenia, în sec. al VI-lea; se prefăcea a
fi nebună, slujind tuturor ca o roabă, cu blândeţe; se hrănea cu fărâmituri rămase de la masa obştii;
nu ocăra, nu cârtea, ea însăşi fiind adesea ocărâtă şi batjocorită de celelalte monahii; pentru mai
multe detalii privind viaţa Cuv. Isidora caută la pag. 124.
 Sf. Mc. DIODOR şi RODOPIAN; Cuv. TEODOSIE – 3 mai.
Diodor şi Rodopian au trăit în vremea persecuţiei pornite de Diocleţian împotriva creştinilor; au suferit
pentru credinţa în Hristos ocări, chinuri şi bătăi; au fost ucişi cu pietre în Afrodisia Cariei. Cuv. Teodosie
este pomenit în calendarele pe 2014, 2016 şi 2018, tipărite cu binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu,
episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, dar este omis din celelalte calendare menţionate; a fost al doilea
mare luminător al Rusiei, făcător de minuni; a nu fi confundat cu Sf. Cuv. Teodosie cel Mare, prăznuit
pe 11 ianuarie; încă din tinereţe, Cuv. Teodosie sărbătorit la data de 3 mai, a urât râsul şi uşurătatea,
însă a iubit singurătatea, rugăciunea şi cugetările duhovniceşti; într-o zi, citind în Scriptură: „Cela ce
iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10; 37), îşi
părăseşte casa părintească şi intră în Lavra Peşterilor din Kiev, la Preacuviosul Antonie, care îl tunde în
monahism; a fost o pildă pentru toate nevoinţele: post, blândeţe, bunătate; a fost aşezat de stareţul
Antonie egumen al mănăstirii; în vremea egumeniei sale, s-au zidit multe chilii şi biserici în Mănăstirea
Pecerska, unde a introdus Pravila Mănăstirii Studiţilor din Constantinopol; a primit darul vindecării şi al
proorociei, dar şi putere asupra duhurilor necurate; este considerat întemeietorul şi organizatorul vieţii
monahale în Rusia; a adormit în pace în anul 1074, iar sfintele sale moaşte făcătoare de minuni au
fost depuse alături de cele ale Sf. Antonie, părintele său duhovnicesc; pentru mai multe detalii privind
viaţa Cuv. Teodosie caută pe site-ul Pateric. ro.
 Sf. Muc. VALERIAN şi Sf. Cuv. NICHIFOR – 4 mai.
Despre Sf. Mc. Valerian nu au fost găsite referinţe în materialele consultate. În ziua de 4 mai, potrivit
Sinaxarului, sunt prăznuiţi doi sfinţi cu numele Nichifor: Cuv. Nichifor, egumenul Mănăstirii Midichia, şi
Cuv. Nichifor Isihastul (din singurătate), care s-a liniştit în locuri pustii din Sfântul Munte Athos, mentorul
spiritual al Sf. Grigorie Palama prăznuit pe 14 noiembrie; trăind ca isihast în Muntele Athos, s-a săvârşit
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 350
 din viaţă înainte de anul 1300; lucrarea sa „Despre trezvie şi păzirea inimii” se găseşte în Filocalie sub
titulatura: „Preaînţeleptul meşteşug pentru rugăciunea minţii (rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii)”.
 Sf. Mc. NEOFIT, GAIE şi Gaian – 5 mai.
În materialele consultate nu s-au găsit referinţe privind viaţa şi pătimirea acestor sfinţi mucenici.
 Cuv. MAMANT, PAHOMIE şi ILARION – 6 mai.
 Numele şi data prăznuirii sunt singurele informaţii aflate în materialele cercetate.
 Sf. EMILIA, mama Sf. Vasile cel Mare – 8 mai.
Emilia se tâlcuieşte gingăşie; a rămas de tânără orfană; s-a căsătorit cu Vasile, dascăl de retorică, un
creştin evlavios; au avut 10 prunci, din care cinci au fost canonizaţi: Sf. Ier. Vasile cel Mare, Sf. Ier.
Grigorie al Nyssei, Sf. Ier. Petru al Sevastiei, Sf. Macrina, numită „cea Tânără”, şi un alt fiu, Navcratie,
care a îmbrăcat haina monahală şi a trecut la Domnul la 27 de ani; Sf. Macrina, împreună cu maica
sa Emilia, au întemeiat pe moşia familiei o obşte monahală pentru femei şi una pentru bărbaţi; ajunsă
la adânci bătrâneţi, Sf. Emilia şi-a dat sufletul pe 8 mai 375.
 Sf. Ier. NICOLAE de la Bari; Sf. Mc. HRISTOFOR – 9 mai.
Bari, oraş situat pe ţărmul Mării Adriatice, este un important loc de pelerinaj; în biserica oraşului sunt
depuse moaştele Sf. Ier. Nicolae, făcătorul de minuni; Bari este capitala regiunii Puglia din Italia şi a
provinciei Bari; în sec. III era un port din regiunea Peucezia, în centrul Apuliei (vechea denumire a
regiunii Puglia); oraşul a fost cucerit de romani şi a primit statutul de „municipium”; a fost ocupat
pentru o vreme de sarazini, redobândit în anul 870 de bizantini; catedrala Sf. Nicolae a fost construită
în sec. XVII pentru a adăposti moaştele Sf. Nicolae, furate din Mira Lichiei (azi localitatea Demre, în
Turcia); construcţia catedralei San Nicola a început în 1089 şi a fost finalizată în 1197; moaştele Sf.
Nicolae au fost furate din Turcia de nişte negustori; legenda spune că sfântul, în drum spre Roma,
trecând prin Bari l-a ales ca loc de înmormântare (o legendă numai bună pentru a justifica furtul);
aşezământul a fost sfinţit în 1089 de papa Urban, primul arhiepiscop fiind abatele Elias din Mănăstirea
Sf. Benedict; biserica are formă pătrată, cu două turnuri, aducând mai degrabă cu o fortăreaţă; în
interior sunt două nave şi două abside; prezbiteriul este separat de restul edificiului prin trei arce
sprijinite pe coloane de factură bizantină; este decorată cu preţioase mozaicuri, sculpturi de animale
şi figuri mitologice; aici se află şi mormântul lui Bona Sforza (sec. XVI); catedrala a fost renovată în mai
multe rânduri; la sfârşitul sec. XIII, în 1456 şi în sec XVII; în sec. XX au fost îndepărtate adăugirile baroce,
din care s-a păstrat doar tavanul de lemn cu imagini ale lui Carlo de Rosa. Sf. Mc. Hristofor este
sfântul cu cap de câine; chinocefalii sunt menţionaţi din cele mai vechi timpuri; astfel, potrivit lui
Tzetis, istoric bizantin, erau locuitori ai Indiei, din zona Pakistanului; se presupune, potrivit tradiţiei, că a
venit în lumea romană traversând deşertul Persiei; Marco Polo menţionează chinocefalii ca fiind
locuitori ai insulelor din Oceanul Indian; se pare că triburi de chinocefali au fost întâlnite de Alexandru
cel Mare pe ţărmul oceanului, lângă deşertul Gedrosian (azi Makran, în Pakistan); despre existenţa lor
a scris Ktesias (sec. al V-lea), cunoscut geograf antic, apreciat de Părinţii bizantini; Indica, scriere a
sa, este menţionată de patriarhul Fotie al Constantinopolului în lucrarea intitulată Miriobiblion; despre
întâlnirea lui Alexabdru cu chinocefalii relatează vechi texte etiopiene, greceşti arabe, persane,
armene şi slave; se spune că obişnuiau să-şi taie obrajii, să îşi pilească dinţii şi să îşi ciuntească urechile
pentru a căpăta o înfăţişare înspăimântătoare; se mai spune că Sf. Ap. Andrei, infricoşat de aspectul
lor, ar fi fugit când a luat prima dată contact cu ei; numele Hristofor (hristo-foros) se tâlcuieşte:
purtător de Hristos; în iconografie este reprezentat ca un bărbat purtându-l pe Domnul Iisus în spate,
la trecerea peste o apă; în alte reprezentări de origine răsăriteană este un bărbat cu cap de câine,
purtând în braţe crucea de mucenic; în romano-catolicism este considerat ocrotitor al călătorilor şi al
celor pândiţi de moarte năprasnică; canoanele, în frescele bizantine şi mănăstireşti, diferă, putând fi
identificate nu mai puţin de opt variante; nu este încă definitiv tranşată de teologi şi istorici existenţa
unuia, sau mai multor sfinţi cu acelaşi nume şi particularităţi fizice; în nordul Moldovei, spre deosebire
de Muntenia şi Oltenia, unde Sf. Hristofor este reprezentat având cap de câine sau de miel, este
reprezentat cu cap de om; tradiţia răsăriteană plasează epoca în care a vieţuit Sf. Hristofor în
vremea împăratului Deciu (259), sau în vremea lui Maximian Daia (308); două sunt variantele cele
mai importante sub care este înfăţişat; în prima este vorba de un tânăr care se roagă să-i fie luată
frumuseţea trupească pentru a nu mai fi prilej de sminteală; rugăciunea i-a fost ascultată şi a primit
un cap de câine în locul celui de om; aminteşte de cuvintele Domnului: „Vai celui prin care vine
ispita”; a doua variantă îl plasează în tribul chinocefalilor; cel mai vechi manuscris hagiografic privind
viaţa sfântului cu cap de câine îi aparţine episcopului Teofil Indianul; pentru mai multe detalii, caută
tot în această lucrare, la pag. 303.
 Cuv. ISIHIE Marturisitorul şi LAVRENTIE – 10 mai.
Bărbat blând, cu un comportament potrivit numelui, Isihie era din cetatea Adrapinilor; rugându-se lui
Dumnezeu să-i fie descoperit un loc unde să-İ poată sluji, a fost îndrumat către Muntele Maion, unde
a petrecut multă vreme; coborând apoi spre mare, a petrecut mulţi ani în sihăstrie; s-a mutat la
Domnul în pace; pentru mai multe informaţii privind viaţa şi petrecerea Cuv. Isihie Mărturisitorul caută
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 351
 la pag. 125 din prezenta lucrare. Tot în această zi este prăznuit preacuviosul părinte Lavrentie, despre
care însă nu au fost găsite referinţe în materialele consultate.
 Cuv. SERGHIE Mărturisitorul – 13 mai.
Era de neam slăvit; l-a înfruntat pe împăratul iconoclast Teofil, apărând cultul sfintelor icoane; a fost
legat cu o funie de gât şi târât prin cetate, ocărât şi scuipat de păgâni; a trecut la Domnul îndurând
multe necazuri pătimite în confruntarea cu necredincioşii.
 Sf. Mc. TERAPONT Episcopul Ciprului – 14 mai.
Nu se cunoaşte locul de origine, cine-i sunt părinţii, şi nici când a trăit, împotriva cui s-a ostenit şi cum
a primit cununa muceniciei; din reprezentările iconografice se poate deduce că era monah; datele
despre viaţa şi faptele lui s-au păstrat doar prin tradiţie, care aminteşte că a fost episcopul Ciprului;
cinstitele sale moaşte au fost aduse la Constantinopol, pentru a-i împlini dorinţa; la moaştele sale se
împlinesc minuni; în Vieţile Sfinţilor este pomenit pe 25 mai, iar pentru detalii caută la pag. 262.
 Sf. Mc. ISACHIE, SIMEON şi PETRU – 16 mai.
Au primit moarte martirică prin foc; despre cei trei, nu s-au găsit alte referinţe.
 Sf. Mc. PETRU, DIONISIE şi HRISTINA – 18 mai.
 Hristina, o fecioară frumoasă, a trăit în sec. IV, în timpul împăratului Deciu; la vârsta de 16 ani, este
prinsă în Atena de închinătorii la idoli şi întemniţată împreună cu Dionisie,; cei doi ostaşi însărcinaţi să
o păzească, Petru şi Andrei, s-au „aprins” văzându-i frumuseţea şi au „poftit-o”; Hristina se opune, un
înger se arată şi cei doi bărbaţi se smeresc, cunoscând iubirea lui Dumnezeu; Petru, Andrei şi Dionisie
sunt ucişi cu pietre, sfintei Hristina fiindu-i tăiat capul; în calendare, la această dată sunt prăznuiţi
când Sf. Mc. Petru, Dionisie şi Hristina (2014, 2016, 2018), când Sf. Mc. Petru, Dionisie şi Paulin (2017,
2019), când Sf. Mc. Petru şi Dionisie şi separat Sf. Hristina şi cele 7 fecioare (2012); pentru amănunte
vezi Doxologia. ro portal ortodox.
 Sf. Mc. CHIRIACHI; Cuv. MEMNON – 19 mai.
În materialele consultate (Doxologia, Creştin ortodox şi altele) se vorbeşte despre Sf. M. Mc. Chiriachi
cu zi de pomenire pe 7 iulie; în unele calendare este prăznuită, în altele nu este menţionată; aceiaşi
observaţie în ceea ce-l priveşte pe Cuv. Memnon, în unele calendare fiind pomenit, în altele nu; pe
site-ul Doxologia. ro portal ortodox este pomenit pe 25 aprilie; despre acest Cuv. Memnon se spune
că era făcător de minuni şi tămăduitor; se mai spune că a făcut să izvorască apă într-un loc uscat, a
salvat cu rugăciunea o corabie de naufragiu şi a izgonit lăcustele; la mormântul său au continuat să
se împlinească minuni.
 Cuv. TALASIE – 20 mai.
A sihăstrit într-un munte; s-a săvârşit din viaţă în pace, pe 20 mai.
 Sf. Mc. MARCEL; Sf. Mc. SOFIA doctoriţa – 22 mai.
Pentru Sf. Mc. Marcel nu s-au găsit referinţe, iar despre Sf. Mc. Sofia se ştie doar că era doctoriţă şi a
luat cununa muceniciei prin tăierea capului.
 Sf. MARIA lui Cleopa – 23 mai.
A fost una dintre femeile mironosiţe, soţia sau fiica lui Cleopa; este menţionată în Evanghelia după
Ioan (19; 25) ca fiind una dintre femeile prezente la crucificarea Domnului Iisus Hristos: „... şi stăteau
lângă crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena”; potrivit lui
Eusebiu de Cezareea, cronicarul Hegesippus spunea prin anul 180 că ar fi vorbit cu un strănepot al lui
Iuda (ruda Domnului), de la care ar fi aflat că Cleopa era frate cu Iosif, logodnicul Mariei; Sf. Maria lui
Cleopa este prăznuită în Martirologiul Roman împreună cu Salomeea Mironosiţa, pe 24 aprilie.
 Sf. Mc. SERAPION; Sf. Mc. MARCIANA – 24 mai.
Sf. Mc. Serapion a pătimit împreună cu Sf. Mc. Victorin, Victor, Nichifor, Diodor şi Papia în Corint, în
anul 250, în vremea împăratului Deciu; a primit harul Sfântului Duh şi darul facerii de minuni; tămăduia
toate bolile şi avea stăpânire asupra demonilor; a trăit în veacul VI după Hristos; s-a născut în Antiohia
Siriei în anul 552; la vârsta de 6 ani a ajuns la părintele Ioan, în pustie; un alt Sf. Serapion a pătimit
pentru Hristos pe vremea împăratului Antonin (vezi Vieţile Sfinţilor IX, pag. 1160). Sf. Mc. Marciana este
pomenită tot în această zi (vezi Mineiele IX, pag. 202).
 Cuv. VARLAAM; Sf. Mc. NATALIE – 30 mai.
Cuv. Varlaam s-a săvârşit din viaţă în această zi şi este pomenit cu Sf. Mărt. Isachie; a pătimit în sec.
IV. Pentru Sf. Mc. Natalie, prăznuită în calendarul ortodox la această dată, nu s-au găsit referinţe.
 Sf. Mc. EUSEBIE şi HARALAMBIE – 31 mai.
În materialele consultate se spune doar că au fost martirizaţi prin foc.
 Sf. Mc. HARITON şi FIRM – 1 iunie.
Sf. Mc. Hariton s-a nevoit în Roma, împreună cu Sf. Mc. Just şi Valerian; Rustie eparhul, după multe
chinuri, a poruncit să le fie tăiat capul. Sf. Mc. Firm a trăit şi a pătimit în vremea împăratului Maximian;
a fost prins şi adus înaintea ighemonului Magon pentru judecată; nu jertfeşte idolilor şi este bătut,
spânzurat şi strunjit; îi sunt tăiate venele, zdrobite încheieturile, „zdrumicate” pântecele şi pulpele şi
bătut cu pietre; ia cununa muceniciei prin tăierea capului.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 352
 Sf. Mc. MARCHIAN, NICANDRU şi LEONID – 5 iunie.
Au fost chinuiţi în Egipt, împreună cu alţi şapte mucenici: Iperchie, Apolon, Arie, Gheorghe, Selenian,
Irineu şi Pamvon pentru mărturisirea credinţei lor în Hristos; înfometaţi, însetaţi, arşi de vii, au primit în
final cununa muceniciei.
 Sf. Mc. GHELASIE – 6 iunie.
În timpul persecuţiei împotriva creştinilor, şi-a împărţit averea săracilor şi, îmbrăcând veşminte albe,
începe să viziteze creştinii întemniţaţi, sărutându-le rănile şi îmbărbătându-i; este prins şi, dus înaintea
arhontelui, îşi mărturiseşte fără şovăială credinţa în Hristos, mustrând rătăcirile închinătorilor la idoli;
este pentru început dispreţuit şi batjocorit, apoi arhontele porunceşte să fie bătut; primeşte moarte
mucenicească prin tăierea capului.
 Sf. Mc. ZENAIDA; Sf. Mc. SEBASTIANA; Cuv. ANTIM – 7 iunie.
Sf. Mc. Zenaida a fost făcătoare de minuni; nu s-au găsit alte referinţe despre viaţa şi lucrarea sa. Sf.
Mc. Sebastiana, aflându-se în cetatea lui Marchian,în vremea lui Diocleţian (sec. III-IV), este pârâtă
pentru credinţa ei în Hristos; adusă în faţa judecătorului, mărturiseşte că i-a fost uceniţă Sf. Ap. Pavel,
de la care a primit Sfântul Botez; este bătută şi întemniţată; Sf. Ap. Pavel i se arată apoi în vedenie,
spunându-i: „Bucură-te şi nu te mâhni, că trebuie să mergi legată în cetatea ta pentru mărturisirea lui
Hristos”; peste şapte zile, aruncată într-un cuptor încins, rămâne nevătămată, căci văpaia s-a stins şi,
spre spaima chinuitorilor, un glas s-a auzit din cer printre tunetele, fulgerele şi grindina ce răpăia;
întrebată cine şi de unde este, sfânta tăcea; aflându-se că este din Mitropolia Iracliei (Heraclea),
este legată şi trimisă acolo, împlinindu-se astfel cuvântul Apostolului; un înger îi apare, vestindu-i că îi
va fi alături când va fi judecată de guvernatorul Pompian; este dată apoi fiarelor sălbatice pentru a
fi sfâşiată, însă leul asmuţit asupra cuvioasei mustră păgânii, cu glas omenesc; primeşte cununa
muceniciei prin tăierea capului, afară din cetate; din rană a curs lapte, nu sânge, ieşind miros de mir;
trupul şi capul cuvioasei sunt puse într-un sac lestat cu plumb şi aruncate în mare; sfintele sale moaşte
sunt scoase la mal într-un loc numit Risiston, unde o femeie nobilă, cu numele Amia, înfăşoară trupul
cuvioasei într-o pânză curată, îl unge cu aromate şi îl îngroapă. Despre Cuv. Antim se ştie doar că a
fost preot în sec. V şi că s-a sfârşit cu pace din această viaţă.
 Sf. Mc. TECLA, MARIAMNI, MARTA, MARIA şi ENATA, fecioarele – 9 iunie.
În zilele lui Savorie, împăratul perşilor, aproape de satul Aza trăia un preot bogat, cu numele Pavel,
care avea în sinodia sa canonică aceste cinci fecioare, liturghisind şi împlinind împreună cu el ritualul
slujbelor; este pârât unui vrăjitor împărătesc, ce vede acum prilejul de a-i lua averile înstăritului Pavel;
preotul este adus înaintea sa împreună cu fecioarele şi averea cea mult râvnită de vrăjitor; mânat de
diavol şi dorind să-şi păstreze bunurile, Pavel se leapădă de Hristos, se închină idolilor mâncând din
cele jertfite lor; pentru a se asigura de bunăvoinţa vrăjitorului, îndeamnă şi cele cinci fecioare să-i
urmeze exemplul, dar acestea îl scuipă cu oroare şi se opun; vrăjitorul, care nu se putea împăca cu
gândul pierderii şansei de a-i lua preotului averea, porunceşte nevolnicului Pavel să le taie capetele,
poruncă pe care acesta o împlineşte în speranţa recuperării bunurilor sale; însă Pavel este spânzurat
pe ascuns de vrăjitor, spunând celorlalţi că singur şi-a luat zilele, poruncind ca trupul să-i fie aruncat
câinilor spre a fi mâncat.
 Sf. Ier. LUCA Arhiepiscopul Crimeii – 11 iunie.
A fost mai întâi medic, apoi doctor de suflete; spunea: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte
sufletul”; s-a născut în anul 1877, într-o familie princiară, în Rusia; a primit ca mirean numele Valentin
Voino-Iasenetki; a avut parte de o educaţie aleasă; a avut înclinaţie spre artele plastice (pictură) şi a
