CAPITOLUL I

ALIMENTAREA CU ENERGIE ELECTRICĂ A

INTREPRINDERILOR INDUSTRIALE
1.1. SISTEMUL ENERGETIC.
AVANTAJELE UTILIZĂRII CURENTULUI ALTERNATIV FAŢĂ DE CEL
CONTINUU
Energia electrică constituie principala formă de energie utilizată în întreprinderile industriale.
Acest lucru se datorează următoarelor avantaje pe care energia electrică le are în comparaţie cu
alte forme de energie şi anume:
- randamentele la care se produce, se transportă şi se distribuie spre consumatori sunt mult
mai mici în comparaţie cu alte forme de energie;
- transportul şi distribuţia se realizează uşor;
- preţ de cost redus (energia electrică este de 6-7 ori mai ieftină decât energia aburului şi de
3-4 ori mai ieftină decât cea pneumatică).
Energia electrică este preluată din cadrul sistemului energetic naţional (S.E.N.), care a luat
fiinţă prin interconectarea pe teritoriul ţării a tuturor centralelor electrice (indiferent de natura
lor) precum şi a liniilor de transport şi distribuţie a energiei electrice spre consumatori.
Interconectarea în cadrul S.E.N. a centralelor electrice (C.E.) precum şi a liniilor de transport
şi distribuţie spre consumatori prezintă următoarele avantaje:
- măreşte siguranţa in funcţionare;
- asigură continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor;
- permite producerea energiei electrice în unităţi mari care funcţionează cu indicatori
tehnico-economici ridicaţi;
- permite utilizarea combustibililor inferiori prin amplasarea centralelor lângă aceştia;
- reduce necesarul de putere de rezervă.
Schema cea mai generală a unui sistem energetic este ilustrată în figură:

Fig.1.1. Schema generală a sistemului energetic.

6
 1 – element primar (sursă de energie);
2 – sistem de transport;
3 – generator sincron (de curent alternativ);
4 – transformator ridicător de tensiune;
5 – linie de transport şi distribuţie a energiei electrice;
6 – transformator coborâtor de tensiune;
7 – consumatori de energie electrică
Elementele 3 şi 4 formează împreună C.E. (centrala electrică), 4, 5 şi 6 formează reţeaua
electrică, 3, 4, 5, 6, 7 constituie sistemul electroenergetic,1 – 7 formează sistemul energetic.
După natura sursei de energie, adică a elementului primar, se disting următoarele tipuri de
centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale atomice, centrale eoliene.
În stadiul actual de dezvoltare a tehnicii, este raţional din punct de vedere tehnic şi
rentabil sub aspect economic, ca energia electrică produsă în C.E. (indiferent de natura lor) să se
facă la un nivel de tensiune de 6, 10, 15 kV. În schimb pentru transportul şi distribuţia energiei
electrice la puteri mari şi la distanţe mari este indicat să se utilizeze înalta tensiune. Din acest
motiv în schemă se introduce transformatorul ridicător de tensiune 4. Explicaţia constă în faptul
că la înaltă tensiune curentul este mai mic şi va rezulta o secţiune mai redusă pentru
conductoarele liniilor de transport şi distribuţie a energiei (elementul 5),(rezultă astfel o
economie de material conductor). Altfel spus la înaltă tensiune scad şi pierderile de tensiune şi
cele de putere pe elementele de reţea.
Un transformator lucrează pe legea inducţiei electromagnetice:
dφ
e=− (1.1)
dt
Dacă se neglijează pierderile dintr-un transformator se poate scrie că puterea
electromagnetică din primar se transmite integral în secundar.
E1 ⋅ I 1 = E 2 ⋅ I 2 (1.2)
Dacă transformatorul este ridicător de tensiune vom avea E 2 > E1 ⇒ I 2 < I 1 , prin urmare
curentul fiind mai mic, şi secţiunea conductoarelor liniilor de transport şi distribuţie a energiei va
fi mai redusă rezultă economie de material conductor.
Astfel în S.E.N. pentru transportul puterilor mari (zeci şi sute de MW) la distanţe mari
(zeci, sute de km), se utilizează tensiuni de 440, 220, 110 kV. Pentru transportul puterilor mai
reduse la distanţe mai mici, se utilizează tensiuni de 80, 60, 35 kV.
În apropierea consumatorilor 7 se prevăd transformatoare coborâtoare de tensiune 6 care
reduc nivelul tensiunii la cel necesar, astfel în întreprinderile industriale se utilizează următoarele
nivele de tensiune:

7
 - tensiuni înalte (6, 10 sau chiar 15kV) cum ar fi excavatoarele, podurile transbordoare din
cariere, instalaţiile principale de extracţie, staţiile principale de compresoare, ventilatoare, pompe
precum şi transportoarele de mare capacitate.
- tensiuni de 1440, 660, 500, 380 V pentru consumatorii de forţă cum sunt maşinile unelte
din atelierele electrice, maşinile miniere din abataje, transportoare cu bandă sau raclete,
compresoare de mică capacitate, pompe de evacuare a apelor de mică capacitate, ventilatoare de
aeraj parţial.
- tensiuni de 220, 127 V pentru consumatorii de iluminat (pentru iluminatul la suprafaţă 220
iar pentru iluminatul fix din subteran 220 sau 127).
- tensiuni nepericuloase mai mici de 42 V utilizate în instalaţii cu pericol sporit de
electrocutare cum sunt instalaţiile de semnalizare, telemăsură, telecomunicaţii, automatizare,
comandă la distanţă, iluminat portabil.
În instalaţiile de forţă de joasă tensiune (care sunt sub 1000 V), există în prezent pe plan
mondial o tendinţă de creştere a nivelului de tensiune, ajungându-se în prezent până la tensiunea
de 1140 V.
Un ansamblu de aparate electrice interconectate între ele într-un spaţiu dat şi
reprezentând un tot unitar cu o funcţionalitate bine determinată, reprezintă o instalaţie electrică
(I.E.).
Elementele componente ale unei instalaţii electrice le constituie: maşinile electrice,
aparatele electrice, dispozitivele şi receptoarele electrice interconectate între ele cu ajutorul
reţelelor electrice.
Receptorul electric este un ansamblu electric care absoarbe de la reţea energia electrică şi
o transformă într-o altă formă de energie utilă cum ar fi: energia mecanică, energia termică,
energia luminoasă.
Instalaţiile electrice se clasifică din mai multe puncte de vedere şi anume:
- destinaţie şi rol funcţional;
- după modul de amplasare, instalare si montare;
- după natura curentului electric;
- după nivelul de tensiune;
- după natura curentului care tranzitează circuitul electric;
- după modul de protecţie.
După acest ultim criteriu instalaţiile electrice se împart în două mari categorii:
- instalaţii electrice pentru medii normale;
- instalaţii electrice pentru medii industriale potenţial explozive.

8
 Mediile industriale potenţial explozive pot să apară în mai multe industrii: industria
petrochimică, industria minieră subterană, industria textilă, industria morăritului şi panificaţiei.
Instalaţiile electrice destinate atmosferelor industriale potenţial explozive se împart în
două categorii şi anume:
- echipament pentru industria minieră, denumit şi antigrizutos simbolizat Ex I;
- echipament electric antiexploziv Ex II.
După nivelul de tensiune instalaţiile electrice se clasifică în:
- instalaţii electrice de joasă tensiune, tensiunea de lucru sub 1 kV;
- instalaţii electrice de medie tensiune, tensiunea de lucru 1 - 20 kV;
- instalaţii electrice de înaltă tensiune, tensiunea de lucru 35 - 110 kV;
- instalaţii electrice de foarte înaltă tensiune, tensiunea de lucru mai mari de 220 kV.
Liniile electrice fac legătura între diversele elemente ale unei reţele sau ale unui sistem
electric. Liniile sau reţelele electrice sunt de mai multe categorii, în funcţie de tensiune, de
curent, de funcţiunile pe care le îndeplinesc sau de construcţia lor.
Din punct de vedere al curentului se deosebesc:
- linii de curent continuu;
- linii de curent alternativ monofazat sau trifazat.
Din punct de vedere al funcţiunilor pe care le îndeplinesc liniile şi reţelele electrice pot fi
de transport şi de distribuţie. În general, reţelele de distribuţie sunt de medie tensiune şi joasă
tensiune în timp ce reţelele de transport sunt de înaltă tensiune.
Din punct de vedere al construcţiei liniile şi reţelele electrice pot fi :
- linii electrice aeriene (L.E.A);
- linii în cablu (L.C.).
Liniile electrice aeriene sunt (L.E.A) sunt realizate din cupru, aluminiu, oţel aluminiu,
conductoarele fiind multifilare. La cele din oţel aluminiu firul de oţel este central peste care se
înfăşoară conductoare de aluminiu, oţelul având rol de mărire a rezistenţei mecanice. Liniile în
cablu (L.C) se realizează din cupru sau aluminiu şi pot fi:
- cabluri armate (c.a);
- cabluri flexibile (c.f).
Cablurile armate au sub învelişul exterior de izolaţie o armătură metalică din oţel ( sub
formă de tablă sau fire de diferite forme) cu rol de creştere a rezistenţei mecanice a cablului, au o
rază de curbură mare şi se utilizează la alimentarea utilajelor cu caracter staţionar sau
semistaţionar.
Cablurile flexibile nu prezintă această armătură şi se utilizează la alimentarea utilajelor
cu caracter mobil.

9
 În funcţie de nivelul de tensiune la care se utilizează, cablurile se identifică după culoarea
învelişului exterior şi anume:
- galben şi negru – cabluri de joasă tensiune (sub 1000 V);
- roşu – cabluri de peste 1 kV, medie sau înaltă tensiune;
- gri – cabluri pentru teleinstalaţii;
- albastru – cabluri pentru circuite cu mod de protecţie siguranţă intrinsecă.
Valoarea coeficientului de corecţie cu temperatura se poate calcula din relaţia acestuia
sau se pot lua din literatura de specialitate.
În cadrul sistemului electroenergetic al ţării noastre se foloseşte numai curentul alternativ
la diferite trepte de tensiune. Utilizarea exclusivă a curentului alternativ se explică printr-o serie
de avantaje ale acestuia în comparaţie cu cel continuu şi anume:
-simplitatea construcţiei şi costul mai redus al generatorului sincron faţă de generatorul de
curent continuu;
- posibilitatea transformării cu uşurinţă a energiei electrice alternativă de la o tensiune la alta
în maşini statice (transformatoare);
- preponderenţa consumatorilor care folosesc motoare asincrone simple, robuste şi mai
ieftine decât cele de curent continuu.

10
 1.2. SCHEME DE ALIMENTARE CU ENERGIE ELECTRICĂ
A ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE.
Cerinţele specifice de care trebuie să ţinem seama la definitivarea schemelor de
alimentare cu energie electrică a instalaţiilor industriale sunt:
- numărul, amplasarea şi puterea receptoarelor de energie electrică;
- nivelele de tensiune normalizate utilizate de către consumatori;
- natura şi regimul de lucru a receptoarelor ( regim de lungă durată, regim de scurtă durată,
regim de funcţionare cu şocuri);
- configuraţia terenurilor înconjurătoare;
- condiţii meteorologice deosebite (vânt, ploaie, chiciură);
- prezenţa unor agenţi periculoşi pentru atmosfera înconjurătoare în locurile de amplasare şi
de exploatare.
Configuraţia generală de principiu a schemelor de alimentare şi de distribuţie pentru
consumatorii industriali se prezintă în figura 1.2.
Alimentare prin S.E.N. se valorifică printr-un racord format din unul sau mai multe linii
electrice (1) construite sub formă de L.E.A sau L.C. de la care prin intermediul unor
transformatoare coborâtoare de tensiune, energie electrică este distribuită direct consumatorului
de înaltă tensiune (C1) sau distribuită prin racorduri adânci în centrele de consum (2).
Barele colectoare de racord, transformatoarele T1 coborâtoare împreună cu echipamentul
de colectare şi de măsură alcătuiesc staţiilor de transformare (ST) respectiv distribuţie (SD) şi
distribuţie şi transformare (SDT).
Distribuirea energiei electrice spre consumatori (C) se realizează prin mai multe
posibilităţi:
- direct la consumatori;
- printr-un transformator coborâtor de tensiune şi după caz tablou de distribuţie generator
(TG).
Tipurile constructive ale acestor echipamente din cadrul IE trebuie să corespundă
condiţiilor de mediu şi exploatării, tipuri care sunt reglementate prin normele de securitate a
muncii.

11
Fig.1.2. Schema de principiu de alimentare şi distribuţie a energiei electrice la
consumatorii industriali şi de uz general.

12
 Instalaţiile de racord la sistemul energetic sunt prezentate în figura 1.3.
Schemele instalaţiilor de racord cuprind: L.E.A. sau L.C. de racord radiale sau duble fără
transformator (6 - 20 kV) sau cu transformator (35 – 220 kV). Dacă unităţile industriale sau
agenţii economici sunt de grad mare de importanţă, se recomandă să se utilizeze scheme electrice
cu element de rezervă (LI, LII) sau cu transformator de rezervă având barele colectoare secţionate
cu cuplă longitudinală (CL) sau cuplă transversală (CT) cu sau fără A.A.R. (anclanşarea
automată a rezervei).

Fig.1.3. Schemele instalaţiilor de racordare la sistemul energetic.

13
Schemele electrice radiale sunt prezentate în figura 1.4.

Fig.1.4. Schemele radiale ale instalaţiilor de distribuţie de medie şi înaltă tensiune

14
 Aceste variante ale instalaţiilor de distribuţie pentru medie şi înaltă tensiune pot fi cu o
configuraţie simplă nesecţionate (a), secţionate cu mai multe linii (b) sau cu distribuţie mixtă (c).
După necesitate se pot prevedea cuple longitudinale (CL) sau asigura rezerva de alimentare.

Fig.1.5. Schemele cu linie principală (coloană, magistrală) de distribuţie a energiei electrice de

înaltă şi medie tensiune.

15
 Pentru unităţile industriale cu puteri instalate foarte mari se practică o schemă de
alimentare şi distribuţie mixtă, cu elemente de schemă nesecţionate şi unele elemente de schemă
secţionate (de regulă se utilizează pentru consumatorii de categoria a III-a, a II-a şi parţial
categoria I-a).
Se trece la coloane duble de bază (LD, LR – de rezervă).
Avantajele acestor scheme sunt următoarele:
- investiţii mai reduse pentru construcţia reţelelor electrice;
- posibilitatea reducerii pierderilor de energie electrică;
- cantitatea de echipament şi volumul staţiilor mai reduse;
- micşorarea pericolului de electrocutare şi manevrele din staţii mai puţin dificile.
Dezavantajele sunt:
- greutăţi mari în realizarea unor protecţii sigure şi sensibile;
- siguranţă mai redusă în funcţionare pentru asigurarea rezervei în funcţiune corespunzătoare
categoriei de consumatori;
- dificultate în utilizarea automatizării şi comenzii centralizate a instalaţiei electrice.
Schemele de alimentare cu linie principală, coloană sau magistrală de alimentare şi
distribuţie a energiei electrice de medie şi înaltă tensiune sunt prezentate în figura 1.6.
Aceste scheme pot fi cu o configuraţie simplă nesecţionate sau secţionate cu mai multe
linii. În figură sunt prezentate două variante şi anume:
- buclată cu o singură sursă denumită şi simplă (figura a);
- buclată complex (figura b).
În figura b sunt introduse şi bobinele de reactanţă (B.R.) care sunt folosite la limitarea
curenţilor de scurt circuit. Ele mai poartă denumirea de reactoare.
Schemele buclate sunt prezentate în figura 1.7.
Pot fi cu o alimentare de la o singură sursă numindu-se în acest caz buclate simple
(pentru consumatori de categoria I şi II) şi scheme cu mai multe surse pentru unităţile industriale
de importanţă foarte mare, având consum atât de înaltă tensiune cât şi de joasă tensiune.
Schemele cuprind:
- scheme radiale pentru reţele de joasă tensiune;
- scheme cu linii principale pentru reţele de joasă tensiune.

16
 b. buclată complex

Fig.1.6. Schemele buclate de distribuţie a energiei electrice de înaltă şi medie tensiune.

17
Fig.1.7. Schemele buclate ale reţelelor de joasă tensiune.

18
Fig.1.8. Schema principială a configuraţiei sistemului de electrificare a unei exploatări
miniere subterane.

19
 Pentru fiecare dintre acestea sunt ilustrate variantele din figură. Un exemplu al schemelor
de electrificare îl constituie schemele de alimentare şi distribuţie a energiei electrice pentru
exploatările miniere subterane cu producţie şi adâncime mare şi care utilizează în mod obişnuit
sisteme de alimentare pe puţul de extracţie sau de aeraj prin cabluri de înaltă tensiune, figura 1.8.
De la S.E.N. se pun sub tensiune printr-o linie dublă barele de 35/15 kV ale staţiei de
transformare de la suprafaţă (S.T.Sf). Elementele importante ale acestei staţii sunt
transformatoarele coborâtoare de tensiune care reduc treapta de tensiune la 6 kV. De la barele de
6 kV se alimentează:
-consumatorii de 6 kV de la suprafaţă (Me – maşină de extracţie, staţia principală de
ventilatoare V, Cp – staţia principală de compresoare , Cjt – consumatorii de joasă tensiune).
Energia electrică este introdusă în subteran la 6 kV prin cablurile armate la barele staţiei
de distribuţie din subteran (S.D.Sb.). De la barele S.D.Sb. se alimentează:
- la 6 kV staţiile principale de pompe (P);
- prin intermediul unui transformator consumatorii de joasă tensiune (Cjt);
- prin intermediul unor staţii de distribuţie interne (S.D.I.) si a unor posturi de transformare
de sector (P.T.S) - staţionare sau P.T.Sm – mobile, precum şi prin intermediul unor puncte de
distribuţie de abataj (P.D.A), energia electrică se distribuie la consumatorii din abataj (maşini de
abataj, susţineri mecanizate, agregate hidraulice (A.H.), consumatori de iluminat.

1.3. CATEGORII DE IMPORTANŢĂ A CONSUMATORILOR ELECTRICI

Din punct de vedere al importanţei şi al necesităţii de a le asigura continuitate în
alimentarea cu energie electrică, consumatorii electrici se împart în următoarele categorii de
importanţă:
- consumatori de categoria zero de importanţă (specială) în care intră consumatorii de mare
importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică poate provoca explozii,
incendii, distrugeri de utilaje, victime omeneşti, etc. Aşa sunt de exemplu staţiile principale de
ventilatoare, de pompe pentru evacuarea apelor precum şi instalaţiile de extracţie pentru
personal;
- consumatorii din categoria I de importanţă la care întreruperea în alimentarea cu energie
electrică produce dereglarea proceselor tehnologice care se desfăşoară în flux continuu, precum
şi micşorarea volumului de producţie, volum care nu poate fi recuperat la restabilirea alimentării.
În această categorie intră toate receptoarele de energie electrică care deservesc fluxurile
tehnologice care se desfăşoară în mod continuu;
- consumatorii din categoria a II-a de importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu
energie electrică are ca efect nerealizări ale volumului producţiei, volum care însă poate fi

20
refăcut după restabilirea alimentării cu energie electrică. Aici intră receptoarele ce deservesc
secţiile prelucrătoare din întreprinderile industriale;
- consumatorii din categoria a III-a de importanţă care cuprind consumatori de mică
importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică nu au efecte imediate asupra
procesului de producţie. Aşa sunt de exemplu consumatorii de iluminat de la suprafaţă precum şi
maşinile unelte care deservesc procesele auxiliare ale întreprinderilor industriale.
Normele de protecţie a muncii prevăd ca pentru consumatorii de categoria ,,0” să existe o
alimentare de rezervă. De asemenea în cazul unui deficit de putere în sistemele de alimentare cu
energie electrică se va produce la început deconectarea de la reţea a consumatorilor de categoria
a III-a, a II-a, I-a şi în caz extrem a celor de categoria ,,0”.

21
 CAPITOLUL II
CALCULUL REŢELELOR ELECTRICE DE DISTRIBUŢIE
A ENERGIEI ELECTRICE
ÎN ÎNTREPRINDERILE INDUSTRIALE.
2.1. CRITERIILE DE DIMENSIONARE A SECŢIUNII
CONDUCTOARELOR
Pentru o funcţionare corectă din punct de vedere tehnic şi rentabilă sub aspect economic,
conductoarele oricărei reţele electrice (indiferent de natura ei) trebuie să îndeplinească
concomitent o serie de condiţii de dimensionare sau de verificare a lor, care poartă denumirea de
criterii de dimensionare.
Secţiunea conductoarelor trebuie să îndeplinească concomitent toate condiţiile, ea va fi
determinată de criteriul care ii oferă valoarea cea mai mare.
Criteriile de dimensionare şi de verificare ale secţiunii conductoarelor sunt:
1. dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza încălzirii admisibile (criteriul termic);
2. dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul
electric);
3. verificarea secţiunii conductoarelor în regim de pornire a motoarelor;
4. verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate termică în regim de scurtcircuit;
5. verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit;
6. criterii economice dintre care amintim:
- dimensionare secţiunii conductoarelor în ipoteza consumului minim de material conductor;
- dimensionare secţiunii conductoarelor în ipoteza densităţii de curent constante;
- dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza reducerii preţului de cost a energiei
electrice.
7. criteriul mecanic ce se aplică de regulă la liniile electrice care sunt supuse agenţilor
climaterici (ploaie, zăpadă, chiciură, vânt, etc.).
De obicei în funcţie de natura şi tipul reţelei electrice există criterii prioritare. Astfel, de
exemplu pentru reţelele electrice scurte, preponderent dimensionarea se face pe baza încălzirii
admisibile, deci pe baza criteriului termic. Pentru reţelele electrice lungi, circuitele de bază le
constituie dimensionarea pa baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), precum şi pe
baza verificării în regim de pornire a motoarelor. În cazurile în care reţelele electrice sunt
prevăzute cu protecţii temporizate, secţiunile acestora trebuie verificate şi la acţiunile curentului

22
de scurt circuit, adică să fie verificate la stabilitate termică, electrodinamică în regim de scurt
circuit.
Pentru reţelele electrice utilizate în S.E.N. precum şi a unui consumator electric de mare
importanţă (categoria 0, I, II) se utilizează şi criterii economice; de obicei în aceste reţele sunt
prevăzute protecţii electrice mult mai complexe.
Calculul mecanic se utilizează de obicei la liniile electrice aeriene (L.E.A.) utilizate la
suprafaţă şi care sunt supuse acţiunii agenţilor climaterici.

