Proiect de Cercetare, Rusu Daniela, Cl. 9 "A"

PROIECT
“PAȘAPORTUL CHIMIC
AL SUBSTANȚEI”
REALIZAT DE RUSU DANIELA CL. A IX-A “A”

Poziția în SP al elementului Imagine Formula de structură
Este situat în perioada a III-

a,grupa a III în subgrupa
principal și numărul de ordin
13. -
Caracteristica substanței
Denumirea substanței Aluminiu
Formula chimică Al
Starea de agregare Solidă
Substanță anorganică: simplă sau Simplă

compusă
Masa moleculară relativă 27
Masa molară 27 g/mol
Valența elementului III
Tipul legăturii chimice -
Proprietăți fizice -metal de culoare alb metalic-densitate mică 2,7 g/cm

cub- bun conductor electric si termic- putere de
reflexie mare- formeaza aliaje- duraluminiu -
temperatura de topire 660 grade celsiu - este maleabil
- este ductil.
-aliajele de aluminiu au o resistenta la tractiune

cuprinsa intre 70 si 700 MPa. Aliajele sunt cele mai
utilizate pe scara larga pentru extrudare, au rezistente
cuprinse intre 150-300MPa. Spre deosebire de cele
mai multe clase de oteluri, aluminiul nu devine casant
la temperaturi joase; in schimb rezistenta sa creste.
La temperaturi ridicate, rezistenta aluminiului scade.
Atunci când este expus in timp indelungat la
temperaturi de peste 100 grade Celsius, rezistenta sa
este afectata pana la limita inmuierii.
Răspândirea în natură Cel mai abundent element metalic din scoarța terestră
și al treilea element chimic ca răspândire. Nu se
găsește în stare nativă, fiind întâlnit doar în
combinații sub formă de minereuri, dintre care cei
mai importanți sunt:
-silicații și silicoaluminații (SiO2*Al2O3*Fe2O3*H2O

argila, K[AlSi3O8] feldspatul, Na[AlSi3O3], albita,
mica, etc.)
-criolitul Na3[AlF6]
-bauxita AlO(OH)
-oxidul de aluminiu:Al2O3. În funcție de impuritățile

conținute, oxidul de aluminiu poartă următoarele
denumiri: corindon(incolor), topaz(galben),
rubin(roșu), safir(albastru), ametist(violet),
smarald(verde), șmirghelul(negru)[11].
-oxizi micști: MgAl2O4 spinel, BeAl2O4 crisoberil
Bauxita constituie minereul din care se extrage peste

95% din producția mondială de aluminiu. După
conținutul lor în aluminiu și fier, bauxitele pot fi
albe(foarte bogate în Al2O3, 60-70%), roșii (bogate în
Fe2O3, 20-25% și mai sărace în Al2O3, 40-60%) și
cenușii (mai sărace în Fe2O3 și Al2O3 decât cele
roșii, dar mai bogate în SiO2). Cele mai mari
zăcăminte de bauxită se află în Franța.
Metode de obținere Exista două căi de producere a aluminiului utilizat în

practica industrială:
Aluminiul primar - este aluminiul obținut pe cale

directă din bauxită
Aluminiul secundar este aluminiul obținut din

recuperarea deșeurilor.
Recuperarea aluminiului din deșeuri
Recuperarea deșeurilor de aluminiu este o sursă

importantă de materie primă pentru metalurgia
secundară a aluminiului.
Recuperarea are loc prin topirea deșeurilor sortate,
folosind cuptoare de diferite tipuri. Aluminiul se mai
poate obține după reacția: Al2O3+Fe=Fe2O3+Al↓
Consumul de energie pentru obținerea aluminiului

recuperat este mai redus decât pentru producerea
aluminiului primar, motiv pentru care procedeul este
considerat mai favorabil mediului. Consumul de
energie la recuperare se situează în intervalul 500
kJ/to până la 2.000 kJ/to, funcție de tehnologia de
ardere și de proces utilizată.
Preparare în laborator
Producere la scară industrială
Aluminiul poate fi obtinut din Al2O3 sau din AlCl3

prin reducere cu metale. Reducerea nu se poate face
cu carbon, deoarece s-ar forma Al4C3.
AlCl3 + 3Na - Al + 3NaCl
Industrial, aluminiul poate fi obtinut prin prelucrarea

bauxitei, care poate avea loc in 2 faze:
Prepararea aluminei (Al2O3), proces prin care se

separa alumina de celelalte impuritati, precum Fe2O3,
SiO2, TiO2, etc. Aceasta preparare are loc prin
procedeul Bayer, bauxita fiind calcinata la
temperatura de 700 °C intr-un cuptor rotativ, in
scopul deshidratarii si distrugerii materiilor organice.
Are loc un proces de macinare fina si apoi o incalzire
sub agitare cu o solutie de NaOH concentrata in
autoclave aflate sub presiune de 5 atmosfere si
temperaturi de 160-180C, timp de cateva ore. Oxidul
de aluminiu trece in solutie sub forma aluminatului de
sodiu, Na[Al(OH)4].
Amestecul se filtreaza, solutia de aluminat de sodiu

fiind separata de noroaiele-rosii, bogate in Fe2O3 si
aluminosilicatul de sodiu insolubil format ca produs
secundar, conform reactiilor:
SiO2+2NaOH = Na2SiO3+H2O
2NaAlO2 + 2Na2SiO3 + 2H2O

=3Na2O*Al2O3*2SiO2*2H20
Proprietăți chimice 1.ionizarea pozitiva
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) 2.reacționează cu :
-nemetale
-substanțe compuse
-acizi
-săruri
-oxizi metalici
Reacția cu nemetale
2Al+3Cl2=2AlCl3 (aluminiu + clor = clorură de

aluminiu)
4Al + 3O2 = 2Al2O3,
aluminiu + oxigen = oxid de aluminiu
Reacția cu acizii:
2Al + 6HCl = 2AlCl3 + 3H2↑,
aluminiu + acid clorhidric = clorura de aluminiu +

hidrogen
Reacția cu săruri:
2Al + Fe2O3 = Al2O3 + 2Fe,
aluminiu + oxid de fier = oxid de aluminiu+ fier
Prin reacțiile aluminiului cu apa, cu oxizii metalici sau

cu oxizii nemetalici se obține oxidul de aluminiu.
Rolul biologic Aluminiul este o sursă importantă de diferite produse

şi compuşi care ameliorează starea de sănătate.
Utilizare Este foarte folosit în industrie datorită rezistenței sale

