Dar, ce se întâmplă atunci când

suportul pictural este zidul

bisericilor, în imensitatea şi
varietatea formelor sale?
CADRE IMPUSE DE
SUPORTUL
PICTURAL ŞI DE
STILUL ABORDAT
În cadrul picturii murale, spaţiul
arhitectural este cel care oferă
un cadrul picturii. Tema tratată
este impusă de programul
iconografic, pictorul având
libertatea de a-şi alege ulterior,
în cadrul unor suprafeţe vaste,
plane sau curbe, o anumită
formă şi structură a cadrului.
De pildă, semicalota Sfântului Altar impune o anumită temă iconografică…
… care prezintă şi excepţii, uneori (Suceviţa).
 Circularitatea
calotei turlei
naosului
impune
întotdeauna un
cadru circular,
de la care nu
se poate face
rabat niciodată.
Absidele naosului prezintă alte teme iconografice.
Uneori, chiar şi pridvoarele pot oferi picturii nişte semicalote (Cozia).
În timp ce calota pridvorului prezintă variaţii iconografice.
În cazul medalioanelor din pictura murală, forma circulară
nu mai este dictată de suprafaţa arhitecturală, ci de alte considerente,
de natură simbolică, având un fundament spiritual.
CADRUL NU ESTE RAMĂ!!!!
Din păcate, moda
înrămării tablourilor a
condus către ideea falsă
că orice model de ramă
se potriveşte oricărei
teme şi reciproc. Se
consideră că şi icoanele,
din moment ce sunt
picturi, trebuie neapărat
înrămate.
Excepţie făcând
icoanele pe sticlă, a
căror ramă
constituie cadrul
care susţine „blatul”,
suportul tehnicii
respective, adică
sticla.
Dacă, în pictura profană, mai pot fi
trecute cu vederea anumite stângăcii şi
gafe estetice, în lumea icoanei, cadrul
este unul din primele elemente materiale
care percutează vederea.
Cadrul icoane oferă primele informații cu
privire la tema tratată, atrăgând atenţia
asupra anumitor aspecte.