studiat la Academia de Arte Frumoase din Kiev; din dorinţa de a-şi ajuta semenii, renunţă la pictură şi
se dedică medicinei, înscriindu-se la Facultatea de Medicină din Kiev, pe care o absolvă; în 1904, în
timpul războiului ruso-japonez, a slujit fără salariu în cadrul Crucii Roşii; s-a căsătorit cu Ana, cu care a
avut patru copii; în anul 1917 se stabileşte împreună cu familia în oraşul Taşkent, ca medic şef; chiar în
timpul prigoanei comuniste opera având alături icoana Maicii Domnului; şi-a publicat experimentele
medicale într-o carte intitulată: „Eseu despre chirurgia infecţiilor septice”; soţia sa se stinge din viată
după o grea suferinţă; episcopul locului îl cheamă într-o zi şi îi spune că trebuie să devină preot; este
hirotonit în anul 1921; în anul 1923 este numit episcop al regiunii Taşkent; la hirotonie a primit numele
Luca; arestat de bolşevici, urmează un lung şir de ani petrecuţi în pribegie prin închisorile sovietice,
timp în care operează în spitalele din penitenciare; fiecare intervenţie chirurgicală era precedată de
o rugăciune adresată Maicii Domnului şi se încheia cu o rugăciune de mulţumire; este trimis la Cercul
Polar, apoi vreme de trei ani în regiunea Arhanghelsk; este exilat vreme de un an în Siberia; în 1946,
după terminarea perioadei de detenţie, primeşte premiul Stalin pentru merite deosebite în studiul
medicinei; banii primiţi ca premiu îi împarte orfanilor de război; în 1946 este înscăunat arhiepiscop în
Simferopol, Crimeea; nu s-a sfiit să condamne în predicile sale excesele regimului ateu; la bătrâneţe
şi-a pierdut vederea, însă spunea cu încredere: „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi
niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi va da lumina la fel ca cea de pe Tabor”; adoarme întru Domnul
pe 11 iunie 1961; este canonizat pe 18 martie 1966, moaştele sale fiind depuse în Simferopol.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 353
 Sf. Mc. ACHILINA; Sf. TRIFILIE Episcopul Levcosiei din Cipru – 13 iunie.
În cetatea Vivlos din Palestina trăia un creştin cu numele Evtolmie, care avea o pruncă pe nume
Achilina; la vârsta de patru luni, este dusă de maica ei la episcopul Evtalie şi botezată; rămâne
orfană de tată la vârsta de numai un an şi este crescută de maica sa, care până la cei şapte ani de
acasă o învaţă tot ceea ce se cuvine a şti un bun creştin; în vremea lui Diocleţian, când fecioara
avea 10 ani, în Palestina este numit guvernator (antipat) Vocusian, care începe prigoana împotriva
creştinilor; în acest timp, fără a se înspăimânta, Achilina le vorbea fecioarelor de zădărnicia închinării
la idoli, propovăduindu-L pe Hristos; Nicodim, una dintre slugile antipatului, o pârăşte că nu se supune
poruncilor împărăteşti şi nu cinsteşte zeii; este adusă înaintea lui Vocusian, care caută la început să o
readucă la cinstirea zeilor, dar se loveşte de hotărârea fecioarei, care nu primeşte să-L renege pe
Hristos; este dezbrăcată şi bătută fără milă; confruntat cu tenacitatea ei, Vocusian porunceşte să-i
sfredelească prin urechi capul cu ţepuşe înroşite în foc; sfânta zace ca moartă întreaga zi, dar la
miezul nopţii îngerul Domnului se atinge de ea spunându-i: „Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducându-te,
ceartă pe Volusian, că el şi sfaturile lui sunt de nimic”; se ridică deci sănătoasă, după ce întreaga zi a
zăcut lepădată în drum, şi intră în cetatea ale cărei porţi se deschid singure în faţa ei; intră fără a fi
oprită în palatul lui Volusian, pe când acesta dormea; trezindu-se, antipatul nu-şi putea crede ochilor
văzând-o sănătoasă; o acuză de farmece şi porunceşte să-i fie tăiat capul; chiar înainte ca sabia
călăului să-i taie grumazul, se aude un glas zicând: „Vino fecioară aleasă... primeşte răsplătirea cea
gătită ţie”, ea adoarmind liniştită întru Domnu; tăindu-i-se capul, din rană a curs lapte, nu sânge; este
îngropată cu cinste în cetatea Vivlos; la mormântul ei bolnavii aflau tămăduire şi alinarea suferinţelor.
Sf. Trifilie a studiat în tinereţe dreptul în oraşul Berit, din Fenicia şi a profesat o perioadă avocatura; a
fost ucenic al Sf. Spiridon al Trimitundei; apoi, după alegerea sa ca episcop al Levcosiei din Cipru, a
participat la Sinodul de la Sardica, în anul 347, unde i-a luat apărarea Sf. Atanasie cel Mare susţinând
dreapta credinţă; a trecut la cele veşnice în anul 370.
 Sf. Cuv. IULITA – 14 iunie.
În materialele cercetate s-au găsit referinţe pentru Sf. Chiriac şi Iulita, cu praznic în calendar pe 15
iulie, dar şi despre Sf. Mc. Iulita, prăznuită pe 30 iulie; însă despre Sf. Cuv. Iulita, având praznic pe 14
iunie doar în unele dintre calendarele menţionate, nu s-au găsit referinţe privind viaţa şi lucrarea ei.
 Sf. Mc. ISIHIE; Fericiţii IERONOM şi AUGUSTIN – 15 iunie.
Sf. Isihie era creştin şi făcea parte dintr-o legiune romană staţionată pe Dunăre, în cetatea Durostor,
în provincia Moesia Inferioară; împreună cu alţi cinci mucenici: Pasicrat, Valentin, Nicandru, Marcian
şi Iuliu veteranul, a pătimit în timpul împăraţilor Diocleţian şi ginerelui său Maximian Galeriu; a luat
cununa muceniciei prin tăierea capului. Fer. Ieronim şi Augustin au contribuit la dezvoltarea teologiei
apusene; sunt consideraţi ca fiind începători ai scolasticii academice. Ieronim a fost primul mare
cărturar de limbă latină într-o vreme când greaca domina practic în tot Imperiul Roman; s-a născut
în anul 340 în Stridonius, o localitate din nordul Italiei; a primit o educaţie aleasă şi a fost botezat la 20
de ani; a studiat la Roma, unde a învăţat greaca, apoi în Galia, la Trier; a călătorit în Răsărit, în Tracia,
Asia Mică şi la Locurile Sfinte; în Antiohia se îmbolnăveşte şi se leagă ca, dacă se vindecă, să intre în
monahism; a trăit o vreme în pustiul sirian, unde a învăţat ebraica; a fost hirotonit în anul 378, având o
relaţie specială cu Sf. Grigorie Teologul, arhiepiscop al Constantinopolului; a putut lua astfel contact
cu gândirea sa teologică, dar şi cu Scrierile lui Origen, de care va fi puternic influenţat; a căpătat un
anume pesimism, edificându-şi o concepţie proprie despre păcat şi despre mântuire, formulată într-o
terminologie juridică; la insistenţele papei Damasus, revine la Roma, unde se dedică studiului Bibliei;
având Septuaginta şi versiunea greacă a Bibliei, traduce Vechiul şi Noul Testament în latină, variantă
a Scripturii cunoscută sub numele Vulgata; a fost o fire austeră, adept al valorilor evanghelice şi a
vieţii simple, petrecând în rugăciune, ferire de păcate şi altruism; după moartea papei Damasus se
retrage în Răsărit, unde îşi petrece ultimii 34 de ani din viaţă redactându-şi scrierile; în anul 420 trece
la cele veşnice în apropiere de Betleem. Augustin s-a născut în anul 354 într-o familie săracă, în orasul
african Thagaste, azi Souk Ahras, în Algeria; Patricius, tatăl său, era păgân, iar maica sa, Monica, era
creştină şi a dobândit cununa sfinţeniei; ca dascăl în Thagaste, Roma şi Cartagina, a predat retorica;
în anul 384 călătoreşte la Mediolanum (Milano), unde este cucerit de erudiţia episcopului Ambrozie,
apropiindu-se treptat de creştinism; renunţă la viaţa desfrânată şi se converteşte în urma unei revelaţii
avute în grădina domeniului Cassiacus, unde, după cum spune în Confesiuni, aude o voce de copil
spunându-i: „Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!”; deschizând apoi Scriptura la întâmplare, privirea îi cade pe
cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în
pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13;
13-14); a fost botezat în noaptea de Înviere de episcopul Ambrozie; în anul 387 intră în monahism în
orasul natal, Thagaste şi, începând din anul 389 întemeiază o comunitate dedicată studiului Sripturii;
în anul 391 este hirotonit preot la Hippo Regius (azi Annaba, în Algeria) şi în anul 395 este chemat la
demnitatea arhierească; era episcop la Hippo Regius când Roma a fost asediată şi ocupată de
vizigoţii conduşi de Alaric; scrie cu această ocazie „De civitate Dei”, unde vorbeşte despre cetatea
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 354
 eternă, cetatea lui Dumnezeu, pentru a mângâia suferinţele celor ce şi-au văzut cetatea prădată; a
fost respectat şi în lumea ortodoxă, fiind invitat să participe la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes,
din anul 431, la care însă nu apucă să meargă, întrucât pe 28 august 430 s-a mutat la cele veşnice, în
reşedinţa sa episcopală din Hippo Regius.
 Sf. Cuv. MARCU Episcopul Apoloniadei – 16 iunie.
S-a săvârşit din viaţă „prin pietre spânzurate de mâinile lui”, cum se spune în Sinaxar.
 Sf. Cuv. ERASM – 18 iunie.
Nu s-au găsit referinţe despre viaţa acestui sfânt.
 Sf. CALIST Patriarhul Constantinopolului – 20 iunie.
S-a nevoit la început în Muntele Athos, sub călăuzirea Sf. Grigorie Sinaitul, a cărui viaţă a scris-o; este
ales patriarh al Constantinopolului în 1350; a păstorit Biserica în timpul împăraţilor Ioan Cantacuzino
(1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376); în 1354 se retrage la mănăstirea de el zidită în cinstea Sf.
Mamas în Tenedos; în anul 1355 este ridicat din nou în scaunul patriarhal, ocupându-l până în anul
1363, când se stinge din viaţă în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul; a
fost şi un iscusit scriitor duhovnicesc, lucrările sale fiind cuprinse în Filocalie (vol. 8) împreună cu cele
ale bunului său prieten Ignatie din Xantopoulos.
 Sf. Mc. IULIAN din Tars şi AFRODISIE – 21 iunie.
Sf. Iulian era din cetatea Anazarvia, a doua eparhie a Siciliei; tatăl său, senator, era elin cu credinţa,
iar mama creştină; după moartea tatălui, s-a mutat împreună cu mama sa în Tarsul Ciliciei; când
împlinea 18 ani, s-a declanşat prigoana împotriva creştinilor din porunca lui Dioclaţian; prins şi adus
înaintea ighemonului Marchian, Iulian nu primeşte să jertfească zeilor; nu se lasă amăgit, nici îngrozit
de cele ce vor urma; a fost purtat prin mai multe cetăţi din Cilicia şi chinuit; adus în cetatea Eghina,
este silit să mânânce din cărnurile jertfite idolilor, care-i sunt băgate cu forţa în gură şi este întemniţat;
maica sa, care l-a urmat pretutindeni, este şi ea prinsă şi adusă la judecată; este lăsată să petreacă
trei zile împreună cu fiul ei, pentru a-l sfătui să se plece poruncii împărăteşti şi să se închine zeilor; însă
ea îl îmbărbătează, sfătuindu-l să rabde pentru Hristos; aduşi la judecată şi, mărturisindu-L cu curaj pe
Hristos, sunt chinuiţi; femeii îi sunt tăiate călcâiele şi apoi este eliberată; Iulian este legat într-un sac cu
nisip şi „târâtoare veninoase” şi este aruncat în mare, luând astfel cununa muceniciei; scos de valuri
la mal, trupul îi este luat de o văduvă credincioasă, dus în Alexandria şi îngropat; ulterior sfintele sale
moaşte sunt aduse în Anatolia; este pomenit de Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Mc. Afrodisie era din Cilicia;
adus în faţa stăpânitorului Dionisie şi mărturisindu-L pe Hristos, este ars pe spinare cu fiare înroşite în
foc, aruncat într-o căldare cu plumb topit şi spânzurat cu capul în jos; rămânând totuşi nevătămat,
pe mulţi păgâni îi aduce astfel la Hristos; acestora li s-au tăiat capetele, iar Afrodisie, strivit între două
pietre grele, ia astfel cununa muceniciei.
 Sf. Cuv. DIONISIE şi DOMETIE – 25 iunie.
Nici despre viaţa şi acestor doi cuvioşi nu s-au găsit referinţe în materialele cercetate.
 Sf. IOAN Episcopul Goţiei – 26 iunie.
De neam scit, a fost hirotonit şi urcat în scaunul arhieresc de episcopul Iviriei (Georgiei); era în vremea
când eresul iconoclast tulbura Biserica; după moartea împăraţilor iconoclaşti, vine în Constantinopol
cu acceptul împărătesei Irina, propovăduind credinţa ortodoxă; se mută la Domnul în Pont, cetatea
Amastrida, cinstitele sale moaşte fiind aduse cu corabia şi depuse la Mănăstirea Sfinţilor Apostoli.
 Sf. Cuv. SAMSON primitorul de străini; Sf. Mc. ANECT; Sf. IOANA Mironosiţa – 27 iunie.
Cuv. Samson era de neam roman, rudă cu marele Constantin; împarte săracilor averea moştenită de
la părinţi şi vine în Constantinopol, unde petrece în sihăstrie, citind Scripturile; remarcat de patriarhul
Mina, acesta îl hirotoneşte preot; având cunoştinţe medicale, îl vindecă pe Împăratul Iustinian, cu
sprijinul căruia zideşte aşezământul unei case de oaspeţi (de unde îi vine şi supranumele); este numit
schevofilax, adică apărătorul sfintelor vase ale bisericii celei mari; a adormit întru Domnul, cinstitele
sale moaşte fiind depuse în marea biserică a Sf. Mochie; la moaştele sale se împlineau minuni. Sf. Mc.
Anect a trăit în vremea lui Diocleţian, când guvernator în Cezareea Capadociei era Urban; pârât
pentru că învăţa creştinii, întemniţat şi silit să jertfească idolilor, îi surpă la pământ cu rugăciunea; este
bătut, spânzurat pe lemn, îi sunt tăiate degetele de la mâini şi de la picioare şi strunjit cu unghii de
fier; rămâne însă nevătămat şi mulţi păgâni văzând minunea se botează, vindecându-se de bolile de
care sufereau; cei ce au primit Sfântul Botez au fost ucişi prin tăierea capului, Anect fiind supus la noi
suplicii; primeşte cununa muceniciei tot prin tăierea capului, dar după ce îi aruncă guvernatorului
în faţă fâşia de piele care îi fusese jupuită de pe spinare. Sf. Ioana Mironosiţa, soţia administratorului
proprietăţilor regelui Irod, Chusa, a fost una dintre femeile mironosiţe care L-au urmat pe Mântuitorul
Iisus Hristos în toată vremea împlinirii misiunii Sale pe pământ; este pomenită de Sf. Luca în cap. 8; 3 şi
24; 10; din Evanghelie; după Patimile Mântuitorului Iisus Hristos şi după punerea Sa în mormânt, Ioana
Mironosiţa a venit la mormântul Domnului pentru a-İ unge trupul cu mir, potrivit cutumei, ritualului de
înmormântare, aflând de la sfinţii îngeri despre Învierea şi Înălţarea Sa la cer; tradiţia spune că Ioana
este cea care recuperează capul Sf. Ioan Botezătorul după ce Irod porunceşte să fie tăiat şi aruncat.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 355
 Sf. Mc. PAPIA – 28 iunie.
A pătimit în vremea împăratului Diocleţian (284-305); a fost supus la chinuri până şi-a dat sufletul şi a
luat cununa muceniciei.
 Sf. Mc. CIPRIAN Aghioritul – 5 iulie.
S-a născut în satul Kletzos din ţinutul Litza şi Agrafa în nordul Greciei; după hirotonie a mers în Sfântul
Munte; dorind să pătimească pentru Hristos merge în Tesalonic, se înfăţişează cadiului mărturisindu-şi
credinţa în Hristos şi îi îndeamnă pe cei prezenţi să lepede mahomedanismul; cadiul, cugetând că îşi
pierduse minţile, îl alungă; pleacă în Constantinopol unde, reuşind să pătrundă în palat, îi vorbeşte
marelui vizir Kara Mustafa despre credinţa creştină; vizirul, surprins, îi propune mai întâi să treacă la
mahomedanism; Ciprian refuză şi este osândit la moarte; a primit cununa muceniciei pe 5 iulie 1679,
prin tăierea capului în Mahalaua Fanarului, unde încă din 1601 fusese mutată Patriarhia Ecumenică.
 Sf. Mc. LUCIA; Sf. Mc. ASTIE Episcopul Dirahiei – 6 iulie.
A fost prinsă de locţiitorul guvernatorului provinciei Campania, din Italia, pe nume Rix, care caută s-o
convingă să se închine şi să jertfească zeilor; Lucia se opune însă şi este atât de convingătoare în
mărturisirea Domnului Iisus încât Rix primeşte învăţătura creştină şi se botează; aflând guvernatorul,
porunceşte să fie ucişi prin tăierea capului. Sf. Mc. Astie a trăit în timpul lui Traian şi al ighemonului
Agricola; este prins şi, neputând fi convins să jertfească idolilor, este bătut cu bice şi vine de bou, uns
cu miere şi spânzurat deasupra zidului, în miezul zilei; chinuit de înţepăturile muştelor şi viespilor, îşi dă
sufletul în mâinile Domnului, luând cununa muceniciei.
 Sf. Mc. ACACHIE; Sf. Mc. EVANGHEL – 7 iulie.
Acachie Sinaitul, despre care vorbeşte Sf. Ioan Scărarul, a trăit în Muntele Sinai. Sf. Ier. Evanghelicus
este cel dintâi episcop cunoscut al eparhiei Tomisului, unele surse plasându-l între anii 284 şi 305;
urmându-i Sf. Andrei, Sf. Ier. Evanghelicus a continuat creştinarea neamurilor de la Marea Neagră;
era originar din Tracia şi este menţionat în actul martiric al Sf. Mc. Epictet şi Astion; în actul martiric se
precizează că părinţii lui Astion au fost convertiţi de preotul Bonosos şi botezaţi de episcopul
Evanghelicus în cetatea Halmyris; se spune că Evanghelicus însuşi a primit cununa muceniciei spre
sfârşitul sec. IV şi începutul sec. V, în timpul persecuţiei lui Diocleţian; Sinaxarele ruseşti îl identifică cu
un mucenic care s-a săvârşit prin tăiere cu sabia şi este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 7 iulie ca Sf.
Mc. Evanghel.
 Sf. Mc. EPICTET şi ASTION – 8 iulie.
Sf. Epictet preotul şi tânărul Astion au fost martirizaţi în cetatea Halmyris (Myris) pe 8 iulie 290, sau 292,
în Sciţia Mică, Dobrogea de azi; în vara anului 2016, în urma cercetărilor arheologice efectuate în
antica cetate Halmyris, situată pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării, a fost descoperit martirionul precum
şi sfintele lor moaşte; Mănăstirea Halmyris este în construcţie din anul 2002; din 2008, la demisolul
bisericii, sunt păstrate raclele cu aceşti doi cei mai vechi sfinţi din România.
 Sf. Mc. APOLONIE, VIANOR şi SILUAN – 10 iulie.
Apolonie era din cetatea Sardia; este adus înaintea ighemonului Perinie, în Iconia; Îl mărturiseşte cu
curaj pe Hristos şi batjocoreşte idolii; este răstignit, primind cununa muceniciei. Profund impresionat
de răbdarea sfântului, Siluan crede în Hristos şi îi sunt tăiate limba şi capul. Vianor era din eparhia
Pisidiei; a fost prins şi adus la judecată înaintea lui Severian, guvernatorul Efratisiei; este supus la chinuri
şi primeşte cununa muceniciei.
 Cuv. LEON din Mandra – 11 iulie.