la oxidare, proprietăților mecanice bune și densității
sale mici. Aluminiul este folosit în industria
aerospațială, în construcții, acolo unde este necesar
un material ușor și rezistent. Datorită proprietăților
electrice bune, aluminiul este folosit și ca material
conductor.
Excepții -
Este situate in perioada a IV -
,grupa a VIII-a,subgrupa
secundară și numărul de
ordin 26.
Denumirea substanței Fierul
Formula chimică Fe
compusă
Valența elementului II,III
Proprietăți fizice Proprietățile mecanice ale fierului și ale aliajelor sale
sunt evaluate prin teste variate, precum scala Brinell,
scala Rockwell sau teste de tracțiune, printre altele;
rezultatele fierului sunt atât de consistente încât fierul
este des folosit pentru calibrarea măsurătorilor sau
pentru a compara rezultatele unui test cu ale altuia.
Acele măsurători dezvăluie că aceste proprietăți
mecanice ale fierului depind de puritate: cele mai
pure cristale de fier sunt mult mai moi decât cele de
aluminiu. Adiția a doar 10 părți per milion de carbon
le poate dubla duritatea. Duritatea crește rapid cu un
conținut de carbon de 0,2% și este saturată la ~0.6%.
Fierul produs industrial, care este cel mai pur
(aproape 99,99% puritate), are o duritate de 20-30
Brinell.
Răspândirea în natură Ca abundență, fierul este al zecelea element în
univers și al 4-lea pe Pământ (al doilea metal, după
aluminiu). Ca masă însă, fierul ocupă primul loc pe
Pământ. În prezent se consideră că 80% din nucleul
interior al Pământului este format din fier. Sub formă
de diverse combinații, el formează 5% din scoarța
terestră, însă în stare pură se găsește doar accidental
(în meteoriți). Se presupune de asemenea că planeta
Marte își datorează culoarea roșiatică unui sol bogat
în oxid de fier.
Metode de obținere Producere la scară industrială
Datorită reactivității sale mari, în natură fierul se
găsește în stare pură doar în cazuri foarte rare, de
obicei în meteoriții feroși.Cele mai des utilizate
minereuri de fier sunt hematitul, magnetitul, ilmenitul
(FeTiO3), sideritul (FeCO3), limonitul (amestec de
goethit - α-FeO(OH) - și lepidocrocit - γ-Fe3+O(OH)) și
pirita (FeS2).Minereurile de fier se exploatează atât în
exploatări de suprafață, cât și în mine. Cele mai
importante exploatări de suprafață se găsesc în
America de Sud (în special în Bolivia și Brazilia), în
vestul Australiei, în China, în Ucraina și Canada. În
ultimii ani, aceste țări au înlocuit treptat țările cu
tradiție în extragerea minereului de fier din mine, cum
ar fi Franța, Suedia sau Germania. Cel mai important
zăcământ de fier se află la El Mutùn în Bolivia, unde
se estimează că există cca. 40 miliarde tone de
minereu cu un conținut de fier de peste 50 %.După
extragere, minereul se mărunțește și se macină, după
care granulele de minereu se sortează după mărime
și se sinterizează. Aceasta înseamnă că, sub influența
unei călduri foarte mari și cu adaosuri de materiale
calcaroase, granulele mici se unesc în bulgări mai
mari, poroși. Acest lucru este esențial pentru că,
ulterior, granulele fine ar împiedica trecerea normală
a curentului de aer prin furnal. La scară industrială,
fierul este produs pornind de la minereu printr-o
reacție de reducere directă cu carbon, la temperaturi
de cca. 2000 °C, în furnale (cuptoare înalte). Aceasta
permite înlăturarea sub influența temperaturilor înalte
a componenților neferoși sau pământoși din minereu.
În partea superioară a furnalului se introduce minereu
de fier, carbon sub formă de cocs și un flux de genul
carbonatului de calciu sau a dolomitului, în timp ce
prin partea de jos este insuflat un curent de aer cald.
Cocsul reacționează cu oxigenul din curentul de aer,
formând monoxid de carbon:
6 C + 3 O2 → 6 CO
Furnal la Sestao, Spania
Monoxidul de carbon reduce minereul de fier (în cazul
de jos, hematit), transformându-l în fier topit și
devenind bioxid de carbon:
6 CO + 2 Fe2O3 → 4 Fe + 6 CO2
Fluxul ajută la topirea impurităților din minereu, în
special a bioxidului de siliciu și a silicaților. Sub
influența căldurii din furnal, carbonatul de calciu se
descompune în oxid de calciu și bioxid de carbon.:
CaCO3 → CaO + CO2
Oxidul de calciu se combină cu bioxidul de siliciu
formând o zgură ce se topește la temperatura din
furnal (ceea ce nu s-ar fi întâmplat cu bioxidul de
siliciu în stare pură).
CaO + SiO2 → CaSiO3
Zgura topită plutește deasupra fierului topit, mai
dens, și aceste componente pot fi evacuate separat
prin deschizături speciale în furnal.Materialul util
rezultat este de fapt fontă brută, cu un conținut de
cca. 4-5% carbon. Aceasta poate fi redusă în
continuare pentru obținerea oțelului sau a fierului
tehnic pur, în alte cuptoare sau convertizoare.Fierul
chimic pur se poate prepara prin calcinarea
precipitatului de hidroxid feric Fe(OH)3 sau a altor
săruri de fier. iar la scară industrial prin calcinarea
sărurilor de fier cu ușoara tendință de descompunere.
Proprietăți chimice Fierul formează cu oxigenul combinații divalente și
trivalente. Fenomenul de oxidare a fierului se mai
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) numește ruginire.
Oxidul feros, FeO (II), se obține prin arderea directă a
fierului. El este stabil doar la temperaturi de peste 833
K (560oC) și este de culoare neagră.
Oxidul feric, Fe2O3 (III), numit și hematit, este un
mineral de culoare maronie, obținut prin oxidarea
fierului în condițiile existenței unui surplus de oxigen.
El reprezintă principala sursă de obținere a fierului.
Oxidul feric-feros, Fe3O4 (II,III), numit și magnetit,
este materialul natural cu cele mai bune proprietăți
magnetice.
Deși acești oxizi formează straturi protectoare la
suprafața pieselor, porozitatea acestor straturi este
atât de mare încât obiectele din fier expuse efectelor
atmosferei ruginesc continuu până la distrugerea lor
completă.
Oxidul feric este opac la radiații ultraviolete și
infraroșii, proprietate ce își gasește aplicații la
fabricarea geamurilor termoabsorbante.
În combinație cu carbonul, fierul poate forma soluții
solide sau carbura de fier Fe3 (numită și cementită).
În funcție de temperatură și de conținutul de carbon,
soluțiile solide sunt ferita, austenita și ferita δ.
Pentacarbonilul de fier, Fe(CO)5 se obține prin
reacția, sub presiune, a fierului cu monoxidul de
carbon. Prin descompunerea sa se obține fierul
carbonil cu o puritate de 97,5 %. De asemenea, el se
folosește pentru obținerea a numeroși compuși ai
fierului cu utilizare în sinteza organică.
Tiocianatul de fier, Fe(SCN)3 are o culoare roșie
caracteristică și servește la punerea în evidență a
ionilor Fe3+.
Rolul biologic Fierul este un element esențial pentru aproape toate
organismele vii. El este inclus, de regulă în formă
stabilă, în metaloproteine, deoarece în formă liberă
sau expusă duce la producerea de radicali liberi care
în general sunt toxici pentru celule. Fierul se poate
combina cu orice tip de biomoleculă și, ca atare, va
adera la membrane, acizi nucleici, proteine etc.Multe
animale înglobează fierul în hemuri, o componentă
esențială a citocromilor, proteine implicate în reacții
redox (incluzând respirația celulară), și a proteinelor
purtătoare de oxigen hemoglobina și mioglobina.
Fierul anorganic implicat în reacții redox se găsește
de asemenea în complexele fier-sulf din multe
enzime, cum ar fi nitrogenaza și hitrogenaza. Atunci
când organismul se confruntă cu o infecție
bacteriană, fierul este "sechestrat" în interiorul
celulelor (de obicei în molecula de depozitare feritină)
astfel încât să nu poată fi folosit de către bacterii.
Fierul absorbit din duoden este legat în transferină și
transportat prin sânge către diverse celule, unde este
înglobat în proteine prin mecanisme încă
neidentificate . Vezi și Metabolismul fierului în
organismul uman.Cele mai bune surse de fier în
alimente sunt carnea de porc, peștele, carnea de pui,
lintea, fasolea, pătrunjelul, pâinea din făină integrală
etc. Urtica urens (urzica) contine o mare cantitate de
fier (100 mg fier la 100 g planta). În schimb, spanacul
ca sursă principală de fier este un mit datorat unei
greșeli de transcriere a cantității de fier.
Utilizare Fierul este în prezent cel mai utilizat metal,
cuprinzând 95% din producția mondială de metale, ca
și masă. Datorită combinării unei rezistențe înalte cu
un preț redus, el se folosește în prezent mai ales în
cadrul aliajelor, pentru realizarea de diverse piese și
structuri.Alături de cobalt și nichel, fierul este unul
dintre cele trei materiale feromagnetice care fac
posibilă aplicarea practică a electromagnetismului la
generatoare electrice, transformatoare și motoare
electrice.Aliajele fier-carbon sunt materialele cu cea
mai largă răspândire în industrie. Ele se împart în
oțeluri, cu un conținut de carbon de până la 2,11 % și
fonte, cu un conținut de carbon mai mare de 2,11
%.Fierul forjat este un produs maleabil care conține
mai puțin de 0,2% carbon. Datorită modului de
obținere, piesele din fier forjat conțin mici urme,
filamente de zgură. Fierul forjat ruginește mai greu,
însă a fost înlocuit în prezent în majoritatea
aplicațiilor de oțeluri cu conținut scăzut de carbon,
care sunt mai ieftine și mai ușor de obținut.Oțelul
nealiat conține între 0,06% și 2,11% carbon, cu mici
cantități de mangan, sulf, fosfor și siliciu.Oțelurile
aliate conțin diferite cantități de carbon, dar și alte
metale, cum ar fi cromul, vanadiul, molibdenul,
nichelul, wolframul etc. Ele au de regulă domenii de
utilizare bine precizate, deoarece conținutul de
elemente de aliere le crește considerabil prețul. O
varietate recentă de oțeluri aliate sunt așa-numitele
oțeluri microaliate ce conțin cantități mici de
elemente de aliere, însă cu rezistențe și tenacități
ridicate, la costuri minime. Oțelurile inoxidabile sunt
oțeluri aliate care conțin cel puțin 12% crom.Fonta
brută conține cca. 4-5% carbon și diverse cantități de
sulf, siliciu și fosfor. Singura ei importanță tehnică
este ca pas intermediar de la minereul de fier la oțel și
fonta de turnată.Fonta turnată conține 2,11% – 6,67%
carbon, 1% – 6% siliciu și mici cantități de mangan.
Proprietățile sale mecanice variază considerabil în
funcție de forma sub care apare carbonul în aliaj.
Fontele albe conțin carbonul sub formă de cementită,
ceea ce le face dure, dar fragile. Suprafața de rupere a
unei fonte albe prezintă numeroase fațete fine de
carburi, de culoare foarte deschisă, argintie, care și
dau numele materialului. În fonta cenușie, carbonul
se găsește sub formă liberă, de grafit, și are de
asemenea proprietăți mecanice reduse (deși mai
bune decât ale fontelor albe). Variantele mai noi de
fontă cenușie, fonta maleabilă și fonta modificată
conțin grafitul sub formă de cristale foarte neregulate
(grafit în cuiburi), respectiv sub formă sferoidală
(grafit nodular), îmbunătățind mult rezistența și
tenacitatea materialului.Feroaliajele sunt aliaje ale
fierului cu alte elemente chimice, acestea fiind
prezente în procentaje ridicate. Exemple sunt
ferosiliciul sau feromanganul; care se utilizează la
elaborarea oțelurilor aliate sau a altor aliaje.Alte aliaje
importante sunt cele cu nichel, dintre care se remarcă
invarul (36% Ni, rest fier), care caracterizează printr-
un coeficient de dilatare termică foarte redus și se
utilizează în aplicații unde este nevoie de modificări
dimensionale minime în raport cu temperatura.Oxizii
de fier sunt folosiți la fabricarea de medii magnetice
pentru stocarea informațiilor. Deseori ei sunt
amestecați cu alți compuși, dar își păstrează
proprietățile magnetice în soluție.În medicină se
folosesc preparate pe bază de fier ca antianemice.
Poziția în SP al Imagine Formula de structură
elementului
Denumirea substanței Clorură de sodiu(denumită și sare de bucătărie)
Formula chimică NaCl
Substanță anorganică: simplă sau Compusă

compusă
Masa moleculară relativă 58,5
Masa molară 58,5 g/mol
Valența elementului I
Tipul legăturii chimice Legătură ionică
Proprietăți fizice Este o substanță solidă, ionică, cristalină (structură

cubică cu fețe centrate); punctul de fierbere este
1413°C iar punctul de topire 801°C. Este foarte
solubilă în apă - 360,9 g/l la 20°C. Sarea este
higroscopică.Densitatea sării este 2,165 g/cm 3 (toate
datele se referă la sarea pură). Duritatea sa este de
2,5 pe scara Mohs, adică între gips și calcit.
Rezistența la compresiune variază în funcție de

încărcarea probei, formă, structură cristalină,
stratificații etc. Din probele executate se constată:
 Limita de elasticitate (sarcina, în kgf/cm2, până

la care sarea se comportă ca un material
elastic) este de 15–25 kgf/cm2.
 Limita deformațiilor plastice de la 25 la

100 kg/cm2: sarea se comportă ca un material
plastic, dar deformațiile sunt foarte mici.
Această zonă se numește regim al deformațiilor
plastice mici.
 Limitele deformațiilor plastice mari cuprinse

între 100kgf/cm2 și ruperea probei.
Rezistențe mecanice, tracțiunea, forfecarea și

