AMPRENTA FUNCŢIONALĂ

 Scopul amprentei funcţionale este acela de a

înregistra cu precizie configuraţia viitoarei zone
de sprijin şi a celei de menţinere, în vederea
obţinerii modelului de lucru.
Amprentarea funcţională presupune întotdeauna
existenţa şi utilizarea lingurii individuale, confecţionată
de preferinţă din răşini autopolimerizabile. Lingura
individuală este probată pe câmpul protetic, marginile
acesteia fiind necesar a fi adaptate la zona de mucoasă
neutră. Pentru amprentarea propriu- zisă, fază
eminamente clinică, desfăşurată în cabinetul
stomatologic, se folosesc materiale elastice din grupa
siliconilor de sinteză, cu stabilitate volumetrică şi fineţe
de redare, calităţi ce determină obţinerea copiilor
negative cu cel mai înalt grad de fidelitate.
Materialele elastice reprezentate de alginate sunt
de asemenea recomandate pentru fineţea de
redare, în condiţiile respectării întocmai a
tehnologiei de preparare şi de turnare a
modelului, cu menţiunea că adeseori, datorită
unei lipse de experienţă a practicianului, pot
determina margini supraextinse, în special la
nivel mandibular iar lipsa unei tehnici de
amprentare funcţională poate duce la apariţia
unor margini mult prea groase sau cu grosime
neuniformă.
TEHNICI DE AMPRENTARE
aspecte generale

 amprentarea mucodinamică – prin care se

înregistrează mucoasa de acoperire a zonei
de sprijin şi a zonei de menţinere în timpul
diverselor funcţii, amprentare realizată prin
executarea de către pacient sau de către
medic a unor mişcări active ale
formaţiunilor mobile ale câmplului protetic.
 amprentarea mucostatică – la baza căreia
stă înregistrarea mucoasei fără a o deplasa,
într-o poziţie de repaus
ATENŢIONĂRI

 în edentaţiile de clasa I şi a II-a Kennedy,

datorită sprijinului mixt, se recomandă:
amprente necompresive (la maxilar sau la
mandibulă, când proteza va prezenta dispozitive
de sprijin mixt articulat); amprente compresive
(în special la mandibulă acolo unde există o
mucoasă cu rezilienţă crescută, scopul acestei
amprentări fiind tocmai de a învinge această
rezilienţă)
ATENŢIONĂRI

 în edentaţiile de clasa a III-a şi a IV-a Kennedy,

datorită sprijinului dento-parodontal al acestor
proteze, amprenta funcţională are rolul de a
reproduce perfect dinţii restanţi şi creasta
precum şi mucoasa de acoperire. Amprentarea se
va face funcţional, cu lingura individuală şi un
silicon de consistenţă medie, preferându-se de
asemenea şi amprenta funcţională de spălare
(Wash Technique), în unele cazuri în care se
renunţă la realizarea unui versant vestibular al
protezei.
Turnarea unui model de lucru după o amprentă
incorectă va avea ca rezultat sigur instabilitatea
şi neconcordanţa mecanică şi biologică a
viitoarei proteze, influenţând în mod ireversibil şi
corectitudinea viitoarelor faze clinico-tehnice.
Amprenta finală
MODELUL FUNCŢIONAL

 Modelul de lucru, denumit şi model definitiv, este

copia pozitivă a câmpului protetic edentat parţial,
obţinut în urma amprentării funcţionale şi
confecţionat din ghips dur.
Deficienţe vizibile apărute la suprafaţa
modelului

 suprafeţe cu aspect cretos şi rezistenţă scăzută,

datorate: lipsei curăţării amprentei sau excesului
de apă la suprafaţa amprentei
 suprafaţă cu aspect rugos datorată:
incorectitudinii preparării ghipsului, ce a avut o
viscozitate crescută.
 suprafaţă cu goluri, datorată: insuficientei vibrări
a amprentei, apă sau salivă la nivelul amprentei
în momentul turnării
Deficienţe vizibile apărute la suprafaţa
modelului

 suprafaţă cu plusuri, datorită: amprenta a avut o

grosime neuniformă a materialului de
amprentare, determinând interpunerea de bule
de aer
 dinţi restanţi fracturaţi, datorită: separarea
incorectă a modelului de amprentă, înainte de
priza acestuia.
ELEMENTE COMPONENTE ALE
PROTEZELOR PARŢIALE

 Baza protezelor
 Şeile
 Elementele de legătură între şei
 Scheletul metalic
 Arcadele dentare artificiale
 Mijloace auxiliare de sprijin şi stabilizare
ARCADELE DENTARE ARTIFICIALE

 Dinţii artificiali sunt înlocuitorii dinţilor naturali

pierduţi si a căror pierdere a dat naştere stării de
edentaţie, necesitând protezarea prin proteză
parţială.
 După materialul din care sunt confecţionaţi dinţii
artificiali pot fi din: ceramică, sau acrilat
(prefabricaţi), fie confecţionaţi în laboratorul de
tehnică dentară (acrilici).
INCONVENIENTUL DINŢILOR CERAMICI

