Capitolul I

Cap. I.
Echipamente electrice în sistemele electroenergetice
ECHIPAMENTE ELECTRICE ÎN SISTEMELE ELECTROENERGETICE
1.1. Noţiuni generale
Transportul energiei electrice de la producător (centrale electrice) la

consumator, se realizează prin intermediul liniilor, reţelelor şi echipamentelor
electrice.
Instalaţia electrică defineşte un ansamblu de echipamente electrice
interconectate într-un spaţiu dat, formând un tot unitar şi având un scop funcţional
bine determinat.
În diversitatea cazurilor concrete, care pot fi luate în considerare, comun este
faptul că orice instalaţie electrică presupune o serie de echipamente electrice,
precum şi interconexiunile dintre acestea, realizate prin diferite tipuri de
conductoare electrice.
Prin echipament electric se înţelege, în general, orice dispozitiv întrebuinţat
pentru producerea, transformarea, transportul, distribuţia sau utilizarea energiei
electrice. Această ultimă destinaţie, reprezentând scopul final al întregului proces
de producere, transport şi distribuţie, defineşte o categorie distinctă de
echipamente, denumite receptoare. Receptoarele electrice sunt dispozitive care
transformă energia electrică în altă formă de energie utilă (luminoasă, mecanică,
5
Echipamente şi protecţii în sistemele electroenergetice
termică,chimică).
Acestea se împart în:

- receptoare de iluminat;
- receptoare de forţă, care pot fi electromecanice (motoare electrice,
electromagneţi, electroventile), electrotermice (cuptoare electrice,
agregate de sudare) sau electrochimice (băi de electroliză, galvanizare).
În majoritatea cazurilor, receptoarele electrice nu sunt elemente izolate, ele

fiind grupate pe utilaje cu destinaţii tehnologice bine determinate. Ansamblul
utilajelor şi receptoarelor izolate care necesită alimentarea cu energie electrică şi
concură la realizarea procesului de producţie dintr-o secţie sau întreprindere face
parte din echipamentul tehnologic al acestuia.
Când se fac referiri la anumite instalaţii concrete, prin echipamentul electric
al acestora se înţelege totalitatea maşinilor, aparatelor, dispozitivelor şi
receptoarelor electrice ataşate instalaţiei respective (sau utilajului respectiv).
Continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor reprezintă
cea mai importantă condiţie calitativă.
În continuare, în cadrul acestei capitol, ne vom referi la echipamentul
electric privit sub forma echipamentelor de comutaţie şi protecţie. Rolul
funcţional al acestora este de a stabili şi întrerupe circuite electrice în condiţii
normale de funcţionare, asigurând astfel dirijarea fluxului de energie de la
producător la consumator, cât şi de a întrerupe circuitele în condiţii anormale de
funcţionare (avarie), (siguranţe fuzibile, descărcătoare electrice, întreruptoare
electrice).
Ceea ce este specific tuturor aparatelor electrice, este faptul că atât
închiderea, dar mai ales deschiderea circuitelor se face în prezenţa arcului electric.
Prezenţa arcului electric, conduce, însă, la solicitări suplimentare de natură termică
şi electrodinamică, solicitări ce pot fi diminuate prin reducerea duratei acestuia.
Arcul electric, apare în aparatele electrice cu comutaţie mecanică, adică acele
aparate la care deschiderea sau închiderea circuitelor se face prin deplasarea unei
piese metalice ce constituie elementul mobil al unui contact electric.
Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul comutaţiei statice, la care stabilirea

sau întreruperea circuitelor se face prin comanda ventilului (întreruptor)
semiconductor, fără arc electric, fără piese în mişcare.
Se poate obţine o imagine asupra rolului funcţional al aparatelor de

comutaţie examinând fig. 1.1., în care se prezintă rolul principalelor aparate de
comutaţie într-o centrală electrică, într-o staţie de transformare, într-un post de
transformare şi într-o reţea de joasă tensiune. Rolul funcţional al acestor aparate,
rezultă din însăşi definiţia şi poziţia lor în schemă, după cum urmează:
6
Cap. I. Echipamente electrice în sistemele electroenergetice
2x[3 x 220] kV, 50 Hz
G
3~ 1 3
330 MVA
2
15/220 kV
2 4
a) centrală electrică
5 6
2 [3 x 220] kV, 50 Hz
100 MVA
220/121/10 kV
1 1
2 2
b) staţie de transformare
3 x 10 kV, 50 Hz 3 x 400 / 220 V, 50 Hz

1000 kVA 10
10 kV/0,4 kV
5 M
9
3~
M
7 8 11 3~
c) post de transformare şi reţea de joasă tensiune
Fig. 1.1. Locul şi rolul aparatelor de comutaţie
1. Întrerupătorul de putere de înaltă tensiune – este un aparat destinat a

stabili, suporta şi întrerupe curenţi normali de funcţionare şi curenţi anormali
cum sunt cei de suprasarcină şi scurtcircuit. Deci, întreruptorul de putere
este în acelaşi timp aparat de comutaţie şi de protecţie;
2. Separatorul de bare – este un aparat destinat a deschide şi închide circuite
fără sarcină şi care în poziţia deschis asigură o distanţă prescrisă, vizibilă de
către operator, între elementul fix şi cel mobil al contactelor sale. Prin acest
separator se dirijează energia electrică către barele colectoare;
7
3. Separatorul de cuplă transversală – are rolul de a transfera energia electrică

de la un sistem de bare de distribuţie la altul. Există şi separatoare pentru
cuplarea longitudinală a barelor (leagă mai multe secţii ale unui sistem de
bare);
4. Separatorul de linie – comută linia la sistemul de bare;
5. Separatorul de punere la pământ – are rolul funcţional de a comuta o linie
de transmisie la pământ, în lipsa tensiunii, în scopuri de protecţie;
6. Descărcătorul electric – limitează nivelul supratensiunilor atmosferice şi
uneori nivelul supratensiunilor de comutaţie;
7. Siguranţa fuzibilă de înaltă tensiune – deconectează circuitul prin topirea
unor elemente fuzibile, în cazuri în care pentru condiţii prescrise, se
depăşeşte valoarea curentului. Siguranţa fuzibilă este şi aparat de protecţie
împotriva curenţilor de scurtcircuit şi suprasarcină;
8. Separatorul de sarcină – comută circuite la sarcina nominală a receptorului;
9. Întreruptorul automat de joasă tensiune – este un aparat de comutaţie şi de
protecţie împotriva scurtcircuitelor şi suprasarcinilor, în secundarul
transformatorului de distribuţie sau în circuitele de forţă;
10. Siguranţa fuzibilă de joasă tensiune – oferă protecţie împotriva
scurtcircuitelor şi suprasarcinilor în circuitele de iluminat şi forţă.
11. Contactorul electromagnetic – este destinat a stabili, suporta şi întrerupe
curenţi nominali de funcţionare, ca şi curenţi de suprasarcină de serviciu şi a
efectua un număr foarte mare de manevre, de ordinul 106…107.
Aceste aparate nu epuizează lista aparatelor cu comutaţie mecanică, utilizate
în instalaţiile energetice, industriale sau în locuinţe, dar constituie categorii
reprezentative.
Principalele regimuri de lucru ale unui dispozitiv electromecanic sunt:
– regimul de lungă durată;
– regimul de scurtă durată (ex. aparatele de protecţie);
– regimul intermitent de lucru (alternează timpii de lucru cu timpii de pauză).
Constructiv, un aparat electric este realizat din:
– căile de curent (borne de intrare, ieşire, contacte);
– organul motor (cu ajutorul lui se realizează funcţia pentru care este constituit
aparatul);
– carcasa.
1.2. Caracteristicile echipamentelor electrice
a) Tensiunea nominală este cea mai mare dintre tensiunile standardizate

pentru care a fost proiectat şi construit echipamentul şi pentru care se garantează
funcţionarea lui în regim permanent.
Din acest punct de vedere, atât standardele de stat, cât şi cele internaţionale
8
clasifică aparatele de comutaţie în două mari categorii:
a) aparate de joasă tensiune, cu tensiunea nominală mai mică sau cel mult egală
cu 1000 V (Un ≤ 1000 V);
b) aparate de înaltă tensiune, cu tensiunea nominală mai mare de 1000 V (U n >
1000 V).
La aparatele de curent alternativ tensiunea nominală este dată ca valoare
efectivă. În cazul instalaţiilor de curent alternativ trifazat, tensiunea nominală este
considerată tensiunea între fazele liniei electrice.
Aparatele de comutaţie de înaltă tensiune se împart, în limbajul tehnic
curent, în:
a) de medie tensiune, cu 3,6 ≤ Un ≤ 123 kV;
b) de înaltă tensiune, cu 150 ≤ Un ≤ 420 kV;
c) de foarte înaltă tensiune, cu Un = 550 kV;
d) de extra înaltă tensiune, cu Un = 765 ÷ 1000 kV.
Echipamentele de înaltă tensiune trebuie să funcţioneze în condiţii bune la o
tensiune cu 10-15% mai mare decât tensiunea nominală. Această tensiune se
numeşte tensiunea maximă de serviciu a echipamentelor.
Tensiunea maximă de serviciu (valoarea efectivă a celei mai mari tensiuni

dintre faze care poate să apară la un moment dat, în condiţii normale de
funcţionare) este stabilită prin prescripţii şi standarde naţionale şi internaţionale.
Această valoare a tensiunii trebuie să fie suportată de izolaţia aparatelor electrice
un timp nelimitat.
Tensiunea de ţinere (nivelul de izolaţie) este cea mai mare tensiune de