încărcarea arată valori foarte variate pentru
calitatea sării. Astfel, pentru rezistența la tracțiune,
valoarea medie este de 18 kgf/cm2 — cu 9,4 pentru
sarea albă, 16,2 pentru cea vărgată și 28,5 pentru
cea vânătă.
Răspândirea în natură NaCl poate apărea în peșteri și chiar în mări.
Metode de obținere Clorura de sodiu se obține prin reacția dintre acidul

clorhidric și hidroxidul de sodiu.
HCl+NaOH=NaCl+H2O
Proprietăți chimice -
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile)
Rolul biologic Elementele nutritive din compoziţia NaCl ajută la

prevenirea accidentelor vasculare cerebrale şi a
afecţiunilor tiroidiene. O persoană sănătoasă ar trebui
să consume cel mult şase grame de sare zilnic.
Utilizare Sarea de bucătărie, deși contribuie la creșterea

presiunii osmotice intracelulare și presiunii sanguine,
datorită ionilor de sodiu, constituie un conservant și
condiment de bază în alimentație, fiind folosită în
industria conservelor, în tăbăcărie, în industria
chimică etc.
Denumirea substanței Bicarbonat de sodiu (sodă de mâncare)
Formula chimică NaHCO3
Substanță anorganică: simplă Compusă

sau compusă
Proprietăți fizice Punct de topire la 50 °C devine carbonat de sodiu. Densitate 2,20

g/cm3. Bicarbonatul de sodiu este alb solid care este cristalin,dar de
mai multe ori apare ca un praf fin.Are un gust usor
sarat,alcalin,asemanator cu acela de soda
Răspândirea în natură -
Metode de obținere NaHCO3 este pregatit in principal de proces,care este reactia de

clorura de sodiu ,amoniac si dioxid de carbon in apa.
Proprietăți chimice Bicarbonatul de sodiu este o pulbere albă. La încălzire (peste 65 °C)
se descompune în carbonat de sodiu (Na2CO3), dioxid de carbon
(se alcătuiesc ecuațiile (CO2) și apă (H2O):
reacțiilor posibile)
2NaHCO3=Na2CO3+CO2+H2O
Datorită acestei proprietăți se folosește ca praf de copt și la fabricarea

extinctoarelor cu dioxid de carbon (CO2). NaHCO3 hidrolizează bazic,
adică soluția este bazică.
Rolul biologic Bicarbonatul a fost cunoscut dintotdeauna ca un excelent pansament
gastric, datorită capacităţii sale de a neutraliza secreţiile acide din
stomac. Având în vedere că este puternic alcalinizant, era folosit şi în
dermatologie, una dintre cele mai frecvente utilizări fiind în tratarea
micozelor bucale, prin gargară cu soluţie cuu bicarbonat, care
schimba pH-ul gurii.
Utilizare Bicarbonatul de sodiu (NaHCO3) este, din punct de vedere chimic, o

sare acidă şi a devenit „vedetă” în ultimii ani, când diverşi
„cercetători” l-au indicat drept o alternativă la chimioterapia folosite
pentru tratarea cancerului. Folosirea bicarbonatului în medicină nu
este, însă, o găselniţă recentă, compusul fiind utilizat la prepararea
unor medicamente cu secole în urmă.
Excepții -
Este situat în perioada a 3-a,
grupa a VII-a principal și
numărul de ordin 17.
-
Denumirea substanței Clorul
Formula chimică Cl
Starea de agregare Gazoasă

compusă
Masa moleculară relativă 35,5
Masa molară 35,5 g/mol
Valența elementului VII,V,III,I
Proprietăți fizice -Stare gazoasă;
-Culoare Galben verzui;
-Solubil în apă, formând o soluție numită APA DE

CLOR;
-Densitate mai mare decât a aerului;
-Extrem de toxic;
-Acționează asupra căilor respiratorii.
Răspândirea în natură Clorul se găsește în natură sub formă de cloruri.

Clorurile alcătuiesc cea mai mare parte a sărurilor din
apa oceanică - ionii de clorură reprezintă aproximativ
1,9% din masa oceanica - dar se întâlnesc și sub
forma depozitelor solide în scoarța terestră.În natură
se găsesc doar izotopii 35 și 37, într-o proporție de
aproximativ 3:1, ceea ce dă atomilor de clor o masă
generală de 35,5.
Metode de obținere Molecula diatomică de clor se poate obține din

clorurile sale prin oxidare cu agenți oxidanți puternici
sau electroliză, sau din compușii cu numere de
oxidare superioare lui 0 prin reducere.
Industrial, se obține prin electroliza unei soluții de

NaCl, după ecuația:
2NaCl + 2 H2O → Cl2 + H2 + 2 NaOH
Producere la scară industrial:
În industria chimică, clorul este, de obicei, produs

prin electroliza clorurii de sodiu dizolvată în apă.
Această metodă, industrializată în 1892, este folosită
în prezent pentru a traduce tot clorul gazos industrial.
Odată cu clorul, metoda produce hidrogen
gazos și hidroxid de sodiu (hidroxidul de sodiu fiind,
de fapt, cel mai importantă dintre cele trei produse
industriale obținute). Procesul funcționează conform
ecuației chimice următoare:[7]
2NaCl + 2H2O → Cl2 + H2 + 2NaOH
Electroliza soluțiilor de clorură are loc în conformitate

cu următoarele ecuații:
Catod:
2H + (aq) + 2 e-→ H2 (g) Anod: 2Cl-(aq) → Cl2 (g) + 2 e-
Procesul global:
2NaCl (sau KCl) + 2H2O → Cl2 + H2 + 2NaOH (sau

KOH)
În electroliza cu diafragmă, o diafragmă

din azbest (sau fibră de polimer) separă un catod și
un anod, prevenind formarea clorului la anod la
reamestecare cu hidroxidul de sodiu și hidrogenul
format la catod. Soluția de sare (saramura) este
continuu alimentată la compartimentul anodic și
curge prin membrana la compartimentul catodic,
unde se produce caustica alcalină și saramură sunt
parțial epuizate. Metode de membrane produc diluat
și ușor impurificată alcaline, dar ele nu sunt
împovărate cu problema de a preveni descărcarea
mercuruluui în mediu și sunt mai eficiente energetic.
Electroliza membranei celulei angaja membrană
permeabilă ca un schimbător de ioni. Sodiul saturat
(sau de potasiu) soluția de clorură este trecută prin
compartimentul anodic, lăsând la o concentrație mai
mică. Această metodă este mai eficientă decât cea cu
diafragmă și produce un sodiu foarte pur (sau
potasiu), hidroxidul de la concentrație este de
aproximativ 32%, dar necesită saramură foarte curată.
Proprietăți chimice -Reacționează cu substanțe simple
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) Cl2+H2=2HCl
Cl2+Mg=MgCl2
3Cl2+Fe3=2FeCl3
-Reacționează cu substanțe compuse
-Reacționează cu baze tari
Cl2+2NaOH=NaCl+NaClO+H2O
-Reacționează cu săruri
Cl2+2KBr=2KCl+Br2
-Din reacția clorului cu hidrogenul, in prezenta

luminii, se formeaza acidul clorhidric:
H2+Cl2=2HCl
Clorul poate avea următoarele stări de oxidare:
 -1, în cloruri
 0, în molecula biatomică de Cl2
 +1, în hipocloriți și acid hipocloros
 +3, în cloriți și acid cloros
 +5, în clorați și acid cloric
 +7, în perclorați și acid percloric

Rolul biologic Rolul biologic al compușilor clorului este
considerabil.Sarea de bucătărie NaCl este o
necesitate vitală pentru om și animale.În Antichitate,
din cauza sării NaCl se purtau războaie ; sarea era
prețuită mai mult decât aurul.Acidul clorhidric se
conține in sucul gastric si contribuie la asimilarea
hranei.
Utilizare Clorul este folosit în purificarea

apei, dezinfectanți, înălbitori fiind un gaz
asfixiant este folosit și la producerea gazului de
luptă gazul de muștar.
Clorul se regăsește și în utilizările de zi cu zi:
 Sub formă de acid hipocloros(HClO), obținut

prin hidroliza hipocloritului de sodiu(NaClO).
Se utilizează pentru eliminarea bacteriilor și a
altor microbi din apa de băut și piscine.
 Folosit în cantități mari în: produse de hârtie,

produse antiseptice, coloranți,
mâncare, insecticide, vopsele, produse
petroliere, produse plastice, medicină,
textile, solvenți, precum și multe alte produse
de larg consum.
În chimia organică se folosesc proprietățile oxidante

ale clorului pentru a substitui atomi de hidrogen din
componența moleculelor, conferindu-le diferite
proprietăți superioare(de exemplu în copolimerii din
cauciucurile sintetice)Soluțiile perfuzabile,
denumite ser fiziologic sunt soluții de 0,9% NaCl.Alte
utilizări includ: producerea de
clorați, cloroform, tetraclorură de carbon și
extragerea bromului.
Este situate in perioada a III,
grupa a VI , subgrupa
principală și numărul de
ordin 16. -
Denumirea substanței Sulful
Formula chimică S

compusă
Valența elementului VI,IV,II
Proprietăți fizice Sulful este o substanță solidă, de culoare galbenă,

insolubilă în apă, dar solubilă în sulfura de carbon,
benzen, toluen sau petrol; acesta are densitate mai
mare decât a apei, este rău conducător termic și
electric (adică este un izolator), este casant (de
duritate mică), și se prezintă sub două forme
cristaline diferite (rombic, monoclinic). Ambele forme
cristaline sunt molecule octoatomice S8 cu
conformație zigzagată. Tranziția între cele forme are
loc la 95,50C .La încălzire, sulful se topește ușor la
112-1190C și astfel devine vâscos, iar turnat în apă
rece se transformă într-o masă plastică de culoare
brună.Masă atomică : 32,066 uam 1 mol= 32, 006 g
Răspândirea în natură Este un nemetal multivalent răspândit în natură