2.2. DIMENSIONAREA SECŢIUNII CONDUCTOARELOR ELECTRICE PE

BAZA
ÎNCĂLZIRII ADMISIBILE (CRITERIUL TERMIC)
La trecerea unui curent I prin rezistenţa R a unui conductor în timpul t, se degajă o
cantitate de energie (de căldură) Wd (d - degajat) care este dată de legea Joule Lentz:
Wd = I 2 ⋅ R ⋅ t (2.1)
O parte din această cantitate de căldură e înmagazinată de masa conductorului având ca
efect creşterea temperaturii sale, iar o altă parte este cedată mediului înconjurător. Vom nota Wc
– energia cedată mediului înconjurător, dată de relaţia:
Wc = c ⋅ F (θ − θ 0 ) ⋅ t (2.2)

unde:
c – coeficient de cedare a căldurii;
F – suprafaţa laterală a conductorului;
Өo – temperatura mediului ambiant în care e instalat conductorul;
Ө - temperatura conductorului;
t – timpul.
Ca urmare a dezvoltării continue a cantităţii de căldură, temperatura conductorului creşte
în timp, dar o dată cu aceasta va creşte şi temperatura cedată mediului înconjurător. La un
moment dat se ajunge la un regim staţionar când temperatura conductorului nu mai creşte şi
rămâne la o valoare θ = θ m ⇒ că în acest regim staţionar întreaga cantitate de căldură dezvoltată

în conductor e cedată mediului.

În concluzie, la apariţia regimului staţionar se poate scrie:
Wd= Wc, înlocuind vom avea:
I 2 ⋅ R ⋅ t = c ⋅ F (θ m − θ 0 ) ⋅ t (2.3)

Vom nota: l – lungimea conductorului [m];

23
 d – diametrul conductorului [m];
γ – conductivitatea materialului [m/Ω mm2]
Făcând aceste notaţii relaţia precedentă devine:
l π ⋅d2 L
I2 ⋅ = c ⋅ π ⋅ d ⋅ l (θ m − θ 0 ) R=
l
; S= ;R = ;
π ⋅d2 γ ⋅S 4 π ⋅d2
γ⋅ γ⋅
4 4
π 2 ⋅d3
I2 =c ⋅ γ (θ m − θ 0 ) F = π ⋅d ⋅l
4
Extrăgând radicalul vom avea:
π
I= c ⋅ γ (θ m − θ 0 ) ⋅ d 3 (2.4)
2
Relaţia (2.4) ne arată că pentru o anumită secţiune a conductorului (d), pentru un anumit
material (γ), pentru o anumită temperatură maximă admisă pentru conductor (θm), pentru o
anumită temperatură a mediului ambiant (θ0) şi un anumit mod de pozare a conductorului (c),
există un curent (I), denumit curent maxim admisibil din punct de vedere termic.
După modul de pozare al conductorului are loc şi schimbul de căldură dintre conductor şi
mediul înconjurător, deci modul de pozare influenţează coeficientul (c) de cedare a căldurii.
Un conductor poate fi pozat în tuburi de protecţie, poate fi îngropat în pământ, poate fi
montat aparent, etc.
Pe baza relaţiei (2.4) în literatura de specialitate sunt întocmite tabele care pentru
secţiunile standardizate ale conductorului, confecţionate din diferite materiale, pozate într-un
anumit fel dau valoarea curenţilor maximi admisibili (I) pentru o anumită temperatură (θ0) a
mediului ambiant şi pentru o anumită temperatură maximă (θm) admisă pentru conductor. De
obicei aceste tabele sunt întocmite pentru o temperatură a mediului ambiant θ0 =25oC.
Observaţie: Aceste tabele şi anexe mai conţin în plus următoarele date:
- rezistenţele specifice r0 [Ω/km] pentru secţiunile standardizate şi pe anumite nivele de
tensiune.
- reactanţele specifice xo [Ω/km] în funcţie de secţiunile standardizate, distanţele medii
geometrice şi nivele de tensiune;
- curentul Infmax - curentul nominal maxim al siguranţei fuzibile care se poate monta pe o
anumită secţiune standardizată atunci când acesta reprezintă unica protecţie la suprasarcină.
În practică însă există cazuri când temperatura mediului ambiant este diferită de
temperatura θ0 =25oC, temperatură pentru care sunt întocmite tabelele. Vom nota Io1 – curentul
maxim admisibil din punct de vedere termic a unei secţiuni standardizate S care este amplasată
într-un mediu ambiant cu temperatura θ01 =25oC şi cu Io2 – curentul maxim admisibil al aceleiaşi

24
secţiuni standardizate S pozate în aceleaşi condiţii dar la temperatura
θ02 ≠ θ01.
Dacă vom scrie relaţia (2.4) pentru cele două cazuri şi vom face raportul dintre curenţii
Io2 şi Io1 se obţine:

I 02 θ m − θ 02
= (2.5)
I 01 θ m − θ 01

θ m − θ 02
Vom nota: =c θ , şi poartă denumirea de coeficient de corecţie cu
θ m − θ 01
temperatura, deci vom avea:
Io2 = cӨ Io1 (2.6)
Coeficientul de corecţie cu temperatura cӨ are următoarele valori:
cӨ > 1, pentru θ02 < θ01
cӨ < 1, pentru θ02 > θ01
Temperatura θm maximă admisă pentru conductori este limitată din următoarele
considerente:
- din cauza îmbătrânirii termice a izolaţiei conductorilor;
- din cauza oxidării locurilor de îmbinare şi de înnădire a conductorilor;
- din considerente sanitare şi de protecţie a muncii (evitarea incendiilor, electrocutărilor,
exploziilor precum şi faptul că praful ce se depune pe conductoare se poate descompune viciind
atmosfera).
Astfel, pentru conductoarele neizolate avem θm =70oC, pentru conductoare cu izolaţie
din cauciuc θm =55oC, pentru conductoare cu izolaţie de hârtie θm =50 - 80oC în funcţie de
nivelul de tensiune.
Dacă vom scrie relaţia (2.4) pentru două conductoare de aceiaşi secţiune S, pozate în
aceleaşi condiţii, la aceiaşi temperatură a mediului ambiant θ0, dar unul realizat din aluminiu (Al)
şi celălalt din cupru (Cu), şi vom face raportul lor, vom obţine:

I Al γ Al 32
= = = 0,77
I Cu γ Cu 53
I Al = 0,77 ⋅ I Cu
În concluzie, curentul maxim admisibil din punct de vedere termic la Al este cu 23 % mai
mic decât la Cu.
Dimensionarea secţiunii conductoarelor pe baza încălzirii admisibile (criteriul termic) se
realizează astfel:

25
 - din caracteristicile consumatorului cu relaţiile de la electrotehnică, se determină
curentul care parcurge conductorul iar apoi dintr-un tabel corespunzător se alege o secţiune
standardizată pentru care curentul maxim admisibil din punct de vedere termic este cel puţin egal
cu cel calculat (acest lucru este valabil dacă temperatura locului de instalare a conductorului
corespunde cu temperatura pentru care e întocmit tabelul, adică θ0 =25oC).
În cazurile în care temperatura mediului ambiant unde se instalează conductorul este
diferită de temperatura tabelului (θ0 =25oC), curentului maxim admisibil din punct de vedere
termic i se aplică coeficientul de corecţie al temperaturii cθ (vezi relaţia 2.6).
Valoarea coeficientului de corecţie cu temperatura se poate calcula din relaţia acestuia
sau se pot lua din literatura de specialitate.

2.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII REŢELELOR ALIMENTATE PE LA UN

CAPĂT PE BAZA PIERDERII ADMISIBILE DE TENSIUNE
(CRITERIUL ELECTRIC)
2.3.1. CALCULUL REŢELELOR DE CURENT CONTINUU ŞI CURENT
ALTERNATIV MONOFAZAT CU COSΦ = 1 PE BAZA PIERDERII
ADMISIBILE DE TENSIUNE
Reţelele de curent continuu se întâlnesc la consumatorii de forţă, dar şi la consumatorii de
iluminat. Reţelele de curent alternativ monofazat cu cos φ = 1 se întâlnesc în cazul reţelelor de
iluminat care utilizează izvoare de lumină cu incandescenţă.
Se disting următoarele 2 cazuri:
a) Cazul reţelelor cu sarcini concentrate;
b) Cazul reţelelor cu sarcini uniform distribuite.

2.3.1.1. CAZUL REŢELELOR CU SARCINI CONCENTRATE

Să considerăm o reţea de curent alternativ monofazat care alimentează izvoare de lumină
cu incandescenţă aşa cum se observă în figură:
I1 I2 I3

i1 i2 i3
U

26
 Reţeaua considerată reprezentată monofilar are forma:

Fig.2.1. Linie electrică de curent continuu sau curent alternativ monofazat cu sarcini
concentrate.
Vom nota: U – tensiunea de alimentare a reţelei;
Ii – curentul pe tronsonul i;
ii – curentul la consumatorul i;
ri, li – rezistenţa respectiv lungimea tronsonului i;
Ri, Li – rezistenţa respectiv lungimea porţiunii de reţea cuprinse între sursă şi
consumatorul i;
i = 1, 2, 3, ……….n, n - numărul de consumatori.
Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat pe
baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), este posibilă numai dacă secţiunea este
constantă pe toate tronsoanele (Si - constantă), în caz contrar problema este nedeterminată din
punct de vedere matematic, adică avem mai multe necunoscute decât numărul de ecuaţii pe care
îl putem scrie. Având în vedere că reţeaua considerată are două conductoare, pierderea de
tensiune în cazul în care avem şi consumatori, pierdere notată cu ΔU va fi dată de relaţia:

( )
i=n
ΔU = 2 I 1 ⋅ r1 + I 2 ⋅ r2 + I 3 ⋅ r3 + ..... = 2∑ I i ⋅ ri (2.7)
i =1

n – numărul de consumatori.
Pe baza primei teoreme a lui Kirchhoff se pot scrie relaţiile:
I 1 = i1 + i2 + i3 + ......
I 2 = i2 + i3 + i4 + ...... (2.8)
I 3 = i3 + i4 + i5 + ......
Înlocuind relaţia (2.8) în relaţia (2.7) vom avea:
[ ]
ΔU = 2 (i + i2 + i3 + .....) ⋅ r1 + (i 2 + i3 + i4 + .....) ⋅ r2 + (i3 + i4 + i5 + .....) ⋅ r3 + ...... =
2[i1 ⋅ r1 + i2 ⋅ (r1 + r2 ) + i3⋅ (r1 + r2 + r3 ) + .....] =

R1 R2 R3

27
 ( )
i=n
= 2 ⋅ i1 ⋅ R1 + i2 ⋅ R2 + i3 ⋅ R3 + ...... = 2∑ ii ⋅ Ri
i =1
i =n
ΔU = 2∑ ii ⋅ Ri (2.9)
i =1

Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat cu

cosφ = 1, pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), este posibilă numai în cazul
în care secţiunea este constantă pe toate tronsoanele, Si = constant, Si – secţiunea tronsonului i.
Ţinând cont de relaţiile de calcul ale rezistenţei de la electrotehnică se poate scrie:
li
ri = ,
γ ⋅S
γ – conductivitatea materialului.
Expresia rezistenţei porţiunii de reţea cuprinsă între sursa de alimentare şi consumatorul i
este dată de relaţia:
Li
Ri =
γ ⋅S
Înlocuind aceste relaţii în expresiile (2.7) şi (2.9), acestea devin:
i=n
2
ΔU =
γ ⋅S
∑I
i =1
i ⋅ li (2.7')

2 i =n
ΔU = ∑ ii ⋅ Li
γ ⋅ S i =1
(2.9')

Din aceste expresii se poate explicita secţiunea S, vom avea:

i=n
2
S=
γ ⋅ ΔU
∑I
i =1
i ⋅ li (2.10)

i=n
2
S=
γ ⋅ ΔU
∑i
i =1
i ⋅ Li (2.11)

Din relaţiile (2.10), (2.11) se observă că secţiunea S variază invers proporţional cu

pierderea de tensiune ΔU. Pentru a avea o secţiune cât mai redusă (economie de material
conductor) ar trebui ca pierderea de tensiune ΔU să fie cât mai mare. Pierderea de tensiune însă
nu poate să crească prea mult întrucât influenţează tensiunea la bornele consumatorilor şi deci şi
funcţionarea acestora.
Dacă vom înmulţi şi împărţi membrul drept al relaţiei (2.10) şi (2.11) cu tensiunea de
alimentare U a reţelei, vom avea:

28
 i=n
2
S=
γ ⋅ U ⋅ ΔU
∑P ⋅l
i =1
i i (2.12)

i=n
2
S=
γ ⋅ U ⋅ ΔU
∑p
i =1
i ⋅ Li (2.13)

Pi = U · Ii Puterea activă pe tronsonul i

pi = U · ii respectiv la consumatorul i

În relaţiile (2.10), (2.11), (2.12), (2.13), pierderea de tensiune ΔU se introduce în V. Dacă

dorim să exprimăm pierderea de tensiune în procente vom ţine cont de următoarea regulă de "trei
simplă".
U…………………………100
ΔU[V]…………………. ΔU[%]

U ⋅ ΔU [%]
ΔU [V ] = (2.14)
100
Ţinând cont de relaţia (2.14), relaţiile de calcul (2.10), (2.11), (2.12), (2.13), devin:
i=n
200
S= ∑ I i ⋅ li
γ ⋅ U ⋅ ΔU [%] i =1
(2.10')

i=n
200
S= ∑ ii ⋅ Li
γ ⋅ U ⋅ ΔU [% ] i =1
(2.11')

i=n
200
S= ∑ Pi ⋅ li
γ ⋅ U 2 ⋅ ΔU [%] i =1
(2.12')

i =n
200
S= ∑ pi ⋅ Li
γ ⋅ U 2 ⋅ ΔU [%] i =1
(2.13)

200 i = n
ΔU [%] = ∑ pi ⋅ Li (2.15)
γ ⋅ U 2 ⋅ S i =1
200 i = n
ΔU [%] = ∑ Pi ⋅ li (2.16)
γ ⋅ U 2 ⋅ S i =1

29
 2.3.1.2. CAZUL SARCINILOR UNIFORM DISTRIBUITE
În practică există şi cazuri în care sarcina electrică este uniform distribuită de-a lungul
reţelei. Sarcina uniform distribuită se exprimă fie sub forma: a [A/m]; w[W/m].
Să considerăm de exemplu o reţea electrică cu sarcină uniform distribuită de forma celei
din figură:

Fig.2.2. Linie electrică de curent continuu sau curent alternativ monofazat cu sarcini uniform
distribuite.
Vom nota: L – lungimea reţelei cu sarcină uniform distribuită;
a [A/m] – sarcina uniform distribuită de-a lungul reţelei.
La distanţa l de capătul reţelei vom lua un element infinitezimal de reţea de lungime dl.
Conform primei teoreme a lui Kirchhoff curentul total ce parcurge reţeaua este I = a · L, iar
curentul care parcurge elementul infinitezimal de reţea este i = a · l.
Curentul i parcurgând elementul infinitezimal de reţea produce pe acesta o pierdere de
tensiune infinitezimală pe care o notăm cu d(ΔU) şi care e dată de relaţia:
d(ΔU) = m · i · dR (2.17)
unde:

3 - pentru reţele trifazate

m – coeficient care depinde de felul reţelei si care are valoarea: m =
2 – pentru reţele de curent
continuu şi curent alternativ
monofazat

dR – reprezintă rezistenţa electrică a elementului infinitezimal de reţea considerat şi este dat de

relaţia:
dl
dR = (2.18)
γ ⋅S
Pentru a determina pierderea de tensiune ΔU de-a lungul întregii reţele cu sarcină
uniform distribuită va trebui să efectuăm integrala:

30
 L L L
dl m ⋅ a L2
ΔU = ∫ d (ΔU ) = ∫ m ⋅ i ⋅ dR = ∫ m ⋅ a ⋅ l ⋅ = ⋅ ⇒
0 0 0
λ⋅S γ ⋅S 2
m⋅a L m2
L (2.19)
⇒ ΔU = ⋅ = ⋅I ⋅
γ ⋅S 2 γ ⋅S 2
Din relaţia (2.19) se poate explicita secţiunea S:
m L
S= ⋅I ⋅ (2.20)
γ ⋅ ΔU 2
Înmulţind şi împărţind membrul drept al relaţiei (2.20) cu tensiunea de alimentare a
reţelei, vom avea:
m L
S= ⋅ P⋅ (2.21)
γ ⋅ U ⋅ ΔU 2
P = U · I – Puterea activă a întregii reţele.
În relaţia (2.20) şi (2.21) pierderea de tensiune ΔU se exprimă în volţi (V). Pentru a
exprima pierderea de tensiune în procente (%) vom ţine cont de relaţia (2.14).
100 ⋅ m L
S= ⋅I ⋅ (2.22)
γ ⋅ U ⋅ ΔU [% ] 2

100 ⋅ m L
S= ⋅P⋅ (2.23)
γ ⋅ U ⋅ ΔU [%]
2
2
În relaţiile (2.20), (2.21), (2.22), (2.23), coeficientul nu se alege în funcţie de felul reţelei.
Aceste relatii arată că reţeaua cu sarcină uniform distribuită considerată în figură se poate înlocui
printr-o reţea echivalentă, dar care are sarcină concentrată, reţea care arată astfel:

În practică există şi cazuri când reţeaua cu sarcini uniform distribuite are la început o
porţiune liberă adică o porţiune fără sarcină, aşa cum se observă în figură.

Vom nota: L0 - lungimea porţiunii de reţea lipsită de sarcină;

L – lungimea porţiunii de reţea prevăzută cu sarcină uniform distribuită a [A/m].
Această reţea poate fi înlocuită cu o reţea echivalentă cu sarcină concentrată de forma
celei din figură.
31
 L
Sarcina totală a reţelei este I = a · L, amplasată la distanţa L0 + de punctul de
2
alimentare al reţelei.
Ca exemplu de reţele cu sarcină uniform distribuită se pot da reţelele de iluminat ale
autostrăzilor, ale bulevardelor şi ale galeriilor de mină. Corpurile de iluminat ale acestor reţele
amplasate echidistant au între ele o distanţă mult mai mică decât lungimea întregii reţele.

2.3.2. DETERMINAREA PIERDERII DE TENSIUNE ÎN REŢELELE

TRIFAZATE CU SARCINII CONCENTRATE ŞI ECHILIBRATE
În reţelele electrice industriale majoritatea consumatorilor sunt reprezentaţi prin motoare
asincrone iar în unele cazuri chiar sincrone. Sarcinile monofazate ale reţelelor trifazate au puteri
mult mai reduse decât consumatorii trifazaţi, astfel că reţeaua trifazată se poate considera ca fiind
simetrică şi echilibrată. Pot face excepţie reţelele mixte care în afara consumatorilor trifazaţi,
alimentează şi consumatorii monofazaţi de puteri comparabile cu a celor trifazaţi cum ar fi
transformatoarele de sudură şi consumatorii de iluminat. Şi în aceste cazuri însă, printr-o
repartizare uniformă a consumatorilor monofazaţi de-a lungul celor 3 faze se obţine în final o
reţea trifazată cu sarcini concentrate simetrice şi echilibrate.
În cazul în care avem de-a face cu reţele amplasate în subteran, dezechilibrul de încărcare
al fazelor e cu mult mai mic astfel că la conexiunea Y se utilizează reţele cu 3 conductoare cel
de-al patrulea fiind utilizat pentru legarea la pământ de protecţie.
În unele reţele de la suprafaţă în care cele 3 faze nu sunt încărcate uniform pentru a
înlătura disimetria supărătoare a tensiunii de fază, în cadrul conexiunii Y se poate utiliza un
conductor de nul a cărui secţiune să fie de cel puţin 30 – 50 % din secţiunea conductoarelor
active. În concluzie se poate afirma că reţelele trifazate cu sarcini concentrate utilizate în
industrie se pot considera simetrice şi echilibrate.
Să considerăm de exemplu o reţea trifazată cu sarcini concentrate simetrică şi echilibrată,
reprezentată monofilar aşa cum se observă în figură:

32
 Fig.2.3. Reţea trifazată cu sarcini concentrate.
Vom nota: UA – tensiunea de alimentare a reţelei;
Ui - tensiunea la consumatorul i;
ii - curentul la consumatorul i;
Ψi - factorul de putere al consumatorului i;
Ii – curentul pe tronsonul i;
ϕ i - factorul de putere al tronsonului i;
ri, xi – rezistenţa respectiv reactanţa tronsonului i;
Ri, Xi – rezistenţa respectiv reactanţa porţiunii de reţea cuprinse între sursă
şi consumatorul i; i = 1, 2, 3, 4, …..n; n – numărul consumatorilor.
Pentru determinarea pierderii de tensiune în reţelele trifazate cu sarcini concentrate,
simetrice şi echilibrate vom considera la început că reţeaua trifazată are doar doi consumatori.
Pentru a determina tensiunea de alimentare a reţelei (UA) vom proceda astfel: vom alege
ca origine de fază tensiunea U2 adică tensiunea la cel de-al doilea consumator. La această
tensiune vom aduna vectorial căderile de tensiune pe cel de-al doilea tronson, adică pe rezistenţa
r2 şi reactanţa x2 a acestuia. În acest fel se obţine tensiunea U1, adică tensiunea la primul
consumator. În continuare la această tensiune U1 vom aduna vectorial căderile de tensiune pe
primul tronson adică pe rezistenţa r1 şi reactanţa x1 a acestuia şi vom obţine în final tensiunea de
alimentare a reţelei UA.

33
 Fig.2.4. Diagrama vectorială pentru o fază a unei reţele trifazate cu sarcini concentrate
şi echilibrate.
Cu vârful compasului pe punctul O şi cu deschiderea OC ducem un arc de cerc, acest arc
de cerc intersectează direcţia vectorului U2 în punctul B. Vom proiecta punctul C pe direcţia
vectorului U2 şi găsim B'. Se defineşte drept cădere de tensiune pe reţea diferenţa vectorială
dintre tensiunea de alimentare (UA) şi tensiunea la ultimul consumator adică tensiunea (U2).