• Adaptarea lor prin şlefuire la dimensiunile spaţiului edentat

nu este posibilă la nivelul zonelor vizibile (feţele proximale
şi zana de colet) deoarece îşi pierd luciul realizat prin ardere
iar pe feţele ascunse se riscă desfiinţarea sistemului de
retenţie (crampoane şi cavităţi)
• Faţa vestibulară nu se paote modifica prin şlefuire deoarece
s-ar pierde luciul
• Nu se pot individualiza ocluzal deoarece s-ar pierde luciul
acestei feţe
• Legătura cu baza protezei confecţionată din acrilat se face
numai mecanic prin sistemele de retenţie, fapt ce duce
frecvent la desprinderi
• Laboratorul trebuie să posede un număr foarte mare de
garnituri de forme şi culori diferite
• Deşi ca şi rezistenţă sunt superiori celor acrilici, nesuferind
în timp fenomene de abraziune, sunt casanţi şi în timp pot
determina datorită durităţii superioare faţă de dinţii
naturali, abraziunea acestora
• Au un cost ridicat faţă de omologii acrilici
AVANTAJELE DINŢILOR ACRILICI

• Pot fi adaptaţi cu uşurinţă la dimensiunile

spaţiului edentat prin şlefuire
• Se lustruiesc uşor
• Legătura cu baza protezei se face pe cale
chimică, fiind o legătură durabilă
• Pot fi modificaţi ca formă şi individualizaţi ocluzal
şi după ce piesa protetică este gata
• La protezele imediate se pot realiza odată cu
baza protezei
• Au cost mult mai scăzut
 ŞEILE

Şeile reprezintă porţiunea bazei protezei parţiale

scheletate ce acoperă crestele edentate şi pe care se
vor fixa dinţii artificiali.
Prezintă o faţă mucozală în contact intim cu
mucoasa crestei edentate şi o faţă orală spre
cavitatea bucală.
Numărul şeilor este egal cu numărul breşelor
edentate, putând fi după topografie: frontale, laterale
şi terminale.
Şeile sunt mărginite la ambele capete de dinţii
restanţi (în cazul localizărilor frontale şi laterale),
situaţie în care proteza prezintă un sprijin dentar
(dento- parodontal) iar suprafaţa mucozală a şeii
poate să fie metalică. În acest caz suprafaţa şeii se
poate reduce, extinderea ei până la nivelul fundurilor
de sac nu este obligatorie.
ELEMENTE DE LEGĂTURĂ ÎNTRE ŞEI

 Elementele de legătură dintre şei se realizează

din metal odată cu confecţionarea şeilor. Au rolul
de a obţine în final un tot unitar, rigid, rezistent
şi nedeformabil – alcătuind impreună scheletul
metalic sau structura de rezistenţă a protezei
parţiale mobilizabile scheletate.
 Denumite şi conectori principali, elementele de
legătură dintre şei vor avea următoarele
caracteristici:

 Rigiditatea. Dimensiunea, forma şi structura lor trebuie să

asigure nedeformabilitatea în timpul solicitărilor funcţionale ale
aparatului dento-maxilar. Trebuie să asigure o dispersare
uniformă a întregii presiuni pe elementele câmpului protetic
subiacent protezei scheletate.
 Confortul. Este asigurat prin:
 simetria faţă de planul medio-sagital
 ocolirea zonelor de maximă funcţionalitate şi plasarea în zone
puţin funcţionale
 o formă care să mimeze sau să se apropie cât mai mult de
configuraţia câmpului protetic
 reducerea întinderii acestora pe cât este posibil fără a se afecta
rezistenţa şi cu păstrarea în deplinătate a siguranţei bio-mecanice
 suprafeţe netede, foarte bine lustruite care să confere libertate de
mişcare părţilor moi şi să favorizeze curăţirea artificială sau
autocurăţirea.
 Denumite şi conectori principali, elementele
de legătură dintre şei vor avea următoarele
caracteristici:

 Profilaxia. Este dată de o cât mai bună stabilitate pe

câmpul protetic şi o dispersare uniformă a forţelor
masticatorii, dar şi de absenţa traumatismelor şi
leziunilor repetate la inserţia şi dezinserţia protezei
pentru igenizare. Profilaxia ca şi calitate a
conectorilor principali se va refei în egală măsură
atât la suportul dento-parodontal cât şi la cel muco-
osos.
Elementele de legătură dintre şei sunt:

 Plăcuţele
 Barele
 Benzile
 Barele secundare
Plăcuţele

 Plăcuţele sunt conectori principali cu forme diferite,

realizate din metal şi având o lăţime mai mare de 10 mm şi
o grosime de 0,40 – 0,50 mm, având rolul de legătură între
şei.
 După elementele câmpului protetic cu care vin în contact
sunt plăcuţe mucozale ce au contact numai cu mucoasa şi
plăcuţe dento-mucozale ce au contact cu dinţii şi cu
mucoasa. Porţiunea dentară a plăcuţei dento-mucozale vine
în contact intim cu suprafaţa orală a dinţilor, supracingular
sau supraecuatorial şi la distanţă se dinte în dreptul
coletului (la aproximativ 3 mm) pentru a proteja
parodonţiul marginal.
 Plăcuţele mucozale sunt folosite în special la maxilar iar cele
dento-mucozale mai frecvent la mandibulă.
Plăcuţă totală
Plăcuţă posterioară de lăţime redusă -
în edentaţiile laterale
 Plăcuţă posterioară de lăţime medie - în
edentaţiile termino-laterale şi latero-terminale
Plăcuţă de lăţime mare în edentaţiile termino-terminale
Plăcuţă în formă de „U” deschis posterior
 Plăcuţă în formă de „U” deschis anterior, atunci
când există un torus palatin proeminent, situat în
treimea medie a bolţii palatine
Plăcuţă inelară, fenestrată sau mucozală anterioară
şi posterioară în edentaţiile latero-fronto-larerale
sau termino-fronto-terminale
 Plăcuţă anterioară în edentaţiile termino-terminale,
termino-laterale sau latero-terminale, în special când
se foloseşte o conexiune elastică.
 La mandibulă plăcuţa dento-mucozală va avea marginea
superioară situată deasupra cingulumului dinţilor frontali,
iar marginea inferioară la 3-4 mm mai jos de parodonţiul
marginal.
 Plăcuţa linguală asigură legătura între şeile laterale sau
terminale pe câmpurile protetice la care planşeul lingual
este inserat aproape de coletul dinţilor frontali.
Marginea mucozală a plăcuţei dento-mucozale linguale va fi
mai groasă (aproximativ 1mm) decât marginea dentară
(0,5 mm) pentru a se asigura o rezistenţă mecanică sporită
şi a împiedica deformarea conectorului principal.
 Plăcuţei i se atribuie un rol stimulator pentru circulaţia
sanguină deoarece metalul primeşte şi transmite uşor
variaţiile termice din mediul bucal.
Plăcuţă dento-mucozală la mandibulă
Barele

 Barele sunt conectori principali realizaţi din

metal, având o lăţime de 5 mm şi o grosime de
2-4 mm, având în secţiune o formă semirotundă,
ovală sau de picătură. Sunt de asemenea posibile
schimbări în raportul dimensional, determinate
de zona în care se aplică. De exemplu, la
mandibulă sunt ceva mai groase decât la
maxilar, unde arareori sunt folosite.
 Barele reprezintă cel mai frecvent conector
principal al protezelor scheletate mandibulare.
La mandibulă, din cauza limbii, nu sunt posibilităţi de a
plasa barele în direcţia forţelor de deplasare şi deformare
a protezei. Singurul spaţiu favorabil pentru aşezarea lor
este înapoia procesului alveolar mai jos de coletul dinţilor
şi mai sus de inserţia planşeului bucal. Raportul barei cu
procesul alveolar poate fi mai aproape sau la distanţă, în
funcţie de sprijinul protezei şi de înclinarea procesului
alveolar. Marginea superioară a barei este la cel puţin 3
mm de parodonţiul marginal, iar marginea inferioară nu
trebuie să frâneze mişcările obişnuite ale limbii şi ale
planşeului. Pentru a putea utiliza bara drept conector
principal, distanţa între parodonţiul marginal al dinţilor
restanţi şi planşeul lingual trebuie să fie de cel puţin 10
mm. Când această distanţă este mai mică se va utiliza o
plăcuţă linguală.
 Întâlnirea dintre bare şi celelalte
componente ale protezei se face în
unghiuri rotunjite, fără margini tăioase,
pentru a se asigura confortul
pacientului prin percepţia tactilă.
 Forme de bare în secţiune

semirotundă
ovală picătură

X
Întâlnirea în unghiuri rotunjite a
elementelor scheletului metalic
sprijin dento- sprijin dento-mucozal
parodontal

Raportul barei linguale cu

procesul alveolar
Benzile

 Benzile sunt centuri metalice late de aproximativ

3 mm şi groase de 1 mm, semiovale pe secţiune,
care se aplică pe suprafaţa orală a dinţilor
restanţi, în zona supracingulară la grupul frontal
sau supraecuatorial la grupul lateral.
 Benzile sunt elemente de legătură între
componentele protezei scheletate, elemente de
stabilizare sau pot îndeplini concomitent ambele
roluri. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea
de croşet continuu, conectori dentari sau de bare
dentare.
 Lungimea benzilor poate fi de la 2 la 8 dinţi,
contribuind la stabilizarea protezelor laterale sau
terminale întinse.
Benzile dentare - elementele cele
mai anterioare faţă de linia
croşetelor