(zăcăminte sau izvoare sulfuroase). Se găsește și ca
element pur, dar mai ales în compuși chimici, de
exemplu sulfați și sulfuri. Este un element esențial în

fiziologia organismelor vii.Intră în componența a
numeroase substanțe de interes economic: acid
sulfuric, îngrășăminte, praf de
pușcă, chibrituri, insecticide, fungicide, baterii,
detergenți, cauciuc vulcanizat, etc. Prezintă o
moleculă alcătuită din 8 atomi de sulf, dispuși într-o
forma de coroană.
Metode de obținere Sulful poate fi obținut ori sub formă elementară,

dintre care mai mult de 90% este folosit pentru
obținerea de acid sulfuric, ori este obținut
din oxizii de sulf prin prelucrarea minereurilor de sulf.
O sursă importantă de sulf reprezintă mineralul
numit pirită, folosit în acest scop din timpuri
străvechi.Sulful elementar este extras și comercializat
la nivel mondial.
Nivel de laborator
Nivel industrial
În prezent, la nivel industrial, sulful se obține

din petrol, gaze naturale și alți combustibili fosili, din
care este extras sub formă de hidrogen sulfurat.
Compușii organici cu sulf, care reprezintă impuritățile
nedorite în petrol, pot fi prelucrați printr-o reacție de
hidrodesulfurare, în urma căreia se scindează
legăturile C-S:
R-S-R + 2 H2 → 2 RH + H2S
Hidrogenul sulfurat obținut, care se găsește, de

asemenea, și în gazele naturale, este transformat în
sulf elementar prin procesul Claus, un procedeu care
implică oxidarea unei părți din hidrogenul sulfurat
la dioxid de sulf, urmând ca acesta să reacționeze cu
cantitatea rămasă pentru formarea sulfului:
3 O2 + 2 H2S → 2 SO2 + 2 H2O
SO2 + 2 H2S → 3 S + 2 H2O
Proprietăți chimice Sulful este un element reactiv și va reacționa la

temperatură ridicată cu majoritatea metalelor pentru a
forma sulfuri, excepțiile fiind platina, iridiul și aurul.
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile)
Cu mercurul reacționează la temperatura camerei cu
formare de sulfură de mercur. Analog, poate
reacționa și cu restul metalelor:
Hg+S= HgS
2Al+3S=Al2S3
Cu semimetalele și nemetalele reacționează doar la

temperaturi ridicate, iar singurele elemente din
această categorie care nu reacționează cu sulful sunt
telurul, azotul molecular și gazele nobile.Prin tratarea
sulfului cu hidrogen se obține hidrogen sulfurat,
denumit și acid sulfhidric. Dizolvat în apă, acesta are
o tărie acidă medie:
H2+S= H2S
H2S= HS−¿ ¿+H +¿¿
Prin reducerea sulfului elementar se obțin polisulfuri,

care sunt compuse din catene de atomi închise prin
centre de S−:
2Na+S8= Na2S8
Această reacție pune în vedere o proprietate

distinctivă a sulfului, și anume faptul că acesta
formează catene (mai mulți atomi se leagă între ei
formând lanțuri). Protonarea acestor anioni polisulfuri
conduce la formarea de polisulfani, H2Sx unde x = 2,
3 și 4.În cele din urmă, reducerea totală conduce la
formarea de sulfuri:
16Na+S8= 8Na2S
Sulful arde cu o flacără albastră, în urma reacției

obținându-se dioxidul de sulf sau anhidrida acidului
sulfuros, un gaz sufocant cu un miros foarte
neplăcut. Dacă se continuă oxidarea, se obține oxidul
superior, trioxidul de sulf, care este anhidrida
acidului sulfuric:
S+O2= SO2
SO2+O2= 2SO3
Rolul biologic Sulful intră în componența proteinelor, a unor

hormoni precum insulina și a vitaminelor. Participă la
procesele de oxido-reducere din organism.
Contribuie la regenerarea părului și a unghiilor.
Utilizare Sulful este indispensabil în fabricarea a numeroase

substanțe și materiale:
 cauciuc și ebonită, prin vulcanizare
 acid sulfuric
 praf de pușcă
 artificii
 medicamente (sulfamide etc.)
 conservanți
 ingrășăminte si chibrituri
Excepții -

Elementul chimic siliciu Si
este situat în perioada a III-a,
-
în subgrupa principală și
numărul de ordin 14.
Denumirea substanței Siliciul
Formula chimică Si
compusă
Valența elementului IV,II
Proprietăți fizice  Număr atomic: 14
 Masă atomică: 28.08 g/mol
 Densitate, (la 20 °C): 2,33 g/cm3 , (puțin
inferioară titanului)
 Electronegativitate (pe scala Pauling): 1.9
 Punct de topire: 1.414 °C
 Punct de fierbere: 3.265 °C
 Stare: solidă
 Culoare: gri deschis
Răspândirea în natură Siliciul este foarte răspândit în natură, însă nu în stare
liberă,deși masa sa alcătuiește 27,5 % din cea a
scoarței Pământului prin constituția silicată sub forma
silicei (dioxidului de siliciu) și silicați cum ar
fi mica, feldspatul, ș.a. Cuarțul este forma cristalină
stabilă a bioxidului de siliciu, prezentându-se în stare
pură sub formă de cristale incolore (cristal de stâncă),
precum și varietăți colorate: ametistul—violet, citrinul
—galben etc. Siliciul se găsește în graminee, în
scheletul multor animale marine (diatomee și infuzori);
Metode de obținere  Preparare în laborator 3SiO 2 + 4Al=3Si +
2Al2O3
 Producere la scară industrială
SiO2+2C=Si+2CO
Proprietăți chimice Principala proprietate chimică a siliciu este combustia
în oxigen, ceea ce duce la formarea unui compus
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor
extrem de comun - oxid de siliciu: Si + O2 → SiO2 (la
posibile)
temperatură). Când este încălzit, siliconul sub formă
de metale formează compuși cu diverse metale. Astfel
de compuși sunt numiți silicide. De exemplu: 2Ca + Si
→ Ca2Si (la temperatură). La rândul lor, silicizele se
descompun fără dificultăți în utilizarea apei sau a
anumitor acizi. Ca urmare a acestei reacții, se
formează un compus special de hidrogen din siliciu -
gaz silan (SiH4): Mg2Si + 4HCl → 2MgCl2 + SiH4.
Siliciul este de asemenea capabil să interacționeze cu
fluorul (în condiții normale): Si + 2F2 → SiF4. Și când
este încălzit, siliciul interacționează cu alte nemetale:
Si + 2Cl2 → SiCl4 (400–600 °). 3Si + 2N2 → Si3N4 (1000
°). Si + C → SiC (2000 °). Siliciul, interacționând cu
alcalinele și apa, formează săruri numite silicate și
hidrogen gaz: Si + 2KOH + H2O → K2SiO3 + H2.
Rolul biologic Acest mineral ajută la formarea oaselor, dinţilor,

cartilajelor, tendoanelor, părului şi le asigură ulterior
rezistenţă. De asemenea, el conferă supleţe pielii şi
elasticitate pereţilor vasculari. O alimentaţie bogată în
siliciu poate preveni osteoporoza, ateroscleroza
(îngroşarea pereţilor arteriali), ridarea tenului,
subţierea şi căderea părului, ruperea unghiilor şi
apariţia cariilor. El dă strălucire dinţilor, unghiilor şi
părului. Siliciul există şi în ţesutul pulmonar, de aceea
este recomandat pentru remineralizarea bolnavilor de
tuberculoză. Pentru că ajută la formarea oaselor şi
cartilajelor, mineralul nu trebuie să lipsească din
alimentaţia gravidelor şi din cea a copiilor care suferă
de rahitism. De asemenea, el contribuie la asimilarea
fosforului, care este foarte important pentru sănătatea
creierului.
Utilizare Siliciul este folosit ca materie primă în construcția
dispozitivelor semiconductoare și în
fabricarea celulelor solare. Compușii siliciului au
diverse utilizări: argila și caolinul sunt materii prime
pentru fabricarea produselor ceramice și a cimentului,
iar dioxidul de siliciu în fabricarea sticlei.
Excepții -
-
Denumirea substanței Oxid de carbon IV(dioxid de carbon)
Formula chimică CO2
Starea de agregare Gaz

compusă
Masa molară 44g/mol
Valența elementului Dioxidul de carbon e format dintr-o moleculă de

carbon și 2 molecule de oxigen,formula fiind
CO2.Carbonul are valenta IV, iar oxigenul are
valenta II.
Tipul legăturii chimice legătură covalentă nepolară
• gaz incolor, inodor și insipid;

• mai greu decât aerul;
• se lichefiază ușor.
Răspândirea în natură Dioxidul de carbon se găsește liber în atmosferă și
în apele carbogazoase.
Metode de obținere 1. Obținerea dioxidului de carbon în industrie.

a. Arderea cocsului în exces de aer
C + O2 → CO2↑
b. Descompunerea termică a calcarului
CaCO3 CaO + CO2↑
2. Obținerea dioxidului de carbon în laborator.
a. Reacția carbonaților cu acizi conduce la
formare de acodi carbonic, instabil, care se
decompune în dioxid de carbon și apă.
Na2CO3 + 2 HCl → 2 NaCl + H2CO3
H2CO3 → H2O + CO2↑
b. Arderea cocsului în exces de aer
c. Descompunerea termică a calcarului
Proprietăți chimice 1. Dioxodul de carbon nu arde și nu întreține

arderea.
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) 2. Reacția cu apa (obținerea sifonului)
CO2 + H2O ⇔ H2CO3
3. Reacția cu bazele solubile este folosit la
recunoașterea dioxidului de carbon
CO2 + Ca(OH)2 → CaCO3↓+ H2O

Rolul biologic Este foarte important datorita efectului de sera pe
care il produce impreuna cu alte gaze. Gazul cu
efect de seră absoarbe căldura şi o menţine aproape
de suprafaţa Pământului, astfel că acesta se
încălzeşte.
Viaţa există ca urmare a acestui efect de seră
natural, deoarece prin acest procedeu se reglează
temperatura Pământului.
Utilizare • în industria frigorifică (gheață uscată);
• obținerea sifonului;
• stingătoare de incendiu;
• obținerea unor carbonați.
Excepții -
Este situate în perioada a

II,grupa a IV , subgrupa -
principală și numărul de
ordin 6.
Denumirea substanței Carbonul
Formula chimică C
Starea de agregare Solid

compusă
Valența elementului IV, cu excepția CO, unde are valența II
Tipul legăturii chimice Formează rețele atomice prin legături covalente
Proprietăți fizice ♦ Diamantul

♦ solid incolor și transparent (diversele impurități pot
determina colorarea acestuia), cristalizat cubic;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa;
♦ ρ= 3,51 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ are duritatea maximă pe scara Mohs (10);
♦ izolator electric;
♦ reflectă lumina, fiind strălucitor.
♦ Grafit
♦ solid opac, negru-cenușiu, lucios,
unsuros, cristalizat hexagonal;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa, dar mai ușor decât diamantul;
♦ ρ= 2,25 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ duritatea mică (1 pe scara Mohs);
♦ conducător electric;
♦ planurile în care se găsesc atomii alunecă unele
peste altele, lăsând urme pe hârtie.
♦ Fulerene
♦ solide opace, negre,cristaline;
♦ mai grele decât apa, dar mai ușor decât diamantul și
grafitul;
♦ ρ= 1,75 - 2,19g/cm3 (în funcție de numărul de atomi
de carbon);
♦ solubil în dizolvanți nepolari;
♦ duritatea mică;
♦ izolatori electrici și termici.
Răspândirea în natură Carbonul este al patrulea cel mai răspândit element

chimic din univers, fiind în același timp componenta
de baza a materiei organice.

