OSTEOLOGIA

Osteologia

• Osteologia studiază forma şi structura oaselor.

• Oasele se articulează între ele şi formează scheletul pe care se
inseră muşchii.
• Funcțiile sistemului osos:
 Scheletul este partea pasivă a aparatului locomotor. Oasele
servesc drept pârghii pentru tracţiunea muşchilor, adică pentru
producerea mişcărilor.
 Scheletul este de asemenea un sistem de rezistenţă şi protecţie
pentru întreg organismul.
 Oasele mai sunt şi o rezervă de calciu pentru organism.
• Oasele sunt albicioase, dure, rezistente. Structura şi compoziţia
oaselor, arhitectura fiecărui os, precum şi a scheletului în
totalitate, sunt adaptate perfect funcţiilor descrise mai sus.
 Generalităţi
1. Structura osului .

• Țesutul osos este un complex morfo-chimic

alcătuit din patru componente:
 fibrile colagene,
 substanţă fundamentală organică,
 substanţă fundamentală anorganică şi
 celule
 1.1. F ibrilele colagene
• sunt formate din protofibrile. Protofibrilele la rândul lor
sunt formate din macromolecule polipeptidice. Aceste
macromolecule prezintă o parte centrală, denumită ax
(formată din aminoacizi ca prolină, glicină), de care sunt
legate grupări laterale care permit organizarea fibrilelor
în fascicule. Axul central este plicaturat, motiv pentru care se
poate alungii. Protofibrilele au o structură periodică, datorită
alternanţei între zone dense cu altele mai puţin dense. Fibrilele
sunt individualizate, neanastomozate. Grosimea protofibrilelor
variază cu după segmentul anatomic studiat şi se îngroaşe cu
vârsta.
• Fibrilele se grupează în fascicule. Acestea pot fi văzute cu
microscopul optic. Alinierea fibrilelor în fascicule este
perfectă, realizând aşa-zisul aspect „în fază”. Această
structură se întâlneşte peste tot unde există ţesut de colagen
(tendon, muşchi striat).
 1.2. Substanţa fundamentală organică.

• La nivelul oaselor există o tramă reticulară,

anorganică, în ochiurile căreia se află substanţa
fundamentală organică. Aceasta este alcătuită din
fibrile colagene şi formațiuni sferice, cu diametrul
corespunzător ochiurilor reţelei. Aceste formaţiuni
sferice se unesc în entități tridimensionale, orientate
în spaţiu. Substanţa fundamentală organică are în
compoziţie proteine şi mucopolizaharide (ex acidul
hialuronic, sau acidul condroitin sulfuric, legat fiecare
de aminozahrul său).
 1.3. Substanţa fundamentală anorganică

• conţine anumite săruri minerale: fosfat de calciu 85%,

carbonat de calciu 8%, fluorură de calciu 3%, precum şî
fosfat de magneziu, clorură de calciu şi clorură de sodiu în
proporţii mai mici. Substanţa fundamentală organică
fixează sărurile, în special datorită acidului condroitin
sulfuric. Sărurile minerale au o mobilitate mare, putând
impregna sau părăsii substanţa fundamentală organică
oricând. Raporturile dintre fibrile şi substanța fundamentală
calcificată sunt diferite. Există o serie de fibrile intim legate de
substanţa fundamentală, faţă de altele care sunt mult mai
libere. Pe parcursul vieţii, raporturile între substanţa
fundamentală calcificată şi fibrile este variabilă.
 1.4. Celulele osoase.

• Osul este format din matricea intercelulară, despre care am

vorbit până acum şi celulele care se găsesc în această
matrice. Matricea este compusă 40% din materie organică şi
restul din săruri anorganice. Celulele osoase sunt de mai
multe feluri: osteoblaste (responsabile de sinteza, depozitarea
si mineralizarea matricei); osteocite (incluse in matrice);
osteoclaste (cu rol in erodarea activă - remanierea osoasă).
• Celulele se găsesc în nişte cavităţi formate în interiorul
substanţei fundamentale, numite osteoplaste. Osteoplastele
au formă ovalară, turtite în sens longitudinal faţă de os.
Osteoplastul este înconjurat de fibre dispuse longitudinal faţă
de peretele acestuia. Osteocitele au un nucleu mare, ovalar, cu
unul sau doi nucleoli. Membrana este bine individualizată.
 2. Arhitectura osului.
• Arhitectura osului poate fi studiată
din perspectivă microscopică sau
macroscopică.
• Arhitectura osului este adaptată la
funcţia de rezistenţă a acestuia.
• Substanţa osoasă este dispusă
neomogen.
• O teacă superficială de ţesut osos
compact, dens ca structură, care
• înconjură zone de țesut spongios,
format din trabecule osoase, de
grosimi diferite şi anastomozate
între ele, care delimitează cavităţi.
• Partea compactă a osului se află
întotdeauna la exterior,
înconjurând osul spongios.
 2.1. Arhitectura microscopică.

• Microscopic, osul este format

din lamele osoase care conţin
matrice mineralizată şi fibre
de colagen (dispunerea
fibrilelor în lamele, cât şi
dispunerea lamelelor în diverse
structuri funcţionale sunt
dependente de funcţia de
rezistenţă a osului în special,
dar şi de tracţiunea muşchilor,
presiunea unor organe,
pulsaţiile arterelor, ca şi forţa
de gravitaţie). Între fibre sunt
dispuse osteocite.
 sistemul Havers.
• Lamelele osoase sunt dispuse ca cilindri
concentrici în jurul unui canal neurovascular
central (canal Havers). Canalul central Havers
împreună cu lamelele concentice aşezate în
jurul acestuia formează sistemul Havers. Acest
sistem este socotit drept unitatea morfo-
funcţională a osului şi a mai fost denumit şi
osteon. In cadrul fiecărei lamele a osteonului
există fibrile paralele, dispuse helicoidal în
jurul canalului central. În lamela concentrică
următoare, dispozitivele helicoidale sunt
dispuse în sens contrar. Acest fapt se datorează
adaptării osului funcţiei de rezistenţă atât la
tracţiune, cât mai ales la presiune. Orientarea
sistemelor Haversiene este îndreptată în
direcţia presiunii maxime suportată de os. In
diafiza oaselor lungi, acestea stau în direcţia
longitudinală a osului. În oasele plate,
osteoanele sunt paralele cu suprafaţa osului. În
anumite localizări, osteoanele sunt convergente
în direcţia unei proeminenţe osoase.
 canalele Volkmann

In structura osului există şi

canalele Volkmann, care
se găsesc în sistemul
lamelar periferic şi sunt
aşezate transversal, motiv
pentru care se mai numesc
şi canale perforante.
Acestea sunt mai înguste
decât canalele Havers şi
nu au lamele osoase în
jurul lor.
 2.2. Arhitectura macroscopică.

