LICEUL TEHNOLOGIC TURCENI

MINEREURI NEFEROASE

Eleva: Cercel
Constantina
Clasa a X-a F

1
Mineralele neferoase sunt substanțe anorganice care apar în mod natural
care nu conțin fier (Fe) ca element în compoziție. Prin urmare, aceste
minerale nu prezintă proprietăți magnetice. Majoritatea acestor minerale
sunt rezistente la coroziune într-o măsură considerabilă.

Cuprul (numit și aramă) este un element din tabelul periodic având

simbolul Cu și numărul atomic 29. Acesta este un metal de culoare roșcată,
foarte bun conducător de electricitate și căldură. Cuprul a fost folosit de
oameni din cele mai vechi timpuri, arheologii descoperind obiecte din
acest metal datând din 8700 î.Hr. A fost unul din primele metale folosite,
deoarece cantități mici din el apar în unele locuri în stare liberă. Principalele
minereuri ale cuprului sunt: calcozina (sulfura de cupru), calcopirita sau
criscolul (ferosulfura de cupru), cupritul (oxidul cupros)
și malachitul și azuritul (ambele forme ale carbonatului basic de cupru).
Metoda folosită pentru extracția de cupru depinde de natura minereului.
Dacă cuprul se găsește în stare liberă, el poate fi separat prin sfărâmarea
minereului în bucăți mici și amestecarea sa cu apa. Cuprul, fiind relativ
greu, se depune la fund. Cuprul care are o puritate de peste 99% este
folosit la fabricarea conductelor de gaz și de apă, a materialelor pentru
acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale. Deoarece cuprul
este un bun conducător de căldură, se utilizează la boilere și alte dispozitive
ce implică transferul de căldură. Sub formă de folie de cupru laminată, pe un
strat izolator, se folosește la fabricarea circuitelor imprimate. Acestea pot fi
simplu strat, cu folie pe o singură față, sau dublu strat, cu folie pe ambele
fețe. Pentru realizarea circuitelor imprimate cu mai multe straturi, se
realizează sandwich-uri din circuite dublu placate si izolatoare. Originea
numelui: din cuvântul latinesc cyprium (după insula Cipru).

2
CUPRU

3
Plumbul este un metal greu, de culoare gri-argintie cu densitatea foarte mare. Datorită
densității ridicate, plumbul și-a găsit utilizarea la protecția contra radiației ionizate. De
asemenea, plumbul este folosit la fabricarea de greutăți cu volum mic dar cu mase mari.
Acest metal este toxic pentru organismul uman, intoxicația numindu-se saturnism. Oxizii
de plumb (miniu, litargă) se utilizează la fabricarea vopselelor protectoare și a chiturilor
de miniu și de litargă. De asemenea, plăcuțele de plumb se utilizează la fabricarea
acumulatorilor pentru autoturisme. În trecut, plumbul era folosit la tuburi pentru
alimentarea cu apă potabilă, lucru grav, din cauza toxicității sale ridicate. Sărurile de
plumb nu se prea utilizează, acetatul utilizându-se în laboratoarele de microbiologie la
fabricarea unor medii de cultură (geloză cu plumb). Datorită punctului de fuziune scăzut,
plumbul se utilizează la băi cu metale topite în laborator și la fabricarea aliajelor de lipit
în electrotehnică (aliaje staniu-plumb). Acesta colorează flacăra în albastru-verzui.
Plumbul metalic obținut din cuptoare, proaspăt tăiat, are o culoare albăstruie, dar se
pătează imediat cum este expus la aer, căpătând o culoare griulie, mată. Când este topit
capătă un luciu strălucitor, cromargintiu

4
Bauxita este unul dintre cele mai importante minereuri de aluminiu și se compune în cea
mai mare parte din mineralele ce conțin aluminiu ca: gibbsit (hydrargillit) Al(OH) 3,
boehmit AlO(OH) și diaspor AlO(OH).
Bauxita mai poate conține minerale cu fier ca hematit Fe2O3 și goethit FeO(OH), ca și
minerale argiloase caolinit și minerale cu un conținut redus în oxizi