♦ În stare liberă
Carbonul nativ se găsește sub două forme alotropice:
diamant și grafit. O a treia formă alotropică o
constituie folerenele.
În diamant, fiecare atom este unit de alți 4 atomi prin
legături covalente orientate în spațiu după vârfurile
unui tetraedru regulat.
În grafit, fiecare atom este unit de alți 3 atomi prin
legături covalente orientate simetric în plan, după
vârfurile unui triunghi echilateral. Între planurile
succesive se stabilesc forțe slabe.
În fulerene, fiecare atom este unit de alți 3 atomi prin
legături covalente într-o structură aproape sferică
formată din 60 până la 84 de atomi de carbon sub
formă de hexagoane sau pentagoane.
Carbonul se mai găsește, în diverse proporții, în
cărbunii de pământ: antracit (90-95% C), huilă (80-
90% C), lignit (60-82% C), turbă (50-60% C).

♦ Sub formă de combinații
Carbonul intră în compoziția unor substanțe
anorganice (CO2, carbonați) și în toate substanțele
organice.
Cele mai răspândite minereuri ce conțin carbon sunt:
calcarul (CaCO3), marmura (CaCO3), dolomitul
(CaCO3•MgCO3).
Metode de obținere Preparare în laborator
Producția la scară industrială
C2H2 + O½ → 2 C + H2O
CH4 + O2 → C + 2H2O
Proprietăți chimice • Reacția cu hidrogenul are loc în condiții speciale, iar
din reacție se formează substanțe organice numite
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) hidrocarburi. Acest proces nu este rentabil din punct
de vedere economic.
C + 2 H2→ CH4↑

• Reacția cu oxigenul
În funcție de cantitatea de oxigen folosită, carbonul
poate forma monoxid sau dioxid de carbon.
O2 + 2 C → 2 CO monoxid de carbon
O2 + C → CO2 dioxid de carbon

• Reacția cu vaporii de apă
Acțiunea vaporilor de apă asupra cărbunelui conduce
la un ameste de CO și H2 în raport molar 1:1
numit gaz de apă
C + H2O→ CO↑+ H2↑

• Reacția cu oxizii metalici
Carbonul poate reduce unele metale din compușii lor
formând monoxid sau dioxid de carbon.
C + FeO→ Fe + CO↑ ( la 1000 0C)
C + 2 CuO → 2 Cu +
( la 350 0C)
CO2↑
C + 2 ZnO → 2 Zn +
( la 1000 0C)
CO2↑
3 C + CaO → CaC2 + carbură de calciu (carbid) ( la
CO↑ 2000 0C)
9 C + 2 Al2O3→ carbură de aluminiu ( la
Al4C3 + 6 CO↑ 2000 0C)
C + MnO → Mn +
( la 1200 0C)
CO↑
C + PbO → Pb +
( la 700 0C)
CO2↑
• Reacția cu acizii oxigenați
C + 2 H2SO4 → CO2↑+ 2 SO2↑+ 2 H2O
3 C + 4 HNO3 → 3 CO2↑+ 4 NO↑+ 2 H2O
Rolul biologic Carbonul este un element esențial pentru toate
formele de viață cunoscute, fiind un micronutrient.
Fiind atât de răspândit în aproape toți compușii cu
importanță biologică majoră
(exceptând sărurile, apa și restul compușilor
bioanorganici), carbonul poate fi considerat cel mai
important element pentru existența vieții așa cum
este ea cunoscută. De la dioxidul de carbon expirat
de animale și utilizat de plante și până
la macromoleculele complexe, carbonul este
elementul de bază, fără de care acești compuși nu ar
exista.
Utilizare ♦ Diamantul
♦ găurirea și șlefuirea metalelor dure;
♦ tăiertea și gravarea sticlei;
♦ lagăre pentru mașini;
♦ bijuterii.
♦ Grafit
♦ mine de creion;
♦ creuzete metalurgice;
♦ electrozi;
♦ lubrifianți.

♦ Cărbuni de pământ
♦ combustibili;
♦ agent reducător în metalurgie;
♦ medicamente (cărbune activ);
♦ datarea antichităților.
Excepții -
Denumirea substanței Amoniac

Formula chimică NH3

compusă
Masa moleculară relativă 17 g
Valența elementului Amoniacul e format dintr-o moleculă de azot și 3

molecule de hidrogen,formula fiind NH3.Azotul are
valențele III și V, iar hidrogenul are valența I.
Tipul legăturii chimice Molecula sa este alcătuită din un atom de N și trei

atomi de H legați prin legături covalente polare
simple.
Proprietăți fizice • gaz incolor cu miros înțepător;

• mai ușor decât aerul;
• bun dizolvant;
• foarte solubil în apă (formează hidroxid de amoniu).
Răspândirea în natură Amoniacul se găsește liber foarte puțin în atmosferă
rezultând din descompunerea proteinelor.
Sub formă de compuși (săruri de amoniu) se găsește
în zonele vulcanice.
Metode de obținere În industrie, NH3 se obține prin combinarea
elementelor componente:
2 N2 + 3 H2 ↔ 2 NH3
În laborator, NH3 se obține prin reacția clorurii de
amoniu cu bazele tari:
NH4Cl +

NaOH → NH3↑+ NaCl + H2O
2 NH4Cl + Ca(OH)2 → 2 NH3↑+
CaCl2 + 2 H2O
Proprietăți chimice 1. Reacția cu apa
NH3+ H2O ↔ NH4OH
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) 2. Descompunerea termică
2 NH3 ↔ 2 N2 + 3 H2
3. Reacția cu oxigenul și clorul
4 NH3 + 3 O2 → 2 N2↑ + 6 H2O
8 NH3 + 3 Cl2 → N2↑ + 6 NH4Cl
4. Reacția cu acizii
NH3 + HCl → NH4Cl clorură de amoniu
NH3 + HNO3 → NH4NO3 azotat de amoniu
Rolul biologic Amoniacul este produsul final al metabolismului
azotului la om și animale. Se formează în timpul
metabolismului proteinelor, aminoacizilor și alți
compuși azotați. Este foarte toxic pentru organism,
astfel că cea mai mare parte a amoniacului în timpul
ciclului ornitinei este transformată de ficat într-un
compus mai inofensiv și mai puțin toxic - uree (uree).
Ureea este apoi excretată de rinichi și o parte din uree
poate fi transformată de ficat sau rinichi înapoi în
amoniac.Amoniacul poate fi de asemenea utilizat de
ficat pentru procesul invers - resinteza aminoacizilor
din amoniac și ceto analogi ai aminoacizilor. Acest
proces se numește aminarea reductivă. Astfel, acidul
aspartic este obținut din acid oxaloacetic, acid
glutamic din acid α-cetoglutaric etc.
Utilizare • obținerea acidului azotic și a carbonatului de sodiu;

• îngrășăminte azotoase;
• sinteza maselor plastice, celuloză;
• obținerea explozibililor;
• obținerea mătăsii artificiale;
• în industria coloranților și a medicamentelor;
• curățătorii chimice;
• fabricarea gheții artificiale.
Este situate în perioada
II,grupa V, subgrupa
principal și numărul de ordin -
7.
Denumirea substanței Azot
Formula chimică N

compusă

Valența elementului ♦ Față de metale: III
♦ Față de H: III
♦ Față de O: I, II, III, IV, V
Tipul legăturii chimice Formează molecule diatomice (N2) printr-o legătură
covalentă triplă nepolară.
Proprietăți fizice ♦ gaz incolor, inodor și insipid;
♦ p.t. = -210 0C, p.f. = -195,8 0C;
♦ puțin mai ușor decât aerul;
♦ ρ0 = 1,25 g/L;
♦ foarte puțin solubil în apă;
♦ nu arde, nu întreține arderea și nu întreține viața.
Răspândirea în natură Azotul este ccomponentul principal al aerului
atmosferic (78% volum).
♦ În stare liberă
Azotul molecular reprezintă 78% din volumul aerului
din atmosferă.
♦ Sub formă de combinații
Azotul intră în compoziția unor substanțe anorganice
(amoniac, azotați, azotiți și săruri de amoniu) și în
toate proteinele, fiind nelipsit din materia vie.
Metode de obținere a. Distilarea aerului lichid
Distilarea este un procedeu fizic de separare a
substanțelor dintr-un amestec, care are la bază faptul
că substanțele din amestec au puncte de fierbere
diferite. Azotul, care reprezintă 78% din volumul
aerului, are p.f.=-195,8 0C, iar oxigenul, care
reprezintă 21% din volumul aerului, are p.f.=-183 0C.
b. Consumarea oxigenului din aer prin diverse reacții
chimice:
♦ trecerea aerului peste Cu incandescent(4 N2 + O2) +
Cu→ 2 CuO + 4 N2↑
♦ oxidarea gazului metan 2 (4 N2 + O2) + CH4 → CO2↑+
2 H2O + 8 N2↑
Proprietăți chimice Molecula de azot prezintă o stabilitate ridicată, motiv
pentru care azotul se combină cu alte elemente la
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) temperatură și presiune ridicată.
• Reacția cu nemetalele
N2 + 3 H2⇔ 2 NH3↑
Obs. Reacția de sinteză a amoniacului are loc la
450 0C și 200 atm., în prezența catalizatorilor, și este
reversibilă.
N2 + O2⇔ 2 NO↑ monoxid de azot
Obs. Reacția are loc la temperaturi de peste 3000 0C,
iar monoxidul de azot obținut se transformă în dioxid
de azot. În atmosferă, în timpul furtunilor însoțite de
descărcări electrice se pot forma toți oxizii
azotului:N2O,NO,N2O3,NO2,N2O5
• Reacția cu metalele
Azotul reacționează la temperatură obișnuită doar cu
litiul.
N2 + 6 Li → 2 Li3N azotură de litiu
Rolul biologic Azotul este o parte esențială în
componența aminoacizilor și a acizilor nucleici, ceea
ce îl face vital.Legumele precum planta de soia pot
absorbi azotul direct din aer, deoarece au rădăcini cu
noduli plini de bacterii care îl transformă în amoniac,
prin procesul numit fixarea azotului. Leguma
transformă ulterior amoniacul în oxizi ai azotului și
aminoacizi, pentru a forma proteine.
Utilizare ♦ sinteza HNO3, NH3 etc.;
♦ mediu inert pentru confecționarea becurilor;
♦ industria explozibililor;
♦ obținerea îngrășămintelor chimice;
♦ obținerea temperaturilor scăzute (azot lichid);
♦ conservarea cărnii.
Excepții -
Denumirea substanței Sulfură de hidrogen
Formula chimică H2S