Aceasta o vom nota ΔUf =UA −U2 = AC

În practică este important de determinat însă diferenţa algebrică dintre tensiunea de
alimentare şi tensiunea la ultimul consumator, diferenţă care poartă denumirea de pierdere de
tensiune.
Pierderea de tensiune de fază este dată de relaţia:
ΔU f = OB − OA = U A − U 2 = AB

Deoarece unghiul θ este mic, arcul CB se poate aproxima cu semicoarda CB'. Se poate
scrie:

ΔU f = OB ' − OA = AB '

Pierderea de tensiune pe fază, care este egală cu segmentul AB' nu reprezintă altceva
decât proiecţia pe direcţia vectorului U2 a liniei frânte cuprinse între A şi C. Se poate scrie:

ΔU f = AB ' = I 2 ⋅ r2 ⋅ cos ϕ 2 + I 2 ⋅ x 2 ⋅ sin ϕ 2 + I 1 ⋅ r1 ⋅ cos ϕ1 + I 1 ⋅ x1 sin ϕ1 =

(2.24)
= I a1 ⋅ r1 + I a 2 ⋅ r2 + I r1 ⋅ x1 + I r 2 ⋅ x 2
Ia1 = I1 · cosφ1 Ir1 = I1· sinφ1 şi reprezintă componentele active respectiv
Ia2 = I2 · cosφ2 Ir2 = I2 · sinφ2 reactive ale curenţilor de pe tronsoane.
Pierderea de tensiune de linie este de 3 ori mai mare decât pierderea de tensiune de
fază.

34
 ΔU l = 3 ⋅ ΔUf
În cazul în care reţeaua trifazată cu sarcină concentrată, simetrică şi echilibrată are n
consumatori, pierderea de tensiune de linie este dată de relaţia:
i =n
ΔU l = 3 ∑ (I ai ⋅ ri + I ri ⋅ xi ) (2.25)
i =1

Pierderea de tensiune de linie pentru o reţea cu n consumatori, dar în funcţie de curenţii

de la consumatori are forma:
i=n
ΔU l = 3 ∑ (iai ⋅ Ri + iri ⋅ X i ) (2.26)
i =1

Iai = ii · cosψi componente active şi reactive ale curentului la consumatori

Iri = ii · sinψi
Dacă vom înmulţi şi împărţi membrul drept al relaţiei (14), (15) cu tensiunea U, vom
obţine:
i =n
(Pi ⋅ ri + Qi ⋅x i )
ΔU l = ∑ (2.27)
i =1 U
i =n
( p i ⋅ Ri + q i ⋅ X i )
ΔU l = ∑ (2.28)
i =1 U

Pi = 3 ⋅ U ⋅ I ai pi = 3 ⋅ U ⋅ iai puterile active respectiv reactive de

Qi = 3 ⋅ U ⋅ I ri qi = 3 ⋅ U ⋅ iri pe tronsonul i şi ale consumatorilor i.

În concluzie din relaţiile (2.25), (2.26), (2.27), (2.28), pierderea de tensiune de linie într-o
reţea trifazată cu sarcini concentrate şi echilibrate are două componente şi anume: una activă
(ΔUa – primul termen din membrul drept), şi una reactivă (ΔUr – al doilea termen din membrul
drept), deci se poate scrie:
ΔUl = ΔUa + ΔUr (2.29)
i=n i=n
ΔU l = 3 ∑ (I i ⋅ ri ⋅ cos ϕ i + I i ⋅ xi ⋅ sin ϕ i ) = 3 ∑ (I ai ⋅ ri + I ri ⋅ xi ) (2.30)
i =1 i =1

i =n
ΔU l = 3 ⋅ (ii ⋅ Ri cosψ i + ii ⋅ xi ⋅ sinψ i ) = 3 ∑ (iai ⋅ Ri + iri ⋅ X i ) (2.31)
i =1

i=n

∑ (P ⋅ r + Q
i i i ⋅ xi )
ΔU l = i =1
(2.32)
U

35
 i=n
( pi ⋅ Ri + qi ⋅ X i )
ΔU l = ∑ (2.33)
i =1 U
Secţiunea conductoarelor intră în expresiile pierderilor de tensiune, de linie atât prin
valoarea rezistenţei cât şi prin valoarea reactanţei.
Explicitarea secţiunii (S) din expresiile pierderilor de tensiune nu este posibilă decât în
unul din următoarele cazuri particulare:
I. Secţiunea constantă pe toate tronsoanele: Si = constant;
II. Secţiunea constantă pe toate tronsoanele şi factori de putere constanţi:
Si = constant, cosφi = constant, cosψi = constant;
III. Secţiunea constantă pe toate tronsoanele şi factori de putere egali cu unitatea
(consumatori pur activi): Si = constant, cosφi = 1, cosψi = 1;
IV. Secţiune variabilă şi factor de putere egali cu unitatea: Si ≠ constant,cosφi = 1,cosψi = 1;
V. Reactanţa neglijabilă: x ≅ 0;
VI. Secţiune constantă şi reactanţa neglijabilă: Si = constant, x ≅ 0.
Vom particulariza expresiile pierderilor de tensiune de linie pentru primul caz. În acest
scop vom ţine cont de relaţiile:
Ri = r0 ⋅ Li ri = r0 ⋅ l i
X i= x0 ⋅ Li xi = x 0 ⋅ l i
în care: r0 – rezistenţa specifică a liniilor electrice [Ω/km];
x0 - reactanţa specifică a liniilor electrice [Ω/km];
Li - lungimea porţiunii de reţea cuprinsă între sursă şi consumatorii i [km];
li – lungimea tronsonului i [km].
Valoarea rezistenţei specifice (r0) şi a reactanţei (x0) se calculează cu relaţiile de la
seminar sau se aleg din literatura de specialitate.
Ţinând cont de relaţiile anterioare, expresiile pierderilor de tensiune de linie devin:
i =n i =n
I. ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ I ai ⋅ l i + 3 ⋅ x 0 ∑ I ri ⋅ l i (2.34)
i =1 i =1

i =n i =n
ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ iai ⋅ Li + 3 ⋅ x0 ∑ iri ⋅ Li (2.35)
i =1 i =1

i =n i =n
r0 ∑ Pi ⋅ li + x0 ∑ Qi ⋅ li
ΔU l = i =1 i =1
(2.36)
U

36
 i=n i =n
r0 ∑ pi ⋅ Li + x0 ∑ qi ⋅ Li
ΔU l = i =1 i =1
(2.37)
U

n
II. ΔU l = 3 ∑ ( I i ⋅ r0 ⋅ l i ⋅ cos ϕ + I i ⋅ x 0 ⋅ l i ⋅ sin ϕ ) (2.38)
i =1

n
ΔU l = 3 (r0 ⋅ cos ϕ + x0 ⋅ sin ϕ )∑ I i ⋅l i
i =1

n
ΔU l = 3 (r0 ⋅ cosψ + x0 ⋅ sinψ )∑ ii ⋅ Li (2.39)
i =1

n n
III. ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ I i ⋅ l i = 3 ⋅ r0 ∑ ii ⋅ Li (2.40)
i =1 i =1

n n
IV. ΔU l = 3 ∑ I i ⋅ ri = 3 ∑ ii ⋅ Ri (2.41)
i =1 i =1

n n
V. ΔU l = 3 ⋅ ∑ I i ⋅ ri ⋅ cos ϕ i = 3 ⋅ ∑ ii ⋅R i ⋅ cosψ i (2.42)
i =1 i =1

n n
VI. ΔU l = 3 ⋅ r0 ∑ I i ⋅ l i ⋅ cos ϕ i = 3 ⋅ r0 ∑ ii ⋅ Li ⋅ cosψ i (2.43)
i =1 i =1

2.3.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU

SARCINI CONCENTRATE
ŞI ECHILIBRATE PE BAZA PIERDERII ADMISIBILE DE TENSIUNE
(CRITERIUL ELECTRIC)
S-a văzut că reţelele trifazate cu sarcini concentrate utilizate în industrie se pot considera
simetrice şi echilibrate. Dimensionarea secţiunii în aceste reţele pe baza pierderii admisibile de
tensiune (criteriul electric) nu este posibilă decât dacă secţiunea este constantă pe toate
tronsoanele (Si = constant). În caz contrar problema este nedeterminată din punct de vedere
matematic deoarece numărul de necunoscute depăşeşte numărul de ecuaţii care se pot scrie. În
aceste cazuri secţiunea se adoptă prin apreciere urmând a determina în continuare pierderea de
tensiune de-a lungul întregii linii care în nici un caz nu are voie să depăşească pierderea de
tensiune admisibilă (ΔUadm) dată în problemă.
Secţiunea conductoarelor liniilor electrice intră în expresiile pierderilor de tensiune de
linie atât prin valoarea rezistenţei specifice (r0) cât şi a reactanţei (x0).

37
 1000
r0 = [Ω / km].
γ ⋅S
2 Dmed
x 0 = 0,1445 ⋅ lg + 0,0157 [Ω / km].
d
Explicitarea secţiunii din expresiile pierderii de tensiune este dificil de realizat şi din
acest motiv la dimensionare se pleacă de la variaţia grafică a rezistenţei specifice (r0) şi a
reactanţei (x0) în funcţie de secţiunea S.
Aceste variaţii au forma din figură:

Fig.2.5. Dependenţa valorilor specifice ale rezistenţei şi reactanţei reţelelor de secţiunea

conductoarelor
r0 – rezistenţa specifică a liniilor electrice (linie în cablu sau linie electrică aeriană);
x0la - reactanţa specifică pentru liniile electrice aeriene;
x0c - reactanţa specifică pentru liniile electrice în cablu;
Se observă din diagramă că rezistenţa specifică (r0) variază în mod apreciabil cu secţiunea
(S) a liniei, şi anume la creşterea (S), (r0) scade, în schimb reactanţa specifică variază foarte puţin
cu secţiunea (la creşterea (S) rămâne constantă), ea depinzând doar de natura liniei astfel: la
L.E.A. se poate considera o reactanţă medie x 0la ≅ 0,38 [Ω / km], iar pentru L.C. x0 c ≅ 0,08

[Ω / km].
Ţinând cont de acest lucru la dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini
concentrate şi echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric) se parcurg
următoarele etape.
În prima etapă, în funcţie de natura liniei (L.E.A. sau L.C.) se alege o reactanţă specifică
medie şi anume:
- pentru liniile aeriene x0 la ≅ 0,38 [Ω / km];

- pentru liniile în cablu x 0 c ≅ 0,08 [Ω / km].

În a II-a etapă cu una din relaţiile cunoscute (al II-lea termen din membrul drept al
relaţiilor (2.30), (2.31), (2.32), (2.33) se calculează pierderea de tensiune reactivă ΔUr.

38
 i=n i=n
ΔU r = 3 ⋅ x 0 ∑ I ri ⋅ l i = 3 ⋅ x 0 ∑ iri ⋅ Li
i =1 i =1

(2.44)
i =n i =n
x 0 ∑ Qi ⋅ li x0 ∑ qi ⋅ Li
ΔU r = i =1
= i =1

U U
În continuare în etapa a III-a ţinând cont de pierderea de tensiune admisibilă dată în
problemă precum şi de relaţia (2.29) se determină pierderea de tensiune activă:
ΔUa = ΔUadm - ΔUr
Din expresiile pierderii de tensiune active (primul termen din membrul drept al relaţiilor
(2.30), (2.31), (2.32), (2.33), se explicitează secţiunea S:
i =n i =n
3 3
S=
γ ⋅ ΔU a
∑I
i =1
ai ⋅ li =
γ ⋅ ΔU a
∑i
i =1
ai ⋅ Li

(2.45)
i =n i =n
1 1
S=
γ ⋅ ΔU a ⋅ U
∑P ⋅l
i =1
i i =
γ ⋅ ΔU a ⋅ U
∑p
i =1
i ⋅ Li

În etapa următoare după determinarea secţiunii cu una din relaţiile precedente se trece la
standardizarea ei şi anume se alege secţiunea standardizată cea mai apropiată chiar dacă este mai
mică.
Pentru secţiunea standardizată aleasă cu relaţia de la seminar sau din tabele, se determină
valorile exacte ale rezistenţei specifice (r0) şi ale reactanţei specifice (x0). Cu aceste valori cu una
din relaţiile cunoscute (2.30), (2.31), (2.32), (2.33), se determină pierderea de tensiune reală pe
linie ΔUreal care trebuie să fie mai mică, cel mult egală cu pierderea de tensiune admisibilă.
ΔUreal ≤ ΔUadm (2.46)
Dacă această condiţie este îndeplinită rezultă că secţiunea aleasă este corectă, în caz
contrar suntem obligaţi să alegem secţiunea standardizată imediat superioară.
Observaţie: În expresiile de calcul ale secţiunii S (una din relaţiile 2.45), pierderea de tensiune
ΔUa se introduce în V. Pentru a exprima pierderea de tensiune în procente vom scrie o relaţie
asemănătoare cu relaţia (2.14).
ΔU a [%] ⋅ U
ΔU a [V ] = (2.47)
100
Ţinând cont de (2.47) se mai pot scrie următoarele relaţii de calcul ale secţiunii S, în
funcţie de pierderea de tensiune activă în procente.

39
 100 ⋅ 3 i =n
100 ⋅ 3 i =n
S=
γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U
∑ I ai ⋅ li =
i =1 γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U
∑ii =1
ai ⋅ Li

(2.48)
i =n i =n
100 100
S=
γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U 2
∑P ⋅l
i =1
i i =
γ ⋅ ΔU a [%] ⋅ U 2
∑p
i =1
i ⋅ Li

În practică există trei cazuri particulare când se poate neglija pierderea de tensiune
reactivă (ΔUr). În aceste situaţii, la dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini
concentrate şi echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune nu mai trebuie să parcurgem
prima etapă (nu se mai calculează ΔUr), în aceste condiţii pierderea de tensiune activă ΔUa va fi
egală cu pierderea de tensiune admisibilă dată în problemă:
ΔUa = ΔUadm
I. Pentru secţiuni mai mici de 50 mm2 (S < 50 mm2), şi cosφ ≥ 0,8 (sinφ ≤ 0,6), cum se
observă şi din diagramă că r0>>x0.
II. Pentru conductoarele care sunt pozate în tuburi de protecţie şi care din cauza distanţei
medii geometrice reduse (Dmed), se poate neglija reactanţa.
III. În cazul consumatorilor pur activi cosφ = 1; cosψ = 1.

2.4. VARIAŢIILE ADMISIBILE ALE TENSIUNII LA CONSUMATORI

Din formulele de dimensionare ale secţiunii conductoarelor s-a văzut că aceasta variază
invers proporţional cu pierderea de tensiune ΔU.
1
S≡
ΔU
Pentru a avea o secţiune cât mai redusă (economie de material conductor) ar trebui ca
pierderea de tensiune ΔU să fie cât mai mare. Această pierdere de tensiune nu poate să crească
prea mult deoarece scade tensiunea la bornele consumatorilor influenţând şi funcţionarea
acestora.
Tensiunea la bornele consumatorilor (UC) este dată de relaţia:
UC = UA – ΔU (2.49)
UA – tensiunea de alimentarea reţelei care alimentează consumatorii ;
ΔU – pierderea de tensiune pe elementele de reţea cuprinse între sursă şi consumatori.

40
 2.4.1. FUNCŢIONAREA CONSUMATORILOR LA TENSIUNI
DIFERITE DE TENSIUNEA NOMINALĂ
Consumatorii de energie electrică se împart în două categorii şi anume:
a) Consumatori de iluminat;
b) Consumatori de forţă.
a) Consumatorii de iluminat.
Tensiunea la bornele consumatorilor de iluminat influenţează două caracteristici ale
acestora şi anume: fluxul luminos Φ şi durata de funcţionare D. Variaţia acestor doi parametri în
funcţie de tensiunea la bornele acestora arată ca în figură:

Fig.2.6. Variaţiile admisibile de tensiune la consumatorii de iluminat.

Variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat cuprinse între
-2,5% şi +5% din tensiunea nominală UN. Scăderea tensiunii la bornele consumatorilor de
iluminat cu mai mult de -2,5% din tensiunea nominală, nu se admite deoarece scade fluxul
luminos Φ a acestora. Creşterea tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat nu se admite cu
mai mult de +5% din tensiunea nominală deoarece scade durata de funcţionare. În concluzie,
variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat sunt cuprinse între -2,5%
şi +5% din tensiunea nominală
b) Consumatorii de forţă.
Majoritatea consumatorilor de forţă sunt reprezentaţi în industrie prin motoare asincrone.
Variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de forţă sunt cuprinse între -5% şi
+5% din tensiunea nominală UN. Scăderea tensiunii la bornele consumatorilor de forţă (motor
asincron) nu se admite cu mai mult de -5% din tensiunea nominală din următoarele motive:
- la scăderea tensiunii de alimentare U cu pătratul ei, va scădea cuplul motor M, şi dacă
acesta devine mai mic decât cuplul rezistiv Mr, motorul intră în regim de scurt circuit şi dacă nu
este deconectat se arde înfăşurarea;
M ≡ U 2 → U ↓⇒ M ↓↓⇒ M < M r ⇒ R sc
- la scăderea tensiunii de alimentare, curentul I absorbit de motor de la reţea va creşte şi
încălzirea maşinii va depăşii limitele admise. Matematic acest lucru se observă din expresia

41
puterii active (P) care trebuie să fie constantă, fiind condiţionată de sarcina maşinii. Această
expresie e dată de relaţia:
P = 3 ⋅ U ⋅ I ⋅ cos ϕ = const

U ↓⇒ I ↑
Creşterea tensiunii la bornele consumatorilor de forţă nu se admite cu mai mult de +5%
din tensiunea nominală deoarece creşte curentul absorbit de motor de la reţea şi încălzirea
maşinii poate depăşii limitele admise. Acest lucru se poate explica pe curba de magnetizare a
maşinii şi pe diagrama vectorială aferentă.

Fig.2.7. Influenţa tensiunii asupra valorii curentului de magnetizare şi a celui total la motoare
asincrone.
a) Caracteristica de magnetizare B=f(H) a maşinii electrice
B – inducţia magnetică proporţională cu fluxul magnetic Φ şi cu tensiunea de alimentare;
H – intensitatea câmpului magnetic proporţional cu valoarea curentului reactiv I μ .

Motorul funcţionează la parametrii nominali în punctul de funcţionare P.F. pe cotul

curbei de magnetizare (UN - tensiune nominală, I rN - curent reactiv nominal). La o creştere mică

a tensiunii (ΔU), curentul reactiv creşte mult de la valoarea I rN la I r . Curentul nominal IN are o

componentă activă I aN în fază cu tensiunea, şi o componentă reactivă I rN decalată cu π/2 în

urma tensiuni. Dacă curentul reactiv creşte de la I rN la I r , compunând vectorial componenta

I r cu aceeiaşi componentă activă I aN care trebuie să rămână constantă fiind condiţionată de

sarcina maşinii, curentul total absorbit de motor de la reţea va fi I care este cu mult mai mare
decât IN şi încălzirea maşinii va depăşii limitele admisibile.
În reţelele cu caracter temporar, la bornele consumatorilor de forţă se poate admite o
scădere de tensiune cu -10% cu condiţia verificării valorii cuplului motor M care nu trebuie să
scadă în nici un caz sub cuplul rezistent Mr.

42
 În reţelele mixte care alimentează şi consumatori de forţă şi de iluminat, variaţiile
admisibile ale tensiunii sunt cuprinse între -2,5% şi +5%.

2.4.2. REGLAREA TENSIUNII ÎN REŢELELE ELECTRICE

2.4.2.1. RIDICAREA TENSIUNII NOMINALE A SURSELOR
Din formulele de dimensionare ale secţiunii conductoarelor (relaţia 2.45 şi 2.48) s-a văzut
că secţiunea S a acestora variază invers proporţional cu pierderea de tensiune ΔU .
1
S≡
ΔU
Pentru a rezulta o secţiune cât mai mică, ceea ce înseamnă economie de material
conductor, ar trebui ca pierderea de tensiune ΔU să fie cât mai mare. Această pierdere însă nu
poate să crească prea mult deoarece influenţează tensiunea la bornele consumatorilor si deci şi
funcţionarea acestora. Tensiunea la bornele consumatorilor Uc este dată de relaţia:
Uc=UA - ΔU , unde UA – tensiunea în punctul de alimentare a reţelei.
Pentru a rezulta totuşi o pierdere de tensiune cât mai mare, în practică se procedează la
ridicarea tensiunii în punctul de alimentare al reţelei. Astfel tensiunile nominale ale surselor de
alimentare şi ale transformatoarelor sunt standardizate, cu 5% mai mari decât tensiunea
consumatorilor pe care îi alimentează (acest lucru se realizează constructiv). De exemplu pentru
tensiunea consumatorilor de 127, 220, 380 şi 6000 V corespund tensiunile surselor de 133, 230,
400, 6300V.

2.4.2.2. PRIZELE DE REGLARE ALE TENSIUNII LA

TRANSFORMATOARE
Tensiunea secundară la mersul în gol a unui transformator pe care o notăm cu U20 este
dată de relaţia:
n2
U 20 = U 1 ⋅ (2.50)
n1
unde: U1 – tensiunea din primar;
n1, n2 – numărul de spire din primar, respectiv din secundar.
Se observă din relaţia (2.50) că tensiunea din secundarul transformatorului se poate
modifica schimbând numărul de spire fie din primar, fie din secundar.
Să considerăm de exemplu un transformator monofazat coborâtor de tensiune şi care e
prevăzut în primar cu un comutator de spire k, care permite modificarea numărului de spire din
primar cu ± 5% din numărul de spire nominal n1N.

43
 Fig.2.8. Principiul reglării tensiunii la transformatoare prin schimbarea numărului de
spire.
La punerea comutatorului k din primarul transformatorului pe priza de ,,0” vom avea:
n2 N
U 20 = U 1N = 1,05U 2 N (2.51)
n1N
U1N – tensiunea nominală din primar;
n1N, n2N – numărul de spire nominal din primar, respectiv din secundar;
U2N – tensiunea nominală a consumatorului care se racordează în secundar (relaţia 2.51
are loc datorită frazei subliniate).
La punerea comutatorului k pe priza +5 vom avea:
n2 N 1,05 ⋅ U 2 N
U 20 = U 1N = = U 2N (2.52)
1,05 ⋅ n1N 1,05
La punerea comutatorului k pe priza -5 vom avea:
n2 N 1,05 ⋅ U 2 N
U 20 = U 1N = = 1,10 ⋅ U 2 N (2.53)
0,95 ⋅ n1N 0,95
În concluzie, comutatorul k din primar care permite modificarea numărului de spire
nominal n1N cu ± 5% permite obţinerea în secundar a unei tensiuni centralizate în tabelul
următor:
Priza -5 0 +5
U20 1,10U2N 1,05U2N U2N
Transformatoarele coborâtoare de tensiune au prevăzut în primar comutatorul de spire k
care permite modificarea tensiunii la valorile centralizate în tabelul anterior. Comutatorul de
spire k se introduce în primar deoarece în primar curentul este mai mic. Dacă neglijăm pierderile

44
din transformator, puterea electromagnetică din primar se transmite integral în secundar, adică
putem scrie:
E1 ⋅ I 1 = E 2 ⋅ I 2
Transformatorul fiind coborâtor de tensiune, vom scrie:
E1 > E 2 ⇒ I 1 < I 2
Curentul fiind mai mic în primar, procesele de comutaţie care au loc la trecerea lui k de
pe un plot pe altul, are loc în condiţii mai bune.