încercare pe care izolaţia aparatelor electrice o suportă fără conturnări sau
străpungeri, în cadrul verificărilor lor în condiţii definite de standarde. Sunt
standardizate în prezent, tensiunile de ţinere la impuls (unda plină de 1,2/50 μs şi
unda aperiodică lungă de 250/2500 μs), precum şi tensiunea de frecvenţă
industrială.
În tabelul 1.1. sunt prezentate tensiunile nominale de fază la 50 Hz pentru
curent alternativ.
Tabelul 1.1.
Joasă tensiune, [V] 24; 36; 48; 110 sau 127; 220 sau 250; 280; 660; 1000
Înaltă tensiune, [kV] 3,6; 7,2; 12; 17,5; 24; 36; 52; 72,5; 100; 123; 145; 170;
245; 300; 362; 420; 525; 765
În tabelul 1.2. sunt prezentate tensiunile nominale uzuale în curent continuu.

Tabelul 1.2.
Joasă tensiune, [V] 24; 48; 110; 125; 220; 250; 400; 800 (1000)
Înaltă tensiune, [kV] 220 – 400 – 800
În instalaţiile electrice iau naştere în mod accidental supratensiuni

temporare (creşteri de tensiune, supratensiuni de rezonanţă sau ferorezonaţă),
supratensiuni de comutaţie şi supratensiuni atmosferice. Din această cauză
9
fiecare aparat de înaltă tensiune trebuie să prezinte un surplus de rigiditate
dielectrică (coeficient de siguranţă) determinat de raportul dintre tensiunea cea mai
mică la care are loc străpungerea spaţiului dintre părţile conductoare ale fazelor
vecine sau dintre părţile conductoare şi pământ, şi tensiunea nominală.
b) Curentul nominal al unui echipament este cel mai mare curent pe care
calea de curent a acestuia îl poate suporta un timp nelimitat fără ca încălzirea
diferitelor sale elemente să depăşească o anumită temperatură stabilită prin norme.
În tabelul 1.3. se prezintă valorile standardizate ale curenţilor nominali, iar
în tabelul 1.4. valorile curenţilor nominali pentru diferite aparate electrice din ţara
noastră.
Tabelul 1.3.
Joasă tensiune [A] 2; 4; 6; 10; 16; 25; 40; 63; 80; 100; 125; 160; 200; 250;
315; 400; 630; 800; 1000; 1250; 1600; 2000; 2500; 3150;
4000; 5000; 6000
Înaltă tensiune [A] 400; 630; 800; 1250; 1600; 2000; 2500; 3150; 4000;
5000; 6000
Tabelul 1.4.
Denumirea aparatului Curenţi nominali [A]
Întreruptoare 400; 630; 1000; 1250; 1600; 2000; 3150; 4000;
5000; 6300
Separatoare de sarcină 200; 400; 630
Separatoare 200; 400; 630; (800); 1250; 1600; 2000; 3150;
4000; 6300
Bobine de reactanţă 400; 600; 750; 1000; 1500; 2000
Transformatoare de curent 5; 10; (12,5); 15; 20; (25); 30; (40); 50; (60);
75 şi multipli zecimali ai acestora
Siguranţe fuzibile 2,5; 4; 6,3; 10; 16; 25; 31,5; 40; 63; 80; 100
c) Stabilitatea electrodinamică a echipamentelor de înaltă tensiune este

caracterizată prin curentul de stabilitate electrodinamică (curentul maxim
admisibil) care reprezintă valoarea maximă a amplitudinii curentului de
scurtcircuit de şoc pe care-l suportă echipamentul fără să se deterioreze.
La transformatoarele de curent stabilitatea electrodinamică poate fi
exprimată printr-un factor electrodinamic egal cu raportul dintre curentul de
stabilitate electrodinamică şi amplitudinea curentului nominal primar:
(1.1)
d) Stabilitatea termică la scurtcircuite a echipamentelor de înaltă tensiune este

caracterizată prin curentul de stabilitate termică, adică cel mai mare curent de
valoare efectivă constantă, pe care îl suportă echipamentul un timp determinat (în
10
mod obişnuit: 1s, 3s sau 5s) fără ca temperatura pieselor sale să depăşească limitele
admisibile stabilite de norme.
La transformatoarele de curent, stabilitatea termică poate fi caracterizată printr-
un factor de stabilitate termică egal cu raportul dintre curentul de stabilitate termică
pentru timpul prescris t şi curentul nominal primar:
(1.2)
e) Curentul de conectare este cel mai mare curent de scurtcircuit (exprimat în

valoare de amplitudine) pe care aparatele de comutaţie automate îl pot stabili la
tensiunea nominală sau la altă tensiune dată, fără pericolul sudării contactelor sau
al altor deteriorări care să împiedice funcţionarea lor în continuare.
f) Curentul de rupere este cel mai mare curent pe care aparatele de comutaţie
îl pot rupe la o tensiune dată, fără deteriorări care să împiedice funcţionarea lor în
continuare.
g) Puterea de rupere a aparatelor de comutaţie este o mărime convenţională

reprezentând produsul dintre valoarea efectivă a curentului de rupere în momentul
separării contactelor şi o tensiune dată.
1.3. Echipamente de protecţie şi comutaţie de joasă tensiune
1.3.1. Contactorul electromagnetic
Contactorul electromagnetic (fig.1.2.) este definit ca un aparat de

comutaţie, acţionat altfel decât manual (electromagnetic), cu o singură poziţie de
repaus, capabil să stabilească, să suporte şi să întrerupă curenţi nominali şi curenţi
mai mari decât aceştia, dar care apar în condiţii de funcţionare normală (cum sunt
curenţii de pornire ai motoarelor electrice). Contactorul este destinat a efectua un
număr mare de comutaţii în sarcină (105... 106) şi un număr şi mai mare de
comutaţii fără sarcină (107). După felul reţelei în care funcţionează, contactorul
poartă denumirea de contactor de curent alternativ sau de curent continuu.
Principalele elemente ale unui contactor sunt:
– elementul motor – asigură deplasarea contactelor mobile şi care poate fi:

 un electromagnet (contactoare electromagnetice);
 un piston acţionat cu aer comprimat (contactoare pneumatice);
 ax motor prevăzut cu came (contactoare mecanice);
11
– polii principali – constituiţi din borne de intrare-ieşire, puntea conductoare

care asigură continuitatea circuitului principal, contactele şi camera de
stingere;
– polii auxiliari – sunt de fapt contactele auxiliare care servesc la menţinerea
sub tensiune a bobinei electromagnetului, la semnalizare sau blocare.
Schema funcţională a unui contactor este prezentată în fig. 1.2.
CA
BSM CP
A B
BI BD
CAR
armătura
mobilă
BA
CA1
RE
STO CC
CA
Fig. 1.2. Schema funcţională a unui contactor electromagnetic

CP – contacte principale; CA – contacte auxiliare; CAR – contact auxiliar cu reţinere; BSM –
bobină de suflaj magnetic; BA – bobină de acţionare; RE – rezistenţa economizatoare; STO –
sursă de tensiune operativă; BD – buton de deschidere; BI – buton de închidere.
Funcţionarea schemei din fig. 1.2. este explicată în continuare:
Se apasă BI, asigurându-se închiderea circuitului prin BA, contactul auxiliar