compusă
Valența elementului Sulfura de hidrogen e formată dintr-o moleculă de

sulf și 2 molecule de hidrogen,formula fiind
H2S.Sulful are valențele II , IV și VI, iar hidrogenul are
valența I.
Tipul legăturii chimice Legătura ionică
Proprietăți fizice Acidul sulfhidric este doar puțin mai greu decât aerul.
Un litru de apă dizolvă la temperatura camerei 2,582
litri de acid sulfhidric gazos.Acidul sulfhidric este
foarte toxic. Deși mirosul sau caracteristic este foarte
puternic, acesta nu este permanent sesizabil, pe
durata expunerii nasul obișnuindu-se cu el. Acțiunea
sa toxică este una complexă, el afectând diverse
funcții ale organismului. Cea mai importantă este cea
asupra sângelui, unde, prin formarea unui complex
cu fierul, blochează transportul oxigenului.
Răspândirea în natură În natură se poate găsi în regiunile cu gaze
naturale, petrol sau cu vulcanism activ. Mai poate lua
naștere prin procesele de putrefacție a substanțelor
organice, în intestin, depozitele de gunoaie.
În minerit gazul se formează prin putezirea lemnului
folosit la susținerea lucrărilor miniere. De asemenea,
acidul sulfhidric mai este produs de bacterii în
procesul de putrezire a biomasei (cadavre de animale,
resturi de plante, fecale, gunoi menajer, etc.) Mai este
prezent și pe fundul Mării Negre la o adâncime mai
mare de 200 de metri. Sărurile sale, sulfurile, sunt
foarte răspândite în natură sub formă
de minerale și minereuri.
Metode de obținere În petrochimie (rafinării) se obține în cantități mari
din sulfură de fier (II) și acid clorhidric:
FeS+2HCl=FeCl2+H2S
Proprietăți chimice
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) -
Rolul biologic Hidrogenul sulfurat activează o serie de proteine,

numite K ATP, care controlează circuitul ionilor de
potasiu în celulele musculare netede. Acest circuit
generează un curent electric ce limitează nivelul
ionilor de calciu care ajung la celule, ceea ce are
drept rezultat dilatarea vaselor sanguine şi relaxarea
musculaturii. Expunerea la concentraţii reduse de
hidrogen sulfurat ar putea creşte speranţa de viaţă.
Potrivit specialiştilor, viermii care au fost expuşi zi de
zi la hidrogen sulfurat au trăit cu 70 la sută mai mult
decât cei care au fost privaţi de acest gaz.
Utilizare  Sursă importantă de obținere a sulfului

 Reacții de identificare a unor substanțe
chimice.
Excepții -
Litiu Sodiu
Sunt situate în grupa I
principală (1A).(înafară de H) -
Potasiu Rubidiu
Cesiu Franciu
Denumirea substanței Metalele alcaline(Li,Na,K,Rb,Cs,Fr)
Formula chimică Li,Na,K,Rb,Cs,Fr .
Starea de agregare Solide
Substanță anorganică: simplă sau Simple

compusă
Masa moleculară relativă Li-7 , Na-23 , K-39 ,Rb-85, Cs-133 , Fr-223
Masa molară Li- 7g/mol, Na- 23g/mol, K- 39g/mol , Rb- 85 g/mol

Cs - 133g/mol, Fr- 223g/mol
Proprietăți fizice Sunt moi(se taie ușor cu cuțitul),au luciu metalic (la
tăiere),se întunecă sub acțiunea aerului,sunt ușor
fuzibile,având temperatura de topire de 29 grade C și
aceste sunt ușoare din cauza densității mici.
Răspândirea în natură :Metalele alcaline nu se găsec în stare liberă în natură

din cauza radioactivității.;Acestea se găsesc sub
forma de cloruri,săruri,sulfați,etc.Cea mai mare
concetrație de NaCl e in Marea Moartă.
Metode de obținere Metalele alcaline se pot obține în laborator în urma

mai multor procese ca electroliza .
Proprietăți chimice Se oxidează ușor în aer; Interacționează energic cu

apa (formând o bază alcalină și
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) hidrogen);Interacționează energic (se aprind) cu
nemetalele (O2Cl2,F2,S..);Oxizii metalelor prezintă
caracter bazic.Hidroxizii lor au un caracter bazic
pronunțat (alcalii.)
Rolul biologic Ionii se sodiu sunt prezenți în sânge și limfă,iar cei de

potasiu-în țesuturile organismului uman și ale celui
animal.Pentru întărirea mușchilor inimii, medicii
recomandă administrarea unor preparate
medicamentoase ce conțin potasiu,precum și caise
proaspete sau uscate,care sunt bogate în
potasiu.Organismul uman are nevoie zilnic de circa
10g sare de bucătărie.În același timp,excesul de sare
duce la creșterea tensiunii arteriale
Utilizare NaCl-sarea de bucătărie sau clorura de sodiu este

folosită la producerea acidului
clorhidric,sodei,clorului,hidroxidului de
sodiu,săpunului.Aceasta mai are o cunoscută
importanță pentru conservarea produselor alimentare
(carne,pește,legume),care se bazează pe proprietatea
sării de a împiedica dezvoltarea bacteriilor de
putrefacție .Soda poate exista sub formă calcinată
Na2CO3(sodă anhidră-carbonat de sodiu).Potasa
K2CO3 (carbonat de potasiu) este folosită la
producerea sticlei,săpunului lichid și
șamponului.Sărurile KCl,KNO3,NaNO3 sunt cunoscute
ca îngrășăminte minerale.
Excepții -
Este situate în perioada a IV,

grupa a II, subgrupa
principal, cu numărul de -
ordine 20.
Denumirea substanței Calciu
Formula chimică Ca

compusă

Valența elementului II
Proprietăți fizice Sărurile de calciu și soluțiile ionice ale calciului sunt

incolore indiferent de contribuția calciului. Multe
dintre săruri nu sunt solubile în apă. În soluție, ionul
de calciu are un gust variabil, fiind declarat ca având
un gust ușor sărat, acru, mineralic sau chiar liniștitor.
Se pare că multe animale pot gusta calciul și utiliza
simțul pentru a găsi sărurile pe care le ling.Calciul
este un metal ușor,moale,alb-argintiu și foarte
activ.Se consideră a fi un metal alcalino-pământos.
Răspândirea în natură Calciul pur nu se găsește în natură, el fiind găsit în

roci sedimentare: calcar (CaCO3), dolomit
(CaMg(CO3)2) și ghips (CaSO4·2H2O)
Metode de obținere producerea în laborator.
Proprietăți chimice Din punct de vedere chimic calciul este reactiv și

moale pentru un metal. Este un element metalic
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) argintiu care trebuie extras prin electroliză din clorură
de calciu (CaCl2). Odată produs, formează rapid o
crustă de oxid și nitrat când este expus la aer. Este
mai greu de aprins decât magneziul , dar atunci când
se aprinde arde intens cu o flacără roșie. Calciul
reacționează cu apa, producând hidrogen la o viteză
îndeajuns de mare pentru a fi observabil, dar la o
viteză prea mică pentru a produce căldură la
temperatura camerei, deși sub formă de pudră reacția
este mai intensă.
Reacții : 2Ca+O2à2CaO (oxid de calciu) ;

Ca+Cl2àCaCl2(sub acțiunea temperaturii);
Ca+SàCaS (sub acțiunea temperaturii);

Ca+2H2OàCa(OH)2+H2 +Q
Rolul biologic Calciul are un rol foarte important în corpul omenesc,

fiind al cincilea element din organism. Este un
important constituent al oaselor și dinților, dând
rezistență acestora. Matricea osoasă, constituită în
principal din fosfat de calciu, conține aproximativ
99% din cantitatea de calciu din
organism. Concentrația normală a calciului în sânge
este de aproximativ 10 mg/100 ml, acest nivel fiind
menținut constant de către
anumiți hormoni (hormonul paratiroidian).
Calciul un element esențial în numeroase
procese metabolice, cum ar fi funcționarea nervilor,
contracția musculară, coagularea sangvină sau
funcțiile citoplasmatice (unde ionul Ca2+ joacă un rol
important).Necesarul zilnic de calciu din dietă este de
aproximativ 1 gram, produsele lactate fiind principala
sursă. Absorbția sa în organism este facilitată
de vitamina D, de aceea un deficit al acestei vitamine
poate duce la apariția unor afecțiuni
ca rahitismul, osteoporoză sau osteomalacia.
Scăderea calciului din sânge determină apariția
tetaniei. Excesul de calciu se poate depune în
organism sub formă de calculi, în special la
nivelul veziculei biliare și al rinichilor.
Utilizare Calciul se utilizează:ca agent de reducere în extracția

metalelor: uraniu, zirconiu și thoriu;
pe post de deoxidant, desulfurant sau decarbonizant
pentru diferite aliaje;pe post de agent de aliere în
producția aliajelor pe bază
de aluminiu, beriliu, cupru, plumb și magneziu;în
prepararea cimentului și mortarului folosite în
construcții; în prepararea brânzei.
Excepții -
Denumirea substanței Oxid de calciu ( Varul nestins)
Formula chimică CaO

compusă
Valența elementului -

Proprietăți fizice CaO este o substanță albă,greu fuzibilă,cu denumirea
tehnică de var nestins.
Răspândirea în natură Se obține în laborator. Se gasește în natura în

componența calcarului.
Metode de obținere Se obține prin descompunerea termică a calcarului:

CaCO3àCaO+CO2
Proprietăți chimice Oxidul de calciu manifestă proprietățile oxizilor

bazici.
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) CaO+CO2àCaCO3;
Varul nestins reacționează cu grafitul într-un cuptor
cu arc electric la aproximativ 2200 ° C pentru a
forma carbid.
CaO + 3C → CaC2 + CO
Temperatura ridicată necesară pentru această reacție
nu este practic realizabilă prin arderea tradițională,
astfel încât reacția este efectuată într-un cuptor cu
arc electric cu electrozi de grafit. Produsul carbură în
general conține aproximativ 80% carbură de calciu în
greutate.
Rolul biologic :Varul nestins -un material cu aplicații in

industria construcțiilor, metalurgie, stabilizarea
solurilor, chimie,agricultura, protecția mediului.
Obținut prin prelucrarea calcarului, varul este un
material natural care are la bază calciul, un metal
alcalino-pământos. Calciul este al 5-lea element din
punct de vedere al răspîndirii în scoarta terestră.
Utilizare Varul nestins este folosit în industria de construcții,

la prepararea mortarului pentru tencuială, ca ghips,
sau la văruirea pereților, în industria de fabricare
a cimentului, la producerea amendamentelor de
îmbunătățire a solurilor acide, la
producerea acetilurii de calciu. În metalurgie este
folosit la desulfurarea minereului de fier. De
asemenea este folosit la reținerea sulfului din fum
(detoxificare), la obținerea hipocloritului de calciu,
sau ca regulator al valorii pH (quantum satis) la
alimente (E 529).
Excepții -
- -
Denumirea substanței Hidroxid de calciu(Varul stins)
Formula chimică Ca(OH)2
Substanță anorganică: simplă sau compusă Compusă
Proprietăți fizice Varul stins este un praf alb-gri folosit în construcție și este
puțin solubilă.
Răspândirea în natură Se găsește sub formă de compuși ai calciului.
Metode de obținere Hidroxidul de calciu se obține la combinarea oxidului de

calciu cu apă;reacția decurge cu degajare de căldură:
CaO+H2O=Ca(OH)2 +Q
Proprietăți chimice -albăstreşte turnesolul;

-înroşeşte fenolftaleina;
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) -reacţionează cu oxizii acizi cu formare de sare şi apă:
Ca(OH)2 + CO2à CaCO3 +H2O
-reacţionează cu acizii(reacţii de neutralizare):
Ca(OH)2 +H2SO4àCaSO4+ 2H2O
-reacţionează cu sărurile:
Ca(OH)2 + 2FeCl3=2Fe(OH)3 +3CaCl2
Rolul biologic -
Utilizare Hidroxidul de calciu este folosit:

-la obținerea mortarului folosit în construcții;
ca fertilizator;
-în industria de rafinare a petrolului, la fabricarea unor
aditivi, și cea petrochimică, la obținerea unor uleiuri
solide;
-la vopsirea tulpinii pomilor împotriva înghețului și a
insectelor;
-la fabricarea zemei bordeleze, care este un fungicid pe
termen lung pentru pomii fructiferi și vița de vie;
-în medicină, ca neutralizant pentru arsurile cauzate
de acidul sulfuric și pentru intoxicațiile cu acid oxalic;
-în stomatologie, ca material pentru coafajul pulpar;[3]
-în laboratorul de chimie, soluția sa se folosește la
identificarea dioxidului de carbon.
Excepții -
Este situate în perioada a II,

grupa a VI,subgrupa principal ,
cu numărul de ordine 8.
Denumirea substanței Oxigen
Formula chimică O2
Starea de agregare Lichidă și gazoasă
Substanță anorganică: simplă sau compusă Simplă
Masa moleculară relativă 32 g/mol
Valența elementului II
Tipul legăturii chimice Legătură covalentă nepolară
Proprietăți fizice Oxigenul e un gaz incolor, inodor si insipid. El e putin

solubil in apa, dar e mai solubil în apă decât azotul.
Oxigenul se condensează la 90,2 K (-182,95 °C), și
îngheață la 54, 36 k (-218,79 °C). Și oxigenul lichid, și cel
solid sunt substanțe limpezi de culoare albastru-deschis
cauzată de absorbția în roșu .
Răspândirea în natură Oxigenul este cel mai abundent element chimic, după
masă,
în biosfera, atmosfera, hidrosfera și litosfera Pământului.
Oxigenul este al treilea cel mai răspândit element chimic
din univers, după hidrogen și heliu. Aproximativ 0,9% din
masa Soarelui este oxigen , element care constituie 49,2%
din masa scoarței terestre, și este și componentul major al
oceanelor planetare. Concentrația neobișnuită de oxigen
gazos de pe Pământ este rezultatul ciclului oxigenului.
Oxigenul necombinat de asemenea este răspândit în
soluție în masele de apă prezente pe Pământ. Solubilitatea
mare al O 2 la temperaturi scăzute are implicații importante
pentru viața marină, din moment ce oceanele polare
suportă o densitate de viață mult mai mare datorită
conținutului lor superior de oxigen.
Metode de obținere Preparare în laborator:
Oxigenul este produs cu ajutorul peroxidului de

sodiu sau peroxidului de hidrogen. Când H2O2 este picurat
deasupra apei, se formează apă și oxigen:
2H2O2 -> 2H2O + O2
În mod similar, când apa este picurată pe Na2O2, se

eliberează oxigen.
Producere la scară industrială:
Două metode primare sunt folosite pentru a produce 100

de milioane de tone de O 2extras din aer, pentru
întrebuințări industriale, anual. Cea mai folosită metodă
este distilarea fracțională a aerului lichefiat în componenții
săi variați, cu N 2 distilându-se în vapori, iar O 2rămânând
lichid. Cealaltă metodă principală de producere a O 2-ului
constă în trecerea unui curent de aer curat și uscat printr-
un pat de site moleculare zeolitice perechi, identice, care
absorb azotul și dau drumul unui curent de gaz care e
între 90 și 93% O 2.
Proprietăți chimice Fiind elementul cu caracterul electronegativ cel mai

(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) pronunțat după fluor, oxigenul reacționează cu majoritatea
elementelor și cu multe substanțe compuse.Reacțiile care
au loc cu creșterea conținutului de oxigen al unei
substanțe se numesc reacții de oxidare. Reacțiile de
oxidare pot avea loc cu degajare de lumină și/sau căldură
(numite și reacții de ardere) sau fară degajare de lumină și
căldură (oxidări lente).
• Reacția cu nemetalele (Oxigenul nu reacționează direct

cu halogenii)
O2 + 2 H2→ 2 H2O
Obs. Amestecul de hidrogen și oxigen se aprinde cu

explozie.
O2 + N2⇔ 2 NO↑ monoxid de azot
Observație. Reacția are loc la temperaturi de peste 3000C.
O2 + S → SO2↑ dioxid de sulf
3 O2 + P4 → P4O6 trioxid de fosfor
5 O2 + P4 → P4O10 pentaoxid de fosfor
O2 + 2 C → 2 CO monoxid de carbon
O2 + C → CO2 dioxid de carbon
• Reacția cu metalele
Oxigenul se combină cu majoritatea metalelor, dar

compușii formați diferă în funcție de reactivitatea
metalului.
O2 + 4 Li → 2 Li2O oxid de litiu
O2 + 2 Na → Na2O2 peroxid de sodiu
O2 + K → KO2 superoxid de potasiu
O2 + 2 Mg →2MgO oxid de magneziu
oxid de aluminiu (formează un strat

3 O2 +4Al →2Al2O3
protector la suprafața aluminiului)
O2 + Sn → SnO2 oxid de staniu (IV)
O2 + 2 Pb → 2 PbO oxid de plumb (II)
O2 + 2 Cu → 2CuO oxid de cupru (II) ( la t0 < 200 0C)
O2 + 4 Cu →2Cu2O oxid de cupru (I) ( la t0 > 200 0C)

oxid feroferic (amestec de FeO și
2 O2 + 3Fe →Fe3O4
Fe2O3)
• Reacția cu oxizii inferiori
Oxigenul poate oxida unii oxizi inferiori ai elementelor cu

mai multe valențe la oxizi superiori.
O2 +2CO →2CO2 dioxid de carbon
trioxid de sulf (reacția are loc în

O2 +2SO2 ⇔2SO3
prezența V2O5)
O2 +2NO →2NO2 dioxid de azot (reacția are loc imediat)
• Reacția cu compușii organici
Oxigenul poate oxida mulți compuși organici. O

importanța deosebită o are oxidarea glucozei care are loc
lent, la nivel celular, proces prin care se obține energia
necesară desfășurării proceselor vitale din organism,
precum si arderea combustibililor și a carburanților,
proces din care se obține căldură (sobe, centrale termice),
electricitate (centrale termoelectrice) sau energie
mecanică (motoare termice).
6 O2 + C6H12O6 → 6 CO2+ 6 H2O
2 O2 + CH4 → CO2 + 2 H2O
5 O2 + C3H8 → 3 CO2 + 4 H2O
Rolul biologic În natură, oxigenul e produs de descompunerea

fotochimică apei în timpul fotosintezei oxigenice. După
unele estimări, algele verzi și cianobacteriile din mediile
marine produc aproximativ 70% din oxigenul de pe
Pământ, restul fiind eliberat de plantele terestre.Alte
estimări despre contribuția oceanelor la crearea
oxigenului atmosferic sunt mai ridicate, pe când altele
sunt mai scăzute, sugerând că oceanele produc circa 45%
din oxigenul din atmosfera Pământului, anual.
O formulă simplificată și cuprinzătoare pentru fotosinteză

este:
6CO 2+6 H 2O+ fotoni → ❑❑ C 6 H 12 O 6+6O 2
sau, mai simplu

dioxid de carbon + apă + lumină → glucoză + dioxigen
Tipuri de oxigen reactiv, cum ar fi ionul superoxid
(O−2) și peroxidul de hidrogen ( H 2 O 2 ), sunt produse

secundare nocive ale folosirii oxigenului în organism. Părți
din sistemul imunitar din organisme superioare, totuși,
creează peroxid, superoxid și singleturi de oxigen pentru a
distruge microbii invadatori. Tipurile de oxigen reactiv
joacă, de asemenea, un rol important în răspunsul
hipersenzitiv al plantelor împotriva atacurilor patogene.
Un adult uman în repaus inhalează de la 1,8 până la 2,4

grame de oxigen pe minut. Aceasta duce la inhalarea de 6
miliarde de tone de oxigen anual, de către omenire.
Utilizare Se utilizeaza in medicina , in industrie si in sustinerea