Din circa 95 % din

bauxita exploatată se
obține aluminiu,
cantități mai mici
sunt folosite la
producerea
produselor chimice
ce conțin aluminiu, în
producerea
abrazivelor și
materialelor
rezistente la foc. Un
produs auxiliar ce se
mai obține în afara aluminiului este galiul.
Bauxita în recipienți sub presiune încălzită la temperaturi de 150 - 200 °C
într-o baie alcalină de sodă va fi separat ulterior prin metoda Bayer
aluminiul de aluminat. În geologie se face o deosebire între bauxitele
cu silicați (bauxite laterit) de cele cu carbonați, bauxitele ce conțin carbonați
(bauxite carstice) care au fost descoperite anterior fiind întâlnite
în calcare și dolomite apar sub formă de argile fiind intens degradate de
acțiunea intemperiilor.
Bauxitele cu silicați (bauxitele laterit) fiind în prezent importante din punct
de vedere economic, sunt întâlnite frecvent asociate cu roci
ca granit, gnais, bazalt, sienit, argilă și șisturi argiloase.

5
Zincul este un element chimic care are simbolul Zn și numărul atomic 30. Zincul este
un metal de culoare albăstruie spre alb, care devine maleabil în jurul a 100°-150 °C. Se
obține din minereuri și din compuși, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru protejarea
acestora împotriva oxidării(ruginirii).
În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul era folosit pentru
obținerea alamei. Un aliaj conținând aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele ruine
preistorice din Transilvania. Printre cele mai importante se numără alama, bronzul
comercial, aluminiu de sudura, nichel argintiu și argint German. Zincul nu e
considerat toxic, totuși dacă se inhalează oxid de zinc (ZnO) apare o tulburare cunoscută
sub numele de "tremurat de zinc".
În Europa modernă, zincul metalic a fost redescoperit de Margraff în 1746, prin reducerea
calaminei cu mangalul
Masa atomică a zincului este de 65,38 uam. Configurația electronilor este următoarea:
4s23d10. Una dintre cele mai importante caracteristici chimice este faptul că reacționează
cu acid clorhidric cu efervescență, rezultând clorură de zinc și hidrogen după reacția:
Zn + 2HCl = ZnCl + H 2 2

În timpul reacției se degajă o mare cantitate de hidrogen gazos, deci se poate face testul
de hidrogen.
Zincul a fost un factor important în procedeul de descoperire al bateriei, astfel
savantul Alessandro Volta l-a utilizat pentru a inventa Pila Volta, prima baterie din lume.
Ea era alcătuită din diferite straturi succesive de cupru, zinc și postav îmbibat în acid
sulfuric, care produceau curent electric. Această invenție a fost făcută în anul 1800. Zincul
metalic este produs prin prăjirea minereurilor sulfuroase și apoi fie prin levigarea
produsului oxidat în acid sulfuric fie prin topirea acestuia într-un furnal. Zincul se
obține din soluția de levigare prin electroliza sau este condensat din gazul de furnal și
apoi distilat de impurități. Pentru informații specifice privind exploatarea,
recuperarea și rafinarea zincului, consultați prelucrarea zincului .

Principalele utilizări ale zincului metalic sunt în zincarea fierului și

a oțelului împotriva coroziunii și la fabricarea alamelor și aliajelor pentru turnare sub
presiune . Zincul în sine formează o acoperire impermeabila a oxidului său la expunerea
la atmosferă și, prin urmare, metalul este mai rezistent la atmosfere obișnuite decât
fierul și se corodează la o rată mult mai mică. În plus, deoarece zincul tinde să se
oxideze mai degrabă decât fierul, o anumită protecție este asigurată suprafeței de
oțel chiar dacă o parte din acesta este expusă prin fisuri. Acoperirea de zinc este
format fie prin scufundare la cald galvanizare sau electrogalvanizing.

