c

cc




c c
 c   c
c

 
 c

 c
c
1.1. SISTEMUL ENERGETIC.
AVANTAJELE UTILIZĂRII CURENTULUI ALTERNATIV FAŢĂ DE CEL
CONTINUU

Energia electrică constituie principala formă de energie utilizată în întreprinderile industriale.

Acest lucru se datorează următoarelor avantaje pe care energia electrică le are în comparaţie cu
alte forme de energie şi anume:
-c randamentele la care se produce, se transportă şi se distribuie spre consumatori sunt mult
mai mici în comparaţie cu alte forme de energie;
-c transportul şi distribuţia se realizează uşor;
-c preţ de cost redus (energia electrică este de 6-7 ori mai ieftină decât energia aburului şi
de 3-4 ori mai ieftină decât cea pneumatică).
Energia electrică este preluată din cadrul sistemului energetic naţional (S.E.N.), care a luat
fiinţă prin interconectarea pe teritoriul ţării a tuturor centralelor electrice (indiferent de natura
lor) precum şi a liniilor de transport şi distribuţie a energiei electrice spre consumatori.
Interconectarea în cadrul S.E.N. a centralelor electrice (C.E.) precum şi a liniilor de transport
şi distribuţie spre consumatori prezintă următoarele avantaje:
-c măreşte siguranţa in funcţionare;
-c asigură continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor;
-c permite producerea energiei electrice în unităţi mari care funcţionează cu indicatori
tehnico-economici ridicaţi;
-c permite utilizarea combustibililor inferiori prin amplasarea centralelor lângă aceştia;
-c reduce necesarul de putere de rezervă.

1
 Schema cea mai generală a unui sistem energetic este ilustrată în figură:

Fig.1.1. Schema generală a sistemului energetic.

1 ± element primar (sursă de energie);

2 ± sistem de transport;
3 ± generator sincron (de curent alternativ);
4 ± transformator ridicător de tensiune;
5 ± linie de transport şi distribuţie a energiei electrice;
După natura lor, liniilor electrice pot fi:
-c linii electrice aeriene (L.E.A.);
-c linii electrice în cablu (L.C.);
6 ± transformator coborâtor de tensiune;
7 ± consumatori de energie electrică
Elementele 3 şi 4 formează împreună C.E. (centrala electrică), 4, 5 şi 6 formează reţeaua
electrică, 3, 4, 5, 6, 7 constituie sistemul electroenergetic,1 ± 7 formează sistemul energetic.
După natura sursei de energie, adică a elementului primar, se disting următoarele tipuri de
centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale atomice, centrale eoliene.
În stadiul actual de dezvoltare a tehnicii, este raţional din punct de vedere tehnic şi
rentabil sub aspect economic, ca energia electrică produsă în C.E. (indiferent de natura lor) să se
facă la un nivel de tensiune de 6, 10, 15 kV. În schimb pentru transportul şi distribuţia energiei
electrice la puteri mari şi la distanţe mari este indicat să se utilizeze înalta tensiune. Din acest
motiv în schemă se introduce transformatorul ridicător de tensiune 4. Explicaţia constă în faptul
că la înaltă tensiune curentul este mai mic şi va rezulta o secţiune mai redusă pentru
conductoarele liniilor de transport şi distribuţie a energiei (elementul 5),(rezultă astfel o
economie de material conductor). Altfel spus la înaltă tensiune scad şi pierderile de tensiune şi
cele de putere pe elementele de reţea.

2
 Un transformator lucrează pe legea inducţiei electromagnetice:
ð2
e
(1.1)
ðt
Dacă se neglijează pierderile dintr-un transformator se poate scrie că puterea
electromagnetică din primar se transmite integral în secundar.

1 † Y1
2 † Y2 (1.2)
Dacă transformatorul este ridicător de tensiune vom avea 2
1 Y 2 c Y 1 , prin urmare
curentul fiind mai mic, şi secţiunea conductoarelor liniilor de transport şi distribuţie a energiei va
fi mai redusă rezultă economie de material conductor.
Astfel în S.E.N. pentru transportul puterilor mari (zeci şi sute de MW) la distanţe mari
(zeci, sute de km), se utilizează tensiuni de 440, 220, 110 kV. Pentru transportul puterilor mai
reduse la distanţe mai mici, se utilizează tensiuni de 80, 60, 35 kV.
În apropierea consumatorilor 7 se prevăd transformatoare coborâtoare de tensiune 6 care
reduc nivelul tensiunii la cel necesar, astfel în întreprinderile industriale se utilizează următoarele
nivele de tensiune:
-c tensiuni înalte (6, 10 sau chiar 15kV) cum ar fi excavatoarele, podurile transbordoare din
cariere, instalaţiile principale de extracţie, staţiile principale de compresoare, ventilatoare,
pompe precum şi transportoarele de mare capacitate.
-c tensiuni de 1440, 660, 500, 380 V pentru consumatorii de forţă cum sunt maşinile unelte
din atelierele electrice, maşinile miniere din abataje, transportoare cu bandă sau raclete,
compresoare de mică capacitate, pompe de evacuare a apelor de mică capacitate,
ventilatoare de aeraj parţial.
-c tensiuni de 220, 127 V pentru consumatorii de iluminat (pentru iluminatul la suprafaţă
220 iar pentru iluminatul fix din subteran 220 sau 127).
-c tensiuni nepericuloase mai mici de 42 V utilizate în instalaţii cu pericol sporit de
electrocutare cum sunt instalaţiile de semnalizare, telemăsură, telecomunicaţii,
automatizare, comandă la distanţă, iluminat portabil.
În instalaţiile de forţă de joasă tensiune (care sunt sub 1000 V), există în prezent pe plan
mondial o tendinţă de creştere a nivelului de tensiune, ajungându-se în prezent până la tensiunea
de 1140 V.
Un ansamblu de aparate electrice interconectate între ele într-un spaţiu dat şi
reprezentând un tot unitar cu o funcţionalitate bine determinată, reprezintă o instalaţie electrică
(I.E.).

3
 Elementele componente ale unei instalaţii electrice le constituie: maşinile electrice,
aparatele electrice, dispozitivele şi receptoarele electrice interconectate între ele cu ajutorul
reţelelor electrice.
Receptorul electric este un ansamblu electric care absoarbe de la reţea energia electrică şi
o transformă într-o altă formă de energie utilă cum ar fi: energia mecanică, energia termică,
energia luminoasă.
Instalaţiile electrice se clasifică din mai multe puncte de vedere şi anume:
-c destinaţie şi rol funcţional;
-c după modul de amplasare, instalare si montare;
-c după natura curentului electric;
-c după nivelul de tensiune;
-c după natura curentului care tranzitează circuitul electric;
-c după modul de protecţie.
După acest ultim criteriu instalaţiile electrice se împart în două mari categorii:
-c instalaţii electrice pentru medii normale;
-c instalaţii electrice pentru medii industriale potenţial explozive.
Mediile industriale potenţial explozive pot să apară în mai multe industrii: industria
petrochimică, industria minieră subterană, industria textilă, industria morăritului şi panificaţiei.
Instalaţiile electrice destinate atmosferelor industriale potenţial explozive se împart în
două categorii şi anume:
-c echipament pentru industria minieră, denumit şi antigrizutos simbolizat Ex I;
-c echipament electric antiexploziv Ex II.
După nivelul de tensiune instalaţiile electrice se clasifică în:
-c instalaţii electrice de joasă tensiune, tensiunea de lucru sub 1 kV;
-c instalaţii electrice de medie tensiune, tensiunea de lucru 1 - 20 kV;
-c instalaţii electrice de înaltă tensiune, tensiunea de lucru 35 - 110 kV;
-c instalaţii electrice de foarte înaltă tensiune, tensiunea de lucru mai mari de 220 kV.
Liniile electrice fac legătura între diversele elemente ale unei reţele sau ale unui sistem
electric. Liniile sau reţelele electrice sunt de mai multe categorii, în funcţie de tensiune, de
curent, de funcţiunile pe care le îndeplinesc sau de construcţia lor.
Din punct de vedere al curentului se deosebesc:
-c linii de curent continuu;
-c linii de curent alternativ monofazat sau trifazat.

4
 Din punct de vedere al funcţiunilor pe care le îndeplinesc liniile şi reţelele electrice pot fi
de transport şi de distribuţie. În general, reţelele de distribuţie sunt de medie tensiune şi joasă
tensiune în timp ce reţelele de transport sunt de înaltă tensiune.
Din punct de vedere al construcţiei liniile şi reţelele electrice pot fi :
-c linii aeriene;
-c linii în cablu.
Liniile electrice aeriene sunt (L.E.A) sunt realizate din cupru, aluminiu, oţel aluminiu,
conductoarele fiind multifilare. La cele din oţel aluminiu firul de oţel este central peste care se
înfăşoară conductoare de aluminiu, oţelul având rol de mărire a rezistenţei mecanice. Liniile în
cablu (L.C) se realizează din cupru sau aluminiu şi pot fi:
-c cabluri armate (c.a);
-c cabluri flexibile (c.f).
Cablurile armate au sub învelişul exterior de izolaţie o armătură metalică din oţel ( sub
formă de tablă sau fire de diferite forme) cu rol de creştere a rezistenţei mecanice a cablului, au o
rază de curbură mare şi se utilizează la alimentarea utilajelor cu caracter staţionar sau
semistaţionar.
Cablurile flexibile nu prezintă această armătură şi se utilizează la alimentarea utilajelor
cu caracter mobil.
În funcţie de nivelul de tensiune la care se utilizează, cablurile se identifică după culoarea
învelişului exterior şi anume:
-c galben (dar poate fi şi negru) ± cabluri de joasă tensiune (sub 1000 V);
-c roşu ± cabluri de peste 1 kV, medie sau înaltă tensiune;
-c gri ± cabluri pentru teleinstalaţii;
-c albastru ± cabluri pentru circuite cu mod de protecţie siguranţă intrinsecă.
În cazurile în care temperatura mediului ambiant unde se instalează conductorul este
diferită de temperatura tabelului (ș0 =25oC), curentului maxim admisibil din punct de vedere
termic i se aplică coeficientul de corecţie al temperaturii cș (vezi relaţia 2).
Valoarea coeficientului de corecţie cu temperatura se poate calcula din relaţia acestuia
sau se pot lua din literatura de specialitate.
În cadrul sistemului electroenergetic al ţării noastre se foloseşte numai curentul alternativ
la diferite trepte de tensiune. Utilizarea exclusivă a curentului alternativ se explică printr-o serie
de avantaje ale acestuia în comparaţie cu cel continuu şi anume:
-c simplitatea construcţiei şi costul mai redus al generatorului sincron faţă de generatorul de
curent continuu;

5
 -c posibilitatea transformării cu uşurinţă a energiei electrice alternativă de la o tensiune la
alta în maşini statice (transformatoare);
-c preponderenţa consumatorilor care folosesc motoare asincrone simple, robuste şi mai
ieftine decât cele de curent continuu.

1.2. SCHEME DE ALIMENTARE CU ENERGIE ELECTRICĂ

A ÎNTREPRINDERILOR INDUSTRIALE.

Cerinţele specifice de care trebuie să ţinem seama la definitivarea schemelor de

alimentare cu energie electrică a instalaţiilor industriale sunt:
-c numărul, amplasarea şi puterea receptoarelor de energie electrică;
-c nivelele de tensiune normalizate utilizate de către consumatori;
-c natura şi regimul de lucru a receptoarelor ( regim de lungă durată, regim de scurtă durată,
regim de funcţionare cu şocuri);
-c configuraţia terenurilor înconjurătoare;
-c condiţii meteorologice deosebite (vânt, ploaie, chiciură);
-c prezenţa unor agenţi periculoşi pentru atmosfera înconjurătoare în locurile de amplasare
şi de exploatare.
Configuraţia generală de principiu a schemelor de alimentare şi de distribuţie pentru
consumatorii industriali se prezintă în figura 1.2.
Alimentare prin S.E.N. se valorifică printr-un racord format din unul sau mai multe linii
electrice (1) construite sub formă de L.E.A sau L.C. de la care prin intermediul unor
transformatoare coborâtoare de tensiune, energie electrică este distribuită direct consumatorului
de înaltă tensiune (C1 ) sau distribuită prin racorduri adânci în centrele de consum (2).
Barele colectoare de racord, transformatoarele T1 coborâtoare împreună cu echipamentul
de colectare şi de măsură alcătuiesc staţiilor de transformare (ST) respectiv distribuţie (SD) şi
distribuţie şi transformare (SDT).
Distribuirea energiei electrice spre consumatori (C) se realizează prin mai multe
posibilităţi:
-c direct la consumatori;
-c printr-un transformator coborâtor de tensiune şi după caz tablou de distribuţie generator
(TG).

6
 Tipurile constructive ale acestor echipamente din cadrul IE trebuie să corespundă
condiţiilor de mediu şi exploatării, tipuri care sunt reglementate prin Normele de securitate a
muncii.

Fig.1.2. Schema ðe principiu ðe alimentare şi ðistribuţie a energiei electrice la

consumatorii inðustriali şi ðe uz general.
7
 Instalaţiile de racord la sistemul energetic sunt prezentate în figura 1.3.
Schemele instalaţiilor de racord cuprind: L.E.A. sau L.C. de racord radiale sau duble fără
transformator (6 - 20 kV) sau cu transformator (35 ± 220 kV). Dacă unităţile industriale sau
agenţii economici sunt de grad mare de importanţă, se recomandă să se utilizeze scheme electrice
cu element de rezervă (LI, LII) sau cu transformator de rezervă având barele colectoare secţionate
cu cuplă longitudinală (CL) sau cuplă transversală (CT) cu sau fără A.A.R. (anclanşarea
automată a rezervei).

Fig.1.3. Schemele instalaţiilor ðe racorðare la sistemul energetic.

8
Schemele electrice radiale sunt prezentate în figura 1.4.

Fig.1.4. Schemele raðiale ale instalaţiilor ðe ðistribuţie ðe meðie şi înaltă tensiune

9
 Aceste variante ale instalaţiilor de distribuţie pentru medie şi înaltă tensiune pot fi cu o
configuraţie simplă nesecţionate (a), secţionate cu mai multe linii (b) sau cu distribuţie mixtă (c).
După necesitate se pot prevedea cuple longitudinale (CL) sau asigura rezerva de alimentare.

Fig.1.5. Schemele cu linie principală (coloană, magistrală) ðe ðistribuţie a energiei electrice ðe

înaltă şi meðie tensiune.

10
 Pentru unităţile industriale cu puteri instalate foarte mari se practică o schemă de
alimentare şi distribuţie mixtă, cu elemente de schemă nesecţionate şi unele elemente de schemă
secţionate (de regulă se utilizează pentru consumatorii de categoria a III-a, a II-a şi parţial
categoria I-a).
Se trece la coloane duble de bază (LD, LR ± de rezervă).
 antajele acestor scheme sunt următoarele:
-c investiţii mai reduse pentru construcţia reţelelor electrice;
-c posibilitatea reducerii pierderilor de energie electrică;
-c cantitatea de echipament şi volumul staţiilor mai reduse;
-c micşorarea pericolului de electrocutare şi manevrele din staţii mai puţin dificile.
Ôeza antajele sunt:
-c greutăţi mari în realizarea unor protecţii sigure şi sensibile;
-c siguranţă mai redusă în funcţionare pentru asigurarea rezervei în funcţiune
corespunzătoare categoriei de consumatori;
-c dificultate în utilizarea automatizării şi comenzii centralizate a instalaţiei electrice.
Schemele de alimentare cu linie principală, coloană sau magistrală de alimentare şi
distribuţie a energiei electrice de medie şi înaltă tensiune sunt prezentate în figura 1.6.
Aceste scheme pot fi cu o configuraţie simplă nesecţionate sau secţionate cu mai multe
linii. În figură sunt prezentate două variante şi anume:
-c buclată cu o singură sursă denumită şi simplă (figura a);
-c buclată complex (figura b).
În figura b sunt introduse şi bobinele de reactanţă (B.R.) care sunt folosite la limitarea
curenţilor de scurt circuit. Ele mai poartă denumirea de reactoare.
Schemele buclate sunt prezentate în figura 1.7.
Pot fi cu o alimentare de la o singură sursă numindu-se în acest caz buclate simple
(pentru consumatori de categoria I şi II) şi scheme cu mai multe surse pentru unităţile industriale
de importanţă foarte mare, având consum atât de înaltă tensiune cât şi de joasă tensiune.
Schemele cuprind: - scheme radiale pentru reţele de joasă tensiune;
- scheme cu linii principale pentru reţele de joasă tensiune.

11
 £
£



Fig.1.6. Schemele buclate ðe ðistribuţie a energiei electrice ðe înaltă şi meðie tensiune.

12
Fig.1.7. Schemele buclate ale reţelelor ðe joasă tensiune.

13
 Fig.1.8. Schema principială a configuraţiei sistemului ðe electrificare a unei exploatări
miniere subterane.
Pentru fiecare dintre acestea sunt ilustrate variantele din figură. Un exemplu al schemelor
de electrificare îl constituie schemele de alimentare şi distribuţie a energiei electrice pentru

14
exploatările miniere subterane cu producţie şi adâncime mare şi care utilizează în mod obişnuit
sisteme de alimentare pe puţul de extracţie sau de aeraj prin cabluri de înaltă tensiune, figura 1.8.
De la S.E.N. se pun sub tensiune printr-o linie dublă barele de 35/15 kV ale staţiei de
transformare de la suprafaţă (S.T.Sf). Elementele importante ale acestei staţii sunt
transformatoarele coborâtoare de tensiune care reduc treapta de tensiune la 6 kV. De la barele de
6 kV se alimentează:
-consumatorii de 6 kV de la suprafaţă (Me ± maşină de extracţie, staţia principală de
ventilatoare V, Cp ± staţia principală de compresoare , Cjt ± consumatorii de joasă tensiune).
Energia electrică este introdusă în subteran la 6 kV prin cablurile armate la barele staţiei
de distribuţie din subteran (S.D.Sb.). De la barele S.D.Sb. se alimentează:
-c la 6 kV staţiile principale de pompe (P);
-c prin intermediul unui transformator consumatorii de joasă tensiune (Cjt);
- prin intermediul unor staţii de distribuţie interne (S.D.I.) si a unor posturi de transformare
de sector (P.T.S) - staţionare sau P.T.Sm ± mobile, precum şi prin intermediul unor puncte de
distribuţie de abataj (P.D.A), energia electrică se distribuie la consumatorii din abataj (maşini de
abataj, susţineri mecanizate, agregate hidraulice (A.H.), consumatori de iluminat.

1.3. CATEGORII DE IMPORTANŢĂ A CONSUMATORILOR ELECTRICI

Din punct de vedere al importanţei şi al necesităţii de a le asigura continuitate în

alimentarea cu energie electrică, consumatorii electrici se împart în următoarele categorii de
importanţă:
- consumatori ðe categoria zero ðe importanţă (specială) în care intră consumatorii de mare
importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică poate provoca explozii,
incendii, distrugeri de utilaje, victime omeneşti, etc. Aşa sunt de exemplu staţiile principale de
ventilatoare, de pompe pentru evacuarea apelor precum şi instalaţiile de extracţie pentru
personal;
- consumatorii ðin categoria Y ðe importanţă la care întreruperea în alimentarea cu energie
electrică produce dereglarea proceselor tehnologice care se desfăşoară în flux continuu, precum
şi micşorarea volumului de producţie, volum care nu poate fi recuperat la restabilirea alimentării.
În această categorie intră toate receptoarele de energie electrică care deservesc fluxurile
tehnologice care se desfăşoară în mod continuu;
- consumatorii ðin categoria a YY-a ðe importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu
energie electrică are ca efect nerealizări ale volumului producţiei, volum care însă poate fi

15
refăcut după restabilirea alimentării cu energie electrică. Aici intră receptoarele ce deservesc
secţiile prelucrătoare din întreprinderile industriale;
- consumatorii ðin categoria a YYY-a ðe importanţă care cuprind consumatori de mică
importanţă a căror întrerupere în alimentarea cu energie electrică nu au efecte imediate asupra
procesului de producţie. Aşa sunt de exemplu consumatorii de iluminat de la suprafaţă precum şi
maşinile unelte care deservesc procesele auxiliare ale întreprinderilor industriale.
Normele de protecţie a muncii prevăd ca pentru consumatorii de categoria ,,0´ să existe o
alimentare de rezervă. De asemenea în cazul unui deficit de putere în sistemele de alimentare cu
energie electrică se va produce la început deconectarea de la reţea a consumatorilor de categoria
a III-a, a II-a, I-a şi în caz extrem a celor de categoria ,,0´.

c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c

16

c

 c   c   c c
 c
c
 c   cc

c
 
  c

 c
c
2.1. CRITERIILE DE DIMENSIONARE A SECŢIUNII
CONDUCTOARELOR.

Pentru o funcţionare corectă din punct de vedere tehnic şi rentabilă sub aspect economic,
conductoarele oricărei reţele electrice (indiferent de natura ei) trebuie să îndeplinească
concomitent o serie de condiţii de dimensionare sau de verificare a lor, care poartă denumirea de
criterii de dimensionare.
Secţiunea conductoarelor trebuie să îndeplinească concomitent toate condiţiile, ea va fi
determinată de criteriul care ii oferă valoarea cea mai mare.
Criteriile de dimensionare şi de verificare ale secţiunii conductoarelor sunt:
1.c dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza încălzirii admisibile (criteriul termic);
2.c dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul
electric);
3.c verificarea secţiunii conductoarelor în regim de pornire a motoarelor;
4.c verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate termică în regim de scurt circuit;
5.c verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitate electrodinamică în regim de scurt
circuit;
6.c criterii economice dintre care amintim:
rc dimensionare secţiunii conductoarelor în ipoteza consumului minim de material
conductor;
rc dimensionare secţiunii conductoarelor în ipoteza densităţii de curent constante;
rc dimensionare secţiunii conductoarelor pe baza reducerii preţului de cost a energiei
electrice.
7.c criteriul mecanic ce se aplică de regulă la liniile electrice care sunt supuse agenţilor
climaterici (ploaie, zăpadă, chiciură, vânt, etc.).
De obicei în funcţie de natura şi tipul reţelei electrice există criterii prioritare. Astfel, de
exemplu pentru reţelele electrice scurte, preponderent dimensionarea se face pe baza încălzirii

17
admisibile, deci pe baza criteriului termic. Pentru reţelele electrice lungi, circuitele de bază le
constituie dimensionarea pa baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), precum şi pe
baza verificării în regim de pornire a motoarelor. În cazurile în care reţelele electrice sunt
prevăzute cu protecţii temporizate, secţiunile acestora trebuie verificate şi la acţiunile curentului
de scurt circuit, adică să fie verificate la stabilitate termică, electrodinamică în regim de scurt
circuit.
Pentru reţelele electrice utilizate în S.E.N. precum şi a unui consumator electric de mare
importanţă (categoria 0, I, II) se utilizează şi criterii economice; de obicei în aceste reţele sunt
prevăzute protecţii electrice mult mai complexe.
Calculul mecanic se utilizează de obicei la liniile electrice aeriene (L.E.A.) utilizate la
suprafaţă şi care sunt supuse acţiunii agenţilor climaterici.

2.2. DIMENSIONAREA SECŢIUNII CONDUCTOARELOR ELECTRICE PE

BAZA
ÎNCĂLZIRII ADMISIBILE (CRITERIUL TERMIC).

La trecerea unui curent I prin rezistenţa R a unui conductor în timpul t, se degajă o

cantitate de energie (de căldură) Wd (d - degajat) care este dată de legea Joule Lentz:

ð  Y 2 † R † t 
† s , [J]
O parte din această cantitate de căldură e înmagazinată de masa conductorului având ca
efect creşterea temperaturii sale, iar o altă parte este cedată mediului înconjurător. Vom nota Wc
± energia cedată mediului înconjurător, dată de relaţia:

c
c † F ãm m 0 † t 
† s , [J], unde:
c ± coeficient de cedare a căldurii,
0 ,
† 2
F ± suprafaţa laterală a conductorului, [m2];
Ԧo ± temperatura mediului ambiant în care e instalat conductorul, [oC];
Ԧ - temperatura conductorului, [oC];
t ± timpul, [s].
Ca urmare a dezvoltării continue a cantităţii de căldură, temperatura conductorului creşte
în timp, dar o dată cu aceasta va creşte şi temperatura cedată mediului înconjurător. La un
moment dat se ajunge la un regim staţionar când temperatura conductorului nu mai creşte şi
rămâne la o valoare m  m  că în acest regim staţionar întreaga cantitate de căldură dezvoltată

în conductor e cedată mediului. În concluzie, la apariţia regimului staţionar se poate scrie:

18
 Wd= Wc, înlocuind vom avea:
Y 2 † R † t  c † F ãm m m0 † t
Vom nota: l ± lungimea conductorului [m];
d ± diametrul conductorului [m];
Ȗ ± conductivitatea materialului [m/ȍ mm2]
Făcând aceste notaţii relaţia precedentă devine:
l l †d2 
Y2 † 2
 c † † d † l ãm   m 0 R ; S ;
;
†d
†S 4  †ð2

†
†
4 4

 2 †ð3
2
Y
c †
ãm m m0 F
 † ð †l
4
Extrăgând radicalul vom avea:

Y
c †
ãm m m0 † ð 3 (1)
2
Relaţia (1) ne arată că pentru o anumită secţiune a conductorului (d), pentru un anumit
material (Ȗ), pentru o anumită temperatură maximă admisă pentru conductor (șm), pentru o
anumită temperatură a mediului ambiant (ș0 ) şi un anumit mod de pozare a conductorului (c),
există un curent (I), denumit curent maxim admisibil din punct de vedere termic.
După modul de pozare al conductorului are loc şi schimbul de căldură dintre conductor şi
mediul înconjurător, deci modul de pozare influenţează coeficientul (c) de cedare a căldurii.
Un conductor poate fi pozat în tuburi de protecţie, poate fi îngropat în pământ, poate fi
montat aparent, etc.
Pe baza relaţiei (1) în literatura de specialitate sunt întocmite tabele care pentru secţiunile
standardizate ale conductorului, confecţionate din diferite materiale, pozate într-un anumit fel
dau valoarea curenţilor maximi admisibili (I) pentru o anumită temperatură (ș0) a mediului
ambiant şi pentru o anumită temperatură maximă (șm) admisă pentru conductor. De obicei
aceste tabele sunt întocmite pentru o temperatură a mediului ambiant ș0 =25oC.
cAceste tabele şi anexe mai conţin în plus următoarele date:
-c rezistenţele specifice r0 [ȍ/km] pentru secţiunile standardizate şi pe anumite nivele de
tensiune.
-c reactanţele specifice xo [ȍ/km] în funcţie de secţiunile standardizate, distanţele medii
geometrice şi nivele de tensiune;
-c curentul Infmax - curentul nominal maxim al siguranţei fuzibile care se poate monta pe o
anumită secţiune standardizată atunci când acesta reprezintă unica protecţie la
suprasarcină.