Despre Cuv. Leon nu au fost găsite alte informaţii, decât că era din staul şi că s-a săvârşit în pace.
 Sf. VERONICA – 12 iulie.
Veronica este un nume compus din două cuvinte: vera, adică adevărat, cuvânt de origine latină şi
eicon, adică icoană, cuvânt de origine greacă; alăturate, semnifică: adevărata icoană; este femeia
vindecată de Domnul Iisus de curgerea de sânge; mai târziu, în vremea Patimilor Sale, ea îi va oferi
Domnului Iisus o mahramă cu care Acesta îşi va şterge faţa pe drumul spre Golgota; potrivit tradiţiei,
pe mahramă s-a imprimat astfel chipul Mântuitorului, Adevărata Icoană, sugerată şi de numele sfintei
Veronica, prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 12 iulie.
 Sf. Ap. ACHILA; Sf. Mc. IUST şi IRACLIE – 14 iulie.
În Faptele Apostolilor Sf. Luca a scris cuvinte de apreciere pentru Sf. Achila, ucenicul Sf. Ap. Pavel; a
fost unul dintre cei 70 de Apostoli; Achila era iudeu din Pont şi locuia în Italia cu soţia sa Priscila; când
împăratul Claudiu alungă evreii din Italia (41-54) se stabilesc în Corint; îl găzduiesc pe Sf. Ap. Pavel şi
sunt botezaţi de el; îl urmează în Siria, apoi rămân în Efes propovăduindu-L pe Hristos, în vreme ce
Pavel merge la Ierusalim; după moartea lui Claudiu revin la Roma şi îl susţin pe Sf. Ap. Pavel în
misiunea sa; Achila este numit de Pavel episcop în Efes; denunţând închinarea la idoli, a fost prins aici
şi a mucenicit pentru Hristos, ucis de necredincioşi. Sf. Mc. Iust era din Roma; revenind din războiul
împotriva barbarilor, are viziunea unei cruci de cristal din care un glas îi vorbeşte despre dreapta
credinţă; întors în Roma, îşi împarte averea săracilor, mărturisindu-L pe Iisus Hristos; tribunul Claudiu îl
sfătuieşte însă să se lepede de credinţa creştină dar, neputându-l convinge, îl trimite cu o scrisoare la
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 356
 guvernatorul Magnetie care îl chinuie cumplit, Iust primind astfel cununa muceniciei. Despre Sf. Mc.
Iraclie se ştie că s-a săvârşit din viaţă bătut cu ciomege.
 Sf. Mc. CHIRIC şi IULITA; Cuv. IOSIF episcopul Tesalonicului – 15 iulie.
Iulita, o tânără din seminţia împăraţilor Romei, era de credinţă creştină; s-a căsătorit şi a zămislit apoi
un prunc de parte bărbătească, Chiric, dar la scurtă vreme a rămas văduvă; trăia în cetatea Iconia
din Licaonia; venind pe tron Domiţian, începe prigoana împotriva creştinilor; Iulita îşi părăseşte casa,
averile, rudele, robii şi slava acestei lumi şi împreună cu fiul său Chiric şi cu două slujnice se refugiază
în Seleucia; însă şi aici guvernatorul Alexandru îi prigonea şi îi ucidea pe toţi cei ce-şi mărturiseau
credinţa în Hristos; Iulita, aducându-şi aminte cuvintele Domnului: „Când vă vor goni pe voi din
cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă”, părăseşte Seleucia şi merge în Tars, o cetate în Cilicia; acelaşi
Alexandru vine însă şi în Tars; cunoscută pentru credinţa creştină, Iulita este pârâtă ighemonului; este
prinsă şi adusă la judecată împreună cu fiul ei; cele două slujnice care o însoţeau fug, urmând-o însă
de departe; mărturisindu-L pe Hristos, Iulita este bătută de faţă cu pruncul, care privea spre ea
plângând; ighemonul, văzându-l frumos, îl ia pe genunchi mângâindu-l şi încercând să-l liniştească;
dar pruncul, zgâriindu-l cu unghiile, îi strigă: „Sunt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea”; atunci,
mânios, ighemonul îl azvârle izbindu-l cu capul de muchiile treptelor şi copilul îşi dă neprihănitul suflet
în mâinile Domnului; Iulita, bătută şi chinuită cumplit, este osândită la moarte şi primeşte cununa
mucenicească prin tăierea capului; trupurile sunt aruncate afară din cetate, de unde sunt luate de
cele două slujnice şi îngropate; de la una dintre ele, care a trăit până în vremea marelui Constantin,
credincioşii au putut afla unde sunt îngropate cinstitele lor moaşte; acestea au fost găsite nestricate şi
răspândind o bună mireasmă. Cuv. Iosif Mitropolitul Tesalonicului a trăit în vremea împăratului Teofil;
s-a născut din părinţi binecredincioşi, Fotino şi Teoctista, iar fratele său, Sf. Teodor Mărturisitorul, era
egumenul Mănăstirii Studiţilor; Iosif a primit cârmuirea bisericii din Tesalonic, unde rămâne însă doar
pentru puţină vreme, căci revine în Constantinopol pentru a se opune, împreună cu fratele său
Teodor, împăratului iconoclast Teofil; Teodor este surghiunit la iezerul Apoloniada, iar Iosif, întemniţat şi
chinuit, îndură foamea, setea şi multe altele, trecând apoi la cele veşnice.
 Sf. Mc. AVUDIM şi FAUST – 16 iulie.
Sf. Mc. Avudim a trăit în vremea împăratului Diocleţian; este prins şi, neprimind să jertfească zeilor,
este bătut de nouă slujitori; refuză să guste din jertfele aduse idolilor; este sfâşiat cu gheare de fier şi
primeşte cununa muceniciei prin tăierea capului. Sf. Mc. Faust a trăit în vremea împăratului Deciu;
mărturisindu-L cu îndrăzneală pe Hristos, este răstignit şi rănit cu săgeţi; stă pe cruce cinci zile şi îşi dă
sufletul în mâinile Domnului.
 Sf. Ier. EUFRASIE Episcopul Ianopolei – 17 iulie.
Nu s-au găsit referinţe în materialele cercetate.
 Sf. Mc. IACHINT, PAVEL şi VALENTINA – 18 iulie.
Iachint era fiul binecredincioşilor Teoclit şi Teopila; a luat cununa muceniciei fiind străpuns cu trestia;
Pavel şi Valentina au fost martirizaţi în anul 308, pentru că au refuzat să jertfească idolilor.
 Sf. Mc. MARCELA – 22 iulie.
S-a născut în insula Chios, în sec. XV; tatăl era păgân, mama creştină; a rămas de mică orfană de
mamă; tatăl s-a aprins de poftă trupească pentru fiica lui, dar tânăra fecioară fuge şi se refugiază în
munţi; tatăl o caută mânios, dând foc tufişurilor unde se ascunsese; este rănită cu suliţa şi se roagă lui
Dumnezeu să despice o piatră în care să intre şi să rămână neprihănită; Domnul îi ascultă rugăciunea
şi este cuprinsă într-o stâncă, acoperind-o până la piept – cât să nu poată fi pângărită de tatăl ei;
dar acesta îi taie sânii cu sadism şi, posedat de demoni, îi taie apoi capul şi îl aruncă în mare; capul
cuvioasei muceniţei era învăluit într-o lumină sfântă; stânca a devenit loc de pelerinaj, în localitatea
sa natală, iar pe plaja din golful Volissos a fost ridicată o biserică închinată Sf. Mc. Marcela, unde
credincioşii găsesc alinare şi tămăduire trupească şi sufletească; o părticică din sfintele sale moaşte
se află în România, în judetul Iaşi, la Mănăstirea Piatra Sfântă, schitul Tărâţa din Bârnova.
 Sf. Mc. VITALIE şi VALERIA – 23 iulie.
Sunt prăznuiţi în aceeaşi zi cu Sf. Mc. Apolinarie, episcopul Ravenei; nu s-au găsit alte referinţe.
 Sf. Mc. ERMOGHEN – 24 iulie.
Contemporan cu Sf. Ioan Cassian, a mucenicit prin dezrădăcinarea tuturor dinţilor; sunt singurele
referinţe găsite în documentare; a nu fi confundat cu Sf. Ermoghen, prăznuit pe 10 decembrie.
 Sf. Mc. ANTUZA – 27 iulie.
A fost stareţa unei mănăstiri în vremea împăratului iconoclast Constantin al V-lea Copronim (741-775);
din poruncă împărătească sunt jefuite bunurile mănăstirilor, aur, argint, sfintele moaşte aruncate în
mare, călugării bătuţi şi alungaţi, la fel şi călugăriţele; astfel, şi Sf. Antuza a îndurat bătăi, fiind izgonită
din mănăstire împreună cu cele 90 de călugăriţe pe care le păstorea.
 Sf. Ap. şi Diaconi PROHOR, NICANOR, TIMON şi PARMENA – 28 iulie.
Fac parte dintre cei 70 de Apostoli; împreună cu Ştefan, întâiul mucenic, sunt primii diaconi hirotoniţi
de Sf. Filip şi de Nicolae, acesta din urmă nefiind înscris în rândul sfinţilor; Sf. Prohor l-a însoţit pe Sf. Ap.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 357
 Pavel în călătoriile sale misionare, fiind hirotonit episcop în Nicomidia; i-a fost alături Sf. Ioan inclusiv în
surghiunul din insula Patmos; a fost ucis de păgâni pe când propovăduia în Antiohia. Sf. Nicanor a
fost ucis în aceeaşi zi cu Sf. Ştefan, în timpul prigoanei împotriva Bisericii din Ierusalim. Sf. Timon a fost
uns de Apostoli episcop de Bostra, în Parmenia; a propovăduit învăţătura lui Hristos, primind moarte
martirică şi fiind îngropat de Apostoli. Despre Sf. Parmena nu s-au găsit referinţe.
 Sf. Mc. MAMANT şi VENIAMIN; Sf. Mc. TEODOTA şi fiii săi – 29 iulie.
Creştinii Veniamin şi Mamant au primit cununa muceniciei pentru Hristos, despre Sf. Mamant ştiindu-se
doar că a fost înecat în mare. Veniamin şi Virie, „cei aproape de palatele din Evdom”, sunt prăznuiţi
tot în această zi, în calendare fiind însă pomenit doar Sf. Mc. Veniamin. Sf. Mc. Teodota era din
Cilicia, femeie binecredincioasă, învăţându-şi fiii să urmeze învăţătura lui Hristos; a fost contemporană
cu Sf. Mc. Anastasia; stăpânitorul locului, Lefcait, căuta s-o convingă să-i devină femeie, dar Teodota
se opunea; a fost deci trimisă la Nichitie, stăpânitorul Bitiniei, care porunceşte să fie arsă împreună cu
cei trei copii ai săi într-un cuptor; a primit cununa muceniciei în locul numit Cambo.
 Sf. Ap. SILA, SILVAN, CRESCENT, EPENET şi ANDRONIC; Sf. Mc. IULITA– 30 iulie.
Sf. Ap. Sila a fost ales de Sf. Ap. Pavel pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu; a fost trimis în Antiohia,
după adunarea Apostolilor din Ierusalim, când s-a hotărât să nu le fie impusă neamurilor tăierea
împrejur; Sila merge apoi, împreună cu Pavel, la apostolul Iuda, care se numea şi Varsava; ambii
aveau darul proorociei; Sila a rămas în Antiohia, Iuda (Varsava) s-a întors în Ierusalim; Sila îl însoţeşte
apoi Sf. Ap. Pavel în Siria, Cilicia, şi Listra; de aici, pleacă împreună cu Timotei în Macedonia; sunt
prinşi sub cuvânt că tulbură pacea cetăţii, sunt bătuţi şi întemniţaţi; sunt eliberaţi când un cutremur
deschide porţile temniţei; paznicul închisorii îi găzduieşte în casa sa şi se botează; tulburându-se însă
poporul şi punând la cale să-i ucidă, Pavel şi Sila pleacă la Veria, unde evreii din Tesalonic incită şi
aici poporul împotriva lor; Pavel pleacă pe mare, iar Sila şi Timotei rămân pe loc; Sila este numit
episcopul Corintului şi trece la cele veşnice după ce face multe semne şi minuni. Sf. Ap. Silvan a
propovăduit cuvântul Domnului împreună cu Sf. Ap. Petru şi Pavel; este pomenit de Sf. Ap. Petru în
Epistola sa sobornicească; de asemenea este pomenit şi de Sf. Ap. Pavel în Epistola a II-a către
Corinteni; a fost numit episcop în Tesalonic. Sf. Ap. Crescent este pomenit de Sf. Pavel în a II-a Epistolă
către Timotei; a fost uns episcop în Galatia, apoi L-a propovăduit pe Hristos în Galia; l-a numit episcop
în Viena, cetate din Germania, pe ucenicul său Zaharia; s-a sfârşit muceniceşte în vremea împărăţiei
lui Traian. Sf. Ap. Epenet este pomenit în Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel; a fost uns episcop în
Cartagina. Sf. Ap. Andronic este pomenit şi în ziua de 17 mai împreună cu Iulita, ajutătoarea lui; este
menţionat de Sf. Ap. Pavel în aceeaşi scrisoare; a fost episcop în Panonia.
 Sf. IOSIF din Arimateea – 31 iulie.
Era din seminţia lui Efraim; a fost un om bogat, ucenic tăinuit al Domnului Iisus Hristos; s-a ocupat de
înmormântarea Mântuitorului; a cerut de la Pilat trupul Domnului Iisus Hristos, pe care împreună cu
Nicodim îl coboară de pe cruce, îl înveleşte într-un giulgiu alb şi îl îngroapă într-un mormânt nou, pe
care îl pregătise pentru sine.
 Dreptul GAMALIEL; Binecredinciosul împărat IUSTINIAN cel Mare – 2 august.
Numele Gamaliel este transliterarea unui nume ebraic în limba greacă: Γαμαλίηλ care, în ebraică,
înseamnă: răsplata lui Dumnezeu; a fost un învăţător al Legii iudaice în sec. I după Hristos; a condus
una dintre cele mai importante şcoli rabinice ale timpului (din partida feriseilor); a fost un membru
respectat al Sinedriului, mentor al Sf. Ap. Pavel (Faptele Apostolilor 22; 3); era preţuit de popor şi
respectat de Sinedriu; Sinedriul, organul judecătoresc suprem al evreilor în primul secol, căuta să
interzică propovăduirea Evangheliei lui Hristos; Sf. Apostoli au fost întemniţaţi, însă au fost eliberaţi de
un înger al Domnului; Apostolii sunt readuşi înaintea Sinedriului însă nu se supun cererii de a renunţa la
propovăduirea lor; în Faptele Apostolilor se spune că Gamaliel, cerând ca Apostolii să fie scoşi din
sală, recomandă Sinedriului să nu ia măsuri de pedepsire, argumentând că, dacă noua învăţătură
era falsă şi Domnul Iisus ar fi cu adevărat un fals Mesia, aşa cum fuseseră Teudas, sau Iuda Galileanul,
nu va avea succes; dacă însă era adevărată, nu ar fi putut fi nimicită, membrii Sinedriului făcându-se
vinovaţi de răzvrătire împotriva lui Dumenzeu; argumentele lui Gamaliel i-au convins pe membrii
Sinedriului, Apostolii fiind eliberaţi, dar după ce sunt bătuţi. Împăratul Iustinian cel Mare (527-566) s-a
născut în anul 483, din părinţi binecredincioşi, în Tauresium, situat la sud de Uscub, lângă Scopje,
capitala Macedoniei de azi; părinţii săi, Savatie şi Biglesia, erau creştini; Justin, unchiul său, urcă pe
tron în anul 518; în aprilie 527, cu patru luni înainte să moară, unchiul său îl înfiază, ungându-l cezar în
locul său; Iustinian a fost un desăvârşit cunoscător al dreptului şi istoriei Imperiului Roman şi un iscusit
teolog; după ce împăratul Teodosie I proclamă creştinismul ca unică religie acceptată de stat,
Iustinian suprimă dreptul necredincioşilor de a accede în funcţii publice; în timpul domniei sale au
fost zidite multe biserici, cea mai importantă şi impresionantă fiind Catedrala Sfânta Sofia; în anul 553
a convocat al V-lea Sinod Ecumenic, la Constantinopol, condamnând erezia monofizită; opera sa
legislativă (Codul Iustinian) şi cea teologică se constituie într-o valoroasă moştenire lăsată posterităţii;
a trecut la cele veşnice în anul 565.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 358
 Sf. Mironosiţă SALOMEEA – 3 august.
A fost soţia lui Zevedeu şi mama Sf. Ap. Ioan Evanghelistul şi a lui Iacob; este cea care, confundând
Împărăţia lumească cu cea cerească (căci nu a înţeles de la început care este natura Împărăţiei lui
Hristos crezând, asemenea multor iudei, că este vorba de Împărăţia lumească), îi cere Mântuitorului
cinstea ca fiii ei să fie aşezaţi în Împărăţia Sa unul la dreapta, celălalt la stânga (Matei 20; 20-22); ea
a fost de faţă la Patimile şi răstignirea Domnului Iisus; a mers la mormânt în dimineaţa Învierii împreună
cu celelalte mironosiţe, cărora li se arată Mântuitorul; au fost prinse şi întemniţate împreună cu alţi
creştini, apoi urcaţi pe o corabie şi părăsiţi în mijlocul mării; corabia a ajuns pe coasta din Provence a
Franţei, unde mironoşiţele au început a răspândi cuvântul lui Hristos; Salomeea s-a stabilit împreună
cu Maria lui Cleopa pe o insulă la gurile Romului, unde au rămas până la moarte.
 Sf. Mc. TATUIL – 4 august.
Este prăznuit în aceeaşi zi cu cei şapte tineri din Efes; a luat cununa muceniciei prin spânzurare.
 Sf. Ier. FABIAN episcopul Romei – 5 august.
A fost ales episcop al Bisericii din Roma în anul 236, după Papa Anteriu; Eusebie din Cezareea (Hist.
Eccl. VI, 29) relatează că, propuse fiind pentru această vrednicie mai multe persoane importante, pe
capul lui Fabian s-a oprit un porumbel, amintind de episodul coborârii Duhului Sfânt, sub forma unui
porumbel alb, pe capul Domnului Iisus la Botezul Său; acesta a fost criteriul alegerii în unanimitate a
Sf. Fabian; în timpul păstoririi sale a numit episcopi misionari în Galia, printre care Sf. Dionisie al Parisului
(St. Denys, în franceză); din vremea sa a început Biserica Romei să ţină evidenţa martirilor; a numit
subdiaconi care, împrună cu notarii, adunau mărturii şi documente de la procesele martirilor; a avut
un important rol în evolutia conceptului de „episcopat monarhic”, sub pontificatul său precizându-se
rolul episcopului Romei (primatul papal); Origen i-a adresat episcopului Fabian o epistolă în apărarea
ortodoxiei credinţei; a reorganizat clerul roman în şapte districte eclesiastice, conduse fiecare de un
diacon, un subdiacon şi şase asistenţi; a dispus mărirea catacombelor Sf. Calixt unde au fost îngropaţi
Sf. Pontian şi Hyppolit din Sardinia; în timpul pontificatului său, ce s-a desfăşurat pe durata împărăţiei
lui Gordian al III-lea şi Filip Arabul, persecuţiile împotriva creştinilor au fost sistate, fiind reluate însă sub
împăratul Deciu; este arestat şi moare în temniţă ca martir; în anul 1854 a fost descoperită lespedea
mormântului său; trupul Sf. Fabian a fost mutat în San Sebastiano unde, în 1915, a fost găsit sarcofagul
cu numele lui.
 Sf. Ier. NARCIS Arhiepiscopul Ierusalimului; Sf. Irina împărăteasa – 7 august.
Nu s-au găsit referinţe.
 Sf. Mc. ANTONIN – 9 august.
Era de fel din cetatea Alexandriei; a fost prins de guvernator, spânzurat pe un lemn, sfâşiat şi aruncat
într-un cuptor încins; şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
 Sf. Mc. IPOLIT – 10 august.
Era ostaş roman, gardianul închisorii unde erau întemniţaţi creştinii; minunile înfăptuite în temniţă de
Sf. Laurenţiu îl conving să primească botezul, devenind creştin, împreună cu toată familia sa; îl ajută
pe preotul Justin să-l îngroape pe Sf. Laurenţiu pe proprietatea unei creştine cu numele Chiriachi,
lângă Roma; îl înfruntă pe împăratul Valerian, mărturisind că este creştin şi primeşte moarte martirică
prin tăierea capului pe 13 august 258, la trei zile după martiriul Sf. Laurenţiu; este îngropat în taină de
preotul Justin, lângă Via Salaria, în afara cetăţii Roma.
 Sf. Mc. PAMFIL şi CAPITON; Sf. Mc. PALAMON – 12 august.
Sf. Mc. Pamfil şi Capiton au luat cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia în localitatea Oliura,
lângă Constantinopol. Sf. Cuv. Palamon i-a fost dascăl duhovnicesc Marelui Pahomie.
 Cuv. DOROTEI şi DOSITEI – 13 august.
Cuv. Dositei ascultătorul a sihăstrit în chinovia Avvei Serida, ce sta sub povăţuirea Sf. Dorotei; Dositei,