6
 

țeavă zincată acoperită cu zinc

Conducte de conducte de ventilație zincate, zincate.

Aurul este elementul cunoscut din cele mai vechi timpuri. Fiind răspândit în stare nativă
în natură, el se putea obține ușor în cantități mici. Se crede că aurul a fost descoperit

7
 înaintea cuprului. Cules sub forma unor bucăți strălucitoare din nisipurile râurilor și din
depunerile aluvionare, aurul a fost dintotdeauna un metal de ornament, apreciat pentru
luciul său galben, dar mai ales pentru stabilitatea sa față de agenții corozivi. Ușor de
prelucrat, prin ciocănire, el poate lua forma diverselor obiecte de podoabă sau de cult
cunoscute în antichitate. Aurul pur (care este întotdeauna galben) este prea moale
pentru folosirea sa ca bijuterie. Metalele care se folosesc în amestec cu aurul, pentru a-l
întări, pot modifica culoarea acestuia, rezultând astfel un aur de diferite nuanțe de
galben, alb și roșu. Acest amestec determină numărul de carate al aurului. Este unul
dintre cele mai dense metale.
De peste 5.000 de ani, aurul este un important element pentru civilizația umană,
facilitând tranzacțiile ce au dus la specializarea indivizilor, o mai mare eficiență prin
specializare conducând la produse/servicii mai bune și creativitate prin satisfacerea unor
cerințe/nevoi noi cerute de piață (piața fiind totalitatea indivizilor într-un sistem bazat pe
schimb).

Aurul a luat naștere înaintea formării sistemului nostru solar, în urma unor gigantice
explozii stelare, geneza sa necesitând temperaturi de peste 1 miliard de grade Celsius.
Aceste enorme temperaturi se ating numai la explozia supernovelor sau la fuzionarea a
două stele neutronice Minereurile de aur pur, în afară de aurul nativ, sunt foarte rare.
Aurul se găsește majoritar în doar câteva minerale rare și într-o proporție mai mică în
alte câteva. Uneori acesta e întâlnit și sub forma de aliaj cu alte metale, în special argint .
Puținele minerale care acceptă în formula lor existența aurului fac parte dintr-o subclasă
a sulfurilor și sunt numite teluluri. Foarte rar se găsesc teluluri care să nu conțină aur.
Aceasta se explică prin faptul că telurul este singurul element de care aurul se atașează
foarte ușor. Printre telurile cele mai bogate în aur, și așa puține, se
numără : nagyagit, calaverit, silvanit și krennerit. De regulă acestea se prezintă sub formă
de minereuri de aur. Uneori se găsesc și în asociație cu aurul nativ.
Tot în grupa sulfurilor există și o sumă de minerale numite ‘Aurul Prostului‘, (cel mai
cunoscut fiind pirita), care și-au căpătat această denumire de la asemănarea cu aurului în
culoare și strălucire. Ce diferențiază totuși aurul de aceste minerale este tocmai
ductibilitatea acestuia, maleabilitatea și densitatea.
- 195.000 tone aur a fost extrase până acum (2019), 2/3 fiind extrase în ultimii
70 de ani. Acest aur ar putea fi cuprins într-un cub cu latura de 21,7 m
- Rezerve subterane (dovedite) ce pot fi exploatate economic: 54.000 tone (ar
încăpea într-un cub cu latura de 12 m
- 50% din aur a fost folosit până acum la fabricarea bijuteriilor, 20% este
păstrat în proprietăți private, 17% în rezerve bancare și 13% a fost folosit în
industrie.
- O bijuterie de 24 carate conține 99,9% aur, de 22 carate 91,6%, de 18 carate
8
75%, de 14 carate 58,5% și de 9 carate 37,5% aur.
- De pe teritoriul actual al României s-au extras, până în anul 2012, 2.200 tone
aur, din care 700 tone în Antichitate (500 tone în perioada romana), 500 tone
în Evul Mediu, 700 tone în Epoca Moderna (până în 1945) și peste 200 tone
în perioada contemporană
- La ora actuală (2020), în România exista circa 760 de milioane de tone de
minereuri aur-argentifere, din care 150 milioane tone pot fi exploatate și
valorificate în mod economic (valoarea aurului extras este mai mare decât
costurile de extracție), la o medie de 2 grame aur per tonă de minereu rezultă
o cantitate de 300 tone aur