19
 În practică însă există cazuri când temperatura mediului ambiant este diferită de
o
temperatura ș0 =25 C, temperatură pentru care sunt întocmite tabelele. Vom nota Io1 ± curentul
maxim admisibil din punct de vedere termic a unei secţiuni standardizate S care este amplasată
într-un mediu ambiant cu temperatura ș01 =25oC şi cu Io2 ± curentul maxim admisibil al aceleiaşi
secţiuni standardizate S pozate în aceleaşi condiţii dar la temperatura
ș02  ș01.
Dacă vom scrie relaţia (1) pentru cele două cazuri şi vom face raportul dintre curenţii Io2
şi Io1 se obţine:

Y 02 m m m 02


Y 01 m m m 01

m   m 02
Vom nota:  c m , şi poartă denumirea de coeficient ðe corecţie cu
m   m 01
temperatura, deci vom avea: Io2 = cԦ Io1 (2)

Coeficientul de corecţie cu temperatura cԦ are următoarele valori:

cԦ > 1, pentru ș02 < ș01
cԦ < 1, pentru ș02 > ș01
Temperatura șm maximă admisă pentru conductori este limitată din următoarele
considerente:
-c din cauza îmbătrânirii termice a izolaţiei conductorilor;
-c din cauza oxidării locurilor de îmbinare şi de înnădire a conductorilor;
-c din considerente sanitare şi de protecţie a muncii (evitarea incendiilor, electrocutărilor,
exploziilor precum şi faptul că praful ce se depune pe conductoare se poate descompune
viciind atmosfera).
Astfel, pentru conductoarele neizolate avem șm =70oC, pentru conductoare cu izolaţie
din cauciuc șm =55oC, pentru conductoare cu izolaţie de hârtie șm =50 - 80oC în funcţie de
nivelul de tensiune.
Dacă vom scrie relaţia (1) pentru două conductoare de aceiaşi secţiune S, pozate în
aceleaşi condiţii, la aceiaşi temperatură a mediului ambiant ș0, dar unul realizat din aluminiu (Al)
şi celălalt din cupru (Cu), şi vom face raportul lor, vom obţine:

Y Al
Al 32
   0,77
Y u
u 53
Y Al  0,77 † Y u

20
 În concluzie, curentul maxim admisibil din punct de vedere termic la Al este cu 23 % mai
mic decât la Cu.
Dimensionarea secţiunii conductoarelor pe baza încălzirii admisibile (criteriul termic) se
realizează astfel:
-c din caracteristicile consumatorului cu relaţiile de la electrotehnică, se determină curentul
care parcurge conductorul iar apoi dintr-un tabel corespunzător se alege o secţiune
standardizată pentru care curentul maxim admisibil din punct de vedere termic este cel
puţin egal cu cel calculat (acest lucru este valabil dacă temperatura locului de instalare a
conductorului corespunde cu temperatura pentru care e întocmit tabelul, adică ș0 =25oC).
Exemplu: Să se dimensioneze prin criteriul termic secţiunea cablului flexibil de Cu al
motorului de acţionare al unui mecanism, dacă motorul electric are următoarele date:
PN = 22 kW - puterea nominală;
UN = 380 V ± tensiune nominală;
Cos ij = 0,76 ± factorul de putere;
ș0 =25oC - temperatura locului de instalare.
Într-o figură, situaţia se prezintă astfel:

I cf

I ± aparat de comutaţie (întreruptor);

Scf ± secţiunea cablului flexibil prin care motorul M este racordat la reţea.

PN  3 † U N † Y N † cos 
PN 22 † 10 3
YN    44,03 A
3 † U N † cos  3 † 380 † 0,76

Din tabele vom alege un cablu flexibil cu conductoare de cupru cu secţiunea de 6 mm2.
Scf = 6 mm2 Cu, care are curentul maxim admisibil din punct de vedre termic:
I = 50A > IN = 44,03 A.
Cablurile flexibile sunt prevăzute cu 4 conductoare dintre care 3 pentru circuitul de forţă,
iar al patrulea colorat distinct (de regulă jumătate verde, jumătate galben) este utilizat pentru
circuite de legare la pământ. Conductorul de legare la pământ trebuie să aibă o secţiune
standardizată ca mărime cel puţin 50% din cea a conductoarelor active.
Pentru secţiuni până la 16 mm2, uzina constructoare nu face distincţie între secţiunea
celor 4 conductoare, deoarece economia de material conductor care ar rezulta ar fi prea mică.
Se alege un cablu de tipul CMCCHEf = 3 x 6 + 1 x 6

21
 CM ± cablu minier;
C ± izolaţie individuală de cauciuc pe fiecare fază;
C ± manta exterioară de cauciuc;
HE ± ecran de grafit semiconductor;
f ± flexibil.
Secţiuni standardizate 1,5; 2,5; 4; 6; 10; 16; 25; 35; 50; 70; 95;««.
3 x 95 + 1 x 50
3 x 70 + 1 x 35
3 x 120 + 1 x 70

Ê 


£

-c galben (dar poate fi şi negru) ± cabluri de joasă tensiune (sub 1000 V);
-c roşu ± cabluri de peste 1 kV, medie sau înaltă tensiune;
-c gri ± cabluri pentru teleinstalaţii;
-c albastru ± cabluri pentru circuite cu mod de protecţie siguranţă intrinsecă.
În cazurile în care temperatura mediului ambiant unde se instalează conductorul este
diferită de temperatura tabelului (ș0 =25oC), curentului maxim admisibil din punct de vedere
termic i se aplică coeficientul de corecţie al temperaturii cș (vezi relaţia 2).
Valoarea coeficientului de corecţie cu temperatura se poate calcula din relaţia acestuia
sau se pot lua din literatura de specialitate.

2.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII REŢELELOR ALIMENTATE PE LA UN

CAPĂT PE BAZA PIERDERII ADMISIBILE DE TENSIUNE
(CRITERIUL ELECTRIC)

22
 2.3.1. CALCULUL REŢELELOR DE CURENT CONTINUU ŞI CURENT
ALTERNATIV MONOFAZAT CU COSĭ = 1 PE BAZA PIERDERII
ADMISIBILE DE TENSIUNE

Reţelele de curent continuu se întâlnesc la consumatorii de forţă, dar şi la consumatorii de

iluminat. Reţelele de curent alternativ monofazat cu cos ij = 1 se întâlnesc în cazul reţelelor de
iluminat care utilizează izvoare de lumină cu incandescenţă.
Se disting următoarele 2 cazuri:
a)c Cazul reţelelor cu sarcini concentrate;
b)c Cazul reţelelor cu sarcini uniform distribuite.
2.3.1.1.c CAZUL REŢELELOR CU SARCINI CONCENTRATE.
Să considerăm o reţea de curent alternativ monofazat care alimentează izvoare de lumină
cu incandescenţă aşa cum se observă în figură:
Y1 Y2 Y3

i1 i2 i3
U

Reţeaua considerată reprezentată monofilar are forma:

Fig.2.1. inie electrică ðe curent continuu sau curent alternati monofazat cu sarcini
concentrate.

Vom nota: U ± tensiunea de alimentare a reţelei;

Ii ± curentul pe tronsonul i;
ii ± curentul la consumatorul i;
ri, li ± rezistenţa respectiv lungimea tronsonului i;
Ri, Li ± rezistenţa, lungimea, porţiunii de reţea cuprinse între sursă şi
consumatorul i.

23
 i = 1, 2, 3, «««.n, n - numărul de consumatori.
Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat pe
baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), este posibilă numai dacă secţiunea este
constantă pe toate tronsoanele (Si - constantă), în caz contrar problema este nedeterminată din
punct de vedere matematic, adică avem mai multe necunoscute decât numărul de ecuaţii pe care
îl putem scrie. Având în vedere că reţeaua considerată are două conductoare, pierderea de
tensiune în cazul în care avem şi consumatori, pierdere notată cu ǻU va fi dată de relaţia:
i
n
ã

2 Y 1 † r1  Y 2 † r2  Y 3 † r3  .....
2
Y i † ri ccccc c (3)
i
1

n ± numărul de consumatori.
Pe baza primei teoreme a lui Kircchoff se pot scrie relaţiile:
Y 1  i1 ó i2 ó i3 ó ......
Y 2  i 2 ó i3 ó i4 ó ...... (4)
Y 3  i3 ó i 4 ó i5 ó ......
Înlocuind relaţia (4) în relaţia (3) vom avea:
 

2 ãi  i 2  i3  ..... † r1  ãi 2  i3  i4  ..... † r2  ãi3  i 4  i5  ..... † r3  ......

2i1 † r1  i2 † ãr1  r2  i3† ãr1  r2  r3  .....

R1 R2 R3
i
n
ã

2 † i1 † 1  i 2 †  2  i3 † 3  ......
2
ii † i
i
1
i
n (5)

2
ii † i
i
1

Dimensionarea secţiunii în reţelele de curent continuu şi curent alternativ monofazat cu

cosij = 1, pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric), este posibilă numai în cazul
în care secţiunea este constantă pe toate tronsoanele, Si = constant, Si ± secţiunea tronsonului i.

Ţinând cont de relaţiile de calcul ale rezistenţei de la electrotehnică se poate scrie:

li
ri
, Ȗ ± conductivitatea materialului.

†S
Expresia rezistenţei porţiunii de reţea cuprinsă între sursa de alimentare şi consumatorul i
este dată de relaţia:

24
 i
i


†S
Înlocuind aceste relaţii în expresia (3) şi (5), acestea devin:

2 i
n
U
Y i † li (3')

†S i
1

in
2
U  i i † Li (5')

†S i 1

Din aceste expresii se poate explicita secţiunea S, vom avea:

i n
2
S Y i † li (6)

† U i 1

i
n
2
S

i i † i (7)

†  i
1

Din relaţiile (6), (7) se observă că secţiunea S variază invers proporţional cu pierderea de
tensiune ǻU. Pentru a avea o secţiune cât mai redusă (economie de material conductor) ar trebui
ca pierderea de tensiune ǻU să fie cât mai mare. Pierderea de tensiune însă nu poate să crească
prea mult întrucât influenţează tensiunea la bornele consumatorilor şi deci şi funcţionarea
acestora.
Dacă vom înmulţi şi împărţi membrul drept al relaţiei (6) şi (7) cu tensiunea de
alimentare U a reţelei, vom avea:

2 i
n

S

i † li (8) Pi = U · Ii

†  †  i
1 Puterea activă pe tronsonul i
i
n respectiv la consumatorul i
2
S

p i † i (9) pi = U · ii

†  †  i
1

În relaţiile (6), (7), (8), (9), pierderea de tensiune ǻU se introduce în V. Dacă dorim să
exprimăm pierderea de tensiune în procente vom ţine cont de următoarea regulă de "trei simplă".
U««««««««««100
ǻU[V]«««««««. ǻU[%]

U † U % 
U V   (10)
100

25
 Ţinând cont de relaţia (10), relaţiile de calcul (6), (7), (8), (9), devin:
i
n
200
S

Y i † li

†  †  %  i
1
(6')

i
n
200
S

i i † i (7')

†  †  % i
1

200 in
200 i
n 
S  Pi † li (8')  %

i † li

† U † U 
2
 i 1
†  2 † S i
1

i
n
200 i
n
200
S

p i † i (9')  %

p † i

†  2 †  % i
1
† 2 † S
i
i
1

2.3.1.2.c CAZUL SARCINILOR UNIFORM DISTRIBUITEc

În practică există şi cazuri în care sarcina electrică este uniform distribuită de-a lungul
reţelei. Sarcina uniform distribuită se exprimă fie sub forma: a [A/m]; w[W/m].
c Să considerăm de exemplu o reţea electrică cu sarcină uniform distribuită de forma celei
din figură:

Fig.2.2. inie electrică ðe curent continuu sau curent alternati monofazat cu sarcini uniform
ðistribuite.
Vom nota: L ± lungimea reţelei cu sarcină uniform distribuită;
a [A/m] ± sarcina uniform distribuită de-a lungul reţelei.
La distanţa l de capătul reţelei vom lua un element infinitezimal de reţea de lungime dl.
Conform primei teoreme a lui Kircchoff curentul total ce parcurge reţeaua este I = a · L, iar
curentul care parcurge elementul infinitezimal de reţea este i = a · l.
Curentul i parcurgând elementul infinitezimal de reţea produce pe acesta o pierdere de
tensiune infinitezimală pe care o notăm cu d(ǻU) şi care e dată de relaţia:

26
d(ǻU) = m · i · dR, unde:

3 - pentru reţele trifazate

m ± coeficient care depinde de felul reţelei si care are valoarea: m =
2 ± pentru reţele de curent
continuu şi curent alternativ
c monofazat
c
dR ± reprezintă rezistenţa electrică a elementului infinitezimal de reţea considerat şi este dat de
relaţia:
dl
dR 

†S
Pentru a determina pierderea de tensiune ǻU de-a lungul întregii reţele cu sarcină
uniform distribuită va trebui să efectuăm integrala:

 † a L2
L L L
dl
U   d ãU    † i † dR    † a † l †  †
0 0 0
 †S
†S 2
2
†a L  L
U  †  †Y† (11)

†S 2
†S 2
Din relaţia (11) se poate explicita secţiunea S:
 L
S †Y † (12)

† U 2
Înmulţind şi împărţind membrul drept al relaţiei (12) cu tensiunea de alimentare a reţelei,
vom avea:
 L
S †P† (12') P = U · I ± Puterea activă a întregii reţele.

† U † U 2
În relaţia (12) şi (12') pierderea de tensiune ǻU se exprimă în volţi (V). Pentru a exprima
pierderea de tensiune în procente (%) vom ţine cont de relaţia (10).
100 † m 
S
†Y † (13)

†  †  % 2

100 †  L
S †P† (13')

† U 2 † U   2
În relaţiile (12), (12'), (13), (13'), coeficientul nu se alege în funcţie de felul reţelei.
Relaţiile (12), (12'), (13), (13'), ne arată că reţeaua cu sarcină uniform distribuită considerată în
figură se poate înlocui printr-o reţea echivalentă, dar care are sarcină concentrată, reţea care arată
astfel:

27
 În practică există şi cazuri când reţeaua cu sarcini uniform distribuite are la început o
porţiune liberă adică o porţiune fără sarcină, aşa cum se observă în figură.

Vom nota: L0 - lungimea porţiunii de reţea lipsită de sarcină;

L ± lungimea porţiunii de reţea prevăzută cu sarcină uniform distribuită a [A/m].
Această reţea poate fi înlocuită cu o reţea echivalentă cu sarcină concentrată de forma
celei din figură.


Sarcina totală a reţelei este I = a · L, amplasată la distanţa 0  de punctul de
2
alimentare al reţelei.
Ca exemplu de reţele cu sarcină uniform distribuită se pot da reţelele de iluminat ale
autostrăzilor, ale bulevardelor şi ale galeriilor de mină. Corpurile de iluminat ale acestor reţele
amplasate echidistant au între ele o distanţă mult mai mică decât lungimea întregii reţele.

2.3.2. DETERMINAREA PIERDERII DE TENSIUNE ÎN REŢELELE

TRIFAZATE CU SARCINII CONCENTRATE ŞI ECHILIBRATE
c

28
 În reţelele electrice industriale majoritatea consumatorilor sunt reprezentaţi prin motoare
asincrone iar în unele cazuri chiar sincrone. Sarcinile monofazate ale reţelelor trifazate au puteri
mult mai reduse decât consumatorii trifazaţi, astfel că reţeaua trifazată se poate considera ca fiind
simetrică şi echilibrată. Pot face excepţie reţelele mixte care în afara consumatorilor trifazaţi,
alimentează şi consumatorii monofazaţi de puteri comparabile cu a celor trifazaţi cum ar fi
transformatoarele de sudură şi consumatorii de iluminat. Şi în aceste cazuri însă, printr-o
repartizare uniformă a consumatorilor monofazaţi de-a lungul celor 3 faze se obţine în final o
reţea trifazată cu sarcini concentrate simetrice şi echilibrate.
În cazul în care avem de-a face cu reţele amplasate în subteran, dezechilibrul de încărcare
al fazelor e cu mult mai mic astfel că la conexiunea Y se utilizează reţele cu 3 conductoare cel
de-al patrulea fiind utilizat pentru legarea la pământ de protecţie.
În unele reţele de la suprafaţă în care cele 3 faze nu sunt încărcate uniform pentru a
înlătura disimetria supărătoare a tensiunii de fază, în cadrul conexiunii Y se poate utiliza un
conductor de nul a cărui secţiune să fie de cel puţin 30 ± 50 % din secţiunea conductoarelor
active. În concluzie se poate afirma că reţelele trifazate cu sarcini concentrate utilizate în
industrie se pot considera simetrice şi echilibrate.
Să considerăm de exemplu o reţea trifazată cu sarcini concentrate simetrică şi echilibrată,
reprezentată monofilar aşa cum se observă în figură:

Fig.2.3. eţea trifazată cu sarcini concentrate.

Vom nota: UA ± tensiunea de alimentare a reţelei;

Ui - tensiunea la consumatorul i;
ii - curentul la consumatorul i;
ȥi - factorul de putere al consumatorului i;
Ii ± curentul pe tronsonul i;
iji
- factorul de putere al tronsonului
29 i;
 ri, xi ± rezistenţa respectiv reactanţa tronsonului i;
Ri, Xi ± rezistenţa respectiv reactanţa porţiunii de reţea cuprinse între sursă
şi consumatorul i; i = 1, 2, 3, 4, «..n; n ± numărul consumatorilor.
Pentru determinarea pierderii de tensiune în reţelele trifazate cu sarcini concentrate,
simetrice şi echilibrate vom considera la început că reţeaua trifazată are doar doi consumatori.
Pentru a determina tensiunea de alimentare a reţelei (UA) vom proceda astfel: vom alege
ca origine de fază tensiunea U2 adică tensiunea la cel de-al doilea consumator. La această
tensiune vom aduna vectorial căderile de tensiune pe cel de-al doilea tronson, adică pe rezistenţa
r2 şi reactanţa x2 a acestuia. În acest fel se obţine tensiunea U1, adică tensiunea la primul
consumator. În continuare la această tensiune U1 vom aduna vectorial căderile de tensiune pe
primul tronson adică pe rezistenţa r1 şi reactanţa x1 a acestuia şi vom obţine în final tensiunea de
alimentare a reţelei UA.

Fig.2.4. Ôiagrama ectorială pentru o fază a unei reţele trifazate cu sarcini concentrate
şi echilibrate.

Cu vârful compasului pe punctul O şi cu deschiderea OC ducem un arc de cerc, acest arc

de cerc intersectează direcţia vectorului U2 în punctul B. Vom proiecta punctul C pe direcţia
vectorului U2 şi găsim C'. Se defineşte drept cădere de tensiune pe reţea diferenţa vectorială
dintre tensiunea de alimentare (UA) şi tensiunea la ultimul consumator adică tensiunea (U2).

30
 Aceasta o vom nota f
 2


În practică este important de determinat însă diferenţa algebrică dintre tensiunea de
alimentare şi tensiunea la ultimul consumator, diferenţă care poartă denumirea de pierðere ðe
tensiune.
Pierderea de tensiune de fază este dată de relaţia:
 f
 
   2


Deoarece unghiul ș este mic, arcul CB se poate aproxima cu semicoarda CC'. Se poate
scrie:
U f  O ð
 OA  A ð

Pierderea de tensiune pe fază, care este egală cu segmentul AC' nu reprezintă altceva
decât proiecţia pe direcţia vectorului U2 a liniei frânte cuprinse între A şi C. Se poate scrie:

 f



Y 2 † r2 † cos  2  Y 2 † x 2 † sin  2  Y 1 † r1 † cos 1  Y 1 † x1 sin 1


Y a1 † r1  Y a 2 † r2  Y r1 † x1  Y r 2 † x 2
Ia1 = I1 · cosij1 Ir1 = I1· sinij1 şi reprezintă componentele active respectiv
Ia2 = I2 · cosij2 Ir2 = I2 · sinij2 reactive ale curenţilor de pe tronsoane.
Pierderea de tensiune de linie este de 3 ori mai mare decât pierderea de tensiune de
fază.

 l
3 † f
În cazul în care reţeaua trifazată cu sarcină concentrată, simetrică şi echilibrată are n
consumatori, pierderea de tensiune de linie este dată de relaţia:
in
U l  3  ãY ai † ri ó Y ri † x i (14)
i 1

Pierderea de tensiune de linie pentru o reţea cu n consumatori, dar în funcţie de curenţii

de la consumatori are forma:
i
n
 l
3
ãi ai † i  iri † X i (15)
i
1

Iai = ii · cosȥi componente active şi reactive ale curentului la consumatori

Iri = ii · sinȥi
Dacă vom înmulţi şi împărţi membrul drept al relaţiei (14), (15) cu tensiunea U, vom
i
n
ãi † ri  Qi †x i
obţine:  l

(14')
i
1 

31
 i
n
ãpi † i  qi † X i
 l

(15')
i
1 

Pi  3 †  † Y i p i  3 † U † ii puterile active respectiv reactive de

Qi
3 †  † Y ri qi
3 †  † i ri pe tronsonul i şi ale consumatorilor i.

În concluzie din relaţiile (14), (14'), (15), (15'), pierderea de tensiune de linie într-o reţea
trifazată cu sarcini concentrate şi echilibrate are două componente şi anume: una activă (ǻUa ±
primul termen din membrul drept), şi una reactivă (ǻUr ± al doilea termen din membrul drept),
deci se poate scrie:
ǻUl = ǻUa + ǻUr (16).
i
n i
n
 l
3
ãY i † ri † cos  i  Y i † xi † sin  i
3
ãY ai † ri  Y ri † x i (14)
i
1 i
1

i
n
 l
3 † ãii † i cos i  ii † xi † sin i
3
ãi ai † i  iri † X i (15)
i
1

i n

 ãP † r i i ó i † xi
i 1
U l  (14')
U

i
n
ã p i † i  q i † X i
 l

(15')
i
1 
ǻUl = ǻUa + ǻUr (16)

Secţiunea conductoarelor intră în expresiile pierderilor de tensiune, de linie atât prin

valoarea rezistenţei cât şi prin valoarea reactanţei.
Explicitarea secţiunii (S) din expresiile pierderilor de tensiune nu este posibilă decât în
unul din următoarele cazuri particulare:
I.c Secţiunea constantă pe toate tronsoanele: Si = constant;
II.c Secţiunea constantă pe toate tronsoanele şi factori de putere constanţi:
Si = constant, cosiji = constant, cosȥi = constant;
III.c Secţiunea constantă pe toate tronsoanele şi factori de putere egali cu unitatea
(consumatori pur activi): Si = constant, cosiji = 1, cosȥi = 1;
IV.c Secţiune variabilă şi factor de putere = 1: Si  constant, cosiji = 1, cosȥi = 1;
V.c Reactanţa neglijabilă: x ” 0;
VI.c Secţiune constantă şi reactanţa neglijabilă: Si = constant, x ” 0.

32
 Vom particulariza expresiile pierderilor de tensiune de linie pentru primul caz. În acest
scop vom ţine cont de relaţiile:
i
r0 † i ri
r0 † l i
X i
x 0 † i xi
x 0 † l i
În care: r0 ± rezistenţa specifică a liniilor electrice [ȍ/km];
x0 - reactanţa specifică a liniilor electrice [ȍ/km];
Li - lungimea porţiunii de reţea cuprinsă între sursă şi consumatorii i [km];
li ± lungimea tronsonului i [km].
Valoarea rezistenţei specifice (r0) şi a reactanţei (x0) se calculează cu relaţiile de la
seminar sau se aleg din literatura de specialitate.
Ţinând cont de relaţiile anterioare, expresiile pierderilor de tensiune de linie devin:
i
n i
n
  l
3 † r0
Y ai † l i  3 † x 0
Y ri † l i (17)
i
1 i
1

i
n i
n
 l
3 † r0
iai † i  3 † x0
iri † i (18)
i
1 i
1

i
n
 i
n
r0
i † l i  x 0
Qi † li
 l
i
1 i
1
(17')


i n i n
r0  p i † Li ó x 0  q i † Li
i 1 i 1
U l  (18')
U

n
cc  l
3
( Y i † r0 † li † cos   Y i † x 0 † l i † sin  ) c
i
1

n
cccccccccccc  l
3 ( r0 † cos   x 0 † sin  )
Y i †l i c
i
1

n
cccccccccccc  l
3 ( r0 † cos  x 0 † sin )
ii † i c
i
1

c
n n
ccccc U l  3 † r0  Y i † li  3 † r0  ii † Li c
i 1 i 1

n n
ccccccc  l
3
Y i † ri
3
ii † i c
i
1 i
1

33
 n n
cccccccc U l  3 †  Y i † ri † cos  i  3 †  ii †R i † cos i c
i 1 i 1

n n
ccccccc U l  3 † r0  Y i † l i † cos  i  3 † r0  ii † Li † cos i c
i 1 i 1

cc
2.3.3. DIMENSIONAREA SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU
SARCINI CONCENTRATE
ŞI ECHILIBRATE PE BAZA PIERDERII ADMISIBILE DE TENSIUNE
(CRITERIUL ELECTRIC)

S-a văzut că reţelele trifazate cu sarcini concentrate utilizate în industrie se pot considera
simetrice şi echilibrate. Dimensionarea secţiunii în aceste reţele pe baza pierderii admisibile de
tensiune (criteriul electric) nu este posibilă decât dacă secţiunea este constantă pe toate
tronsoanele (Si = constant). În caz contrar problema este nedeterminată din punct de vedere
matematic deoarece numărul de necunoscute depăşeşte numărul de ecuaţii care se pot scrie. În
aceste cazuri secţiunea se adoptă prin apreciere urmând a determina în continuare pierderea de
tensiune de-a lungul întregii linii care în nici un caz nu are voie să depăşească pierderea de
tensiune admisibilă (ǻUadm) dată în problemă.
Secţiunea conductoarelor liniilor electrice intră în expresiile pierderilor de tensiune de
linie atât prin valoarea rezistenţei specifice (r0) cât şi a reactanţei (x0).
1000
r0
[ȍ / km].