2.5. VERIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE ÎN REGIM DE PORNIRE A

MOTOARELOR.
(cu exemplificare la o reţea electrică de joasa tensiune)
Majoritatea consumatorilor din industrie sunt reprezentaţi prin motoare asincrone. La
pornirea motorului asincron prin cuplare directă la reţea, apare un şoc de curent care este cuprins
între (4 – 8)IN – curentul nominal al motorului. Şocul acesta de curent prezintă următoarele
dezavantaje:
a) cresc pierderile de tensiune pe elementele de reţea, elemente care sunt cuprinse între
punctele de alimentare şi bornele consumatorului. Creşterea pierderilor de tensiune în timpul
pornirii prezintă următoarele consecinţe:
o scade tensiunea la bornele consumatorului şi funcţionarea acestora nu poate avea loc
(vezi variaţiile admisibile ale tensiunii la consumatori);
o la scăderea tensiunii cu pătratul ei, scade cuplul motor M şi dacă acesta devine mai mic
decât cuplul rezistent Mr motorul intră în regim de scurt circuit şi dacă nu este deconectat de la
( )
reţea se arde înfăşurarea. M ≡ U 2 ⇒ U ↓→ M ↓↓→ M < M r ⇒ regim de scurtcircuit);
o pornirea motorului asincron prin cuplare directă la reţea poate să producă perturbaţii
asupra consumatorilor care sunt în funcţiune.
b) creşterea pierderilor de tensiune pe elementele de reţea poate să conducă la scăderea
tensiunii la bornele bobinelor aparatului de comutaţie sub valoarea tensiunii de reţinere a
armăturii în poziţie atrasă, putând avea loc deconectarea intempestivă (nedorită) a acestora.
Să considerăm de exemplu o reţea electrică minieră de joasă tensiune de forma celei din
figură.

45
 Schema electrică va fi reprezentată monofilar:

I1
cf1
M1
I2
P.T. I5 cf2
M2
I3
ca cf3
M3
T
I4
cf4
M4

P.D.
Fig.2.9. Reţea de joasă tensiune
- T – transformator de forţă coborâtor de tensiune (de obicei 6/0,4 kV), este amplasat în postul de
transformare (P.T.) (poate fi şi post de transformare mobil);
- c.a. – cablu armat ce face legătura între P.T. şi punctele de distribuţie (P.D.);
- I1, I2, I3, I4,I5 – aparate de comutaţie – întreruptoare şi contactoare;
- c.fi, (i = 1, 2, 3, 4) – cabluri flexibile de alimentare a motoarelor M1, M2, M3, M4;
Din cauza creşterii de tensiune pe transformatorul T şi pe cablul armat c.a., tensiunea la
bornele bobinei contactoarelor care intră în dotarea întreruptoarelor I1, I2, I3 sau I4 poate scădea
sub valoarea tensiunii de reţinere a armăturii în poziţia atrasă, putând avea loc deconectarea
intempestivă.
Rezultă deci că reţeaua electrică trebuie verificată în regim de pornire din două puncte de
vedere şi anume:
a. Determinarea valorii minime a tensiunii la bornele motoarelor.
În acest scop vom nota:
- Mp min – cuplul de pornire minim corespunzător tensiunii minime Umin de la bornele motorului;
- MpN – cuplul de pornire nominal corespunzător tensiunii nominale UN.
Având în vedere că la un motor asincron cuplul este proporţional cu pătratul tensiunii, se
poate scrie:
2
M p min U min
= 2 (2.54)
M pN UN
Din această expresie vom explicita tensiunea minimă:

M p min
U min = U N ,
M pN

46
 împărţim sub radical cu MN,

M p min
MN k
U min = U N =UN (2.55)
M pN kN
MN

M p min M pN
k= ; kN = (2.56)
MN MN
În relaţia (2.55) tensiunea minimă Umin se exprimă în volţi (V). Pentru a exprima
tensiunea minimă în procente din tensiunea nominală, vom scrie:

U min k
U min [%] = ⋅ 100 = 100 (2.57)
UN kN
- k – coeficient ce depinde de felul acţionării;
- kN - o caracteristică a motoarelor de acţionare şi se dă de regulă în catalog de uzina
constructoare. Pentru motoarele care acţionează mecanisme miniere, kN are valori cuprinse între
1,7 – 3.
Tensiunea la bornele motoarelor în regim de pornire, tensiune pe care o notăm cu Umot,
nu trebuie să scadă în nici un caz sub tensiunea minimă Umin. Această tensiune se determină fie
cu relaţia (2.55) în volţi, fie cu relaţia (2.57) în procente. Verificarea acestei condiţii se face cu
relaţia:
U mot = U al − (ΔU T ) p − (ΔU ca ) p − (ΔU cf ) p
≥ U min (2.58)

U a′ lim entare = U al 0 + ΔU pr
Ual0 – tensiunea la mers în gol a transformatorului din P.T.;
ΔUpr – pierderea de tensiune din secundar datorită prizelor de reglare din primar (vezi
prize de reglare a tensiunii de la transformatoare);
(ΔUT)p – pierderea de tensiune pe transformatorul T în regim de pornire a motoarelor;
(ΔUca)p – pierderea de tensiune pe cablul armat dintre P.T. şi P.D.;
(ΔUcf)p – pierderea de tensiune pe cablul flexibil dintre P.D. şi bornele motorului.

b. Verificarea condiţiilor de menţinere în poziţie atrasă a armăturii contactoarelor,

contactoare care intră în dotarea aparatelor de comutaţie din P.D.
Această verificare e necesară pentru a nu avea loc deconectarea intempestivă a aparatelor
de comutaţie. În acest scop trebuie verificate condiţiile:

1. (U PD ) p ≥ k s ⋅ U reţ = 1,25 ⋅ 0,6 ⋅ U N ≅ 0,75 ⋅ U N (2.59)

47
 (UP.D.)p – tensiunea din P.D. în regim de pornire;
kS – coeficient de siguranţă ( k S ≅ 1,25 );

UN – tensiunea nominală a bobinei contactorului care intră în dotarea aparatului de

comutaţie (a întreruptorului).
Observaţie: Tensiunea de eliberare a armăturii de către bobina unui contactor este de regulă
aproximativ 60% din tensiunea nominală.
2. Verificarea celei de-a II-a condiţii în regim de pornire se face cu relaţia:
(U PD ) p = U mot + (ΔU cf )p ≥ 0,75 ⋅ U N (2.60)

(ΔUcf)p – pierderea de tensiune pe cablul flexibil în regim de pornire.

Verificarea reţelelor electrice trifazate radiale alimentate la un capăt , care alimentează
mai mulţi consumatori, se face considerând că motorul cel mai mare şi mai îndepărtat porneşte
iar ceilalţi consumatori funcţionează în regim de sarcină nominală.
Dacă reţeaua ce se verifică în regim de pornire are n consumatori, se consideră că motorul cel
mai mare porneşte iar ceilalţi n-1 consumatori funcţionează în regim de sarcină nominală. Pentru
verificarea reţelelor electrice trifazate în regim de pornire a motorului, există două metode:
A. Metoda aproximărilor succesive;
B. Metoda impedanţelor echivalente.

2.5.1. METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE

Această metodă este o metodă mai simplă, dar este mai puţin exactă ca metoda
impedanţelor echivalente. Pentru motorul care se consideră că porneşte, uzina constructoare
indică în catalog curentul de pornire nominal IpN care se dă de regulă la tensiunea nominală UN.
În realitate însă, din cauză pierderilor de tensiune pe elementele de reţea (transformator
de forţă din P.T., cablul armat c.a. dintre P.T. şi P.D. şi cablul flexibil c.f. de alimentare a

motorului care porneşte), tensiunea la bornele motorului va fi U mot ≠ U N (de regulă mai mică).

Din aceste motive şi curentul de pornire Ip va fi mai mic decât cel nominal IpN dat în

catalog: I p ≠ I pN .

Scriind proporţionalitatea dintre curenţi şi tensiune, vom avea:

Ip U mot
= (2.61)
I pN UN
În această relaţie există două necunoscute Ip şi tensiunea Umot. Din acest motiv vom
considera la început, tensiunea la bornele motorului (Umot) egală cu tensiunea minimă (Umin),
tensiune ce se determină cu una din relaţiile cunoscute (2.55, 2.57).

48
 În aceste condiţii, U mot = U min ⇒ relaţia precedentă devine:

Ip U min
= (2.62)
I pN UN
din această relaţie se determină Ip:

U mot
I p = I pN ⋅ (2.63)
UN
Cu acest curent I ′p se determină din nou pierderile de tensiune pe transformatorul T, pe

cablul armat c.a. şi pe cablul flexibil obţinându-se o valoare mai exactă a tensiunii la bornele
motorului pe care o notăm U''mot. Acestei tensiuni îi corespunde un nou curent de pornire
′′
U mot
I ′p′ = I pN ⋅ . Calculele se repetă până când diferenţa dintre două valori consecutive ale
UN
curentului este mică (câţiva amperi) astfel că ultima valoare obţinută poate fi considerată ca
fiind curentul real de pornire al motorului.
Cunoscând curentul real se trece la verificarea celor două condiţii (2.58 şi 2.59), UN =
380 V.
Observaţie: În practică este suficient ca aceste calcule să se repete aproximativ de 2 – 3 ori.

2.5.2. METODA IMPEDANŢELOR ECHIVALENTE.

Este o metodă mai laborioasă, dar mult mai exactă. După cum arată şi numele, la început
reţeaua electrică ce se verifică în regim de pornire se înlocuieşte printr-o schemă sub formă de
impedanţe echivalente. Pentru schema electrică considerată în cursul anterior, dacă motorul M1
porneşte, vom avea următoarea reţea reprezentată monofilar.

Fig.2.10. Schema electrică echivalentă a reţelei de joasă tensiune

49
 RT, XT – rezistenţa, reactanţa transformatorului de forţă T din P.T., raportat la tensiunea
din secundar. Acestea se iau din tabele sau se calculează cu relaţia următoare:
10 3 ⋅ ΔPCu ⋅ U N2
RT = (2.64)
S N2
ΔPCu – pierderi în cuprul transformatorului care se introduc în formulă în kW;
UN – tensiunea nominală a înfăşurării la care se face raportarea, de regulă la secundar,
care se introduce în kV.
SN – puterea nominală aparentă a transformatorului de forţă care se introduce în kVA:
10 ⋅ u sc ⋅ U N2
XT = (2.65)
SN
usc – tensiunea de scurt circuit a transformatorului care se introduce în procente;
UN – tensiunea nominală a înfăşurării, de regulă tensiunea din secundar, care se introduce
în kV.
SN – puterea nominală aparentă a transformatorului în kVA.
Dacă se respectă unitatea de măsură, rezultatul pentru RT şi XT se obţine în Ω.
Rca, Xca – rezistenţa respectiv reactanţa cablului armat dintre P.T. şi P.D. se calculează cu
relaţiile cunoscute:
Rca = r0 ca ⋅ Lca X ca = x 0 ca ⋅ Lca
r0ca, x0ca – rezistenţa respectiv reactanţa specifică a cablului armat în Ω/km;
Lca – lungimea cablului armat în km;
Rcfi, Xcfi – rezistenţa respectiv reactanţa cablului flexibil care se calculează cu relaţiile:

Rcfi = r0 cfi ⋅ Lcfi X cfi = x0 cfi ⋅ Lcfi

r0cfi, x0cfi – rezistenţa respectiv reactanţa specifică a cablului flexibil, se ia din tabele
[Ω/km];
Lcfi – lungimea cablului flexibil în km;
Zm1p – impedanţa motorului care porneşte. Aceasta se calculează cu relaţia:
Uf
Z m1 p = (2.66)
I pf
Uf – tensiunea de fază;
Zmi (i = 2,3) – impedanţa motorului ce funcţionează în regim de sarcină nominală.
Observaţie: Punctele a, b, c sunt puncte de potenţial nul, motiv pentru care ele se pot uni.
Pentru a determina relaţia de calcul a impedanţei unui motor care funcţionează în regim
de sarcină nominală, după modul de conexiune al acestuia se disting două cazuri.

50
 - dacă motorul este conectat în stea Y, impedanţa se determină cu relaţia:
Uf
Z mY = (2.67)
If
Uf – tensiunea de fază;
If – curentul de fază.
Ţinând cont că la conexiunea stea există relaţiile:
Ul
Uf = ; I f = Il , (2.68)
3
Ul, Il – tensiunea de linie, curentul de linie.
Ul
Z mY = (2.69)
3 ⋅I l
Puterea cerută Pc de motor de la reţea este dată de relaţia cunoscută:
PN
P⋅
P PN β ⋅ PN
Pc = 3 ⋅ U l ⋅ I l ⋅ cos ϕ = = = (2.70)
η η η
P – puterea utilă la arbore;
P
β= , factor de încărcare;
PN
η = randamentul;
Din relaţia precedentă vom explicita curentul de linie:
β ⋅ PN
Il = (2.71)
3 ⋅ U l ⋅η ⋅ cos ϕ
Înlocuind curentul de linie în expresia impedanţei:
Ul U l2 ⋅η ⋅ cos ϕ
Z mY = = (2.72)
β ⋅ PN β ⋅ PN
3⋅
3 ⋅ U l ⋅η ⋅ cos ϕ
- În cazul conexiunii triunghi Δ, impedanţa motorului care funcţionează în regim de
sarcină nominală este dată în relaţia:
Uf
Z mΔ = (2.73)
If
Pentru conexiunea Δ sunt valabile relaţiile:
Il
U f = Ul ; I f = , (2.74)
3

51
 Ul Ul 3 ⋅ U l2 ⋅η ⋅ cos ϕ
Z mΔ = = = (2.75)
Il 1 β ⋅ PN β ⋅ PN
⋅
3 3 3 ⋅ U l ⋅ η ⋅ cos ϕ
Vom transforma conexiunea Δ în conexiune Y.

ZΔ ⋅ ZΔ Z Δ2 Z
Z Yl = = = Δ (2.76)
Z Δ + Z Δ + Z Δ 3Z Δ 3
3 ⋅ U l2 ⋅ η ⋅ cos ϕ U l2 ⋅ η ⋅ cos ϕ
Z mY = = (2.77)
3 ⋅ β ⋅ PN β ⋅ PN
Comparând relaţia 2.75 cu 2.77 se trage concluzia că indiferent de modul de conectare a
motorului (Y sau Δ) aceasta se calculează cu una şi aceiaşi relaţie. În continuare ţinând cont de
triunghiul impedanţelor de la electrotehnică se determină rezistenţa şi reactanţa motorului.

Pentru motorul care porneşte vom avea: Rm1 p = Z m1 p ⋅ cos ϕ p , cosφp – factorul de putere al

motorului care porneşte (în regim de pornire mult mai mic decât regimul de sarcină nominală).
cos φp = 0,35
Xm1p = Zm1p . sinφp
Pentru motorul care lucrează în regim de sarcină nominală, rezistenţa şi reactanţa sunt

date de relaţiile: R mi = Z mi ⋅ cos ϕ i ; X mi = Z mi ⋅ sin ϕ i , i = 2,3.

În continuare, cu relaţiile de la electrotehnică se determină impedanţa rezultantă a întregii

reţele Zr.
Cunoscând impedanţa rezultantă a reţelei, se calculează curentul cerut de la sursă, care
este curent cerut de la transformatorul T din P.T. Dacă transformatorul T este conectat în stea,
curentul e dat de relaţia:
U al
IY = (2.78)
3 ⋅ Zr
Dacă transformatorul T este conectat în triunghi Δ :
U al
IΔ = (2.79)
2Z r
Ual – tensiunea din secundarul transformatorului din P.T.;
În continuare, cunoscând curentul cerut de la sursă, cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff,
se calculează circuitul de curent în reţeaua dată. Cunoscând circuitul de curenţi în reţeaua de
sector se trece la verificarea primei condiţii:
- tensiunea la bornele motorului Umot i trebuie să îndeplinească condiţia:

52
 U mot⋅i = 3 ⋅ I i ⋅ Z mi ≥ U min , i = 1,2,3. (2.80)

- verificarea tensiunii în P.D. se face cu relaţia:

(U PD ) p = 3 ⋅ Ii ⋅ (Rcfi + Rmi ) + (X cfi + X mi ) ≥ 0,75 ⋅ U N

2 2
(2.81)

Verificarea reţelelor electrice trifazate în regim de pornire (metodă aproximativă), în

regim de pornire se face prin metoda impedanţelor echivalente.

2.6. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU SARCINI

DEZECHILIBRATE PE FAZĂ
Asemenea cazuri corespund în practică reţelelor mixte (pentru forţă şi lumină).
Secţiunile conductoarelor de fază vor fi determinate în funcţie de pierderea de tensiune a
fazei care lucrează în condiţiile cele mai grele, deoarece sarcina maximă poate să existe la un
moment dat şi pe alte faze.
Secţiunea conductorului neutru se alege între 30 şi 50% din secţiunea conductoarelor de
fază.
Pierderea de tensiune maximă pe fază va fi:

ΔU 1 =
∑p L⎛ 1
f1 1 ⎞
⎜⎜ + ⎟⎟ −
1
(∑ p L + ∑ p f 3 L) (2.82)
γU fn ⎝ S1 S 0 ⎠ 2γS 0U fn
f2

2.7. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE DE DISTRIBUŢIE BUCLATE

SIMPLU
2.7.1. GENERALITĂŢI

În industrie, cea mai largă răspândire o au reţelele radiale, alimentate pe la un capăt.

Acest gen de reţele asigură o continuitate relativ redusă în alimentarea comsumatorilor cu
energie electrică.
Într-adevăr, o avrie de la capătul dinspre sursă al reţelei produce întreruperea alimentării
tuturor consumatorilor racordaţi după locul defect. Astfel există consumatori de categoria I de
importanţă, pentru care nu este admisă întreruperea alimentării cu energie electrică, se folosesc
reţele închise, ce asigură furnizarea energiei unui consumator din cel puţin două direcţii.
Schema cea mai simplă a unei reţele închise (fig.2.11, a) constă dintr-o singură sursă ce
alimentează toţi comsumatorii legaţi între ei printr-o linie electrică inelară. La defectarea de
exemplu a liniei dintre punctele 4-5, consumatorul 4 continuă să fie alimentat de la sursa A pe
circuitul A-1-2-3-4, iar consumatorul 5 pe circuitul A-5. Un grad şi mai mare de siguranţă se
realizează în cazul reţelelor cu buclare complexă cu una (fig.2.11, b) sau mai multe (fig.2.11, c)
53
surse de alimentare (A, B, C,…). Reţelele complexe buclate se caracterizează prin existenţa unor
noduri, în care energia electrică circulă prin cel puţin trei direcţii.

Fig.2.11. Schemele monofilare de principiu ale reţelelor închise

Reţelele închise, denumite şi buclate, inelare sau complexe, pe lângă avantajul asigurării
unei contiunuităţi în alimentare, sunt de obicei mai puţin scumpedecât liniile radiale duble, la
care una dintre ele este de rezervă.
În comparaţie însă cu reţelele radiale simple, cele buclate au un consum mare de material
conductor, un preţ de cost mai ridicat, o protecţie mult mai complexă şi necesită personal de
deservire cu o calificare superioară. Din acste motive, reţelele inelare se utilizează în cadrul
exploatărilor doar în cazul alimentării consumatorilor din prima categorie de importanţă, mai
ales la suprafaţă şi numai în sistemele de distribuţie de înaltă tensiune.
Calculul distribuţiei curenţilor sau al puterilor intr-o reţea buclată este în general o
problemă complicată, În acest scop, în afara legilor lui Kirchhoff, se folosesc o serie de metode
cum sunt cea a curenţilor de contur, a superpoziţiei , a transfigurării, cea cu aproximări
succesive, etc.
Există însă un caz particular, foarte des întălnit, când calculul reţelei închise se simplifică
prin reducerea acesteia la o reţea deschisă alimentată de la două capete.

54
 2.7.2. CALCULUL CIRCULAŢIEI CURENŢILOR ÎN REŢELE
ALIMENTATE DE LA DOUĂ CAPETE
Prin secţionarea în punctul A a reţelei închise de forma celei din figura 2.11, a, se obţine
o reţea alimentată de la două capete şi avînd sarcini concentrate (fig.2.12, a).

Fig.2.12. Reţea alimentată pe la două capete.