9
Primele mine de argint au apărut mai înainte de perioada 3000 î.Hr. Argintul a fost un
metal cunoscut de toate civilizațiile antice, însă spre deosebire de aur, este foarte rar
găsit în stare naturală, lucru care explica faptul că dacă ar fi mai abundent, tot nu ar
putea fi folosit decât mai târziu. Cu toate acestea, când a apărut prima oară în Egipt, a
fost mult mai valoros decât aurul Argintul a fost rafinat prin cupelație, proces inventat de
caldeeni în jurul lui 2500 î.Hr și descris în Biblie (Ezechiel 22: 17-22). Acest proces consta
în încălzirea metalului topit într-o cupă poroasă și îngustă, numită "cupel", peste care se
aplica un jet puternic de aer. Acesta oxida celelalte metale, precum plumb, cupru și fier,
lăsând doar argintul (și aurul dacă era prezent) în stare globulară de metal topit
Dezvoltarea Atenei și a civilizației sale remarcabile a fost posibilă datorită exploatării
minelor locale de argint de către localnici în zona Laurium, unde au operat din perioada
600-300 î.Hr., producând în jur de 30 de tone de metal pe an. Minereul era în principal
galenă, însă cu un conținut de argint de câteva procente; acesta era ușor de extras prin
cupelație. Minele ateniene au continuat să fie operate și de către Imperiul roman, deși cea
mai mare cantitate de argint roman provenea din Spania. În Evul Mediu, minele
germanice au devenit cel mai important furnizor de argint din Europa
În secolul al XIX-lea, argintul a fost descoperit în SUA, în statul Nevada, iar în anul 1870
producția mondială a ajuns la 3.000 de tone pe an
Descoperirile mari de argint din ultimele secole au modificat cursul natural de schimb
dintre aur si argint, bimetalismul nemaifiind posibil, datorită încercării prin dictat a statului,
de a menține o paritate ce favoriza argintul față de aur și, conform Legii lui
Gresham, banii de aur au dispărut din teritoriile ce impuneau un curs neconform cu
paritatea reală

10
Platina este un element ce face parte din grupa metalelor platinice împreună
cu paladiu(unul din cele mai scumpe metale, fiind de aproximativ 1,5 ori mai scump
decât aurul). Plutoniul este bineînțeles mult mai scump, dar nu poate fi cumpărat pe piața
liberă.
Este un metal tranzițional, dur, maleabil, ductil și prețios, de culoare gri-alb. Platina este
un metal nobil rezistent la coroziune, și se găsește adesea asociat cu unele minereuri
de cupru, de argint sau de nichel, și mai rar sub formă de depozite native (de exemplu,
în Africa de Sud). Este folosit în confecționarea bijuteriilor, în echipamente de laborator,
în medicina dentara și pentru realizarea protezelor dentare în aliaj cu aurul, pentru
realizarea unor contacte electrice și mai ales în catalizatoarele autovehiculelor.
Platina era folosită în America precolumbiana, iar primele referințe europene privitoare la
acest metal au apărut în 1557, în scrierile umanistului Jules César Scaliger (1484-1558), care
l-a descris ca fiind un metal misterios provenind din minele situate între Darién și Mexic.
Spaniolii au denumit acest metal platina, adică: „argint mic”, când l-au descoperit
în Columbia; în spaniolă plata: „argint”. Spaniolii îl considerau drept o impuritate a
argintului și îl treceau drept rebut.
 Platina este ultimul metal prețios descoperit de către om, dar nu și cel din
urma folosit, ținând cont de faptul că vechii egipteni și indienii
precolumbieni îți confecționau bijuterii din granule de platină îmbinate cu
aur. Englezii au socotit însă extragerea platinei o irosire de timp.