CA1 – la sursă; BA atrage armătura mobilă a electromagnetului şi odată cu aceasta,
tot echipamentul mobil, modificând poziţia tuturor contactelor atât principale cât şi
auxiliare. RE este scurtcircuitată. După aceasta, CA 1 se deschide, alimentarea
rămâne prin RE care micşorează curentul, limitând astfel pierderile în BA.
Contactoarele electromagnetice sunt clasificate internaţional (CEI,

recomandarea 158/1) şi prin standardele de stat (STAS 4479-74) după categoria de
utilizare ca în tabelul 1.5.
12
Tabelul 1.5.
Curentul Categoria Aplicaţia specifică
Sarcini neinductive sau slab inductive: cuptoare cu
AC-1
rezistenţe, cosφ ≥0,95
Motoare cu colivie: pornire, oprire, cosφ = 0,3 ÷
AC-2
0,7 ; Ip = 2,5 In
Motoare cu colivie: oprirea, pornirea acestora, Ip =
AC-3
5 ÷ 9 In
Motoare cu colivie: pornire, inversare de mers,
AC-4
mers prin impulsuri
AC-5a Comanda lămpilor cu descărcare
AC-5b Comanda lămpilor cu incandescenţă
Alternativ
AC-6a Comanda transformatoarelor
AC-6b Comanda bateriilor de condensatoare
AC-7a Sarcini uşor inductive pentru aparate casnice
AC-7b Motoare pentru aparate casnice
Comanda motoarelor de compresor pentru frigider
AC-8a cu rearmare manuală după declanşare la
suprasarcină1
Comanda motoarelor de compresor pentru frigider
AC-8b cu rearmare automată după declanşare la
suprasarcină
La comanda receptoarelor cu sarcini electrice
DC-1
neinductive sau slab inductive
La pornirea motoarelor electrice cu excitaţie
DC-2
derivaţie
La pornirea şi inversarea de sens a motoarelor
DC-3 electrice cu excitaţie derivaţie şi care funcţionează
Continuu cu şocuri
La pornirea şi oprirea motoarelor electrice cu
DC-4
excitaţie serie
La pornirea şi inversarea de sens a motoarelor
DC-5 electrice cu excitaţie serie care funcţionează cu
şocuri
DC-6 La comanda lămpilor cu incandescenţă
Alegerea şi verificarea contactoarelor se face pentru condiţiile electrice din
locul în care se montează, având în vedere următoarele criterii:
,
, (1.3)
,
.
unde:
1
Motorul şi compresorul fiind în execuţie capsulată.
13
Un – tensiune nominală;
Ums – tensiune maximă de serviciu;
In – curentul nominal;
Ism – curentul de sarcină maxim;
Ird – curent de rupere deconectat;
Irî – curent de rupere stabilit;
Ip – curent de pornire.
În plus, se va ţine seama de tensiunea de lucru a bobinei de comandă, felul

de montaj (fix sau debroşabil) şi numărul contactelor auxiliare ND şi NI.
Valorile curenţilor de rupere se dau de către firma constructoare în funcţie
de regimul de lucru.
1.3.2. Întreruptorul de putere de joasă tensiune
Întreruptorul de putere de joasă tensiune este un aparat cu comutaţie

mecanică, capabil să suporte, să închidă şi să întrerupă curenţi în condiţii normale
de funcţionare şi curenţi de avarie (suprasarcină prelungită, scurtcircuit) în condiţii
prestabilite. Acest aparat este şi aparat de protecţie, deoarece este echipat cu
declanşatoare sensibile la defecte (suprasarcină, scurtcircuit, tensiune redusă), care
determină întreruperea circuitului într-un timp relativ scurt. În tehnica aparatajului
electric s-au stabilit următoarele construcţii de întreruptoare de putere:
– întreruptoare pentru instalaţii interioare, cu In ≈ (6...16) A şi capacitatea de
rupere Ir = (1... 2) kA;
– întreruptoare compacte cu performanţe medii, şi anume: In = (80... 800) A şi
Ir = (3... 25) kA;
– întreruptoare de mare putere cu performanţe superioare, şi anume: In =
(1000... 4000) A şi Ir = (50... 55) kA;
– întreruptoare limitatoare, care acoperă întreaga gamă de curenţi şi capacităţi
de rupere, şi anume: In = (16..2500) A şi Ir = (25 ...100) kA (valoare
prezumată).
În toate aceste aparate de curent alternativ, întreruperea arcului electric se
realizează în camere de stingere, care funcţionează după principiul efectului de
electrod combinat cu efectul de nişă.
Schema bloc. În fig. 1.3. se prezintă schema bloc a unui întreruptor de

putere pe care se disting următoarele componente:
1. polii principali;
2. polii auxiliari;
3. declanşatoarele termice, reacţionează la suprasarcină;
4. declanşatoarele electromagnetice, reacţionează la scurtcircuit;
5. mecanismul întreruptorului;
6. declanşatorul de tensiune minimă;
7. declanşatorul cu curent de injecţie.
Funcţiile mecanismului sunt următoarele:
14
– menţine întreruptorul închis şi zăvorăşte energia acumulată într-un resort,
necesară operaţiei de deschidere;
– asigură declanşarea întreruptorului folosind o energie minimă;
– asigură declanşarea liberă, adică la persistenţa unei comenzi de declanşare
aparatul nu poate fi închis şi nici menţinut închis;
– asigură viteze necesare pieselor mobile de contact, la închidere şi la
deschidere.
6
1 2
4 I>
Fig. 1.3. Schema bloc a întreruptorului de putere.
Alegerea şi verificarea întreruptoarelor automate.
Întreruptoarele automate se aleg pentru regimul normal de funcţionare şi se

verifică la scurtcircuit corespunzător parametrilor punctului în care se montează,
conform următoarelor criterii:
,
,
, (1.4.)
,
,
,
unde:
Ik – curentul de scurtcircuit;
isoc – curentul de şoc;
Ilt – curent limită termic;
Ild – curent limită dinamic.
15
Aceasta deoarece, atunci când întreruptorul este montat în apropierea unei
surse puternice (generatoare, transformatoare), curentul în regim de sarcină este
mic, iar curentul de scurtcircuit are valori mari.
1.3.3. Siguranţa fuzibilă de joasă tensiune
Stingerea arcului electric în contact cu granule din material refractar este un

principiu utilizat la funcţionarea siguranţelor fuzibile. În aceste aparate arcul
electric apare după topirea, provocată de trecerea curentului electric, a benzilor sau
firelor aşezate în mediu granulat (nisip de cuarţ). Transferul de căldură de la
plasmă la granule se realizează prin conducţie termică.
Stingerea arcului electric se produce în momentul în care tensiunea arcului
electric depăşeşte valoarea care provoacă instabilitatea arcului electric.
Siguranţa fuzibilă e un aparat de protecţie al cărui rol funcţional este de a
deschide un circuit parcurs de un curent electric a cărui intensitate depăşeşte o
valoare prescrisă, prin fuziunea unuia sau mai multor elemente dimensionate în
acest scop.
Funcţionarea siguranţei fuzibile are loc la trecerea unui curent de scurtcircuit
şi în acest caz se limitează amplitudinea curentului şi durata sa. În cazul în care
funcţionarea are loc la suprasarcină, se limitează numai durata suprasarcinii,
amplitudinea curentului de suprasarcină se conservă.
Siguranţele fuzibile de joasă tensiune, în funcţie de curentul nominal şi
curentul de scurtcircuit prezumat, se pot clasifica în trei categorii, ca în tabelul 1.6.
Tabelul 1.6.
Curent
Tensiune Curentul
Nr. prezumat
Denumire nominală nominal Folosire
crt. întrerupt
[V] [A]
[kA]
1. Siguranţă
fuzibilă de mare < 1000 V 100..1000 50 Instalaţii industriale
putere
2. Siguranţă Instalaţii industriale
< 1000 V 16....100 < 33
fuzibilă cu filet şi casnice
3. Aparate electrice
Siguranţă (redresoare, aparate
< 550 V 0,1.......10 <2
miniatură de radio şi
televizoare etc.)
Alegerea şi verificarea siguranţelor fuzibile
Valorile curenţilor nominali ai fuzibilelor siguranţelor se vor alege cât mai

reduse (pentru asigurarea sensibilităţii protecţiei), dar astfel încât să nu întrerupă
funcţionarea instalaţiilor la suprasarcini de scurtă durată, date de utilajul tehnologic
antrenat sau în cazul pornirii motoarelor electrice.
16
1. Protecţia motoarelor electrice. Se ştie că motoarele electrice asincrone
absorb la pornire un curent mai mare decât curentul nominal:
(1.5)
unde: kp = 5... 7 la MA cu rotor în scurtcircuit;
kp = 1,6... 2 la MA cu rotor bobinat.
Aşa cum rezultă din caracteristica de protecţie a siguranţei fuzibile, acesta se
arde la pornire după un timp (tpa) care trebuie să fie mai mare decât timpul de
pornire (tp). Deci se calculează o valoare a curentului fuzibilului, cu relaţia:
, (1.6)
în care cs este un coeficient de siguranţă, care depinde de tipul pornirii grea sau
uşoară):
cs = l,6... 2 – pentru pornire grea;
cs = 2,5 pentru pornire uşoară.
Dacă sunt alimentate mai multe receptoare pe acelaşi circuit:
, (1.7)
unde: IpM – este cel mai mare curent de pornire;