În cazul general, tensiunile de alimentare ale unei astfel de reţele pot fi diferite atât ca
valoare numerică cât şi ca fază, ele fiind produse de două centrale electrice distincte ; astfel că
UA ≠ UB .
Cu notaţiile din figură, adoptând la început o circulaţie arbitrară a curenţilor pe tronsoane
şi scriind expresia căderii de tensiune de linie între punctele de alimentare, avem :

( )
r r n r
r r r r r r r r
U A − U B = 3 ∑ I ⋅ z = 3 ⋅ I A ⋅ z A1 + I 12 ⋅ z12 + I 23 ⋅ z 23 − I B ⋅ z 3 B (2.83)
i =1

Ţinând seama de relaţiile evidente :

r r r r r r r r r r r r
I 12 = I A − i1 ; I 23 = I A − i1 − i2 ; I B = i1 + i2 + i3 − I A (2.84)
expresia de mai inainte devine succesiv :
r r r r
[ r r r
( ) (
r r r r
) (
r r r r r
U A − U B = 3 I A ⋅ z A1 + I A −i 1 ⋅ z12 + I A − i1 − i2 ⋅ z 23 − i1 + i2 + i3 − I A ⋅ z 3 B ) ] (2.85)
r r r r
[ r r r r r r r r r r r r
U A − U B = 3 I A ⋅ ( z A1 + z12 + z 23 + z 3 B ) − i1 ⋅ (z12 + z 23 + z 3 B ) − i2 ⋅ ( z 23 + z 3 B ) − i3 ⋅ z 3 B ] (2.86)

Notând impedanţele într-un punct oarecare al reţelei şi punctul de alimentare B, prin :

r r r r r r r r
z AB = z A1 + z12 + z 23 + z 3 B ; z 2 B = z 23 + z 3 B ; (2.87)
r r r r r r
z1B = z12 + z 23 + z 3 B ; z 3 B = z 3 B . (2.88)

din ultima relaţie se obţine :

r r r r r r r r
r U A − U B i1 ⋅ z1B i2 ⋅ z 2 B i3 ⋅ z 3 B
IA = r + r + r + r (2.89)
3 ⋅ z AB z AB z AB z AB

55
 În cazul general al unui număr oarecare “n” de sarcini concentrate ale reţelei, curentul
debitat de centrala A va avea expresia :
n r
r
r
r
U −U
r ∑ iK ⋅ z KB
I A = A r B + k =1 r (2.90)
3 ⋅ z AB z AB

Analog pentru curentul debitat de centrala B, se obţine :

n r
r
r
r
U −U
r ∑ iK ⋅ z KA
I B = − A r B + k =1 r (2.91)
3 ⋅ z AB z AB

în care z KA , pentru k=1,2,3, … are expresiile:

r r r r r r r r r
z1 A = z A1 ; z 2 A = z A1 + z12 ; z 3 A = z A1 + z12 + z 23 (2.92)

Se constată deci că expresiile curenţilor debitaţi de fiecare centrală se compun din doi
termeni: primul, condiţionat de diferenţa între tensiunile centralelor şi independent de sarcinile
reţelei, se denumeşte obişnuit componenta de egalizare; al doilea termen, determinat numai de
valoarea sarcinilor, se numeşte componenta de sarcină. Se observă că această componentă de
sarcină a curentului debitat de o centrală se determină uşor împărţind cu impedanţa întregii
reţele, suma momentelor curenţilor luată în raport cu celălalt punct de alimentare.
După calcularea curenţilor debitaţi de cele două centrale, se pot determina uşor curenţii
din tronsoanele reţelei, stabilindu-se circulaţia reală de curenţi.
Se va constata că o parte dintre consumatori sunt alimentaţi numai pe la capătul A, iar
altă parte a acestora numai de la capătul B. De asemenea, se va obţine un punct al reţelei notat cu
semnul ∇ , care este alimentat de la ambele centrale: o parte a sarcinii racordate în acest punct,
egală cu cea transmisă pe tronsonul adiacent din stânga, va fi furnizată de centrala A, iar cealaltă
parte a acestei sarcini, egală cu cea transmisă pe tronsonul din dreapta, va fi furnizată de centrala
B. În baza acestei constatări, reţeaua alimentată de la două capete poate fi înlocuită cu două
reţele echivalente, separate în punctul ∇ şi alimentate de la un singur capăt A sau respectiv B
(fig.2.12, b). În felul acesta, calculul reţelelor alimentate de la două capete se reduce la
rezolvarea cazului cunoscut al reţelelor radiale.
Distribuţia curenţilor în reţeaua alimentată de la două capete se poate obţine uşor în
câteva cazuri particulare, când expresiile curenţilor debitaţi de cele două centrale, ce conduc în
general la calcule lungi cu mărimi complexe, se simplifică simţitor.
a) Astfel, în cazul când tensiunile de alimentare sunt egale atât ca valoare numerică cât
şi ca fază, componenta de egalizare a curenţilor din tronsoanele extreme ale reţelei este nulă şi
deci putem scrie că:

56
 n r r r r
∑i ⋅ Z KB n∑ iK ⋅ z KA
r r r K
UA =UB IA = 1
r IB = i
r (2.93)
z AB z AB
Punând în evidenţă partea reală de cea imaginară a curenţilor, se obţine:
n r
∑ (i ka − j ⋅ i kr ) ⋅ Z kB
I Aa − jI Ar = 1
r (2.94)
z AB
n r
∑ (i ka − j ⋅ ikr ) ⋅ Z kA
I Ba − jI Br = 1
r (2.95)
Z AB

Înmulţind aceste egalităţi cu 3U , se obţin expresiile puterilor active şi reactive debitate de

centrale în funcţie de puterile consumatorilor:
n r
∑(p k − j ⋅ q k ) ⋅ Z kB
PA − jQ A = 1
r (2.96)
Z AB

∑(p k − j ⋅ q k ) ⋅ Z kA
PB − jQ B = 1
r (2.97)
Z AB
b) Dacă reţeaua este constructiv omogenă (toate tronsoanele au aceeaşi rezistenţă şi
reactanţă specifică) şi tensiunile de alimentare sunt egale, se poate scrie:
r
Z k = rk + jx k = (r0 + j ⋅ x0 ) ⋅ Lk (2.98)
r
Z AB = (r0 + j ⋅ x 0 ) ⋅ L AB (2.99)
nr r n r n r
r ∑1 k kB 0
i ⋅ Z (r + j ⋅ x 0 ) ⋅ ∑1 ik ⋅ LkB ∑i k ⋅ LkB
IA = r = = 1
(2.100)
Z AB (r0 + j ⋅ x0 ) ⋅ L AB L AB
n r
r ∑i k ⋅ LkA
IB = 1
(2.101)
L AB
Separând părţile reale şi cele imaginare, se obţine:
n n

∑i ka ⋅ LkB ∑i kr ⋅ LkB
I Aa = 1
; I Ar = 1
(2.102)
L AB L AB
n n

∑ ika ⋅ LkA ∑i kr ⋅ LkA

I Ba = 1
; I Br = 1
(2.103)
L AB L AB

57
 c) În cazul că se poate neglija reactanţa reţelei (linia se execută în cabluri cu secţiune
mică) şi tensiunile de alimentare sunt egale, adică avem:
r r r
UA =UB , Z k = rk (2.104)
expresiile curenţilor debitaţi de centrale devin:
n r n r n r
r ∑ ik ⋅ Z kB ∑i k ⋅ rkB
r ∑i k ⋅ rkA
IA = 1 r = 1
; IB = 1
(2.105)
Z AB rAB rAB

sau
n n

∑ ika ⋅ rkB ∑i kr ⋅ rkB

I Aa = 1
; I Ar = 1
(2.106)
rAB rAB
si
n n

∑i ka ⋅ rkA ∑i kr ⋅ rkA
I Ba = 1
; I Br = 1
(2.107)
rAB rAB
Formulele analoge se pot obţine şi pentru expresiile puterilor.
Dimensionarea secţiunii reţelelor electrice alimentate de la două capete se poate face
numai în cazul când se admite aceeaşi secţiune în toate tronsoanele, astfel că problema este
nedeterminată din punct de vedere matematic. Calculându-se distribuţia curenţilor, este posibil
ca punctul de separaţie al curenţilor activi să fie diferit de cel al curenţilor reactivi.
În cazul general deci se va secţiona reţeaua în ambele puncte, dimensionându-se apoi
secţiunea ca la o reţea alimentată de la un capăt, de obicei pe baza pierderii admisibile de
tensiune. În acest scop este suficient să se considere doar una din cele două reţele ce rezultă după
secţionare, însă dimensionarea trebuie să se facă atât pentru cazul secţionării în punctul de
separaţie al curenţilor activi cât şi în cel al curenţilor reactivi, adoptându-se secţiunea cea mai
mare.
După dimensionarea secţiunii în acest mod se verifică pierderea de tensiune în cazul
regimului de avarie cel mai grav. Acesta apare la defectarea centralei care debitează curentul cel
mai mare, când reţeaua alimentată de la ambele capete se transformă într-o reţea alimentată pe la
un singur capăt. Pierderile admisibile de tensiune în regim de deranjamente sunt de 10% la
reţelele de cabluri şi de 12% la cele aeriene.
În cazul când nu este raţională reţeaua cu secţiune constantă, se adoptă prin încercări
secţiuni diferite pentru diversele tronsoane şi se verifică apoi pierderea de tensiune atât în regim
nominal cât şi în cel de avarie.

58
 2.7.3. TRANSFIGURAREA REŢELELOR COMPLEXE.
Calculul reţelelor închise cu o conexiune complexă este în general o problemă
complicată, cel puţin din două motive. În primul rând, metodele clasice pentru determinarea
circulaţiei curenţilor conduc la calcule laborioase care necesită mult timp. În al doilea rând,
dimensionarea secţiunii pe baza pierderilor de tensiune admisibile nu este o problemă
determinată, întrucât numărul ecuaţiilor ce se pot scrie este mai mci decât numărul
necunoscutelor (secţiunile diferitelor tronsoane). De aceea, secţiunile conductoarelor unei reţele
complexe se determină prin încercări, verificându-se apoi toate condiţiile pe care trebuie să le
satisfacă acestea. Pentru a reduce numărul tatonărilor este raţional, în special la reţele extinse şi
de putere mare, să se adopte secţiunile pe baza criteriului economic, dar şi în acest caz trebuie
determinată circulaţia curenţilor în diferitele ramuri ale reţelei. În acest scop se utilizează
metodele de transfigurare, care reduc reţeaua complexă la una mai simplă, permiţând o
determinare mai uşoară a curenţilor din fiecare tronson.

2.7.3.1. REDUCEREA CONDUCTOARELOR REŢELEI NEOMOGENE LA

ACEEAŞI SECŢIUNE.
Calculul reţelelor complexe se simplifică dacă secţiunea este aceeaşi în toate tronsoanele.
De aceea, în cazul când se poate lua în considerare numai rezistenţa conductoarelor, se
înlocuieşte reţeaua neomogenă, cu una echivalentă având secţiunea constantă. Distribuţia
curenţilor si pierderile de tensiune trebuind să fie aceleaşi atât în reţeaua primitivă cât şi în cea
echivalentă, este necesar ca rezistenţa tronsoanelor corespondente să aibă aceeaşi valoare. Astfel,
dacă un tronson de secţiune S1 şi de lungime l1 se înlocuieşte cu unul având o altă secţiune S ,
trebuie schimbată lungimea sa la o valoare l , pentru ca rezistenţa să rămână aceeaşi:
ρ ⋅ l1 ρ ⋅l l1 ⋅ S
R= = l= (2.108)
S1 S S1
Lungimea l a tronsonului echivalent se denumeşte lungime redusă sau de calcul.

2.7.3.2. COMPUNEREA LINIILOR CE DEBITEAZĂ ÎN ACELAŞI NOD

AL REŢELEI.
Simplificarea schemei unei reţele complexe (fig.2.13) se poate obţine prin înlocuirea
liniilor ce leagă sursele A,B,C, cu un nod 0 al reţelei printr-o linie echivalentă. Înlocuirea este
echivalentă dacă distribuţia curenţilor în restul reţelei rămâne neschimbată, adică dacă în nodul 0
se păstrează aceeaşi valoare a tensiunii.

59
 Fig.2.13. Compunerea ramurilor unei reţele complexe.
Problema se rezolvă dacă se poate considera că tensiunile surselor sunt egale
r r r
( U A = U B = U C = .... ), în care caz punctele A,B,C,…., se pot uni între ele şi impedanţele liniilor

Z A , Z B , Z C ,... , devin conectate în paralel. Relaţiile între mărimile impedanţelor liniilor sau ale

curenţilor acestora din reţeaua primitivă si cele din reţeaua echivalentă sunt cele mai cunoscute
de la legarea în paralel a circuitelor. Cu notaţiile din figură, în cazul particular a trei linii, putem
deci scrie:
r r r
Z A ⋅ Z B ⋅ ZC
Ze = r r r r r r (2.109)
Z A ⋅ Z B + Z B ⋅ ZC + ZC ⋅ Z A
r r r
Ie = I A + I B + IC (2.110)
De multe ori, la transfigurarea reţelelor complexe, apare necesitatea trecerii inverse, de la
o singură linie la mai multe linii echivalente care se întâlnesc în acelaşi nod. Ecuaţiile care se pot
scrie din condiţia de echivalenţă a unor impedanţe conectate în paralel sunt:
r r r r r r r r
I A ⋅ Z A = I B ⋅ Z B = I C ⋅ Z C = ...... = I e ⋅ Z e (2.111)

Dându-se elementele liniei I e şi Z e , pentru determinarea curenţilor necunoscuţi

( I A , I B , I C ,... ) din liniile în care se face descompunerea, este necesar să se adopte arbitrar

impedanţele Z A , Z B , Z C ,...., ca numărul ecuaţiilor să fie egal cu cel al necunoscutelor. În acest

caz, putem scrie:
r
r r Ze
I A = Ie ⋅ r (2.112)
ZA
r
r r Ze
I B = Ie ⋅ r (2.113)
ZB

60
 2.7.3.3. MUTAREA SARCINILOR DE PE LATURI ÎN NODURI.
Pentru efectuarea transfigurării reţelelor complexe, ramurile respective nu trebuie să aibă
sarcini decât la capetele lor. În cazul când există sarcini racordate de-a lungul laturilor, este deci
necesar ca acestea să fie înlocuite cu nişte sarcini echivalente amplasate la extremităţile lor, în
nodurile reţelei. Evident, mutarea sarcinilor nu trebuie să schimbe repartiţia curenţilor în restul
reţelei.
Pentru a determina regulile acestei transfigurări se considera (fig.2.14) o ramură AB
dintr-o reţea complexă, care conţine sarcinile i1 , i2 , i3 . Se pune problema mutării sarcinii i2 în

punctele 1 şi 3 pentru ca porţiunea 1-3 a reţelei echivalente A ' B ' să nu conţină sarcini. Prin
mutarea sarcinii i2 , în punctele 1 şi 3 ale reţelei echivalente vor apare alte sarcini i1' şi i3' a căror

valoare trebuie astfel determinată încât curenţii din afara porţiunii transformate 1-3 să fie aceiaşi
în ambele reţele.

Fig.2.14. Transpunerea sarcinii de pe latură în nodurile unei reţele.

Observând că latura considerată este de fapt o reţea alimentată de la două capete, se pot
scrie expresiile curenţilor debitaţi din punctul A şi respectiv A ' .
r r r r r r
r i1 ⋅ Z 1B + i2 ⋅ Z 2 B + i3 ⋅ Z 3 B
IA = r (2.114)
Z AB
r r r r
r ' i1 ' ⋅ Z 1B + i3' ⋅ Z 3 B
IA = r (2.115)
Z AB
Punând condiţia de egalitate a curenţilor în afara porţiunii transformate a celor două
reţele echivalente, avem:
r r
I A = I A' (2.116)
r r r r r r r r r r
i1 ⋅ Z 1B + i2 ⋅ Z 2 B + i3 ⋅ Z 3 B = i1' ⋅ Z 1B + i3' ⋅ Z 3 B (2.117)
Având în vedere că sarcina totală a reţelei trebuie să fie atât în latura AB cît şi în cea
echivalentă A ' B ' , se poate scrie că:
r r r r r (2.118)
i1 + i2 + i3 = i1 ' + i3'

61
 Ultimele două egalităţi formează un sistem de ecuaţii din care se determină uşor, prin
metoda substituţiei, valorile sarcinilor echivalente:
r r
r ' r i2 ⋅ Z 23
i1 = i1 + r (2.119)
Z 13
r r
r ' r i2 ⋅ Z 12
i3 =i 3 + r (2.120)
Z 13
Primul termen al acestor relaţii reprezentând sarcinile din punctele respective înainte de
mutarea sarcinii i2 , rezultă că cel de-al doilea termen este tocmai fracţiunea acestei sarcini care a
fost mutată în punctul 1 sau respectiv 3.
Astfel, fracţiunea sarcinii i2 , mutată în punctul 1, are valoarea:
r r
r i2 ⋅ Z 23
i21 = r (2.121)
Z 13

iar fracţiunea sarcinii i2 , mutată în punctul 3:

r r
r i2 ⋅ Z 12
i23 = r (2.122)
Z 13
Se observă deci că fracţiunea sarcinii care trebuie mutată într-o extremitate, se obţine
înmulţind sarcina respectivă cu impedanţa reţelei cuprinse între punctul de racord al sarcinii şi
cealaltă extremitate, supraimpedanţa reţelei cuprinse între extremităţile în care se transpune
sarcina.

2.7.3.4. TRANSFORMAREA CONEXIUNII STEA ÎN CONEXIUNE

POLIGONALĂ ŞI INVERS.
La transfigurarea reţelelor, de foarte multe ori, se poate obţine o simplificare a schemei,
prin transformarea unor ramuri conectate în stea în conexiune poligonală sau invers. În cazul
particular a trei laturi (fig.2.15), transformarea din stea în triunghi şi invers se face cu ajutorul
formulelor simple cunoscute.

Fig.2.15. Transformarea legăturii triunghi în stea şi invers, a laturilor unei reţele complexe.

62
 La transformarea triunghiului în stea echivalentă, impedanţele stelei se determină cu
relaţiile:
r r
r Z 12 ⋅ Z 31
Z1 = r r r (2.123)
Z 12 + Z 23 + Z 31
r r
r Z 23 ⋅ Z 12
Z2 = r r r (2.124)
Z 12 + Z 23 + Z 31
r r
r Z 31 ⋅ Z 23
Z3 = r r r (2.125)
Z 12 + Z 23 + Z 31
iar curenţii din conexiunea echivalentă în stea se obţin cu ajutorul relaţiilor scrise pe baza primei
legi a lui Kirchhoff:
r r r r r r r r r
I1 = I12 − I 31 I 2 = I 23 − I 12 I 3 = I 31 − I 23 (2.126)
La transformarea conexiunii stea într-un triunghi echivalent, impedanţele acestuia se
obţin cu formulele:
r r
r r r Z1 ⋅ Z 2
Z 12 = Z 1 + Z 2 + r (2.127)
Z3
r r
r r r Z ⋅Z
Z 23 = Z 2 + Z 3 + 2 r 3 (2.128)
Z1
r r
r r r Z 3 ⋅ Z1
Z 31 = Z 3 + Z 1 + r (2.129)
Z2
iar curenţii din conexiunea echivalentă în triunghi, rezultă din egalitatea căderilor de tensiune
între punctele 1-2, 2-3 şi 3-1, ale celor două circuite:
r r r r
r I1 ⋅ Z1 − I 2 ⋅ Z 2
I 12 = r (2.130)
Z 12
r r r r
r I 2 ⋅ Z2 − I3 ⋅ Z3
I 23 = r (2.131)
Z 23
r r r r
r I 3 ⋅ Z 3 − I 1 ⋅ Z1
I 31 = r (2.132)
Z 31
Pentru a reţine mai uşor formulele de calcul ale impedanţelor echivalente, se atrage
atenţia asupra regulii de scriere a acestora.

63
 2.7.3.5. DETERMINAREA DISTRIBUŢIEI CURENŢILOR ÎNTR-O REŢEA
COMPLEXĂ PRIN METODA TRANSFIGURĂRII.
Să considerăm reţeaua complexă din figura 2.16, alimentată de la sursele A, B, C, de
tensiuni egale, la care se pune problema determinării curenţilor din toate ramurile, în vederea
verificării secţiunilor alese arbitrar. În acest scop se va aduce reţeaua prin transformări succesive
la o formă mai simplă a cărei rezolvare este cunoscută.
Astfel, în primul rând se reduce reţeaua neomogenă, la o reţea cu aceeaşi secţiune în toate
ramurile, obţinându-se reţeaua de forma b. Apoi se transpun sarcinile a, b, c în nodurile 1, 2, 3,
rezultând reţeaua de forma c. De remarcat că folosirea formulelor 2.119 şi 2.120 în acest scop
este o aproximaţie admisibilă, deoarece se poate neglija căderea de tensiune pe latura în care se
efectuează transpunerea, tensiunile nodurilor adiacente putându-se considera deci egale.

Fig.2.16. Transfigurarea unei reţele complexe.

64
 În continuare se înlocuiesc ramurile ce formează triunghiul 1, 2, 3, cu steaua echivalentă
cu centrul în 0, găsindu-se reţeaua d. Prin transpunerea sarcinilor din 1 sau 3 în nodurile A şi 0
sau C şi 0 rezultă reţeaua e. Compunând liniile A0 şi C0, prin unirea punctelor A şi C se obţine
reţeaua f, care prin mutarea sarcinii 4 în punctul 2 se transformă într-o reţea alimentată de la
două capete, g.
Distribuţia curenţilor în această reţea se calculează ca la o reţea alimentată de la două
capete, apoi efectuând transformările în ordinea inversă de la g la f, e, d, c, b şi a, se determină
succesiv, cu ajutorul formulelor stabilite în acest paragraf, valoarea curenţilor din fiecare ramură
a reţelei primitive.

2.8. CRITERII ECONOMICE

2.8.1. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
VOLUMULUI MINIM DE MATERIAL CONDUCTOR
S-a văzut că la criteriul electric trebuie să se adopte aceeaşi secţiune pe întreaga linie (în
caz contrar problema este nedeterminată din punct de vedere matematic). Pentru eliminarea
determinării se pun unele condiţii suplimentare, cum sunt volumul minim de material sau
cheltuieli de investiţii minime. Se consideră reţeaua din figura 2.17.

P1+jQ1 P2+jQ2 P3+jQ3

UN
r1, x1, l1 S1 r2, x2, l2 S2 r3, x3, l3 S3

p1+jq1 p2+jq2 p3+jq3

( ΔU a1 ) ( ΔU a 2 ) ( ΔU a 3 )

R1, X1, L1

R2, X2, L2

R3, X3, L3

Fig.2.17. Reţea electrică reprezentată monofilar.

65
 Volumul de material trebuie să fie minim:
V = 3S1 L1 + 3S 2 L2 + 3S 3 L3 (2.133)
iar:
ΔU a = ΔU a1 + ΔU a 2 + ΔU a 3 ≤ ΔU adm (2.134)
Înlocuind in V:
3ρP1l12 3ρP2 l 22 3ρP3 l32
V = + + (2.135)
U N ΔU a1 U N ΔU a 2 U N (ΔU a − ΔU a1 − ΔU a 2 )

Pentru optimizarea acestei funcţii de material ( Vmin ) se aplică metoda derivatelor:

∂V ⎫
= 0⎪
∂ (ΔU a1 )
⎪⎪
⎬ (2.136)
∂V ⎪
= 0⎪
∂ (ΔU a 2 ) ⎪⎭

Rezolvarea sistemului conduce la :

S1 S2 S3
= = = CP (2.137)
P1 P2 P3

Pentru „n” tronsoane avem:

S1 = C P P1 ; S 2 = C P P2 ; S 3 = C P P3 ; ……. S n = C P Pn (2.138)

În concluzie determinarea secţiunii în ipoteza volumului minim de material conductor, se

reduce la aflarea constantei CP. Pentru aceasta se procedează astfel:
− se adoptă o reactanţă specifică medie ( x0 m );

− se determină pierderile de tensiune reactive ( ΔU r );

− se determină pierderile de tensiune active ( ΔU a ).