un tânăr ostaş frumos la chip, venind în sihăstria Avvei Serida îşi manifestă dorinţa de a fi monah şi îi
este încredinţat lui Dorotei; acesta află că este rudă cu un mare demnitar; dorind să vadă Ierusalimul
şi Locurile Sfinte, Dositei are în Grădina Ghetsimani o viziune în care o femeie îmbrăcată în porfiră îi
vorbeşte despre înfricoşata judecată; întrebând-o ce trebuie să facă pentru a se mântui, femeia îi
spune: „Să posteşti şi să te rogi”, după care se face nevăzută; a fost primit în mănăstire şi dus la
bolniţă, unde se îndeletnicea cu îngrijirea bolnavilor; adeseori se mânia, după care plângea cu
amărăciune; Dorotei îi spunea că Acela împotriva căruia se mânie, este Însuşi Domnul Iisus; îşi lucra
singur hainele şi Avva Dorotei, pentru a-i pune la încercare ascultarea, îi poruncea să dea hainele
noi, frumos lucrate, celor ce se ridicau din suferinţă, fiind sfătuit de părintele său duhovnicesc să nu se
ataşeze de lucruri: „Îţi este oare (rânduit) Dositei să fii rob acestui (lucru), au rob al lui Dumnezeu?”;
cerând binecuvântare să ceară egumenului sfătuirea, Dorotei îi cere însă să nu-i spună nimic, ci doar
să-l dojenească; Dositei primeşte mustrarea cu smerenie, fără a cârti, cu credinţă şi supunere; cade
însă bolnav şi, cerând un lucru de folos pentru boala lui, Avva Dorotei îi reaminteşte că în toate se
împlineşte voia lui Dumnezeu şi nu trebuie decât să-i ceară, rostind către Fiul Său: „Fiul lui Dumnezeu,
ajută-mă!”; boala se agravează însă şi, văzând că rugăciunea lui nu are efect, le cere egumenului şi
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 359
 lui Dorotei să se roage pentru el; egumenul îl sfătuieşte: „Rabdă, fiule, căci mila lui Dumnezeu este
aproape”; apropiindu-i-se sfârşitul şi boala agravându-i-se, egumenul îi spune: „Mergi în pace, du-te
în faţa Sfintei Treimi şi te roagă pentru noi”; şi astfel, înfrângându-şi voinţa, a trecut la Domnul.
 Sf. Mc. STRATORN, CIPRIAN şi TIRS – 16 august.
Creştinii Straton şi Ciprian au mucenicit împreună cu Filip şi Evtihian; au pătimit în vremea persecuţiei
lui Diocleţian (284-305); au fost prinşi pentru propovăduirea lui Hristos şi au fost închişi împreună cu
animale sălbatice; rămânând nevătămaţi, au fost decapitaţi în nord-vestul Asiei Mici, în oraşul Cizic,
iar Tirs, alături de Levchie şi Coronat, au luat cununa muceniciei împreună cu soţiile lor.
 Sf. Mc. POLIEN şi LEON – 18 august.
În materialele cercetate, nu s-au aflat informaţii despre viaţa şi pătimirea lor.
 Sf. Mc. SEVER, ELIODOR şi TEOHARIE – 20 august.
Sever era din Sida Pamfiliei, fiul tracului Petronie şi al Migdoniei; aflând despre nevoinţele celor 37 de
mucenici din Filipopole, îşi mărturiseşte cu curaj credinţa în Hristos; este prins, chinuit şi primeşte apoi
cununa muceniciei prin tăierea capului; tot acum este chinuit şi Memnon, supranumit Chendirion,
care este întins pe doi stâlpi, jupuit, îi sunt tăiate picioarele şi ia cununa muceniciei prin foc. Despre Sf.
Eliodor (Iliodor) se stie doar că a mucenicit împreună cu Soda, iar despre Sf. Mc. Teoharie materialele
cercetate menţionează doar că este prăznuit la această dată.
 Sf. Mc. DONAT diaconul, ROMUL preotul, SILVAN diaconul şi VENUST – 21 august.
Donat era diacon în biserica din Singidunum, lângă cetatea Smirnum; în timpul persecuţiei împotriva
creştinilor este prins şi adus înaintea conducătorului acelor ţinuturi, Victorin, care caută să-l determine
să se lepede de Hristos şi să se reîntoarcă la închinarea la idoli; Donat replică însă că zeii sunt doar
materie moartă şi că adevăratul Dumnezeu este singur Hristos; acuzat de nebunie, răspunde: „Tu şi
judecătorii voştri sunteţi nebuni”; este înlănţuit şi decapitat; Romul preotul, contemporan cu Donat
diaconul, slujea în cetatea Smirnum; este prins şi dus în Cibales, o localitate în apropiere de Smirnum,
judecat şi osândit la moarte prin tăierea capului cu sabia; cinstitele sale moaşte au fost depuse mai
târziu în Concordia, o localitate din provincia Friul, în nordul Italiei; Silvan slujea ca diacon în biserica
în care preot era Romul; a propovăduit Evanghelia lui Hristos printre daco-romanii din sudul Dunării; a
fost prins odată cu Romul şi adus în Cibales, unde a primit cununa muceniciei prin tăierea capului cu
sabia; cercetând însă guvernatorul Victorin aşezămintele din preajma cetăţii Smirnum află că Venust,
fratele geamăn al lui Donat, este creştin; prins şi ameninţat că va avea aceeaşi soartă ca fratele său,
dacă nu se leapădă de credinţa în Hristos, Venust refuză, vorbind despre deşertăciunea închinării la
idoli; este dus la locul execuţiei fratelui său şi ia cununa muceniciei prin tăierea capului.
 Sf. Mc. EUTIHIE şi COSMA Etolul; Sf. Mc. TATION – 24 august.
Eutihie era din Sevastopol (Sevastia din Palestina, nu actualul Sevastopol); îşi lasă părinţii şi rudele şi se
alătură Sf. Ap. Ioan Evanghelistul, devenindu-i ucenic; îi urmează apoi şi Sf. Ap. Pavel, înfruntând
bărbăteşte primejdiile; a fost ucenicul amândurora, nefiind însă numărat prientre cei 70 de apostoli; a
propovăduit în multe ţinuturi, fie însoţindu-i pe cei doi apostoli, fie singur; pretutindeni era prins şi bătut
însă pătimea cu bărbăţie pentru Domnul Iisus; a rămas mereu nevătămat; strunjit cu unghii de fier,
din sfântul său trup a curs mir; aruncat în foc, o ploaie puternică stinge focul; în prezenţa lui fiarele se
îmblânzeau; un leu asmuţit asupra sa L-a vestit cu glas omenesc pe Hristos; adus legat de la Efes în
patria sa, Sevastopol (Sevastia), a primit cununa muceniciei prin tăierea capului. Cosma Etolul a fost
una din personalităţile bisericeşti cu o contribuţie decisivă la evoluţia mişcării iluminismului neoelenic
din sec. al XVII-lea; şi-a împlinit misiunea pe tot teritoriul Greciei, şi dincolo de hotarele acesteia, în
perioada când ţara era sub stăpânire otomană; a contribuit la renaşterea spirituală şi redeşteptarea
conştiinţei naţionale a poporului grec; s-a născut în 1714 în localitatea Mega Dendron din Etolia,
primind la botez numele Constans; primii paşi i-au fost călăuziţi de arhidiaconul Anania Dervisanos; în
1749 s-a înscris la Academia Athoniada din Sf. Munte Athos; i-a avut profesori pe Nicolae Tzarzoulis şi
Evghenie Voulgaris; s-a retras apoi la Mănăstirea Filotu intrând în monahism; a fost hirotonit preot, cu
binecuvântarea părinţilor din mănăstire; în jurul anului 1760 părăseşte Muntele Athos; vine la Istanbul
pentru a primi binecuvântarea Patriarhului Serafim al II-lea în activitatea misionară pe care dorea s-o
înceapă; a străbătut ţara de la un capăt la altul propovăduind Evanghelia; în 20 de ani a trecut prin
Tesalonic, Akarnakia, Chimaera, Macedonia, Veria, Etolia, insulele Sf. Mavra, Kefalonia şi Albania,
înfiinţând peste 200 de şcoli teologice şi biserici; a stârnit mânia turcilor şi iudeilor, care au încercat să
îl discrediteze răspândind acuzaţii false; pe acest temei, în urma unei conspiraţii, pe 24 august 1779 Sf.
Cosma Etolul primeşte moarte mucenicească în satul Kolikontasi din Albania; trupul i-a fost zdrobit cu
o piatră şi aruncat în apele unui râu; moaştele sfântului au fost descoperite de către părintele Marcu,
preotul Mănăstirii Intrarea Maicii Domnului în Biserică, situată lângă satul Kolikontasi; a fost canonizat
de Patriarhul Atenagora în 1961. Sf. Mc. Tation (Tatian) a trăit în Bitinia şi a fost martirizat sub împăratul
Diocleţian (284-305); era dintr-un loc numit Mantineu, în Eparhia Onoriadei; mărturisindu-L pe Hristos în
faţa guvernatorului Urban, este întemniţat, bătut cu toiege şi sfâşiat cu unghii de fier; un glas de sus
vestindu-i bunătăţile ce-l aşteaptă, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 360
 Sf. Mc. EUTALIA şi FANURIE; Sf. OSIE episcopul Cordovei – 27 august.
Sf. Eutalia era de fel din Sicilia; mama ei se numea tot Eutalia şi era elină; având curgere de sânge, a
fost tămăduită de Sf. Mc. Alfion Filadelf şi Chiprin, care i-au apărut în somn spunându-i: „De crezi în
Hristos şi te vei boteza, cu adevărat te vei vindeca şi te vei mântui; iar de nu crezi, fugi departe de
noi”; Eulalia s-a botezat, împreună cu fiica sa; fiul ei, Sermilian, aflând că mama sa s-a creştinat, a vrut
s-o sugrume, însă femeia este salvată de o slujnică; certat de Eulalia, sora lui, care îi spune că este
creştină şi este gata să moară pentru Hristos, Sermilian se mânie, o dezbracă, o bate şi o dă unei slugi
pentru a fi batjocorită; sluga este orbită de Sf. Eulalia cu rugăciunea şi fratele ei, văzând minunea, îi
taie capul. Despre Sf. Mc. Fanurie s-a făcut deja vorbire la pag. 54. Sf. Osie se spune că a strălucit în
sihăstrie, înveşmântându-se în multe fapte bune; a fost ridicat în scaunul episcopal al Cordovei; a
participat la întâiul Sinod de la Niceea, combătând arianismul; a convocat Sinodul local din Sardica
pentru a se opune caterisirii marelui Atanasie şi a multor altor episcopi izgoniţi din scaunele lor de
Constantie; pentru denunţarea eresului arian a pătimit multe chinuri şi a fost surghiunit, sfârşitul vieţii
găsindu-l tot în surghiun.
 Dreptul IEZECHIA; Sf. Mc. DIOMID; Sf. ANA Proorociţa, fiica lui Fanuel – 28 august.
Iezechia (Ezechia) s-a născut în anul 715 î.Hr. şi a decedat în 687 î.Hr.; a fost fiul lui Ahaz, rege în Iuda
în sec. VII-VI î.Hr., iar maica sa, Abia, era fiica lui Zaharia; Iezechia a avut desăvârşită încredere în
Dumnezeu, restabilind dreapta credinţă şi nimicind idolatria; a intrat în conflict cu împăratul asirian
Senaherib, o mare parte a armatei acestuia fiind nimicită de un înger printr-o plagă despre care
Herodot spune că a fost provocată de şoarecii de câmp; revenind în Asiria, Senaherib este ucis de fiii
săi; Iezechia se îmbolnăveşte, însă rugându-se lui Dumnezeu, îi este oferit un răgaz de 15 ani; devine
îngâmfat, fudulindu-se cu bogăţiile sale solilor babilonieni; Isaia îi prooroceşte nenorocirile ce se vor
abate asupra casei sale; Iezechia se smereşte împreună cu supuşii săi din Ierusalim, şi astfel obţine ca
mânia Domnului să nu se abată asupra iudeilor în vremea vieţii sale; întreaga viaţă l-a avut sfetnic pe
Isaia; domnia lui este evocată în Vechiul Testament în Cartea a IV-a a regilor, cap. 18-20 şi Cartea a
II-a a Croncilor, cap. 29-32. Sf. Mc. Diomid era din Tarsul Ciliciei, de credinţă creştină, cu meşteşugul
de doctor; tămăduia şi trupul şi sufletul, învăţând păgânii să creadă în Hristos; în timpul lui Diocleţian
părăseşte Tarsul şi merge în Niceea, cetate în Bitinia, unde tămăduieşte toate suferinţele nu cu leacuri
pământeşti, ci invocând numele Atotputernicului şi al lui Hristos, pecetluind bolnavii cu semnul Sfintei
Cruci, pe mulţi întorcându-i astfel de la rătăcirea idolească; Diocleţian, aflându-se atunci în părţile de
răsărit ale imperiului, porunceşte să fie prins; ostaşii trimişi să-l aducă îl găsesc însă mort şi, tăindu-i
capul pentru a-l duce împăratului, orbesc; sunt duşi împreună cu trupul şi capul Sf. Diomid la împărat,
acesta poruncind să fie lipit capul sfântului de trup, la locul său; ostaşii şi-au recăpătat astfel vederea
şi au crezut în Hristos. Sf. Ana Proorociţa, fiica lui Fanuel se trăgea din neamul Aserilor; a trăit şapte ani
cu bărbatul ei, iar după moatea acestuia a dus o viaţă pioasă, „nepărăsind templul şi slujindu-L pe
Dumnezeu zi şi noapte, în post şi rugăciune” (Luca 2; 37); la vârsta de 84 de ani Îl vede în Templu pe
pruncul Iisus, adus pentru a fi închinat Domnului, ca prim născut, potrivit legii mozaice; a auzit profeţia
Sf. Simeon, spusele sale adresate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, alăturându-şi glasul de cel
al profetului, a proorocit că Mesia a venit în lume.
 Cuv. TEODORA – 29 august.
 A locuit împreună cu soţul ei, bogat şi credincios, în insula Eghina, strămutându-se în Tesalonic când
insula era ameninţată de arabi; unica lor fiică este dusă la o mănăstire unde primeşte îngerescul chip
sub numele Theopista; nu mult după aceea soţul Teodorei moare, iar ea intră în cinul monahal; a fost
o mare ascetă; Teodora avea darul de a auzi cântările cereşti; s-a săvârşit cu pace în anul 879, la
vârsta de 75 de ani; din sfintele ei moaşte a curs mir.
 Sf. Mc. ANDREI, IRACLIE, FAUST şi MINA – 31 august.
În afara faptului că sunt prăznuiţi la această dată, nu s-au găsit detalii privind viaţa acestor mucenici.
 Sf. Cuv. DIONISIE Exiguul (cel smerit) – 1 septembrie.
Este supranumit „inventatorul” erei creştine; era un călugăr originar din Scythia Mică (Dobrogea); a
trăit în sec. V-VI; cea mai mare parte din viaţă şi-a petrecut-o ca stareţ al unei mănăstiri din Roma; a
rămas în istoria bisericească ca un iscusit traducător al operelor teologice din greacă în latină; este
cel care a împărţit istoria în două perioade: înainte şi după Hristos.
 Sf. Mc. VAVILA episcopul Antiohiei; Sf. Mc. PETRONIU – 3 septembrie.
Cuviosul Vavila a fost ales episcop al Antiohiei în anul 237; a păstorit biserica vreme de 13 ani, până
în 250, când împăratul Deciu a declanşat una dintre cele mai crude persecuţii împotriva creştinilor,
vizând în special conducătorii Bisericii Creştine; printe cei dintâi arestaţi s-a numărat şi Vavila, episcop
al Antiohiei; a fost înlănţuit şi purtat prin oraş, bătut, supus oprobriului public; ucenicii săi, Urban,
Pridilian şi Apolonie, care îl urmau pretutindeni, au fost prinşi şi, împreună cu Sf. Vavila, au primit
moarte mucenicească prin tăierea capului cu sabia. Despre Sf. Mc. Petroniu, în afară de faptul că
este prăznuit la această dată, nu s-au aflat detalii privind viaţa şi pătimirea sa în materialele aflate la
dispoziţie şi cercetate.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 361
 Sf. Mc. AVTONOM, MACEDONIE şi TEODUL – 12 septembrie.
Cuviosul Avtonom a trăit în Roma în timpul împăratului Diocleţian (284-305); a fost episcop, însă din
pricina persecuţiilor a părăsit Italia şi s-a refugiat în Bitinia (regiune istorică, apoi regat elenistic situat în
N-V. Asiei Mici, între Marea Neagră şi Marmara); aici a fost găzduit de un creştin numit Corneliu; a
desfăşurat o susţinută activitate misionară printre păgânii din Bitinia; a zidit o biserică închinată Sf. Arh.
Mihail; Diocleţian dispune să fie arestat, însă Avtonom se refugiază la Claudiopolis, la Marea Neagră;
propovăduieşte Evanghelia lui Hristos în Licaonia şi Isauria (Asia Mică) şi revine apoi în Bitinia pentru a-l
numi episcop în locul său pe Claudiu; propovăduieşte Evanghelia în oraşul Claudia, de unde venea
adesea şi slujea împreună cu Corneliu în Biserica din Bitinia; într-o zi, scos din biserica Sf. Arh. Mihail
unde slujea, este ucis de păgâni cu pietre; a fost îngropat de diaconiţa Maria; biserica construită
deasupra mormântului său de Constantin cel Mare a fost dărâmată în anul 430; în anul 490, moaştele
sfântului au fost aflate nestricate şi strămutate într-un alt lăcaş, închinat lui, Sf. Ier. Martir Avtonom.
Despre Sf. Mc. Macedonie şi Teodul, materialele cercetate menţionează, însă fără a oferi alte detalii,
doar că sunt prăznuiţi la această dată.
 Sf. Mc. CIPRIAN al Cartaginei – 13 septembrie.
S-a născut în preajma anului 210, în Cartagina, dintr-o bogată familie nobiliară; a primit la naştere
numele Caecilius Ciprianus, poreclit Thascius; lipsesc informaţii despre primii ani din viaţă; la vârsta de
35 de ani, când trece la creştinism, avea o profundă şi cuprinzătoare cultură profană; a fost îndelung
pregătit de preotul Caecilianus, convertirea sa la creştinism petrecându-se în anul 245; a fost dăruit
cu două mari virtuţi: castitatea şi dragostea; este hirotonit preot în 247; după moartea episcopului
Donatus, în anul 249, este ales episcop al Cartaginei; în timpul persecuţiei pornite de împăratul Deciu
în 250, mulţi creştini din Africa au apostaziat; Sf. Ciprian s-a retras pentru o vreme într-un loc ascuns;
revine după 15 luni de absenţă pentru a recupera sufletele celor ce apostaziaseră, pentru reprimirea
cărora în Biserică a impus un timp de penitenţă, excepţie făcând doar muribunzii şi cei bolnavi; s-a
implicat în numeroase acte de milostenie în timpul ciumei care a devastat oraşul între anii 252-254 şi
noului val de persecuţii cu care s-au confruntat creştinii; în anul 256, în vremea persecuţiei stârnite de
Valerian, Ciprian este surghiunit la Culubis; rechemat din exil în anul 257, Galeriu Maximus încearcă
să-l readucă la păgânism; nereuşind, cuviosul este condamnat la moarte şi executat prin tăiere cu
sabia pe data de 13 septembrie 258, în localitatea Ager Sexti, lângă Cartagina.
 Sf. Ier. VISARION al Larisei (Grecia) – 15 septembrie.
A trăit în sec. XVI; era din Tesalia, în Macedonia (azi în Grecia); s-a născut din părinţi cucernici; la 16
ani, dorind să intre în monahism, merge la cuviosul Marcu, Mitropolitul Larisei; rămâne împreună cu
acesta urcând treptele ierarhiei bisericeşti; în final, rânduit episcop al cetăţii Dometicului şi Elasonului,
nu este primit însă de popor; întrucât în trecut cetatea avea rang de arhiepiscopie, enoriaşii merg la
patriarhul Teolip, cunoscut ca fiind iubitor de aur, cerând şi obţinând să fie numit episcop în cetate un
oarecare, Neofit; Visarion rămâne lângă Marcu, părintele său duhovnicesc; peste patru ani rămân
fără păstor credincioşii din episcopia Stagop şi cer ca Sf. Visarion să le fie exarh; în această vrednicie
păstoreşte vreme de şase ani, pătimind multe supărări din pricina unui preot, Dometie; este rânduit să
urmeze în scaunul episcopal al Larisei presfinţitului Marcu, după moartea acestuia; ca păstor, a
răscumpărat robii, a făcut milostenie pentru cei săraci şi lipsiţi, a construit poduri peste ape; avându-l
ca ajutor pe fratele său bun, Cuv. episcop Ignatie, a zidit frumoasa mănăstire închinată Mântuitorului
Hristos; a trecut la Domnul în prejma vârstei de 50 de ani.
 Sf. Mc. ISAAC; Sf. MARTIN – 22 septembrie.