• Macroscopic, ţesutul osos

este împărţit în ţesut
 osos compact, cu structură
densă şi
 ţesut osos spongios,
constituit dintr-o reţea de
trabecule între care se
delimitează cavităţi.
 După formă şi dimensiuni
există trei tipuri principale
de oase:
 Oasele lungi

- Oasele lungi sunt cele la care predomină

lungimea (ex. humerus, femur). Acest tip de
oase se găseşte la nivelul membrelor. Aceste
oase au rol de pârghii. Corpul osului lung,
numit diafiză, este format dintr-un cilindru de
ţesut osos compact, străbătut de un canal
central (cavitatea medulară). Pe secţiune
longitudinală, osul lung prezintă în dreptul
diafizei, la suprafaţă, o teacă de ţesut osos
compact. Teaca are cea mai mare grosime în
porţiunea medie a osului. Spre extremităţile
diafizei şi la nivelul epifizelor, ţesutul osos este
spongios. Trabeculele care se încrucişează la
acest nivel delimitează areole care sunt mai mici
la suprafaţă şi devin din ce în ce mai mari spre
profunzime. Dispunerea sistemelor trabeculare
nu este întâmplătoare. Acestea sunt dispuse
după linii izostatice, care permit osului să reziste
cu minim de material la solicitări maxime. Deci,
rezistenţa osului este calitativă (felul cum este
orientat ţesutul osos) şi nu cantitativă, adică nu
depinde în mare măsură de cantitatea de ţesut
osos.
 Oasele lungi

• Extremităţile se numesc epifizele

şi sunt formate dintr-o pătură de
substanţă osoasă compactă la
periferie, ce îmbracă o masă de
substanţă spongioasă, în interior.
• La suprafaţă, osul este acoperit
de o membrană conjunctivo-
vasculară denumită periost. La
nivelul suprafeţelor articulare,
osul este acoperit la suprafața sa
de cartilajul articular.
 Oasele late sau plate
Oasele late sau plate, sunt cele pentru
care lungimea este aproape egală cu
lăţimea. Aceste două dimensiuni
depășesc grosimea. Acest tip de oase
prezintă două feţe şi mai multe margini.
Acestui tip de oase îi corespund mai ales
oasele cutiei craniene, care formează o
cavitate de protecţie (craniul). Scapula este
tot un os lat. Ea dă inserţie unui număr
mare de mușchi.
Oasele late sunt formate din două lame
de substanţă osoasă compactă. Între
acestea există un strat de substanţă
osoasă spongioasă. Între cele două lame
nu se mai delimitează un canal medular
cum se întâmplă la oasele lungi. Lamele de
substanţă compactă fuzionează la nivelul
marginilor osului, învelind astfel substanţa
spongioasă din toate părţile. În cazul
oaselor plane ale bolţii craniene, lamele de
ţesut compact se numesc table, iar
substanţa osoasă dintre acestea diploe.
 Oasele scurte
• - Oasele scurte sunt cele la care cele trei
dimensiuni sunt aproximativ egale (ex.
astragalul). Acestea au formă aproape
cubică şi se găsesc în regiuni unde este
necesară o mare soliditate şi unde există
mişcări variate cu amplitudine mică.
Oasele scurte sunt reprezentate de oasele
tarsiene, carpiene, sau ale coloanei
vertebrale.
• La aceste tipuri de oase mai putem adăuga:
• - oasele pneumatice, care conţin cavităţi
pline cu aer, cum ar fii maxila sau
sfenoidul cu sinusurile sale.
• - oasele sesamoide, care se dezvoltă în
vecinătatea unor articulaţii sau în
tendoanele unor muşchi, cum este de
exemplu osul numit patelă sau rotulă.
• - oasele arcuate, precum coastele.
 3. Măduva osului
• - Măduva osului se află în canalul central (canalul
medular) al oaselor lungi, în areolele ţesutului
spongios, precum şi în canaliculele vasculare mai
largi ale substanţei compacte a osului. De-a lungul
vieţii, măduva are aspecte şi funcţii diferite:
• - Măduva roşie osteogenă este formată din ţesut
conjunctiv embrionar, reţele capilare, osteoblasre şi
osteoclaste.
• - Măduva roşie hematogenă. Se află în oasele
fătului şi copilului. Acset tip de măduvă apare în
luna a IV a intrauterină şi ia locul măduvei
osteogene. Din ea se formează elementele figurate
ale sângelui. Măduva roşie are rol hematopoetic
împreună cu splina şi ficatul. La adult măduva
hematopetică persistă doar în corpul vertebrelor,
stern, coaste, oasele bazei craniului. Măduva are
aspectul roşu din cauza numeroaselor capilare şi a
numeroaselor celule încărcate cu hemoglobină.
• - Măduva galbenă se găseşte la adult şi este
formată din celule grăsoase. Apare mai întâi la
oasele extremităţilor, începând cu vârsta de 6 ani.
• - Măduva cenuşie apare la bătrâni şi este de aspect
fibro-gelatinos.
 4.Periostul.