Observaţie:
Literatura de specialitate arată că la liniile electrice realizate din cabluri, eroarea de calcul
se menţine în limite admisibile, dacă se neglijează ΔU r , ( ΔU r ≅ 0 ) şi deci ΔU a ≅ ΔU adm .

Deoarece ρ1 = ρ 2 = ρ 3 = ....... = ρ n = ρ (materialul fiind acelaşi; n – numărul

tronsoanelor) se poate scrie:

i =n

∑Pr i i
ρ i=n
li ρ i=n Pi Pi l i ρ i =n Pi l i ρ i=n Pi l i
ΔU a = i =1

Un
=
Un
∑ Pi
i =1
=
Si U n
∑
i =1 Si
=
Un
∑
i =1 Si
=
Un
∑
i =1 CP
(2.139)

Pi

66
de unde:
i=n
ρ ∑ Pi li
CP = i =1
(2.140)
U N ΔU a
Se poate trece deci la aflarea valorilor secţiunilor:
S k = C P Pk (2.141)

Aceste secţiuni se normalizează, iar pentru secţiunile standardizate se adoptă din catalog
valorile parametrilor r0 şi x0. Cu aceste valori se determină pierderile de tensiune reale pe
întreaga linie ( ΔU real ), care trebuie să îndeplinească condiţia:
i=n
ΔU real = 3 ∑ ( I ai ri + I ri xi ) ≤ ΔU adm (2.142)
i =1

Dacă condiţia nu este îndeplinită, se adoptă secţiuni imediat superioare şi se reia calculul
lui ∆Ureal.
Se recomandă ca secţiunile rezultate pe tronsoanele reţelei, să fie verificate şi din punct
de vedere al criteriului termic.
În cazul în care se lucrează cu sarcini exprimate sub formă de curenţi, rezultă relaţiile:
S1 S2 S3 Sn
= = = ....... = = CI (2.143)
I a1 I a2 I a3 I an

unde Ian este curentul activ pe tronsonul n.

Constanta CI se calculează cu relaţia:
3ρ i=n
CI =
ΔU a
∑i =1
I ai li (2.144)

Secţiunile sunt date de relaţiile:

S1 = C I I a1 ; S 2 = C I I a 2 ; S 3 = C I I a 3 ; ……. S n = C I I an (2.145)

Dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate pe baza consumului minim de material

conductor se recomandă la liniile electrice de lungime mare pentru ca economia de material
conductor să acopere costul pierderilor de putere.
Pentru reţelele radial arborescente (figura 2.18) formulele analitice de determinare a
secţiunilor optime a liniilor electrice, se deduc prin căutarea extremului funcţiei de material (V),
cu una din metodele matematice de optimizare şi au următoarele expresii:
k =n

M0
M 0I0 + ∑M
k =1
k Lk
S0 = a (2.146)
ΔU a 0 M 0 L0

sau indirect, cu ajutorul pierderii de tensiune activă:

67
 ΔU a
ΔU a 0 = (2.147)
l I + ... + l n2 I an
2
1 a1
1+
l0 I a 0

ρ
unde: a = este constantă ce depinde de material şi nivelul tensiunii;
UN

L1, M1, S1

P1
L2, M2, S2
P0, S0
P2

L0, M0 L3, M3, S3

P3

P4
L4, M4, S4

Fig.2.18. Reţea radial arborescentă.

M 0 = P0 L0 ; M 1 = P1 L1 ; ……. M n = Pn Ln − momentul electric al tronsoanelor.

În cadrul acestei metode se adoptă ipoteza suplimentară prin care secţiunea coloanei
principale S0 este egală cu suma secţiunilor ramificaţiilor, adică:
S 0 = S1 + S 2 + ....... + S n (2.148)

Rezultă o linie cu S = ct. , dar cu lungimea echivalentă care se calculează.

68
 2.8.2. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
DENSITĂŢII DE CURENT CONSTANTE
Considerăm o reţea electrică trifazată cu următoarele date şi parametrii (figura 2.19).

I1 I2 I3

UN
r1, x1, l1 S1 r2, x2, l2 S2 r3, x3, l3 S3

i1 i2 i3

R1, X1, L1

R2, X2, L2

R3, X3, L3

Fig.2.19. Reţea trifazată reprezentată monofilar.

Se pune problema să calculăm secţiunea acestei linii, astfel încât pierderile de putere sau
de energie să fie minime.
Pierderile de putere activă, pentru această linie, sunt date de următoarea relaţie:
ΔP = 3r1 I 12 + 3r2 I 22 + 3r3 I 32 (2.149)
Volumele de material conductor ale celor trei tronsoane vor fi:
V1 = 3S1l1 ; V2 = 3S 2 l 2 ; V3 = 3S 3 l 3 (2.150)

V1 V V
S1 = ; S2 = 2 ; S3 = 3 (2.151)
3l1 3l 2 3l 3
Cu aceste notaţii pierderile de putere au expresia:
3ρl1 2 3ρl 2 2 3ρl 3 2 9 ρl12 I 12 9 ρl 22 I 22 9 ρl 32 I 32
ΔP = I + I + I = + + (2.152)
V1 1 V2 2 V3 3 V1 V2 V3
3l1 3l 2 3l 3
Volumul total de material conductor al liniei este:
V = V1 + V2 + V3 ⇒ V3 = V − V1 − V2 (2.153)

Înlocuind în expresia pierderilor de putere, vom avea:

69
 9 ρl12 I 12 9 ρl 22 I 22 9 ρl32 I 32
ΔP = + + (2.154)
V1 V2 V − V1 − V2
Aplicăm metoda derivatelor, potrivit căreia minimul funcţiei de material este dat de
valoarea variabilelor obţinute din rezolvarea sistemului următor:
∂ (ΔP ) ⎫
= 0⎪
∂V1
⎪⎪
⎬ (2.155)
∂ (ΔP ) ⎪
= 0⎪
∂V2 ⎪⎭

Rezolvând sistemul pentru „n” tronsoane se obţine:

I1 I 2 I I
= = 3 = ....... = n = j = ct. (2.156)
S1 S 2 S 3 Sn
unde: j[A/mm2] − densitatea de curent.
Problema se pune în continuare de a afla densitatea de curent „j”, economică. Aceasta se
poate adopta din literatura de specialitate în funcţie de normativele de proiectare, funcţie de
natura materialului şi numărul de schimburi lucrătoare.
Densitatea de curent se poate şi calcula, procedându-se analog ca şi la determinarea
constantei CP.
Cunoscând natura liniei, se adoptă x0m şi cu una din relaţiile cunoscute se determină
pierderea de tensiune reactivă ∆Ur.
Se determină pierderea de tensiune activă:
ΔU a = ΔU adm − ΔU r (2.157)

Se poate scrie:
i=n i=n
ρl i i=n
Ii i=n
ΔU a = 3 ∑ I ai ri = 3 ∑ I i cos ϕ i = 3ρ ∑ l i cos ϕ i = 3ρ ∑ l i cos ϕ i j (2.158)
i =1 i =1 Si i =1 Si i =1

de unde:
ΔU a
j= i=n
(2.159)
3ρ ∑ l i cos ϕ i
i =1

În concluzie, etapele algoritmului de calcul sunt:

− se definitivează configuraţia liniilor, se stabilesc lungimile, sarcinile şi pierderile de
tensiune admisibile;
− se calculează densitatea economică de curent;
− se calculează secţiunile Sk;
− se normalizează secţiunile găsite prin calcul, adoptându-se secţiuni imediat superioare;

70
 − se determină pierderile de tensiune reale pe fiecare tronson;
− se compară apoi aceste pierderi de tensiune cu pierderile admisibile, trebuind să fie
satisfăcută inegalitatea:
ΔU real1 + ΔU real 2 + ΔU real 3 = ΔU real ≤ ΔU adm (2.160)

În caz contrar se trece la adoptarea unor secţiuni mai mari.

Acest criteriu se recomandă la reţelele cu sarcini şi întinderi mari, deoarece numai în
aceste cazuri cheltuielile legate de materialul conductor pot fi acoperite prin reducerea
pierderilor de putere.

2.8.3. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA

CRITERIULUI CHELTUIELILOR ANUALE DE EXPLOATARE MINIME
Acest criteriu prezentat în numeroase lucrări de specialitate constă în alegerea secţiunii de
cabluri electrice a reţelelor pentru care cheltuielile anuale de
exploatare (CL) sunt minime:
pa + pr I 2 ⋅ l ⋅τ ⋅ c
CL = (a + b ⋅ S )l + 3 max [lei / an] (2.161)
100 100γ ⋅ S
Secţiunea optimă economică se calculează cu ajutorul relaţiei obţinută prin rezolvarea
funcţiei obiectiv
C L = f (S ) (2.162)
cu una din metodele matematice de căutare a soluţiei optime, care are următoarea expresie
analitică:

3 ⋅τ ⋅ c
S opt = S ec = I max (2.163)
10γb( p a + p r )

sau, indirect cu ajutorul densităţii economice de curent:

I max 3 ⋅τ ⋅ c
j ec = = (2.164)
S ec 10γb( p a + p r )

Domeniul de utilizare se referă la cablurile armate magistrale, în cazul sistemelor de

electrificare cu PT centralizate sau când aceste posturi se amplasează la distanţe mari faţă de
locurile de muncă, iar pentru uşurarea calculelor în unele ţări s-au normat aceste densităţi
economice de curent.

71
 2.8.4. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
CRITERIULUI CHELTUIELILOR ANUALE DE CALCUL MINIME
Metodologia de calcul urmăreşte optimizarea secţiunilor cablurilor electrice prin
minimizarea atât a cheltuielilor de investiţii, cât şi a celor de exploatare legate de reţeaua
electrică de sector.
pa + pr 3I 2 ⋅ τ ⋅ l ⋅ c
Z L = p n (a + b ⋅ S ) I + (a + b ⋅ S )l + max [lei / an] (2.165)
100 1000γS
Expresiile analitice ale secţiunii optime şi densităţii economice de curent rezultă din
modelul matematic al cheltuielilor anuale de calcul (2.78) şi au forma:
3 ⋅τ ⋅ c
S opt = I max (2.166)
⎛ p + pr ⎞
⎜ pn + a ⎟γ ⋅ b ⋅ 10 3
⎝ 100 ⎠

⎛ p + pr ⎞
pn + ⎜ a ⎟ ⋅ γ ⋅ b ⋅ 10 3
I max ⎝ 100 ⎠
jec = (2.167)
S ec 3 ⋅τ ⋅ c
În ultimii ani se prezintă anumite perfecţionări ale acestui criteriu, sistemul de restricţii
completându-se cu condiţia ca abaterea tensiunii să fie menţinută în limitele admisibile în regim
normal şi de pornire etc.
Analitic s-a constatat că modelul matematic al cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a
liniilor electrice de sector, care are următoarea formă pentru tronsonul sau ramificaţia i:
⎛ p + pr ⎞ Pci2 ⋅ li ⋅ τ ⋅ c
Zi = ⎜ a + p n ⎟c af ⋅ S i ⋅ li + (2.168)
⎝ 100 ⎠ 1000γS iU M2 cos ϕ i
Acestea se exprimă în funcţie de pierderile de tensiune repartizate pe tronsoanele sau
ramificaţiile reţelei electrice de sector, folosindu-se anumite relaţii de legătură între secţiuni şi
aceste pierderi, adică:
l i ⋅ Pi
Si = (2.169)
10γΔU ai ⋅ U M2
respectiv expresia cheltuielilor de calcul (2.168) devine:
⎛ p + pr ⎞ l i2 ⋅ Pi 2 P ⋅ ΔU ai ⋅ c ⋅ τ
Zi = ⎜ a + p n ⎟c af + ci [lei / an] (2.170)
⎠ 10γΔU ai ⋅ U M 100 cos 2 ϕ i
2
⎝ 100
Ai
Zi = + Bi ⋅ ΔU ai [lei / an] (2.171)
ΔU ai
unde: Ai, Bi − coeficienţi caracteristici elementului i.

72
 ⎛ p + pr ⎞ l2P
Ai = ⎜ a + p n ⎟c af i ci 2 (2.172)
⎝ 100 ⎠ γ 10U N
Pci ⋅ τ ⋅ c
Bi = (2.173)
100 ⋅ cos 2 ϕ i
Pentru toate tronsoanele sau ramificaţiile reţelei de sector, cheltuielile anuale de calcul
sunt date de relaţia:
n n
⎛ Ai ⎞
∑ Z = ∑ ⎜⎜ ΔU
i + Bi ⋅ ΔU ai ⎟⎟ (2.174)
i =1 i =1 ⎝ ai ⎠
După cum se observă din ecuaţia (2.174) cheltuielile anuale de calcul sunt dependente de
pierderile de tensiune ∆Uai, care constituie variabilele problemei de optimizare, funcţia de
dependenţă fiind în general neliniară. Restricţiile sau limitele care trebuie îndeplinite sunt:
− pierderile de tensiune pe toate tronsoanele nu trebuie să depăşească pierderea
admisibilă de tensiune ∆UaR;

∑ ΔU ai ≤ ΔU aR (2.175)

− secţiunile calculate ale cablurilor trebuie să fie stabilite din punct de vedere termic, în
regim normal şi de scurtcircuit:
S i ≥ S ti ; S i ≥ S tsi (2.176)

unde: Sti este secţiunea calculată după criteriul termic;

Stsi este secţiunea stabilită în regim de scurtcircuit pentru tronsonul sau ramificaţia i.
Determinarea secţiunii optime a cablurilor s-a propus a se afla cu ajutorul metodei
gradientului din programarea neliniară, prin minimizarea funcţiei neliniare (2.174); procedându-
se la scrierea pierderilor totale de tensiune ∑ ΔU ai şi a cheltuielilor de calcul ∑Z i , sub forma

următoare:

∑Z i = F ( S1 , S 2 ,..., S i ,..., S n )

(2.177)

∑ ΔU ai = f ( S1 , S 2 ,..., S i ,..., S n )

şi la iniţializarea unui procedeu de calcul iterativ folosindu-se secţiunea minimă posibilă Simin,
rezultată din sistemul de inegalităţi următor:
S ti ≥ S i min ≥ S iE

(2.178)
S tsi ≥ S i min ≥ S iE

73
în care secţiunea SiE se determină cu ajutorul formulei (2.176), când pierderea de tensiune
( ΔU ai ) este egală cu valoarea care minimizează funcţia (2.174), adică:

ΔU ai = ΔU aE ; ΔU aE = Ai / Bi (2.179)

Alegând pentru toate tronsoanele sau ramificaţiile reţelei, secţiuni standardizate

aproximativ egale cu valoarea minimă adică S oi ≈ S i min , rezultă că:

f ( S 01 ,..., S 0i ,..., S 0 n ) ≥ ΔU aR (2.180)

fiind necesar să se micşoreze aceste pierderi, pentru a asigura îndeplinirea condiţiei (2.176).
Practic, în cazul reţelelor electrice radial-arborescente sau cu linie principală şi
ramificaţii, îndeplinirea acestei condiţii se poate atinge pe două căi:
− prin mărirea secţiunii tronsonului principal şi menţinerea secţiunilor ramificaţiilor
invariabile;
− prin modificarea secţiunilor ramificaţiilor şi menţinerea neschimbată a secţiunii
tronsonului principal.
În ambele procedee se urmăreşte ca valoarea cheltuielilor de calcul pentru varianta
definitivă să fie minimă.
Problemele de bază sunt legate de determinarea direcţiei de deplasare pentru care
descreşterea funcţiei f (sau F) să fie cea mai rapidă în procesul iterativ de calcul şi alegerea
valorii pasului p care minimizează funcţia într-o anumită direcţie, respectiv intervalul de 0,5 –
1% pentru ΔU ai şi intervalul între două secţiuni standardizate (S0i – S1i). Algoritmul de calcul

preconizat este:
− se măreşte secţiunea de la S0i la S1i, pentru anumite sectoare ale reţelei electrice;
− pentru fiecare sector se determină creşterea funcţiilor Z i = F ( S i ) şi ΔU ai = f ( S i ) ,

adică:
ΔF ( S i ) = F ( S1i ) − F ( S 0i ) (2.181)

Δf ( S i ) = f ( S 0i ) − f ( S1i ) (2.182)

− se determină cheltuielile relative ( ΔH ) pentru fiecare tronson ( S i ) sau ramificaţie a

reţelei:
ΔF ( S i )
ΔH ( S i ) = (2.183)
Δf ( S i )
− cu ajutorul acestor cheltuieli relative şi prin analiza concretă se determină tronsoanele
sau ramificaţiile la care urmează să mărim din nou secţiunile;
− se măresc secţiunile cablurilor din aceste sectoare ale reţelei cu o treaptă de
standardizare;

74
 − se verifică dacă este îndeplinită condiţia (2.175) eliminându-se în acelaşi timp partea
din cheltuielile de calcul corespunzătoare sectoarelor de tranziţie, socotind noile secţiuni
definitive.
Calculul se repetă în acelaşi mod până când este verificată condiţia (2.175) de către toţi
consumatorii, rezultând astfel secţiunile optime căutate.
În calculul iterativ apare permanent trecerea de la o secţiune la alta în condiţiile în care se
urmăreşte minimizarea cheltuielilor de calcul, fapt pentru care se propune utilizarea în acest scop
a gradientului acestor cheltuieli:
∂F ∂F ∂F
grad ΔU F ( ,..... ,..... ) (2.184)
∂ΔU a1 ∂ΔU ai ∂ΔU an
Egalarea cu zero a gradientului ne indică efectiv un extrem în punctul de coordonate
( ΔU ai ) de pe hipersuprafaţa corespunzătoare gradientului cheltuielilor. Datorită condiţiilor

(2.175) şi (2.176) şi a faptului că se lucrează cu secţiuni standardizate pot apărea anumite erori
aşa că se recomandă deosebită atenţie.
Pentru a uşura calculul se poate proceda la determinarea aproximativă a funcţiilor
cheltuielilor de calcul în hiperplanul de variaţie corespunzător domeniului de variaţie considerat
al variabilelor utilizând relaţia:
∂F ΔF F ( S 01 ,....., S 0i + S ,....., S 0 n ) − F ( S 01 ,....., S 0i ,....., S 0 n )
≅ = (2.185)
∂ΔU ai Δ (ΔU ai ) f ( S 01 ,....., S 0i + S ,....., S 0 n ) − f ( S 01 ,....., S 0i ,....., S 0 n )
La trecerea la următoarea secţiune prin mărirea relativă a expresiei (2.178) în spaţiul
funcţional se face trecerea la cea mai simplă deviaţie a vectorului gradientului de la poziţia
iniţială.
Metoda prezentată are avantajul că îmbină condiţiile economice cu cele tehnice
completând foarte mult criteriul de optimizare şi că se încearcă utilizarea secţiunilor
standardizate fapt ce conferă metodei un caracter mai practic.
Calculul propriu-zis se simplifică foarte mult dacă se utilizează calculatoarele electronice.

75
 2.9. CALCULUL MECANIC AL CONDUCTOARELOR REŢELELOR
ELECTRICE
2.9.1. SARCINILE MECANICE ALE CONDUCTOARELOR.
Secţiunea conductoarelor se determină în mod obişnuit în baza calculului electric al
reţelei. Liniile de cablu nu se verifică deloc la rezistenţă mecanică, întrucât prin construcţie ele
rezistă la forţele electrodinamice, iar prin modul de montare se descarcă de greutatea proprie şi
sunt ferite de solicitările datorate agenţilor climatici. Liniile aeriene însă fiind supuse unor
solicitări mari, provocate de greutatea proprie şi a chiciurii, de presiunea vântului şi de variaţiile
de temperatură, trebuie verificate la rezistenţă mecanică. Forţele electrodinamice nu se iau în
considerare, întrucât la distanţe mari la care nu se amplasează conductoarele reţelei, aceste forţe
sunt neglijabile în comparaţie cu cele exterioare. Având în vedere solicitările care apar curent în
conductoarele reţelelor electrice la construirea sau exploatarea lor, normele prescriu o secţiune
minimă admisibilă din punctul de vedere al rezistenţei mecanice, pentru fiecare gen de reţea şi de
tip conductor.
Pentru a putea compara efectul forţelor exterioare uniform repartizate, care acţionează
asupra unor conductoare de secţiuni şi lungimi diferite, se obişnuieşte să se raporteze mărimea
acestor forţe la valoarea secţiunii şi lungimii conductoarelor, obţinându-se sarcinile specifice
exprimate în daN/mm2.m.

Fig.2.20. Secţiune prin conductorul acoperit cu chiciură.

