Croația (în croată Hrvatska, pronunție croată : /xř̩ʋaːtskaː/),

oficial Republica Croația (în croată Republika Hrvatska) este

o țară aflată la limita între Europa Centrală și cea de Sud-Est,
pe ță rmul estic al Mă rii Adriatice. Capitala și cel mai mare
oraș al ță rii este Zagreb. Ț ara este împă rțită în 20 de
diviziuni administrative („županije”) și orașul Zagreb.
Croația acoperă 56.594 km² și are o climă diversă ,
predominant temperat continentală și mediteraneană .
Coasta croată a Adriaticii are peste o mie de insule. Populația
ță rii este de 4,29 milioane de locuitori, majoritatea croați și
majoritatea romano-catolici.
Între secolele V-VII, „croații albi” s-au stabilit în Croația
actuală . Statul lor era la sfâ rșitul secolului al IX-lea organizat
în două ducate. Tomislav a devenit primul rege în 925,
ridicâ nd Croația la rang de regat. Regatul Croației și-a
pă strat suveranitatea aproape două veacuri, atingâ nd
maxima expansiune în timpul domniei regelui Peter
Krešimir al IV-lea și a lui Dmitar Zvonimir. Croația a intrat
într-o uniune personală cu Ungaria în 1102. În 1527, în fața
cuceririi otomane, parlamentul croat l-a ales pe Ferdinand I
din Casa de Habsburg pe tronul croat. În 1918, după Primul
Ră zboi Mondial, Croația a fost pentru scurt timp inclusă în
Statul Slovenilor, Croaților și Sâ rbilor care și-a declarat
independența față de Austro–Ungaria și a co-fondat apoi
Regatul Iugoslaviei. Un stat croat independent a existat
pentru scurt timp în timpul celui de al Doilea Ră zboi Mondial
ca stat-marionetă fascist. După ră zboi, Croația a devenit
membru-fondator și republică federală constituentă a RSF
Iugoslavia, sub denumirile de Republica Populară Croația și
Republica Socialistă Croația. În iunie 1991, Croația și-a
declarat independența, care a intrat în vigoare la 8
octombrie în același an. Ră zboiul de Independență al
Croației a durat patru ani după declararea independenței și a
fost câ știgat.
Croația de astă zi are un Indice al Dezvoltă rii Umane foarte
ridicat. Fondul Monetar Internațional clasifică Croația, din
punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică , în
categoria economiilor emergente și dezvoltate, în timp ce în
clasificarea Bă ncii Mondiale este inclusă în categoria
economilor cu nivel mare al veniturilor (peste 12.480
US$/locuitor). Croația este membră a Uniunii Europene, a
Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO,
a Organizației Mondiale a Comerțului, a CEFTA și membru-
fondator a Uniunii pentru Mediterana. Ca participant activ la
forțele ONU de menținere a pă cii, Croația a contribuit cu
trupe la misiunea condusă de NATO în Afganistan și a
deținut un loc nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU
în 2008–2009.
Sectorul serviciilor domină economia Croației, fiind urmat
de industrie și agricultură . Turismul este o sursă importantă
de venituri în timpul verii, Croația clasâ ndu-se pe locul 18 în
clasamentul celor mai populare destinații turistice din lume.
Statul controlează o parte din economie, avâ nd un nivel
substanțial al cheltuielilor guvernamentale. Uniunea
Europeană este cel mai important partener comercial al
Croației. Începâ nd cu 2000, guvernul croat a investit în
infrastructură , mai ales în dezvoltarea infrastructurii de
transport situată pe traseele coridoarelor pan-europene.
Croația își asigură cea mai mare parte din necesarul
energetic și de electricitate din surse interne, diferența fiind
importată . Croația are un sistem public de să nă tate
universal, precum și un sistem educațional care asigură
gratuitatea învă ță mâ ntului primar și gimnazial, susținâ nd
cultura prin numeroase instituții publice și prin investiții
corporatiste în mass-media și edituri. Croația este o țară cu
importante contribuții culturale, artistice, științifice și în
domeniul sportului, la nivel mondial. Ea este totodată
renumită pentru gastronomia tradițională și calitatea
vinurilor locale.

Limba croată (hrvatski jezik) este o limbă indo-europeană

din ramura limbilor slave, grupul limbilor slave de sud,
subgrupul occidental al acestora, vorbită de croați. Din
punctul de vedere al sociolingvisticii, este în același timp una
din variantele limbii abstand comune sâ rbilor, croaților,
bosniacilor și muntenegrenilor, denumită tradițional prin
termenul „limba sâ rbocroată ”, și o limbă ausbau cu propriul
să u standard.
Croata este limba maternă a 5-6 milioane de vorbitori, fiind
limbă oficială în Croația, în Bosnia și Herțegovina, în Serbia
(Voivodina) și în Muntenegru. O vorbesc și minorită țile
naționale croate din ță rile învecinate, precum și emigranți
croați în Europa Occidentală , America de Nord, America de
Sud și Australia. Ș i în Româ nia există o mică comunitate de
vorbitori de croată , în județul Caraș-Severin.
Din punctul de vedere al variantelor sale regionale, croata
cunoaște o împă rțire în trei dialecte, štokavian, kajkavian și
čakavian, și o împă rțire supradialectală , în grupurile de
graiuri (i)jekaviene, ekaviene și ikaviene. Baza limbii croate
standard o constituie dialectul štokavian și graiurile
(i)jekaviene.
Primele fragmente scrise în limba croată s-au pă strat în texte
slavone din secolul al XI-lea. Cultura croată s-a dezvoltat în
legă tură cu creștinismul catolic adoptat de croați, iar limba
croată a evoluat odată cu dezvoltarea literaturii în diversele
dialecte. Standardul limbii croate s-a conturat în secolul al
XIX-lea, în concordanță cu cel al limbii sâ rbe, de care în unele
perioade ulterioare s-a apropiat, iar în altele s-a îndepă rtat,
în funcție de condițiile istorico-politice.
Din punctul de vedere al tipologiei lingvistice, croata este o
limbă flexionară în aceeași mă sură ca majoritatea limbilor
slave și în grad mai mare decâ t limba româ nă .