• Periostul înveleşte osul la suprafaţă

şi este reprezentat de o membrană
fibroasă în care se prelungesc
fibrele tendinoase de inserţie ale
muşchilor. Periostul este format din
fibre conjunctive care sunt dispuse
în direcţia ligamentelor care se
inseră pe os. Deci, tendoanele
muşchilor nu se inseră direct pe os,
ci se inseră prin intermediul
periostului. Între os şi periost se
află un strat de ţesut conjunctiv lax.
Datorită acestuia osul creşte în
grosime.
 5. Vasele şi nervii
• Arterele. Oasele sunt vascularizate de artera
principală (sau nutritivă), care pătrunde în
diafiza oaselor lungi prin gaura nutritivă şi
merge către măduvă, precum şi de artere
periostale.
• Ajunsă în măduvă, artera nutritivă se împarte în
două ramuri: una ascendentă şi alta
descendentă. Acestea dau la rândul lor ramuri
medulare care se desfac în reţeaua capilară
arterială a măduvei şi ramuri osoase fine, care
pătrund în canalele Havers în vecinătatea
măduvei şi se anastomozează cu sistemul
arterial din compactă.
• Osul mai este vascularizat şi prin ramurile
periostale care sunt anastomozate într-o reţea
periostală bogată. Din ele pleacă la nivelul
diafizei, arteriole care trec în os prin canalele
Havers şi Volkmann. Ajunse în canalul medular
se anastomozează cu ramificațiile capilare
provenite din artera nutritivă. La nivelul epifizei,
arteriolele periostale merg spre măduvă prin
areolele țesutului spongios epifizar.
• Venele. Capilarele venoase din
măduvă, canalele Hvers şi capilarele
din areolele ţesutului spongios
epifizar, confluează în reţele care
drenează puţin din sângele venos prin
venele care însoţesc arterele nutritive.
Sângele este drenat mai ales prin
venulele de la nivelul periostului
epifizar.
• Nervii. Periostul are o bogată
reţea nervoasă, precum şi numeroşi
corpusculi receptori (corpusculii
Vater – Pacini şi corpusculii Ruffini).
Filetele nervoase osoase fac parte atât
din sistemul neurovegetativ, cât şi
din cel nervos somatic. În oasele
lungi, nervii însoţesc artera nutritivă.
 6. Conformaţia exterioară a oaselor.
Forma oaselor a fost discutată anterior. Suprafaţa osoasă este diferită de la un os la altul.
Unele porţiuni sunt foarte netede şi participă la formarea articulaţiilor. Acestea sunt
feţele articulare, care uneori pot fii adâncite şi formează astfel cavităţi articulare.
Unele suprafeţe sunt denivelate şi servesc pentru inserţiile musculare. Aceste
suprafeţe rugoase se numesc suprafeţe de inserţie. Proeminenţele osoase care
depăşesc cu vârful restul osului, se numesc apofize. Proeminenţele mai puţin
dezvoltate, mai late, neregulate, nedetaşate de suprafaţa osului se numesc tuberozităţi.
Tuberozitatea mai rotunjită, mai netedă, poartă numele de eminenţă. Dacă
tuberozitatea este mai restrânsă, se numeşte tubercul. Ridicătura ascuţită a unui os se
numeşte spină. Când proeminenţa se află deasupra unei articulaţii, se numeşte
epicondil. Proeminenţele tăioase, liniare, se numesc creste. Toate aceste proeminenţe,
indiferent de nume, servesc pentru inserţii musculare şi sunt determinate de tracţiunea
muşchilor care se prind de ele.
• Pe suprafaţa osului se mai observă unele creste şi şanţuri. Ele apar mai ales la
oasele lungi şi sunt orientate in lungul osului.
• La suprafaţa osului se mai observă multiple găuri care sunt de fapt deschideri
ale canaliculelor prin care trec vase şi nervi.
 Alcătuirea scheletului
• Totalitatea oaselor formează scheletul
uman. Oasele pot fi grupate în scheletul
trunchiului osos, scheletul extremităţii
cefalice şi scheletul membrelor.
• Trunchiul osos este constituit din
coloana vertebrală, cutia toracică (alcătuită
din vertebrele toracice, situate posterior,
coaste lateral şi stern median) şi pelvisul
osos.
• Scheletul membrului superior este
legat la apertura superioară a cutiei toracice
prin centura scapulară, formată din 2 oase:
clavicula şi scapula, din care doar clavicula
se articulează direct cu toracele.
• Scheletul membrului pelvin se leagă de
trunchi cu ajutorul centurii pelviene, formată
din oasele coxale. Cele 2 coxale, articulate
anterior printr-o articulaţie numită simfiza
pubiană, se articulează posterior cu sacrul,
formând porţiunea scheletică inferioară a
trunchiului, numită pelvis osos.
• Oasele neperechi sunt situate pe linia mediană a corpului
(sternul si sacrul). Ele sunt oase simetrice, formate din două
jumătăţi (dreaptă si stangă) identice.
• Oasele membrelor sunt perechi, dar nesimetrice, pentru că cele
două jumătăţi ale lor nu sunt identic conformate.
• Pentru ca un os să poată fi studiat şi descris izolat, în afara
organismului, trebuie orientat în aşa fel încât poziţia lui să fie
aceeaşi cu cea pe care o are în organism. Orientarea se face cu
ajutorul celor mai caracteristice elemente anatomice pe care le
prezintă osul respectiv. Pentru orientarea unui os nepereche
sunt necesare două elemente anatomice, pe care le punem în
raport cu două planuri ale corpului. Pentru orientarea oaselor
pereche sunt necesare trei elemente anatomice, aşezate în trei
planuri.
 Coloana vertebrală

• Coloana vertebrală este partea

axială a scheletului.
• Coloana vertebrală se află
zona posterioară a trunchiului,
în planul median.
• Ea se întinde de la baza
craniului până la extremitatea
inferioară a trunchiului osos.
• Coloana vertebrală are 33–34
de vertebre aşezate una
deasupra celeilalte,
succedându-se cranio-caudal.
 1.1. Vertebra tip.
• Vertebra are 2 porţiuni;
 corpul vertebral, situat anterior,
în formă de segment de cilindru
 şi arcul posterior, situat după
cum îi spune numele, în partea
posterioară a vertebrei.
 Cele 2 segmente (corp şi arc)
delimitează între ele, un orificiu,
numit foramen vertebrale.
 Prin suprapunerea vertebrelor
una peste alta, se formează un
canal de-a lungul coloanei, între
cele două părţi, numit canal
vertebral, în interiorul căreia se
află măduva cu învelişurile sale.
 Părţile constitutive
1.1.1. Corpul vertebral
• Corpul vertebral seamănă cu o
porţiune de cilindru. Are o faţă
superioară şi una inferioară, ușor
concave, aproape paralele. Între cele
două vertebre alăturate se găseşte câte
un disc intervertebral. Faţa
posterioară a corpului vertebral este
concavă şi este străbătută de multiple
orificii neuro-vasculare. Acesta
delimitează anterior foramen
vertebrale. Trecerea dinspre faţa
anterioară spre feţele laterale este
puţin delimitată una de alta. Au
aspectul de jgheab orizontal, aproape
circumferențiar.
 1.1.2. Arcul vertebral

