numai ma-ma. Dar cum buzele copilului erau mai cu osebire sigure — sigure cu mândrie — pe cele două silabe de ciripit, el spunea ma-ma la tot ce vedea şi auzea. Fereastra era ma-ma, Luni, Marţi, Miercuri, Joi, şi'n toate zilele; mâţa tot ma-ma cu miau şi sfrr; floarea ase meni, scrânciobul asemeni. Tot ce-1 înconjura, tot ce-i venea în ochi şi în ureche era ma-ma. Şi până'n inimă ce-1 ajungea, cu bucurie sau nedumerire, tot ma-ma era. Aşa începe lumea: cu o mamă. |\ Apoi începe viaţa. Iar într'o zi a venit un ni-ha-ha-ha, mare cât o Duminică, şi-a stat la poartă pe patru pi cioare cu coadă; ş'apoi numai două au venit spre ma-ma, şi cel cu ele, luându-1 pe Ştefăniţă- Ştefăniţă-Ştefăniţă-băiatul-tatei din braţele lui ma-ma în braţe groase şi lemnoase, care mi roseau altfel decât tot ce era în casă şi pe- afară cu zorele, busuioc, iarbă şi frunză — pă dureţul fuma mahorcă, — l-au furat, dus, pur tat, şi la urmă, cel cu glas gros i-a tunat ceva în obraz, privindu-1 cu ochi negri ca înainte de aprinsul lămpilor. Copilul a privit-o pe ma-ma care ca întotdeauna era acolo, ea aceiaşi, şi tot ea, altăceva, lângă ea, şi a spus cât 1-a ţinut gura: — Ma-ma. — Ta-ta. — Ma-ma, s'au îndărătnicit subţirel buzele lui.