În materialele consultate nu au fost găsite referinţe despre aceşti cei doi sfinţi prăznuiţi în această zi.
 Cuv. XANTIPA şi POLIXENIA – 23 septembrie.
Cele două cuvioase, surori, au trăit în Spania, în timpul împăratului Claudiu (41-54); Xantipa era soţia
lui Probus, guvernatorul Spaniei; sora ei, Polixenia, mergând în părţile de răsărit ale Imperiului Roman
a primit botezul de la Sf. Ap. Andrei, împreună cu prietena ei Reveca; revenind apoi în Spania însoţită
de apostolul Onisim, primeşte botezul şi sora ei, Xantipa; ambele L-au propovăduit pe Hristos până la
sfârşitul vieţii.
 Dreptul GHEDEON – 26 septembrie.
Numele Ghedeon se tâlcuieşte: tăietor de lemne; a vieţuit în sec. al XIV-lea î.Hr.; al fost al cincilea
Judecător în Israel, fiul lui Abiezer, din seminţia lui Manase; locuia în vestul Iordanului, în satul Ofra
(care se tâlcuieşte: căprioară); a avut trup puternic şi suflet smerit; în vremea când israeliţii pătimeau
sub stăpânirea madianiţilor, trimis de îngerul Domnului să mântuiască pe Israel din mâinile lui Madian,
aducând jertfă, asistat de înger, este aşezat în fruntea oştii israeliţilor; Dumnezeu îi porunceşte să nu ia
cu sine mulţi ostaşi, pentru ca biruinţa să nu fie pusă pe seama vredniciei lor, ci izbăvirea să vină prin
lucrarea Sa; în confruntarea ce urmează biruie şi capturează regii madianiţilor, pe Zebah şi Ţalmuna;
este numit Judecător în Israel şi stăpâneşte vreme de 40 de ani; a avut 72 de fii (este cât se poate de
semnificativă coincidenţa cu cele 70 (72) de neamuri create de Dumnezeu, peste care a aşezat un
număr egal de îngeri); a trecut la Domnul şi a fost înmormântat în satul Ofra.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 362
 Sf. Mc. CALISTRAT şi EPIHARIA – 27 septembrie.
Sf. Mc. Calistrat s-a născut în Cartagina, din părinţi creştini; a intrat în armată, într-una dintre legiuni,
sub comanda lui Persetin; era în vremea persecuţiei lui Diocletian şi Maximian; într-o noapte, pe când
se ruga, câţiva ostaşi îl aud pronunţând numele Mântuitorului Iisus Hristos şi îl denunţă; este adus în
faţa judecătorului şi, refuzând să jertfească zeilor, este băgat într-un sac de piele şi aruncat în mare;
scapă în mod miraculos şi, văzând minunea, 49 de ostaşi Îl mărturisesc pe Domnul Iisus; sunt arestaţi şi,
împreună cu Calistrat, primesc moarte mucenicească în temniţă. Sf. Mc. Epiharia a pătimit moarte
martirică în Roma, în timpul lui Diocleţian, din ordinul patricianului Chesarie, prefectul Romei.
 Cuv. CHIRIAC Sihastrul; Sf. Mc. TRIFON, GUDELIA şi PETRONIU – 29 septembrie.
Chirac s-a născut în anul 448, în vremea împăratului Teodosie cel Mic, în Corint; tatăl său, Ioan, era
preot în biserica din Corint, iar mama sa se numea Evdochia; era nepotul lui Petru, episcopul,
împlinind funcţia de citeţ în aceeaşi biserică; la 18 ani merge la Ierusalim şi este călugărit de marele
Eftimie; a combătut rătăcirile origeniste; a fost vreme de câţiva ani egumen în Lavra Sf. Hariton;
împlinind multe minuni, s-a săvârsit din viaţă ca sihastru, la adânci bătrâneţi; se ştie că era blând şi
smerit şi avea darul vederii înainte. Cuvioasa Gudelia, propovăduind Evanghelia lui Hristos, i-a adus
pe mulţi la dreapta credinţă; arestată în vremea împăratului Savorie, este schingiuită şi, aruncată în
temniţă, pătimeşte prin înfometare; nu se supune poruncii de a jertfi zeilor; îi este jupuită pielea feţei,
este ţintuită de un stâlp şi în final îşi dă sufletul în mâinile Domnului. Despre Sf. Mc. Trifon şi Petroniu, în
afară de faptul că sunt prăznuiţi la această dată, nu s-au găsit alte informaţii.
 Sf. Mc. RIPSIMIA şi GAIANI – 30 septembrie.
Au pătimit împreună cu 32 de cuvioase femei şi fecioare; erau de neam bun, călugăriţe fecioare; au
trăit în vremea lui Diocleţian; Ripsimia nu s-a putut învoi să se însoţească cu împăratul, refugiindu-se
împreună cu Gaiani în Armenia; Tiridat, stăpânitorul acelor ţinuturi, trimite să fie adusă pentru a o sili la
nelegiuita împreunare însă, întărită de Dumnezeu, nu poate fi supusă, Tiridat însuşi zăcând ca mort;
fecioara fuge, dar este prinsă de ostaşi care îi sfâşie hainele, îi leagă mâinile la spate, îi taie limba, îi
scot ochii şi îi ard trupul; şi-a dat sufletul în mâinile Domnului; împreună cu ea au fost ucişi 70 de
bărbaţi creştini (din nou numărul 70; simbolic, creştinismul este „ucis” în toate cele 70 de neamuri) şi
32 de femei; lui Gaiani i-a fost străpuns gâtul, suflând apoi în ea ca într-o băşică.
 Sf. Mc. TEOCTIST – 3 octombrie.
Este prăznuit în aceeaşi zi cu Sf. Dionisie Areopagitul; nu s-au găsit detalii privind viaţa sfântului.
 Sf. Mc. MAMELTHA – 5 octombrie.
Era din Persida, preoteasă în tempul Artemidei; avea o soră, creştină; într-o noapte, i-a apărut îngerul
lui Dumnezeu dezvăluindu-i tainele creştinilor; îi spune sorei sale vedenia avută; este dusă la episcop
şi botezată, sora ei fiindu-i naşă; este ucisă cu pietre de închinătorii la idoli, când încă era îmbrăcată
în hainele Sfântului Botez; este aruncată într-o groapă adâncă, de unde cu greu este scoasă de
creştini; episcopul locului merge la împăratul perşilor şi primeşte dezlegare să surpe templul Artemidei,
pe locul astfel eliberat zidind o biserică în care sunt depuse moaştele Sf. Mameltha.
 Sf. Mc. EROTIIDA şi CAPITOLINA – 6 octombrie.
Erau din Capadocia; au trăit în vremea împăratului Diocleţian şi a lui Zilichinchie, guvernatorul din
Capadocia; Capitolina era o femeie bogată; şi-a împărţit averea săracilor şi, mărturisindu-şi credinţa
creştină înaintea guvernatorului, este întemniţată; a doua zi primeşte cununa muceniciei prin tăierea
capului; Erotiida, roaba Capitolinei, aruncă cu pietre în eparh; este prinsă, bătută şi condamnată la
moarte prin tăierea capului.
 Sf. Mc. IULIAN şi CHESARIE – 7 octombrie.
Au trăit în vremea când Claudiu, împăratul Romei, o execută pe propria sa mamă pentru credinţa în
Hristos, pornind prigoana împotriva creştinilor; Sf. Chesarie, venind din Africa, scuipă peste jertfele
închinate idolilor şi le calcă în picioare, într-un sat numit Tarachini; este prins, întemniţat şi înfometat
vreme de trei zile; cu mâinile legate la spate, este târât înaintea carului proconsulului până la templul
lui Apolon; rugându-se sfântul, templul se năruie până la temelie peste preotul idolesc şi toţi cei aflaţi
înăuntru; Leontie ipatul (consulul), văzând minunea, crede în Hristos şi se botează; este cuminecat cu
Sfintele Taine şi îndată îşi dă sufletul în mâinile Domnului; preotul Iulian şi Chesarie diaconul sunt prinşi
de căpetenia Loxorie, legaţi în saci şi aruncaţi în mare; sfinţii proorocesc că Loxorie va fi muşcat de
un şarpe şi va muri, proorocie ce se împlineşte peste două zile; trupurile sfinţilor sunt aduse la mal, de
unde, în urma unei vedenii, sunt recuperate de preotul Eusebiu şi creştinul Felix.
 Cuv. VASIAN – 10 octombrie.
Era de fel din Siria; vine în Constantinopol în zilele împăratului Marcian; se remarcă prin faptele şi
minunile împlinite, împăratul zidind o biserică în numele lui; a avut peste 300 de ucenici, printre care
Cuv. Matroana; i-a adus pe mulţi la adevărata credinţă, tămăduind boli şi împlinind minuni; a trecut
la Domnul la adânci bătrâneţi.
 Sf. Ap. FILIP, unul din cei şapte diaconi – 11 octombrie.
Era de loc din Cezareea Palestinei; a avut patru fiice proorociţe; a fost hirotonit diacon de Sf. Apostoli
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 363
 împreună cu Sf. Întâiul Mc. şi arhidiacon Ştefan; se îngrijea de săraci şi văduve; pornindu-se prigoana
împotriva Bisericii din Ierusalim, Sf. Ap Filip pleacă în Samaria, unde Îl propovăduieşte pe Hristos; avea
darul facerii de minuni, tămăduirii şi alungării demonilor; în Samaria trăia Simon, un vestit vrăjitor care,
văzând minunile săvârşite prin rugăciunile lui Filip, crede în Hristos şi se botează; îndrumat de un înger,
Filip pleacă în Gaza şi pe drum întâlneşte un arap, famenul împărătesei arapilor, Candachia, care
întorcându-se de la Ierusalim citea în căruţă cărţile prooroceşti; Filip îi tâlcuieşte înţelesurile tainice ale
acelor proorocii şi, vorbindu-i despre Hristos, arapul primeşte credinţa creştină şi este botezat; răpit
apoi de un înger, Filip este purtat în Azot, unde străbate cetăţile propovăduind Evanghelia lui Hristos;
revine în casa sa din Cezareea, unde rămâne pentru o vreme împreună cu cele patru fiice ale sale,
fecioare şi proorociţe; întors în Ierusalim, este hirotonit episcop şi trimis în Trallia, în Asia, unde pe mulţi îi
aduce la credinţa în Hristos, făcând minuni mari; trece la Domnul la adânci bătrâneţi.
 Sf. COSMA episcopul Maiumei – 12 octombrie.
S-a născut într-o familie săracă şi a fost crescut de tatăl Sf. Damaschin, care îl încredinţează pentru
învăţătură, împreună cu fiul său Ioan, unui dascăl înţelept şi învăţat, având vrednicia de asincrit, şi al
cărui nume era tot Cosma; au deprins de la el gramatica, filosofia, astronomia, muzica şi geometria;
merg apoi în Lavra Sf. Sava şi intră în monahism; Ioan este hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului, al
cărui nume era tot Ioan, iar Cosma este numit episcop în Maiuma; trece la Domnul la anii bătrâneţii.
 Sf. SAVIN episcopul şi VARS episcopul – 15 octombrie.
Cuviosul Savin era un om blând, urând certurile, calităţi pentru care a primit vrednicia de episcop; a
fost făcător de minuni, tămăduind bolile şi izgonind demonii; a avut darul vederii înainte; a răposat în
pace. Vars, episcopul Edesei, a strălucit în fapte bune nu doar în Edesa, ci şi în Fenicia şi Tebaida, în
Egipt; împăratul Valentinian îi porunceşte să se strămute în insula Aradon, însă Vars fiind în continuare
căutat de oameni dornici să primească învăţătură despre Hristos, este exilat într-o cetate egipteană,
Oxiriunh; în cele din urmă este închis într-un fort al barbarilor situat în vecinătate; se spune că până în
ziua de azi bolnavii, care cu deplină încredinţare se culcă pe patul sfântului, păstrat în Aradon, se
tămăduiesc; s-a mutat la Domnul după ce a înfăptuit multe minuni.
 Sf. Mc. DOMNIN – 16 octombrie.
A primit cununa muceniciei prin foc împreună cu Dometie, Leontie şi Terentie.
 Sf. Mc. MARIN cel Bătrân – 18 octombrie.
A trăit în vremea lui Diocleţian şi Aristobul; adus înaintea guvernatorului Ciliciei, este bătut cu toiege şi,
cu picioarele legate în fiare, este întemniţat; a doua zi este spânzurat de picioare şi bătut; a primit în
final moarte martirică prin tăiere cu sabia.
 Sf. Mc. FELIX preotul şi EUSEBIE diaconul – 19 octombrie.
Au primit moarte martirică prin sabie.
 Sf. Mc. ARTEMIE; Sf. Cuv. MATROANA – 20 octombrie.
Artemie a fost comandant în armata Sf. Constantin cel Mare şi, potrivit tradiţiei, se spune că s-ar fi
convertit la creştinism după ce, înaintea bătăliei de la Podul Vulturului, a văzut pe cer semnul Sfintei
Cruci; tot tradiţia reţine că a însoţit-o pe Împărăteasa Elena la Ierusalim, participând la descoperirea
lemnului Crucii lui Hristos; L-a mărturisit pe Iisus în faţa împăratului Iulian Apostatul, fiind chinuit pentru
credinţa sa; îi vorbeşte împăratului despre crucea ivită pe cer când mergea la luptă împotriva lui
Maxenţiu şi despre inscripţia în limba latină închipuită de stele mai strălucitoare decât lumina soarelui:
„In hoc signo vincens”; după moartea Sf. Constantin (337), la porunca împăratului Constanţiu, în anul
356, aduce la Constantinopol moaştele Sf. Ap. Andrei, Luca şi Timotei; ulterior a fost numit guvernator
al Egiptului; l-a mustrat pe împăratul Iulian atunci când a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor din
Antiohia; a fost schingiuit pentru îndrăzneala sa şi a primit moarte mucenicească prin tăierea capului;
sfintele sale moaşte au primit minunatul dar al tămăduirii bolilor. Sf. Cuv. Matroana a trăit în sec. XV şi
s-a născut în Volissos, în insula Hios (Chios) din părinţi evlavioşi; îşi părăseşte casa şi părinţii şi îşi împarte
averea săracilor consacrând o parte zidirii în mănăstirea unde se retrăsese a unei bisericuţe închinată
Sf. Artemie; săpând la temelia bisericii a descoperit o comoară; temându-se să nu fie doar o viclenie
a diavolilor, se roagă şi într-adevăr aurul se transformă în cărbune; după terminarea bisericii stareţa
mănăstirii trece la Domnul şi, la stăruinţa surorilor, deşi împotriva voinţei ei, Matroana preia îndrumarea
duhovnicească a obştii; se nevoia în post, psalmodiere şi rugăciune neîncetată; când stăpânirea
insulei Hios era în mâna romano-catolicilor (genovezii), insula este ocupată de barbari; unul dintre ei,
intrând în mănăstire se năpusteşte asupra unei monahii, dar fulgerat de mânia lui Dumnezeu cade
mort; înălţând rugăciune, Matroana îl readuce la viaţă pentru a se pocăi; ceilalţi barbari, văzând
minunea şi temându-se, n-au mai pricinuit necazuri creştinilor; Matroana a trecut în pace la Domnul,
la sfintele ei moaşte credincioşii ortodocşi aflând alinarea suferinţelor.
 Sf. IGNATIE Patriarhul Constantinopolui; Cuv. PETRONIU – 23 octombrie.
Sf. Ignatie a fost patriarh al Constantinopolului 11 ani şi 5 luni; a fost înlăturat din scaunul arhieresc de
împăratul Mihail, fiul lui Teofil, care îl ridică în locul lui pe Fotie, protospătarul şi protasicritul, după ce
mai întâi intră în monahism; Ignatie era fiul împăratului Mihail Rangave şi al împărătesei Procopia,
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 364
 fratele lui Teofil şi nepotul împăratului Nichifor; fiind eunuc, s-a călugărit; a fost egumen al Mănăstirii
Arhanghelului, care atunci se numea Anatecon, în prezent fiind cunoscută ca mănăstirea lui Satir;
revine pe tronul patriarhal sub împăratul Vasile Macedon, păstorind Biserica 10 ani, după care este
din nou scos din scaun, în locul lui fiind numit Ştefan, fiul împăratului Vasile; Sf. Ignatie s-a săvârşit în
pace din această viaţă la Mănăstirea Satir, la vârsta de 79 de ani. Pentru Cuv. Petroniu nu s-au aflat
detalii privind viaţa sa.
 Sf. Mc. SEVASTIANA şi VALENTIN – 24 octombrie.
Sf. Mc. Sev(b)astiana a pătimit pentru Hristos în oraşul Marcianopolis din Asia Mică, în timpul domniei
lui Domiţian (81-96); i-a mărturisit judecătorului Serghie că este creştină, uceniţă a Sf. Ap. Pavel, de
care a fost botezată; schingiuită, rămâne nevătămată şi primeşte moarte mucenicească. Sf. Valentin
a pătimit împreună cu Sf. Marcu şi Sotirih; au pierit fiind târâţi pe pământ.
 Sf. Mc. VALERIE şi HRISAF; Sf. TAVITA – 25 octombrie.
Sf. Mc. Valerie şi Hrisaf sunt pomeniţi la această dată împreună cu Sf. Mc. Marchian şi Martirie, însă în
materialele cercetate nu s-au găsit referinţe privind viaţa şi pătimirea lor. Sf Tavita, al cărei nume se
tălmăceşte căprioară, era o vestită croitoreasă din Iope, fiind plină de fapte bune şi milostenie; se
îmbolnăveşte şi moare; în Faptele Apostolilor (Fapte 9; 36-42) este relatată minunata sa înviere; fiind
pregătită pentru îngropare, ucenicii îl cheamă la căpătâiul ei pe Sf. Ap. Petru care, scoţându-i pe toţi
afară, îngenunchează şi, rugându-se, îi porunceşte: „Tavita, scoală-te!” şi femeia învie.
 Sf. Mc. FIRMILIAN – 28 octombrie.
A fost episcop în Cezareea Capadociei şi Melchion, dascăl şi preot în Antiohia; este cel care l-a
convertit pe Pavel din Samosata; ca episcop, fiind şi bine instruit, începând cu anul 230 s-a implicat în
disputele teologice ale vremii; a condamnat schisma lui Novatian şi poziţia papei Ştefan al Romei,
care accepta botezul ereticilor; a prezidat Sinodul local din Antiohia, convocat împotriva ereticului
Pavel de Samosata; din opera sa teologică se mai păstrează doar o singură epistolă scrisă în anul 256
şi adresată Sf. Ciprian al Cartaginei; a trecut la Domnul în anul 268.
 Sf. Ier. GRIGORIE arhiepiscopul Alexandriei – 5 noiembrie.
De tânăr L-a iubit pe Hristos şi s-a împodobit cu toate virtuţile; după trecerea papei din Alexandria la
cele veşnice, a fost hirotonit episcop al Alexandriei; el a fost un ales dascăl al Ortodoxiei; era blând,
smerit, milostiv, părinte pentru toţi cei sărmani, sprijinitor al văduvelor, povăţuitor al celor rătăciţi,
alinând suferinţele bolnavilor şi aducând mângâiere celor scârbiţi de necazuri şi de nevoi; în timpul
eresului iconoclast este adus legat la Constantinopol, din porunca lui Leon Isaurul; în faţa întregului
senat, sfântul îl mustră pe împărat numindu-l eretic; este chinuit, bătut cu vine de bou şi surghiunit;
peste câţiva ani şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în surghiun.
 Sf. Cuv. Mc. DAMASCHIN – 12 noiembrie.
Noul Mc. Damaschin a mărturisit şi a pătimit în cetatea împărătească în secolul XVII; s-a născut în
Galata şi s-a numit, la început, Diamantis; merge la Sfântul Munte Athos unde petrece vreme de 12
ani în aspre nevoinţe ca monah în Lavra Sf. Athanasie; dorind fierbinte mucenicia pentru curăţirea
păcatelor, vine în Constantinopol şi, intrând în moschei, se însemna cu Sfânta Cruce strigând că
Mohamed este un înşelător şi singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul Treimic al creştinilor, Iisus
Hristos Mântuitorul fiind Fiul Său; a fost prins şi decapitat în faţa porţii Fanarului, pe 13 noiembrie 1681;
sfintele sale moaşte odihnesc în Halki, la Mănăstirea Sfintei Treimi.
 Sf. Cuv. Mărturisitor LAZĂR Zugravul – 13 noiembrie.
A intrat de copil în monahism, unde a deprins meşteşugul iconografiei şi zugrăvirii frescelor; a dus o
viaţă aspră, ascetică, în înfrânare, silindu-se spre milostenie; a primit harul preoţiei, luptând împotriva
eresurilor; a pătimit de la nestorieni, eutihieni, dioscoreni şi iconoclaşti; a mers la Roma pentru a sprijini
lupta împotriva eresului iconoclast; revine în Constantinopol şi, trimis a doua oară la Roma pentru
aceeaşi pricină, se îmbolnăveşte şi îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu; trupul îi este adus apoi în
Constantinopol şi aşezat spre veşnică odihnă în Mănăstirea lui Evandru.