• Arcul vertebral este fixat de

corp prin două lame turtite
transversal, denumite pediculi
şi are situat pe el un sistem de
apofize (apofizele articulare,
apofizele transverse şi apofiza
spinoasă).
 1.1.2.1. Pediculul

• Pediculul reprezintă
rădăcina arcului vertebral.
• Pe marginea superioară,
pediculul prezintă o incizură,
iar pe marginea inferioară, o
altă incizură, mult mai
profundă.
• Prin suprapunerea a unei
incizuri inferioare peste una
superioară, se crează un orificiu
numit foramen intervertebrale,
pe unde intră şi ies vase şi nevi
din canalul vertebral.
 Apofizele
• Apofizele articulare se găsesc câte
patru pe fiecare apofiză, una
superioară şi alta inferioară de fiecare
parte. Fiecare din aceste apofize
prezintă o faţetă netedă, lucioasă,
numită faţă articulară. Prin intermediul
acestora se articulează două vertebre
vecine.
• Apofizele transverse se situează
de o parte şi de alta a arcurilor
vertebrale şi servesc pentru inserţii
musculare. Ele sunt turtite din faţă în
spate şi sunt orientate în afară.
• Apofiza spinoasă este unică,
aşezată la mijlocul arcului vertebral şi
este orientată posterior şi în jos.
 1.2. Vertebrele regionale.

• Coloana se continuă la nivelul

mai multor regiuni: cervicală, dorsală
(toracală), lombară şi pelvină.
• Coloana cervicală conţine 7 vertebre.
• Coloana toracală are 12 vertebre.
• Coloana lombară deţine 5 vertebre.
• Coloana pelvină este formată din 5
vertebre sacrate unite între ele,
formând osul sacru şi 4 – 5 vertebre
coccigiene unite între ele, care la
rândul lor formează osul coccis.
Pe la mijlocul fiecărei regiuni se găsesc
vertebrele tipice pentru regiunile
respective. Către capetele fiecărei
regiuni se găsesc vertebre de tranziţie,
care încep să împrumute caractere ale
vertebrelor regiunii adiacente.
 Vertebre cervicale de tranziţie. Atlas este vertebra C1.
• Această vertebră este formată din două
mase laterale reunite prin două arcuri,
unul anterior şi altul posterior. Pe faţa
posterioară a arcului anterior se află un
tubercul numit tuberculum anterius. În
dreptul acestui tubercul, pe faţa
posterioară a arcului posterior se află o
faţetă (fovea dentis) care se articulează
cu apofiza odontoidă (dens) a vertebrei
C2. Faţetele superioare ale maselor
laterale se articulează cu condilul
occipital. Faţeta inferioară a maselor
laterale se articulează cu axisul.
Canalul vertebral este despărţit printr –
un ligament situat între cele două mase
laterale (lig. transversum atlantis), în
două porţiuni, una anterioară şi alta
posterioară. În porţiunea anterioară
pătrunde apofiza odontoidă a atlasului.
Porţiunea posterioară formează canalul
vertebral prin care trece măduva
spinării.
 Axis sau C2
• este caracterizat prin
prezenţa unei apofize
proeminente, conice, numită
apofiza odontoidă sau dens.
Această apofiză este orientată
în sus şi pleacă de pe faţa
superioară a corpului
vertebrei C2. Faţeta sa
anterioară se articulează cu
faţeta corespondentă de pe
atlas. Faţeta posterioară
corespunde lig. transversum
atlantis. Masele laterale se
găsesc de o parte şi alta a
apofizei odontoide. Masele
laterale prezintă câte o faţetă
superioară şi inferioară de
fiecare parte.
 1.2.2. Coloana toracală. Vertebra toracală tip.

• Vertebra tip este reprezentată de

vetebra T6.
• Pe feţele laterale ale corpului vertebral
se găsesc câte două hemifaţete
articulare pentru coaste (una superioară
şi lata inferioară). Incizura vertebrală
inferioară este foarte adâncă.
• Apofizele transverse sunt dezvoltate şi
sunt îndreptate posterior şi lateral. Spre
vârful apofizei, pe faţa anterioară se
găseşte o faţetă articulară pentru faţeta
articulară corespondentă de pe coastă.
Foramen vertebrale este rotund şi
îngust.
 1.2.3. Coloana lombară.
Vertebra lombară tip.
• Vertebrele lombare sunt mai
mari în înălţime şi lăţime faţă de toate
celelalte tipuri de vertebre. Diametrul
lateral este mult mai mare decât cel
anteroposterior.
• Apofiza spinoasă este o lamă
patrulateră îndreptată posterior,
aproape orizontal.
• Apofizele transverse sunt plate,
ascuţite şi orientate lateral. Partea
anterioară a acestor apofize este
asimilată coastelor. De aceea sunt
denumite processus costarius.
• Foramen vertebrale la are la nivel
lombar o formă triunghiulară, cu baza
orientată spre corpul vertebrei.
 1.2.4. Osul sacrum.