†S
2 Ômeð
x0
0,1445 † lg  0,0157 [ȍ / km].
ð
Explicitarea secţiunii din expresiile pierderii de tensiune este dificil de realizat şi din
acest motiv la dimensionare se pleacă de la variaţia grafică a rezistenţei specifice (r0) şi a
reactanţei (x0 ) în funcţie de secţiunea S.

Aceste variaţii au forma din figură:

34
 Fig.2.5. Ôepenðenţa alorilor specifice ale rezistenţei şi reactanţei reţelelor ðe secţiunea
conðuctoarelor
r0 ± rezistenţa specifică a liniilor electrice (linie în cablu sau linie electrică aeriană);
x0la - reactanţa specifică pentru liniile electrice aeriene;
x0c - reactanţa specifică pentru liniile electrice în cablu;
Se observă din diagramă că rezistenţa specifică (r0) variază în mod apreciabil cu secţiunea
(S) a liniei, şi anume la creşterea (S), (r0) scade, în schimb reactanţa specifică variază foarte puţin
cu secţiunea (la creşterea (S) rămâne constantă), ea depinzând doar de natura liniei astfel: la
L.E.A. se poate considera o reactanţă medie x 0la ” 0,38 [ȍ / km], iar pentru L.C. x 0 c ” 0,08
[ȍ / km].
Ţinând cont de acest lucru la dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini
concentrate şi echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune (criteriul electric) se parcurg
următoarele etape.
În prima etapă, în funcţie de natura liniei (L.E.A. sau L.C.) se alege o reactanţă specifică
medie şi anume:
-c pentru liniile aeriene x 0la ” 0,38 [ȍ / km];

-c pentru liniile în cablu x 0 c ” 0,08 [ȍ / km].

În a II-a etapă cu una din relaţiile cunoscute (al II-lea termen din membrul drept al
relaţiilor (17), (18), (17'), (18')) se calculează pierderea de tensiune reactivă ǻUr.
i
n i
n
 r
3 † x 0
Y ri † l i
3 † x 0
i ri † i
i
1 i
1

(19)
i
n i
n
x 0
Qi † l i x 0
qi † i
i
1 i
1
 r


 
În continuare în etapa a III-a ţinând cont de pierderea de tensiune admisibilă dată în
problemă precum şi de relaţia (16) se determină pierderea de tensiune activă:
ǻUa = ǻUadm - ǻUr

35
 Din expresiile pierderii de tensiune active (primul termen din membrul drept al relaţiilor
(17), (18), (17'), (18')), se explicitează secţiunea S:
i
n i
n
3 3
S


†  a

Y ai † li

†  a

i ai † i
i
1 i
1

(20)
1 i
n
 1 i
n
S

i † li

p i † i

†  a †  i
1
†  a †  i
1

În etapa următoare după determinarea secţiunii cu una din relaţiile (20) se trece la
standardizarea ei şi anume se alege secţiunea standardizată cea mai apropiată chiar dacă este mai
mică, 10, 16, 25, 35, 50, din calcul 27 mm2 deci se alege 25.
Pentru secţiunea standardizată aleasă cu relaţia de la seminar sau din tabele, se determină
valorile exacte ale rezistenţei specifice (r0) şi ale reactanţei specifice (x0). Cu aceste valori cu una
din relaţiile cunoscute ((17), (18), (17'), (18')), se determină pierderea de tensiune reală pe linie
ǻUreal care trebuie să fie mai mică, cel mult egală cu pierderea de tensiune admisibilă.
ǻUreal  ǻUadm (21)
Dacă această condiţie este îndeplinită rezultă că secţiunea aleasă este corectă, în caz
contrar suntem obligaţi să alegem secţiunea standardizată imediat superioară.
bser aţie: În expresiile de calcul ale secţiunii S (una din relaţiile 20), pierderea de tensiune
ǻUa se introduce în V. Pentru a exprima pierderea de tensiune în procente vom scrie o relaţie
asemănătoare cu relaţia (10).
U   † U
U  V  (10')
100
Ţinând cont de (10') se mai pot scrie următoarele relaţii de calcul ale secţiunii S, în
funcţie de pierderea de tensiune activă în procente.

100 † 3 i n
100 † 3 i n
S  Y i † li  i † Li

† U   † U
† U   † U
i
i 1 i 1

(20')
100 i
n
 100 i
n
S

† li

p † i

†  a %†  2
†  a %†  2
i i
i
1 i
1

În practică există trei cazuri particulare când se poate neglija pierderea de tensiune
reactivă (ǻUr). În aceste situaţii, la dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate cu sarcini
concentrate şi echilibrate pe baza pierderii admisibile de tensiune nu mai trebuie să parcurgem

36
prima etapă (nu se mai calculează ǻUr), în aceste condiţii pierderea de tensiune activă ǻUa va fi
egală cu pierderea de tensiune admisibilă dată în problemă:
ǻUa = ǻUadm
I. c Pentru secţiuni mai mici de 50 mm2 (S < 50 mm2 ), şi cosij = 0,8 (sinij  0,6), cum se
observă şi din diagramă că r0>>x0.
II.c Pentru conductoarele care sunt pozate în tuburi de protecţie şi care din cauza distanţei
medii geometrice reduse (Dmed), se poate neglija reactanţa.
III.c În cazul consumatorilor pur activi cosij = 1; cosȥ = 1.

2.4. VARIAŢIILE ADMISIBILE ALE TENSIUNII LA CONSUMATORI.

c
Din formulele de dimensionare ale secţiunii conductoarelor s-a văzut că aceasta variază
invers proporţional cu pierderea de tensiune ǻU.
1
S
U
Pentru a avea o secţiune cât mai redusă (economie de material conductor) ar trebui ca
pierderea de tensiune ǻU să fie cât mai mare. Această pierdere de tensiune nu poate să crească
prea mult deoarece scade tensiunea la bornele consumatorilor influenţând şi funcţionarea
acestora.
Tensiunea la bornele consumatorilor (UC) este dată de relaţia:
UC = UA ± ǻU
UA ± tensiunea de alimentarea reţelei care alimentează consumatorii ;
ǻU ± pierderea de tensiune pe elementele de reţea cuprinse între sursă şi consumatori.

2.4.1. FUNCŢIONAREA CONSUMATORILOR LA TENSIUNI

DIFERITE DE TENSIUNEA NOMINALĂ

Consumatorii de energie electrică se împart în două categorii şi anume:

a)c Consumatori de iluminat;
b)c Consumatori de forţă.
c  !"#c$c%!" #.
Tensiunea la bornele consumatorilor de iluminat influenţează două caracteristici ale
acestora şi anume: fluxul luminos ĭ şi durata de funcţionare D. Variaţia acestor doi parametri în
funcţie de tensiunea la bornele acestora arată ca în figură:

37
 Fig.2.6. ariaţiile aðmisibile ðe tensiune la consumatorii ðe iluminat.

Variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat cuprinse între

-2,5% şi +5% din tensiunea nominală UN. Scăderea tensiunii la bornele consumatorilor de
iluminat cu mai mult de -2,5% din tensiunea nominală, nu se admite deoarece scade fluxul
luminos ĭ a acestora. Creşterea tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat nu se admite cu
mai mult de +5% din tensiunea nominală deoarece scade durata de funcţionare. În concluzie,
variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de iluminat sunt cuprinse între -2,5%
şi +5% din tensiunea nominală

c  !"#c$c&'c
Majoritatea consumatorilor de forţă sunt reprezentaţi în industrie prin motoare asincrone.
Variaţiile admisibile ale tensiunii la bornele consumatorilor de forţă sunt cuprinse între -5% şi
+5% din tensiunea nominală UN. Scăderea tensiunii la bornele consumatorilor de forţă (motor
asincron) nu se admite cu mai mult de -5% din tensiunea nominală din următoarele motive:
-c la scăderea tensiunii de alimentare U cu pătratul ei, va scădea cuplul motor M, şi dacă
acesta devine mai mic decât cuplul rezistiv Mr, motorul intră în regim de scurt circuit şi
dacă nu este deconectat se arde înfăşurarea;
   2  
 

   r   sc

-c la scăderea tensiunii de alimentare, curentul I absorbit de motor de la reţea va creşte şi

încălzirea maşinii va depăşii limitele admise. Matematic acest lucru se observă din
expresia puterii active (P) care trebuie să fie constantă, fiind condiţionată de sarcina
maşinii. Această expresie e dată de relaţia:

3 †  † Y † cos 
const


 Y r
Creşterea tensiunii la bornele consumatorilor de forţă nu se admite cu mai mult de +5%
din tensiunea nominală deoarece creşte curentul absorbit de motor de la reţea şi încălzirea

38
maşinii poate depăşii limitele admise. Acest lucru se poate explica pe curba de magnetizare a
maşinii şi pe diagrama vectorială aferentă.

Fig.2.7. Ynfluenţa tensiunii asupra alorii curentului ðe magnetizare şi a celui total la motoare
asincrone.
a)
aracteristica ðe magnetizare f(H) a maşinii electrice

B ± inducţia magnetică proporţională cu fluxul magnetic ĭ şi cu tensiunea de alimentare;

H ± intensitatea câmpului magnetic proporţional cu valoarea curentului reactiv Y O .

Motorul funcţionează la parametrii nominali în punctul de funcţionare P.F. pe cotul

Y Oà
curbei de magnetizare (UN - tensiune nominală, - curent reactiv nominal). La o creştere mică
Y Oà YO
a tensiunii (ǻU), curentul reactiv creşte mult de la valoarea la . Curentul nominal IN are o
Y Oà
componentă activă (IaN) în fază cu tensiunea, şi o componentă reactivă decalată cu ʌ/2 în
Y Oà YO
urma tensiuni. Dacă curentul reactiv creşte de la la , comprimând vectorial componenta
YO
cu aceiaşi componentă activă IaN care trebuie să rămână constantă fiind condiţionată de
sarcina maşinii, curentul total absorbit de motor de la reţea va fi I care este cu mult mai mare
decât IN şi încălzirea maşinii va depăşii limitele admisibile.
În reţelele cu caracter temporar, la bornele consumatorilor de forţă se poate admite o
scădere de tensiune cu -10% cu condiţia verificării valorii cuplului motor M care nu trebuie să
scadă în nici un caz sub cuplul rezistent Mr.
În reţelele mixte care alimentează şi consumatori de forţă şi de iluminat, variaţiile
admisibile ale tensiunii sunt cuprinse între -2,5% şi +5%.

39
 2.4.2. REGLAREA TENSIUNII ÎN REŢELELE ELECTRICE

2.4.2.1. RIDICAREA TENSIUNII NOMINALE A SURSELOR

Din formulele de dimensionare ale secţiunii conductoarelor (relaţia 20 şi 21) s-a văzut că
secţiunea S a acestora variază invers proporţional cu pierderea de tensiune U .
1
S

Pentru a rezulta o secţiune cât mai mică, ceea ce înseamnă economie de material
conductor, ar trebui ca pierderea de tensiune  să fie cât mai mare. Această pierdere însă nu
poate să crească prea mult deoarece influenţează tensiunea la bornele consumatorilor si deci şi
funcţionarea acestora. Tensiunea la bornele consumatorilor Uc este dată de relaţia:
Uc=UA - U , unde UA ± tensiunea în punctul de alimentare a reţelei.
Pentru a rezulta totuşi o pierdere de tensiune cât mai mare, în practică se procedează la
ridicarea tensiunii în punctul de alimentare al reţelei. stfel tensiunile nominale ale surselor ðe
alimentare şi ale transformatoarelor sunt stanðarðizate, cu 5% mai mari ðecât tensiunea
consumatorilor pe care îi alimentează (acest lucru se realizează constructi ). De exemplu pentru
tensiunea consumatorilor de 127, 220, 380 şi 6000 V corespund tensiunile surselor de 133, 230,
400, 6300V.

2.4.2.2. PRIZELE DE REGLARE ALE TENSIUNII LA

TRANSFORMATOARE
c
Tensiunea secundară la mersul în gol a unui transformator pe care o notăm cu U20 este
dată de relaţia:
n2
U 20  U 1 † (22)
n1
unde: U1 ± tensiunea din primar;
n1, n2 ± numărul de spire din primar, respectiv din secundar.
Se observă din relaţia (22) că tensiunea din secundarul transformatorului se poate
modifica schimbând numărul de spire fie din primar, fie din secundar.

40
 Să considerăm de exemplu un transformator monofazat coborâtor de tensiune şi care e
prevăzut în primar cu un comutator de spire k, care permite modificarea numărului de spire din
primar cu 5% din numărul de spire nominal n1N.

Fig.2.8. rincipiul reglării tensiunii la transformatoare prin schimbarea numărului ðe

spire.

La punerea comutatorului k din primarul transformatorului pe priza de ,,0´ vom avea:

n2 N
U 20  U 1N  1,05U 2 N (23)
n1 N
U1N ± tensiunea nominală din primar;
n1N, n2N ± numărul de spire nominal din primar, respectiv din secundar;
U2N ± tensiunea nominală a consumatorului care se racordează în secundar (relaţia 23 are
loc datorită frazei subliniate).
La punerea comutatorului k pe priza +5 vom avea:
n2à 1,05 †  2 à
 20
 1à

 2à (24)
1,05 † n1à 1,05
La punerea comutatorului k pe priza -5 vom avea:
n2 N 1,05 † U 2 N
U 20  U 1 N   1,10 † U 2 N (25)
0,95 † n1N 0,95
În concluzie, comutatorul k din primar care permite modificarea numărului de spire
nominal n1N cu 5% permite obţinerea în secundar a unei tensiuni centralizate în tabelul
următor:
Priza -5 0 +5
U20 1,10U2N 1,05U2N U2N

41
 Transformatoarele coborâtoare de tensiune au prevăzut în primar comutatorul de spire k
care permite modificarea tensiunii la valorile centralizate în tabelul anterior. Comutatorul de
spire k se introduce în primar deoarece în primar curentul este mai mic. Dacă neglijăm pierderile
din transformator, puterea electromagnetică din primar se transmite integral în secundar, adică
putem scrie:

1 † Y1
2 † Y2
Transformatorul fiind coborâtor de tensiune, vom scrie:

1
2 Y1 c Y 2
Curentul fiind mai mic în primar, procesele de comutaţie care au loc la trecerea lui k de
pe un plot pe altul, are loc în condiţii mai bune.

2.5. VERIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE ÎN REGIM DE PORNIRE A

MOTOARELOR.
(cu exemplificare la o reţea electrică minieră de sector)

Majoritatea consumatorilor din industrie sunt reprezentaţi prin motoare asincrone. La

pornirea motorului asincron prin cuplare directă la reţea, apare un şoc de curent care este cuprins
între (4 ± 8)IN ± curentul nominal al motorului. Şocul acesta de curent prezintă următoarele
dezavantaje:
a)c cresc pierderile de tensiune pe elementele de reţea, elemente care sunt cuprinse între
punctele de alimentare şi bornele consumatorului. Creşterea pierderilor de tensiune în
timpul pornirii prezintă următoarele consecinţe:
rc scade tensiunea la bornele consumatorului şi funcţionarea acestora nu poate avea
loc (vezi variaţiile admisibile ale tensiunii la consumatori);
rc la scăderea tensiunii cu pătratul ei, scade cuplul motor M şi dacă acesta devine
mai mic decât cuplul rezistent Mr motorul intră în regim de scurt circuit şi dacă nu
este deconectat de la reţea se arde înfăşurarea.
ã   2
 
 

   r  regim de scurtcircuit);
rc pornirea motorului asincron prin cuplare directă la reţea poate să producă
perturbaţii asupra consumatorilor care sunt în funcţiune.
b)c Creşterea pierderilor de tensiune pe elementele de reţea poate să conducă la scăderea
tensiunii la bornele bobinelor aparatului de comutaţie sub valoarea tensiunii de reţinere a

42
 armăturii în poziţie atrasă, putând avea loc deconectarea intempestivă (nedorită) a
acestora.
Să considerăm de exemplu o reţea electrică minieră de sector de forma celei din figură.
Schema electrică va fi reprezentată monofilar:

Fig.2.9. eţea ðe joasă tensiune

- C.Î.T. ± celulă de înaltă tensiune;
- T ± transformator de forţă coborâtor de tensiune (de obicei 6/0,4 kV), este amplasat în postul de
transformare de sector (P.T.S) (poate fi şi post de transformare de sector mobil);
- c.a. ± cablu armat ce face legătura între P.T.S şi punctele de distribuţie de abataj (P.D.A);
- I1, I2, I3, I4 ± aparate de comutaţie ± întreruptoare şi contactoare;
- c.fi, (i = 1, 2, 3, «.) ± cabluri flexibile de alimentare a motoarelor M1, M2, M3, ««;
Din cauza creşterii de tensiune pe transformatorul T şi pe cablul armat c.a., tensiunea la
bornele bobinei contactoarelor care intră în dotarea întreruptoarelor I1, I2 sau I3, poate scădea
sub valoarea tensiunii de reţinere a armăturii în poziţia atrasă, putând avea loc deconectarea
intempestivă.
Rezultă deci că reţeaua electrică trebuie verificată în regim de pornire din două puncte de
vedere şi anume:
‘ c  

 



£


În acest scop vom nota:
- Mp min ± cuplul de pornire minim corespunzător tensiunii minime Umin de la bornele motorului;
- MpN ± cuplul de pornire nominal corespunzător tensiunii nominale UN.
Având în vedere că la un motor asincron cuplul este proporţional cu pătratul tensiunii, se
poate scrie:
2
 p min  min

2 (26)
 pà à
Din această expresie vom explicita tensiunea minimă:

 p min
 min
 à , împărţim sub radical cu MN,
 pà

43
 M p min
MN k
U min  U N UN (27)
M pN kN
MN

M p min M pN
k ;k 
MN MN
În relaţia (27) tensiunea minimă Umin se exprimă în volţi (V). Pentru a exprima tensiunea
minimă în procente din tensiunea nominală, vom scrie:

 min k
 min %
† 100
100 (27')
à kà
-c k ± coeficient ce depinde de felul acţionării şi are următoarele valori:
c 1 ± 1,2 ± pentru pluguri şi combine de abataj;
c 1,2 ± 1,5 ± pentru transportoare cu raclete;
c 1,2 ± 1,4 ± pentru transportoare cu bandă;
c 1,2 ± 1,3 ± pentru trolii;
c 0,5 ± 0,6 ± pentru pompe şi ventilatoare.
-c kN - o caracteristică a motoarelor de acţionare şi se dă de regulă în catalog de uzina
constructoare. Pentru motoarele care acţionează mecanisme miniere, kN are valori
cuprinse între 1,7 ± 3.
Tensiunea la bornele motoarelor în regim de pornire, tensiune pe care o notăm cu Umot,
nu trebuie să scadă în nici un caz sub tensiunea minimă Umin. Această tensiune se determină fie
cu relaţia (27) în volţi, fie cu relaţia (27') în procente. Verificarea acestei condiţii se face cu
relaţia:
U ot  U l  ãU T p
 ãU c p
 ãU cf p
= U min (28)

U ð
lim entre  U l 0 ó  U pr

Ual0 ± tensiunea secţiunii la mers în gol al transformatorului din P.T.S.;

ǻUpr ± pierderea de tensiune din secundar datorită prizelor de reglare din primar (vezi
prize de reglare a tensiunii de la transformatoare);
(ǻUT)p ± pierderea de tensiune pe transformatorul T în regim de pornire a motoarelor;
(ǻUca)p ± pierderea de tensiune pe cablul armat dintre P.T.S şi P.D.A.;
(ǻUcf)p ± pierderea de tensiune pe cablul flexibil dintre P.D.A. şi bornele motorului.

44
 ‰ c O
 







 










 




c
Această verificare e necesară pentru a nu avea loc deconectarea intempestivă a aparatelor
de comutaţie. În acest scop trebuie verificate condiţiile:

1. ãU PDA p
= k s † U reţ  1,25 † 0,6 † U N ” 0,75 † U N (29)

(UP.D.A.)p ± tensiunea din P.D.A. în regim de pornire;

kS ± coeficient de siguranţă ( k S ” 1, 25 );
UN ± tensiunea nominală a bobinei contactorului care intră în dotarea aparatului de
comutaţie (a întreruptorului).
bser aţie Tensiunea de eliberare a armăturii de către bobina unui contactor este de regulă
aproximativ 60% din tensiunea nominală.
2. Verificarea celei de-a II-a condiţii în regim de pornire se face cu relaţia:
ã Ô p

 mot  ã cf p
= 0,75 †  à (29')

(ǻUcf)p ± pierderea de tensiune pe cablul flexibil în regim de pornir e.

Verificarea reţelelor electrice trifazate radiale alimentate la un capăt , care alimentează
mai mulţi consumatori, se face considerând că motorul cel mai mare şi mai îndepărtat porneşte
iar ceilalţi consumatori funcţionează în regim de sarcină nominală.
Dacă reţeaua ce se verifică în regim de pornire are n consumatori, se consideră că motorul cel
mai mare porneşte iar ceilalţi n-1 consumatori funcţionează în regim de sarcină nominală.
Întrucât exemplul pe care-l considerăm se referă la o reţea minieră de sector, se consideră, dacă
abatajul este mecanic, că porneşte combina iar ceilalţi consumatori (transportoare, agregate
hidraulice, trolii de manevră, iluminat), lucrează în regim de sarcină nominală. Pentru verificarea
reţelelor electrice trifazate în regim de pornire a motorului, există două metode:
A.c Metoda aproximărilor succesive;
B.c Metoda impedanţelor echivalente.

2.5.1. METODA APROXIMAŢIILOR SUCCESIVE.

Această metodă este o metodă mai simplă, dar este mai puţin exactă ca metoda
impedanţelor echivalente. Pentru motorul care se consideră că porneşte, uzina constructoare
indică în catalog curentul de pornire nominal IpN care se dă de regulă la tensiunea nominală UN.

45
 În realitate însă, din cauză pierderilor de tensiune pe elementele de reţea (transformator
de forţă din P.T.S., cablul armat c.a. dintre P.T.S. şi P.D.A. şi cablul flexibil c.f. de alimentare a

motorului care porneşte), tensiunea la bornele motorului va fi  mot 5  à (de regulă mai mică).
Din aceste motive şi curentul de pornire Ip va fi mai mic decât cel nominal IpN dat în
Yp U ot
catalog: Y p 5 Y pN . Scriind proporţionalitatea dintre curenţi şi tensiune, vom avea:  .
Y pN UN
În această relaţie există două necunoscute Ip şi tensiunea Umot. Din acest motiv vom
considera la început, tensiunea la bornele motorului (Umot ) egală cu tensiunea minimă (Umin),
tensiune ce se determină cu una din relaţiile cunoscute (27, 27').

În aceste condiţii,  mot   min  relaţia precedentă devine:

Yp  min
 , din această relaţie se determină Ip:
Y pN N

 mot
Y p
Y pà †
à

Cu acest curent Y ð
p se determină din nou pierderile de tensiune pe transformatorul T, pe

cablul armat c.a. şi pe cablul flexibil obţinându-se o valoare mai exactă a tensiunii la bornele
motorului pe care o notăm U''mot. Acestei tensiuni îi corespunde un nou curent de pornire

ð
ð
U ot
Yð
ð
p  Y pN † . Calculele se repetă până când diferenţa dintre două valori consecutive ale
UN
curentului este mică (câţiva amperi) astfel că ultima valoare obţinută poate fi considerată ca
fiind curentul real de pornire al motorului.
Cunoscând curentul real se trece la verificarea celor două condiţii (28 şi 29), UN = 380 V.
: În practică este suficient ca aceste calcule să se repete aproximativ de 2 ± 3 ori.
c
2.5.2. METODA IMPEDANŢELOR ECHIVALENTE.

Este o metodă mai laborioasă, dar mult mai exactă. După cum arată şi numele, la început
reţeaua electrică ce se verifică în regim de pornire se înlocuieşte printr-o schemă sub formă de
impedanţe echivalente. Pentru schema electrică considerată în cursul anterior, dacă motorul M1
porneşte, vom avea următoarea reţea reprezentată monofilar.