 Sf. Mc. ROMAN şi ZAHEU, diaconi – 17 noiembrie.
Sf. Mc. Roman diaconul era originar din Palestina şi slujea în biserica din Cezareea; L-a propovăduit
pe Hristos în timpul persecuţiei lui Diocleţian; mobilizează cetăţenii pentru a se opune lui Asclipiad,
conducătorul oraşului, care dorea să dărâme biserica crestinilor; este prins şi supus chinurilor, dându-şi
sufletul în mâinile lui Hristos. Sf. Mc. Zaheu diaconul a fost adus înaintea judecătorilor păgâni având
legat de gât un lanţ greu de fier; mărturisindu-L pe Hristos, este schingiuit; legat, cu picioarele prinse
într-un butuc, este întemniţat, suferind cu bărbăţie vreme de patru zile şi patru nopţi; adus şi Sf. Alfeu,
este judecat şi întemniţat, ambii primind apoi cununa muceniciei prin tăierea capului.
 Sf. Mc. DASIE – 20 noiembrie.
Era din Durostor (Silistra) şi a trăit în sec. III-IV; a fost soldat în armata romană, condamnarea sa fiind
legată de sărbătoarea Saturnaliilor; conform tradiţiei, prin tragere la sorţi era desemnată o persoană
care, îmbrăcată în hainele zeului, putea petrece liber, imitând vreme de 30 de zile toate excesele şi
desfrâul zeului; este tras la sorţi Dasie, care însă refuză să împlinească ritualul, mărturisindu-se creştin;
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 365
 este chinuit şi, la trei zile după alegerea sa ca „rege al Saturnaliilor”, este decapitat, pe 20 noiembrie
304; în 2005, ÎPS Ilarion a dăruit Arhiepiscopiei Dunării de Jos o părticică din moaştele Sf. Dasie şi
Emilian de la Durostor, depusă în Capela Palatului Arhiepiscopal cu hramul Sf. Cuv. Ioan Casian; în
2006, o părticică din moaşte a fost dăruită Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul-Lipniţa din Jud. Constanţa.
 Sf. Ap. ONISIM şi FILIMON – 22 noiembrie.
 Au trăit în vremea împăratului Nero; împreună cu Sf. Cecilia au fost ucenicii Sf. Ap. Pavel şi au pătimit
pentru Hristos în Kolasia; au fost scoşi din biserică de închinătorii la idoli la vremea rugăciunii; ceilalţi
credincioşi au scăpat cu fuga, în biserică rămânând doar Filimon, Arhip şi Apfia; sunt prinşi şi duşi
înaintea judecătorului Artoklis, „făcătorul de pâine din Kolasia”; Arhip a fost bătut şi împuns cu cuţitul;
Filimon s-a săvârşit din viaţă bătut şi lovit cu pietre; Apfia a fost ucisă cu pietre, dar despre Onisim nu
se cunosc alte amănunte.
 Cuv. NATANAIL şi PINUFRIE – 27 noiembrie.
Sunt prăznuiţi în aceeaşi zi cu Sf. M. Mc. Iacob Persul. Cuv. Pinufrie, contemporan cu Sf. Ioan Casian,
a fost un mare nevoitor al pustiei egiptene; a trăit în veacul al IV-lea; a fugit de slava lumească,
formând mulţi ucenici; „s-a săvârşit cu pace”, asemenea Cuv. Natanail din Nitria, care a pustnicit în
deşertul nitric, în rugăciune neîncetată; vreme de 38 de ani nu şi-a părăsit chilia; Cuv. Natanail s-a
săvârşit din viaţă în a doua jumătate a sec. al VI-lea.
 Sf. Mc. IRINARH (din Sevastia, Armenia)– 28 noiembrie.
Tânăr fiind, participa la prinderea şi pedepsirea creştinilor; când, în zilele lui Diocleţian, nişte femei
creştine sunt cercetate de Maxim, domnul Sevastiei, asistă la minunile împlinite şi crede în Iisus Hristos
mărturisindu-L cu curaj; este chinuit şi decapitat împreună cu preotul Acachie care îl botezase.
 Cuv. PITIRUN – 29 noiembrie.
A trăit în sec IV în Egiptul de Sus; se cunosc puţine despre viaţa acestui sfânt; Paladie vorbeşte despre
el în Istoria Lausiacă (Lavsaicon), relatând cum o descoperă în Mănăstirea Tavenisi, printr-un miracol,
pe Sf. Cuv. Isidora cea nebună pentru Hristos; îndrumat de un înger să o descopere pe necunoscuta
slujitoare a lui Dumnezeu ce vieţuia în acea mănăstire, o află, închinându-i-se, spre uimirea stareţei şi
a celorlalte monahii care considerau că este nebună; le mustră, spunându-le că nebune ele sunt,
căci îngerul i-o descoperise pe „amma”, maică duhovnicească mai presus de el.
 Sf. Ier. FRUMENTIE (FRUMENTIUS) episcopul Etiopiei – 30 noiembrie.
A fost primul episcop de Axum; este cunoscut şi sub numele de Apostolul Abisiniei sau al Etiopiei;
istoricul Rufin din Aquileea, citându-l pe Edesius, fratele lui Frumentie, spune că s-au născut în orasul
Tir, dintr-o familie greacă, respectiv siro-feniciană, de religie creştină; pleacă împreună cu unchiul lor
Meropius într-o călătorie pe mare în Regatul Axumit din Abisinia (Etiopia în prezent); făcând escală
într-un port din Marea Roşie, localnicii (sau, potrivit unei alte versiuni, piraţii) masacrează echipajul, cei
doi tineri fiind vânduţi ca sclavi regelui Ousanas din Axum; câştigându-i încrederea, sunt numiţi în
funcţii înalte: Edesius paharnic, Frumentie trezorier şi secretar regal; pe patul de moarte, regele îi
eliberează, având astfel posibilitatea de a părăsi regatul; cei doi fraţi, la insistenţele reginei, rămân
regenţi, guvernând regatul, întrucât prinţul moştenitor, Ezana, era de vârstă fragedă; când Ezana
ajunge la vârsta majoratului, cei doi părăsesc Etiopia; Edesius revine în Tir, unde este hirotonit preot,
iar Frumentie merge la studii în Alexandria, în Egipt; este hirotonit preot şi, întâlnindu-se cu patriarhul
Atanasie, îi vorbeşte despre interesul etiopienilor pentru creştinism; este trimis împreună cu mai mulţi
preoţi şi călugări într-o misiune de convertire în Etiopia, în 330 sau 350; Frumentie revine în Etiopia şi îi
botează pe regele Ezana şi pe fratele său Saizanas; este întemeiată episcopia Axum, Frumentie fiind
primul episcop; etiopienii adoptă creştinismul ca religie de stat, Sf. Ier. Frumentie fiind supranumit de
localnici: Kestae Birhan (luminătorul), sau Abba Salama (Tatăl Păcii); tradiţia reţine că a făcut prima
traducere a Scripturii în limba gî’îz; în anul 356 împăratul arian Constantiu al II-lea îi cere regelui Ezana,
printr-o scrisoare, înlocuirea lui Frumentie cu Teofil Indianul în funcţia de episcop de Axum; însă regele
respinge cererea împăratului şi îl susţine în continuare pe Frumentie, discipol al patriarhului Atanasie
din Alexandria, cunoscut pentru politica sa de susţinere a Ortodoxiei niceene; Frumentie va rămâne
episcop de Axum şi Întâistătător al Bisericii Etiopiene până la moartea sa, în anul 363; este sanctificat
după puţină vreme; este prăznuit de Biserica Coptă pe 18 decembrie, de Biserica Etiopiană în data
de 1 august, de Biserica Ortodoxă pe 30 noiembrie şi de Biserica Romano-Catolică pe 27 octombrie.
 Sf. SOLOMON Arhiepiscoul Efesului – 1 decembrie.
Se ştie doar că s-a săvârşit cu pace din această viaţă.
 Sf. Mc. ANASTASIE – 5 decembrie.
Era creştin şi, văzând cum sunt judecaţi şi chinuiţi de păgâni sfinţii mucenici, îşi dorea să pătimească
pentru Hristos; îmbărbătându-se şi însemnându-se cu semnul crucii, a mers în stadion strigând: „Sunt
creştin şi cred în Domnul meu Iisus Hristos; iar pe idolii voştri şi pe cei ce se închină lor, îi urăsc”; este
prins, dezbrăcat şi bătut; este ameninţat că dacă nu se leapădă de Hristos şi nu se închină zeilor îi va
fi tăiat capul, iar trupul dat hrană peştilor, târâtoarelor şi păsărilor; rămâne însă neclintit în mărturisirea
lui Hristos; este decapitat şi aruncat în mare.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 366
 Sf. Ier. SOFRONIE episcopul Ciprului; Sf. Ap. TIHIC şi ONISIFOR – 8 decembrie.
Sf. Sofronie s-a născut în Cipru, fiind un profund cunoscător al Sfintei Scripturi; a primit darul facerii de
minuni, iar după moartea mitropolitului Damian al Ciprului, este ales în locul lui; s-a mutat în pace la
Domnul. Din cei 70 de apostoli, Sf. Ap. Tihic şi Onisifor sunt pomeniţi împreună cu Sosten (episcopul
Colofoniei), Apolo (al doilea episcop al Colofoniei), Chifa, Epafrodit (episcop al Coloniei), Onisifor
(episcop al Cezareei) şi Cezar,; au păstorit cu cuvioşie poporul şi au fost ucişi de închinătorii la idoli.
 Sf. ANA proorociţa – 9 decembrie.
Era mama proorocului Samuel, originară din orasul Armatem, din Muntele Efraim; era soţia lui Elcana,
un bărbat din seminţia lui Levi; fiind stearpă, bărbatul ei şi-a mai luat o femeie, Fenana, cu care a
avut copii; merge la Templu şi se roagă lui Dumnezeu să-i dea rod în pântece un fiu, pe care-l va da
să-İ slujească în toate zilele; văzând credinţa femeii, Dumnezeu îi vesteşte că va avea un fiu pe care îl
va numi Samuel; Ana naşte şi, la vârsta potrivită, duce copilul la Templu, potrivit făgăduinţei, pentru
a-İ sluji lui Dumnezeu; a trăit lăudând pe Domnul şi a trecut în pace la cele veşnice.
 Cuv. LUCA cel Nou – 11 decembrie.
 A trăit în timpul domniei împăraţilor Romano (919-944) şi Constantin al II-lea Porfirogenetul (912-959);
era din Anadol (Anatolia, Asia Mică); în timpul războiului cu bulgarii a fost soldat în armata imperială;
a scăpat cu viaţă şi s-a călugărit; a petrecut pe un stâlp vreme de 3 ani, după care merge în Olimp,
în Constantinopol şi în Calcedon, unde a trăit încă 45 de ani pe un stâlp, săvârşind multe minuni.
 Sf. Mc. SINET – 12 decembrie.
A trăit în vremea împăratului Aurelian; Sf. Xist l-a făcut anagnost al Bisericii Romei; silit să se închine
idolilor, se preface a jertfi, în batjocură; este prins şi chinuit vreme îndelungată; este închis în Partenon,
de unde este scos şi decapitat.
 Sf. Mc. LUCIA fecioara – 13 decembrie.
Era o fecioară din Siracuza, Sicilia; era logodită, dar împreună cu mama ei, bolnavă de curgere de
sânge, pleacă pentru a se ruga Sf. Mc. Agata s-o izbăvească; ajungând la Catana, Sf. Mc. Agata îi
apare în vis vestindu-i grabnica însănătoşire a maicii sale, dar şi suferinţele pe care le va îndura
muceniceşte pentru Hristos; după însănătoşirea mamei, Lucia îşi împarte averea săracilor, fiind gata
de-acum să-L mărturisească pe Hristos; adusă în faţa stăpânitorului cetăţii, Pashasie, care porunceşte
să fie lăsată într-o casă de desfrâu pentru a fi batjocorită, este apărată cu harul lui Dumnezeu, căci
nu poate fi clintită din loc; primeşte moarte mucenicească prin tăierea capului; este cinstită atât de
catolici, cât şi de anglicani, luterani şi ortodocşi.
 Sf. Mc. ELEFTERIE – 15 decembrie.
Era originar din Roma; a rămas de mic orfan de tată şi a fost crescut de mama sa Antia, care primise
învăţătura creştină de la Sf. Ap. Pavel; copilul este dat în grija episcopului Anichit, de la care învaţă
Sfintele Scripturi; a fost rânduit în ceata clericilor; la 15 ani este hirotonit diacon, la 18 ani preot, iar la
20 de ani este ridicat în scaunul episcopal al Iliricului; i-a adus pe mulţi la Hristos; în faţa împăratului
Adrian Îl mărturiseşte pe Hristos şi este supus apoi la chinuri pe care le îndură cu seninătate; la sfatul
prefectului Coremon este construit un cuptor cu ţepuşe în care sfântul intră mărturisindu-L pe Hristos,
dar focul se stinge prin puterea lui Dumnezeu şi sfântul Elefterie rămâne nevătămat; este legat de un
car tras de cai sălbatici, însă, eliberat de un înger, este dus pe un munte înalt, unde trăieşte împreună
cu sălbăticiunile; ostaşii trimişi să-l prindă sunt câştigaţi pentru Hristos şi se botează, împreună cu alte
500 de suflete; este adus în faţa împăratului şi este ucis de doi ostaşi; Antia, mama lui, este şi ea ucisă
cu sabia, pe când îşi săruta fiul mort.
 Sf. Prooroc AGHEU – 16 decembrie.
A fost unul dintre ultimii prooroci ai Vechiului Testament; Agheu se tâlcuieşte: sărbătoare, cel ce
sărbătoreşte, sau cel ce este sărbătorit; s-a născut în timpul robiei babiloniene a poporului lui Israel,
cu 470 de ani înainte de Hristos; tânăr fiind, vine în Ierusalim îndemnându-i pe Zorobabel şi Iosua să
reconstruiască Templul, care va fi mai cinstit decât Templul lui Solomon, căci Mântuitorul Iisus Hristos în
acest Templu avea să intre; zidirea Templului a început încă în timpul vieţii sale.
 Sf. TEODOTA Romana– 22 decembrie.
Văzând minunile împlinite de Sf. Alexandru, patru femei, anume Teodota, Glicheria, Anna şi Elisaveta,
vin înaintea guvernatorului mustrându-l pentru cruzimea cu care chinuie creştinii; sunt prinse, chinuite
şi primesc cununa muceniciei prin decapitare.
 Sf. Ier. PAVEL Arhiepiscopul Neocezareei – 23 decembrie.
A fost unul dintre cei 318 părinţi participanţi la Întâiul Sinod Ecumenic din Niceea; era vestit pentru
virtuţile sale; este adus în faţa împăratului Liciniu, care însă nu reuşeşte să-l înspăimânte cu ameninţări
şi chinuri; i-a uimit pe toţi răbdarea cu care a primit chinurile; la venirea din Roma în Constantinopol a
Marelui Constantin, este slobozit din închisoare împreună cu toţi ceilalţi întemniţaţi pentru credinţa în
Hristos; şi-a recăpătat scaunul episcopal; la Sinodul Ecumenic convocat la Niceea, toţi participanţii,
eliberaţi din temniţă sau întorşi din surghiun, îşi arătau rănile primite pentru mărturisirea lui Hristos; Pavel
avea mădularele zdrobite şi mâinile arse cu fierul înroşit în foc; la acest Sinod a fost anatemizat Arie.
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 367
 Sf. Cuv. TEODOR Mărturisitorul – 27 decembrie.
Era frate cu Teofan, făcătorul de canoane, născuţi din părinţi nobili, binecredincioşi, din Palestina; au
avut ca dascăl acelaşi preot; ieşind din mănăstire, Teodor a deprins şi „filosofia cea dinafară”; revine
în mănăstire şi intră în monahism; preotul la care ucenicea a proorocit că Teodor va pătimi sfârşit
mucenicesc pentru Hristos; pătimeşte împreună cu fratele său pentru apărarea cultului icoanelor sub
trei împăraţi: Leon Armeanul, Mihail Malbus (Bâlbâitul) şi Teofil; împăratul Teofil îi bate cu mâinile sale,
poruncind să le fie pecetluite feţele cu fierul înroşit, scrijelindu-li-se pe obraji stihuri batjocoritoare,
primind supranumele: „scrişii”; sunt întemniţaţi în Apameea Bitiniei, unde în anul 833 Teodor va trece
la Domnul.
 Sf. Mc. GLICHERIE preotul – 28 decembrie.
A pătimit în vremea când Maximian a hotărât să fie arşi în biserică cei 20.000 de mucenici din
Nicomidia, după care a poruncit să fie prinşi şi ucişi şi creştinii care nu erau în biserică; atunci au fost
arestaţi Sf. Ind, Gorgonie şi Petru, legaţi cu pietre şi aruncaţi în mare; sfinţilor Zinon, general, şi Dorotei,
căpetenie în oaste, li s-au zdrobit feţele şi dinţii cu pietre şi au fost decapitaţi; Sf. Mardonie a pierit ars
în foc; Sf. Mignonie a fost îngropat de viu; Sf. Glicherie s-a săvârşit prin foc, iar sfântului Teofil diaconul
i-a fost tăiată limba şi a fost ucis cu pietre; o creştină, Sf. Domna, a adunat moaştele mucenicilor şi
le-a îngropat, după care urcă pe o corabie şi se refugiază într-un loc ascuns; este pârâtă lui Maxim,
decapitată şi arsă.
 Cuv. TADEU Mărturisitorul – 29 decembrie.
A fost rob, slobozit de Sf. Teodor, cel care a primit Mănăstirea Studiţilor transformând-o în chinovie;
Tadeu a fost tuns în monahism în această mănăstire; postea şi priveghea, îşi înfrâna limba, lua aminte
la dumnezeieştile cuvinte, se culca pe pământ, era smerit, supus, singura sa avere fiind hainele de pe
el; în acea vreme, pe tronul imperal erau Mihail Bâlbâitul şi Teofil, fiul său, luptători împotriva sfintelor
icoane; episcopi şi stareţi binecredincioşi au fost întemniţaţi, iar alţii au fost surghiuniţi; părintele
Teodor şi Cuv. Tadeu stareţul s-au numărat printre cei surghiuniţi; mergând odată împreună cu Teodor
la împărat, Tadeu, cuprins de râvnă, îl mustră în faţa întregului senat; la porunca împăratului icoana
Mântuitorului este adusă, aşezată pe jos şi sfântului i se porunceşte să o calce în picioare; refuză, însă
silit de bărbaţi puternici este ţinut deasupra icoanei; la cuvintele împăratului: „Iată, ai călcat icoana
lui Hristos...”, sfântul răspunde cu curaj: „.. n-am făcut asta cu voia mea... Eu, dimpotrivă, mă închin
sfintei icoane a Domnului şi Dumnezeului meu, o sărut şi vreau cu dragă inimă să mor pentru ea!”;
este bătut cu ciomege şi, socotindu-l mort, este târât „ca un stârv” prin târg şi aruncat lângă zidul
cetăţii; a mai trăit trei zile şi a trecut apoi la Domnul.
 Cuv. TEODORA din Cezareea; Cuv. LEON – 30 decembrie.
Cuv. Teodora a schimnicit în Mănăstirea Sf. Ana, care se cheamă Reghidon, în vremea împăratului
Leon, tatăl lui Constantin Copronim; era de neam bun şi cinstit; tatăl, Teofil, era patrician, pe mamă o
chema Teodora; femeia a fost multă vreme stearpă, rugându-se lui Dumnezeu şi Preasfintei Fecioare
să-i dăruiască un prunc; după naşterea copilei, este dusă în biserica Sf. Ana şi primită în mănăstire ca
un dar dumnezeiesc; a fost crescută de stareţă în frica lui Dumnezeu şi învăţată Sfânta Scriptură; la
porunca lui Leon este scoasă din mănăstire pentru a-i fi soţie fiului său; Dumnezeu o păzeşte însă
nepângărită de legătura cu logodnicul, care piere într-o confruntare cu sciţii; Teodora părăseşte
neştiută palatul şi, îmbarcându-se pe o corabie, se întoarce la mănăsire; al doilea fiu al lui Leon vine
să o scoată din mănăstire, însă între timp Teodora intrase în monahism; trăia în înfrânare, prin piele
putând fi văzute încheieturile oaselor, căci mânca o bucată mică de pâine la două, trei zile; avea o
singură haină şi priveghea nopţile; şi-a legat trupul firav cu lanţuri de fier; strălucind de fapte bune şi
încununată cu virtuţi s-a mutat la viaţa cea fericită.
 Sf. Mc. HERMES – 31 decembrie.
A fost exorcist; îi primea în biserică pe cei stăpâniţi de diavol şi, prin harul şi puterea rugăciunii, alunga
duhurile rele din aceia; pregătea catehumenii pentru taina Sf. Botez, citind rugăciunile de lepădare şi
de curăţire; doar apoi era săvârşită taina botezului de către episcop sau preot; a slujit cu smerenie şi
adâncă evlavie în cetatea Bononia, unde exista un sfânt lăcaş de închinăciune pentru populaţia
daco-romană; nu s-a înfricoşat de prigoana dezlănţuită de Diocleţian, continuând să-i primească în
biserică pe toţi cei stăpâniţi de duhuri necurate; a pătimit moarte martirică prin tăierea capului,
împreună cu alţi neînfricaţi mărturisitori din cetatea Bononia şi din ţinuturile de la Dunăre.