• Osul sacru are forma unei

piramide răsturnate şi se găseşte între
cele două oase iliace. El se formează
prin sudura celor cinci vertebre sacrate.
• Faţa anterioară este concavă şi netedă, iar
cea posterioară convexă şi denivelată. Pe
faţa anterioară se observă mai multe creste
transversale, care reprezintă urmele de
sudură ale vertebre;or sacrate. Sunt patru
creste transversale. La extremităţile
acestor creste se găseşte de fiecare parte
câte o gaură. Există astfel câte patru găuri
de fiecare parte (foramina sacralia
pelvina). Acestea comunică cu canalul
sacral. Aceste găuri se prelungesc prin câte
un şanţ lateral. Şanţurile sunt dirijate
astfel: cele de sus merg în jos, iar cele
inferioare merg invers. Prin aceste şanţuri
trec ramuri ale plexului sacrat.
 Faţa dorsală
• Faţa dorsală este convexă, prevăzută cu
cinci rânduri paralele de apofize, unite tot
în cinci creste. Pe linia mediană, apofizele
spinoase formează crista sacralis mediana.
De o parte şi de alta a acestei creste se află
crista sacralis intermedia, formată prin
unirea apofizelor articulare. Cel mai
lateral, prin unirea apofizelor transverse
iau naştere crestele sacrate laterale (crista
sacralis lateralis). Între creasta
intermediară şi cea laterală se află găurile
sacrate posterioare (foramina sacralis
dorsalis). Găurile sunt mai mici decât cele
anterioare, cu margini ascuţite, neregulate.
În porţiunea caudală a fiecărei creste
articulare (crestele intermediare) se află
câte o proeminenţă numită cornu sacrale.
Între cele două coarne se delimitează un
spaţiu triunghiular, cu vârful spre creasta
mediană, numit hiatus sacralis.
• Feţele laterale sunt triunghiulare, cu baza
cranial. În partea supero-anterioară a acestei
feţe se află o suprafaţă articulară prin care
sacrul se articulează cu osul coxal. Această
suprafaţă ese mai largă în dreptul vertebrei
S1. In spatele acestei suprafeţe se găseşte o
proeminenţă rugoasă pe care se inseră
ligamentele sacroiliace. Această proeminenţă
se numeşte tuberositas sacralis.
• Baza sacrului este orientată în sus şi anterior.
Articulaţia dintre această faţă şi ultima
vertebră lombară formează unghiul
sacrolombar, deschis înapoi. Acesta
corespunde proeminenţei anterioare numită
promontoriu.
• Vârful sacrului, printr-o mică faţetă ovalară
se articulează cu osul sacru. Canalul sacrat
străbate sacrul şi conţine partea inferioară a
cozii de cal a măduvei spinării şi filum
terminale.
• La femeie osul sacru este mai lat şi mai scurt
iar curbura feţei pelvine este mai accentuată.
 1.2.5. Osul coccis
• Coccisul este un os mic şi
triunghiular, format din 4-5
rudimente vertebrale.
• Din vertebrele coccigiene a rămas
doar corpul vertebral.
• Prima vertebră coccigiană prezintă
şi ea două proeminenţe osoase,
denumite coarnele coccisului, care
se articulează cu coarnele
corespondente ale sacrului.
 1.3. Coloana vertebrală în ansamblu.

• Coloana vertebrală este alcătuită prin

suprapunerea alternativă a vertebrelor şi a
discurilor intervertebrale. Această înşiruie
se găseşte anterior. Posterior se află
coloana formată din arcurile vertebrale.
Împreună, aceste părţi ale coloanei
vertebrale delimitează între ele canalul
vertebral.
• Lăţimea maximă a coloanei este de 11 cm
şi se află la nivelul bazei osului sacru.
Lungimea coloanei este diferită la bărbat
(73 cm) faţă de femeie (60 cm).
• Coloana vertebrală prezintă mai multe
curburi, care se găsesc atât în plan
frontal, cât şi în plan sagital. Ele se
înşiruiesc alternant, decurgând una din
alta. Ca urmare coloana are un aspect de
tije spiralată. Această organizare îi măreşte
rezistenţa.
 În plan sagital

• se conturează 4 curburi alternative:

cervicală, toracală, lombară, sacrată.
Coloana cervicală este concavă posterior.
Se continuă cu cea toracală, concavă
anterior. Coloana lombară este concavă
posterior. Coloana sacrată este cea mai de
jos curbură şi prezintă concavitatea
anterior. Curbura cervicală poartă numele
de lordoză cervicală. Ea apare ca un resort
pentru menţinerea capului. Curbura
lombară se numeşte lordoză lombară şi a
apărut pentru susţinerea greutăţii. Aceste
două curburi apar după naştere şi se
accentuează cu vârsta.
• Prin ridicarea la staţiunea bipedă,
pelvisul se înclină înainte iar coloana se
frânge la nivel lombosacrat unde se
formează promontoriu. Tot staţiunea
bipedă este cauza apariţia lordozei
cervicale şi a lordozei lombare.
 Curburile în plan frontal

• sunt următoarele:
o curbură toracală cu
convexitatea la dreapta
(datorită preponderenţei mâinii
drepte) şi
 două curburi compensatorii,
sinistro convexe, reprezentate
de curbura cervicală şi cea
lombară.
 Scheletul toracelui

• Scheletul toracelui este format

din coloana vertebrală situată
posterior, din stern situat
anterior şi 12 perechi de coaste
care unesc cele două repere
numite anterior.
 2.1. Sternul.

• Sternul este un os lat, situat median, cu

direcţie de sus în jos şi înainte. Are trei
porţiuni, aşezate de sus în jos: manubriul,
corpul sternal şi procesul xifoidian.
• Manubriul este partea cea mai lată a
sternului. Este situat deasupra celorlalte
segmente sternale. La nivelul unirii sale cu
corpul vertebral se formează un unghi
numit angulus sterni sau angulus Ludovici,
care proemină înainte. Pe marginea
superioară a sternului se află o incizură
mediană numită numită incizura jugulară.
Lateral de aceasta se găsesc două incizuri,
una dreaptă şî alta stângă, pentru articlaţia
cu clavicula. Sub aceste incizuri, pe
unghiurile manubriului se găseşte câte o
faţetă articulară pentru prima coastă. A
doua incizură, corespondentă coastei a
doua, se află la unirea manubriului cu
corpul sternal.
• Corpul sternului este aplatizat din faţă în spate şi
este situat sub tegumente. Este prevăzut 3 – 4 creste
transversale. Faţa posterioară este netedă şi uşor
concavă. Pe marginile sternului se găsesc câte 7
cavităţi articulare pentru articularea cu cartilajele
costale. Ultima cavitate articulară se află la unirea
corpului cu apendicele xifoid.
• Procesul xifoidian este un apendice al sternului, cu
formă variabilă: alungit, triunghiular, ovalar, bifid.
Uneori vârful poate fi cartilaginos.
• Sternul poate fi palpat pe viu. Unghiul sternal este
reper pentru coasta a 2-a. Din acest loc se începe
numărătoarea coastelor şi a spaţiilor intercostale.
 2.2. Coastele

