74 IONEL TEODOREANU

— Da cu măgarul de ce nu vorbeşti?
— Măi nepricopsîtule din şanţ, ai să mă'n-
veţi tu pi mini cu cini sâ vorbesc? Eu am
fost sergent, măi, la roşiori. Praf ti fac la co­
manda drepţi...
— Nu cred; să te-aud.
— Drrrreeepţi, a răcnit Ilie cu-atâta foc în­
cât s'a răsturnat peste măgar şi de-acolo jos.
— Valeu, Ilie-Ilie, unde eşti dacă mai eşti?
— Aici îmi erai, tăune! l-a descoperit Ilie,
ochi în ochi, prin borta zaplazumi. Ieşi de-
acolo, că de nu, vin cu zaplaz cu tot.
— Deschide portiţa, că eu n'ajung.
Deschizând-o, Ilie a dat cu ochii de gân-
gania vorbitoare. Răsăritul lunii pline era cât
mirarea lui Ilie Pânişoară.
— Tu-mi erai acolo, buricu pământului?
— Eu, Ilie, a răspuns Fănuţă c'o sclipire
ghiduşă pe faţa lui drăcoasă.
— Şi cum îţi zîce?
— Fănuţă.
— Fănuţă a cui?
— Fănuţă a lui Fănuţă.
— Iar mă'ncerci cu şmecherşuguri! Cini-i
ta-tu, măi?
—• Ştefan Damaschin.
— Aşa zî! Tu eşti din neam viteaz, măi.
Şi Ilie l-a înşfăcat şi l-a pus călare pe măgar.
Astfel a început o prietenie, cu ceva poveste
'ntoarsă, bancă, felinar, măgar, beţiv şi drac,
pe uliţa Prăvale-Baba.
— Măi Fănuţă...