Observaţi imaginile de mai jos şi

menţionaţi în scris ce vă sugerează

fiecare dintre ele…
 SIMBOLUL
ŞI CITIREA SIMBOLICĂ
MELANCOLIE…
Vechi şi nou, încotro?…
Tainic ceas de seară…
Poftiţi, intraţi…
Către lumea largă…
 Termenul de simbol provine din greaca veche,
etimologia fiind foarte sugestivă. Symbolon vine de la
symballo, care semnifică «a pune împreună».
Originea cuvântului grec desemna deci
un ciob sau o tabletă sparte în două
bucăţi, pe care părţile contractante ale
unui pact le păstrau cu grijă. Alipirea celor
două bucăţi sparte le permitea să-şi
recunoască prietenia şi dovedea că
alianţa încheiată rămăsese neştirbită în
timpul despărţirii.
Aşadar symbolon înseamnă semn de
recunoaştere, prin el înţelegându-se un
semn, o prezenţă materială sau o
imagine care trimite sau evocă altceva
decât ceea ce este.
Problema simbolului
aparţine deopotrivă teologiei,
filosofiei, psihologiei, artei,
lingvisticii, sociologiei.
Simbolul este UN SEMN
MATERIAL CARE ÎNVĂLUIE ŞI
DEZVĂLUIE O PREZENŢĂ
NEMATERIALĂ. Exprimarea
antinomică vrea să spună că
semnificaţia adâncă a simbolului
este cuprinsă de cei iniţiaţi, ceilalţi
văzând numai ceea ce este vizibil
pentru toţi.
"Tot ceea ce vedem nu-i
decât reflectul, nu-i decât umbra a
ceea ce este nevăzut de privirea
noastră".
 "Simbolismul este religios
chiar prin esenţa lui". Căci el este
punctul de întretăiere al divinului cu
umanul, puntea dintre cele două lumi
materială şi spirituală. Simbolul arată
prezenţa divinului în uman, dar nu şi
modul coexistenţei.

Oricât de real ar fi simbolul, oricât

de mult ne-ar face părtaşi realităţii
spirituale, funcţia lui constă nu să
ne «potolească» setea noastră, ci
dimpotrivă să o intensifice.
«Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu
Tine, mai adevărat în ziua cea
neînserată a Împărăţiei Tale...»
LIMBAJUL SIMBOLIC ARTISTIC

• ELEMENTELE PREZENTE
• INTERPRETAREA LOR
LIMBAJUL SIMBOLIC AL ICOANEI
Icoana nu poate fi
exclusiv realistă, căci ea
înfăţişează lumea ce va să
vină, lumea transfigurată, dar
nici absolut simbolică, căci
subiectul ei aparţine deopotrivă
şi realităţii istorice. Ea uneşte
în sine contrariile, nu
anulându-le, ci făcând ca
“toate să fie una”.
Specificul iconografiei
stă tocmai în faptul că
"graniţele între văzut şi
nevăzut, între timp şi veşnicie,
între simbol şi realitate sunt
depăşite şi în ele se aduce la
expresie unitatea tainică trăită
între amândouă."
 SIMBOLURI FIGURATIVE
UNIVERSALE INTERPRETATE ÎN
CHEIE CREŞTINĂ

Care credeţi că sunt simbolurile

fundamentale, universal stabilite,
indiferent de conjunctura religioasă,
geografică, socială, politică?
CENTRUL Centrul este unul dintre cele patru
simboluri fundamentale, alături de
cerc, cruce şi pătrat. Centrul
centrelor nu poate fi decât
Dumnezeu.
Blaise Pascal, citându-l pe
Hermes Trismegistul, considera
că „Dumnezeu este o sferă al
cărei centru este peste tot, iar
circumferinţa niciunde. Ceea ce
înseamnă că prezenţa Sa e
universală şi nelimitată, că se
află, deci, în centrul invizibil al
fiinţei, independent de timp şi
spaţiu
În simbolistică, „centrul
nu poate fi înţeles doar
ca o poziţie statică. El
este focarul de unde
purcede mişcarea lui
unu către multiplu, al
interiorului către
exterior, al
nemanifestatului către
manifestat, al
veşnicului către
temporal.”
CERCUL

Efectul imediat pe planul

percepţiei vizuale este „sentimentul de
concentrare, de adunare spre un pol
anume marcat (sau sugerat) pe care
cercul o are, sau de la caz la caz,
fragmente ale cercului (arce şi sectoare de
cerc, ca şi alte curbe). Un cerc va orienta
întotdeauna privirea spre interiorul său,
captând-o asemenea atracţiei unui
magnet.”

O asemenea structură aparţine

familiei formelor închise, adică a celor
alcătuite din „detalii liniare a căror
dispunere spaţială tinde către centru,
spre interiorul ei, sau al cărei sens
structural ori de mişcare-dezvoltare se
întoarce către sine, e centripet.”
PĂTRATUL

Opus dinamicii cercului, este

pătratul, considerat a fi de regulă "o figură
antidinamică, ancorată pe patru laturi.
Simbolizează oprirea sau clipa smulsă.
Pătratul implică ideea de stagnare, de
solidificare; ba chiar de stabilizare în
perfecţie. În timp ce mişcarea uşoară
este circulară, rotunjită, oprirea,
stabilitatea se asociază cu figurile
colţuroase, cu liniile contrastante şi
sacadate".
.
CRUCEA

În plan simbolic,
semnificativ este faptul
că, dintre cele patru
simboluri
fundamentale, cel mai
important este
considerat a fi semnul
crucii, structura sa
grafică stabilind o
relaţie aparte între
celelalte trei simboluri
fundamentale, centrul,
pătratul şi cercul.
 Se remarcă faptul că, până şi
cazurile în care crucile nu apar clar
marcate vizual (aşa-zisele cruci
ascunse, cruces dissimulatae), ele se
citesc facil în mai toate formele, datorită
însăşi structurii noastre cruciforme. A se
vedea interpretările date crucii, nu doar în
viaţa ţăranului român, de către regretatul
Horia Bernea.
Crucea se regăseşte
în mai toate lucrurile din
natură, create sau nu de om,
căci Însuşi Creatorul lumii S-a
făcut om şi, „în planul nevăzut
susţine toate lucrurile create şi
Se află imprimat în formă de
cruce în întreaga creaţie, ca
fiind Cuvântul lui Dumnezeu
ce conduce lumea”.
Sfântul Grigorie de
Nyssa o numeşte „pecete
cosmică”.
 În structura crucii, intersecţia celor două braţe
ale sale coincid cu centrul, pe care ea îl deschide
astfel spre exterior, pe de altă parte, crucea se înscrie
în cerc, împărţindu-l în patru şi tot ea este cea care
marchează axele pătratului (precum şi diagonalele).