Coastele sunt nişte arcuri parţial

osoase, parţial cartilaginoase,
câte 12 de fiecare parte. Ele
unesc sternul de coloana
vertebrală.
• Primele 7 coaste, denumite şi
coaste adevărate, se articulează
nemijlocit cu sternul prin
intermediul cartilajelor costale.
• Următoarele 3 coaste au
cartilajele unite între ele şi apoi
cu cartilajul coastei a 7 a.
• Ultimele 2 coaste nu mai ajung
la stern, ele pierzându-se în
grosimea peretelui abdominal.
 Coasta osoasă

• descrie un traiect concav înăuntru. Coasta

prezintă această curbură concavă în interior,
denumită curbură de învăluire şi o curbură de
torsiune care este în raport cu axul său.
• Coasta pleacă de la articulaţia costovertebrală,
are un traiect postero - lateral, paralel cu
apofiza transversă, pe care o depăşeşte, după
care face un unghi obtuz, numit unghiul
coastei, şi merge în continuare spre stern.
• Coastele prezintă un corp şi două extremităţi.
Corpul coastei are o faţă medială şi una
laterală. Pe marginea inferioară a feţei
mediale se găseşte șanțul coastei, prin care
trece mănunchiul vasculonervos intercostal.
Extremitatea posterioară a coastei se
articulează prin intermediul a două faţete, cu
vertebra corespondentă. Capul coastei se
continuă cu o zonă mai subţire denumită
collum costae. La unirea colului cu capul, se
află o faţetă articulară pentru apofiza
transversă.
 Cartiljul costal

• Cartiljul costal face legătura

între coastă şi stern.
Explorarea coastelor se
poate face de la unghiul
costal, pe toată întinderea
lor.
 Toracele în ansamblu
• Toracele în ansamblu are forma
unui trunchi de con cu baza în
jos, deschis la ambele capete.
• Orificiul superior poartă
numele de apertura thoracis
superior (denumită şi vârful
toracelui) şi este limitat de
incizura jugulară a sternului,
marginea internă a primei
coaste şi corpul vertebrei T1.
Vârful toracelui este eliptic, cu
axul mare transversal. El este
situat într-un plan oblic
anterior.
• Orificiul inferior, denumit apertura
thoracis inferior, este de fapt baza
toracelui. Aceasta este delimitată de
corpul vertebrei T12, coasta a 12-a,
vârful coaste a 11-a, arcadele formate
din alipirea cartilajelor costale 10,9,8,
cu cartilajul coaste a 7-a.
• Cele două arcade costale se unesc cu
sternul la baza apendicelui xifoid.
Planul aperturii inferioare priveşte
inferior şi anterior. Apertura inferioară
este închisă de diafragm, care prin
bolta sa poate ajunge în interiorul
toracelui până la jumătatea înălţimii
acestuia.
 3. Scheletul membrului superior

•  Membrul superior este împărţit

în mai multe segmente:
 umăr,
 braţ,
 antebraţ,
 mână.
• Umărul cuprinde oasele centurii
scapulare: clavicula şi scapula.
Centura scapulară fixează
membrul superior la torace.
Fixarea se face numai prin
articulaţia sternoclaviculară.
• Celelalte segmente osoase
formează porţiunea liberă.
 3.1. Centura scapulară.

• Centura scapulară
este formată din punct
de vedere osos din două
oase:
 clavicula şi
 scapula.
 3.1.1. Clavicula

• este situată de o parte şi de alta

a sternului, în porţiunea antero-
superioară a toracelui. Clavicula
este aşezată orizontal, dinainte
înapoi şi lateral. Are un corp şi
două extremități.
• Corpul claviculei are forma
literei S culcat, orientată cu
porţiunea convexă situată
anterior şi medial.
• Faţa superioară este netedă.
• Pe faţa inferioară se găseşte un şanţ pentru
muşchiul subclavicular. Medial de şanţ se află
o rugozitate pe care se inseră muşchiul
costoclavicular. Lateral de şanţ se găseşte o
altă rugozitate, pe care se inseră ligamentul
coracoclavicular.
• Marginea anterioară este groasă spre stern şi
ascuţită spre extremitatea laterală, unde se
poate vedea o proeminenţă numită tuberculul
deltoidian, pe care se inseră fibre din muşchiul
deltoid.
• Marginea posterioară este invers curbată.
• Extremitatea sternală se articulează cu sternul
printr-o faţetă articulară.
• Extremitatea laterală sau acromială este turtită
de sus în jos şi se articulează cu acromionul
printr-o faţetă articulară.
• Clavicula se poate explora pe viu
aproape în totalitate.
 3.1.2. Scapula
• este plată, subţire, de formă
triunghiulară şi mobilizabilă între
muşchii spatelui. Ea se articulează
lateral cu humerusul şî clavicula.
Scapula are două feţe, trei margini şi
trei unghiuri.
• Faţa anterioară se situează în
dreptul spaţiului dintre coastele 2 şi
7. În parta sa inferioară prezintă
câteva creste osoase orientate oblic
în jos şi medial, pe care se inseră
muşchiul subscapular.
• Faţa posterioară prezintă cam la
unirea 1/4 superioare cu 1/4 medie, o
lamă osoasă numită spina scapulei.
• Astfel, faţa posterioară este împărţită
într-o fosă supraspinoasă şi una
infraspinoasă, mult mai întină ca
prima.
• Spina scapulei este triunghiulară, cu
vârful triunghiului situat medial.
• Marginea liberă spinei se lărgeşte
spre lateral, unde formează
acromionul.
• Acromionul are o faţetă articulară,
pentru articulaţia cu clavicula.
Acromionul se află deasupra
articulaţiei scapulohumerale.
• Unghiul lateral al scapulei are o cavitate
glenoidă, articulară, ovalară pentru capul
humeral. Deasupra se găseşte tuberculul
supraglenoidian, unde se inseră tendonul
lung al muşchiului biceps. Dedesubtul
cavităţii glenoide se află un alt tubercul,
numit tubercul infraglenoidian, unde se
inseră tendonul lung al tricepsului brahial.
• Deasupra cavităţii glenoide şi a
tuberculului supraglenoidian se află
procesul coracoid. Acesta se formează din
marginea superioară a scapulei. De
procesul coracoid se prind muşchiul
coracobrahial şi tendonul scurt al
muşchiului biceps.
• Pe marginea superioară a scapulei, imediat
după procesul coracoid se găseşte un şanţ
numit incizura scapulei, pe unde trece
nervul supascapular.
 3.2. Scheletul braţului.