Înţelesul numelor din acest capitol, pentru care s-au găsit referinţe, este:
-Acachie, nume prezent în cultura bizantină; provine din grecescul akakios = bun, lipsit de răutate
-Achila -vezi Achilina
-Achilina, din latinescul: aquiala = vultur + sufixul ina, inus, pentru a sublinia calitatea păsării.
-Agapie şi Agapit provin din greacă, având înţelesul: iubit, stimat
-Agheu, din greacă, are înţelesul: sfânt

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 368

 -Alexie, este înrudit cu Alexandru şi are sensul: a apăra
-Anastasie, provine din grecescul: anastasis = înviere, ridicare, sculare
-Antonie, din latină; se presupune că înseamnă: floare
-Apfia, are acelaşi înţeles cu Filimon: iubitor de singurătate
-Artemie, din greacă, cu înţelesul: sănătos, întreg
-Astie -vezi Astion
-Astion, provine din mitologia greacă: fiu şi moştenitor al zeului vântului, Eol
-Atanasie, din termenul grec athanasia = nemurire
-Augustin, din latină, are inţelesul: sacru, venerat
-Auxentiu, din latină: cel care creste, sporeşte
-Avtonom, dintr-un substantiv grec cu sensul: nume de sine stătător, care nu aparţine şi altora
-Calistrat, din greacă, are înţelesul: soldat bun
-Capitolina -vezi Capiton, Vasileus)
-Capiton, din greacă, are acelaşi înţeles cu Vasilevs: arhiconducător al unui neam
-Chiriachi (Chiriac), are sensul: duminică, de duminică, duminical
-Chiril, din greacă: divin, dumnezeiesc
-Ciprian, din latină, are sensul: din Cipru, al Ciprului
-Claudie (Claudiu), vechi nume gentilic latin
-Codrat, provine din termenul grec pentru pătrat
-Cosma, din greacă, preluat pe filieră latină; kosmas, kosmia, kosmos = ordine, univers, podoabă
-Crescent, provine din latină
-Damaschin, rar, are sensul: din Damasc
-Dasie, din persană, pe filieră greacă; are sensul: cu blană, bărbos, împădurit (în funcţie de context)
-Diodor, din greacă; nume teoforic: Diodoros = darul lui Dumnezeu
-Diomid, din greacă, are înţelesul: judecată, sfat, opinie (în functie de context)
-Dionisie, din greacă, zeul viţei de vie, Dionisos; are sensul: cel care dă vinul
-Dometie, din latină: casă, stăpân
-Domnica, de la domn, doamnă; are înţelesul: stăpână
-Donat, din latină: cel dăruit
-Dorotei, din greaca veche: dar de la Dumnezeu
-Eftimie, din greacă: bun, bine
-Elefterie (Elevterie, Eleuterie), din greacă, aresensul: cel liber, libertate
-Eliodor, din greacă; Helios = soare; darul soarelui
-Elpifidor, compus din doi termeni greceşti: speranţă şi a purta; purtător de speranţă
-Emilian, din latinescul Aemilius; sens posibil: dornic, pasionat
-Eufrasia, Eufrasie forma feminină a numelui Eufrosin; în greacă = inteligenţă, înţelepciune, bucurie
-Ermoghen, din greacă, semnifică: seminţia lui Hermes
-Eusebie -vezi Eusebiu
-Eutihie, are înţelesul: fericit
-Eusebiu, provine din greacă, pe filieră latină; are sensul: blând, pios, a respecta, a stima
-Evanghel, din greacă: vestitor, înger, trimis
-Evcarpian -vezi Trofim
-Evul (Evula), înseamnă: bunăvoinţă
-Fabian, din latină: bob
-Fanuria (Fanurie); are sensul: luminiţă, lampă mică
-Felix, din latinescul felician = fericit
-Filimon, din latină: iubitor de singurătate
-Filipial, derivă din Filip şi are înţelesul: iubitor de cai
-Firm, provine dintr-un toponim de origine latină
-Firmilian -vezi Firm
-Flavian, din latină: blond
-Fotini, din greacă; fota = lumină
-Frumentie, din latină, are sensul: negustor de cereale
-Gaiani (Gaia, Gaie, Gaiu - corupere a formei culte Caius)
-Ghelasie, din greacă; are înţelesul: zâmbitor, vesel; în greacă nu este atestat ca nume propriu
-Glicherie, din greacă: om plăcut, dulce, mieros
-Gorgonie, din greacă, cu sensul: coral, mărgean
-Gudelia (Gudela), are sensul: groapă, adâncitură
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 369
 -Haralambie, transliterarea unui nume grecesc având sensul: har, graţie divină, lumină, strălucire
-Hariton, face parte din aceeaşi familie cu Haralambie: har, graţie divină
-Hermes, preluat din greacă, pe filieră latină; are înţelesul: piatră grea, piatră de moară
-Hrisaf, provine din termenul grec pentru aur (ca şi Hrisant, Hrisostom, etc.)
-Iacob, din ebraică: călcâi
-Iachint (hiacint = piatră semipreţioasă galben-roşiatică); nume provenit din mitologia greacă
-Iason, provine din antichitatea greacă, din legendele despre argonauţi
-Ieronim, provine din doi termeni greceşti, pentru sacru (hieros) şi nume: nume sacru
-Iezechia, nume biblic; a fost al XIII-lea rege în Iuda; înseamnă: tăria mea este Iehova
-Ignatie, din latină: foc
-Ilarion, derivă din Ilarie şi înseamnă: plăcut, plin de bucurie
-Iraclie (Hera), din greacă: închinare zeiţei Hera
-Ioad, din ebraică, are sensul: desfătarea lui Iehova
-Iordan, are sensul: izvor, fluviu
-Ipolit, din greacă: cal, a deshăma, cel ce deshamă calul, cel ce-şi dezleagă încălţămintea
-Irinarh, din greacă: întâiul stătător al păcii, mai mare peste cei ce asigură ordinea
-Isachie, din ebraică, are sensul: Care descinde din Isac, omul care are un legământ cu Dumnezeu
-Isodora (Isidor), din greacă, zeiţa egipteană a naturii, darul zeiţei Isis
-Isihie, specific monahismului răsăritean; are înţelesul: liniştea naturii, pace sufletească
-Iust, are sensul: drept, conform legii
-Lazăr, din ebraică, are sensul: a ajuta
-Leon (Leonida), din neogreacă
-Macedonie, are sensul: elevat
-Maior, din latină: mai mare
-Mamant; semantica numelui reflectă un fapt real, naşterea unui sfânt în temniţă; iubitor de mamă
-Mameltha -vezi Mamant
-Marcian, din latină: al lui Marcius
-Marcu, nume roman specific, purtat de copiii născuţi în luna martie
-Marin, din latină: al mării, de mare, marin
-Maron, din siriacă, are sensul: izvor amar, sau corabie a Domnului
-Martirie, are înţelesul: martir
-Memnon, nume străvechi, legendar, specific populaţiilor arhaice
-Marchian -vezi Marcian
-Narcis, din greacă, cu sensul: amorţeală, toropire
-Natanail, din ebraică: dat de Dumnezeu
-Nicandru, din greacă: nike (victorie) + andros (bărbat) = bărbat biruitor, victorios
-Nichifor, din greacă: purtător de biruinţă
-Nichita, din greacă, derivat din termenul pe ntru victorie, nike; are sensul: biruitor
-Nichifor, din greacă: purtător de biruinţă
-Nicanor, din greacă, aceeaşi etimologie; are sensul: victorie, biruinţă
-Osie, nume specific mediului monahal; are sensul: salvare, mântuire
-Onisim, din greacă, cu înţelesul: câştig, folos, folositor
-Onisifor, din greacă: purtător de câştig, cel ce aduce folos
-Pafnutie, nume specific mediului monahal
-Pahomie, nume specific mediului monahal
-Paladie, are sensul: a agita, a face să tremure de teamă
-Pamfil, din greacă, cu înţelesul: iubitor
-Parmena, nume frecvent întâlnit în greaca veche
-Papia, din Papa: tată, părinte
-Pavel, are sensul: pauză, oprire
-Petroniu (Petronie), nume de provenienţă latină
-Platon, din greacă: lăţime, lărgime, spaţios, larg
-Priscila, femininul de la Prisc; din latină, are sensul: străvechi, antic
-Prohor, are înţelesul: a prevedea
-Pulheria, are înţelesul: frumos, minunat
-Rodopian, înseamnă: trandafir
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 370
 -Roman, nume de origine latină
-Romul (Romulus); vechi nume de origine latină
-Samson, nume biblic, are înţelesul: lumina soarelui
-Serghie, nume provenit din slavonă
-Serapion nume întâlnit îndeosebi în mediul monahal
-Sevastiana (Sebastian) = demn de veneraţie
-Siluan -vezi Silvan
-Silvan, are înţelesul: pădure, pădurean
-Sofia, din greacă, are înţelesul: înţelepciune
-Sofronie, din greacă, are înţelesul: a fi înţelept
-Solomon, din ebraică, nume biblic; are înţelesul: cel ce asigură pacea
-Straton, din greacă, are înţelesul: forţă militară
-Stratonic, din greacă, aceeaşi etimologie: fortă militară
-Tadeu, semnifică: curajos, inimos
-Talasie, nume frecvent în Bizanţ; derivă poate din Tarasie = cel ce este bine apărat
-Tatuil, similar ca sens cu Vevea = de neclintit, adevărat
-Tavita, are sensul: gazelă, căprioară
-Teodosie, nume specific lumii bizantine; are sensul: donaţie, darul lui Dumnezeu
-Teodota, din greacă, are sensul: acordat, dat (de Dumnezeu)
-Teodul, întâlnit îndeosebi în mediul monahal
-Terapont, rar = cel ce face parte dintr-o grupare de elită
-Timon, onomastică creştină veche; are sensul: cinstit
-Timotei, din greacă = cinstirea lui Dumnezeu
-Tirs, numele a doi mucenici; semnifică: originar din cetatea Tirs
-Trifilie, nume rar întâlnit, îndeosebi în mediul monahal
-Trifon, înseamnă: cel care trăieşte în plăceri
-Trofin/Trofim = hrănitor
-Urpasian, are sensul: suferinţă, pătimire
-Valentin/Valentina, din latină: cel (cea) care este puternic(ă)
-Valerie/Valerian/Valerian derivă din Valeriu = a fi puternic, sănătos
-Varlaam, are sensul: cel care este veberat
-Varsa, provine poate din Var/Uar = cel ce este originar din Ur
-Vasian, din latină, înseamnă: originar din Bassiana
-Veniamin, din ebraică, nume biblic, are sensul: fiu al fericirii, fiu al norocului
-Venust, derivă din Venus = bucurie, frumuseţe
-Vianor, sens identic cu Siluan = pădure
-Victor/Victorin, din latină: cel ce a obţinut victoria, învingător, biruitor
-Visarion, din greacă, nume frecvent în mediul bizantin: râpă, adâncitură
-Vitalie, din latină, derivat din vito = dătător de viaţă, al vieţii, vital
-Xantipa, din greacă, provine din aceeaşi rădăcină cu Xantie = blond, cu părul auriu
-Zaharia, din ebraică, are înţelesul = Yahve i-a ascultat rugăciunea
-Zaheu, din ebraică, are înţelesul: drept, nevinovat, curat
-Zinon/Zenon, are înţelesul: zeu, cel ce are viaţă în sine
-Zosima, specific culturii bizantine; are sensul: cel ce poartă centura

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Alţi sfinţi ai ortodoxiei pag. 371

 INDEX ALFABETIC 1 - NUME PRELUATE DIN „VIEŢILE SFINŢILOR”
Notă:
Numele sunt extrase din Vieţile Sfinţilor şi din tradiţia românească.
Au fost puse în evidenţă cu bold-italic numele cele mai frecvent folosite şi cele care încă se regăsesc
în Sfânta Taină a Botezului.
Între paranteze este evidenţiată forma actualizată a numelor: Terentie(Terente), spre exemplu.
Au fost selectate doar acele nume care au relevanţă în raport cu onomastica ortodoxiei, cele care
se regăsesc ca nume de sfinţi şi martiri, precum şi cele împământenite de multe generaţii.
Se va putea lesne observa că multe dintre cele mai reprezentative nume din calendarul ortodox
român, cele unor mari sfinţi sau martiri creştini, sunt tot mai puţin prezente la botezarea pruncilor: Vasile,
Gheorghe, Ion, Toma, Paraschiva, Anastasia, etc.

A-Z
nume pag.
 Aaron, Abel, Abida, Abibeleh, Abner, Acachie, Achepsima, Achila/Achilina, Achindin, Acvila,
Adam, Adar ............................................................................................................................................... 3
 Adel/Adela, Adina, Admon, Adrian/Adriana, Adonis/Adonia, Afrodita, Aftonie, Afer, Afpia,
Agapia/Agapie, Agapit/Agapet, Agar, Agatha, Agathanghel, Agatodor, Agathonic, Agato-
nica ............................................................................................................................................................ 4
 Agatoclia, Agatodor, Agathope, Agatopod, Aghie, Aghiana, Aglaie/Aglaia, Agripina, Achile,
Aitala, Alesia, Alexandru/Alexandra ...................................................................................................... 5
 Alexie, Alin/Alina, Alfeu, Alipie, Alma, Amfilohie, Amos, Amir/Amira, Amplie, Amun, Amv(b)ro-
sie, Ana/Anania ........................................................................................................................................ 6
 Anastasie/Anastasia, Anatolie, Anempodist, Andrei ........................................................................... 7
 Andronic, Anect, Anesti(n), Anghel, Anichit, Anin, Anisia, Anthea/Antia, Antim, Antipa ............... 8
 Anton/Antonia, Antusa, Anuvie, Apelie, Apolinaria, Apolonie, Apostol, Arcadie, Areta, Arghir,
9
Arhelaia .....................................................................................................................................................
 Arhip, Ariadna, Aristarh, Aristion, Aristobul, Aristoclie, Aristocleu, Aron, Arsenie, Artemiza, Arte-
mon, Ascalon, Asia, Asincrit, Aspasia, Assurieim, Atal, Atanasie/Atanasia ....................................... 10
 Athena/Atena, Athinodor, Atic, Atinoghen, Audact, August/Augusta, Aura/Aurel, Aurora, Ava,
Avacum, Avdas, Avdie, Avdifax, Averchie, Avram/Avraam, Avtonom, Avudim, Avxentie, Aza-
ria, Azav, Azrael ........................................................................................................................................ 11
 Baptist/Baptista, Barabas, Barac, Barnabas, Bartholomeu, Bathuel, Bauz, Bazil/Basil, Belisario,
Benedict, Beniamin/Benjamin, Benone/Benoni, Berenice, Beth, Betranion, Bogdan/Bogdana, 12
Bogoslav ....................................................................................................................................................
 Bonifatie, Boris ........................................................................................................................................... 13
 Cain, Caleria, Caliopie, Calinic .............................................................................................................. 14
 Calist/Calistena/Calistrat, Camasie, Camelia, Camuel, Candid, Capiton, Carion, Carp .............. 15
 Cartu, Casandra/Cassandra, Casin/Casiana, Castor, Cazimir, Cecil/Cecilia, Celestin/Celesti-
na, Cezar/Cezara/Cezarina, Chelasie .................................................................................................. 16
 Chelchira, Chifa, Chindeu, Chindilian, Chir, Chiriachia, Chiril ............................................................ 17
 Chiriac, Chiriachi(Chiriac) ....................................................................................................................... 18
 Ciprian, Chirienia, Claudiu/Claudie, Clement/Clementina ................................................................ 19
 Cleonic, Cleopa, Cleopatra, Cloe, Codrat, Conon ............................................................................. 20
 Concordie, Constantin/Constantina ...................................................................................................... 21
 Coprie, Corneliu/Cornelia ....................................................................................................................... 22
 Cosma/Cozma, Crăciun, Crescent, Crischentia, Cristian/Cristiana .................................................. 23
 Cristofor/Cristofer, Cuart/Cvart, Cucşa, Cvintilian ................................................................................ 24
 Dada, Daidan, Damian/Damiana, Dan/Daniel/Daniela .................................................................... 25
 Daria ........................................................................................................................................................... 26
 David, Dia/Dias, Dimitrian, Didim ............................................................................................................ 27
 Dimitrie ....................................................................................................................................................... 28
 Diodor, Dionid/Diomid, Dionisie .............................................................................................................. 29
 Disiderie/Desiderie, Dometie/Dometian, Dominic ............................................................................... 30
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 1 – nume preluate din Vieţile sfinţilor pag. 372
 Domnic/Domnica, Domnina, Doroftei/Dorotei/Dorothea/Doroteea, Dositei, Drosida .................... 31
 Duh, Dula, Duma, Duminică, Dumnedzău ............................................................................................ 32
 Ecaterina, Eclesia, Eclesiarh, Economu, Edem, Efraft, Efrasie, Efrem .................................................. 33
 Efron, Eftimie .............................................................................................................................................. 34
 Egregori, Elasip .......................................................................................................................................... 35
 Eleazar, Elefterie, Elena, Eliconida .......................................................................................................... 36
 Elisaveta/Elisabeta, Elisei, Elpidie, Elpis/Elpidifor .................................................................................... 37
 Emanuel, Emil/Emilia ................................................................................................................................ 38
 Enoh, Epifanie, Epimah, Epistimia ........................................................................................................... 39
 Eraclie, Erasm, Erma, Ermeu, Ermie, Erminigheld ................................................................................... 40
 Ermip, Ermocrat, Ermoghen, Ermolae, Estera, Essau, Eterie ................................................................. 41
 Eudoxie, Eufimia ........................................................................................................................................ 42
 Eufrosin/Eufrosina ...................................................................................................................................... 43
 Eugen/Eugenia, Eupraxia ........................................................................................................................ 44
 Eustatie, Eutihie ......................................................................................................................................... 45
 Eutropie, Eustratie, Euventie, Evanghel .................................................................................................. 46
 Evdochia, Evdochim ................................................................................................................................. 47
 Evdoxie, Evghenie/Evghenia ................................................................................................................... 48
 Evgraf, Evilasie, Evilat, Evlampie/Evlampia ............................................................................................ 49
 Evlavie/Evlavia, Evloghie, Evmenie, Evnichian, Evod ........................................................................... 51
 Evsignie, Evstatie/Evstratie ....................................................................................................................... 52
 Evtihie, Evul, Ezechil .................................................................................................................................. 53
 Fabianus, Falegont, Fanurie, Faust/Fausta, Felicia ............................................................................... 54
 Felix, Fennana, Fervuta, Fevronia ........................................................................................................... 55
 Ficol, Filagrie, Filaret .................................................................................................................................. 56
 Filic, Filimon ................................................................................................................................................ 57
 Filip ............................................................................................................................................................. 58
 Filoctimon, Filogonie, Filon, Filotei ........................................................................................................... 59
 Filotron, Finic, Firm/Firmin, Flavian ........................................................................................................... 60
 Flor, Florentie(Florentin), Foca ................................................................................................................. 61
 Fota, Fotie, Fotina ...................................................................................................................................... 62
 Frontasie, Frumentie, Furtunat ................................................................................................................. 63
 Galaction, Galerie, Galileu, Galina, Gaspar, Gavril/Gavriil ................................................................ 64
 Gefar, Gerar, Gesen ................................................................................................................................ 65
 Ghedeon, Ghelasie, Ghenadie, Gheorghe .......................................................................................... 66
 Gherasim, Gherman ................................................................................................................................. 68
 Gherontie, Ghervasie, Ghigantie ........................................................................................................... 69
 Glafira, Gleb, Glicherie/Glicheria, Goliat, Golinduhia ......................................................................... 70
 Gordie, Gorgonia, Grighentie/Grichentie ............................................................................................. 71
 Grigorie ...................................................................................................................................................... 72
 Gurie ........................................................................................................................................................... 80
 Hagiu, Haralambie ................................................................................................................................... 82
 Haricleea, Hariton/Haritina ...................................................................................................................... 83
 Hars, Hionia, Hrisont, Hrisogon, Hristina(Cristina) ................................................................................... 84
 Hristodor, Hristodul, Hristofor(Cristofor) .................................................................................................... 85
 Iachint, Iacov/Iacob ................................................................................................................................ 86
 Iamvlih, Ianuarie, Iasi, Ieraz, Ieremia(Eremia) ........................................................................................ 89
 Ieron, Ierotei .............................................................................................................................................. 91
 Ieronim, Iezechiel ...................................................................................................................................... 92

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 1 – nume preluate din Vieţile sfinţilor pag. 373
 Ignatie ........................................................................................................................................................ 93
 Ilarie, Ilarion ............................................................................................................................................... 94
 Ilie ............................................................................................................................................................... 96
 Iliodor, Inochentie, Ioachim .................................................................................................................... 97
 Ioad, Ioan .................................................................................................................................................. 98
 Ioanichie .................................................................................................................................................... 110
 Ioil ................................................................................................................................................................ 111
 Iona ............................................................................................................................................................ 112
 Iordan, Iorest, Iosif ..................................................................................................................................... 113
 Iov ............................................................................................................................................................... 115
 Ipatie, Iperchie, Ipolit ............................................................................................................................... 116
 Iraclie, Irina ................................................................................................................................................ 117
 Irinarh .......................................................................................................................................................... 119
 Irineu(Irinel), Irodion, Isac ........................................................................................................................ 120
 Isaac, Isachie ............................................................................................................................................ 121
 Isaia ............................................................................................................................................................ 122
 Isavru, Isidor ............................................................................................................................................... 123
 Isihie ............................................................................................................................................................ 124
 Ismail, Israil, Iuda ....................................................................................................................................... 125
 Iudita, Iulia, Iuliu, Iuliana, Julieta ............................................................................................................. 126
 Iulita ............................................................................................................................................................ 128
 Iustin, Iuvenalie .......................................................................................................................................... 129
 Laban, Lambru, Lampadie ...................................................................................................................... 130
 Laura/Laur/Lavru, Laurenţiu ..................................................................................................................... 131
 Lazăr ........................................................................................................................................................... 132
 Leon ............................................................................................................................................................ 133
 Levchie ....................................................................................................................................................... 135
 Loghin, Lolian, Longhin ............................................................................................................................. 136
 Luca ............................................................................................................................................................ 137
 Macabei/Macovei, Macarie .................................................................................................................. 141
 Macrina/Macrinia ..................................................................................................................................... 145
 Magdalina, Magdalena, Magherul, Maleahi, Malc ............................................................................. 146
 Mamona, Manase, Manuel/Manuil, Marcel/Marcelin, Marcus(Marcu) ............................................ 147
 Marchian/Marcian ................................................................................................................................... 149
 Maria .......................................................................................................................................................... 151
 Mardarie/Mardare, Marin, Marius, Marta .............................................................................................. 152
 Martin ......................................................................................................................................................... 153
 Matei .......................................................................................................................................................... 156
 Matia, Matrona/Matroana ...................................................................................................................... 157
 Mavru, Maxim ........................................................................................................................................... 159
 Melania ...................................................................................................................................................... 162
 Meletie/Meletina ...................................................................................................................................... 163
 Memertin, Memnon, Menign, Mercurie, Metodie ................................................................................ 165
 Mesip, Mihail .............................................................................................................................................. 166
 Miheia, Mina, Mineu, Minodora .............................................................................................................. 168
 Mircea, Mirela, Miron, Miropia, Misail, Mitrodora, Mitrofan ................................................................. 169
 Mochie, Modest, Moise ........................................................................................................................... 170
 Monica, Montanus, Muza ........................................................................................................................ 172
 Natan, Natanail/Natanael, Naum, Navi, Nazarie, Nădejde, Neagoe, Nectarie ............................. 173

