POVESTEA

FULGULUI DE NEA
( Prelucrare după o poveste de Trenca Banciu)
 Era odată, demult, tare
demult, o fetiţă de o
frumuseţe rară: cu ochii
luminoşi şi blânzi, cu
mâinile fine şi catifelate şi
cu părul lung şi mătăsos
că atunci când mergea
atingea pământul.
Mama ei era Ziua şi tatăl
ei era Noaptea, iar fetiţei
îi dăduseră numele de
Roua, căci avea chipul
limpede ca un strop de
apă.
 Părinţii o iubeau ca pe
lumina ochilor şi aveau
mare grijă de ea. O scoteau
la plimbare numai seara şi
dimineaţa, iar fetiţa
mângâia florile şi vorbea
cu toate vietăţile .
Tatăl său i-a spus să
se ferească însă de
razele soarelui căci
atunci când o vor
atinge va fi pierdută.
Zi după zi dorinţa ei de a
se plimba în lumina
soarelui devenea tot mai
puternică şi uitând de
sfatul tatălui său ieşi afară
şi începu să alerge fericită
de colo-colo.
 Deodată, vrând să se
oprească simţi că nu mai
atinge pământul.
Fetiţa striga fericită:
-Ce frumuseţe! O să
ajung la Soare! O să
povestesc mamei tot ce am
văzut!
 Dar Roua urca tot mai sus
şi începu să-i fie frig. Se
ghemui, dar frigul era tot
mai mare şi simţea că se
îngreunează ca atunci când
cineva i-ar fi atârnat ceva
de picioare.
Uitându-se în jur
văzu un palat
de apă şi praf. Era
palatul lui Nor
Cenuşiu.
 Peste ea năvăliră o
mulţime de copii care
erau norişori mici, mici
de tot ce se amestecau
unii cu alţii. Abia şi-a
găsit un loc că a apărut
Nor Cenuşiu tunând şi
fulgerând
 Nor Cenuşiu le spuse
norişorilor să se ducă şi să
adune multe picături de apă
fiindcă pe pământ e nevoie de
ploaie.
Unul dintre norişori spuse
mândru că el a găsit o picătură
şi o arătă pe Roua.
 Fetiţa a început să ţipe că
ea nu rămâne la ei dar
nimeni nu o asculta. Toţi
norişorii împreună cu fetiţa
au ieşit afară unde l-au
întâlnit pe Şuieră Vânt care
i-a luat pe aripile lui
ducându-i tot mai sus .
Pe drum s-au întâlnit cu
Vâjâie Vânt care o
căuta pe Roua să i-o
ducă lui Ger Năpraznic
ca să-i aprindă pipa şi
să-i scuture barba de
brumă.
 Vâjâie Vânt o
smulse pe fetiţă şi o
duse la palatul de
gheaţă a lui Ger
Năpraznic.
Când o văzu pe Roua
o trimise să ia un
pieptene de gheaţă şi
să-i scuture
bruma din păr.
Fata începu să-l pieptene,
dar lacrimile i se
rostogoleau pe obraz. Ca
să scape de ele, Ger
Năpraznică suflă şi le
transformă în puf de
brumă care i se lipea pe
faţă, pe gât şi pe rochiţă.
 Fata deschise geamul, iar
bruma a fost luată de vânt
şi dusă spre pământ.
Privea după ea şi dorul de
casă îi săgeta inima. Fără
să stea pe gânduri se
aruncă şi ea pe fereastră.
Ger Năpraznic îl chemă pe
Vâjâie Vânt şi-i spuse:
-Aleargă după fată! De n-o
poţi prinde, suflă peste ea
şi îngheaţă-i trupul!
Văzînd că nu o poate
ajunge din urmă începu să
sufle cu putere spre ea .
• Cu ultima ei
putere zise:
-N-am să te
las, moşule,
să îngheţi
pământul!
N-am să te
las!
 Tremurând, îşi prinse
rochiţa ei frumoasă cu
mâinile şi o întinse să
apere pământul de gerul
năpraznic, iar rochiţa se
prefăcu în fire sclipitoare
de zăpadă care au acoperit
pământul.
 Dacă priviţi cu atenţie
fiecare fulg de zăpadă, în el
veţi vedea ochii strălucitori
ai fetiţei Roua, care
zâmbeşte cu drag tuturor
copiilor şi-i îndeamnă la
joc.