46
 Fig.2.10. Schema electrică echi alentă a reţelei ðe joasă tensiune ðin fig.2.9.

RT, XT ± rezistenţa, reactanţa transformatorului de forţă T din P.T.S, raportat la tensiunea

din secundar. Acestea se iau din tabele sau se calculează cu relaţia următoare:

10 3 † P u † U N2
RT 
S N2
ǻPCu ± pierderi în cuprul transformatorului care se introduc în formulă în kW;
UN ± tensiunea nominală a înfăşurării la care se face raportarea, de regulă la secundar,
care se introduce în kV.
SN ± puterea nominală aparentă a transformatorului de forţă care se introduce în kVA:
10 † u sc †  à2
X
;
Sà
usc ± tensiunea de scurt circuit a transformatorului care se introduce în procente;
UN ± tensiunea nominală a înfăşurării, de regulă tensiunea din secundar, care se introduce
în kV.
SN ± puterea nominală aparentă a transformatorului în kVA.
Dacă se respectă unitatea de măsură, rezultatul pentru RT şi XT se obţine în ȍ.
Rca, Xca ± rezistenţa respectiv reactanţa cablului armat dintre P.T.S. şi P.D.A. se
calculează cu relaţiile cunoscute:
ca
r0 ca † ca X ca
x 0 ca † ca
r0ca, x0ca ± rezistenţa respectiv reactanţa specifică a cablului armat în ȍ/km;
Lca ± lungimea cablului armat în km;
Rcfi, Xcfi ± rezistenţa respectiv reactanţa cablului flexibil care se calculează cu relaţiile:

Rcfi  r0 cfi † Lcfi X cfi
x 0 cfi † cfi

r0cfi, x0cfi ± rezistenţa respectiv reactanţa specifică a cablului flexibil, se ia din tabele
[ȍ/km];
47
 Lcfi ± lungimea cablului flexibil în km;
Zm1p ± impedanţa motorului care porneşte. Aceasta se calculează cu relaţia:
f
m1 p
(30)
Y pf
Uf ± tensiunea de fază;
Zmi (i = 2,3) ± impedanţa motorului ce funcţionează în regim de sarcină nominală.
bser aţie: Punctele a, b, c sunt puncte de potenţial nul, motiv pentru care ele se pot uni.
Pentru a determina relaţia de calcul a impedanţei unui motor care funcţionează în regim
de sarcină nominală, după modul de conexiune al acestuia se disting două cazuri.
-c dacă motorul este conectat în stea Y, impedanţa se determină cu relaţia:
Uf
Z 
 ; Uf ± tensiunea de fază;
Yf
If ± curentul de fază.
l
Ţinând cont că la conexiunea stea există relaţiile:  f
; Y f
Yl ,
3
Ul, Il ± tensiunea de linie, curentul de linie.
l
m


3 †Y l
Puterea cerută Pc de motor de la reţea este dată de relaţia cunoscută:
à
†
 à † à
c
3 †  l † Y l † cos 



V V V
P ± puterea utilă la arbore;
P
 , factor de încărcare;
PN

 randamentul;
Din relaţia precedentă vom explicita curentul de linie:
† PN
Yl  ,
3 † U l †
† cos 
Înlocuind curentul de linie în expresia impedanţei:
Ul U l2 †
† cos 
Z 
  (31)
† PN † PN
3†
3 † U l †
† cos 

48
 -c În cazul conexiunii triunghi ǻ, impedanţa motorului care funcţionează în regim de
sarcină nominală este dată în relaţia:

Uf
Z   ;
Yf
Yl
Pentru conexiunea ǻ sunt valabile relaţiile:  f
 l ; Y f
,
3

Ul Ul 3 † U l2 †
† cos 
Z    
Yl 1 † PN † PN
†
3 3 3 † U l †
† cos 

Vom transforma conexiunea ǻ în conexiune Y.

Z † Z Z 2 Z
Z
l    
Z  ó Z  ó Z  3Z  3
3 † U l2 †
† cos  U l2 †
† cos 
Z 
  (32)
3 † † PN † PN
Comparând relaţia 31 cu 32 se trage concluzia că indiferent de modul de conectare a
motorului (Y sau ǻ) aceasta se calculează cu una şi aceiaşi relaţie (31 identică cu 32). În
continuare ţinând cont de triunghiul impedanţelor de la electrotehnică se determină rezistenţa şi

reactanţa motorului. Pentru motorul care porneşte vom avea: m1 p
m1 p † cos  p , cosijp ±

factorul de putere al motorului care porneşte (în regim de pornire mult mai mic decât regimul de
sarcină nominală).
cos ijp = 0,35
Xm1p = Zm1p . sinijp
Pentru motorul care lucrează în regim de sarcină nominală, rezistenţa şi reactanţa sunt

date de relaţiile: R i
Z i † cos  i ; i
Z i † sin  i , i
2,3.
În continuare, cu relaţiile de la electrotehnică se determină impedanţa rezultantă a întregii
reţele Zr.
Cunoscând impedanţa rezultantă a reţelei, se calculează curentul cerut de la sursă, care
este curent cerut de la transformatorul T din P.T.S. Dacă transformatorul T este conectat în stea,
curentul e dat de relaţia:
U l
Y
 (33)
3 † Zr
Dacă transformatorul T este conectat în triunghi  :

49
 U l
Y  (34)
2Z r
Ual ± tensiunea din secundarul transformatorului din P.T.S.;
În continuare, cunoscând curentul cerut de la sursă, cu ajutorul teoremelor lui Kircoff, se
calculează circuitul de curent în reţeaua dată. Cunoscând circuitul de curenţi în reţeaua de sector
se trece la verificarea primei condiţii:
-c tensiunea la bornele motorului Umot i trebuie să îndeplinească condiţia:

U ot†i  3 † Y i † Z i = U min , i  1,2,3. (35)

-c verificarea tensiunii în P.D.A. se face cu relaţia:

ã Ô p

3 † Yi † ã cfi   mi
2
 ãX cfi  X mi
2
= 0,75 †  à (36)

Verificarea reţelelor electrice trifazate în regim de pornire (metodă aproximativă), în

regim de pornire se face prin metoda impedanţelor echivalente.

2.6. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE TRIFAZATE CU SARCINI

DEZECHILIBRATE PE FAZĂ

Asemenea cazuri corespund în practică reţelelor mixte (pentru forţă şi lumină).

Secţiunile conductoarelor de fază vor fi determinate în funcţie de pierderea de tensiune a
fazei care lucrează în condiţiile cele mai grele, deoarece sarcina maximă poate să existe la un
moment dat şi pe alte faze.
Secţiunea conductorului neutru se alege între 30 şi 50% din secţiunea conductoarelor de
fază.
Pierderea de tensiune maximă pe fază va fi:

 1


p f1 1


1

1
ã
p  
p f 3 (2.35)
f2

 fn  S1 S 0  2
S 0 fn

50
 2.7. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE DE DISTRIBUŢIE BUCLATE
SIMPLU

c Dacă pentru figura 2.10 se pune condiţia că pierderile de tensiune pe tronsonul 1 şi 2 să

fie egale şi se scrie legea a II-a a lui Kirchhoff, în punctul b se obţine sistemul:

 1
 2
Y 1 1
Y 2 2

Y
Y1  Y 2

din a cărui rezolvare se obţine:

Z2 Z1
Y1  Y ; Y2  Y (2.36)
Z1 ó Z 2 Z1 ó Z 2

Fig.2.11.

azul general al reţelei cu alimentare ðe la ambele capete (fig.2.12)

í Tensiunea punctelor de alimentare A şi B este diferită.
í Sarcinile în punctele 1, 2, 3 (i1, i2, i3) au factori de putere diferiţi (au forma i  ia  ji r ).
í Impedanţele circuitelor pe diferite porţiuni ale reţelei: Z1, Z2, Z3, Z4 (au forma

r  jx ).
í Se urmăreşte aflarea curenţilor ce pleacă din punctele de alimentare A şi B. Pentru
aceasta se presupune problema rezolvată şi că punctul de separare al curenţilor se află,
aproximativ, lângă sarcina 3.

51
 Fig.2.12.

í Se notează ca în figura 2.12 impedanţele: 1 , 1 , 2 , 2 etc. şi se obţin următoarele

relaţii:

  i1 1  i 2 2  i3 3
Y

3 ( 1  2  3  4 ) 1  2  3  4

  i1 1  i 2 2  i3 3
Y

3( 1  2  3  4 ) 1  2  3  4

sau în general:

YA 
UA UB
ó
 iZ

3 Z AB Z AB
(2.37)

U A U B iZ
YB  ó
3 Z AB Z AB

Dacă sarcinile sunt exprimate în puteri aparente, se înmulţesc relaţiile 2.37 cu 3U n şi se

obţine:

SA 
U n (U A  U B )
ó
SZ

Z AB Z AB
(2.38)

52
 S

 n (  )


S
 
Cazuri particulare:
í Tensiunile punctelor de alimentare coincid ca fază şi sunt egale între ele, adică

 :

'

Y


i ; YB 
 iZ (2.39)
 Z AB

'

S


S ; SB 
SZ (2.40)
 Z AB

í Reactanţele inductive şi rezistenţele active specifice sunt constante pe toată lungimea;

se obţine:
( r0  jx 0 )
i'
i '

Y

(2.41)
( r0  jx 0 )    

Y


i
 

sau:
'

S


S
 
(2.42)

S


S
 

unde:
í L ; L' sunt depărtările consumatorului faţă de sursa A, respectiv B;
í L  este distanţa între cele două surse;

í S este puterea aparentă a consumatorului.

Dacă se scrie S
p jq din relaţia 2.42 se obţine:

53
 '




p ; 


p
   

(2.43)
'

Q


q ; Q


q
   

àotă. În cazul reţelelor de curent continuu sunt valabile aceleaşi relaţii, dacă se face
q  0 şi ir  0 .
Ôeterminarea secţiunii conðuctoarelor se face în mod asemănător ca la reţelele radiale;
pentru aceasta, presupunând secţiunea constantă, se determină cele două reţele radiale
corespunzătoare, luate de la sursele A şi B până la punctul de separaţie.

2.8. CALCULUL SECŢIUNII ÎN REŢELELE DE DISTRIBUŢIE BUCLATE

COMPLEXE

2.8.1. METODE DE TRANSFIGURARE

Această metodă constă în faptul că o reţea buclată complexă, cu mai multe puncte de
alimentare, este adusă, prin transformări succesive, la o linie alimentată pe la două capete. Apoi,
prin transformări inverse, se determină repartizarea reală a curenţilor sau a puterilor în reţeaua
dată. În cele ce urmează se dau elementele necesare aplicării metodei transformărilor.
2.8.1.1. eðucerea secţiunii conðuctoarelor, adică raportarea unui conductor de o
anumită lungime şi o anumită secţiune la un conductor egal ca rezistenţă, însă de o altă lungime
şi de o altă secţiune, se face pe baza egalităţii:

l l

1 ,

S
S 1

în care:
í l şi S reprezintă lungimea şi secţiunea iniţială;
í l1 şi S1 reprezintă lungimea şi secţiunea echivalentă;
Rezultă:

l l

1
S S1

54
deci:

S1
l1
l (2.44, a)
S

2.8.1.2. ånlocuirea mai multor linii care ðebitează asupra unui punct, printr-o linie
echi alentă. Fiind daţi curenţii Y, Y, Y
, se cere să se determine curentul echivalent Ye şi
impedanţa echivalentă e, astfel încât tensiunea în nodul  să fie aceeaşi, atât în reţeaua
transfigurată cât şi în cea iniţială (fig.2.13).

Fig.2.13.

í Cazul când tensiunile punctelor de alimentare sunt egale:

Deoarece: U   U   U
, liniile funcţionează în paralel:

 

e
(2.44, b)
   



iar:

Ye  Y A ó YB ó Y

í Problema inversă: sunt date curentul echivalent Ye şi impedanţa echivalentă e. Să se

determine curenţii IA, IB, IC.
Deoarece: Y A A  Y B B  Y

e e e
Y 
Ye ; Y
Ye ; Y

Ye (2.45)
 

55
 2.8.1.3. Schimbarea sarcinilor ðintr-un punct în altul sau înlocuirea unei sarcini cu altele
echi alente. În figura 2.14, sarcina i2 poate fi mutată, spre exemplu, în punctele 1 şi 3, cu
condiţia ca în sectoarele A-1 şi B-3 căderile de tensiune şi curenţii să aibă aceeaşi valoare în
ambele scheme.

Fig.2.14

Se presupune că punctul de divizare al curentului ar fi punctul 1, deci pentru schema

iniţială (fig.2.14, a):

i1 ( 2  3  4 )  i 2 ( 3  4 )  i3 4
Y 1
,
1  2  3  4

iar pentru schema transformată (fig.2.13, b):

i1
(Z 2 ó Z 3 ó Z 4 ) ó i3
Z 4
Y A
1  ,
Z1 ó Z 2 ó Z 3 ó Z 4

deoarece condiţia iniţială este Y A1 Y A

1

i1 ( Z 2 ó Z 3 ó Z 4 ) ó i2 ( Z 3 ó Z 4 ) ó i3 Z 4  i1
( Z 2 ó Z 3 ó Z 4 ) ó i3
Z 4 (2.46)

şi i1  i 2  i3
i1'  i3'

După rezolvarea sistemului de ecuaţii (2.46) se obţine:

3
i1'
i1  i2
i1  i21
2  3

56
 (2.47)
Z2
i3
 i3 ó i2  i1 ó i23
Z2 ó Z3

Din expresiile obţinute se vede că:

3
i21
i2
2  3
(2.48, a)

Z2
i23  i2
Z2 ó Z3

iar când linia are secţiunea constantă:

l3 l2
i21  i 2 şi i23  i2 (2.48, b)
l 2 ó l3 l 2 ó l3

2.8.1.4. pransfigurarea triunghiului intr-o stea echi alentă şi in ers.

í Transformarea triunghiului în stea (fig.2.15),

Fig.2.15.

se face pe baza relaţiilor:

12 13
1

12  23  31

57
 21 23
2
(2.49)
12  23  31

31 32
3

12  23  31

í Transformarea stelei în triunghi se face pe baza relaţiilor:

1 2
12
1  2 
3

2 3
23
2  3  (2.50)
1

3 1
31
3  1 
2

Curenţii în ramurile stelei:

Y 1  Y 12  Y 31 ; Y 2  Y 23  Y 12 ; Y 3  Y 31  Y 23 (2.51)
Curenţii care trec prin laturile triunghiului:

Y1 Z 1  Y 2 Z 2 Y 2 Z 2  Y3 Z3 Y 3 Z 3  Y1 Z1
Y 12  ; Y 23  ; Y 31  (2.52)
Z 12 Z 23 Z 31

58
 2.9. CRITERII ECONOMICE

2.9.1. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA

VOLUMULUI MINIM DE MATERIAL CONDUCTOR

S-a văzut că la criteriul electric trebuie să se adopte aceeaşi secţiune pe întreaga linie (în
caz contrar problema este nedeterminată din punct de vedere matematic). Pentru eliminarea
determinării se pun unele condiţii suplimentare, cum sunt volumul minim de material sau
cheltuieli de investiţii minime. Se consideră reţeaua din figura 2.16.

P1+jQ1 P2+jQ2 P3+jQ3

UN
r1, x1, l1 S1 r2, x2, l2 S2 r3, x3, l3 S3

p1+jq1 p2+jq2 p3+jq3

(  a1 ) (  a 2 ) (  a 3 )

R1, X1, L1

R2, X2, L2

R3, X3, L3

Fig.2.16.

Volumul de material trebuie să fie minim:


3S1 1  3S 2 2  3S 3 3 (2.53)

iar:

59
 U   U 1 ó U  2 ó U  3  U d (2.54)

Înlocuind in V:

3 1l12 3 2 l 22 3 3 l32


  (2.55)
 à  a1  à  a 2  à (  a  a1  a 2 )

Pentru optimizarea acestei funcţii de material (Vmin ) se aplică metoda derivatelor:

V 
 0·
 (  U 1 )
·
·

(2.56)
V ·
 0·
 ( U  2 ) ·

Rezolvarea sistemului conduce la :

S1 S2 S3




 (2.57)
1 2 3

Pentru Än´ tronsoane avem:

S1  P P1 ; S 2  P P2 ; S 3

 3 ; ««. S n

 n

În concluzie determinarea secţiunii în ipoteza volumului minim de material conductor, se

reduce la aflarea constantei CP. Pentru aceasta se procedează astfel:
í se adoptă o reactanţă specifică medie ( x 0 m );

í se determină pierderile de tensiune reactive ( U r );

í se determină pierderile de tensiune active ( U  ).
Observaţie:
Literatura de specialitate arată că la liniile electrice realizate din cabluri, eroarea de calcul
se menţine în limite admisibile, dacă se neglijează  r , (  r ” 0 ) şi deci  a ”  aðm .

60
 Deoarece 1
2
3
.......
n
(materialul fiind acelaşi; n ± numărul

tronsoanelor) se poate scrie:

i
n

r
i
1
i i
i
n
li i
n i i l i i
n i li i
n i li
 a


i






n n i
1 Si  n i
1 Si n i
1 Si n i
1

i

de unde:

i
n

i l i
i
1


(2.58)
 à  a

Se poate trece deci la aflarea valorilor secţiunilor:

Sk  P Pk (2.59)

Aceste secţiuni se normalizează, iar pentru secţiunile standardizate se adoptă din catalog
valorile parametrilor r0 şi x0. Cu aceste valori se determină pierderile de tensiune reale pe
întreaga linie (  real ), care trebuie să îndeplinească condiţia:

i n
U rel  3  ( Y i ri ó Y ri x i )  U d (2.60)
i 1

Dacă condiţia nu este îndeplinită, se adoptă secţiuni imediat superioare şi se reia calculul
lui ¨Ureal.
Se recomandă ca secţiunile rezultate pe tronsoanele reţelei, să fie verificate şi din punct
de vedere al criteriului termic.
În cazul în care se lucrează cu sarcini exprimate sub formă de curenţi, rezultă relaţiile:

S1 S2 S3 Sn



.......


Y (2.61)
Y a1 Ya2 Y a3 Y an

unde Ian este curentul activ pe tronsonul n.

61
 Constanta CI se calculează cu relaţia:

i
n
3

Y

Y ai l i (2.62)
 a i
1

Secţiunile sunt date de relaţiile:

S1  Y Y 1 ; S 2  Y Y 2 ; S3  Y Y  3 ; ««. S n  Y Y n (2.63)

Dimensionarea secţiunii în reţelele trifazate pe baza consumului minim de material

conductor se recomandă la liniile electrice de lungime mare pentru ca economia de material
conductor să acopere costul pierderilor de putere.
Pentru reţelele radial arborescente (figura 2.16) formulele analitice de determinare a
secţiunilor optime a liniilor electrice, se deduc prin căutarea extremului funcţiei de material (V),
cu una din metodele matematice de optimizare şi au următoarele expresii:

k n
M 0Y0 ó M k Lk
M0 k 1
S0   (2.64)
U  0 M 0 L0

sau indirect, cu ajutorul pierderii de tensiune activă:

U 
U  0  (2.65)
l Y ó ... ó l n2 Y n
2
1 1
1ó
l0 Y 0

O
unde:   este constantă ce depinde de material şi nivelul tensiunii;
UN

62
 L1, M1, S1

P1
L2, M2, S2
P0, S0
P2

L0, M0 L3, M3, S3

P3

P4
L4, M4, S4

Fig.2.17.

M 0  P0 L0 ; M 1  P1 L1 ; ««. M n  Pn L n í momentul electric al tronsoanelor.

În cadrul acestei metode se adoptă ipoteza suplimentară prin care secţiunea coloanei
principale S0 este egală cu suma secţiunilor ramificaţiilor, adică:
S 0
S1  S 2  .......  S n (2.66)
Rezultă o linie cu S
ct. , dar cu lungimea echivalentă care se calculează.

63
 2.9.2. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
DENSITĂŢII DE CURENT CONSTANTE
Considerăm o reţea electrică trifazată cu următoarele date şi parametrii (figura 2.18).

I1 I2 I3

UN
r1, x1, l1 S1 r2, x2, l2 S2 r3, x3, l3 S3

i1 i2 i3

R1, X1, L1

R2, X2, L2

R3, X3, L3

Fig.2.18

Se pune problema să calculăm secţiunea acestei linii, astfel încât pierderile de putere sau
de energie să fie minime.
Pierderile de putere activă, pentru această linie, sunt date de următoarea relaţie:

3r1 Y 12  3r2 Y 22  3r3 Y 32 (2.67)

Volumele de material conductor ale celor trei tronsoane vor fi:

1
3S1l1 ;
2
3S 2 l 2 ;
3
3S 3 l 3 ;

S1
; S 2
2 ; S3
3 ;
3l1 3l 2 3l 3

Cu aceste notaţii pierderile de putere au expresia:

64
 3 l1 2 3 l 2 2 3 l 3 2 9 l12 Y12 9 l 22 Y 22 9 l 32 Y 32

Y  Y  Y
  (2.68)

1 1
2 2
3 3
1
2
3
3l1 3l 2 3l3

Volumul total de material conductor al liniei este:

V  V1 ó V 2 ó V3 V3  V  V1  V 2

Înlocuind în expresia pierderilor de putere, vom avea:

9 Ol12 Y 12 9 Ol 22 Y 22 9 Ol32 Y 32
P  ó ó (2.69)
V1 V2 V  V1  V2

Aplicăm metoda derivatelor, potrivit căreia minimul funcţiei de material este dat de
valoarea variabilelor obţinute din rezolvarea sistemului următor:

 (  ) 
0

1

(2.70)
 (  )
0

2

Rezolvând sistemul pentru Än´ tronsoane se obţine:

Y1 Y Y Y

2
3
.......
n
j
ct . (2.71)
S1 S 2 S 3 Sn

unde: j[A/mm2 ] í densitatea de curent.

Problema se pune în continuare de a afla densitatea de curent Äj´, economică. Aceasta se
poate adopta din literatura de specialitate în funcţie de normativele de proiectare, funcţie de
natura materialului şi numărul de schimburi lucrătoare.
Densitatea de curent se poate şi calcula, procedându-se analog ca şi la determinarea
constantei CP.
Cunoscând natura liniei, se adoptă x0m şi cu una din relaţiile cunoscute se determină
pierderea de tensiune reactivă ¨Ur.

65
 Se determină pierderea de tensiune activă:

U   U d  U r

Se poate scrie:

i
n i
n
l i i
n
Y i
n
 a
3
Y ai ri
3
Y i cos  i
3
li cos  i i
3
li cos  i j
i
1 i
1 Si i
1 Si i
1

de unde:

U 
j
i
n
(2.72)
3O
li cos  i
i
1

În concluzie, etapele algoritmului de calcul sunt:

í se definitivează configuraţia liniilor, se stabilesc lungimile, sarcinile şi pierderile de
tensiune admisibile;
í se calculează densitatea economică de curent;
í se calculează secţiunile Sk;
í se normalizează secţiunile găsite prin calcul, adoptându-se secţiuni imediat superioare;
í se determină pierderile de tensiune reale pe fiecare tronson;
í se compară apoi aceste pierderi de tensiune cu pierderile admisibile, trebuind să fie
satisfăcută inegalitatea:

 real 1   real 2   real 3
 real   aðm (2.73)

În caz contrar se trece la adoptarea unor secţiuni mai mari.

Acest criteriu se recomandă la reţelele cu sarcini şi întinderi mari, deoarece numai în
aceste cazuri cheltuielile legate de materialul conductor pot fi acoperite prin reducerea
pierderilor de putere.

66
 2.9.3. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
CRITERIULUI CHELTUIELILOR ANUALE DE EXPLOATARE MINIME

Acest criteriu prezentat în numeroase lucrări de specialitate constă în alegerea secţiunii de

cabluri electrice a reţelelor pentru care cheltuielile anuale de
exploatare (CL) sunt minime:

pa  pr Y 2 † l † † c


( a  b † S )l  3 max [lei / an] (2.74)
100 100
† S

Secţiunea optimă economică se calculează cu ajutorul relaţiei obţinută prin rezolvarea

funcţiei obiectiv


f (S ) (2.75)
cu una din metodele matematice de căutare a soluţiei optime, care are următoarea expresie
analitică:

3 † † c
S opt
S ec
Y max (2.76)
10
b( p a  p r )

sau, indirect cu ajutorul densităţii economice de curent:

Y max 3 † † c
jec

(2.77)
S ec 10
b( p a  p r )

Domeniul de utilizare se referă la cablurile armate magistrale, în cazul sistemelor de

electrificare cu PT centralizate sau când aceste posturi se amplasează la distanţe mari faţă de
locurile de muncă, iar pentru uşurarea calculelor în unele ţări s-au normat aceste densităţi
economice de curent.