Ici – curenţii ceruţi de ceilalţi consumatori.
După ce s-a calculat această valoare, se alege din normativele cu
caracteristici pentru siguranţele fuzibile valoarea standardizată a curentului
nominal al fuzibilului cea mai apropiată. Se va avea în vedere asigurarea
selectivităţii protecţiei. Se aleg tipul siguranţei şi curenţii nominali ai corpului şi
capacului.
2. Protecţia coloanelor, instalaţiilor de iluminat şi bateriilor de
condensatoare. Protecţia acestor elemente la scurtcircuit este realizată (asigurată)
dimensionând fuzibilul cu relaţiile:
– pentru coloane:
Ifc < 3 Iad (1.8)
– pentru instalaţiile de iluminat:
Ifc = (0,6... 1)(Ic.il) (1.9)
– pentru bateriile de condensatoare:
Ifc. = (l, 3... 1, 8)Icond (1.10)
În cazul coloanelor se observă că există o corelaţie între curentul nominal al
fuzibilului şi secţiunea conductorului.
Siguranţele alese trebuie să fie sensibile şi să aibă capacitatea de rupere.
Aceasta se verifică cu relaţiile:
(1.11)
(1.12)
unde:
Ik min – curentul de scurtcircuit minim;
INF – curentul nominal al fuzibilului;
17
ksens – coeficient de sensibilitate.
1.3.4. Relee de protecţie
În funcţionarea instalaţiilor electrice pe lângă regimurile normale de

funcţionare pot apare diferite deranjamente (defecte sau regimuri anormale) care
periclitează buna funcţionare a lor.
Pentru a preveni urmările acestor deranjamente, locul în care acestea au
apărut, trebuie izolat de restul întregului sistem prin întreruperea alimentării lui cu
energie. Acest lucru se realizează prin aparatura de comutaţie, care în momentul
apariţiei deranjamentului primeşte comandă de la instalaţia de protecţie realizată în
prezent în mare parte cu relee.
Releul (definit în general, indiferent de natura sa) este un dispozitiv a cărui
mărime de ieşire variază brusc (ca urmare a unei comutaţii dinamice sau statice) la
variaţia mărimii de intrare.
Caracteristica statică a unui releu (cu contacte) fig. 1.4., reprezintă
dependenţa dintre mărimea de ieşire Xe şi mărimea de intrare Xi.
Xe
XE
0 Xr Xa Xi
Fig 1.4. Caracteristica statică de releu
Din fig. 1.4., ce reprezintă caracteristica statică a releului, se observă că la

variaţii ale mărimii de intrare Xi în intervalul (0, Xa), mărimea de ieşire Xe rămâne
nulă. În momentul când mărimea de intrare atinge valoarea Xa, mărimea de ieşire
Xe variază brusc până la valoarea constantă XE (care corespunde stării „închis” a
releului).
Dacă mărimea de intrare scade până la valoarea Xr, mărimea de ieşire Xe
rămâne constantă şi egală cu XE şi numai atunci când mărimea de intrare atinge
valoarea Xr, mărimea de ieşire Xe variază brusc până la valoarea zero (care
corespunde stării „deschis” a releului).
Sintetizând cele de mai sus, rezultă că dependenţa dintre mărimea de ieşire a
unui releu şi mărimea cu variaţie continuă care se aplică la intrarea sa prezintă o
pronunţată discontinuitate.
Despre un releu care prezintă o caracteristică statică de tipul celei din fig.
1.4. se poate spune că realizează o funcţie de decizie, în sensul că mărimea sa de
ieşire, care poate căpăta două valori distincte 0 şi XE, poate stabili dacă mărimea de
intrare Xi este mai mică sau mai mare decât valoarea de prag (de acţionare) Xa.
18
Asociind simbolul „0” situaţiei în care mărimea de ieşire este nulă şi
simbolul „1” situaţiei în care mărimea de ieşire X a valoarea XE, un releu cu
caracteristica din fig. 1.4. poate fi considerat un element binar.
Utilizarea dispozitivelor semiconductoare şi a miezurilor magnetice,
realizate din materiale speciale, (permalloy, ferite) a permis realizarea unor relee
cu caracteristici statice diferite de cea din fig. 1.4. În fig. 1.5. sunt reprezentate:
caracteristicile de releu cu histerezis (a), caracteristica de releu cu zonă de insensi-
bilitate (b) şi caracteristica de releu cu zonă de insensibilitate şi histerezis (c).
Xe Xe Xe
+Xe +Xe +Xe
–Δ –Δ
–Δ +Δ Xi –Δ +Δ Xi +Δ +Δ Xi
–Xe –Xe –Xe
a) b) c)
Fig. 1.5. Caracteristici statice de releu
Ultimele două caracteristici din figura de mai sus prezintă, spre deosebire de
celelalte caracteristici prezentate, trei stări distincte.
Datorită avantajelor legate de simplitatea realizării şi de siguranţa în
funcţionare, releele ce prezintă caracteristici de acţionare cu două stări distincte
sunt utilizate pe scară largă în instalaţiile de protecţie şi automatizare. Deseori, în
explicarea funcţionării protecţiei unei instalaţii electrice se folosesc noţiunile de
stare normală şi stare de repaus a unui releu.
Prin stare normală a unui releu se înţelege starea pe care o prezintă acesta
într-o schemă electrică în funcţiune, când are mărimea de intrare nulă.
Prin stare de repaus a unui releu se înţelege starea pe care o prezintă acesta
când se află în afara timpului de funcţionare a schemei electrice din care face parte.
Parametrii principali ai releelor
Releele se caracterizează prin următorii parametrii care sunt daţi în cataloage

şi prospecte:
1. Curentul şi tensiunea nominală (In, Un) – reprezintă valorile curentului şi
tensiunii pe care le suportă releul în bune condiţii un timp oricât de îndelungat şi la
care funcţionează în permanenţă;
2. Valoarea de acţionare (Xa) – reprezintă valoarea parametrului controlat la
care releul începe să funcţioneze (închiderea sau deschiderea contactelor - în cazul
releelor cu elemente mobile şi contacte);
19
În cazul releelor cu comutaţie statică prin valoarea de pornire se înţelege
valoarea parametrului controlat la care releul comandă variaţia în salt a mărimii de
ieşire.
3. Valoarea de revenire (Xr) – este acea valoare a parametrului controlat la
care releul comandă variaţia în sens invers, până la starea de repaus, a elementelor
sale mobile (în cazul releelor cu elemente mobile şi contacte) sau a mărimii din
circuitul de ieşire (la releele cu comutaţie statică), în raport cu variaţia din
momentul acţionării;
4. Factorul de revenire (Kr) – reprezintă raportul dintre valoarea de revenire şi
valoarea de acţionare;
(1.13)
Pentru relee maximale Kr < l, (K = 0,2 – 0,99) iar pentru relee minimale K r
> 1. Cu cât Kr are o valoare mai apropiată de unitate cu atât releul este mai
sensibil.
5. Timpul de acţionare (ta) – reprezintă timpul care trece din momentul
apariţiei semnalului de intrare până în momentul acţionării complete a releului.
Pentru releele cu comutaţie statică timpul de acţionare reprezintă timpul care
trece din momentul apariţiei semnalului de intrare până în momentul variaţiei în
salt a mărimii din circuitul de ieşire al releului.
În funcţie de valoarea lui ta, releele se împart în:
a) relee ultrarapide (cu acţiune instantanee) când ta ≤0,00l ;
b) relee rapide, când ta < 0,05 s;
c) relee normale, când ta = 0,05 ÷ 0,15 s;
d) relee lente, când ta = 0,15 ÷ l s;
e) relee de timp ( cu temporizare), când ta > ls.
6. Puterea de acţionare (Pa) – este puterea pe care o consumă releul (bobina
releului) pentru acţionare;
, (1.14)
unde:
Imin – este curentul minim de funcţionare;
R – este rezistenţa înfăşurării bobinei.
În funcţie de puterea de acţionare se stabileşte gradul de sensibilitate al
releelor.
Pentru relee foarte sensibile Pa ≤ 0,01 W, pentru relee sensibile Pa ≤ 0,l W iar
pentru relee normale Pa > 0, l W.
Tot în funcţie de puterea de acţionare a releelor se calculează încărcarea
transformatoarelor de măsură care alimentează protecţia;
7. Puterea comandată de contactele releului (P c) – este puterea din circuitul
pe care îl pot întrerupe sau stabili contactele releului fără ca acestea să se deteriore-
ze. Puterea contactelor se indică atât în curent alternativ cât şi în curent continuu;
8. Poziţia normală a contactelor – reprezintă poziţia pe care o ocupă
contactele releului atunci când prin bobina sa nu circulă curent;
20
9. Eroarea releului (ε) – este diferenţa dintre valoarea reală de acţionare şi
valoarea parametrului controlat la care releul a fost reglat să acţioneze (valoarea
reglată XR).
Dacă această diferenţă se raportează la valoarea reglată, atunci eroarea se
obţine în procente.
(1.15)
Cu cât ε este mai mic, cu atât precizia releului este mai ridicată.
10. Cursa de inerţie – reprezintă timpul în care sistemul mobil al releului
continuă să se deplaseze, în virtutea inerţiei, după ce cauza care a provocat această
deplasare a încetat.
Pentru evitarea acţionărilor greşite ale releului cursa de inerţie trebuie să fie cât
mai mică.
11. Stabilitatea termică şi electrodinamică – reprezintă proprietatea releului de
a suporta timp limitat, fără nici un fel de deteriorare, efectele termice şi dinamice
ale curenţilor de scurtcircuit.
Clasificarea releelor de protecţie
Releele de protecţie se clasifică în mai multe categorii, astfel:
După principiul de construcţie şi funcţionare a elementului sensibil al