Astfel sarcina specifică g1 datorită greutăţii specifice proprii a conductorului, având
greutatea G, o secţiune de S şi o greutate specifică de g 2 , se determină cu relaţia:

g1 = (1,02 − 1,03) * γ [daN / m * mm 2 ] (2.186)

în care:
factorul (1,02-1,03) ţine seama că la conductoarele multifilare lungimea unui fir
component este cu (2-3)% mai mare ca şi a conductorului;
γ -greutatea specifică a materialului din care este confecţionat conductorul

76
 Chiciura, care se poate depune în jurul conductorului sub forma unei coroane circulare,
are o grosime de b [mm]şi o secţiune transversală egală cu
η * π * b( d + b)
g2 = * γ ch * 10 3 [daN / m * mm 2 ] (2.187)
S
unde: π - coeficient care are valorile:1, pentru b ≤ 20mm
0,85, pentru b>20mm
b-grosimea stratului de chiciură [mm],care se ia din literatura de specialitate în funcţie de
zona meteorologică;
S-secţiunea conductorului;
γ ch - greutatea specifică a chiciurei,
Compunând cele două sarcini specifice verticale, obţinem sarcina specifică rezultantă.
g 3 = g1 + g 2 (2.188)

Presiunea vântului în direcţia orizontală perpendiculară pe secţiunea longitudinală a

conductoarelor este dată de relaţia cunoscută din aerodinamică, iar sarcina specifică datorită
acestuia g 4 , pe conductoare se calculează cu relaţia

a * k * d *v2
g4 = * 10 −3 [daN / m * mm 2 ] (2.189)
16 * S
Sarcina specifică datorită greutăţii proprii şi presiunii vântului g 5 , este:

g 5 = g12 + g 42 (2.190)

Analog se determină sarcina specifică, datorită presiunii vântului asupra conductorului

acoperit cu chiciură, g 6 , cu deosebirea că lăţimea suprafeţei laterale se măreşte cu dublul

grosimii chiciurii.
0,0638 * v 2
g6 = * ( d + 2 * b) (2.191)
S * 10 3
v-viteza vântului.
Asemănător se obţine valoarea numerică a sarcinii specifice, datorită greutăţii
conductorului încărcat cu chiciură şi presiunii vântului asupra conductorului acoperit cu chiciură.

g 7 = g 32 + g 62 (2.192)

77
 Fig.2.21. Compunerea sarcinilor specifice ce acţionează asupra conductoarelor reţelei
aeriene.
Din cele expuse rezultă că sarcinile specifice ale conductoarelor depind de grosimea
stratului de chiciură şi de viteza maximă a vântului. Din acest motiv,teritoriul ţării noastre a fost
împărţit în regiuni climatice, delimitate cu aproximaţie de lanţul Carpaţiilor Orientali şi
Meridionali. În zona I, situată la est, grosimea chiciurii se admite de 1,7 cm, iar în zona II, de
1,3cm. Pentru reţele amplasate la altitudini peste 1000 m, se admite o grosime a stratului de
chiciură egală cu 3,4 cm. Pentru cele două zone, normele prescriu de asemenea vitezele
vânturilor, iar temperaturile de calcul cea maximă de 40 grade,cea minimă de -30 grade şi la care
se formează chiciura de -5 grade, se admit aceleaşi pentru tot teritoriul României.

2.9.2. ECUAŢIA DE STARE A CONDUCTOARELOR.

Să considerăm un conductor monometalic suspendat rigid, între două puncte de aceiaşi
cotă. Distanţa între stâlpi, măsurată pe orizontală se numeşte deschiderea reţelei.—fig.2.22.
În figură se indică de asemenea săgeata f a conductorului si gabaritul h al reţelei.

Fig.2.22. Definirea deschiderii, săgeţii şi gabaritului unei reţele.

78
 Se ştie că în ipoteza unui fir flexibil şi inextensibil, conductorul ia forma curbei
lănţişorului. În acest caz, săgeata are expresia,
l2 * g l4 * g3
f = + +L (2.193)
8σ 384σ
iar lungimea conductorului este egală cu
l3 * g2 l5 * g4
L=l+ + +L (2.194)
24σ 2 3840σ 4
În care σ este efortul specific din conductor.
La deschideri normale ale reţelelor electrice, săgeata şi lungimea conductorului se pot
calcula neglijând termenii superiori ai acestor dezvoltări în serie, înlocuind deci lănţişorul cu o
parabolă, astfel că avem.
l2 * g
f = (2.195)
8σ
şi
l3 * g 2
L=l+ (2.196)
24σ 2
De asemenea , vom admite că efortul specific în conductor este acelaşi în orice punct al
deschiderii, ceea ce este valabil la deschideri şi denivelări nu prea mari ale punctelor de
suspensie.
Cu aceste definiţii şi aproximaţii, să considerăm că un conductor se găseşte într –o
anumită stare pe care o vom caracteriza prin sarcina specifică, efortul specific şi temperatura
respectivă, notate cu indicele I: g I , σ I θ I . Notând cu L0 , lungimea conductorului descărcat de
orice efort specific, σ = 0 ,(de ex. aşezat pe o suprafaţă plană) şi la o temperatură θ = 0 0 C , prin
încălzirea sa până la temperatura θ I , lungimea devine L' ,

L' = L0 (1 + α * θ I ) (2.197)

în care α este coeficientul de dilatare liniară. Dacă apoi, se încarcă conductorul cu sarcina g I ,
astfel încât în el apare un efort specific σ I , acesta va suferi o alungire elastică specifică definită
de legea
ε = ΔL' / L' = σ I / E = β * σ I (2.198)
, în care E este modulul de elasticitate al materialului conductorului, iar β , este inversul său,
coeficientul de elasticitate.
Din ultima relaţie rezultă lungimea LI a conductorului, la temperatura θ I şi efortul
specific σ I .

79
 LI = L' + ΔL' = L' (1 + β * σ I ) = L0 (1 + α * θ I )(1 + β * σ I ) (2.199)

Pe de altă parte, lungimea conductorului în starea I se poate scrie pe baza expresiei

lungimii arcului de parabolă.
l 3 * g I2
LI = l + (2.200)
24σ I2

Egalând ultimele două relaţii, ţinând seama că L0 ≈ l . şi neglijând produsul dintre două

mărimi foarte mici α , şi β , avem

l 3 * g I2
l+ = l (1 + α * σ 1 + β * σ i ) (2.201)
24σ I2
Împărţind cu l, reducând pe l şi împărţind apoi cu . β se obţine.

l 2 * g I2 α
σ1 − = − *θ I (2.202)
24βσ I 2
β
Această egalitate ne dă relaţia între mărimile g, θ şi σ care corespunde unei anumite stări
de încărcare, temperatură şi solicitare. Această relaţie este valabilă pentru orice stare, astfel încât
putem scrie că în general.
l2 * g2 α
σ− =− (2.203)
22βσ 2
β
Scăzând din ultima relaţie pe cea precedentă, rezultă.
l2 * g2 l 2 * g I2 α
σ− = σ − − (θ − θ I ) (2.204)
24βσ I2 β
1
22βσ 2
Această egalitate constituie aşa numita ecuaţie de stare a conductorului şi dă legătura ce
există între mărimile g I , θ I şi σ I , dintr-o anumită stare a conductorului şi cele corespunzătoare
oricărei alte stări de încărcare, temperatură şi efort specific a acestuia,.g, θ , σ
În starea cea mai grea a conductorului, condiţionată de o anumită temperatură. θ I .şi o
anumită sarcină specifică g I cunoscute, efortul specific ce apare trebuie să fie cel puţin egal cu
valoarea admisibilă pentru materialul conductorului (σ I = σ a ) ; folosind ecuaţia se stare, se

poate determina cu ce efort trebuie montat conductorul, la anumite valori alese a temperaturii θ
şi a sarcinii g, pentru ca efortul în conductor să nu depăşească valoarea sa admisibilă în cazul cel
mai dezavantajos. Cunoscând deci condiţiile de solicitare maximă (θ I , g I ) , punând σ I = σ a şi

alegând valorile temperaturii θ = θ II şi a sarcinii g = g II , corespunzătoare condiţiilor de

montare a conductorului, ecuaţia de stare capătă forma,
σ − B /σ 2 = A (2.205)
în care A şi B sunt nişte mărimi cunoscute. Această ecuaţie cubică în raport cu σ

80
 σ 3 − A *σ 2 = B (2.206)
permite determinarea efortului specific cu care trebuie montat conductorul în condiţiile alese de
temperatură şi încărcare.
De multe ori măsurarea săgeţii cu care trebuie montat conductorul este mai uşoară şi
pentru determinarea ei se introduce valoarea efortului specific dat de ecuaţia precedentă în
formula săgeţii. Deoarece montarea se face în lipsa chiciurii şi a vântului, sarcina specifică g II se
ia egală cu cea dată numai de greutatea proprie a conductorului g 1 .
Având în vedere că montarea se va face la diferite temperaturi ale mediului ambiant, se
determină eforturile şi săgeţile cu care trebuie montat conductorul la temperaturi de
0,5,10,15,…, 0 C , trasându-se aşa numitele curbe de montaj fig.2.23.

Fig.2.23. Variaţia efortului specific şi a săgeţii conductorului în funcţie de temperatura mediului

ambiant; diagrame de montaj.
Din cele expuse rezultă că în fond calculul mecanic al conductoarelor constă în
determinarea săgeţii sau a forţei de tracţiune (T = σ * S ) , cu care trebuie întins conductorul la
montare, pentru ca în condiţiile de solicitare maximă să nu fie depăşit efortul specific admisibil
pentru materialul său. În afară de cazul cel mai simplu studiat aici, în literatura de specialitate se
tratează calculul mecanic al conductoarelor cu secţiune neomogenă (conductoare bimetalice) sau
cu puncte de suspensie la cote diferite, ce survin pe terenuri accidentate.

81
 2.9.3. DESCHIDEREA CRITICĂ
Pentru determinarea condiţiilor de montare corectă a conductoarelor, este necesar să se
cunoască la ce temperatură şi încărcare a acestora apare starea de solicitare maximă.
Evident , există două stări de solicitare extremă a conductoarelor:la încărcarea maximă
datorită chiciurii şi a vântului şi la contracţia maximă ce apare la temperatura minimă.
Determinând cu ajutorul ecuaţiei de stare solicitările în aceste două cazuri şi comparând
rezultatele, se poate admite în ce condiţii atmosferice apare solicitarea maximă a conductoarelor.
Această cale cere timp, întrucât este legată de rezolvarea de două ori a unei ecuaţii cubice.
Există însă posibilitatea de a stabili condiţiile în care survine solicitarea maximă a
conductoarelor, fără a fii necesară rezolvarea ecuaţiei de stare, folosind noţiunea de deschidere
critică.
În acest scop să studiem influenţa deschiderii asupra eforturilor specifice în conductor la
sarcina maximă (σ g max) şi la temperatura minimă (σ θ min) .

Să considerăm mai întâi, cazul unor deschideri foarte mici (teoretic l=0) .În acest caz,
ecuaţia de stare devine.
α
σ =σI − * (θ − θ I ) σ = f (θ ) (2.207)
β
Adică, efortul specific depinde numai de temperatura conductorului, fiind maxim la
temperatura minimă. Rezultă deci că la deschideri mici, solicitarea la temperatura minimă este
mai mare ca cea corespunzătoare sarcinii maxime, astfel că putem scrie.
l=0 σ θ min > σ g max (2.208)

Să considerăm apoi cazul deschiderilor foarte mari (teoretic l = ∞ ).Împărţind ecuaţia de

stare l 2 şi făcând apoi l = ∞ se obţine:
g
σ= *σ I σ = f (g) (2.209)
gI
Efortul specific, depinzând numai de sarcina conductorului, atinge valoarea cea mai mare
la sarcină maximă. În consecinţă, la deschideri mari, solicitarea la sarcină maximă este mai mare
ca cea corespunzătoare temperaturii minime şi deci se poate scrie
l=∞ σ g max > σ θ min (2.210)

Ţinând seama de aceste două concluzii referitoare la valorile eforturilor specifice la l=0
sau l = ∞ , putem stabili aliura curbelor de variaţie a funcţiilor σ θ min = f 1 (l ) şi σ g max = f 2 (l )

fig.2.24.

82
 Fig.2.24. Variaţia eforturilor specifice în conductor la temperatură minimă şi la
încărcare maximă, în funcţie de deschiderea reţelei.
Întrucât cele două curbe au un punct comun de intersecţie rezultă că există o deschidere,
denumită critică (l cr ) , care se bucură de proprietatea că efortul specific la temperatura minimă

este egal cu cel la sarcină ,maximă, astfel avem:

l = l cr σ θ min = σ g max (2.211)

Expresia acestei deschideri critice se stabileşte folosind ecuaţia de stare în care se ia drept
starea I, starea corespunzătoare temperaturii minime, iar cealaltă stare, starea corespunzătoare
sarcinii maxime. Eforturile fiind egale în ambele stări şi având valorile cele mai mari ce pot
apare în conductor, se pune condiţia ca ele să nu depăşească efortul specific admisibil. Făcând în
ecuaţia de stare înlocuirile,
θ I = θ min = −30 0 C ; g I = g1
g = g max = g 7 ;θ = −5 0 C σ1 = σ = σ a l = l cr (2.212)
se obţine,
l cr2 * g 72 l cr2 * g12 α
σa − = σ − − (−5 − θ min ) (2.213)
24βσ a2 β
a
24βσ a2
de unde rezultă.
24 * α * (−5 − θ min )
l cr = σ a (2.214)
g 72 − g12

Se constată că deschiderea critică depinde de felul materialului conductorului (prin

mărimile σ a , α , g1 ), de valoarea secţiunii acestuia (prin g 7 )şi de condiţiile atmosferice (prin

83
valoarea temperaturii minime . θ min şi a sarcinii g 7 ce apare în prezenţa chiciurii şi depinde de

grosimea ei şi de viteza vântului)

Calculând valoarea deschiderii critice pentru reţeaua ce se verifică din punct de vedere
mecanic şi comparând-o cu valoarea adoptată pentru deschiderea reţelei, se stabileşte în ce
condiţii apare solicitarea maximă a conductorului. Astfel din ultima figură rezultă că.
la l < l cr σ max = σ θ min (2.215)

la l > l cr σ max = σ g max (2.216)

Deci dacă deschiderea reţelei este mai mică decât cea critică solicitarea maximă are loc la
temperatura minimă, iar dacă deschiderea reţelei este mai mare decât cea critică solicitarea
maximă apare la sarcina maximă.

2.9.4. TEMPERATURA CRITICĂ

Pentru determinarea înălţimii H de suspendare a conductorului, necesară pentru alegerea
stâlpilor, în vederea realizării gabaritului h al reţelei prescris de norme, trebuie să se cunoască
valoarea săgeţii maxime f max a conductoarelor căci.

H = h + f max (2.217)

Săgeata maximă a conductorului poate apare în două cazuri, la temperatura maximă a

mediului ambiant (θ max = 40 0 C ) , sub sarcina datorită greutăţii proprii,când conductorul se dilată

puternic, sau la formarea chiciurii, când conductorul se întinde mult sub influenţa sarcinii
specifice verticale maxime g 3 , deci la o temperatură de − 5 0 C

Valoarea maximă a săgeţii se poate determina calculând săgeţile în aceste două cazuri
extreme şi comparând rezultatele obţinute. Această cale este dificilă deoarece necesită rezolvarea
de două ori a ecuaţiei cubice pentru determinarea efortului specific din ecuaţia de stare a
conductorului. Este posibil însă să se stabilească direct în ce condiţii apare săgeata maximă,
introducând noţiunea de temperatură critică.
Vom reprezenta într-o diagramă fig.2.25. săgeţile pe care la face conductorul la diverse
temperaturi,săgeata corespunzătoare sarcinii maxime la temperatura de − 5 0 C , f g 3 şi variaţia

săgeţii în funcţie de temperatură la sarcina datorită numai greutăţii proprii f g1 (θ ) . Evident

săgeata conductorului creşte cu temperatura din cauza dilatării sale.

84
 Fig.2.25. Variaţia săgeţii conductorului încărcat numai cu greutatea proprie, în funcţie
de temperatură, în comparaţie cu săgeata la încărcarea cu chiciură.
Din figură se constată că există o temperatură, denumită critică θ cr , la care săgeata

conductorului neîncărcat cu chiciură este egală cu cea a conductorului încărcat cu ea, deci.
la θ = θ cr f g 3 = f g1 (2.218)

Pentru a găsi valoarea temperaturii critice, ne vom folosi de egalitatea săgeţilor în

condiţiile arătate.
l 2 * g3 l 2 * g1 g1
f g3 = = f g1 = σ1 = σ 3 * (2.219)
8σ 3 8σ 1 g3
Introducând ultima relaţie în ecuaţia de stare scrisă pentru cele două stări extreme,
g = g1 θ = θ cr σ = σ1 (2.220)

şi
g I = g 3 θ I = −5 0 σI = σ3 (2.221)

se obţine:
g1 l 2 * g12 * g 32 l 2 * g 32 α
σ3 * − = σ − − [θ cr − (−5)] (2.222)
24βσ 32 β
3
g3 24βσ 32 g12
din care rezultă expresia temperaturii critice.
β g
θ cr = σ 3 * * (1 − 1 ) * −5 (2.223)
α g3
Se observă că temperatura critică este o mărime caracteristică pentru condiţiile specifice
de proiectare a reţelei respective. Calculând valoarea temperaturii critice pentru o anumită reţea
şi comparând-o cu valoarea temperaturii maxime a mediului ambiant, se poate preciza în ce caz
apare săgeata maximă a conductorului. Astfel în baza ultimei figuri, se poate scire că, dacă

85
 θ cr < θ max , atunci f max = f g1 (θ max ) (2.224)

şi.
θ cr > θ max , atunci f max = f g 3 (−5 0 ) (2.225)

Adică, dacă temperatura critică a reţelei este mai mică ca temperatura maximă a mediului
ambiant, săgeata maximă a conductorului are loc sarcina proprie, iar dacă temperatura critică a
reţelei este mai mare ca temperatura maximă a mediului ambiant, săgeata maximă a
conductorului are loc sarcina ce apare când conductorul este încărcat cu chiciură. .

2.9.5 CALCULUL MECANIC AL CONDUCTOARELOR DE PROTECŢIE

Calculul mecanic al conductoarelor de protecţie se face în mod identic şi cu folosirea
aceloraşi relaţii ca şi pentru conductoarele active, observaţia că trebuie respectat raportul impus k
dintre săgeata conductoarelor de protecţie f cp şi săgeata conductoarelor active f ca în toate stările

atmosferice (−30 0 C − + 40 0 C ) .
Acest raport depinde de coronamentul stâlpului şi este impus de mărimea unghiului de
protecţie la stâlp, astfel încât conductoarele active să fie în interiorul unghiului protejat firul de
gardă împotriva loviturilor directe. În practică, acest raport se impune de relaţia
f cp
k= ≤ 0,95 (2.226)
f ca
Dacă această condiţie este realizată, înseamnă că conductorul de protecţie este bine
dimensionat. În caz contrar se reia calculul fie mărind secţiunea conductorului de gardă, fie
modificând (dacă este posibil) coeficienţii de siguranţă admişi în calcul.

2.9.6. TRASAREA CURBELOR DE MONTAJ

Pentru a se realiza montarea corectă a liniilor electrice aeriene (LEA), este necesar să se
cunoască săgeata f[m] sau forţa de tracţiune T = σ * S [daN ] cu care trebuie să fie întins

conductorul LEA în cazurile concrete de montare (0 0 ,5 0 ,10 0 ,15 0 L0 C ) pentru ca în condiţiile de

solicitare maximă să nu fie depăşit efortul specific admisibil σ a pentru materialul de construcţie

al conductorului.
Pentru aceasta, în baza ecuaţiei de stare
l 2 * g n2 l 2 * g m2 α
σn − = σ − − * (θ n − θ m ) (2.227)
24βσ m2 β
m
24 βσ n2
unde stare n corespunde succesiv temperaturilor de montare, starea m corespunde solicitării
succesive (gmax; σmax = σadm) cunoscută din calculele anterioare.

86
 În acest fel se pot determina eforturile specifice (σ) şi săgeţiile (f) ce corespund
temperaturilor de montare (-10°, 0°, 10°……°C) sub acţiunea greutăţii proprii (g1=gp) şi cu
aceste date se trasează graficele sau curbele de montaj ca în figura 2.26.

Fig.2.26. Curbele sau graficele de montaj.

2.10. PARAMETRII ECHIVALENŢI AI ELEMENTELOR DE REŢEA

2.10.1. PARAMETRII LINIILOR ELECTRICE
Transportul şi distribuţia energiei electrice se realizează cu ajutorul reţelelor electrice,
înglobate în sisteme electrice şi energetice.
Sistemul energetic reprezintă totalitatea centralelor, staţiilor şi receptoarelor de energie
electrică, legate între ele prin liniile reţelelor electrice. Sistemul energetic cuprinde, de asemenea,
resursele de combustibil şi lacurile de acumulare ale centralelor hidroelectrice.
Schema cea mai generală a unei instalaţii de transport a energiei electrice este
reprezentată în figura 2.27.

Fig.2.27. Schema cea mai generală a unei instalaţii de transport a energiei electrice.
La calculul curentului de scurtcircuit fie în instalaţiile de joasă tensiune fie în instalaţiile
de înaltă tensiune, trebuie cunoscuţi parametrii echivalenţi ai elementelor de reţea.

87
 2.10.1.1. REZISTENŢA LINIILOR
Rezistenţa unui conductor se calculează cu relaţia:
l
R=ρ [Ω] (2.228, a)
S
Pentru calculul liniilor, rezistenţele conductoarelor din materiale nemagnetice se găsesc
în tabele corespunzătoare diferitelor secţiuni sau se determină cu ajutorul relaţiei:
R = r0 l [Ω]

ρ
r0 =
S
1000
r0 = [Ω/km] (2.228, b)
γS
Când se face calculul pentru determinarea rezistenţei conductoarelor liniilor electrice, se
ţine seama de următoarele considerente:
Din cauza răsucirii, conductoarele funie au o lungime a firelor componente cu 2-4% mai
mare decât a conductorului şi deci trebuie să se corecteze rezistenţa de acelaşi ordin; în calcule
se ia un coeficient de 1,02.
Conductoarele liniilor funcţionează la diferite temperaturi în funcţie de sarcini şi de
condiţiile de răcire. Rezistivitatea materialului însă este dată la temperatura de 20ºC. Pentru a
determina valoarea rezistivităţii la orice temperatură se foloseşte relaţia:
ρ t = ρ 0 (1 + αt + βt 2 ) (2.229)

În calculul liniilor se aleg secţiunile standardizate, care sunt de obicei mai mari decât
secţiunile rezultate din calculul pentru conductoare.
Rezistenţa în curent alternativ este mai mare decât în curent continuu, datorită efectului
pelicular. Dar în cazul liniilor aeriene, al cablurilor şi al reţelelor interioare obişnuite, influenţa
efectului pelicular şi de apropiere fiind neglijabilă, calculele se efectuează cu rezistenţele în
curent continuu.
Pentru a evita erorile datorită fenomenelor arătate mai sus, se adoptă pentru ρ valori
mărite, conform tabelului alăturat (Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1
Materialul Conform standardelor Adoptat în calcul
ρ [Ωmm2/km] ρ [Ωmm2/km] γ [m/Ωmm2]

Cupru……………. 18 18,8 53
Aluminiu ………... 29,7 31,2 32

88
 2.10.1.2. REACTANŢA INDUCTIVĂ A LINIILOR
LINII CU SIMPLU CIRCUIT
Reactanţa inductivă a unei faze dintr-o linie trifazată se obţine din relaţia:
X = ωL = 2πfL (2.230)
Inductanţa proprie a unui conductor dintr-o linie cu două conductoare este:
L = Le + Li (2.231)

în care:
2l
Le = 2 μ 0 l (ln − 1) (2.232)
r
este inductanţa exterioară a conductorului, care depinde de dimensiunile geometrice ale
liniei;
μl
Li = (2.233)
2
este inductanţa interioară a conductorului, care depinde de permeabilitatea materialului
conductorului.
Reactanţa inductivă a unei faze pentru 1 km de linie trifazată, pentru orice aşezare a
conductoarelor, ţinând seama de rotirea lor (de transpunerea lor), pentru conductoare din orice
material, se determină cu relaţia:
Dmed
x 0 = ω (4,6 lg + 0,5μ r )10 − 4 [Ω/km] (2.234)
r
în care:
Dmed este distanţa geometrică medie dintre axele conductoarelor (figura 2.28)

Fig.2.28. Distanţa medie geometrică dintre axele conductoarelor.