67
 2.9.4. CALCULUL SECŢIUNII REŢELELOR DE DISTRIBUŢIE PE BAZA
CRITERIULUI CHELTUIELILOR ANUALE DE CALCUL MINIME

Metodologia de calcul urmăreşte optimizarea secţiunilor cablurilor electrice prin

minimizarea atât a cheltuielilor de investiţii, cât şi a celor de exploatare legate de reţeaua
electrică de sector.

p a  pr 3Y 2 † † l † c

pn (a  b † S ) Y  ( a  b † S )l  max [lei / an] (2.78)
100 1000
S

Expresiile analitice ale secţiunii optime şi densităţii economice de curent rezultă din
modelul matematic al cheltuielilor anuale de calcul (2.78) şi au forma:

3 † † c
S opt
Y max (2.79)
 p  pr

pn   
† b † 10 3
 100 

 p ó pr
pn ó
  †
† b † 10 3
Y max  100 
j ec  (2.80)
S ec 3 † † c

În ultimii ani se prezintă anumite perfecţionări ale acestui criteriu, sistemul de restricţii
completându-se cu condiţia ca abaterea tensiunii să fie menţinută în limitele admisibile în regim
normal şi de pornire etc.
Analitic s-a constatat că modelul matematic al cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a
liniilor electrice de sector, care are următoarea formă pentru tronsonul sau ramificaţia i:

 p ó pr Pci2 † l i †  † c
Zi 
 ó p n c f † S i † l i ó (2.81)
 100  1000
S iU M2 cos  i

Acestea se exprimă în funcţie de pierderile de tensiune repartizate pe tronsoanele sau

ramificaţiile reţelei electrice de sector, folosindu-se anumite relaţii de legătură între secţiuni şi
aceste pierderi, adică:

68
 l i † i
Si

10
 ai †  2

respectiv expresia cheltuielilor de calcul (2.81) devine:

 p  pr li2 † i 2  †  ai † c † 
i

a  p n c af 2
 ci [lei / an ] (2.82)
 100  10
 ai †   100 cos 2  i

i
i
 i †  ai [lei / an ] (2.83)
 ai

unde: Ai, Bi í coeficienţi caracteristici elementului i.

 p  pr l 2
i

a  p n c af i ci 2
 100 
10 à

ci †  † c
i

100 † cos 2  i

Pentru toate tronsoanele sau ramificaţiile reţelei de sector, cheltuielile anuale de calcul
sunt date de relaţia:

n n
 i

i

 i †  ai  (2.84)
i
1 i
1    ai 

După cum se observă din ecuaţia (2.84) cheltuielile anuale de calcul sunt dependente de
pierderile de tensiune ¨Uai, care constituie variabilele problemei de optimizare, funcţia de
dependenţă fiind în general neliniară. Restricţiile sau limitele care trebuie îndeplinite sunt:
í pierderile de tensiune pe toate tronsoanele nu trebuie să depăşească pierderea
admisibilă de tensiune ¨UaR;

  ai   aR (2.85)

69
 í secţiunile calculate ale cablurilor trebuie să fie stabilite din punct de vedere termic, în
regim normal şi de scurtcircuit:

S i = S ti ; S i = S tsi (2.86)

unde: S ti este secţiunea calculată după criteriul termic;

Stsi este secţiunea stabilită în regim de scurtcircuit pentru tronsonul sau ramificaţia i.
Determinarea secţiunii optime a cablurilor s-a propus a se afla cu ajutorul metodei
gradientului din programarea neliniară, prin minimizarea funcţiei neliniare (2.84); procedându-se
la scrierea pierderilor totale de tensiune  U i şi a cheltuielilor de calcul Z i , sub forma

următoare:


Z i  ( S1 , S 2 ,..., S i ,..., S n )

(2.87)

 U i  f ( S1 , S 2 ,..., S i ,..., S n )

şi la iniţializarea unui procedeu de calcul iterativ folosindu-se secţiunea minimă posibilă Simin,
rezultată din sistemul de inegalităţi următor:

S ti = S i min = S iE

(2.88)
S tsi = S i min = S i

în care secţiunea SiE se determină cu ajutorul formulei (2.86), când pierderea de tensiune ( U i )
este egală cu valoarea care minimizează funcţia (2.84), adică:

U i  U E ; U E  Ai / Bi

Alegând pentru toate tronsoanele sau ramificaţiile reţelei, secţiuni standardizate

aproximativ egale cu valoarea minimă adică S oi I S i min , rezultă că:

f ( S 01 ,..., S 0i ,..., S 0 n ) = U R

70
fiind necesar să se micşoreze aceste pierderi, pentru a asigura îndeplinirea condiţiei (2.86).
Practic, în cazul reţelelor electrice radial-arborescente sau cu linie principală şi
ramificaţii, îndeplinirea acestei condiţii se poate atinge pe două căi:
í prin mărirea secţiunii tronsonului principal şi menţinerea secţiunilor ramificaţiilor
invariabile;
í prin modificarea secţiunilor ramificaţiilor şi menţinerea neschimbată a secţiunii
tronsonului principal.
În ambele procedee se urmăreşte ca valoarea cheltuielilor de calcul pentru varianta
definitivă să fie minimă.
Problemele de bază sunt legate de determinarea direcţiei de deplasare pentru care
descreşterea funcţiei f (sau F) să fie cea mai rapidă în procesul iterativ de calcul şi alegerea
valorii pasului p care minimizează funcţia într-o anumită direcţie, respectiv intervalul de 0,5 ±
1% pentru U i şi intervalul între două secţiuni standardizate (S0i ± S1i). Algoritmul de calcul

preconizat este:
í se măreşte secţiunea de la S0i la S1i, pentru anumite sectoare ale reţelei electrice;
í pentru fiecare sector se determină creşterea funcţiilor i
F ( S i ) şi  ai
f ( S i ) ,

adică:

F (S i )
F ( S1i ) F (S 0i )

f ( S i )  f ( S 0 i )  f ( S1i )

í se determină cheltuielile relative ( ' ) pentru fiecare tronson ( S i ) sau ramificaţie a

reţelei:

F ( S i )
H ( S i )

f ( S i )

í cu ajutorul acestor cheltuieli relative şi prin analiza concretă se determină tronsoanele

sau ramificaţiile la care urmează să mărim din nou secţiunile;
í se măresc secţiunile cablurilor din aceste sectoare ale reţelei cu o treaptă de
standardizare;
í se verifică dacă este îndeplinită condiţia (2.85) eliminându-se în acelaşi timp partea din
cheltuielile de calcul corespunzătoare sectoarelor de tranziţie, socotind noile secţiuni definitive.

71
 Calculul se repetă în acelaşi mod până când este verificată condiţia (2.85) de către toţi
consumatorii, rezultând astfel secţiunile optime căutate.
În calculul iterativ apare permanent trecerea de la o secţiune la alta în condiţiile în care se
urmăreşte minimizarea cheltuielilor de calcul, fapt pentru care se propune utilizarea în acest scop
a gradientului acestor cheltuieli:

  
   
grd U ( ,..... ,..... )
U 1 U i U n

Egalarea cu zero a gradientului ne indică efectiv un extrem în punctul de coordonate

(  ai ) de pe hipersuprafaţa corespunzătoare gradientului cheltuielilor. Datorită condiţiilor
(2.85) şi (2.86) şi a faptului că se lucrează cu secţiuni standardizate pot apărea anumite erori aşa
că se recomandă deosebită atenţie.
Pentru a uşura calculul se poate proceda la determinarea aproximativă a funcţiilor
cheltuielilor de calcul în hiperplanul de variaţie corespunzător domeniului de variaţie considerat
al variabilelor utilizând relaţia:

   
  ( S 01 ,....., S 0 i ó S ,....., S 0 n )  ( S 01 ,....., S 0 i ,....., S 0 n )
” 
U i  ( U i ) f ( S 01 ,....., S 0 i ó S ,....., S 0 n )  f ( S 01 ,....., S 0 i ,....., S 0 n )

La trecerea la următoarea secţiune prin mărirea relativă a expresiei (2.88) în spaţiul

funcţional se face trecerea la cea mai simplă deviaţie a vectorului gradientului de la poziţia
iniţială.
Metoda prezentată are avantajul că îmbină condiţiile economice cu cele tehnice
completând foarte mult criteriul de optimizare şi că se încearcă utilizarea secţiunilor
standardizate fapt ce conferă metodei un caracter mai practic.
Calculul propriu-zis se simplifică foarte mult dacă se utilizează calculatoarele electronice.

c
c
c
c
c
c

72
 c
c
2.10. CALCULUL MECANIC AL CONDUCTOARELOR REŢELELOR
ELECTRICE
c c
2.10.1. SARCINILE MECANICE ALE CONDUCTOARELOR.
c
Secţiunea conductoarelor se determină în mod obişnuit în baza calculului electric al
reţelei. Liniile de cablu nu se verifică deloc la rezistenţă mecanică, întrucât prin construcţie ele
rezistă la forţele electrodinamice, iar prin modul de montare se descarcă de greutatea proprie şi
sunt ferite de solicitările datorate agenţilor climatici. Liniile aeriene însă fiind supuse unor
solicitări mari, provocate de greutatea proprie şi a chiciurii, de presiunea vântului şi de variaţiile
de temperatură, trebuie verificate la rezistenţă mecanică. Forţele electrodinamice nu se iau în
considerare, întrucât la distanţe mari la care nu se amplasează conductoarele reţelei, aceste forţe
sunt neglijabile în comparaţie cu cele exterioare. Având în vedere solicitările care apar curent în
conductoarele reţelelor electrice la construirea sau exploatarea lor, normele prescriu o secţiune
minimă admisibilă din punctul de vedere al rezistenţei mecanice, pentru fiecare gen de reţea şi de
tip conductor.
Pentru a putea compara efectul forţelor exterioare uniform repartizate, care acţionează
asupra unor conductoare de secţiuni şi lungimi diferite, se obişnuieşte să se raporteze mărimea
acestor forţe la valoarea secţiunii şi lungimii conductoarelor, obţinându-se sarcinile specifice
exprimate în daN/mm2.m.

Fig.2.19. Secţiune prin conðuctorul acoperit cu chiciură.

Astfel sarcina specifică g 1 datorită greutăţii specifice proprii a conductorului, având

greutatea G, o secţiune de S şi o greutate specifică de g 2 , se determină cu relaţia:

g 1  (1,02  1,03) *
[ðaN /  *  2 ]

73
în care: factorul (1,02-1,03) ţine seama că la conductoarele multifilare lungimea unui fir
component este cu (2-3)% mai mare ca şi a conductorului;

-greutatea specifică a materialului din care este confecţionat conductorul
Chiciura, care se poate depune în jurul conductorului sub forma unei coroane circulare,
are o grosime de b [mm]şi o secţiune transversală egală cu

* * b ( d ó b)
g2  *
ch * 10 3 [dN /  *  2 ]
S
unde: - coeficient care are valorile:1, pentru b  20 mm
0,85, pentru b>20mm
b-grosimea stratului de chiciură [mm],care se ia din literatura de specialitate în funcţie de
zona meteorologică;
S-secţiunea conductorului;

ch - greutatea specifică a chiciurei,

Compunând cele două sarcini specifice verticale, obţinem sarcina specifică rezultantă.
g 3  g1 ó g 2

Presiunea vântului în direcţia orizontală perpendiculară pe secţiunea longitudinală a

conductoarelor este dată de relaţia cunoscută din aerodinamică, iar sarcina specifică datorită
acestuia g 4 , pe conductoare se calculează cu relaţia
2
*k *d *
g4  * 10 3 [dN /  *  2 ]
16 * S
Sarcina specifică datorită greutăţii proprii şi presiunii vântului g 5 , este:

g5  g 12 ó g 42

Analog se determină sarcina specifică, datorită presiunii vântului asupra conductorului

acoperit cu chiciură, g 6 , cu deosebirea că lăţimea suprafeţei laterale se măreşte cu dublul
grosimii chiciurii.
2
0,0638 *
g6  * ( d ó 2 * b)
S * 10 3
v-viteza vântului.
Asemănător se obţine valoarea numerică a sarcinii specifice, datorită greutăţii
conductorului încărcat cu chiciură şi presiunii vântului asupra conductorului acoperit cu chiciură.

g7
g 32  g 62

74
 Fig.2.20.
ompunerea sarcinilor specifice ce acţionează asupra conðuctoarelor reţelei
aeriene.
Din cele expuse rezultă că sarcinile specifice ale conductoarelor depind de grosimea
stratului de chiciură şi de viteza maximă a vântului. Din acest motiv,teritoriul ţării noastre a fost
împărţit în regiuni climatice, delimitate cu aproximaţie de lanţul Carpaţiilor Orientali şi
Meridionali. În zona I, situată la est, grosimea chiciurii se admite de 1,7 cm, iar în zona II, de
1,3cm. Pentru reţele amplasate la altitudini peste 1000 m, se admite o grosime a stratului de
chiciură egală cu 3,4 cm. Pentru cele două zone, normele prescriu de asemenea vitezele
vânturilor, iar temperaturile de calcul cea maximă de 40 grade,cea minimă de -30 grade şi la care
se formează chiciura de -5 grade, se admit aceleaşi pentru tot teritoriul României.

2.10.2. ECUAŢIA DE STARE A CONDUCTOARELOR.

c Să considerăm un conductor monometalic suspendat rigid, între două puncte de aceiaşi

cotă. Distanţa între stâlpi, măsurată pe orizontală se numeşte deschiderea reţelei.²fig.2.21.
În figură se indică de asemenea săgeata & a conductorului si gabaritul ( al reţelei.

Fig.2.21. Ôefinirea ðeschiðerii, săgeţii şi gabaritului unei reţele.

75
 Se ştie că în ipoteza unui fir flexibil şi inextensibil, conductorul ia forma curbei
lănţişorului. În acest caz, săgeata are expresia,
l2 * g l4 * g3
f  ó óu
8 384
iar lungimea conductorului este egală cu
l3 * g 2 l5 * g 4
Lló ó óu
24 2 3840 4
În care Ë este efortul specific din conductor.
La deschideri normale ale reţelelor electrice, săgeata şi lungimea conductorului se pot
calcula neglijând termenii superiori ai acestor dezvoltări în serie, înlocuind deci lănţişorul cu o
parabolă, astfel că avem.
l2 * g
f 
8Ë
şi
l3 * g 2
Lló
24 2
De asemenea , vom admite că efortul specific în conductor este acelaşi în orice punct al
deschiderii, ceea ce este valabil la deschideri şi denivelări nu prea mari ale punctelor de
suspensie.
Cu aceste definiţii şi aproximaţii, să considerăm că un conductor se găseşte într ±o
anumită stare pe care o vom caracteriza prin sarcina specifică, efortul specific şi temperatura
respectivă, notate cu indicele I: g Y , Y m Y . Notând cu L0 , lungimea conductorului descărcat de

orice efort specific,
0 ,(de ex. aşezat pe o suprafaţă plană) şi la o temperatură m  0 0 , prin
încălzirea sa până la temperatura m Y , lungimea devine ' ,

'
0 (1   * m Y ) ,

în care  este coeficientul de dilatare liniară. Dacă apoi, se încarcă conductorul cu sarcina g Y ,
astfel încât în el apare un efort specific Y , acesta va suferi o alungire elastică specifică definită
de legea
  L
/ L
 Y / E  * Y
, în care E este modulul de elasticitate al materialului conductorului, iar , este inversul său,
coeficientul de elasticitate.
Din ultima relaţie rezultă lungimea  Y a conductorului, la temperatura m Y şi efortul
specific Y .

76
 Y
'  '
' (1  * Ë Y )
0 (1   * m Y )(1  *Ë Y )

Pe de altă parte, lungimea conductorului în starea I se poate scrie pe baza expresiei

lungimii arcului de parabolă.
l 3 * g Y2
Y
l 
24Ë Y2

Egalând ultimele două relaţii, ţinând seama că 0 I l . şi neglijând produsul dintre două

mărimi foarte mici , şi , avem

l 3 * g Y2
l
l (1   * Ë 1  *Ë i )
24Ë Y2

Împărţind cu l, reducând pe l şi împărţind apoi cu . se obţine.

l 2 * g Y2
1   *m Y
24 Y2

Această egalitate ne dă relaţia între mărimile g,m şi care corespunde unei anumite stări
de încărcare, temperatură şi solicitare. Această relaţie este valabilă pentru orice stare, astfel încât
putem scrie că în general.
l2 * g2
 
22 2
Scăzând din ultima relaţie pe cea precedentă, rezultă.
l2 * g2 l 2 * g Y2 
Ë
Ë1 (m mY )
22 Ë 2 24 Ë Y2
Această egalitate constituie aşa numita ecuaţie de stare a conductorului şi dă legătura ce
există între mărimile g Y , m Y şi Ë Y , dintr-o anumită stare a conductorului şi cele corespunzătoare
oricărei alte stări de încărcare, temperatură şi efort specific a acestuia,.g,m , Ë
În starea cea mai grea a conductorului, condiţionată de o anumită temperatură.m Y .şi o

anumită sarcină specifică g Y cunoscute, efortul specific ce apare trebuie să fie cel puţin egal cu
valoarea admisibilă pentru materialul conductorului ( Y   ) ; folosind ecuaţia se stare, se

poate determina cu ce efort trebuie montat conductorul, la anumite valori alese a temperaturiim
şi a sarcinii g, pentru ca efortul în conductor să nu depăşească valoarea sa admisibilă în cazul cel
mai dezavantajos. Cunoscând deci condiţiile de solicitare maximă (m Y , g Y ) , punând Ë Y
Ë a şi

alegând valorile temperaturii m
m YY şi a sarcinii g
g YY , corespunzătoare condiţiilor de

montare a conductorului, ecuaţia de stare capătă forma,
 B / 2  A
în care A şi B sunt nişte mărimi cunoscute. Această ecuaţie cubică în raport cu

77
 3  A * 2  B
permite determinarea efortului specific cu care trebuie montat conductorul în condiţiile alese de
temperatură şi încărcare.
De multe ori măsurarea săgeţii cu care trebuie montat conductorul este mai uşoară şi
pentru determinarea ei se introduce valoarea efortului specific dat de ecuaţia precedentă în
formula săgeţii. Deoarece montarea se face în lipsa chiciurii şi a vântului, sarcina specifică g YY se
ia egală cu cea dată numai de greutatea proprie a conductorului g 1 .
Având în vedere că montarea se va face la diferite temperaturi ale mediului ambiant, se
determină eforturile şi săgeţile cu care trebuie montat conductorul la temperaturi de
0,5,10,15,«, 0
, trasându-se aşa numitele curbe de montaj fig.2.25.

Fig.2.22.
ariaţia efortului specific şi a săgeţii conðuctorului în funcţie ðe temperatura meðiului
ambiant; ðiagrame ðe montaj.

Din cele expuse rezultă că în fond calculul mecanic al conductoarelor constă în

determinarea săgeţii sau a forţei de tracţiune (T  * S ) , cu care trebuie întins conductorul la
montare, pentru ca în condiţiile de solicitare maximă să nu fie depăşit efortul specific admisibil
pentru materialul său. În afară de cazul cel mai simplu studiat aici, în literatura de specialitate se
tratează calculul mecanic al conductoarelor cu secţiune neomogenă (conductoare bimetalice) sau
cu puncte de suspensie la cote diferite, ce survin pe terenuri accidentate.

78
 2.10.3. DESCHIDEREA CRITICĂ

Pentru determinarea condiţiilor de montare corectă a conductoarelor, este necesar să se

cunoască la ce temperatură şi încărcare a acestora apare starea de solicitare maximă.
Evident , există două stări de solicitare extremă a conductoarelor:la încărcarea maximă
datorită chiciurii şi a vântului şi la contracţia maximă ce apare la temperatura minimă de
....Determinând cu ajutorul ecuaţiei de stare solicitările în aceste două cazuri şi comparând
rezultatele, se poate admite în ce condiţii atmosferice apare solicitarea maximă a conductoarelor.
Această cale cere timp, întrucât este legată de rezolvarea de două ori a unei ecuaţii cubice.
Există însă posibilitatea de a stabili condiţiile în care survine solicitarea maximă a
conductoarelor, fără a fii necesară rezolvarea ecuaţiei de stare, folosind noţiunea de deschidere
critică.
În acest scop să studiem influenţa deschiderii asupra eforturilor specifice în conductor la
sarcina maximă (Ë g max) şi la temperatura minimă (Ë m min) .

Să considerăm mai întâi, cazul unor deschideri foarte mici (teoretic l=0) .În acest caz,
ecuaţia de stare devine.

Ë ËY  * (m  m Y ) Ë  f (m )

Adică, efortul specific depinde numai de temperatura conductorului, fiind maxim la
temperatura minimă. Rezultă deci că la deschideri mici, solicitarea la temperatura minimă este
mai mare ca cea corespunzătoare sarcinii maxime, astfel că putem scrie.
l0 m min c g max

Să considerăm apoi cazul deschiderilor foarte mari (teoretic l

).Împărţind ecuaţia de
stare l 2 şi făcând apoi l

se obţine:
g
Ë
*Ë Y Ë
f (g )
gY
Efortul specific, depinzând numai de sarcina conductorului, atinge valoarea cea mai mare
la sarcină maximă. În consecinţă, la deschideri mari, solicitarea la sarcină maximă este mai mare
ca cea corespunzătoare temperaturii minime şi deci se poate scrie
l

Ë g max c Ë m min

79
 Ţinând seama de aceste două concluzii referitoare la valorile eforturilor specifice la l=0
sau l

, putem stabili aliura curbelor de variaţie a funcţiilor
m min  f 1 (l ) şi g max  f 2 (l ) fig.2.26.

Fig.2.23.
ariaţia eforturilor specifice în conðuctor la temperatură minimă şi la
încărcare maximă, în funcţie ðe ðeschiðerea reţelei.

Întrucât cele două curbe au un punct comun de intersecţie rezultă că există o deschidere,
denumită critică (l cr ) , care se bucură de proprietatea că efortul specific la temperatura minimă

este egal cu cel la sarcină ,maximă, astfel avem: l  l cr m min  g max

Expresia acestei deschideri critice se stabileşte folosind ecuaţia de stare în care se ia drept
starea I, starea corespunzătoare temperaturii minime, iar cealaltă stare, starea corespunzătoare
sarcinii maxime. Eforturile fiind egale în ambele stări şi având valorile cele mai mari ce pot
apare în conductor, se pune condiţia ca ele să nu depăşească efortul specific admisibil. Făcând în
ecuaţia de stare înlocuirile,
m Y
m min
30 0
; g Y
g 1

g  g max  g 7 ;m  5 0 1    l  l cr

se obţine,
l cr2 * g 72 l cr2 * g 12 
Ëa
Ëa ( 5 m min )
24 Ë a2 24 Ë a2

80
de unde rezultă.
24 * * ( 5  m min )
lcr  
g 72  g 12

Se constată că deschiderea critică depinde de felul materialului conductorului (prin

mărimile Ë a ,  , g1 ), de valoarea secţiunii acestuia (prin g 7 )şi de condiţiile atmosferice (prin

valoarea temperaturii minime . m min şi a sarcinii g 7 ce apare în prezenţa chiciurii şi depinde de

grosimea ei şi de viteza vântului)
Calculând valoarea deschiderii critice pentru reţeaua ce se verifică din punct de vedere
mecanic şi comparând-o cu valoarea adoptată pentru deschiderea reţelei, se stabileşte în ce
condiţii apare solicitarea maximă a conductorului. Astfel din ultima figură rezultă că.
la l ¥ l cr Ë max
Ë m min

la l c l cr Ë max
Ë g max

Deci dacă deschiderea reţelei este mai mică decât cea critică solicitarea maximă are loc la
temperatura minimă, iar dacă deschiderea reţelei este mai mare decât cea critică solicitarea
maximă apare la sarcina maximă.

2.10.4. TEMPERATURA CRITICĂ

Pentru determinarea înălţimii ' de suspendare a conductorului, necesară pentru alegerea

stâlpilor, în vederea realizării gabaritului ( al reţelei prescris de norme, trebuie să se cunoască
valoarea săgeţii maxime f max a conductoarelor căci.

'  h ó f max

Săgeata maximă a conductorului poate apare în două cazuri, la temperatura maximă a

mediului ambiant (m max
40 0
) , sub sarcina datorită greutăţii proprii,când conductorul se dilată
puternic, sau la formarea chiciurii, când conductorul se întinde mult sub influenţa sarcinii
specifice verticale maxime g 3 , deci la o temperatură de  5 0

Valoarea maximă a săgeţii se poate determina calculând săgeţile în aceste două cazuri
extreme şi comparând rezultatele obţinute. Această cale este dificilă deoarece necesită rezolvarea
de două ori a ecuaţiei cubice pentru determinarea efortului specific din ecuaţia de stare a
conductorului. Este posibil însă să se stabilească direct în ce condiţii apare săgeata maximă,
introducând noţiunea de temperatură critică.

81
 Vom reprezenta într-o diagramă fig.2.27. săgeţile pe care la face conductorul la diverse
temperaturi,săgeata corespunzătoare sarcinii maxime la temperatura de  5 0 , f g 3 şi variaţia

săgeţii în funcţie de temperatură la sarcina datorită numai greutăţii proprii f g1 (m ) . Evident

săgeata conductorului creşte cu temperatura din cauza dilatării sale.

Fig.2.24.
ariaţia săgeţii conðuctorului încărcat numai cu greutatea proprie, în funcţie
ðe temperatură, în comparaţie cu săgeata la încărcarea cu chiciură.

Din figură se constată că există o temperatură, denumită critică m cr , la care săgeata

conductorului neîncărcat cu chiciură este egală cu cea a conductorului încărcat cu ea, deci.
la m
m cr f g 3
f g1

Pentru a găsi valoarea temperaturii critice, ne vom folosi de egalitatea săgeţilor în

condiţiile arătate.
l 2 * g3 l 2 * g1 g1
f g3

f g1
Ë1
Ë3 *
8Ë 3 8Ë 1 g3
Introducând ultima relaţie în ecuaţia de stare scrisă pentru cele două stări extreme,
g
g1 m
m cr Ë
Ë1 şi

g Y  g 3 m Y  5 0 Y  3

se obţine
g1 l 2 * g 12 * g 32 l 2 * g 32
3 *   3   [m cr  ( 5)]
g3 24 32 g12 24 32

din care rezultă expresia temperaturii critice.

g1
m cr  3 * * (1  ) * 5
g3

82
 Se observă că temperatura critică este o mărime caracteristică pentru condiţiile specifice
de proiectare a reţelei respective. Calculând valoarea temperaturii critice pentru o anumită reţea
şi comparând-o cu valoarea temperaturii maxime a mediului ambiant, se poate preciza în ce caz
apare săgeata maximă a conductorului. Astfel în baza ultimei figuri, se poate scire că, dacă
m cr ¥ m max , atunci f max
f g 1 (m max )

şi.
m cr c m max , atunci f max  f g 3 ( 5 0 )

Adică, dacă temperatura critică a reţelei este mai mică ca temperatura maximă a mediului
ambiant, săgeata maximă a conductorului are loc sarcina proprie, iar dacă temperatura critică a
reţelei este mai mare ca temperatura maximă a mediului ambiant, săgeata maximă a
conductorului are loc sarcina ce apare când conductorul este încărcat cu chiciură. .

2.10.5 CALCULUL MECANIC AL CONDUCTOARELOR DE PROTECŢIE

Calculul mecanic al conductoarelor de protecţie se face în mod identic şi cu folosirea

aceloraşi relaţii ca şi pentru conductoarele active, observaţia că trebuie respectat raportul impus k
dintre săgeata conductoarelor de protecţie f cp şi săgeata conductoarelor active f c în toate stările

atmosferice ( 30 0
 40 0
) .
Acest raport depinde de coronamentul stâlpului şi este impus de mărimea unghiului de
protecţie la stâlp, astfel încât conductoarele active să fie în interiorul unghiului protejat firul de
gardă împotriva loviturilor directe. În practică, acest raport se impune de relaţia
f cp
k
 0,95
f ca

Dacă această condiţie este realizată, înseamnă că conductorul de protecţie este bine
dimensionat. În caz contrar se reia calculul fie mărind secţiunea conductorului de gardă, fie
modificând (dacă este posibil) coeficienţii de siguranţă admişi în calcul.