Abia în secolul trecut au fost descoperite calitățile platinei, după ce s-a reușit topirea ei la
1770 de grade Celsius. Platina este cotată, în prezent, la fel cu aurul, dar avantajele ei
sunt superioare, acesta putând rezista mii de ani fără să se degradeze sau uzeze. Din
acest motiv, platina a început să fie folosită pe scară largă în bijuterie, ajungând să fie
mult mai apreciată decât celelalte metale nobile.

11
Paladiul, împreună cu platina, rodiul, ruteniul, iridiul și osmiul formează un grup de
elemente cunoscut ca și grupa platinei (PGM-uri). Metalele din grupa platinei au
proprietăți chimice asemănătoare, dar paladiul are cel mai scăzut punct de topire și este
cel mai puțin dens metal al grupei. Paladiul a fost descoperit de William Hyde Wollaston
în 1803 Acest element a fost numit de el în 1804 după asteroidul Pallas, descoperit cu 2
ani înainte. Wollaston a găsit paladiu amestecat cu platină într-un minereu din America
de Sud prin dizolvarea minereului în apă, neutralizând soluția cu hidroxid de sodiu, și
precipitând platina ca clor platinat de amoniu cu clorură de amoniu. a adăugat cianură de
mercur pentru a forma cianura de paladiu, pe care a încălzit-o pentru a extrage platina.
În 2010, cercetători japonezi de la Universitatea Kyoto au creat pentru prima dată, cu
ajutorul nanotehnologiei, un aliaj artificial similar cu paladiul.[3] Deoarece
elementele rodiu și argint nu pot fi amestecate de obicei, nici măcar prin topire la
temperaturi foarte ridicate (ele comportându-se oarecum ca apa față de ulei),
cercetătorii au folosit o soluție din cantități egale de rodiu și argint, au vaporizat-o, și au
amestecat puțin câte puțin alcool fierbinte, obținând particule cu diametrul de ca. 10
nanometri, atomii celor două metale fiind amestecați în mod egal. Aliajul are aceleași
proprietăți ca și paladiul.
Paladiul formează hidruri și soluții solide cu hidrogenul. Prin dizolvarea hidrogenului se
produce modificarea forma paladiului. Căldura de formare a hidrurii de paladiu e de 9,58
kcal/mol

12
Uraniul are cea mai mare masă atomică dintre toate elementele naturale (a se
vedea plutoniu). Uraniul este aproximativ cu 70% mai dens decât plumbul și este
ușor radioactiv. Distribuția sa naturală este de circa câteva părți per milion în sol și roci și
de circa 1000 de ori mai scăzută în apă. Uraniul este extras industrial din minereuri
uranifere relativ bogate în conținut (de exemplu uraninit), prin procedee mecanice, fizice și
chimice. Uraniul este folosit pe post de colorant în sticla de uraniu, producând diferite
tente de culoare, de la portocaliu-roșu până la galben-lămâi. A fost de asemenea folosit
și pentru a umbri și a da tente de culoare în arta fotografică. Descoperirea, în anul 1789 a
uraniului în mineralul pehblendă, îi este acreditată lui Martin Heinrich Klaproth , care a
numit noul element după planeta Uranus. Eugène-Melchior Péligot a fost prima persoană
care a reușit să izoleze acest metal, iar proprietățile sale radioactive au fost descoperite,
în 1896, de către Antoine Becquerel. Cercetările lui Enrico Fermi, Otto Hahn și alții, începând
din 1934, au condus la folosirea acestuia drept combustibil în industria energiei nucleare
și în Little Boy, prima armă nucleară folosită în război. Disputa ce a dat tonul Războiului
Rece între Statele Unite și Uniunea Sovietică a dus la producerea a zeci de mii de arme
nucleare ce foloseau uraniu îmbogățit, sau un derivat al uraniului, plutoniul. Date despre
securizarea acestor arme și a materialelor fisionabile folosite în acestea, potrivit
articolului "destrămarea Uniunii Sovietice" în 1991, împreună cu sumedenia de teste

