Tema 3.

Resursele umane ale

întreprinderii

Bibliografie:
1. Gheorghiţă M. Economia întreprinderii industriale. Chişinău: Editura CUVÎNTUL-
ABC, 2011. 280 p.
2. Черный Н., Блаж И. Экономика современных фирм. Кишинэу: Prut
Internaţional, 2003. 362 с.
3. Устурой Л., Новикова Л., Стратила А. Экономика предприятия. Сборник
задач для практических занятий. Кишинэу: ТУМ, 2010. 120 с.
Tema 3. Resursele umane ale întreprinderii

1. Personalul întreprinderii: componenţa şi

structura
2. Metodele de evidenţă a personalului
întreprinderii
3. Mişcarea personalului întreprinderii
4. Productivitatea muncii şi modul de
determinare a ei
5. etc.
3.1. Personalul întreprinderii: componenţa şi
structura
 În practica managerială se utilizează diferiţi
termeni privind noţiunea de „personalitate”
• Personalul este totalitatea lucrătorilor angajaţi,
indiferent de forma de angajare

• Termenul cadre este identic cu termenul personal

• Resursele umane ale organizaţiei reprezintă personalul

întreprinderii, inclusiv lucrătorii potenţiali care pot fi
angajaţi la serviciu

• Noţiunea de forţă de muncă se recomandă a fi privită la

nivelul statului ca noţiune generalizată, care nu este
legată de un anumit colectiv de muncă
Termenii privind noţiunea de „personalitate”
sunt caracterizaţi în felul următor

nivelul micro personal (cadre) lucrători potenţiali

întreprinderea piaţa muncii

resursele umane ale întreprinderii

nivelul macro persoane care furnizeazã forţa

populaţie ocupatã
de muncã disponibilã pentru
producţia de bunuri şi servicii

forţa de muncă a unei ţări

5
 Personalul fiecărei firme poate fi clasificat
după diferite criterii

• după funcţiile pe care le îndeplineşte

• în funcţie de vechimea de muncă
• după gradul şi nivelul calificării
• după vârstă
• sex
• etc.
Clasificarea personalului după funcţiile pe
care le îndeplineşte

Personal

Productiv de bază Neproductiv

auxiliari
muncitorii
paznicii
funcţionarii
administrativ pompierii
Personal

specialiştii
etc.
conducătorii
 Noţiuni şi definiţii generale

• Profesia se caracterizează printr-un complex de cunoştinţe şi

deprinderi necesare pentru îndeplinirea unui volum de muncă
într-un domeniu dat.

• Diviziunea muncii în cadrul unei profesii determină specialitatea.

• Exemplu: profesia de inginer se divizează pe specialităţi în felul

următor: inginer-tehnolog, inginer-mecanic, inginer-electric,
inginer-electronist etc.

• Nivelul de calificare – cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice

necesare pentru a îndeplini lucrări de un anumit grad de
complexitate.

• Gradul de calificare caracterizează nivelul de complexitate al

lucrătorilor pe care angajatul le poate îndeplini.
 Clasificarea personalului întreprinderii industriale
după criteriile menţionate are un rol important

• permite determinarea necesarului de personal pe

categorii, profesii, specialităţi şi grade de calificare în
conformitate cu cerinţele procesului de producere, modul
de organizare a acestuia, precum şi modul de conducere
a întreprinderii;

• permite determinarea modului şi a surselor de asigurare

a necesităţilor în personal a întreprinderii;

• serveşte drept bază pentru determinarea formelor şi a

sistemelor de remunerare, precum şi a fondului de
salarizare.
Clasificarea personalului întreprinderii industriale
după criteriile menţionate are un rol important

Structura salariaţilor firmei după diferite

criterii oferă informaţii necesare
perfecţionării managementului şi asigurării
utilizării lor eficiente.
3.2. Metodele de evidenţă a personalului
întreprinderii
 Calcularea şi evidenţierea corectă a numărului de
lucrători constituie un factor important în utilizarea
eficientă a personalului întreprinderii

Evidenţierea numărului de lucrători se efectuează în baza

calculului următorilor indicatori:

• numărul scriptic al lucrătorilor pe fiecare zi (Ns)

• numărul mediu scriptic al lucrătorilor (Nms) (pe săptămână,

pe lună, pe an)

• numărul efectiv al lucrătorilor pe fiecare zi (Nef)

• numărul mediu efectiv al lucrătorilor (Nm ef)

• coeficientul prezentării personalului la lucru (Кpr)

3.3. Mişcarea personalului întreprinderii
Mişcarea personalului se determină în baza
calculului următorilor indicatori

• coeficientul de angajare (K ang.)