83
 2.10.6. TRASAREA CURBELOR DE MONTAJ

Pentru a se realiza montarea corectă a liniilor electrice aeriene (LEA), este necesar să se
cunoască săgeata f[m] sau forţa de tracţiune T  * S [dN ] cu care trebuie să fie întins

conductorul LEA în cazurile concrete de montare ( 0 0 ,5 0 ,10 0 ,15 0 u 0

) pentru ca în condiţiile de

solicitare maximă să nu fie depăşit efortul specific admisibil Ë a pentru materialul de construcţie
al conductorului.
Pentru aceasta, în baza ecuaţiei de stare
l 2 * g n2 l 2 * g m2 
Ën
Ëm * (m n mm )
24 Ë n2 24 Ë m2
unde stare corespunde succesiv temperaturilor de montare, starea "c corespunde solicitării
succesive (gmax; ımax = ıadm) cunoscută din calculele anterioare.
În acest fel se pot determina eforturile specifice (ı) şi săgeţiile (f) ce corespund
temperaturilor de montare (-10°, 0°, 10°««°C) sub acţiunea greutăţii proprii (g1=gp) şi cu
aceste date se trasează graficele sau curbele de montaj ca în figura 2.28.

Fig.2.25.
urbele sau graficele ðe montaj.

84
 2.11. PARAMETRII ECHIVALENŢI AI ELEMENTELOR DE REŢEA
c
2.11.1. PARAMETRII LINIILOR ELECTRICE
Transportul şi distribuţia energiei electrice se realizează cu ajutorul reţelelor electrice,
înglobate în sisteme electrice şi energetice.
Sistemul energetic reprezintă totalitatea centralelor, staţiilor şi receptoarelor de energie
electrică, legate între ele prin liniile reţelelor electrice. Sistemul energetic cuprinde, de asemenea,
resursele de combustibil şi lacurile de acumulare ale centralelor hidroelectrice.
Schema cea mai generală a unei instalaţii de transport a energiei electrice este
reprezentată în figura 1.2.

Fig.1.2.

La calculul curentului de scurtcircuit fie în instalaţiile de joasă tensiune fie în instalaţiile

de înaltă tensiune, trebuie cunoscuţi parametrii echivalenţi ai elementelor de reţea.

‰)))) REZISTENŢA LINIILOR

Rezistenţa unui conductor se calculează cu relaţia:

l
RO [Ÿ] (1.1, a)
S

Pentru calculul liniilor, rezistenţele conductoarelor din materiale nemagnetice se găsesc

în tabele corespunzătoare diferitelor secţiuni sau se determină cu ajutorul relaţiei:

R  r0 l [Ÿ] (1.1, b)
O
r0 
S
1000
r0  [Ÿ/km]

S

Când se face calculul pentru determinarea rezistenţei conductoarelor liniilor electrice, se

ţine seama de următoarele considerente:
Din cauza răsucirii, conductoarele funie au o lungime a firelor componente cu 2-4% mai
mare decât a conductorului şi deci trebuie să se corecteze rezistenţa de acelaşi ordin; în calcule
se ia un coeficient de 1,02.
Conductoarele liniilor funcţionează la diferite temperaturi în funcţie de sarcini şi de
condiţiile de răcire. Rezistivitatea materialului însă este dată la temperatura de 20ºC. Pentru a
determina valoarea rezistivităţii la orice temperatură se foloseşte relaţia:

85
 t
0 (1  t  t 2 ) (1.2)

În calculul liniilor se aleg secţiunile standardizate, care sunt de obicei mai mari decât
secţiunile rezultate din calculul pentru conductoare.
Rezistenţa în curent alternativ este mai mare decât în curent continuu, datorită efectului
pelicular. Dar în cazul liniilor aeriene, al cablurilor şi al reţelelor interioare obişnuite, influenţa
efectului pelicular şi de apropiere fiind neglijabilă, calculele se efectuează cu rezistenţele în
curent continuu.
Pentru a evita erorile datorită fenomenelor arătate mai sus, se adoptă pentru
valori
mărite, conform tabelului alăturat (Tabelul 1.1).

Tabelul 1.1
Materialul Conform standardelor Adoptat în calcul
ȡ [Ÿmm2 /km] ȡ [Ÿmm2 /km] Ȗ [m/Ÿmm2 ]

Cupru«««««. 18 18,8 53
Aluminiu «««... 29,7 31,2 32

c
2.11.1.2. REACTANŢA INDUCTIVĂ A LINIILOR


c cc  c

Reactanţa inductivă a unei faze dintr-o linie trifazată se obţine din relaţia:

 L  2 fL (1.3)

Inductanţa proprie a unui conductor dintr-o linie cu două conductoare este:


e  i

în care:
2l
Le  2 O 0 l (ln
 1) este inductanţa exterioară a conductorului, care depinde de
r
dimensiunile geometrice ale liniei;
Ol
Li  este inductanţa interioară a conductorului, care depinde de permeabilitatea
2
materialului conductorului.
Reactanţa inductivă a unei faze pentru 1 km de linie trifazată, pentru orice aşezare a
conductoarelor, ţinând seama de rotirea lor (de transpunerea lor), pentru conductoare din orice
material, se determină cu relaţia:

Ded
x 0   ( 4,6 lg ó 0,5 O r )10  4 [Ÿ/km] (1.4)
r

în care:

86
 Ômeð este distanţa geometrică medie dintre axele conductoarelor (figura 1.3)

Fig.1.3.

La materialele nemagnetice (Cu, Al) O r
1 , deci expresia (1.4) va lua forma :

Ô
x 0
Ú ( 4,6 lg með  0,5)10 4 [Ÿ/km] (1.4, a)
r
d
şi, dacă se înlocuieşte r  şi   2 f  2  3,14  50  314 , se obţine:
2

2 Ded
x 0  0,1445 lg ó 0,0157 [Ÿ/km] (1.4, b)
d

Distanţa medie geometrică Ded între axele conductoarelor pentru orice fel de aşezare a
lor (figura 1.3, a) este dată de:

Ded  3 D12 D23 D31 (1.5)

În cazul aşezării conductoarelor în vârfurile unui triunghi echilateral Ded  D. -

reprezintă latura triunghiului (figura 1.3, b).
În cazul aşezării conductoarelor în acelaşi plan, cu distanţa D între ele (figura 1.3, c),
Ded se determină astfel:

Ded  3 D † D † 2 D  3 2 D 3  D 3 2  1, 26 D (1.6)

d
Se menţionează că raza exterioară r  nu se determină din suprafaţa secţiunii
2
transversale a conductoarelor multifilare, fiind mai mare din cauza golurilor din vână; de aceea
se ia din standardele corespunzătoare.

cLINII CU DUBLU CIRCUIT

Ô4 2 Ô1 Ô2
x01
0,1445 lg  0,0157 (Ÿ/km) (1.7, a)
rÔ3

Ô4 Ô2 Ô7
x02
0,1445 lg  0,0157 (Ÿ/km) (1.7, b)
rÔ5

87
 Ô 4 2 Ô6 Ô7
x 03
0,1445 lg  0,0157 (Ÿ/km) (1.7, c)
rÔ3


l  x 0 l (Ÿ)

Aceste relaţii sunt valabile pentru cazul reprezentat în figura 1.4, când ambele circuite
sunt alimentate de la acelaşi sistem de bare, cu fazele uniform încărcate şi secţiuni identice.

Fig.1.4.

În cazul că cele două circuite funcţionează separat şi mai ales dacă se transportă pe ele
puteri diferite, apar disimetrii, care se înlătură prin transpunerea celor două circuite.

INFLUENŢA CONSTRUCŢIEI CONDUCTORULUI ASUPRA

INDUCTANŢEI

a)
onðuctoarele-funie au inductanţa puţin mai mare decât a conductoarelor masive, din

cauza influenţei răsucirii (de obicei se poate neglija).
b)
onðuctoarele jumelate (cu mai multe conductoare pe fază) se construiesc pentru a
mări capacitatea de transport. Mai multe conductoare pe fază echivalează cu mărirea diametrului
conductoarelor, ceea ce înseamnă că se micşorează reactanţa inductivă a liniei.
Inductanţa pe fază în acest caz este:

Ômeð 0,5 4

( 4,6 lg  )10 [H/km] (1.8)
rech n

în care:

1 n 1

rech
r † ð 0
n
m
n

iar reactanţa:

Ô með 0,0157
X 0
0,1445 lg  [Ÿ/km] (1.9)
rech n

CABLURI
Inductanţa cablurilor se calculează ca şi la liniile aeriene. În practică se obişnuieşte să se
ia inductanţa din tabele.
În calculele aproximative s-au adoptat următoarele valori ale reactanţelor inductive:
í linii aeriene de 6 í 200 kV: 0,4 Ÿ/km ;
í cabluri trifazate de 6 í 15 kV: 0,08 Ÿ/km ;
í cabluri trifazate de 35 kV: 0,12 Ÿ/km.

88
 CONDUCTOARE DE OŢEL
Mai sus (relaţia 1.4) s-a stabilit expresia reactanţei inductive a conductoarelor din orice
material.
La conductoarele din materiale feromagnetice, inductanţa interioară ( X i ) depinde de
permeabilitatea magnetică a materialului, care şi aceasta, la rândul ei, depinde de valoarea
curentului.
Stabilirea pe bază de calcul a acestei interdependenţe este dificilă şi de aceea în practică
se utilizează valori obţinute pe cale experimentală.

2.11.1.3. CONDUCTANŢA LINIILOR ELECTRICE

În reţelele de înaltă tensiune, în afara pierderilor Joule (în rezistenţa conductoarelor)
există şi pierderi suplimentare de putere activă, provocate de imperfecţiunea izolaţiei şi ionizarea
aerului (efectul corona).
Intensitatea critică a câmpului electric ( Ecr ) la care începe ionizarea aerului este de 21,1
kV/cm la temperature aerului de +25ºC şi presiune normală.
Tensiunea critică a efectului corona pentru liniile trifazate de curent alternativ, cu
conductoarele dispuse în vârfurile unui triunghi echilateral, se calculează după expresia:

D
U cr  84 1  2'r lg [kV] (1.10)
r

în care:
1 este un coeficient care ţine seama de starea suprafeţei conductorului şi are valorile
0,93 í 0,95 pentru conductoarele monofilare şi 0,8 í 0,87 pentru conductoarele funie ;
 2 este un coeficient care corespunde stării atmosferice, având valorile: 1 pentru timp
uscat (frumos) ; 0,8 pentru timp umed (ceaţă, ploaie, chiciură, polei, etc.)

0,386 † b
'  í densitatea relativă a aerului ;
273 ó t
r este raza exterioară a conductorului, în cm (la t
25 ºC şi b  76c'g , '  1 ). Dacă
U cr /U (tensiunea nominală a liniei), pierderile prin efect corona sunt nule.
Pierderile pe linie datorită efectului corona cresc o dată cu tensiunea nominală. Aceste
pierderi pot fi găsite după formula lui Peek:

241 r
Pcor  ( f ó 25) (U  U cr ) 2 l10 5 [kW/km] (1.11)
' D

Aceste relaţii se aplică în cazul conductoarelor aşezate în vârful unui triunghi echilateral.
În cazul în care conductoarele sunt aşezate în acelaşi plan, efectul corona apare la
conductorul mijlociu la o tensiune cu 4% mai mică decât U cr (calculat cu formula 1.10), iar în
conductoarele extreme la o tensiune mai mare cu 6% decât U cr .
Din relaţia 1.10 se deduce că tensiunea critică depinde de doi factori determinanţi în
construcţia liniei:
Ôistanţa Ô între conðuctoare (intrând sub semnul logaritmului, influenţa lui Ô asupra lui
Ucr este neînsemnată). Mărirea corespunzătoare a acestei distanţe ar duce la creşterea costului
liniei fără reducerea corespunzătoare a pierderilor.

89
 Ôiametrul conðuctorului. Raza conductorului intră în formulă atât sub logaritm cât şi sub
forma unui factor simplu. Deci se poate considera că tensiunea critică este proporţională cu
diametrul. Prin mărirea diametrului conductorului se poate obţine eliminarea pierderilor prin
efectul corona. De aceea se măreşte diametrul aparent al conductorului pe fază prin utilizarea
conductoarelor jumelate.
Afară de pierderile prin efect corona există şi pierderi de putere activă, provocate de
curenţii de scurgere prin izolatoare şi pierderi în dielectricul acestora. Aceste pierderi sunt foarte
mici şi se pot neglija.
În calcule mai precise şi pentru cazul liniilor de tensiune foarte mare se iau în
consideraţie şi pierderile prin conductanţa G0 dată de relaţia:

PG0
G0  (1.12)
U2

CAPACITATEA LINIILOR
În calculele practice ale reţelelor electrice, capacitatea de serviciu a liniei trifazate
aeriene, raportată la 1 km de lungime, se determină cu relaţia:

0,02415 6 0,02415 6
0  10  10 [F/km] (1.13)
Ded 2 Ded
lg lg
r d

Parametrii liniilor electrice de distribuţie a energiei la consumatori, pentru diferite

materiale (Cu, Al, Ol, etc.), sunt prezentate în ANEXELE 1í8.
Capacitatea reţelelor de cabluri poate fi determinată în mod asemănător ca şi la liniile
aeriene. Totuşi la proiectarea reţelelor de cabluri se obişnuieşte ca valorile capacităţilor de
serviciu să fie luate după datele fabricilor constructoare; în ANEXA 8 se dau susceptanţele
capacitive pentru diferite cabluri de înaltă tensiune.
Susceptanţele liniilor aeriene b0
Ú 0 , raportate la 1 km de linie, se pot obţine şi din
tabele (ANEXA 7) (susceptanţa unei linii de lungime l este B  b0 l [S] ).
Susceptanţele date în tabele sunt calculate cu relaţia:

7,58 6
b0  10 [S/km] (1.14)
Ô
lg með
r

Susceptanţa capacitivă a liniei provoacă pe fiecare fază circulaţia curenţilor capacitivi,

determinaţi cu relaţia:

Y c  U f b0 l [A] (1.15)

Puterea reactivă debitată de susceptanţa capacitivă este dată de relaţiile:

c  3Y cU f [KVAr]
sau (1.16)
c  3U f b0 l  U 2 b0 l [KVAr]
2

90
 La calculul susceptanţelor liniilor cu faze jumelate (faza formată din mai multe
conductoare), în locul lui r se ia o rază echivalentă determinată cu relaţia:

r  rech  n rd n 1 (1.17)

2.11.2. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR

2.11.2.1. SCHEMELE ECHIVALENTE ALE TRANSFORMATOARELOR

Dacă se raportează înfăşurarea secundară cu 82 spire şi un curent i2 la cea primară cu 81
spire şi curentul i1, pentru ca fluxul principal să nu se schimbe, trebuie respectate relaţiile:

i1 81  i2 82
8 1
i2'
2 i1  i2
81 k
8
unde: k
1
82
e 2
 ke2  e1

Puterea în înfăşurarea raportată:

1
P2
 e 2
 i2
 ke2  i 2  e 2 i2
k

este egală cu puterea secundarului, iar

r2
 k 2 r2
'2 S
k 2  2 S

Un transformator real poate fi înlocuit printr-un transformator ideal cu două bobine,

având rezistenţele r1 şi r2 şi reactanţele egale cu cele de scăpări 1S şi 
2S .
Dacă se raportează înfăşurarea secundară la cea primară se obţine schema echivalentă a
transformatorului raportată la tensiunea nominală primară.
Transformatoarele cu două înfăşurări pot fi reprezentate prin scheme echivalente în T, ʌ
sau ī (figura 1.5).

91
 Fig.1.5.
În figura 1.5 notaţiile au următoarea semnificaţie:
RT este rezistenţa înfăşurărilor de înaltă şi de joasă tensiune, raportată la tensiunea înaltă
sau la tensiunea joasă, în Ÿ pe fază;
XT este reactanţa inductivă de scăpări, raportată la tensiunea înaltă sau la cea joasă, în Ÿ
pe fază;
GT este conductanţa determinată de pierderile active în fier, în S pe fază, raportată la
tensiunea de bază aleasă;
BT este susceptanţa inductivă, determinată de pierderile de putere prin curenţii de
magnetizare, în S pe fază.
În cazul că se face numai un calcul orientativ, schemele echivalente ale
transformatoarelor se pot simplifica prin neglijarea conductanţelor (figura 1.6).

Fig.1.6.

2.11.2.2. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR CU DOUĂ ÎNFĂŞURĂRI

Pentru calculul electric, într-o instalaţie de transport este necesar să se cunoască
 
impedanţa totală Z şi admitanţa totală
:

p  jX p

Gp jp

Deci trebuie să se cunoască parametrii: RT , T , BT , T din schemele echivalente ale
transformatoarelor.
Pentru determinarea rezistenţei active echivalente RT , se foloseşte relaţia:

S n2
P u  3Y n2 RT  RT (1.18, a)
U2

92
şi rezultă:

P u U 2
3
RT  10 [Ÿ] (1.18, b)
S n2

în care:
pierderile P u , în [kW];
tensiunea  , în [kV];
puterea aparentă S n , în [KVA]
sau:

10  % 2
p
(1.19)
Sn

în care:
Y n p
  %
100 este căderea de tensiunea activă în transformator, exprimată în
f
procente şi care este egală procentual cu P u  , fapt pentru care nu se găseşte indicată separat în
tabele.

Pentru determinarea reactanţei echivalente T , se porneşte de la căderea de tensiune
inductivă în transformator:

Yn T S 
 x %
100
n 2 T 100
f 

de unde:

10U x U 2
T  (1.20)
Sn
dacă se exprimă U în kilovolţi şi S n în kilovolt-amperi.
În tabele (ANEXA 11) este indicată tensiunea de scurtcircuit.
La transformatoarele mari, care au rezistenţe mici şi reactanţe mari, se poate considera:
U sc   U x 

şi deci:

10 sc % 2
Xp
[Ÿ] (1.21)
Sn

La transformatoarele mici, din valoarea tensiunii de scurtcircuit  sc
 2   X2 se deduce:

U x   U sc2 U R2 (1.22)

onðuctanţa Gp se determină din pierderile în fier la mersul în gol:

93
 Fe
10 3  2 Gp ,

de unde conductanţa activă a transformatorului, când pierderile sunt luate în kilowaţi, iar
tensiunea în kilovolţi, devine:

Pe
T  [S] (1.23)
10 3 U 2

Susceptanţa p a transformatorului la puterea de magnetizare QFe se determină prin

ecuaţia:

Q Fe
 2 p

Exprimând puterea de magnetizare în kilovar, iar tensiunea în kilovolţi, se obţine:

  e
BT  [S] (1.24)
10 3 U 2

ðmitanţa echi alentă a transformatorului
p se determină astfel:

Y0Sn

p
[S] (1.25)
10 5  n2

unde:
Y 0 este curentul de mers în gol al transformatorului, în [%] ;
S n este puterea aparentă a transformatorului, în [kVA] ;
U n este tensiunea nominală, în [kV].
Dacă se cunoaşte conductanţa şi admitanţa, susceptanţa echivalentă a transformatorului
este dată de relaţia:

2 22
BT 
  I
T 
T T I
T (1.26)
2

2.11.2.3. PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR CU TREI ÎNFĂŞURĂRI

Transformatoarele cu trei înfăşurări pot fi reprezentate prin scheme echivalente în stea
(figura 1.7 şi figura 1.8).

Fig.1.7. Fig.1.8.

94
 Aceste transformatoare sunt de trei tipuri, în funcţie de puterea fiecărei înfăşurări
(Tabelul 1.2).

Tabelul 1.2
Puterea nominală a fiecărei înfăşurări, în procente din puterea nominală
Tipul transformatorului a transformatorului

înaltă tensiune medie tensiune joasă tensiune

I 100% 100% 100%

IIa 100% 100% 66,7%
IIb 100% 66,7% 100%
III 100% 66,7% 66,7%

Rezistenţele active ale braţelor stelei din schema echivalentă a transformatoarelor cu trei
înfăşurări depinde de puterile înfăşurărilor luate separat.
În cazul transformatorului de tip I, puterile înfăşurărilor de joasă, medie şi înaltă tensiune
fiind egale (100%, 100%, 100%), rezistenţele acestora vor fi:

R1  R2  R3  0,5 RT (1.27)

în care:

10 3 P u U 2
RT 
S N2

În cazul transformatorului de tip IIa:

R1  R2  0,5 RT ; 3
0,75 p (1.28)

În cazul transformatorului de tip IIb:

1
3
0,5 p ; 2
0,75 p (1.29)

În cazul transformatorului de tip III:

RT
R1  ; 2
3
1,5 1 (1.30)
1,83

Reactanţele inductive ale transformatoarelor cu trei înfăşurări sunt determinate în funcţie

de căderile reactive de tensiune. În practică se consideră că tensiunea de scurtcircuit este egală cu
căderea de tensiune reactivă.
În tabelul 1.3 sunt date valorile tensiunilor de scurtcircuit între înfăşurări (în %), pentru
transformatoarele ruseşti şi româneşti.

Tabelul 1.3
Tensiunea de scurtcircuit între înfăşurări, în %
Tipul
IT í MT IT í JT MT í JT
1í2 1í3 2í3

95
 1 17 10,5 6
2 10,5 17 6

Tensiunile de scurtcircuit sunt indicate pentru perechi de înfăşurare: U sc12 , U sc13 , U sc 23 .

Caracteristicile transformatoarelor cu trei înfăşurări se găsesc în tabele.
Pe baza relaţiei stabilite la transformatorul cu două înfăşurări se obţine:

10 sc12% 2 
X 12

Sn
10 sc13% 2
X 13

(1.31)
Sn
10 sc 23% 2
X 23

Sn

în care:
S n este puterea nominală a transformatorului cu trei înfăşurări (puterea înfăşurării de
puterea cea mai mare), în [kVA];
 este tensiunea la care se raportează schema, în [V].
Scriind ecuaţiile:

X 12
X 1  X 2 ; X 13
X 1  X 3 ; X 23
X 2  X 3

şi rezolvându-le, rezultă reactanţele fiecărei înfăşurări:

X 12  X 13 X 23 
X1

2
X  X 12 X 13
X 2
23
(1.32)
2
X  X 23 X 12
X 3
13
2

Unele caracteristici tehnice şi parametrii transformatoarelor de putere, cu două sau trei

înfăşurări sunt prezentate în ANEXELE 9 í 10. În ANEXA 12 se prezintă aceste caracteristici şi
parametrii, pentru transformatoarele de putere utilizate în exploatările miniere subterane.

2.11.3. PARAMETRII BOBINELOR DE REACTANŢĂ

(ALE REACTOARELOR)
Bobinele de reactanţă sunt reactanţe practic pure ce sunt utilizate în instalaţiile electrice
de înaltă tensiune pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit. Bobinele de reactanţă (reactoarele)
sunt utilizate şi la bobina motoare. Problema limitării curenţilor de scurtcircuit e o problemă
caracteristică instalaţiilor de înaltă tensiune unde curenţii de scurtcircuit au valorii mult mai mari

96
decât în instalaţiile de joasă tensiune. În instalaţiile de joasă tensiune de multe ori apare
problema inversă şi anume cea a măririi curenţilor de scurtcircuit din cauza imposibilităţii
reglării protecţiilor prin relee, relee ce intră în dotarea aparatelor de comutaţie.
Simbolul unei bobine de reactanţă într-o instalaţie electrică este cel din figură:

Uzina constructoare de bobine de reactanţă nu indică în catalog reactanţa absolută în ȍ ci

indică reactanţa raportată la datele nominale în procente.
Reactanţa raportată la datele nominale se notează cu X*N şi este dată de relaţia:

 N  , (25) X ± reactanţa absolută în ȍ;
N
XN ± reactanţa nominală.
Din relaţia (25) vom explicita reactanţa absolută în ȍ şi vom avea:

UN
   *N †  N   *N † (26)
3 † YN
UN, IN ± tensiunea nominală respectiv curentul nominal al bobinei de reactanţă dat în
catalog de uzina constructoare.
Cunoscând reactanţa raportată la datele nominale (X*N), curentul nominal (IN) precum şi
tensiunea nominală (UN), utilizând relaţia (26) se poate determina reactanţa absolută în ȍ (X) a
acesteia.
Exemplu: Se consideră o bobină de reactanţă de tipul BR ± 6 ± 200 ± 4.
tensiunea nominală UN = 6 kV;
curentul nominal IN = 200 A;
reactanţa raportată la datele nominale X*N = 4%.
Să se calculeze reactanţa absolută în ȍ.
Vom utiliza relaţia (26).
UN 6000 30 1,2
   *N †  0,04 †  0,04 †   0,69º
3 † YN 3 † 200 3 3

97
 2.11.4. PARAMETRII SISTEMULUI ENERGETIC
De cele mai multe ori la calculul curenţilor de scurtcircuit, în instalaţiile electrice de
înaltă trebuie să ţinem cont şi de parametrii sistemului energetic de la care se alimentează
întreprinderea industrială. Având în vedere cea de-a II-a ipoteză de la fenomenul tranzitoriu,
parametrii sistemului energetic sunt caracterizaţi de fapt de reactanţa sistemului (XS) de la care
se alimentează întreprinderea.
La calculul curenţilor de scurtcircuit pe partea de înaltă tensiune nu se poate neglija
reactanţa sistemului.
Să considerăm de exemplu următoarea schemă electrică monofilară:

S.E.
( 3)
Y scA
I.G.
A

I.I.
I.I. ± întreprinderea industrială, este alimentată de la sistemul energetic S.E. prin
intermediul întreruptorului general I.G. Dacă se pune problema calculării curenţilor de
scurtcircuit în reţelele de înaltă tensiune a întreprinderilor, va trebui să ţinem cont de parametrii
sistemului în S.E. de la care se alimentează, adică să ţinem cont de reactanţa sistemului XS.
Întreruptorul general este astfel ales încât să fie capabil să întrerupă curentul de scurtcircuit
maxim din reţeaua întreprinderii, care este curent de scurtcircuit trifazat în punctul de montare al
întreruptorului adică în punctul A din figură. Deci trebuie să avem:
ã3
Y rup = Y sc

98
 UN UN U N2 U N2
Y rup = S =   (27)
3† S 3 † Y rup 3 † Y rup † U N S rup

În concluzie, cunoscând datele întreruptorului general, cu relaţia (27) se poate determina

reactanţa sistemului.
Exemplu: Să se determine reactanţa sistemului energetic de la care se alimentează o
întreprindere industrială dacă întreruptorul general este un întreruptor de tipul IUM ± 35 ± 600 ±
400.
I:U.M. = 35 [kV];
IN = 600 [A];
Srup = 400 [MVA];
Vom folosi relaţia 27:

U2
S = N 
ã35 † 10 3  35 2  3,06º
2

S rup 400 † 10 6 400

c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
99
 c

cc
    c
c


 c   c


 c
c
3.1. CONSIDERAŢII GENERALE.