nucleare și accidente nucleare reprezintă o neliniște pentru sănătatea și siguranța publică.

13
Thoriul este un element chimic natural radioactiv cu numărul atomic 90 și simbol chimic Th,
ce se găsește în natură (izotopul său cel mai stabil 232Th, care are un timp de înjumătățire
de
peste 14 miliarde de ani). A fost descoperit de minerologul norvegian Morten Thrane
Esmark (1801 - 1882) în 1828, în Norvegia, lângă Brevig și identificat de chimistul
suedez Jöns Jacob Berzelius. Numele de toriu este o referință la Thor, zeul
războiului în mitologia scandinavă. Toriul este considerat a fi combustibilul nuclear al
viitorului. Canada, China, Germania, India, Olanda, Regatul Unit și SUA au făcut numeroase
experimente utilizând thoriul combustibil nuclear substituent Mai puțin radioactiv
decât uraniul, toriul poate fi exploatat în cariere de suprafață, iar acest lucru are un
impact minim asupra mediului și costuri relativ reduse de valorificare. Cantitatea
estimată de toriu din scoarța terestră este de trei până la patru ori mai mare decât cea
a uraniului. Principalul minereu din care se extrage toriul este monazitul. Toriul pur este un
metal alb argintiu, care este stabil în aer uscat și își păstrează luciul metalic pentru mai
multe luni. Atunci când este adus în mediu umed și bogat în oxigen, începe să se oxideze,
devenind treptat cenușiu, apoi negru. Proprietățile fizice se alterează în funcție de gradul
de oxidare al metalului. Toriul pur este moale, foarte ductil, putând fi laminat la rece.
Pulberile metalice de thoriu sunt piroforice. Pulberea metalică de toriu este piroforica și se
aprinde spontan în aer. În mod natural, timpul de înjumătățire al toriului este foarte lung,
14
iar radiațiile alfa emise de o cantitate foarte mică din acest metal nu pot
penetra pielea umană. Expunerea la toriu pe o perioadă lungă de timp poate cauza cancer.
Această perioadă poate dura până la 30 de ani de la contactul sau ingestia unei cantități
foarte mici de toriu, pentru ca simptome să se manifeste

Wolframul (numit și tungsten) este un element chimic din grupa metalelor situat în poziția
74 în tabelul periodic al elementelor. Simbolul chimic este "W". Wolframul este un metal cu
luciu alb-argintiu, ce cristalizează în sistemul cubic cu volum centrat fără a mai avea și
alte forme alotropice. Foarte dur, wolframul nu este casant ci devine ductil în stare pură
păstrându-și în același timp rezistența. Are o densitate remarcabil de mare și anume 19,3
grame pe centimetru cub. Din toate metalele pure, punctul lui de topire este cel mai
ridicat, iar punctul lui de fierbere este al doilea ca mărime (după carbon).Utilitatea lui cea
mai cunoscută este ca filament în becuri electrice .