• Scheletul braţului este

format de osul humerus.
Acesta este un os lung, care
prezintă o diafiză şi două
epifize.
 Corpul humerusului
• Corpul humerusului este
cilindric în porţiunea
proximală şi prismatic
triunghiular în partea distală.
Marginile prismei se
prelungesc, subţiindu-se în
sus. Diafiza are trei feţe şi
trei margini.
• Faţa posterioară prezintă
începând de la mijlocul său,
un şanţ care coboară spiralat,
de la marginea internă în jos,
trecând peste marginea
laterală până aproape de
epifiza inferioară. Prin acest
şanţ trece nervul radial.
• Faţa antero-laterală prezintă în 1/3
medie o tuberozitate în formă de V, cu
deschiderea în sus, pe care se inseră
mușchiul deltoid. Sub această
rugozitate şanţul nervului radial taie
marginea anterioară.
• Pe faţa antero-medială se găseşte
orificiul pentru vasele nutritive.
• Marginea anterioară este mai ascuţită
decât celelalte două şi prezintă creasta
tuberculului mare, pe care se inseră
muşchiul mare pectoral. La polul
inferior, această margine se bifurcă,
delimitând fosa radială şi fosa
coronoidă.
• Extremitatea superioară este denumită şi cap
humeral.
• Capul humeral are o suprafaţă articulară. El are
dimensiunile unei treimi de sferă.
• Împrejurul capului se află un şanţ
circumferențiar, numit collum anatomicum.
Capul şi colul sunt înclinate medial şi posterior
faţă de corpul humeral. În partea laterală, prin
intermediul colului care este mai adânc la acest
nivel, capul este despărţit de cei doi tuberculi:
mare şi mic.
• Tuberculul mare prelungeşte faţa anterolaterală
a diafizei. De sub tuberculul mare porneşte o
creastă numită creasta tuberculului mare pe care
se inseră muşchiul pectoral mare.
• Tuberculul mic este despărţit de marele tubercul,
care se găseşte în spatele său, printr-un şanţ
numit sulcus intertubercularis. În partea cea mai
profundă a şanţului se inseră tendonul m.
latisimus dorsi. Prin şanţ alunecă tendonul lung
al m. biceps brahial. Locul de unire al epifizei cu
diafiza poartă numele de col chirurgical.
 Extremitatea inferioară
• Extremitatea inferioară este lăţită transversal, de formă
triunghiulară şi încurbată uşor anterior. Are două
proeminenţe laterale între care se încadrează un
segment articular, care prezintă în porţiunea laterală un
condil (capitulum humeri) şi o trohlee în porţiunea
medială.
• Prin trohlee, se articulează cu incizura
trohlearis a ulnei. Deasupra trohleei, pe faţa anterioară
se află o fosetă numită fossa coronoidea care primeşte
apofiza coronoidă a ulnei. Tot deasupra trohleei, dar
posterior, se află o fostetă mai adâncă şi mai mare,
numită fossa olecrani. În această fosetă intră apofiza
olecraniană. Capitulum humeri este despărţit de trohlee
printr-un şanţ.
• Capitulum humeri se articulează cu radiusul (fovea
capului radial). Deasupra sa, pe faţa antrioarăse găseşte
o fosetă mai puţin adâncă, numită fossa radialis.
• În prelungirea laterală a capitulum humerii se
află epicondilul lateral pe care se insară muşchii
extensori ai antebraţului şi supinatorii. Medial de
trohlee se găseşte epicondilul medial pe care se inseră
muşchi flexori ai antebraţului şi pronatorii. Între
epicondilul medial şi trohlee, pe faţa lor posterioară se
află un şanţ al nervului ulnar.
3.3. Scheletul antebraţului

• Antebraţul osos
este format din două
oase: radius şi ulna, care
se articulează între ele la
ambele extremităţi.
• Spaţiul dintre cele două
oase este eliptic şi este
ocupat de membrana
interosoasă a
antebraţului.
 3.3.1. Ulna
• este un os lung, aşezat medial de radius
(poziţia cu polciele lateral). Extremitatea
voluminoasă este orientată în sus.
• Corpul ulnei are trei feţe (anterioară,
posterioară şi medială) şi trei margini.
• Extremitatea superioară este voluminoasă
şi prezintă două mase osoase voluminoase:
una verticală, numită apofiză olecraniană şi
alta orizontală, orientată anterior, numită
apofiza coronoidă. Aceste două apofize
delimitează incizura semilunară
(trohleară), orientată cu deschiderea
anterior. Prin această incizură ulna se
articulează cu humerusul. Pe mijloc,
incizura are o creastă corepunzătoare
gâtului trohleei. Pe faţa laterlală, apofiza
coronoidă are o suprafaţă articulară pentru
capul radial.
• Extremitatea inferioară este mai
puţin voluminoasă şi uşor
recurbată lateral. Este formată din
cap şi apofiza stiloidă. Capul este
rotunjit şi are pe circumferinţa sa,
spre osul radius, o faţetă
articulară pentru acest os.
Apofiza stiloidă se află în
prelungirea feţei mediane a ulnei.
Între această apofiză şi capul
ulnei, se află un şanţ pentru
muşchiul extensor carpi ulnaris.
 3.3.2. Radiusul
• este un os lung aşezat în dreptul policelui,
pe marginea laterală a antebraţului, când
mâna este în supinaţie. Extremitatea
voluminoasă se orientează distal.
• Corpul este prismatic triunghiular. Are deci
trei feţe şi trei margini.
• Pe faţa anterioară, care este îngustă, se află
gaura nutritivă a osului.
• Pe faţa laterală, în zona medie, se găseşte o
tuberozitate pronatorie, pentru inserţia
muşchiului rotund pronator. Porţiunea de os
aflată deasupra acestei tuberozităţi este
acoperită de muşchiul supinator, străbătut
de ramura profundă a nervului radial. Din
această cauză fracturile osului la acest nivel
pot leza nervul.
• Marginea medială aste ascuţită. Pe această
nargine se prinde membrana interosoasă.
Ea se bifurcă în partea inferioară a corpului
radial, delimitând o zonă triunghiulară,
unde se găseşte incizura ulnară a
radiusului.
 Extremitatea superioară