Scurtcircuitele sunt regimuri de avarie care apar la unirea a două puncte dintr-o instalaţie
electrică, între care există diferenţă de potenţial, printr-o impedanţă de valoare foarte mică. În
timpul scurtcircuitelor, curenţii cresc de zeci şi sute de ori faţă de valoarea din regimul de sarcină
nominală. Din acest motiv este necesară verificarea elementelor de reţea (transformatoare de
putere, de măsură, aparate de comutaţie, bare colectoare, etc.), atât la stabilitate termică cât şi la
stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit. Cauza comună a scurtcircuitelor o constituie
distrugerea izolaţiei echipamentului electric, datorită supratensiunii, datorită îmbătrânirii termice,
datorită agenţilor chimici ce acţionează asupra materialelor dielectrice precum şi datorită
solicitărilor mecanice excesive.
Scurtcircuitele mai pot să apară şi datorită conturnării izolatoarelor prin acoperirea lor cu
un strat de material lichid sau solid (ulei sau praf de cărbune) bune conducătoare de electricitate.
Scurtcircuitele mai pot să apară într-o instalaţie electrică şi datorită unor manevre greşite
ale aparatelor de comutaţie precum şi datorită interpunerii accidentale între punctele cu diferenţă
de potenţial a unor obiecte bune conducătoare de electricitate.

3.2. TIPURI DE SCURTCIRCUITE

După numărul fazelor care participă la scurtcircuit în instalaţiile electrice pot să apară
următoarele tipuri de scurtcircuite:
-c scurtcircuite monofazate (figura a.);
-c scurtcircuite bifazate (figura b.);
-c scurtcircuite trifazate (figura c.).

100
 Fig.3.1. pipuri ðe scurtcircuite
Vom nota Uf ± tensiunea de fază care reprezintă diferenţa de potenţial dintre fază şi punctul
de nul ,,0´;
Ul ± tensiunea de linie care reprezintă diferenţa de potenţial dintre două faze;
Zf ± impedanţa unei faze;
Zp ± impedanţa circuitului care se închide prin pământ.
Valorile efective ale curenţilor de scurtcircuit (trifazaţi, bifazaţi, monofazaţi) se obţin
scriind legea lui Ohm în curent alternativ în figurile a, b, c. Astfel curentul de scurtcircuit trifazat
care îl vom nota Y scã3 va fi dat de relaţia :

f l
Y scã3

(3.1)
f 3† f

Curentul de scurtcircuit bifazat notat Y scã2 este dat de relaţia:

Ul
Y scã2  (3.2)
2†Z f

Curentul de scurtcircuit monofazat notat Y scã1 şi care poate să apară numai în cazul
sistemului trifazat care are punctul neutru ,,0´ legat la pământ, va fi dat de relaţia:
f l
Y scã1

(3.3)
f  p 3† f  p

Comparând relaţiile (3.1), (3.2) şi (3.3) se ajunge la concluzia că este valabilă

inegalitatea:

Y scã3 > Y scã2 > Y scã1

Dacă facem raportul dintre curentul de scurtcircuit bifazat şi curentul de scurtcircuit
trifazat vom avea:

101
 Ul
ã2
Y sc 2†Z f 3
  ” 0,87
Y scã3 Ul 2
3†Zf

Y scã2 = 0,87 Y scã3 (3.4)

În concluzie curentul de scurtcircuit bifazat este 87% din curentul de scurtcircuit trifazat.
Curentul de scurtcircuit monofazat poate să apară numai în cazul sistemului trifazat care are
punct neutru ,,0´ legat la pământ şi în cazul în care o fază este pusă la pământ. Deoarece
normele de protecţie a muncii prevăd ca în subteran să se utilizeze sisteme cu punctul neutru
izolat faţă de pământ rezultă că în acest caz în astfel de reţele pot să apară numai scurtcircuite
trifazate şi bifazate. În schimb în reţelele de la suprafaţă unde se utilizează sisteme trifazate cu
punctul neutru ,,0´ legat la pământ poate să apară în plus şi curent de scurtcircuit monofazat.
Sistemul trifazat cu neutrul izolat faţă de pământ este mai avantajos din punct de vedere a
electrocutării în cazul atingerii de către om a unei faze. Acest sistem cu neutrul izolat faţă de
pământ are însă dezavantajul că dacă fazele nu sunt încărcate uniform poate să apară tensiunea
de deplasare a punctului neutru, adică sistemul se dezechilibrează. Acest lucru nu poate să apară
în cazul sistemelor trifazate cu neutrul legat la pământ deoarece punctul ,,0´ are în permanenţă
potenţialul pământului adică ,,0´.

3.3. FENOMENUL TRANZITORIU AL CURENTULUI DE

SCURTCIRCUIT.

La studiul fenomenului tranzitoriu se fac următoarele 4 ipoteze fundamentale:

1. ipoteza sursei de putere infinită prin care se înţelege că în timpul scurtcircuitelor
tensiunea rămâne constantă (ca valoare efectivă).
Ipoteza sursei de putere infinită se poate aplica la toate întreruptoarele inclusiv care sunt
alimentate de la S.E.N. a cărui putere este cu mult mai mare decât puterea întreruptorului. Acest
lucru nu ar fi fost valabil dacă întreprinderea industrială ar fi alimentată de la o centrală proprie
care ar avea o putere comparabilă.
2. în sectoarele de înaltă tensiune elementele de reţea au un caracter reactiv, adică
reactanţa X este cu mult mai mare decât rezistenţa R, X>>R.
3. cercetările efectuate asupra curentului de scurtcircuit au arătat că scurtcircuitele cele
mai puternice au loc atunci când sarcina (consumatorul) are caracter pur activ.

102
 4. cercetările efectuate asupra curenţilor de scurtcircuit au arătat că scurtcircuitele cele
mai puternice au loc dacă se produc în momentul trecerii prin 0 a tensiunii.
Să considerăm de exemplu o sursă S de putere infinită care alimentează un consumator
trifazat simetric şi echilibrat iar în reţeaua de alimentare a acestuia se produce un scurtcircuit
tripolar simetric în punctul K aşa cum se observă în figură.

Fig.3.2. eţea a ariată ðe un scurtcircuit trifazat (sursă generatoare ðe putere infinită)

a)c schema electrică trifazată; b) schema electrică monofazată.

Vom nota: ZK ± impedanţa unei faze cuprinsă între sursă şi punctul de scurtcircuit K
(R rezistenţa, X ± reactanţa);
ZR ± impedanţa pe fază a receptorului.
Sursa S funcţionează în sistem trifazat simetric şi echilibrat de tensiuni care sunt date de
relaţiile;

u A  U  † sin ãt ó
ã
u B  U  † sin t ó 2
3 (3.5)

u  U † sin ãt ó 4
3
uA, uB, uC ± valorile momentane ale tensiunii de pe cele 3 faze;
Um ± valoarea maximă a tensiunii;

U 
2 † U , U ± valoarea eficace a tensiunii.

Ȧ ± pulsaţia;
t ± timpul;
Į ± unghiul de decalaj dintre curent şi tensiune care depinde de caracterul sarcinii.
Dacă scurtcircuitul are loc în punctul k ± şi vom scrie teorema a II-a a lui Kircchoff în
valoarea momentană, vom avea:
di
u  R †i ó L† (3.6)
dt

103
 Relaţia numărul 6 este o ecuaţie diferenţială liniară neomogenă de ordinul I, o vom nota
cu isc şi care din punct de vedere fizic reprezintă valoarea momentană a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu. Această soluţie este dată de relaţia :
isc  i ó i
(3.7)

în care, ia ± soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare omogene, care are termenul liber u=0 şi
care din punct de vedere fizic reprezintă valoarea momentană a componentei aperiodice a

curentului de scurtcircuit tranzitoriu iar i

- soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare şi
care depinde de forma de variaţie a termenului liber u, iar din punct de vedere fizic reprezintă
valoarea momentană a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit tranzitoriu.
di
u  R †i ó L †
dt
Pentru a determina soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare de ordinul I, vom
considera ecuaţia diferenţială omogenă, adică are termenul liber (tensiunea u) egal cu zero. Se
poate scrie:
ði a
 † ia   †
0
ðt
ði a
†
 † ia
ðt
Vom separa variabilele deci se poate scrie:

L di 
†  dt
R i
Integrând ambii termeni vom obţine:

ln i a
t  c 


c'' ± constanta de integrare.
Se mai poate scrie:
L
ln i R  t ó ln c ð
L
ln i R  ln c ð
 t
L

ln iR

 t
cð
Ţinând cont de definiţia logaritmului vom avea:

104
 

i a

e t

c
L

i  cð

R
† e t

Vom ridica atât membrul stâng cât şi cel drept al relaţiei precedente la puterea şi vom avea:


 
  t†


i  
ãc  † e 

a 
 
t
  t
t†
ia
c † e 

c†e 

c†e p
(3.8)

L
T  - constanta electromagnetică de timp a circuitului.
R
Pentru a determina constanta c vom pune condiţiile iniţiale şi anume vom determina
valoarea componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (ia) la momentul t = 0.
Pentru t = 0, ia = Ia0 = C, unde prin Ia0 s-a notat valoarea iniţială a componentei aperiodice
a curentului de scurtcircuit tranzitoriu, deci relaţia (8) devine:
t

i  Y  0 † e T
(3.8')
În continuare se va determina soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare care din
punct de vedere fizic reprezintă valoarea momentană a componentei staţionare a curentului de
scurtcircuit tranzitoriu isc.
Soluţia particulară depinde de forma de variaţie a termenului liber care este tensiunea u.
Din relaţia (3.5) se observă că termenul liber, adică tensiunea u are o variaţie sinusoidală.
În concluzie soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare de ordin I va avea forma:

i
 Y
† † sin ãt ó  , unde:

Y
† - valoarea maximă a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit

tranzitoriu şi care este de 2 ori mai mare decât valoarea efectivă deci se poate scrie:

Y
†  2 † Y

Y
- valoarea efectivă a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit tranzitoriu.

105
 Ţinând cont de ce-a de-a III-a ipoteză şi anume de faptul că scurtcircuitele cele mai
puternice au loc dacă sarcina are caracter activ rezultă că unghiul de decalaj dintre tensiune şi
curent, va fi nul:
0.
Ţinând cont de cea de-a II-a ipoteză care spune că în circuitele de înaltă tensiune,
 
elementele de reţea au caracter reactiv (X>>R) rezultă că unghiul ij este : 
. În
2 2
concluzie soluţia particulară a ecuaţiei diferenţiale liniare de ordin I va avea forma:

   
i

Y
†m † sin
Út 
2 Y
† sin
Út  (3.9)
 2  2
Având în vedere că în conformitate cu cea de-a IV-a ipoteză care spune că scurtcircuitele
cele mai puternice au loc dacă se produc în momentul trecerii prin zero a tensiunii rezultă că este
logic ca în acel moment şi curentul de scurtcircuit tranzitoriu să fie nul.
În această condiţie relaţia (3.7) devine:

ãisc t
0

ãi a t
0
 ãi
t
0

0
Ţinând cont de relaţiile (3.8') şi (3.9) vom avea:

Y a0  2 † Y
 0
Y a 0  2 † Y
 Y
†
În concluzie valoarea iniţială a componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu este egală cu valoarea maximă a componentei staţionare a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu, deci relaţia (8) devine:
t

i  2 † Y
† e T
(3.8'')

Pentru a determina forma de variaţie a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (curentul isc)

vom ţine cont de relaţia 7, adică va trebui să facem suma dintre cele două componente şi anume

componenta aperiodică (ia) şi componenta staţionară ( i

).
În continuare vom reprezenta într-o diagramă panoramică variaţia componentei (ia) şi a

componentei ( i
). Vom alege ca origine a axelor de coordonate momentul trecerii prin zero a
tensiunii conform ipotezei a IV-a. După producerea scurtcircuitului nu vom mai reprezenta
variaţia sinusoidală în timp a tensiunii u, deşi conform primei ipoteze, adică ipoteza sursei de
putere infinită tensiunea există şi în continuare.

106
 Fig.3.3.
ariaţia curentului ðe scurtcircuit iscf(Ȧt)

Dacă vom reprezenta grafic relaţia (8'') vom obţine curba ia care reprezintă variaţia în
timp a componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit tranzitoriu. Astfel:

pentru t = 0, i a
2 † Y

Y a0
pentru t =
, ia = 0.

Pentru a obţine forma de variaţie în timp a componentei staţionare ( i

) a curentului de
scurtcircuit tranzitoriu, vom reprezenta grafic relaţia (9).

pentru t = 0, i

2 † Y

În continuare curba ( i
) are variaţie sinusoidală. Dacă vom face suma dintre componenta

aperiodică (ia) şi a componentei staţionare ( i

) se obţine curba isc care nu reprezintă altceva
decât variaţia în timp a curentului de scurtcircuit tranzitoriu.
Diagrama a fost întocmită doar pentru una din faze pentru celelalte două faze fiind
identică, deoarece s-a menţionat că scurtcircuitul din punctul K este un scurtcircuit tripolar

simetric. Se observă că după jumătate de perioadă ãt  de la producerea scurtcircuitului

apare un vârf de curent denumit curent de şoc (Isoc).
Pentru a determina valoarea curentului de şoc se scrie:

isoc  ãi sc t 
 ãi t 
ó ãi
t 

t  t


107
 
 

isoc
2 † Y
† e Úp
 2 † Y

2 † Y

1  e Úp 
2 † k soc † Y


 

isoc  2 † k soc Y
(3.10)

 
k soc 

1 ó e  T  - coeficient de şoc.

 
Se observă din expresia coeficientului de şoc că valoarea acestuia depinde de constanta
electromagnetică de timp (T) a circuitului.
În funcţie de raportul dintre reactanţa X şi rezistenţa R a circuitului, coeficientul de şoc,
kşoc variază ca în figură:

Fig.3.4.
ariaţia coeficientului ðe şoc al curentului scurtcircuitat în funcţie ðe raportul X/ al
circuitului.

Coeficientul de şoc are următoarele valori:

-c pentru circuitele de joasă tensiune unde raportul X  2, k soc ” ã1 1,2 ;



-c pentru circuitele de înaltă tensiune unde raportul  = 10, k soc ” ã1,8  2 .

R
Cunoaşterea valorii de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu este necesară pentru
verificarea la stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea.
Pentru verificarea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea,
trebuie cunoscută valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (isc) în prima
perioadă. Din reprezentarea grafică se observă că acest curent de scurtcircuit tranzitoriu (isc) are
variaţie nesinusoidală. Din acest motiv valoarea sa efectivă va fi egală cu radicalul sumei
pătratelor valorilor efective ale armonicelor sale (vezi descompunerea în serii Fourier).
La determinarea valorii efective curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă
vom considera doar armonica de ordin 0 şi 1 şi de asemenea vom considera în mod acoperitor că

108
valoarea componentei aperiodice nu se amortizează în timp ci rămâne în permanenţă egală cu
valoarea sa iniţială, adică cu Ia0.

Y 0  2 † Y

Valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă se notează:

ãY ã
3
sc 0 .

Considerând doar armonica de ordin 0 şi 1 se poate scrie:

ãY ã
3
sc 0

Y a20  Y
2
ã 2†Y

2
 Y
2
3Y
2
3 † Y
(3.11)

În concluzie, valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă

este cu 73% mai mare decât în regim staţionar.

3.4. STABILITATEA TERMICĂ ÎN REGIM DE SCURTCIRCUIT

În timpul scurtcircuitelor, curenţii cresc de zeci şi sute de ori faţă de valoarea din regimul
de sarcină nominală. Din acest motiv şi cantitatea de căldură dezvoltată conform legii Joule ±
Lentz în elementele de reţea este cu mult mai mare decât în regim nominal şi din acest motiv se
impune verificarea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit a elementelor de reţea.
Cantitatea de căldură dezvoltată în timp în cazul scurtcircuitelor creşte şi din cauza
existenţei în cadrul instalaţiilor electrice a unor protecţii de temporizare. Dacă vom considera
încălzirea părţilor conducătoare de curent ca fiind un proces adiabatic, adică întreaga cantitate de
căldură dezvoltată este înmagazinată de masa acestora se demonstrează că verificarea
elementelor din reţea la stabilitate termică în regim de scurtcircuit se face cu relaţia:

Y
† t f
S (3.12)
k
S ± secţiunea părţii conducătoare de curent;
I
- valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit staţionar;
tf ± timp fictiv;
k ± coeficient care depinde de natura materialului.
Pentru reţelele de cabluri cu tensiunea până la 10 kV, coeficientul k are valorile:
k = 88 pentru Al;
k = 165 pentru Cu.
În literatura de specialitate în funcţie de forma de variaţie a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu (isc ) se dau o serie de diagrame din care se pot determina valorile timpului fictiv tf.

109
Timpul fictiv tf este timpul în care curentul de scurtcircuit staţionar (I
) degajă aceiaşi cantitate
de căldură ca şi curentul de scurtcircuit real (Isc) în timpul t de existenţă al său.
Pentru cazurile care interesează industria minieră timpul fictiv tf, se poate considera ca
fiind egal cu timpul de existenţă a scurtcircuitelor adică cu timpul de acţionare a protecţiei (tap),
adică se poate scrie:

t f ” t p
Deoarece degajarea cantităţii de căldură se face conform legii Joule ± Lentz în care
curentul intră la pătrat, vom reprezenta într-o diagramă variaţia pătratului curentului de
2 2
scurtcircuit staţionar ( Y
) precum şi a pătratului curentului de scurtcircuit real ( Y sc ).

Fig.3.5. xplicarea cauzei egalităţii timpului ficti cu timpul real ðe existenţă e

scurtcircuitelor în cazul reţelelor miniere.

Din punct de vedere fizic suprafaţa S0456 ± reprezintă cantitatea de căldură degajată de
curentul de scurtcircuit real (Isc) în timpul t de existenţă al său.
Din punct de vedere fizic suprafaţa S0123 - reprezintă cantitatea de căldură degajată de
curentul de scurtcircuit staţionar (I
) în timpul fictiv tf . Conform definiţiei timpului fictiv cele
două suprafeţe trebuie să fie egale.
S0456 = S0123
Întrucât în unele tipuri de industrii (de exemplu industria minieră) constantele
electromagnetice de timp (T), componenta aperiodică a curentului de scurtcircuit Isc se
amortizează foarte rapid astfel că practic cele două suprafeţe au aceleaşi baze adică se poate
scrie:
tf = t = tap
La stabilitate termică în regim de scurtcircuit se verifică părţile conducătoare de curent
(conductoare, bare colectoare, etc.), verificare care se face cu relaţia (3.12). De asemenea la

110
stabilitate termică se mai verifică aparatele de comutaţie (pe baza unui curent limită termic It pe
care fabrica îl dă în catalog). Se mai verifică la stabilitate termică şi transformatoarele de putere,
şi transformatoarele de măsură de curent (uzina constructoare indică în catalog un factor de
stabilitate termică kt).

3.5. FORŢELE ELECTRODINAMICE ÎN REGIM DE SCURTCIRCUIT.

c
Între două conductoare rectilinii şi paralele de lungime l, situate în acelaşi plan, la
distanţa d între ele şi care sunt parcurse de curenţii care au valorile momentane i1, i2, se stabileşte
o forţă de interacţiune de natură electrodinamică dată de relaţia:
i1 † i 2
F12
20,01 † † l † 10 8
à  (3.13)
ð
Pentru a putea compara efectul forţelor electrodinamice care acţionează asupra unor
conductoare de lungimi diferite se procedează la raportarea forţei electrodinamice la unitatea de
lungime, obţinând forţa electrodinamică specifică dată de relaţia:

f 12 
l
12
 20,01 †
i1 † i 2
d
 
† 10 8 N

(3.14)

Să considerăm un sistem trifazat de conductoare situate în acelaşi plan şi care sunt

parcurse de un sistem simetric de curenţi, aşa cum se observă în figură:

Fig.3.6. Forţele electroðinamice într-un sistem trifazat ðe conðuctoare.

a ± distanţa dintre conductoare;

f12, f13 ± forţele electrodinamice specifice ce acţionează între conductoarele 1 şi 2
respectiv 1şi 3;
f31, f32 - forţele electrodinamice specifice ce acţionează între conductoarele 3 şi 1
respectiv 3 şi 2;

111
 f21, f23 - forţele electrodinamice specifice ce acţionează între conductoarele 2 şi 1
respectiv 2 şi 3.
Cele trei conductoare sunt parcurse de un sistem simetric de curenţi a căror valori
momentane sunt date de relaţiile:
i1
Y m † sin Út
 2
i2
Y m † sin
Út  (3.15)
 3 
 4
i3
Y m † sin
Út 
 3 

Im ± valoarea maximă a curentului, de 2 ori mai mare decât valoarea eficace;

Y m  2 † Y , I ± valoarea efectivă.
Pentru a determina forţele electrodinamice specifice rezultante care lucrează asupra
conductoarelor, vom alege un sistem pozitiv pentru forţe indicat în figură prin săgeată.
Forţa electrodinamică specifică rezultantă ce acţionează asupra conductoarelor marginale
(conductoarele 1 şi 3), vom avea:
i1 † i 2 i †i
f 1  f 3  f 12 ó f 13  20,01 † † 10 8 ó 20,01 † 1 3 † 10 8 
 2
 2  4
Y 2 † sin  t † sin
 t   Y 2 † sin t † sin
 t  
 3  8  3 
 20,01 † † 10 ó 20,01 † † 10 8 
 2
  4  (3.16)
2  sin t † sin
t  
Y  2  3 
 20,01 †  † sin  t † sin
 t  ó † 10 8 
   3  2 
 
 
2
Y
 20,01   ãt † 10 8

Se observă din relaţia (3.16) că forţa electrodinamică specifică rezultantă ce acţionează
asupra conductoarelor marginale (conductoarele 1 şi 3) este variabilă în timp întrucât în relaţie
apare funcţia ij(t) care este o funcţie de timp. Studiind cu ajutorul derivatelor extremele acestei
funcţii, se ajunge la concluzia că această funcţie ij(t) are o valoare extremă care în modul este:
 ãt max

0,81 .
Forţa electrodinamică specifică rezultantă care acţionează asupra conductorului 2,
(conductorul din mijloc) având în vedere sensul pozitiv pentru forţe, indicat în figură prin
săgeată se poate scrie:

112
 i2 † i3 i †i
f 2  f 23  f 21  20,01† † 108  20,01† 2 1 † 108 
 
 2  4  2
Y 2 † sin
t   † sin
t   Y 2 † sin
t   † sint
 3   3   3 
 20,01† † 108  20,01† † 108 
  (3.17)
2
Y   2  4  2 
 20,01†  sin
t   † sin
t    sin
t   † sin t  † 108 
   3   3   3  
Y 2
 20,01† † ãt † 108

Din relaţia (3.17) se trage concluzia că şi forţa electrodinamică specifică rezultantă care
lucrează asupra conductorului din mijloc (conductorul 2) este de asemenea variabilă în timp
întrucât în relaţie apare funcţia de timp ȥ(t). Studiind cu ajutorul derivatelor extremele acestei
funcţii se ajunge la concluzia că ea admite o valoare extremă care în modul este:

 ãt max

0,87
În concluzie, conductorul din mijloc este mai este mai solicitat din punct de vedere
electrodinamic faţă de conductoarele marginale, deoarece:

 ãt max
  ãt max

Deoarece diferenţa dintre extremele acestor două funcţii este mică (0,06) nu este raţional
să se adopte secţiuni diferite pentru conductoarele marginale în comparaţie cu conductorul din
mijloc. Din acest motiv toate cele trei conductoare se verifică din punct de vedere electrodinamic
la forţa electrodinamică specifică maximă care este dată de relaţia:
Y m2 8 Y m2 8
f max
20,01 † 0,87 † 10
17,40 † † 10 (3.18)
a a
Dacă vom ţine cont de fenomenul tranzitoriu al curenţilor de scurtcircuit pentru valoarea
maximă a curentului Im, vom adopta valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în
cazul unui scurtcircuit trifazat, valoare care are loc după timpul Ú ãt
 .

Y   i soc ã3
În aceste condiţii relaţia (3.18) devine:
2
isoc ã3 8
f max  17, 40 † † 10 (3.18')

La stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit se verifică părţile conductoare de
curent, cum sunt conductoarele liniilor electrice precum şi barele colectoare din dotarea staţiilor
electrice.

113
 La stabilitate electrodinamică în regim de scurtcircuit, se verifică şi transformatoarele de
măsură de curent. Verificarea acestora se face pe baza unui coeficient de stabilitatea
electrodinamică (kdin ) care este dat în catalog de uzina constructoare.
Aparatele de comutaţie (întreruptoare, separatoare) se verifică la stabilitate
electrodinamică în regim de scurtcircuit pe baza unui curent limită dinamic care este dat în
catalog de uzina constructoare. El poate fi sub formă de valoare efectivă Idin, fie sub formă
momentană.
c
3.6. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN
INSTALAŢIILE ELECTRICE.
c
În instalaţiile electrice se calculează următoarele valori ale curenţilor de scurtcircuit:
- curenţi de scurtcircuit minimi ± care trebuie cunoscuţi pentru reglarea protecţiilor prin
relee, relee care intră în dotarea aparatelor de comutaţie. Aceşti curenţi de scurtcircuit în reţelele
trifazate cu neutrul legat la pământ sunt curenţii de scurtcircuit monofazaţi în punctele cele mai
îndepărtate, adică la capetele tronsoanelor şi la bornele motorului. Reţelele cu neutrul legat la
pământ sunt utilizate la suprafaţă.
În reţelele trifazate cu punctul neutru izolat faţă de pământ ce se utilizează în subteran,
curenţii minimi sunt curenţii de scurtcircuit bifazaţi în punctele cele mai îndepărtate adică la
capetele tronsonului şi la bornele motorului.
- curenţi de scurtcircuit maximi ± care sunt curenţii de scurtcircuit trifazaţi în punctele de
montare ale aparatelor de comutaţie; aceşti curenţi trebuie urmăriţi pentru verificarea capacităţii
de rupere a aparatelor de comutaţie.
Indiferent de modul de tratare a punctului neutru al sistemului, aceşti curenţi maximi sunt
curenţi de scurtcircuit trifazaţi.