15
În secolul XVI mineralologul Georgius Agricola din Freiberg a descris existența unui
mineral care îngreuna extracția de cositor. Segmentul "wolf" (lup) din denumirea
wolframului de aici provine, deoarece "mânca" cositorul ca un lup. Georgius Agricola îl
numea lupi spuma
Denumirea de tungsten în engleză și franceză este derivată din tung sten (în suedeză "piatră
grea"). În Suedia denumirea se referea însă la wolframat de calciu. Wolfram pur a fost
produs prima dată în 1783 de către frații spanioli Fausto și Juan Jose
Manuel prin reducția de trioxid de wolfram din wolframit.
Zăcămintele cele mai importante se găsesc
în China, SUA, Korea, Bolovia, Kazahstan, Rusia, Austria și Portugalia. Volumul total de
wolfram în zăcămintele pe pământ se apreciază actualmente ca fiind 2,9 de milioane de
tone de wolfram pur.
În anul 2006 producția globală de wolfram era de 73.300 t. Cel mai mare producător de
wolfram este China cu circa 80% (62.000 t/an) din producția globală anuală.

Mercurul reprezintă unul din cele 6 elemente care sunt lichide la

o presiune și temperatură apropiată de cea a camerei. Mercurul este și singurul metal
lichid. În tabelul periodic al lui Mendeleev, acesta aparține blocului d Un alt element care
este întâlnit în aceleași condiții este bromul
Comparativ cu alte metale, mercurul nu reacționează cu majoritatea acizilor, cum ar
fi acidul sulfuric diluat, deși acizii oxidanți precum acidul sulfuric și acidul azotic
concentrat sau apă regală îl dizolvă, rezultând sărurile suflate, nitrate și clorurile.

16
 Reacționează totodată cu pulberea de sulf, utilizată în kitul de protecție contra
scurgerilor accidentale de mercur, pentru absorbirea vaporilor degajați de acesta
Mina de mercur din Idrija, Slovenia, în 1679

La nivel mondial, cantitatea totală de mercur este estimată a fi de 334,17 miliarde tone
metrice; aproape întreaga cantitate este regăsită în sedimentele oceanice (98,75%) și în
apele oceanice (1.24%), iar restul este conținut în sol. Sursele naturale de mercur permit
pătrunderea acestuia în biosfera ca și gaz, atunci când exista activitate vulcanică terestră și
oceanică, în soluții sau în minereuri. Procesele naturale prin care mercurul este emis în
atmosferă mai pot cuprinde volatilizarea mercurului în mediile marine și acvatice și
volatilizarea provenită din vegetație.
Ciclul global al mercurului implică degajarea acestuia din scoarța terestră, transportul
aerian al vaporilor de mercur și depozitarea acestuia în sol și ape; cantitatea de mercur
care poate pătrunde anual în atmosferă este în medie de 30.000 tone.Eliberările de
mercur în atmosferă sunt considerate a fi provocate de procesele industriale și de sursele
de combustie, conținând formele volatile ale mercurului, precum și formele sale
particulare. Mercurul gazos include formele chimice elementare și oxidate ale acestuia, în
timp ce formele particulare sunt constituite din compușii chimici ai mercurului, datorită
presiunii înalte a vaporilor săi

Titanul a fost descoperit fiind inclus într-un mineral din Cornwall, Anglia, în 1791
de geologul amator și pastorul William Gregor, atunci vicar al parohiei din
Creed El a recunoscut prezența unui nou element în ilmenit când a găsit nisip
negru pe malul unui pârâu de lângă o parohie din Manaccan și a observat că
acesta era atras de magnet Analiza nisipului a determinat prezența a doi oxizi