releului se deosebesc:
– relee electromagnetice (nepolarizate sau polarizate);
– relee electrodinamice (fără fier sau cu fier);
– relee magnetoelectrice;
– relee de inducţie;
– relee magnetice (cu circuite magnetice saturabile sau cu amplificatoare
magnetice);
– relee electronice (cu elemente de execuţie electromecanice – cu contacte,
sau statice – fără contacte);
– relee de gaze.
După natura parametrului controlat se deosebesc:

– relee de curent (pentru curent continuu sau alternativ);
– relee de tensiune (pentru tensiune continuă sau alternativă);
– relee de putere (activă, reactivă, aparentă);
– relee de impedanţă (de rezistenţă, de reactanţă, de impedanţă);
– relee de frecvenţă (sau de alunecare);
– relee de defazaj (de succesiune a fazelor).
După felul variaţiei mărimii de acţionare, adică a mărimii aplicate la

intrarea releului, se deosebesc:
– relee maximale, a căror acţionare se produce atunci când mărimea de intrare
21
depăşeşte o anumită valoare maximă, dinainte stabilită;
– relee minimale, a căror acţionare se produce atunci când mărimea de intrare
scade sub o valoare minimă, dinainte stabilită;
– relee direcţionale (sau de sens), a căror acţionare se produce numai la
schimbarea sensului mărimii de intrare (de exemplu, schimbarea sensului
unei puteri electrice, în cazul releelor direcţionale);
– relee diferenţiale, a căror acţionare se produce atunci când diferenţa valorilor
a două mărimi aplicate la intrare devine, în valoare absolută, mai mare decât
o valoare dinainte stabilită.
După modul de acţionare asupra întreruptorului comandat se deosebesc:
– relee cu acţiune directă (care provoacă direct declanşarea întreruptorului

comandat);
– relee cu acţiune indirectă (care comandă declanşarea întreruptorului prin
intermediul altor relee sau dispozitive de comandă).
După modul de conectare în circuit se deosebesc:
– relee primare (parcurse de curentul primar din circuitul protejat);

– relee secundare (alimentate cu curent sau tensiune de valori reduse, prin
transformatoare de măsură sau prin contactele altor relee din cuprinsul in-
stalaţiei de protecţie).
O categorie importantă de relee o reprezintă releele termice. Acestea sunt

elemente serie de circuit care asigură protecţia instalaţiilor electrice împotriva
efectelor pe care le pot produce suprasarcinile de durată ale motoarelor electrice.
Alegerea releelor termice. Se calculează curentul ce trebuie reglat la releul

termic, cu relaţia:
(1.16)
Se alege curentul de serviciu (Is) al releului termic astfel încât să existe
relaţia:
(1.17)
Curentul nominal şi releul termic se alege în funcţie de curentul de serviciu.
Verificarea funcţionării la suprasarcină a protecţiei cu relee termice se face
astfel: se reglează la releu curentul rezultat din calcul (I rt) şi se porneşte motorul
din stare rece. După ce a funcţionat 15 minute, se scoate siguranţa fuzibilă de pe
una din faze. Releul trebuie să declanşeze în cel mult 2 minute. Dacă nu
declanşează, se va roti butonul de reglaj spre limita inferioară până când releul
declanşează. Se montează siguranţa fuzibilă, iar după pauza necesară se verifică
daca releul nu declanşează la pornire.
22
Semne convenţionale pentru relee şi sisteme de protecţie prin relee
Semnele convenţionale pentru reprezentarea contactelor, a releelor de

protecţie, precum şi a sistemelor de protecţie prin relee sunt cele stabilite de STAS
1590/6 şi 1590/8 – 1971.
Reprezentarea releelor de protecţie în schemele de principiu se face printr-un
pătrat, având deasupra un semicerc (fig. 1.6.)
Fig. 1.6. Simbolul pentru reprezentarea unui releu de protecţie
Pătratul simbolizează elementul sensibil al releului; în partea inferioară a

acestuia se reprezintă legăturile la circuitele care alimentează bobina releului
respectiv. Semicercul simbolizează elementul mobil al releului, cu toate contactele
acestuia.
Reprezentarea contactelor unui releu de protecţie se face în poziţia de

repaus, adică în situaţia când bobina (sau bobinele) releului nu sunt alimentate
(poziţia „în magazia de aparate” a acestuia). În fig. 1.7. este reprezentat simbolul
unui releu intermediar cu două contacte normal deschise (contactele 1 şi 2) şi două
contacte normal închise (contactele 3 şi 4).
+1
+2
+3
+4
RI
Fig. 1.7. Simbol pentru reprezentarea unui releu intermediar
În tabelul 1.7. sunt prezentate semnele convenţionale ale releelor de

protecţie, iar în tabelul 1.8. sunt arătate semnele convenţionale pentru contactele şi
bobinele releelor de protecţie.
23
Tabelul 1.7.
Semn Denumirea semnului Semn Denumirea semnului
convenţional convenţional convenţional convenţional
Releu direcţional de
I Releu de curent h putere homopolară
Releu de curent
temporizat cu
I caracteristică dependentă Releu intermediar
1/I şi cu indicarea
funcţionării
Releu de curent
temporizat cu Releu intermediar cu
caracteristică dependentă, temporizare prin
I
cu element de acţionare intervenţie în circuitul
I
rapidă şi cu indicarea magnetic
1/I
funcţionării
Releu de curent
Ih T Releu de timp
homopolar
Releu de gaze
U Releu de tensiune
Releu de frecvenţă
U< Releu de tensiune minimă f
Releu de temperatură
Releu de tensiune
Uh t0
homopolară
Releu termic
I-I
Releu diferenţial
Releu de distanţă
I-I % Releu diferenţial cu Z (impedanţă)
bobină de frânare
10 11 12
Releu direcţional de
Releu compus (exemplu)
putere 1 2 3
24
Tabelul 1.8.
Bobină de releu: a – cu o
singură înfăşurare;
Contact normal închis a b b – cu două înfăşurări.
Bobină de releu cu
temporizare:
Contact normal deschis
a b a – la acţionare;
b – la revenire.
Contact cu temporizare la
Bobină de releu cu
închidere (acţionare):
întârziere la atragerea şi
a – normal deschis;
a b eliberarea armăturii
b – normal închis.
Bobină de releu cu
element de semnalizare
deschidere (acţionare):
a b a – normal deschis;
b – normal închis.
închidere şi deschidere:
Bobină de releu polarizat
a – normal deschis;
a b b – normal închis.
Contact comutator fără Bobină de releu maximal
poziţie neutră (cu <
I> (minimal) de curent
întreruperea circuitului)
Bobină de releu de
Contact comutator cu <
U> tensiune minimă
poziţie neutră (cu
(maximă)
întreruperea circuitului)
Bobină de releu cu blocaj
Contact trecător (pasager) mecanic
Contact cu zăvorâre
Organ de comandă al
mecanică: a – normal
a b unui releu
deschis; b – normal închis
Bobină de releu reed (cu
Bobină de releu (semn
contacte în gaze)
general)
În tabelul 1.9. sunt prezentate semnele convenţionale pentru principalele

sisteme de protecţie prin relee.
25
Tabelul 1.9.

