32 IONEL TEODOREANU

ochii i se adânciseră în orbitele cu umbră;

spinarea, îndoită mereu spre copil, păstra un
fel de aplecare, ca a călugăriţelor deprinse
cu bolta bisericii şi mătăniile; iar cântecul
buzelor nu era al bucuriei, ci al mamei.
Copilul se trăgea singur spre lumină; nu-i
plăcea umbra. In casă, ochii lui urmăreau me­
reu obrazul ferestrelor; iar seara, la aprinsul
lămpilor, clipea şi se uita şi iar clipea, vrând
parcă să apuce cu genele fructul de aur copt
în manile mamei şi lăsat acolo în aburul lui
bălai. Uneori şi manile lui, mici ca pentru
stele, porneau din leagăn sau din braţele ma-,
mei spre luminişul ferestrelor.
Domnica i-a cetit şi împlinit voia, ducându-1
în cerdac. Ca să-1 ferească de prea mare soare,
manile ei au împletii pe sforicele pasul de
frunză în s u s al z o r e l e l o r Când au început
să deschidă ochii florile cu nume de vorbă ve­
che şi luminii n o n ă hună-dimineaţa, —
mai mici decât el în vârsta lor de clipe, el
nu s'a mulţumit să le privească numai, dar
le-a vorbit cu sunete, cercând parcă să afle
dela ele veşti de dincolo. Domnica i-a cules
o bună-dimineaţa şi i-a dat-o, strângându-i de­
getele asupra ei. N'a dus-o la gură, cum fac
copiii. O altă foame era în el, mai nobilă de­
cât a trupului: o foame de necunoscutul în
care parcă-parcă e o amintire a sufletului,
o speranţă, o minune, un început de înger re­
găsit cu o atingere a minţii şi pierdut în
aceiaşi clipă. E oare dorul o sonoritate de