17
metalici: oxid de fier (ceea ce explică atracția față de magnet) și 42,25% un oxid
metalic de culoare albă pe care nu îl putea identifica Gregor, realizând că oxidul
necunoscut conținea un metal care nu se potrivea cu proprietățile niciunui alt
element cunoscut pe atunci, a dat raportul Societății Geologice Regale din
Cornwall și jurnalului de știință german Crell’s Annalen Titanul de puritate înaltă
a fost fabricat în cantități mici când Anton Eduard van Arkel și Jan Hendrik de
Boer au descoperit procesul iodurii, sau barei de cristal, în 1925, prin reacția
cu iodul și descompunerea vaporilor formați deasupra unui filament fierbinte în
metal pur În 2006, Agenția de Apărare a Statelor Unite a acordat $5,7 milioane
unei companii de două consorții pentru a dezvolta un nou proces de fabricare a
titanului în formă de pudră metalică. Sub condiții de căldură și presiune, pudra
poate fi folosită pentru a crea obiecte puternice și ușoare, ce variază de la blindaj
la componentele pentru aerospațiu, transport și industriile de procesare chimică
Titanul este întotdeauna legat de alte elemente în natură. Este al nouălea cel mai
abundent element din scoarța terestră (0,63% după masă și al șaptelea dintre
metale. Este prezent în majoritatea rocilor vulcanice și în cele sedimentare derivate
din ele, precum și în vietăți sau în acumulările naturale de apă. De fapt, din cele
801 tipuri de roci vulcanice analizate de United States Geological Survey , 784
conțineau titan. Proporția în care se găsește prin soluri este aproximativ de la
0,5% la 1,5%.Dioxidul de titan este un oxid al titanului, cu formulă chimică TiO2,
numit și "alb de titan". Este un pigment artificial, cu putere bună de acoperire,
utilizat încă din 1920. Este inert din punct de vedere chimic. Utilizare în tehnică -
în ulei nu are proprietăți sicative, de aceea trebuie amestecat cu alte substanțe
care au aceste caracteristici. Datorită raportului mare rezistență la
întindere/masă, rezistență mare la coroziune, oboseală, fisurare și a capacității de
a rezista la temperaturi relativ mari fără să-și piardă proprietățile, aliajele de titan
sunt folosite în industria aeronautică, navală, spațială și militară. Pentru aceste
aplicații titanul, aliat cu aluminiu, zirconiu, nichel, vanadiu și alte elemente este
utilizat pentru o gamă largă de componente, incluzând elemente structurale
vitale, pereți rezistenți la foc, trenuri de aterizare, conducte de evacuare
(elicoptere) și sisteme hidraulice. Practic, circa două treimi din titanul produs este
utilizat în motoare și elemente structurale pentru avioane. SR-71 Blackbird a fost
unul din primele avioane la a cărui construcție titanul a fost folosit

18
extensiv, ,deschizând astfel drumul pentru folosirea sa la scară largă în avioanele
comerciale și militare moderne. Astfel, 59 tone sunt necesare la construirea unui
Boeing 777, 45 tone la Boeing 747, 18 tone la Boeing 737, 32 tone la Airbus
A340, 18 tone la Airbus A330 și 12 tone la Airbus A320. Airbus A380 va folosi
circa 77 tone, din care circa 11 tone în motoare. La motoare titanul este folosit
pentru rotoare, palele compresoarelor, componentele sistemului hidraulic și
nacele. Aliajul titanului 6AL-4V reprezintă circa 50% din consumul de aliaje din
industria aeronautică. Datorită rezistenței mari la coroziunea apei de mare titanul
este utilizat la producerea axelor elicelor, a schimbătoarelor de căldură din
instalațiile de desalinizare, instalațiilor de încălzire-răcire a acvariilor cu apă
marină, a echipamentelor de pescuit, a carcaselor echipamentelor marine de
cercetare și militare. Fosta Uniune Sovietică a dezvoltat tehnologii pentru
fabricarea submarinelor cu cocă din aliaj de titan.

Bibliografie Modificare
 Mică enciclopedie de metalurgie, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
 E. Vermeșan, I. Ionescu, A. Urseanu, Chimie metalurgică, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1981
 Enciclopedia sovietică moldovenească, Chișinău, 1972
19
  I. P. Bardina, Основы металлургии, Moscova, 1958-1959
 I. P. Bardina, Общая металлургия, Moscova, 1961-1968

DESPRE NOI

20