La materialele nemagnetice (Cu, Al) μ r = 1 , deci expresia (2.234) va lua forma :
Dmed
x0 = ω (4,6 lg + 0,5)10 − 4 [Ω/km] (2.234, a)
r
d
şi, dacă se înlocuieşte r = şi ω = 2πf = 2 ∗ 3,14 ∗ 50 = 314 , se obţine:
2

89
 2 Dmed
x 0 = 0,1445 lg + 0,0157 [Ω/km] (2.234, b)
d
Distanţa medie geometrică Dmed între axele conductoarelor pentru orice fel de aşezare a

lor (figura 2.28, a) este dată de:

Dmed = 3 D12 D23 D31 (2.235)

În cazul aşezării conductoarelor în vârfurile unui triunghi echilateral Dmed = D. -

reprezintă latura triunghiului (figura 2.28, b).

În cazul aşezării conductoarelor în acelaşi plan, cu distanţa D între ele (figura 2.28, c),
Dmed se determină astfel:

Dmed = 3 D ⋅ D ⋅ 2 D = 3 2 D 3 = D 3 2 = 1,26 D (2.236)

d
Se menţionează că raza exterioară r = nu se determină din suprafaţa secţiunii
2
transversale a conductoarelor multifilare, fiind mai mare din cauza golurilor din vână; de aceea
se ia din standardele corespunzătoare.

LINII CU DUBLU CIRCUIT

D4 2 D1 D2
x 01 = 0,1445 lg + 0,0157 (Ω/km) (2.237, a)
rD3

D4 D2 D7
x02 = 0,1445 lg + 0,0157 (Ω/km) (2.237, b)
rD5

D4 2 D6 D7
x03 = 0,1445 lg + 0,0157 (Ω/km) (2.237, c)
rD3

X l = x0 l (Ω) (2.238)
Aceste relaţii sunt valabile pentru cazul reprezentat în figura 2.29, când ambele circuite
sunt alimentate de la acelaşi sistem de bare, cu fazele uniform încărcate şi secţiuni identice.

Fig.2.29. Cazul ambelor circuite alimentate de la acelaţi sitem de bare.

90
 În cazul că cele două circuite funcţionează separat şi mai ales dacă se transportă pe ele
puteri diferite, apar disimetrii, care se înlătură prin transpunerea celor două circuite.

INFLUENŢA CONSTRUCŢIEI CONDUCTORULUI ASUPRA

INDUCTANŢEI
a) Conductoarele-funie au inductanţa puţin mai mare decât a conductoarelor masive, din
cauza influenţei răsucirii (de obicei se poate neglija).
b) Conductoarele jumelate (cu mai multe conductoare pe fază) se construiesc pentru a
mări capacitatea de transport. Mai multe conductoare pe fază echivalează cu mărirea diametrului
conductoarelor, ceea ce înseamnă că se micşorează reactanţa inductivă a liniei.
Inductanţa pe fază în acest caz este:
Dmed 0,5 − 4
L = (4,6 lg + )10 [H/km] (2.239)
rech n
în care:
1 n −1

rech = r0n ⋅ d mn (2.240)

iar reactanţa:
Dmed 0,0157
X 0 = 0,1445 lg + [Ω/km] (2.241)
rech n

CABLURI
Inductanţa cablurilor se calculează ca şi la liniile aeriene. În practică se obişnuieşte să se
ia inductanţa din tabele.
În calculele aproximative s-au adoptat următoarele valori ale reactanţelor inductive:
− linii aeriene de 6 − 200 kV: 0,4 Ω/km ;
− cabluri trifazate de 6 − 15 kV: 0,08 Ω/km ;
− cabluri trifazate de 35 kV: 0,12 Ω/km.

CONDUCTOARE DE OŢEL
Mai sus (relaţia 2.241) s-a stabilit expresia reactanţei inductive a conductoarelor din orice
material.
La conductoarele din materiale feromagnetice, inductanţa interioară ( X i ) depinde de

permeabilitatea magnetică a materialului, care şi aceasta, la rândul ei, depinde de valoarea

curentului.

91
 Stabilirea pe bază de calcul a acestei interdependenţe este dificilă şi de aceea în practică
se utilizează valori obţinute pe cale experimentală.

2.10.1.3. CONDUCTANŢA LINIILOR ELECTRICE

În reţelele de înaltă tensiune, în afara pierderilor Joule (în rezistenţa conductoarelor)
există şi pierderi suplimentare de putere activă, provocate de imperfecţiunea izolaţiei şi ionizarea
aerului (efectul corona).
Intensitatea critică a câmpului electric ( E cr ) la care începe ionizarea aerului este de 21,1
kV/cm la temperature aerului de +25ºC şi presiune normală.
Tensiunea critică a efectului corona pentru liniile trifazate de curent alternativ, cu
conductoarele dispuse în vârfurile unui triunghi echilateral, se calculează după expresia:
D
U cr = 84m1 m2δr lg [kV] (2.242)
r
în care:
m1 este un coeficient care ţine seama de starea suprafeţei conductorului şi are valorile
0,93 − 0,95 pentru conductoarele monofilare şi 0,8 − 0,87 pentru conductoarele funie ;
m2 este un coeficient care corespunde stării atmosferice, având valorile: 1 pentru timp
uscat (frumos) ; 0,8 pentru timp umed (ceaţă, ploaie, chiciură, polei, etc.)
0,386 ⋅ b
δ= − densitatea relativă a aerului ;
273 + t
r este raza exterioară a conductorului, în cm (la t = 25 ºC şi b = 76cmHg , δ = 1 ). Dacă
U cr 〉U (tensiunea nominală a liniei), pierderile prin efect corona sunt nule.
Pierderile pe linie datorită efectului corona cresc o dată cu tensiunea nominală. Aceste
pierderi pot fi găsite după formula lui Peek:
241 r
Pcor = ( f + 25) (U − U cr ) 2 l10 −5 [kW/km] (2.243)
δ D
Aceste relaţii se aplică în cazul conductoarelor aşezate în vârful unui triunghi echilateral.
În cazul în care conductoarele sunt aşezate în acelaşi plan, efectul corona apare la
conductorul mijlociu la o tensiune cu 4% mai mică decât U cr (calculat cu formula 2.242), iar în

conductoarele extreme la o tensiune mai mare cu 6% decât U cr .

Din relaţia 2.242 se deduce că tensiunea critică depinde de doi factori determinanţi în
construcţia liniei:

92
 Distanţa D între conductoare (intrând sub semnul logaritmului, influenţa lui D asupra lui
Ucr este neînsemnată). Mărirea corespunzătoare a acestei distanţe ar duce la creşterea costului
liniei fără reducerea corespunzătoare a pierderilor.
Diametrul conductorului. Raza conductorului intră în formulă atât sub logaritm cât şi sub
forma unui factor simplu. Deci se poate considera că tensiunea critică este proporţională cu
diametrul. Prin mărirea diametrului conductorului se poate obţine eliminarea pierderilor prin
efectul corona. De aceea se măreşte diametrul aparent al conductorului pe fază prin utilizarea
conductoarelor jumelate.
Afară de pierderile prin efect corona există şi pierderi de putere activă, provocate de
curenţii de scurgere prin izolatoare şi pierderi în dielectricul acestora. Aceste pierderi sunt foarte
mici şi se pot neglija.
În calcule mai precise şi pentru cazul liniilor de tensiune foarte mare se iau în
consideraţie şi pierderile prin conductanţa G0 dată de relaţia:
ΔPG0
G0 = (2.243’)
U2

CAPACITATEA LINIILOR
În calculele practice ale reţelelor electrice, capacitatea de serviciu a liniei trifazate
aeriene, raportată la 1 km de lungime, se determină cu relaţia:
0,02415 −6 0,02415 −6
C0 = 10 = 10 [F/km] (2.244)
Dmed 2 Dmed
lg lg
r d
Parametrii liniilor electrice de distribuţie a energiei la consumatori, pentru diferite
materiale (Cu, Al, Ol, etc.), sunt prezentate în tabele corespunzătoare.
Capacitatea reţelelor de cabluri poate fi determinată în mod asemănător ca şi la liniile
aeriene. Totuşi la proiectarea reţelelor de cabluri se obişnuieşte ca valorile capacităţilor de
serviciu să fie luate după datele fabricilor constructoare; în tabele se dau susceptanţele capacitive
pentru diferite cabluri de înaltă tensiune.
Susceptanţele liniilor aeriene b0 = ωC 0 , raportate la 1 km de linie, se pot obţine şi din

tabele (susceptanţa unei linii de lungime l este B = b0 l [S] ).

Susceptanţele date în tabele sunt calculate cu relaţia:

7,58
b0 = 10 −6 [S/km] (2.245)
D
lg med
r

93
 Susceptanţa capacitivă a liniei provoacă pe fiecare fază circulaţia curenţilor capacitivi,
determinaţi cu relaţia:
I c = U f b0 l [A] (2.246)

Puterea reactivă debitată de susceptanţa capacitivă este dată de relaţiile:

Qc = 3I cU f [KVAr]

sau (2.247)
Qc = 3U 2f b0 l = U 2 b0 l [KVAr]

La calculul susceptanţelor liniilor cu faze jumelate (faza formată din mai multe
conductoare), în locul lui r se ia o rază echivalentă determinată cu relaţia:

r = rech = n rd mn −1 (2.248)

2.10.2. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR

2.10.2.1. SCHEMELE ECHIVALENTE ALE TRANSFORMATOARELOR
Dacă se raportează înfăşurarea secundară cu w2 spire şi un curent i2 la cea primară cu w1
spire şi curentul i1, pentru ca fluxul principal să nu se schimbe, trebuie respectate relaţiile:
i1 w1 = i2 w2 (2.249)

w2 1
i2' = i1 = i2 (2.250)
w1 k
unde:
w1
k= (2.251)
w2

e2' = ke 2 = e1
(2.252)
Puterea în înfăşurarea raportată:
1
P2' = e2' ∗ i2' = ke2 ∗ i 2 = e2 i 2 (2.253)
k
este egală cu puterea secundarului, iar
r2' = k 2 r2 (2.254)

L'2 S = k 2 L2 S (2.255)

Un transformator real poate fi înlocuit printr-un transformator ideal cu două bobine,

având rezistenţele r1 şi r2 şi reactanţele egale cu cele de scăpări L1S şi L'2 S .
Dacă se raportează înfăşurarea secundară la cea primară se obţine schema echivalentă a
transformatorului raportată la tensiunea nominală primară.
94
 Transformatoarele cu două înfăşurări pot fi reprezentate prin scheme echivalente în T, π
sau Γ (figura 2.30).

Fig.2.30. Scheme echivalente ale transformatoarelor cu două înfăşurări.

În figura 2.30 notaţiile au următoarea semnificaţie:
RT este rezistenţa înfăşurărilor de înaltă şi de joasă tensiune, raportată la tensiunea înaltă
sau la tensiunea joasă, în Ω pe fază;
XT este reactanţa inductivă de scăpări, raportată la tensiunea înaltă sau la cea joasă, în Ω
pe fază;
GT este conductanţa determinată de pierderile active în fier, în S pe fază, raportată la
tensiunea de bază aleasă;
BT este susceptanţa inductivă, determinată de pierderile de putere prin curenţii de
magnetizare, în S pe fază.
În cazul că se face numai un calcul orientativ, schemele echivalente ale
transformatoarelor se pot simplifica prin neglijarea conductanţelor (figura 2.31).

Fig.2.31. Schema echivalentă simplificată.

2.10.2.2. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR CU DOUĂ ÎNFĂŞURĂRI

Pentru calculul electric, într-o instalaţie de transport este necesar să se cunoască
− −
impedanţa totală Z şi admitanţa totală Y :

95
 −
Z = RT + jX T (2.256)
−
Y = GT − jBT (2.257)
Deci trebuie să se cunoască parametrii: RT , X T , BT , GT din schemele echivalente ale
transformatoarelor.
Pentru determinarea rezistenţei active echivalente RT , se foloseşte relaţia:

S n2
ΔP Cu = 3I n2 RT = RT (2.258, a)
U2
şi rezultă:
ΔPCuU 2
RT = 10 3 [Ω] (2.258, b)
S n2
în care:
pierderile ΔPCu , în [kW];

tensiunea U , în [kV];
puterea aparentă S n , în [KVA]

sau:
10ΔU R %U 2
RT = (2.259)
Sn
în care:
I n RT
ΔU R % = 100 (2.260)
Uf

este căderea de tensiunea activă în transformator, exprimată în procente şi care este egală
procentual cu ΔPCu % , fapt pentru care nu se găseşte indicată separat în tabele.

Pentru determinarea reactanţei echivalente X T , se porneşte de la căderea de tensiune

inductivă în transformator:
In XT S X
ΔU x % = 100 = n 2 T 100 (2.261)
Uf U

de unde:
10U x %U 2
XT = (2.262)
Sn

dacă se exprimă U în kilovolţi şi S n în kilovolt-amperi.

În tabele corespunzătoare este indicată tensiunea de scurtcircuit.

La transformatoarele mari, care au rezistenţe mici şi reactanţe mari, se poate considera:

96
 U sc % = ΔU x % (2.263)

şi deci:
10U sc %U 2
XT = [Ω] (2.264)
Sn

La transformatoarele mici, din valoarea tensiunii de scurtcircuit U sc = U R2 + ΔU X2 se deduce:

ΔU x % = U sc2− ΔU R2 (2.265)

Conductanţa GT se determină din pierderile în fier la mersul în gol:

ΔPFe = 10 3 U 2 GT ,

de unde conductanţa activă a transformatorului, când pierderile sunt luate în kilowaţi, iar
tensiunea în kilovolţi, devine:
ΔPFe
GT = [S] (2.266)
10 3 U 2
Susceptanţa BT a transformatorului la puterea de magnetizare ΔQ Fe se determină prin

ecuaţia:
QFe = U 2 BT (2.267)

Exprimând puterea de magnetizare în kilovar, iar tensiunea în kilovolţi, se obţine:

ΔQFe
BT = [S] (2.268)
10 3 U 2
Admitanţa echivalentă a transformatorului YT se determină astfel:
I0Sn
YT = [S] (2.269)
10 5 U n2
unde:
I 0 este curentul de mers în gol al transformatorului, în [%] ;

S n este puterea aparentă a transformatorului, în [kVA] ;

U n este tensiunea nominală, în [kV].

Dacă se cunoaşte conductanţa şi admitanţa, susceptanţa echivalentă a transformatorului

este dată de relaţia:
G2
BT = YT2 − GT2 ≈ YT − ≈ YT (2.270)
2Y

97
 2.10.2.3. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR CU TREI ÎNFĂŞURĂRI
Transformatoarele cu trei înfăşurări pot fi reprezentate prin scheme echivalente în stea
(figura 2.32 şi figura 2.33).

Fig.2.32.Schema echivalenta I. Fig.2.33. Schema echivalentă II.

Aceste transformatoare sunt de trei tipuri, în funcţie de puterea fiecărei înfăşurări
(Tabelul 2.2).
Tabelul 2.2
Puterea nominală a fiecărei înfăşurări, în procente din puterea nominală
Tipul transformatorului a transformatorului

înaltă tensiune medie tensiune joasă tensiune

I 100% 100% 100%

IIa 100% 100% 66,7%
IIb 100% 66,7% 100%
III 100% 66,7% 66,7%

Rezistenţele active ale braţelor stelei din schema echivalentă a transformatoarelor cu trei
înfăşurări depinde de puterile înfăşurărilor luate separat.
În cazul transformatorului de tip I, puterile înfăşurărilor de joasă, medie şi înaltă tensiune
fiind egale (100%, 100%, 100%), rezistenţele acestora vor fi:
R1 = R2 = R3 = 0,5 RT (2.271)

în care:
10 3 ΔPCuU 2
RT = (2.272)
S N2
În cazul transformatorului de tip IIa:
R1 = R2 = 0,5 RT ; R3 = 0,75 RT (2.273)

În cazul transformatorului de tip IIb:

R1 = R3 = 0,5 RT ; R2 = 0,75 RT (2.274)

În cazul transformatorului de tip III:

98
 RT
R1 = ; R2 = R3 = 1,5 R1 (2.275)
1,83
Reactanţele inductive ale transformatoarelor cu trei înfăşurări sunt determinate în funcţie
de căderile reactive de tensiune. În practică se consideră că tensiunea de scurtcircuit este egală cu
căderea de tensiune reactivă.
În tabelul 2.3 sunt date valorile tensiunilor de scurtcircuit între înfăşurări (în %), pentru
transformatoarele ruseşti şi româneşti.
Tabelul 2.3
Tensiunea de scurtcircuit între înfăşurări, în %
Tipul
IT − MT IT − JT MT − JT
1−2 1−3 2−3
1 17 10,5 6
2 10,5 17 6

Tensiunile de scurtcircuit sunt indicate pentru perechi de înfăşurare: U sc12 , U sc13 , U sc 23 .

Caracteristicile transformatoarelor cu trei înfăşurări se găsesc în tabele.

Pe baza relaţiei stabilite la transformatorul cu două înfăşurări se obţine:
10U sc12%U 2 ⎫
X 12 = ⎪
Sn ⎪
2 ⎪
10U sc13%U ⎪
X 13 = ⎬ (2.276)
Sn ⎪
10U sc 23%U 2 ⎪
X 23 = ⎪
Sn ⎪⎭

în care:
S n este puterea nominală a transformatorului cu trei înfăşurări (puterea înfăşurării de

puterea cea mai mare), în [kVA];

U este tensiunea la care se raportează schema, în [V].
Scriind ecuaţiile:
X 12 = X 1 + X 2 ; X 13 = X 1 + X 3 ; X 23 = X 2 + X 3 (2.277)

şi rezolvându-le, rezultă reactanţele fiecărei înfăşurări:

99
 X 12 + X 13 − X 23 ⎫
X1 = ⎪
2
⎪
X 23 + X 12 − X 13 ⎪
X2 = ⎬ (2.278)
2 ⎪
X 13 + X 23 − X 12 ⎪
X3 = ⎪
2 ⎭
Unele caracteristici tehnice şi parametrii transformatoarelor de putere, cu două sau trei
înfăşurări sunt prezentate în tabele corespunzătoare.

2.10.3. PARAMETRII BOBINELOR DE REACTANŢĂ

(REACTOARELOR)
Bobinele de reactanţă sunt reactanţe practic pure ce sunt utilizate în instalaţiile electrice
de înaltă tensiune pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit. Bobinele de reactanţă (reactoarele)
sunt utilizate şi la bobina motoare. Problema limitării curenţilor de scurtcircuit e o problemă
caracteristică instalaţiilor de înaltă tensiune unde curenţii de scurtcircuit au valorii mult mai mari
decât în instalaţiile de joasă tensiune. În instalaţiile de joasă tensiune de multe ori apare
problema inversă şi anume cea a măririi curenţilor de scurtcircuit din cauza imposibilităţii
reglării protecţiilor prin relee, relee ce intră în dotarea aparatelor de comutaţie.
Simbolul unei bobine de reactanţă într-o instalaţie electrică este cel din figură:

Uzina constructoare de bobine de reactanţă nu indică în catalog reactanţa absolută în Ω ci

indică reactanţa raportată la datele nominale în procente.
Reactanţa raportată la datele nominale se notează cu X*N şi este dată de relaţia:
X
X ∗N = (2.279)
XN
X – reactanţa absolută în Ω;
XN – reactanţa nominală.
Din relaţia (2.279) vom explicita reactanţa absolută în Ω şi vom avea:

UN
X = X *N ⋅ X N = X *N ⋅ (2.280)
3 ⋅ IN

100
 UN, IN – tensiunea nominală respectiv curentul nominal al bobinei de reactanţă dat în
catalog de uzina constructoare.
Cunoscând reactanţa raportată la datele nominale (X*N), curentul nominal (IN) precum şi
tensiunea nominală (UN), utilizând relaţia (2.280) se poate determina reactanţa absolută în Ω (X)
a acesteia.

2.10.4. PARAMETRII SISTEMULUI ENERGETIC

De cele mai multe ori la calculul curenţilor de scurtcircuit, în instalaţiile electrice de
înaltă trebuie să ţinem cont şi de parametrii sistemului energetic de la care se alimentează
întreprinderea industrială. Având în vedere cea de-a II-a ipoteză de la fenomenul tranzitoriu,
parametrii sistemului energetic sunt caracterizaţi de fapt de reactanţa sistemului (XS) de la care
se alimentează întreprinderea.
La calculul curenţilor de scurtcircuit pe partea de înaltă tensiune nu se poate neglija
reactanţa sistemului.
Să considerăm de exemplu următoarea schemă electrică monofilară:

S.E.
( 3)
I scA
I.G.
A

I.I.
Fig.2.34. Schema electrică monofilară pentru determinarea reactanţei sistemului
energetic.
I.I. – întreprinderea industrială, este alimentată de la sistemul energetic S.E. prin
intermediul întreruptorului general I.G. Dacă se pune problema calculării curenţilor de
scurtcircuit în reţelele de înaltă tensiune a întreprinderilor, va trebui să ţinem cont de parametrii
sistemului în S.E. de la care se alimentează, adică să ţinem cont de reactanţa sistemului XS.

101
Întreruptorul general este astfel ales încât să fie capabil să întrerupă curentul de scurtcircuit
maxim din reţeaua întreprinderii, care este curent de scurtcircuit trifazat în punctul de montare al
întreruptorului adică în punctul A din figură. Deci trebuie să avem:
(3 )
I rup ≥ I scA

UN UN U N2 U N2
I rup ≥ ⇒ XS ≥ = = (2.281)
3⋅ XS 3 ⋅ I rup 3 ⋅ I rup ⋅ U N S rup

102