Carlos Castaneda

fragmente din: Invătăturile lui Don Juan

Duşmanii unui om al cunoaşterii

Când un om începe să înveţe, nu este niciodată lămurit în privinţa obiectivelor lui.

Scopul lui este neclar; intenţia lui este vagă. Speră la recompense care nu se vor
materializa niciodată, căci el nu ştie nimic despre greutăţile instruirii.
La început învaţă încet- bucăţică cu bucăţică, apoi în paşi mari. Şi, în curând,
gândurile lui intră în conflict. Nu învaţă niciodată ceea ce a stabilit dinainte, ce şi-
a imaginat, aşa că începe să se teamă. Instruirea nu este ce-a aşteptat el. Fiecare
etapă a instruirii reprezintă o nouă sarcină pentru el şi teama pe care omul o
resimte începe să crească fără milă, fără să cedeze. Scopul lui se transformă într-
un câmp de bătălie.
Aşa că îi iese în cale primul dintre duşmanii lui fireşti: frica.
Un duşman teribil- perfid şi greu de învins. Se ascunde la fiecare cotitură a
drumului, pândind şi aşteptând. Şi dacă omul, îngrozit de prezenţa duşmanului,
o ia la fugă, duşmanul lui va pune capăt căutărilor sale. Acelui om care o rupe la
fugă de frică nu i se întâmplă nimic, numai că nu se va instrui niciodată. Nu va
deveni niciodată un om al cunoaşterii. Poate că va fi un om dominator sau un om
speriat, inofensiv; în orice caz , va fi un om învins. Primul său duşman va fi pus
capăt năzuinţelor lui. Ca sa-şi învingă teama nu trebuie să fugă. Trebuie să-şi
învingă teama şi, în ciuda ei, trebuie să facă pasul următor al instruirii, apoi
următorul şi următorul. Oricât ar fi de speriat nu trebuie să se oprească. Asta-i
regula! Şi va veni clipa când primul său duşman se va retrage. Omul începe să se
simtă sigur pe sine. Intenţia sa devine mai puternică. Instruirea nu mai este o
sarcină terifiantă. Când vine acest moment fericit, omul poate spune fără ezitare
că şi-a învins primul său duşman natural. Aceasta se întîmplă încet, încet şi totuşi
teama este învinsă , repede, brusc. O dată ce omul a învins teama , va fi liber de ea
pentru tot restul vieţii, căci, în locul fricii el a obţinut claritatea – limpezimea minţii
care anulează frica. Atunci omul îşi cunoaşte dorinţele şi ştie cum să şi le satisfacă.
Poate anticipa noii paşi în instruire şi o mare claritate înconjoară totul. Omul simte
că nimic nu-i este ascuns.
Şi astfel s-a întâlnit cu cel de al doilea duşman al său- claritatea!
Acea claritate a minţii care este atât de greu de dobândit alungă frica dar, în acelaşi
timp, te orbeşte.
Ea sileşte omul să nu se îndoiască de sine niciodată. Îi dă siguranţa că poate face
tot ce doreşte, căci el vede clar în tot ce-l înconjoară. Şi este curajos fiindcă vede
clar şi nu se abate de la nimic, fiindcă totul îi este clar. Dar toate sunt o greşeală;
ceva parcă lipseşte. Dacă omul cedează în faţa acestei aşa-zise puteri, a sucombat
în faţa celui de al doilea duşman al său; va avea răbdare în loc să se grăbească. Şi
va bîjbîi pe calea instruirii lui pînă când va sfârşi incapabil să mai înveţe ceva.