Protecţie diferenţială
Element de sistem de I-I
transversală de curent,
protecţie prin relee
direcţională
(sau automatizare)
Protecţie diferenţială
Protecţie maximală de Ih-Ih transversală de curent
I
curent homopolar, direcţională
Z z Protecţie de distanţă cu
I Protecţie maximală de I II III pornire pe bază de
curent, direcţională impedanţă minimă, cu
trei trepte, direcţional
I-I % Protecţie diferenţială longitudinală cu bobine de frânare şi de

Φ element de blocaj contra curenţilor tranzitorii de dezechilibru
Protecţie de înaltă
Ih frecvenţă, cu blocaj
Protecţie maximală de
direcţional de putere, în
T curent cu temporizare
IF dreptunghiul de sus se
independentă
va specifica elementul
de pornire
Protecţie minimală de
Protecţie maximală de U<
I tensiune cu temporizare
curent cu temporizare T
1/I independentă
dependentă
Protecţie minimală de
I Protecţie maximală de Uh tensiune homopolară, cu
T curent cu temporizare temporizare
T
independentă, direcţională independentă
I
Protecţie maximală de
U< Protecţie de gaze
curent cu blocaj de
T (Buchholz)
tensiune minimă şi
temporizare independentă,
direcţională
26

Ih I Semnalizarea
Protecţie de curent
T suprasarcinii
homopolar direcţională
Protecţie de curent Semnalizarea

Ih t0
homopolar cu temporizare temperaturii
T
independentă
Protecţie de putere de
Ih Protecţie de curent P sens invers, temporizată
T homopolar cu temporizare (contra „întoarcerii de
independentă, direcţională IF putere”)
1.4. Echipamente de comutaţie de înaltă tensiune
1.4.1. Întreruptorul de înaltă tensiune
Dintre aparatele de comutaţie, întreruptorul de înaltă tensiune este cel mai

important aparat, atât din punct de vedere constructiv şi funcţional, cât şi din punct
de vedere al costului.
Întreruptorul de înaltă tensiune se poate defini ca un aparat destinat
închiderii şi deschiderii circuitelor parcurse de curenţi nominali de funcţionare, cât
şi de suprasarcină şi (sau) scurtcircuit.
Funcţia cea mai importantă a unui întreruptor (deşi nu cea mai frecventă)
este deschiderea automată a circuitelor electrice în momentul apariţiei
scurtcircuitelor, asigurând, astfel, întreruperea porţiunii de reţea defectă, într-un
timp cât mai scurt, prevenindu-se avarierea şi distrugerea echipamentului electric
datorită curenţilor de scurtcircuit. Şi întrucât această funcţiune solicită cel mai mult
întreruptorul, constructiv, el se realizează şi se dimensionează astfel ca să o poată
îndeplini cât mai bine şi cât mai rapid.
Caracteristicile întreruptoarelor
Principalele caracteristici ale unui întreruptor sunt:
a) tensiunea nominală – este valoarea standardizată cea mai marea tensiunii la

care este destinat să lucreze întreruptorul un timp îndelungat;
27
b) nivelul de izolaţie nominal sau nivelul de ţinere nominal – este caracterizat
prin valorile tensiunilor de ţinere nominale la impuls şi la frecvenţă industrială;
c) frecvenţa nominală a întreruptorului – este identică cu frecvenţa nominală

a reţelei în care va funcţiona întreruptorul;
d) curentul nominal – este valoarea standardizată a curentului la care

întreruptorul poate funcţiona în regim permanent fără ca limitele admisibile de
încălzire să fie depăşite;
e) capacitatea nominală de rupere – cea mai importantă caracteristică a

întreruptorului şi se defineşte ca fiind cel mai mare curent de scurtcircuit, măsurat
în momentul separării contactelor, cu precizarea tensiunii oscilante de restabilire,
pe care aparatul îl poate întrerupe.
Se mai poate defini puterea de rupere nominală (fără corespondent fizic):
(1.17)
unde:
Irn – curentul de rupere nominal;
Un – tensiunea nominală;
f) capacitatea de conectare – cel mai mare curent de scurtcircuit care poate fi

conectat de întreruptor fără nici o avarie care să împiedice funcţionarea lui
ulterioară (acesta este chiar curentul de scurtcircuit de şoc);
g) curentul de stabilitate termică – este curentul pe care aparatul îl poate

suporta fără a depăşi limitele de încălzire un anumit timp (1÷4)s, stabilit de
constructor;
h) timpul propriu de deschidere tpd al întreruptorului cu dispozitiv de acţionare

– este intervalul de timp care trece din momentul închiderii circuitului bobinei de
declanşare (de la transmiterea impulsului de declanşare) până la începerea
desfacerii contactelor de stingere a arcului electric;
i) timpul total de deschidere ttd – este intervalul de timp care trece de la

închiderea circuitului bobinei de declanşare a dispozitivului de acţionare până la
stingerea completă a arcului electric în toate fazele;
j) timpul de închidere al unui întreruptor – este intervalul de timp de la

aplicarea impulsului pentru închidere până în momentul atingerii contactelor.
Criteriile de alegere şi verificare a întreruptoarelor sunt prezentate în tabelul 1.10.
28
Tabelul 1.10.
Caracteristicile Date calculate
Nr. Criterii de alegere şi
nominale ale conform locului de
crt. verificare
întreruptorului montaj din schemă
1. Un > Ums
2. In ≥ Ism
3.
4. Ild > ik şoc.
5. Srl ≥ Ski
unde:
m – este coeficient ce ţine seama de aportul componentei aperiodice a
curentului de scurtcircuit: se determină din fig. 1.7. a), în funcţie de timpul total al
defectului (tf) şi de kşoc;
n – coeficient care ţine seama de variaţia în timp a valorii eficace a
componentei periodice; se determină din fig. 1.7. b) în funcţie de t sc şi de β =
Isc(0)/Iscp;
tf – timpul total în care curentul de scurtcircuit parcurge calea de curent,
compus din timpul de lucru al protecţiei (t lp) şi timpul de declanşare al
întreruptorului (tdî):
tf = tlp + tdî [s] (1.18)
2,0
1,8 x(Kşoc.)
1,9
1,6 1,8
1,4 1,7
1,2
m 1,6
1,0
1,5
0,8 1,4
0,6 1,3
0,4 1,2
0,2 1,1
0 t(s)
a)
0,01 0,02 0,05 0,1 0,2 0,5 1,0 2,0 5,0 10
10
0,9
0,8
1,25
0,7
n 0,6 1,5
0,5
0,4 2
0,3 2,5
0,2 3
4
0,1 5
0 6
b)
Fig. 1.7. Curbe (nomograme) pentru determinarea coeficienţilor m (a) şi n (b)
29
1.4.2. Separatorul şi separatorul de sarcină
Separatorul şi separatorul de sarcină sunt aparate de comutaţie care, în

poziţia deschis, oferă operatorului posibilitatea de a observa direct această stare.
1.4.2.1. Separatorul
Acesta este un aparat de comutaţie mecanică destinat a suporta, în poziţia

închis, curentul nominal şi curentul de scurtcircuit specificat. În poziţia deschis
asigură o distanţă vizibilă între elementul fix de contact şi cel mobil. Acest aparat
nu este echipat cu camere de stingere şi ca urmare nu poate comuta sub curent, cu
excepţia unor curenţi mici, cum sunt curenţii de mers în gol ai transformatoarelor
până la 400 kVA sau curenţii nominali ai transformatoarelor de mică putere, cum
se indică în tabelul 1.11.
Sarcini comutate (deschis, închis) de separatoare Tabelul 1.11

Tensiunea nominală [kV]
6-7,2 10-12 20-24 30
Sarcina
Curentul de funcţionare în gol [A] al
6,00 3,00 1,25 1,00
transformatorului la cosφ = 0,1
Curentul de funcţionare în sarcină [A] al
10,00 4,00 1,60 1,25
transformatorului la cosφ = 0,7
Deschiderea unui separator sub sarcină echivalează cu producerea unui

scurtcircuit. Neavând cameră de stingere arcul electric ionizează aerul şi determină
2 [3 x 123 kV]; 50 Hz
un scurtcircuit faţă de pământ şi între faze. În multe construcţii de celule de

alimentare sau de distribuţie, se evită formarea arcului electric pe barele colectoare.
În fig. 1.8. este dată o schemă electrică a unei linii, care poate fi alimentată de la
un sistem de bare dublu şi în care se pot identifica funcţiile separatorului: de bare,
de cuplă, de linie, de punere la pământ.
1
3
4
2
Fig. 1.8. Funcţii ale separatorului:

1 – separator de bare; 2 – separator pentru cuplă; 3 – separator de linie; 4 – separator de
punere la pământ.
30
Separatoarele intră în categoria aparatelor electrice de comutaţie şi pot fi

definite ca fiind aparate de comutaţie care asigură, pentru motive de securitate, în
poziţia deschis, o distanţă de izolare vizibilă între elementul fix şi cel mobil al
contactelor sale.
Prin montarea separatoarelor este posibilă efectuarea de revizii la
întreruptoare, controlul stării izolatoarelor suport sau de trecere, schimbarea
fuzibilelor siguranţelor de înaltă tensiune, examinarea cutiilor terminale ale
cablurilor, a conductoarelor liniilor electrice, a descărcătoarelor, fără a se scoate de
sub tensiune întreaga instalaţie.
Separatorul este utilizat pentru deschiderea sau restabilirea unui circuit,
atunci când nu se produce nici o schimbare de tensiune la bornele fiecărui pol al
separatorului. Acesta poate stabili şi întrerupe curenţii de magnetizare ai
transformatoarelor de putere mică sau curenţi nominali ai transformatoarelor de
putere foarte mică.
1.4.2.2. Separatorul de sarcină
Creşterea continuă a numărului staţiilor şi posturilor de transformare în

reţelele de transport şi distribuţie, implică cheltuieli suplimentare pentru aparatele
de comutare folosite în aceste instalaţii.
Analiza posibilităţilor de adaptare a unor soluţii mai avantajoase din punct
de vedere economic a pornit de la constatarea că întreruptoarele de medie şi de
înaltă tensiune utilizate în instalaţiile din reţelele de transport şi distribuţie, sunt
utilizate îndeosebi pentru efectuarea unor comutări la sarcina nominală sau chiar la
valori mai scăzute (ca de ex. pentru conectarea sau deconectarea sub sarcină a
transformatoarelor sau liniilor de transport sau distribuţie), în timp ce comutările
care supun aparatul unor solicitări deosebit de dure sunt relativ rare.
Pentru a reduce costul aparatelor de comutaţie s-a trecut la folosirea
separatoarelor de sarcină pentru care s-au putut adopta soluţii constructive mult
simplificate faţă de întreruptoare datorită solicitărilor mult mai reduse cărora
trebuie să le facă faţă. Datorită dimensiunilor relativ mici, comparabile cu acelea
ale unui separator, aceste aparate formează o categorie intermediară între
întreruptoare şi separatoare, apropiindu-se mai mult de acestea din urmă. Ordinul
de mărime al capacităţii de rupere al acestor aparate este, de obicei, de 26 ÷ 30
MVA, asemenea puteri de scurtcircuit sunt, de regulă, depăşite de cele ce apar în
reţelele de distribuţie. Dacă un astfel de separator de sarcină este utilizat pentru
comutarea curenţilor de sarcină, iar protecţia instalaţiei este asigurată prin
siguranţe fuzibile montate în serie cu acesta, atunci capacitatea lui de rupere nu
este folosită, el fiind utilizat numai pentru comutarea unor curenţi mult mai mici,
evident apropiaţi de valoarea curentului său nominal.
Plecând de la aceste consideraţii, s-a apreciat ca indicată realizarea unui
aparat capabil să întrerupă numai curenţii de sarcină ai elementelor circuitului din
care face parte şi care, în general, nu pot depăşi curentul său nominal, acesta este
separatorul de sarcină. Acesta, are ca element de bază separatorul propriu-zis,
31
căruia i s-a adaptat un dispozitiv cât se poate de simplu pentru stingerea arcului
electric.
Separatorul de sarcină nu este în măsură să întrerupă curentul de scurtcircuit.
Această situaţie crează separatorului de sarcină o gamă largă de utilizări dacă se
admite că întreruperea curentului de scurtcircuit să fie preluată de siguranţe
fuzibile de înaltă tensiune cu mare putere de rupere.
Separatorul de sarcină este definit ca un aparat de comutaţie mecanică
destinat a închide curentul nominal, a suporta curentul nominal, de suprasarcină şi
de scurtcircuit şi de a deconecta curentul nominal. Separatorul de sarcină este
folosit în următoarele circumstanţe:
– comutaţia bateriilor de condensatoare cu puteri până la aproximativ l200
kVAr şi tensiunea nominală până la 24 kV;
– înlocuirea întreruptorului în punctele din reţele, în care puterea de
scurtcircuit este foarte mică;
– în reţelele buclate, cu destinaţia de a închide sau deschide bucla de sarcină
nominală de trecere;
– conectarea şi deconectarea liniilor în gol şi a cablurilor în gol, când curentul
comutat este mai mic decât curentul nominal al aparatului. O serie normală
de separatoare de sarcină este prezentată în tabelul 1.12.
Tabelul 1.12.
Capacitatea de rupere [A] Curent de
Tensiunea Curent Curentul de
stabilitate
nominală nominal la la stabilitate
electrodinamică
[kV] [A] cosφ=0,7 cosφ=0,15 termică
[kAmax]
12 400-1250 1000-1250 1000 40-75 20-50
24 400-630 600-800 300 40-50 20-30
36 400-1250 500-900 80 40-75 20-50
Separatoarele se aleg şi se verifică pe baza criteriilor prezentate în tabelul

1.13.
Tabelul 1.13.
Nr. Criterii de alegere şi Caracteristicile nominale Datele calculate
crt. verificare ale separatorului conform schemei
1. Un > Ums
2. In ≥ Ism
3.
4. Ild > ik şoc.
5. Ild ≥ işoc(ki)
În unele cazuri (separatoare de sarcină sau de scurtcircuitare) se verifică şi

capacitatea de rupere la deschidere, respectiv la închidere, cu relaţiile:
32
Ird ≥ Ism,
(1.19)
Iri ≥ işoc
1.4.3. Contactorul şi întreruptorul de putere în vid
La un aparat de comutaţie în vid, piesele de contact se află într-o incintă

vidată şi etanşă faţă de mediul ambiant. Funcţionarea unui astfel de aparat se
fundamentează pe următoarele observaţii de natură fizică:
a) Presiunea în camera de stingere este de 10-7... 10-10 bar, iar distanţa între
piesele de contact în poziţia deschis a aparatului, este cuprinsă între 2 mm (la
tensiunea nominală Un = 1000 V) şi 22 mm (la tensiunea nominală de 24 kV),
rigiditatea dielectrică a mediului fiind mult superioară rigidităţii dielectrice a altor
medii, ca aerul atmosferic sau gazul SF6;
b) Arcul electric se dezvoltă în vapori metalici. La separarea pieselor de

contact curentul electric se scurge prin punctele de contact, care pe măsură ce
piesele se îndepărtează se reduc, ca număr şi ca suprafaţă, iar densitatea de curent
creşte. Urmează topirea şi vaporizarea punctelor de contact; arcul electric are drept
suport material vaporii metalici proveniţi din piesele de contact. Aceşti vapori
metalici difuzează în vid, o parte se condensează pe piesele de contact iar restul pe
un ecran, amplasat potrivit pentru a proteja izolaţia electrică împotriva depunerilor
metalice. Prin condensarea vaporilor metalici, vidul este refăcut, cu condiţia ca să
nu se elimine gaz din metalul cald;
c) Arcul electric difuz, arcul electric autocompresat. Până la aproximativ 10

kA arcul electric este difuz, se extinde pe toată suprafaţa pieselor de contact.
Solicitarea termică a contactului şi eroziunea sunt relativ reduse. La valori
ale curentului în arc peste 10 kA apare fenomenul de autocompresie, ca urmare a
dezvoltării forţei Lorentz. Piciorul arcului electric, dacă acesta rămâne imobil,
solicită puternic piesa de contact, care va suferi o eroziune importantă. La
contactoare, la care curentul nominal este de cel mult 400 A şi curentul ocazional
de cel mult 4000 A, arcul electric rămâne difuz;
d) Curentul tăiat. Ca urmare a difuziei rapide a vaporilor metalici în camera de

stingere, arcul electric se stinge înainte de trecerea curentului electric, în mod
natural, prin valoarea zero. Stingerea arcului electric este precedată de apariţia unei
instabilităţi înainte de tăierea curentului la valoarea i 0, ca în fig. 1.9. Curenţii
critici care determină curenţi tăiaţi relativ mari sunt relativ mici, şi anume Î = 40...
80 A. Curenţii mai mari produc o cantitate mai mare de vapori metalici, ceea ce
conduce la arderea arcului electric către valori mai mici ale curentului electric.
Curentul tăiat i0 determină o supratensiune în reţea de mărime:
33
(1.20)
unde inductivitatea L şi capacitatea C sunt parametrii reţelei. Se constată