• coeficientul de plecare (K pl.)
• coeficientul de fluctuaţie a cadrelor (K fl.)

O dinamică pozitivă a coeficientului de fluctuaţie a cadrelor denotă

un mediu inadecvat de organizare a muncii şi a procesului de
producere la întreprinderea dată. Nivelul recomandat pentru
întreprinderi industriali – până la 10 %.
3.4. Productivitatea muncii şi modul de
determinare a ei
 Productivitatea muncii reprezintă indicatorul care
caracterizează gradul de eficienţă a utilizării personalului
întreprinderii

Nivelul productivităţii muncii poate fi caracterizat

prin cantitatea de producţie fabricată într-o unitate
de timp, adică prin raportul dintre volumul de
producţie şi cheltuielile de timp necesare pentru
a-l produce.

În fucţie de raportul direct sau indirect al acestor

valori pot fi determinaţi doi indicatori ai
productivităţii muncii: randamentul şi manopera.
 Modul de determinare a productivităţii
muncii
1. Randamentul (indicatorul direct) – caracterizează volumul producţiei
fabricate de către un lucrător într-o unitate de timp (o oră, o zi, un an etc.).
Se determină ca raportul dintre volumul producţiei fabricate (lucrărilor,
serviciilor) şi cheltuielile de timp necesare pentru a-l produce sau numărul
de lucrători (muncitori):
R =Q : T , T = t * N sau
R =Q : N,
unde: R – productivitatea muncii calculată după indicatorul direct;
Q – cantitatea de producţie în unităţi naturale;
T – cheltuielile de timp pentru producerea volumului de producţie (numărul
de om-ore, om-zile lucrate efectiv în perioada respectivă);
t – timpul;
N – numărul mediu scriptic de personal.

2. Manopera unei unităţi de produs (indicatorul indirect) –

caracterizează cheltuielile de timp pentru a producere o unitate de produs.
Se calculează ca raport între cheltuielile de timp pentru producerea
volumului de producţie (N*t) şi volumul producţiei (Q):
M = T : Q.
 În dependenţă de perioada de timp analizată se
distinge productivitatea muncii anuală, zilnică, orară.

PM anuală = Q / N (unităţi/om-an)
PM zilnică = Q / N * Z (unităţi/om-zi)
PM orară = Q / N * Z * O (unităţi/om-oră),

unde: Q – cantitatea de producţie în unităţi naturale;

N – numărul mediu scriptic de personal;
Z – numărul mediu de zile lucrate pe an;
O – numărul mediu de ore lucrate pe zi.
 Metode de calcul ale productivităţii muncii

1. Metoda naturală - constă în raportarea

volumului producţiei exprimată în unităţi
naturale la numărul mediu scriptic de personal
dintr-o perioadă dată. Folosirea acestei
metode este recomandată în ramurile cu
producţie omogenă (întreprinderile ramurii
energetice, ale ramurii forestiere)

2. Metoda valorică constă în raportarea

volumului producţiei, în unităţi valorice (în
preţuri comparabile) la numărul mediu scriptic
de personal
 Generalizarea metodelor de calcul ale
productivităţii muncii
Metode de calcul Aplicabilitatea Avantaje Dezavantaje
ale productivităţii
muncii

Metoda naturală Se utilizează doar la Reflectă destul de Posibilitatea de

întreprinderile care obiectiv nivelul utilizare este
produc un singur fel productivităţii muncii restrânsă. În general
de producţie omogenitate deplină
a producţiei este i
excepţie
Metoda valorică Este universală, se Este simplă, permite Nu reflectă obiectiv
aplică inclusiv la de a compara nivelul productivităţii
întreprinderile care randamentul la muncii.
produc o gamă largă diferite tipuri de
de produse lucrări
 Odată cu creşterea productivităţii muncii se creează
premizele pentru mărirea nivelului de salarizare a
muncii la întreprindere
• Economisirea relativă (supraconsumul) a fondului de
salariu (E FS) se calculează ca diferenţa dintre
fondul de salariu planificat (FS 0) corectat cu
indicele modificării volumului producţiei fabricate
(Ivp) şi suma achitată efectiv pentru salarizarea
muncii (FS 1):

E FS= FS0 * Ivp – FS1

• Economisirea relativă a fondului de salariu se obţine

din contul depăşirii ritmului de creştere a
productivităţii muncii asupra ritmului de creştere a
salariului mediu al unui muncitor