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 1 – nume preluate din Vieţile sfinţilor pag. 374
 Nedelea, Neofit ........................................................................................................................................ 174
 Neon/Neonila, Nestor .............................................................................................................................. 175
 Nicandru, Nicanor, Niceta, Nichifor ....................................................................................................... 176
 Nichita ........................................................................................................................................................ 177
 Nicodim ..................................................................................................................................................... 179
 Nicolae ...................................................................................................................................................... 180
 Nicon .......................................................................................................................................................... 182
 Nifon ........................................................................................................................................................... 183
 Nil ................................................................................................................................................................ 185
 Nimfodora, Nisitei, Nistor/Nestor, Noe, Non/Nona ................................................................................ 186
 Obrejie, Obretenia, Ochean, Octav/Octavia, Ohozat, Olga ............................................................. 187
 Olimp, Olimpiada ..................................................................................................................................... 188
 Onisifor, Onisim, Onufrie ........................................................................................................................... 189
 Or, Orest/Oreste ........................................................................................................................................ 190
 Osie/Osea, Otilia ....................................................................................................................................... 191
 Padie, Pafnutie .......................................................................................................................................... 192
 Pahomie ..................................................................................................................................................... 193
 Paisie .......................................................................................................................................................... 194
 Paladie, Palamon, Pamfilie ..................................................................................................................... 195
 Pamvo ........................................................................................................................................................ 198
 Panaghia, Pancratie ................................................................................................................................ 199
 Pantelimon ................................................................................................................................................. 200
 Papa, Paradis, Paramon .......................................................................................................................... 201
 Parascheva(Paraschiva) ......................................................................................................................... 202
 Partenie, Pasicrat ...................................................................................................................................... 203
 Patapie, Patrichie(Patriciu), Patroclu, Paula/Paul/Paulin .................................................................... 204
 Pavel ........................................................................................................................................................... 205
 Pelaghia ..................................................................................................................................................... 207
 Peon, Peregrin, Perpetua ........................................................................................................................ 208
 Petru ........................................................................................................................................................... 209
 Pevsip, Pigasie, Pimen .............................................................................................................................. 212
 Pionie, Pist/Pistis, Platon ............................................................................................................................ 216
 Plisie, Policarp, Polien, Polieuct ............................................................................................................... 217
 Polihronie, Pompie/Pombie, Pontie ........................................................................................................ 218
 Porfirie, Potit ............................................................................................................................................... 219
 Preda, Prisc, Proclu ................................................................................................................................... 220
 Procopie ..................................................................................................................................................... 221
 Prohor, Protasie, Proterie .......................................................................................................................... 222
 Prov, Pud, Pulcheria/Pulheria, Puplie/Puplia ......................................................................................... 223
 Rafail/Rafael, Rahela, Raida, Răzvan, Remet, Rebeca, Rodion, Roman, Rustic, Ruf, Ruvin ............ 224
 Sabin/Sabina, Sachelarie, Sadoc, Salomia/Salomea, Salona, Samaria, Samona, Samson, Sa-
muil/Samuel ............................................................................................................................................... 225
 Sara, Sarandi, Satornic, Saturnin, Saul, Sava ......................................................................................... 226
 Savatie ....................................................................................................................................................... 227
 Savel, Savin(Sabin), Sâmbătă, Sebastian/Sevastian ............................................................................ 228
 Seleuc, Senis, Septemin, Serafim ............................................................................................................ 229
 Serapion, Serghie/Sergiu ......................................................................................................................... 230
 Sever/Severin, Sevir, Sibila, Siluan/Silvan, Silvestru ................................................................................ 231
 Simon .......................................................................................................................................................... 232
 Sina/Sinai, Singlitichia ............................................................................................................................... 237
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 1 – nume preluate din Vieţile sfinţilor pag. 375
 Sinesie, Sinetos, Sinod, Sionie, Sira/Sirul ................................................................................................... 238
 Sisinie, Sisoe, Sixt, Smarand(Smaranda), Sofia, Sofonie ........................................................................ 239
 Sofronie, Solohov ...................................................................................................................................... 240
 Solomon, Sosie, Sozont, Spiridon ............................................................................................................. 241
 Stahie, Stamate, Statie, Stavru, Stelian/Steliana, Stratilat, Straton/Stratonic, Susana/Suzana ........ 242
 Ştefan ......................................................................................................................................................... 243
 Tabor, Tadeu, Taisia .................................................................................................................................. 246
 Talaleu, Tamara, Tarah, Tarasie ............................................................................................................... 247
 Tasie/Tasius, Tatian/Tatiana, Tavita, Taxiot ............................................................................................. 248
 Tecla/Teclu, Tecusa .................................................................................................................................. 249
 Temistocle, Teoclit, Teoctist/Teoctista, Teodor/Teodora ...................................................................... 250
 Teodosie/Teodosia ................................................................................................................................... 256
 Teodot/Teodota ........................................................................................................................................ 257
 Teodul/Teodula, Teofan ........................................................................................................................... 258
 Teofil ........................................................................................................................................................... 259
 Teofilact ..................................................................................................................................................... 260
 Teofor, Teogonie, Teohari, Teona, Teopempt, Teopist, Teoprepie, Teotechi, Teotecn .................... 261
 Teotim, Terapont, Terentie(Terente), Tespesie ....................................................................................... 262
 Tihon, Timolau, Timon, Tigrie ..................................................................................................................... 263
 Timotei ........................................................................................................................................................ 264
 Tiron, Tirs, Tit/Titi/Titus, Toma ...................................................................................................................... 265
 Tovia, Trifon, Trihina, Troadie .................................................................................................................... 267
 Trofim, Tracvilin, Tiburtie ............................................................................................................................ 268
 Uar/Var, Urban/Urvar, Uril/Uriel, Urpasian ............................................................................................... 269
 Vah, Vach/Bach, Vadim, valens/Valent(Valentin), Valerian, Vardan, Varlaam ............................. 270
 Varnava, Varsanufie ................................................................................................................................ 272
 Varsava, Vartolomei ................................................................................................................................. 273
 Varula, Varvar/Varvara(Barbara) ........................................................................................................... 274
 Vas/Vasa, Vasian, Vasile ......................................................................................................................... 275
 Vasiusa ....................................................................................................................................................... 278
 Vasilisc, Vavila, Vendemian .................................................................................................................... 279
 Veniamin/Beniamin, Venedict(Benedict), Ventura, Veronica, Vichentie, Victor ............................ 280
 Vil/Vila, Visarion, Vitalie ............................................................................................................................ 281
 Vitleem, Vladimir ...................................................................................................................................... 282
 Vlasie (Vlase), Vucol ................................................................................................................................ 283
 Xenia, Xenofont, Xintu ............................................................................................................................. 284
 Zaharia, Zaheu, Zavulon/Zabulon, Zenovie, Zevedei, Zilotul, Zinaida/ Zenaida ................................ 285
 Zinon/Zenon, Zinovie/Zenovia, Zlataust, Zoe, Zosima ........................................................................... 286
 Zotic ............................................................................................................................................................ 288

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 1 – nume preluate din Vieţile sfinţilor pag. 376
 INDEX ALFABETIC 2 - ADDENDA

Notă:
Numele sunt cele omise (din diferite motive) din prima parte a lucrării.
Au fost puse în evidenţă cu bold-italic numele cele mai frecvent folosite şi cele care încă se regăsesc
în Sfânta Taină a Botezului.
Între paranteze este evidenţiată forma actualizată a numelor: Daniil (Daniel), spre exemplu.
Au fost selectate doar acele nume care au relevanţă în raport cu onomastica ortodoxiei, cele care
se regăsesc ca nume de sfinţi şi martiri, precum şi cele împământenite de multe generaţii.

A-Z
nume pag.
 Abundie, Acachie, Achepsima, Achindin, Acution, Adrian/Adriana, Agnia ................................... 289
 Agapie/Agapis/Agapit/Agatopul, Agav, Alexandru, Alexie, Amplie, Amun ................................... 290
 Anania, Anatolis, Andrei, Andronic, Anichit, Antim, Antonin, Antusa/Antuza, Apelie, Apolonie,
Apolonian, Aristide, Aristarh, Aristobul, Asclipie/Asclipiad, Asincrit, Askitreia, Asterie, Atanasie ... 292
 Atghie, Augustin ....................................................................................................................................... 293
 Avdon, Avit/Aviv, Avram, Azad .............................................................................................................. 295
 Calivit, Castul, Catun, Celsius, Chensoiu, Chindeo, Chiriac ............................................................... 295
 Chiriachis, Chirin, Claudie/Claudiu/Claudia, Codrat, Comentarisie, Concordia, Cosma ............. 296
 Criscentian, Custorie, Cutie ..................................................................................................................... 297
 Dalmat, Daniil (Daniel), Demostene, Deziderie/Dezideriu, Dimitrie, Dionis/Dionisie, Donat ............ 297
 Dorimedont, Duca, Dula .......................................................................................................................... 298
 Elie, Elima, Ermia, Ermip/Ermocrat/Ermolae ........................................................................................... 299
 Eufrasia/Eufrosin, Eunichie, Eutihie, Eutropie/Eutropia .......................................................................... 300
 Evagrie, Evarest, Evclet, Evelpist, Exacustodian .................................................................................... 301
 Fainia, Faust, Felichisin, Felix, Filip, Filipia, Fota, Fotimo, Fusie .............................................................. 301
 Gaie/Gaiu/Gaius, Gavin, Ghenadie, Gherasim ................................................................................... 301
 Gherman, Gherontie, Ghervasie ............................................................................................................ 302
 Harista, Hariton, Hrisia ............................................................................................................................... 302
 Hrisotel, Hristofor, Huzdazat ...................................................................................................................... 303
 Iacov (Iacob), Iamvlih, Ierax ................................................................................................................... 303
 Ieremia, Ieronim, Ilarion, Ilie, Inochentie, Ioachim, Ioan ..................................................................... 304
 Ioasaf, Iona, Iosua, Ipatie, Irineu, Irodion, Isaia, Isichie, Isidor, Ismail, Iulian ....................................... 305
 Iunia ............................................................................................................................................................ 306
 Larghie, Leontie (Leonte), Licarion, Lin, Luca, Luchian ........................................................................ 306
 Macarie, Macedonie, Mamant .............................................................................................................. 306
 Marcel, Marchelin, Marcian, Marcu, Marina ........................................................................................ 307
 Marionila, Martinian, Matronia, Mavra, Maxim, Maximilian, Martinian, Medimn, Menandru,
Mihail, Mineon ........................................................................................................................................... 308
 Muco .......................................................................................................................................................... 309
 Narcis/Narcisa, Natalia, Neon, Neonila, Nicanor, Nicostrat, Nitul ...................................................... 309
 Olimp .......................................................................................................................................................... 309
 Pamfil, Pamfamir, Pamfalon, Parmena/Parmenide, Pavel ................................................................. 309
 Prepedigna, Proclu ................................................................................................................................... 310
 Procopie .................................................................................................................................................... 311
 Salvie, Serghie (Serghei), Severian (Severin), Socrate, Stahie ............................................................. 311
 Ştefanida ................................................................................................................................................... 311
 Tala, Tecla, Tecusa, Teodul, Teodosie, Teofil, Teodor ........................................................................... 312
 Vach ........................................................................................................................................................... 312

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 2 – Addenda pag. 377

 INDEX ALFABETIC 3 - NUME DE SFINŢI ROMÂNI
Notă:
Au fost puse în evidenţă cu bold-italic numele cele mai frecvent folosite şi cele care încă se regăsesc
în Sfânta Taină a Botezului.
Între paranteze este evidenţiată forma actualizată sau mai des folosită a unor nume -spre exemplu,
Antonie (Anton).
Pentru numele ce n-au mai apărut în capitolele anterioare s-au prezentat aici etimologia şi înţelesul
lor, fără însă a se mai adăuga şi interpretarea sensului duhovnicesc al acestora; pentru unele nume s-au
adăugat aici înţelesuri mai nuanţate decât cele deja prezentate anterior.
Întrucât numele sfinţilor români au fost prezentate în ordinea calendaristică a prăznuirii acestor sfinţi,
nume identice apar la date diferite şi deci se regăsesc la pagini diferite, marcate mai jos între paranteze,
prima apariţie în lucrare fiind cea din dreptul rubricii de pagină.

A-Z
nume pag.
 Amfilohie, din greacă, are înţelesul: vorbire în contradictoriu ............................................................ 339
 Andrei, din greacă: andras = bărbat...................................................................................................... 336
 Antim .......................................................................................................................................................... 331
 Antipa ........................................................................................................................................................ 314
 Antonie (Anton/Antonia) ......................................................................................................................... 335
 Astion .......................................................................................................................................................... 323
 Atal, frecvent în lumea bizantină; din attalos = ierarh; cel mai mare într-o ierarhie ........................ 322
 Atanasie ................................................................................................................................ (vezi şi 334) 319
 Betranion ................................................................................................................................................... 314
 Calinic, din latină; sens posibil: învingătorul .......................................................................................... 316
 Camasie, acelaşi sens cu Hariton: har, graţie divină ........................................................................... 322
 Castor, personaj mitologic ...................................................................................................................... 334
 Chiriac ................................................................................................................................... (vezi şi 332) 329
 Chiril, din greacă: divin, dumnezeiesc ................................................................................................... 319
 Chindeu, are sensul: originar din Cindia; sau: riscant, îndrăzneţ ........................................................ 319
 Claudiu, vechi nume gentilic latin .......................................................................................................... 334
 Constantin, are înţelesul: ferm, puternic, constant .............................................................................. 327
 Cvintilian, provine din latină .................................................................................................................... 319
 Dadas, nu s-au găsit referinţe privind sensul ......................................................................................... 319
 Daniil (Daniel/Daniela), din ebraică; are înţelesul: dăruire, îndurare ............................ (vezi şi 337) 332
 Dasie ........................................................................................................................................................... 335
 Dimitrie ....................................................................................................................................................... 333
 Dionisie ....................................................................................................................................................... 329
 Donat, din latină; are înţelesul: cel dăruit .............................................................................................. 327
 Dosoftei, nu s-au găsit referinţe privins sensul ........................................................................................ 337
 Efrem, din ebraică; are înţelesul: a fructifica, a avea rod, a rodi ....................................................... 315
 Emil, nume gentilic roman, amintind de o vestită gintă ...................................................................... 314
 Emilian (vezi Emil) ...................................................................................................................................... 324
 Epictet, nu s-au găsit referinţe privind sensul ......................................................................................... 323
 Filip ............................................................................................................................................................. 322
 Filofteia, sens identic cu Filotei: iubitor de Dumnezeu ......................................................................... 336
 Ghelasie, din greacă; are înţelesul: zâmbitor, vesel ............................................................................ 323
 Gheorghe .................................................................................................................................................. 326
 Gherman, din latină, văr bun .................................................................................................................. 314
 Gordian, din latină; nu s-au găsit referniţe privind sensul .................................................................... 330

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 3 – nume de sfinţi români pag. 378
 Grigore ....................................................................................................................................................... 334
 Grigorie ...................................................................................................................................................... 335
 Hermes ....................................................................................................................................................... 338
 Iachint ........................................................................................................................................................ 333
 Iacob .......................................................................................................................................................... 321
 Ilie ........................................................................................................................................... (vezi şi 320) 317
 Ioan ........................................................................................................ (vezi şi 320, 322, 324, 328, 332) 314
 Ioanichie, din greacă; are înţelesul: al lui Ioan ..................................................................................... 324
 Iosif ................................................................................................................. (vezi şi 318, 327, 330, 332) 314
 Irineu, din greacă; are înţelesul: făcător de pace, cel ce primeşte pacea lui Hristos .................... 316
 Irodion, provine probabil din slavonă; are înţelesul: rod, generaţie .................................................. 320
 Iuliu (Iulian/Iuliana), vechi nume gentilic roman .................................................................................. 322
 Leontie ....................................................................................................................................................... 323
 Lucian, derivă din Luchian, intrat în onomastica română pe două filiere, greacă şi latină; în
unele interpretări, are înţelesul: ştiucă; în altele (vezi supra): lumină ................................................. 330
 Macrobie, preluat pe filieră latină; numele unei polulaţii etiopiene .................................................. 330
 Marcu ......................................................................................................................................................... 328
 Matei .......................................................................................................................................................... 327
 Maxim ........................................................................................................................................................ 319
 Maxima ...................................................................................................................................................... 315
 Meletie, are înţelesul: a studia, a cerceta; în alte interpretări: grijă ................................................... 329
 Misail ........................................................................................................................................................... 332
 Moise .......................................................................................................................................................... 332
 Montanus, din latină; are înţelesul: muntean, de la munte ................................................................ 315
 Natan ......................................................................................................................................................... 321
 Neagoe, nu s-au găsit referinţe privind sensul ...................................................................................... 331
 Neofit, specific mediului monahal; are înţelesul: nou adept al creştinismului .................................. 329
 Nichita ........................................................................................................................................................ 331
 Nicodim ..................................................................................................................................................... 338
 Nicostrat, din greacă, are înţelesul: ostaş biruitor ................................................................................. 334
 Nifon, are inţelesul: sobru, înţelept .......................................................................................................... 326
 Onufrie, frecvent în vechea onomastică românească; nu s-au găsit referinţe privind sensul ....... 330
 Oprea, are înţelesul: ţăranul care trudeşte din zori până noaptea pe pământul său .................... 332
 Pafnutie ...................................................................................................................................................... 326
 Pahomie ..................................................................................................................................................... 317
 Paisie ...................................................................................................................................... (vezi şi 334) 321
 Parascheva (Paraschiva) ........................................................................................................................ 332
 Partenie ...................................................................................................................................................... 324
 Pasicrat ...................................................................................................................................................... 318
 Petru ........................................................................................................................................................... 337
 Rafael ......................................................................................................................................................... 324
 Radu, nu s-au găsit referinţe privind sensul ........................................................................................... 327
 Romul ......................................................................................................................................................... 327
 Sava ........................................................................................................................................................... 317
 Sempronian, (Sempronius; materialele consultate trimit la Castor, Castorius) ................................. 334
 Sila, (provine probabil din Siluan, Silvan) ............................................................................................... 321
 Silvan .......................................................................................................................................................... 327
 Simeon ....................................................................................................................................................... 329
 Simion ......................................................................................................................................................... 317
 Sofronie ...................................................................................................................................................... 332
NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 3 – nume de sfinţi români pag. 379
 Stratonic, nu s-au găsit referinţe privind sensul ..................................................................................... 314
 Ştefan ..................................................................................................................................... (vezi şi 327) 323
 Tasie (Tasius, Dasie) ................................................................................................................................... 319
 Teodora ...................................................................................................................................................... 325
 Teodosie ..................................................................................................................................................... 331
 Teotim, din greacă; are înţelesul: cinstirea lui Dumnezeu ................................................................... 317
 Valentin ...................................................................................................................................................... 318
 Valerian (Valeriu/Valeria), are înţelesul: a fi puternic, sănătos .......................................................... 330
 Varlaam, are înţelsul: cel care este venerat ......................................................................................... 328
 Vasile ..................................................................................................................................... (vezi şi 334) 319
 Venust, are înţelesul: bucurie, frumuseţe ............................................................................................... 327
 Visarion ....................................................................................................................................................... 332
 Zotic ....................................................................................................................................... (vezi şi 330) 322

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / Index alfabetic 3 – nume de sfinţi români pag. 380
 CUPRINS

titlu pag.
CUVÂNT ÎNAINTE 2
ONOMASTICA ORTODOXIEI -nume cuprinse în Vieţile Sfinţilor şi tradiţia românească 3
ADDENDA 289
NUME DE SFINŢI ROMÂNI 314
ALŢI SFINŢI AI ORTODOXIEI -cu praznic în calendar; sensul numelor în ordine alfabetică (pag. 368) 339
INDEX ALFABETIC 1 372
INDEX ALFABETIC 2 -ADDENDA 377
INDEX ALFABETIC 3 -NUME DE SFINŢI ROMÂNI 378

NUME DE BOTEZ - Onomastica ortodoxiei / CUPRINS pag. 381