experimental că valori mai mici de 5 A ale curentului tăiat i 0 nu periclitează, prin
supratensiunea creată, izolaţia reţelei, dimensionată după regulile normale de
coordonare a izolaţiei.
i0
t
0 10 [ms]
Fig. 1.9. Curentul tăiat i0
1.4.4. Siguranţe fuzibile de înaltă tensiune
Siguranţa fuzibilă de înaltă tensiune poate înlocui, în multe situaţii, cu efect

economic important, Întreruptorul de putere şi este definită ca aparat de protecţie
împotriva suprasarcinilor şi scurtcircuitelor, efectul de întrerupere a circuitului
realizându-se prin topirea unuia sau mai multor elemente (fire, benzi) dimensionate
corespunzător.
Siguranţele fuzibile de înaltă tensiune sunt aparate destinate pentru protecţia
instalaţiilor electrice împotriva scurtcircuitelor şi a suprasarcinilor inadmisibile.
Astfel, siguranţele fuzibile se pot folosi în următoarele cazuri:
- la protecţia împotriva scurtcircuitelor a transformatoarelor de puteri până la
1000 – 1600 kVA, la tensiuni de până la 20 kV;
- la protecţia bateriilor de condensatoare împotriva scurtcircuitelor interne;
- la protecţia circuitelor de alimentare până la tensiuni de 20 kV inclusiv;
siguranţele se montează la capătul din amonte al circuitului, iar la capătul
din aval se montează un aparat de comutaţie corespunzător.
Utilizarea siguranţelor fuzibile moderne în sistemele electrice limitează
valoarea curenţilor de scurtcircuit şi permite utilizarea unor echipamente electrice
având o construcţie mai simplă şi mai ieftină, datorită limitării efectelor termice şi
electrodinamice ale curenţilor de scurtcircuit.
Siguranţele fuzibile montate împreună cu separatoarele de putere sau de
sarcină înlocuiesc întreruptoarele în unele cazuri, fără ca acest lucru să influenţeze
în mod negativ, din punct de vedere tehnic, funcţionarea sistemului. În acest caz,
separatoarele servesc la efectuarea manevrelor în regim normal de funcţionare, iar
siguranţele îndeplinesc rolul de întreruptor automat realizând protecţia circuitului
respectiv în caz de scurtcircuit.
34
Principalii parametri electrici pe baza cărora se face alegerea siguranţelor
fuzibile sunt indicaţi în cele ce urmează:
1. Tensiunea nominală – trebuie să corespundă în principiu tensiunii

instalaţiei pentru a evita supratensiunile mărite ce apar în procesul de întrerupere şi
care pot periclita izolaţia echipamentelor protejate;
2. Curentul nominal al fuzibilului – se alege cea mai mică valoare

standardizată, astfel încât fuzibilul să suporte un timp nelimitat curentul nominal al
circuitului, să suporte un anumit timp curentul de suprasarcină al circuitului, să
suporte şocurile de curent de foarte scurtă durată care apar în mod normal în
funcţionare şi să asigure selectivitatea.
(Şocurile de curent de scurtă durată apar la punerea sub tensiune a
transformatoarelor de putere, a motoarelor şi a bateriilor de condensatoare).
3. Curentul nominal al soclului siguranţei – se alege egal sau mai mare decât
curentul nominal al fuzibilului.
4. Capacitatea de rupere – se alege astfel încât valoarea efectivă a curentului

de rupere simetric nominal al siguranţei să fie mai mare sau cel puţin egală cu
valoarea efectivă iniţială a componentei periodice a curentului de scurtcircuit din
instalaţie.
5. Caracteristica timp-curent – reprezintă durata de funcţionare a siguranţei

pentru diverse valori efective iniţiale ale componentei periodice a curentului de
scurtcircuit.
t
Fig. 1.10. Caracteristica timp - curent pentru o siguranţă fuzibilă
6. Selectivitatea – permite ca în cazul apariţiei unui scurtcircuit sau

suprasarcinii într-un circuit, având mai multe siguranţe montate în serie, să se
topească mai întâi siguranţa cu cel mai mic curent nominal. Verificarea
selectivităţii siguranţelor dintr-un circuit, precum şi a selectivităţii siguranţelor faţă
de alte aparate de protecţie se face cu ajutorul caracteristicii timp-curent.
7. Curentul de rupere limitat – reprezintă valoarea maximă instantanee atinsă

de curentul de scurtcircuit pe durata funcţionării siguranţei. Siguranţele fuzibile cu
mare putere de rupere (limitatoare de curent) funcţionează atât de rapid (0,5 ms)
încât întrerup complet circuitul înainte ca curentul de scurtcircuit să atingă
valoarea sa maximă de vârf.
35
36

Capitolul I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap. I.

Echipamente electrice în sistemele electroenergetice

ECHIPAMENTE ELECTRICE ÎN SISTEMELE ELECTROENERGETICE

1.1. Noţiuni generale

Transportul energiei electrice de la producător (centrale electrice) la

Acestea se împart în:

În majoritatea cazurilor, receptoarele electrice nu sunt elemente izolate, ele

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul comutaţiei statice, la care stabilirea

Se poate obţine o imagine asupra rolului funcţional al aparatelor de

2x[3 x 220] kV, 50 Hz

3 x 10 kV, 50 Hz 3 x 400 / 220 V, 50 Hz

c) post de transformare şi reţea de joasă tensiune

Fig. 1.1. Locul şi rolul aparatelor de comutaţie

1. Întrerupătorul de putere de înaltă tensiune – este un aparat destinat a

3. Separatorul de cuplă transversală – are rolul de a transfera energia electrică

1.2. Caracteristicile echipamentelor electrice

a) Tensiunea nominală este cea mai mare dintre tensiunile standardizate

Tensiunea maximă de serviciu (valoarea efectivă a celei mai mari tensiuni

Tensiunea de ţinere (nivelul de izolaţie) este cea mai mare tensiune de

În tabelul 1.2. sunt prezentate tensiunile nominale uzuale în curent continuu.

În instalaţiile electrice iau naştere în mod accidental supratensiuni

c) Stabilitatea electrodinamică a echipamentelor de înaltă tensiune este

d) Stabilitatea termică la scurtcircuite a echipamentelor de înaltă tensiune este

e) Curentul de conectare este cel mai mare curent de scurtcircuit (exprimat în

g) Puterea de rupere a aparatelor de comutaţie este o mărime convenţională

1.3. Echipamente de protecţie şi comutaţie de joasă tensiune

1.3.1. Contactorul electromagnetic

Contactorul electromagnetic (fig.1.2.) este definit ca un aparat de

Principalele elemente ale unui contactor sunt:

– elementul motor – asigură deplasarea contactelor mobile şi care poate fi:

– polii principali – constituiţi din borne de intrare-ieşire, puntea conductoare

Schema funcţională a unui contactor este prezentată în fig. 1.2.

Fig. 1.2. Schema funcţională a unui contactor electromagnetic

Funcţionarea schemei din fig. 1.2. este explicată în continuare:

Se apasă BI, asigurându-se închiderea circuitului prin BA, contactul auxiliar

Contactoarele electromagnetice sunt clasificate internaţional (CEI,

În plus, se va ţine seama de tensiunea de lucru a bobinei de comandă, felul

1.3.2. Întreruptorul de putere de joasă tensiune

Întreruptorul de putere de joasă tensiune este un aparat cu comutaţie

Schema bloc. În fig. 1.3. se prezintă schema bloc a unui întreruptor de

Fig. 1.3. Schema bloc a întreruptorului de putere.

Alegerea şi verificarea întreruptoarelor automate.

Întreruptoarele automate se aleg pentru regimul normal de funcţionare şi se

1.3.3. Siguranţa fuzibilă de joasă tensiune

Stingerea arcului electric în contact cu granule din material refractar este un

Alegerea şi verificarea siguranţelor fuzibile

Valorile curenţilor nominali ai fuzibilelor siguranţelor se vor alege cât mai

unde: IpM – este cel mai mare curent de pornire;

1.3.4. Relee de protecţie

În funcţionarea instalaţiilor electrice pe lângă regimurile normale de

Din fig. 1.4., ce reprezintă caracteristica statică a releului, se observă că la

Fig. 1.5. Caracteristici statice de releu

Parametrii principali ai releelor

Releele se caracterizează prin următorii parametrii care sunt daţi în cataloage

Clasificarea releelor de protecţie

Releele de protecţie se clasifică în mai multe categorii, astfel:

După principiul de construcţie şi funcţionare a elementului sensibil al

După natura parametrului controlat se deosebesc:

După felul variaţiei mărimii de acţionare, adică a mărimii aplicate la

După modul de acţionare asupra întreruptorului comandat se deosebesc:

– relee cu acţiune directă (care provoacă direct declanşarea întreruptorului

După modul de conectare în circuit se deosebesc:

– relee primare (parcurse de curentul primar din circuitul protejat);