3.6.1. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN REŢELELE

ELECTRICE DE JOASĂ TENSIUNE
La calcularea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de joasă tensiune nu se ţine cont de
elementele de reţea ce se găsesc pe partea de înaltă tensiune. Explicaţia constă în faptul că
impedanţa elementelor de reţea de pe partea de înaltă tensiune prin raportarea la partea de joasă
tensiune, scade de foarte, foarte multe ori, aşa cum se observă din relaţia:

114
 Z tr Z tr Z
Z trð 2
 2
 tr (3.19)
k  6000 225


 400 
Ztr ± impedanţa elementelor de reţea de pe partea de înaltă tensiune, adică din primarul
transformatorului de forţă;
Z'tr - impedanţa elementelor de reţea din primarul transformatorului de forţă raportate la
secundar;
k ± raportul de transformare a transformatorului de forţă;
În relaţia (3.19) s-a considerat un transformatorul de forţă coborâtor de tensiune 6/0,4 kV.
Pentru calculul curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de joasă tensiune, există două
metode şi anume:
a)c metoda analitică;
b)c metoda cu ajutorul monogramelor.

3.6.1.1. METODA ANALITICĂ.

Să considerăm de exemplu următoarea schemă electrică reprezentată monofilar:

Fig.3.7. Schema electrică pentru calculul curenţilor ðe scurtcircuit.

T ± transformator de forţă din P.T. (post de transformare) care are rezistenţa RT şi reactanţa XT;
c.a. ± cablul armat dintre P.T. şi P.D. (punct de distribuţie) cu rezistenţa Rca şi reactanţa Xca;
cfi (i=1, 2, 3«.) ± cabluri flexibile de alimentare a motoarelor M1, M2, M3, care au rezistenţa Rcfi
 
şi reactanţa Xcfi (i = 1,3 );

I1, I2, I3, I4 ± aparate de comutaţie (întreruptoare).

În această reţea se calculează următoarele valori ale curenţilor de scurtcircuit:
- pentru reglarea protecţiilor prin relee din dotarea lui I1...I4, trebuie calculaţi curenţii de
scurtcircuit bifazaţi în punctele K1 «K4.
De exemplu curentul de scurtcircuit bifazat în punctul K1 este dat de relaţia:

ã2 Ul Ul
Y scK 1   (3.20)
2Z f
2 ãR
T ó Rc ó Rcf 1
2
ó ã T ó  c ó  cf 1
2

115
Curentul de scurtcircuit bifazat în punctul K4 e dat de relaţia:
l l
Y scã2 4

(3.21)
2 f 2 2
2 ãp  ca  ãX p  X ca

- pentru verificarea capacităţii de rupere a întreruptoarelor I1, I2, I3, trebuie calculaţii
curenţii de scurtcircuit trifazaţi în punctul K4 adică P.D.A., iar pentru verificarea capacităţii de
rupere a lui I4 ± trebuie calculat curentul de scurtcircuit trifazat în punctul K5.
De exemplu curentul de scurtcircuit trifazat în punctul K4 este dat de relaţia:

ã3 Ul Ul
Y scK 4   (3.22)
3†Z f 3† ãRT ó Rc
2
ó ã T ó  c
2

Curentul de scurtcircuit trifazat în punctul K5 este dat de relaţia:

ã3 Ul Ul
Y scK 5   (3.23)
3†Zf 3 † RT2 ó  T2

3.6.1.2. METODA CU AJUTORUL NOMOGRAMELOR

c
Nomogramele sunt diagrame care ne dau variaţia curenţilor de scurtcircuit minimi în
funcţie de lungimea redusă (lred) a reţelei de cabluri cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit.
Exemplul fiind considerat pentru o reţea trifazată care funcţionează cu punctul neutru izolat faţă
de pământ rezultă că cel mai mic curent de scurtcircuit este curentul de scurtcircuit bifazat în
punctul cel mai îndepărtat (la capetele tronsoanelor sau la bornele motorului). Aceşti curenţi
trebuie cunoscuţi pentru reglarea protecţiilor prin relee, relee ce intră în dotarea aparatelor de
comutaţie (comutatoare şi întreruptoare). Aceste nomograme sunt întocmite pentru diferite tipuri
şi puteri ale transformatoarelor de forţă de la care se alimentează instalaţia de joasă tensiune.

116
 Să considerăm de exemplu o nomogramă de tipul celei din figură:

Y S2 [ A]

M S1 ( 1 ) S 2 ( 2 )
Y S( 2 )1

l reð 1 l reð [m]

Fig.3.8.
ariaţia curentului ðe scurtcircuit bifazat în funcţie ðe lungimea reðusă a
reţelei.

Lungimea redusă a reţelei de cabluri cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit este
acea lungime echivalentă determinată pentru o secţiune convenţională S = 50 mm2, determinată
în ipoteza rezistenţei constante.
Ţinând cont de formula rezistenţei electrice de la electrotehnică se poate scrie:

l l

reð , în care :

† S
† 50
l ± lungimea reală a reţelei de cabluri cuprinsă între sursă şi punctul de scurtcircuit (existentă în
practică);
S ± secţiunea reală a reţelei de cabluri existentă în practică;
Ȗ - conductivitatea materialului.
Din relaţia precedentă vom explicita lungimea redusă:
l † 50
l red   kr † l (3.24)
S
50
kr  - coeficient de reducere.
5
Coeficientul de reducere are următoarele valori:
kr > 1, pentru S < 50mm2 ;
kr < 1, pentru S > 50mm2 ;
kr = 1, pentru S = 50mm2.
Aceste monograme pot fi întocmite în două variante:

117
 - pentru diferite tipuri şi puteri aparente ale transformatorului de forţă ce alimentează
instalaţia de joasă tensiune (puterile aparente sau notat cu S1 şi S2);
- pentru diferite tipuri ale transformatoarelor de forţă care alimentează instalaţia de joasă
tensiune dar care au diferite tensiuni în secundar (tensiunea U1 sau U2).

3.6.2. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN

INSTALAŢIILE ELECTRICE DE ÎNALTĂ TENSIUNE.

La calcularea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile electrice de înaltă tensiune se ţine

cont de următoarele particularităţi:
1. pe partea de înaltă tensiune, valorile impedanţelor elementelor de reţea sunt cu mult mai mici
decât valorile impedanţelor elementelor de reţea pe partea de joasă tensiune.
2. în instalaţiile electrice de înaltă tensiune, tensiunea are valoare cu mult, cu mult mai mare
decât în instalaţiile de joasă tensiune. Din acest motiv şi valorile curenţilor de scurtcircuit pe
partea de înaltă tensiune sunt mult mai mari decât pe partea de joasă tensiune.
3. în instalaţiile de înaltă tensiune, elementele de reţea au caracter reactiv, adică reactanţa cu
mult mai mare decât rezistenţa (X>>R) (vezi cea de-a doua ipoteză de la fenomenul tranzitoriu).
Din acest motiv se poate face aproximaţia:
f ” X f , adică impedanţa unei faze cuprinsă între sursă şi punctul de scurtcircuit este

aproximativ egală cu reactanţa unei faze cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit.
În instalaţiile electrice de înaltă tensiune, se calculează următoarele valori ale curenţilor
de scurtcircuit.
-c valoarea curenţilor de scurtcircuit minimi care sunt necesari pentru reglarea protecţiilor
prin relee din dotarea echipamentelor de comutaţie (întreruptor, celule de înaltă tensiune).
Dacă reţeaua trifazată funcţionează cu neutrul legat la pământ, curenţii de scurtcircuit
minimi sunt curenţii de scurtcircuit monofazaţi în punctele cele mai îndepărtate adică la
capetele tronsoanelor sau la bornele motorului. Curentul de scurtcircuit monofazat e dat
de relaţia cunoscută:
Ul Ul
Y sc  ” (3.25)
3† Zf ó Zp 3†  f ó p

Xf ± reactanţa unei faze;

Xp ± reactanţa circuitului ce se închide prin pământ.
Dacă reţeaua trifazată funcţionează cu neutrul izolat faţă de pământ (ca în subteran)
curentul de scurtcircuit minim este cel bifazat dat de relaţia:
118
 f l
Y scã2
” (3.26)
2† f 2† X f

Xf ± reactanţa unei faze.

-c Curenţii de scurtcircuit maximi în punctele de montare ale echipamentelor de comutaţie
(întreruptoare, celule de înaltă tensiune) care sunt curenţi de scurtcircuit trifazaţi în
punctele de montare ale acestora şi care trebuie cunoscuţi pentru verificarea capacităţii de
rupere.
bser aţie: La aparatele de comutaţie de pe partea de joasă tensiune uzina constructoare
indică curentul de rupere (Irup), iar la aparatele de comutaţie de pe partea de înaltă tensiune, uzina
constructoare indică puterea de rupere (Srup).

ãS rup  3 † U N † Y rup

Curentul de scurtcircuit trifazat se calculează cu relaţia următoare:

Ul Ul
Y scã3  ” (3.27)
3†Z f 3† f

Pentru verificarea elementelor de reţea la stabilitate electrodinamică în regim de

scurtcircuit trebuie calculată valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit tranzitoriu (vezi

fenomenul tranzitoriu). Se aminteşte faptul că în instalaţiile de înaltă tensiune raportul = 10 şi
R

valoarea coeficientului de şoc, kşoc = 1,8 ± 2 (vezi diagrama de variaţie k soc
f

Úp .
R
În aceste condiţii, valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă
tensiune va fi:

i soc
2 † k soc † Y

2 † 2 Y

2,82 † Y
” 3 † Y
(3.28)
În concluzie valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă tensiune
este de aproximativ trei ori mai mare decât valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit
tranzitoriu.

119
 3.7. CALCULUL CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT ÎN UNITĂŢI
RELATIVE.

Calculul în unităţi relative a curenţilor de scurtcircuit este o problemă caracteristică

instalaţiilor de înaltă tensiune. Exprimarea în valori absolute, adică în ȍ a impedanţelor
elementelor de reţea cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit, nu permite evaluarea
aproximaţiilor pe care le putem face în calcul. De asemenea calculul curenţilor de scurtcircuit în
diferite puncte ale instalaţiilor electrice, puncte care au tensiuni nominale diferite, nu permite o
comparaţie uşoară a valorilor acestora (dacă aceşti curenţi de scurtcircuit sunt mari sau mici).
Pentru a elimina neajunsurile menţionate anterior, în instalaţiile de înaltă tensiune se practică
frecvent calcularea curenţilor de scurtcircuit în unităţi relative, adică prin raportarea acestora la
anumite mărimi alese arbitrar şi care se numesc mărimi de bază şi se pot exprima şi procentual.
Deoarece în relaţiile de calcul întră trei mărimi, două dintre acestea se pot alege arbitrar,
de obicei se alege puterea aparentă de bază (Sb) şi tensiunea de bază (Ub). După alegerea acestor
două mărimi de bază din relaţiile de la electrotehnică se determină:
Curentul de bază:
Sb
Yb  (3.29)
3 †Ub
Impedanţa de bază:
Ub
Zb  (3.30)
3 † Yb
Puterea aparentă raportată la mărimea de bază se notează S*b şi e dată de relaţia:
S
S b  ; (3.31)
Sb
Tensiunea raportată la mărimea de bază se notează U*b:


 b
(3.32)
b
Curentul raportat la mărimea de bază se notează I*b:
Y
Y b
(3.33)
Yb

120
 Impedanţa raportată la mărimea de bază e dată de relaţia:

Z Z 3 † Yb † Z 3 † U b † Y b † Z Sb
Z b      2 †Z (3.34)
Zb Ub Ub U b2 Ub
3 † Yb
Rezistenţa raportată la mărimea de bază se notează r*b:

r r 3 † Yb † r 3 †U b † Y b † r Sb
rb      2 †r (3.35)
Zb Ub Ub U b2 Ub
3 † Yb
Reactanţa raportată la mărimea de bază se notează x*b:

x x 3 † Yb † x 3 †U b † Y b † x S b
xb      2 †x (3.36)
Zb Ub Ub U b2 Ub
3 † Yb
Dacă vom înmulţii membrul drept al relaţiilor precedente cu 100 vom obţine valorile
raportate la mărimea de bază în procente care se notează:
S*b[%]; U*b[%]; I*b[%]; Z*b[%]; r*b[%]; x*b[%];
Curentul de scurtcircuit trifazat raportat la mărimea de bază, este dat de relaţia:
U
3
Y 3†Z U U b † U b U † Y †U
Y scã3  sc
    b b b (3.37)
Yb Yb 3 † Yb † Z 3† †Z
Y 3†Y †Z
Yb
Dacă vom alege corect mărimile de bază alese anterior vom avea:
U b † Y b † U b U b † Y b † U b Y
Y scã3b    Y b  (3.38)
3†Y †Z U b † U b Yb
Dacă tensiunea de bază se alege ca fiind egală cu tensiunea treptei la care se face calculul
curenţilor de scurtcircuit atunci tensiunea raportată la mărimea de bază va fi:
 
 b


1
b 
În concluzie având în vedere cea de-a II-a ipoteză de la fenomenul tranzitoriu şi anume
caracterul reactiv al elementelor de reţea (X>>R) se poate face aproximaţia:

Z b ”  b
Alegând convenabil puterea aparentă de bază şi tensiunea de bază, calculul curenţilor de
scurtcircuit în unităţi relative în instalaţiile de înaltă tensiune se reduce la aflarea inversului

121
reactanţei tuturor elementelor de reţea cuprinse între sursă şi punctul de scurtcircuit. Curentul de
scurtcircuit trifazat raportat la mărimea de bază e dat de relaţia:
1
Y scã3b
(3.39)
X b
Cunoscând aceste valori prin înmulţirea cu 0,87 se obţine curentul de scurtcircuit bifazat,

iar prin înmulţirea cu 2 † k soc se obţine valoarea de şoc a curentului de scurtcircuit.

Cunoscând valorile raportate ale acestor curenţi precum şi curentul de bază, se pot obţine
valorile absolute ale acestora, care sunt date de relaţia:

Y  Y b † Y b (3.40)
De o mare importanţă la calculul curenţilor de scurtcircuit în valori relative este alegerea
corectă a celor două mărimi de bază Sb, Ub.
În schema în care se pune problema calculului curenţilor de scurtcircuit, se stabilesc la
început punctele de scurtcircuit ki (i = 1, 2, 3, «n).
După stabilirea acestor puncte se va face o inventariere pe nivele de tensiune precum şi o
inventariere a puterii transformatoarelor de forţă. Puterea aparentă de bază Sb se alegea puterea
numărului cel mai mare de transformatoare cu această valoare.
Ca tensiune de bază Ub se alege tensiunea corespunzătoare numărului cel mai mare de
puncte de scurtcircuit.

3.8. LIMITAREA CURENŢILOR DE SCURTCIRCUIT.

Problema limitării curenţilor de scurtcircuit este o problemă caracteristică instalaţiilor de

înaltă tensiune unde valorile curenţilor de scurtcircuit sunt mari. În instalaţiile electrice de joasă
tensiune, această problemă nu se pune ci din contră apare problema inversă şi anume cea a
măririi curenţilor de scurtcircuit.
Din cauza lungimilor mari ale reţelelor de joasă tensiune valorile curenţilor de
scurtcircuit sunt mici, motiv pentru care în multe cazuri este imposibilă verificarea condiţiilor de
sensibilitate la reglarea protecţiilor prin relee, relee care intră în dotarea aparatelor de comutaţie.
Limitarea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă tensiune se poate realiza prin
oricare mijloace care conduc la creşterea impedanţei elementelor de reţea cuprinse între sursa de
alimentare şi punctul de scurtcircuit. Limitarea curenţilor de scurtcircuit în instalaţiile de înaltă
tensiune se poate realiza prin următoarele metode:
a). Funcţionarea individuală a transformatoarelor de forţă precum şi a liniilor electrice
legate în paralel sau desfacerea buclei în reţele inelare pot să conducă la limitarea curentului de

122
scurtcircuit, astfel normele de protecţie a muncii prevăd ca cele două linii în cablu ce
alimentează staţia de distribuţie din subteran (S.D.Sb) de la staţia de transformare de la suprafaţă
(S.T.Sf) să funcţioneze individual adică au separatorul S deschis.

Fig.3.9. tilizarea sistemului cu bare colectoare secţionate în eðerea limitării

curenţilor ðe scurtcircuit.

Se disting următoarele două cazuri:

I. Separatorul S decuplat - în acest caz curentul de scurtcircuit trifazat pe barele staţiei de
distribuţie din subteran, adică în punctul K din figură va fi dat de relaţia:

ã3 l l
Y scY

(3.41)
3† f 3 † ãX p  X 

II. Separatorul S cuplat:

ã3 Ul Ul
Y scYY   (3.42)
3†Zf  
3 †
T ó L 
 2 
în care: XT ± reactanţa transformatorului de forţă din staţia de transformare de la
suprafaţă raportată la secundar;
XL ± reactanţa unei linii în cablu care face legătura între staţia de transformare
de la suprafaţă (S.T.Sf) şi staţia de distribuţie (S.D).
Comparând relaţiile (3.41) şi (3.42) se ajunge la concluzia că valoarea curenţilor de scurtcircuit
pe barele staţiei de distribuţie din subteran (punctul K) când S este cuplat e mai mare decât în
cazul I adică când S este decuplat.
ã3 ã3
Y scYY  Y scY
Din acest motiv normele de protecţie a muncii prevăd ca cele două linii în cablu să
funcţioneze individual adică cu separatorul S decuplat.
Separatorul S este necesar a fi introdus în schemă pentru ca în cazul avariei unei linii
după deconectarea acesteia de la reţea prin intermediul aparatelor de comutaţie 1 - 1' sau 2 - 2' să

123
se poată asigura alimentarea de rezervă a consumatorilor de categoria zero. De exemplu în
schemă se observă două pompe P care intră în dotarea staţiei principale de pompe pentru
evacuarea apelor şi care sunt consumatori de categoria zero.
Dacă de exemplu linia de alimentare a staţiei de pompe se avariază se procedează astfel:
la început se scoate de sub tensiune linia avariată prin decuplarea întreruptoarelor 2 - 2' de la cele
două 2 capete. În continuare se cuplează separatorul S care va permite alimentarea
consumatorilor de categoria zero prin intermediul celeilalte linii.
b). Limitarea curenţilor de scurtcircuit se poate realiza prin orice mijloc care conduce la
mărirea impedanţei (a reactanţei) elementelor de reţea cuprinse între sursă şi punctul de
scurtcircuit. Astfel limitarea curenţilor de scurtcircuit se poate realiza şi cu ajutorul bobinelor de
reactanţă (a reactoarelor).
Pentru a avea un efect ferm pentru o întindere de reţea cât mai mare, bobinele de
reactanţă se introduc la începutul reţelei. Dacă vom nota cu rr şi cu xr rezistenţa reactorului
respectiv reactanţa reactorului se poate scrie:
- pierðerea ðe tensiune pe bobina ðe reactanţă în regim ðe sarcină nominală e dată de relaţia:

U rN  3 † ãY N † rr † cos  ó Y N † x r † sin  (3.43)

Deoarece bobina de reactanţă e o reactanţă practic pură, rezistenţa rr ” 0 . De asemenea

în regim de sarcină nominală cosij tinde către 1 şi deci sin ij tinde către zero. În concluzie
pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în regim de sarcină nominală va fi:

 rà
3 † Y à † x r † sin  (3.43¶)
Primul termen din relaţia 38 este practic nul, iar al II-lea e foarte mic deoarece sin ij tinde
către zero.
În concluzie, în regim de sarcină nominală pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă
dată de relaţia (38') are valori reduse.
- pierðerea ðe tensiune pe bobina ðe reactanţă în regim ðe scurtcircuit, este dată de relaţia:

 rsc
3 † ãY sc † rr † cos   Y sc † xr † sin  (3.44)

unde:
Isc ± valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit trifazat şi care e cu mult, cu mult mai mare
decât valoarea curentului în regim de sarcina nominală.

Y sc

Y N
De asemenea ţinând cont de cea de-a II- ipoteză de la fenomenul tranzitoriu (caracterul

reactiv al elementelor de reţea)   şi deci cosij tinde către zero, iar sinij tinde către 1. În
2

124
concluzie pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în regim de scurtcircuit are valori ridicate
şi e dată de relaţia:

 rsc ” 3 † Y sc † x r (3.44`)
Să consideram de exemplu următoarea reţea prevăzută cu reactor, reprezentată monofilar:

Fig.3.10.
ariaţia tensiunii într-o reţea pre ăzută cu reactoare în regim nominal (à) şi ðe
scurtcircuit (Sc)
1 ± reprezintă diagrama de variaţie a tensiunii în reţeaua prevăzută cu bobină de reactanţă în
regim de sarcină nominală;
2 ± reprezintă diagrama de variaţie a tensiunii în cazul unui scurtcircuit la bornele motorului M2,
adică în punctul K2.
ǻUrsc2 ± reprezintă pierderea de tensiune pe bobina de reactanţă în cazul unui scurtcircuit în
punctul K2.
Se defineşte tensiunea remanentă la bare (Urem), suma pierderilor de tensiune pe
elementele de reţea cuprinse între sursă şi punctele de scurtcircuit (acestea sunt bobine de
reactanţă şi linia electrică de alimentare a motorului M2).
3 ± reprezintă diagrama de variaţie a tensiunii în cazul unui scurtcircuit în punctul de montare a
bobinei de reactanţă adică în punctul K1. Se observă din diagramă că în cazul în care
scurtcircuitul are loc în punctul de montare a reactorului, tensiunea remanentă la bare are valoare
minimă, Urem min.
Tensiunea remanentă minimă este dată de relaţia:

 rem†min
 rsc1
3 † ãY scã3 0

† xr (3.45)
în care:
ãY ã
3
sc 0
- valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit tranzitoriu în prima perioadă (vezi

fenomenul tranzitoriu).

125
 Ţinând cont că uzina constructoare indică la un reactor valoarea raportată în procente,
relaţia 40 devine:
à
 rem†min
3 † ãY scã3 0
† x à (3.46)
3 † Yà
unde:
UN, IN ± reprezintă tensiunea respectiv curentul nominal date în catalog de uzina
constructoare.
Condiţiile de alegere ale bobinelor de reactanţă sunt următoarele:
- tensiunea nominală minimă la bare, nu trebuie să scaðă în nici un caz sub 50 ± 60% ðin à
pentru a nu conturba funcţionarea normală a celorlalţi consumatori, racorðaţi la bare (motorul
). Tensiunea remanentă minimă în procente din tensiunea nominală este dată de relaţia:

UN
ã
3 † Y sc3 0 †xN †
Ure†min 3 † YN
U re†min  †100 †100
UN UN
ãYã 3
† x à % 
ã50 60%
sc 0

Yà
Din această expresie se explicitează reactanţa bobinei de reacţie:

Yà
X  à % 
50 60% † (3.47)
ãY ã 3
sc 0

- bobina ðe reactanţă trebuie astfel aleasă încât să fie capabilă să limiteze curentul ðe
scurtcircuit până la o aloare maximă aðmisă, notată Ysc aðm.
Valoarea curentului de scurtcircuit maxim admis în reţeaua prevăzută cu reactor se
calculează din puterea de rupere Srup a întreruptorului general prevăzut în schema respectivă.
Se demonstrează că pentru a limita curentul de scurtcircuit la o valoare maximă admisă,
bobina de reacţie trebuie să aibă reactanţă:

 S  †Y
xà %

b xb  † b à (3.48)

S   †Y
 rup  à b
Sb ± puterea aparentă de bază;

x b - reactanţa raportată la mărimea de bază.

- tensiunea nominală à şi curentul nominal Yà trebuie să înðeplinească conðiţiile:

126
 à =r
(3.49)
Yà = Yr

unde Ur, Ir ± reprezintă tensiunea respectiv curentul din reţea.

- bobinele ðe reactanţă trebuie să fie erificate şi la stabilitate electroðinamică în regim ðe
scurtcircuit. Uzina constructoare indică în catalog un curent limită ðinamic sub formă de valoare
momentană, idin.
Acest curent limită dinamic trebuie să îndeplinească condiţia:

i ðin = 2 † k soc † Y
(3.50)

Y
- valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit trifazat.
Observaţie: Verificarea la stabilitate electrodinamică se face numai pentru bobinele de reactanţă
xà %  3% , deoarece pentru celelalte, uzina constructoare garantează rezistenţa mecanică.
- bobinele ðe reactanţă se erifică şi la stabilitate termică în regim ðe scurtcircuit. Uzina
constructoare indică în catalog un curent limită termic It pe care reactorul îl poate suporta un
timp de t secunde (de regulă t = 10 sec).
Verificarea se face punând condiţia ca valoarea cantităţii de căldură pe care o poate
suporta aparatul să nu fie depăşită în nici un caz de cantitatea de căldură degajată în timpul
scurtcircuitului. Deoarece degajarea cantităţii de căldură se face pe baza legii Joule ± Lentz se
poate scrie:

rr † Y t2 † t = rr † Y
2 † t f

Y t† † t = Y
† t f (3.51)

Y
- valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit trifazat;
tf ± timpul fictiv.
bser aţie: Pentru cazurile din industria minieră relaţia (3.51) ia forma:

Y t† † t = Y
† t ap (3.51')

tap ± timpul de acţionare a protecţiei.

127
128