vietii.
Denumirea substanței Apă
Formula chimică H2O
Starea de agregare Lichidă
Tipul legăturii chimice Legatura covalenta polara
Proprietăți fizice Lichid incolor, fara gust si miros , interactioneaza cu oxizii

anumitor metale si nemetale , fierbinte la 100*C ,
interactioneaza cu o parte din metale , ingheata la 0*C.
Răspândirea în natură Apa este cel mai des intalnita in lacuri , rauri , mari ,
oceane , in sol dar si in corpul uman.
Metode de obținere Se poate obtine prin evaporarea , advecția , condensarea ,

sublimarea , topire.
Proprietăți chimice Reactia cu varul nestins CaO+H2O=>Ca(OH)2+Q
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) Reactie cu hidroxid de sodiu 2H2O+2Na=>2NaOH+H2
Reactie cu clor Cl2+H2O=>HCl+HClO
Rolul biologic In organismul uman reprezintă la adult 60 – 70%. Apa

transportă în organism diferite substanţe utile proceselor
vitale şi participă la eliminarea produselor rezultate din
metabolism.
Utilizare Apa este o parte vitală în multe din procesele

metabolismului din interiorul organismului. Cantități
semnificative de apă sunt utilizate de organism în digestia
hranei.
Este situate in perioada I, grupa
I, subgrupa principal,cu
numărul de ordine 1.
Denumirea substanței Hidrogen
Formula chimică H2
Substanță anorganică: simplă sau compusă Simplă
Tipul legăturii chimice Legatură covalentă nepolară
Proprietăți fizice Este un gaz ușor inflamabil, incolor, insipid, inodor, iar în
natură se întâlnește mai ales sub formă de moleculă
diatomică, H2
Răspândirea în natură Se găsește în cantități mari în compoziția stelelor și a

planetelor gigantice gazoase. Norii moleculari de H2 sunt
asociați cu formarea stelelor.
Metode de obținere , ,
Proprietăți chimice H2 + S → H2S↑ , 2 H2 + C → CH4↑ ,
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) H2 + Cl2 → 2 HCl↑ , H2 + 2 Na → 2 NaH
Rolul biologic hidrogenul este omniprezent in substantele organice

printre care alimentele, medicamentele, tot hidrogenul
intra in compozitia majoritatii constituientilor organismelor
vii - plante si animale.
Utilizare Se foloseste in inginerie și fizică. Se utilizează la sudură,

iar datorită bunei conductivități termice este folosit ca
agent de răcire în generatoare electrice din centralele
electrice.
Denumirea substanței Oxidul de siliciu
Formula chimică SiO2
Tipul legăturii chimice Legătură covalentă polară
Proprietăți fizice Oxidul de siliciu (IV) este un cristal transparent. Densitatea

Si02 este 2,648 g / cm sup3-. Substanța se topește în
limitele temperaturilor de la 1600 la 1725 ° C, se fierbe la o
temperatură de 2230 ° C Oxidul de siliciu SiO2 a fost
cunoscut pentru duritatea și forța sa din cele mai vechi
timpuri
Răspândirea în natură Des întâlnite în natură forma de nisip sau cuarț, precum și
în pereții celulari diatomee. Substanța are multe modificări
polimorfe, cele mai des întâlnite în două forme: Crystal -
un cuart mineral natural și soiurile sale (calcedonie, cristal
de rocă, jasp, agat, silex) - cuart este baza cuarț nisip, este
un material de construcție indispensabil și o materie primă
pentru industria silicatului; amorf apare ca o structură
naturală opal mineral care poate fi descris prin formula
SiO2 • nH2O- formele amorfe ale pământii SiO2 sunt tripoli
(făină de munte, pământ de diatomee) sau diatomit- dioxid
de siliciu anhidru amorf sintetic - este dioxid de siliciu,
care este fabricat din metasilicat de sodiu.
Metode de obținere Producere pe cale sintetică:
 În mod sintetic este produs în cantități mari mai

ales forma amorfă, din nisipuri bogate în cuarț care
se dizolvă în soluție alcalină de carbonat de potasiu
 O altă metodă de producere a lui este procedeul

pirogen din soluție de tetraclorură de siliciu (SiCl4)
Proprietăți chimice Oxidul de siliciu SiO2 este un oxid acid. Acest factor
determină proprietățile sale chimice. Fluorul reacționează
(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) cu dioxid de siliciu: SiO2 + 4E → SIF4 + O2 pentru a forma
incolor gaz tetrafluorura de siliciu și oxigen, în timp ce alte
gaze (halogeni Cl2, Br2, I2) răspund mai puțin activ. Oxidul
de siliciu IV interacționează cu acid fluorhidric pentru a
obține acidul silicofluoric: Si02 + 6HF -> H2SiF6 + 2H20.
Această proprietate este utilizată în industria
semiconductorilor. Oxidul de siliciu IV reacționează cu
acid fluorhidric pentru a produce acid fluorosilicic:
Si02 + 6HF -> H2SiF6 + 2H20. Această proprietate este

utilizată în industria semiconductorilor.
Siliciu (IV) oxid dizolvat în topitură sau fierbinte concentrat

alcalin pentru a forma un silicat de sodiu:
2NaOH + SiO2 → Na2SiO3 + H2O.
Dioxidul de siliciu reacționează cu oxizi de bazămetale (de

exemplu, sodiu, oxid de potasiu, plumb (II) sau un amestec
de oxid de zinc, care este utilizat în producția de sticlă). De
exemplu, reacția oxidului de sodiu și SiO2, un rezultat care
poate fi format: sodiu ortosilicâtul 2Na2O + SiO2 →
Na4SiO4, silicat de sodiu Na2O + SiO2 → Na2SiO3 și sticlă
Na2O + 6SiO2 + XO → Na2O: XO: 6SiO2. Exemple de astfel
de sticlă având o valoare comercială, sunt de sticlă
calcosodică, sticlă borosilicat, sticlă cu plumb.
Rolul biologic -
Utilizare Cel mai adesea se utilizează SiO2producția de siliciu

elementar. Procesul de interacțiune cu carbonul elementar
are loc la o temperatură ridicată într-un cuptor cu arc
electric: 2C + SiO2 → Si + 2CO. Este destul de intensă din
punct de vedere energetic. Cu toate acestea, produsul său
este utilizat în tehnologia semiconductoarelor pentru
fabricarea celulelor solare (convertirea energiei luminoase
în energie electrică). De asemenea, Si pur se utilizează în
metalurgie (în producția de oțeluri silicioase rezistent la
căldură și rezistent la acizi). Siliconul elementar astfel
obținut este necesar pentru producerea de dioxid de
siliciu pur, care este de mare importanță pentru o serie de
industrii. SiO2 natural este folosit sub formă de nisip în
acele industrii unde nu este necesară o puritate ridicată.
Excepții -

Proiect de Cercetare, Rusu Daniela, Cl. 9 "A"

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect de Cercetare, Rusu Daniela, Cl. 9 "A"

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROIECT

REALIZAT DE RUSU DANIELA CL. A IX-A “A”

Este situat în perioada a III-

Denumirea substanței Aluminiu

Starea de agregare Solidă

Substanță anorganică: simplă sau Simplă

Masa moleculară relativă 27

Masa molară 27 g/mol

Valența elementului III

Tipul legăturii chimice -

Proprietăți fizice -metal de culoare alb metalic-densitate mică 2,7 g/cm

-aliajele de aluminiu au o resistenta la tractiune

-silicații și silicoaluminații (SiO2*Al2O3*Fe2O3*H2O

-oxidul de aluminiu:Al2O3. În funcție de impuritățile

-oxizi micști: MgAl2O4 spinel, BeAl2O4 crisoberil

Bauxita constituie minereul din care se extrage peste

Metode de obținere Exista două căi de producere a aluminiului utilizat în

Aluminiul primar - este aluminiul obținut pe cale

Aluminiul secundar este aluminiul obținut din

Recuperarea aluminiului din deșeuri

Recuperarea deșeurilor de aluminiu este o sursă

Consumul de energie pentru obținerea aluminiului

Producere la scară industrială

Aluminiul poate fi obtinut din Al2O3 sau din AlCl3

AlCl3 + 3Na - Al + 3NaCl

Industrial, aluminiul poate fi obtinut prin prelucrarea

Prepararea aluminei (Al2O3), proces prin care se

Amestecul se filtreaza, solutia de aluminat de sodiu

2NaAlO2 + 2Na2SiO3 + 2H2O

Proprietăți chimice 1.ionizarea pozitiva

(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile) 2.reacționează cu :

2Al+3Cl2=2AlCl3 (aluminiu + clor = clorură de

4Al + 3O2 = 2Al2O3,

aluminiu + oxigen = oxid de aluminiu

2Al + 6HCl = 2AlCl3 + 3H2↑,

aluminiu + acid clorhidric = clorura de aluminiu +

2Al + Fe2O3 = Al2O3 + 2Fe,

aluminiu + oxid de fier = oxid de aluminiu+ fier

Prin reacțiile aluminiului cu apa, cu oxizii metalici sau

Rolul biologic Aluminiul este o sursă importantă de diferite produse

Utilizare Este foarte folosit în industrie datorită rezistenței sale

Denumirea substanței Clorură de sodiu(denumită și sare de bucătărie)

Formula chimică NaCl

Starea de agregare Solidă

Substanță anorganică: simplă sau Compusă

Masa moleculară relativă 58,5

Masa molară 58,5 g/mol

Tipul legăturii chimice Legătură ionică

Proprietăți fizice Este o substanță solidă, ionică, cristalină (structură

Rezistența la compresiune variază în funcție de

 Limita de elasticitate (sarcina, în kgf/cm2, până

 Limita deformațiilor plastice de la 25 la

 Limitele deformațiilor plastice mari cuprinse

Rezistențe mecanice, tracțiunea, forfecarea și

Răspândirea în natură NaCl poate apărea în peșteri și chiar în mări.

Metode de obținere Clorura de sodiu se obține prin reacția dintre acidul

(se alcătuiesc ecuațiile reacțiilor posibile)

Rolul biologic Elementele nutritive din compoziţia NaCl ajută la

Utilizare Sarea de bucătărie, deși contribuie la creșterea

Denumirea substanței Bicarbonat de sodiu (sodă de mâncare)

Formula chimică NaHCO3

Starea de agregare Solidă

Substanță anorganică: simplă Compusă

-silicații și silicoaluminații (SiO2Al2O3Fe2O3*H2O