1
Omul învins în acest fel nu moare. Ce de al doilea duşman al său l-a blocat în
încercarea lui de a deveni un om al cunoaşterii; în schimb omul se poate preface
într-un luptător dezlănţuit sau într-un clovn. Totuşi, claritatea, pentru care a plătit
atât de scump, nu se va transforma niciodată în întuneric şi teamă. Se va bucura
de claritate atât timp cât trăieşte, dar nu se va mai instrui niciodată şi nu aspira la
nimic. Ca să nu fie învins trebuie să facă în continuare ceea ce a făcut şi în privinţa
fricii; trebuie să-şi sfideze claritatea, s-o folosească doar ca să vadă, să aştepte
răbdător şi să se gîndească bine înainte de a face următorii paşi; trebuie să se
gândească, înainte de orice, la faptul că claritatea lui este aproape o greşeală. Şi va
veni momentul când va înţelege că, de fapt, claritatea lui nu era decât un punct din
faţa ochilor. În felul ăsta, îşi va învinge cel de al doilea duşman şi va ajunge în
stadiul în care nimic nu-i va mai putea face vreun rău. Şi nu va mai fi o greşeală.
Nu va mai fi doar un simplu punct din faţa ochilor săi. Va fi adevărata putere.
În acest moment va şti că puterea pe care o urmărise de atâta timp este, în
sfârşit, a lui. Poate să facă orice doreşte cu ea. Aliatul se află la dispoziţia lui.
Dorinţa lui este supremă. El vede tot ce se află în jurul lui.
Dar acum a întâlnit şi cel de al treilea duşman al său : puterea !
Puterea este cel mai puternic dintre toţi duşmanii săi. Şi după cum e firesc, cel mai
uşor lucru de făcut este să cedezi în faţa ei; acum omul este cu adevărat invincibil.
El comandă; începe să-şi asume riscuri calculate şi sfârşeşte prin a stabili reguli,
fiindcă el este stăpânul. Omul aflat în acest stagiu nu prea îşi dă seama că, de fapt,
cel de al treilea duşman al său l-a încolţit. Şi, deodată, fără să îşi dea seama, va
pierde, cu siguranţă bătălia. Duşmanul său îl va fi transformat într-un om crud şi
capricios. El nu-şi va pierde niciodată claritatea sau puterea sa. Un om învins de
putere moare fără să îşi dea seama cu adevărat cum s-o folosească. Puterea nu este
decât o povară pentru soarta lui. Un astfel de om nu deţine controlul asupra
propriei fiinţe şi nu-şi poate da seama când şi cum să-şi folosească puterea.
Învingerea de către oricare din aceşti duşmani este definitivă. De îndată ce unul
dintre aceşti duşmani se dovedeşte mai puternic, omul nu mai poate face nimic.
Când omul cedează, el nu-şi dă seama, s-a terminat cu el. Dar dacă este orbit de
putere pentru o vreme şi, pe urmă, respinge puterea asta înseamnă că lupta lui
continuă. Înseamnă că încă mai încearcă să devină un om al cunoaşterii. Omul este
învins doar atunci când nu mai încearcă şi renunţă definitiv. În ceea ce priveşte
frica, dacă el cedează în faţa fricii, nu va învinge niciodată, fiindcă nu va mai avea
curajul să înveţe şi nu va mai încerca acest lucru niciodată. Dar dacă încearcă să
înveţe ani de zile, luptându-se cu frica, s-ar putea să o învingă, fiindcă, de fapt, nu
a cedat nici o clipă.
Omul poate să învingă puterea sfidând-o deliberat. Trebuie să îşi dea seama că
puterea pe care, aparent, o cucerise, nu îi aparţine, în realitate. Trebuie să fie în
gardă tot timpul, folosind cu atenţie şi cu credinţă tot ce învăţase. Dacă va înţelege
că puterea şi claritatea, lipsite de controlul asupra lui însuşi, sunt mai rele decât
greşelile, va ajunge într-un punct în care totul este ţinut în şah. Atunci va şti când
şi cum să îşi folosească puterea. Şi astfel, îşi va fi învins şi al treilea duşman.

2
 În clipa aceea, omul va fi ajuns la capătul călătoriei spre cunoaştere şi,
aproape fără să fie avertizat, va da peste ultimul dintre duşmanii lui: bătrâneţea!
Acest duşman este cel mai crud dintre toţi, cel pe care nu va putea să-l învingă cu
totul, ci doar să-l mai alunge pentru un timp. Acesta este timpul când omul nu mai
are temeri, nu mai are o nerăbdătoare limpezime a minţii- un timp când îşi
stăpâneşte toată puterea, dar şi timpul când are o mare dorinţă de a se odihni. Dacă
el cedează cu totul în faţa dorinţei de a se aşeza şi a uita, dacă el se lasă doborât de
oboseală, înseamnă că a pierdut ultima rundă şi că duşmanul său îl va pune la
pământ ca pe o fiinţă neputincioasă, vârstnică. Dorinţa lui de a se retrage îi va
învinge toată claritatea, puterea şi cunoaşterea.
Dar dacă omul îşi scutură de pe el oboseala şi îşi împlineşte soarta până la
capăt poate să fie numit om al cunoaşterii, chiar dacă doar pentru acea scurtă clipă
când reuşeşte să se lupte cu ultimul duşman invincibil. Acea clipă de claritate,
putere şi cunoaştere îi este de ajuns.