• Extremitatea superioară este constituită

din: cap, col şi tuberozitatea radială.
 Capul este un cilindru mai înalt în zona
medială. Pe faţa lui superioară se află o
suprafaţă articulară (fovea articularis), prin
intermediul căreia se articulează cu
capitumulul humeral. Circumferinţa
capului ia raporturi cu scobitura radială de
pe ulnă.
 Colul se află sub capul radial şi este mai
îngust decât acesta. Colul formează cu
capul un unghi deschis lateral.
 Tuberozitatea radiusului este o
proeminenţă situată pe col, pe care se
inseră muşchiul biceps brahial.
 Epifiza distală
• Epifiza distală seamănă cu un trunchi
de piramidă, care are o bază şi patru
feţe.
 Pe faţa medială se află o faţetă prin
care se articulează cu capul ulnei.
 Pe faţa laterală se află un şanţ prin
care trec tendoanele muşchiului lung
abductor şi scurt extensor al policelui.
Faţa laterală se continuă cu procesul
stiloid al radiusului care coboară mai
jos decât procesul similar al ulnei.
 Pe faţa posterioară se află mai multe
şanţuri, delimitate prin nişte creşte,
prin care alunecă tendoanele
muşchilor extensori ai mâinii şi ai
degetelor.
 Pe faţa anterioară se inseră muşchiul
pătrat pronator. Baza are formă de
triunghi, cu vârful prelungit lateral pe
apofiza stiloidă.
 Baza este împărţită în două faţete
articulare de o creastă cu orientare
antero-posterioară. Cea laterală se
articulează cu scafoidul, iar cea
medială este în raport cu semilunarul.
 3.4. Scheletul mâinii

• este format din 27 de oase

împărţite în trei grupe:
 carp,
 metacarp şi
 oasele degetelor.
• Faţa anterioară a mâinii poartă
numele de palmă.
• Faţa posterioară se numeşte dosul
mâinii.
• Marginea corespunzătoare
policelui (lateral) este marginea
radială.
• Marginea corespunzătoare
degetului mic este marginea
ulnară.
 3.4.1. Oasele carpului.
• Carpul cuprinde 8 oase, dispuse pe
două rânduri, câte 4 pe fiecare rând.
Pe rândul proximal, de la police spre
degetul mic, găsim următoarele oase:
scafoid, semilunar, piramidal şi
pisiform. Pe rândul distal, în aceeaşi
orientare se află: osul trapez, osul
trapezoid, osul capitat şi osul cu
cârlig. Toate aceste oase au formă
aproape cubică.
• Scafoidul se articulează proximal cu
radiusul şi distal cu trapezul şi
trapezoidul. Medial se articulează cu
osul semilunar şi mai jos cu osul
capitat.
• Semilunarul se articulează proximal
tot cu radiusul, iar distal cu osul
capitat şi osul cu cârlig.
• Piramidalul se articulează proximal
cu capul ulnei, distal cu osul cu
cârlig, iar lateral cu semilunarul.
• Pisiformul este un os lenticular
care se articulează cu piramidalul,
în faţa căruia se găseşte.
• Trapezoidul are o faţă articulară
distală în formă de şa şi se
articulează cu metacarpianul I.
Medial se articulează cu
trapezoidul şi metacarpianul II.
Trapezoidul se articulează distal
cu metacarpianul II.
• Osul capitat sa articulează distal
cu metacarpianul II, III şi IV.
• Osul cu cârlig se articulează distal
cu metacarpianul IV şi V.
• În totalitate, carpul este
acoperit pe faţa dorsală de
muşchii extensori ai mâinii şi
degetelor. Faţa palmară este
concavă şi formează un şanţ
numit şanţul carpului. Prin
acest şanţ alunecă tendoanele
muşchilor flexori acoperit de
un ligament transvers
(retinaculul flexorilor), care îl
transformă într-un canal al
mâinii şi degetelor.
 3.4.2. Oasele metacarpiene.
• Sunt 5 oase metacarpiene care formează scheletul palmei.
• Numerotarea lor se face de 1 la 5, începând de la radius către
ulnă.
• Oasele metacarpiene sunt oase lungi şi
• sunt formate dintr-o bază, un corp şi un cap.
 Corpul este prismatic triunghiular. Are o faţă dorsală, una
laterală şi una medială.
 Baza este voluminoasă şi se articulează proximal cu oasele
carpului şi lateral cu metecarpienii învecinaţi.
 Capul este rotunjit şi se articulează cu falanga proximală.
 3.4.3. Oasele degetelor.

• Numerotarea acestora se face tot în sens

radio-ulnar, de la 1 la 5. Fiecare deget
poartă un nume. Oasele care formează
degetele se numesc falange. Fiecare deget
conţine câte 3 falange, mai puţin policele
care are doar 2 falange. Falanga proximală
are un cap articulat cu baza falangei
mijlocii, un corp turtit anteropsterior şi o
bază care prezintă o concavitata articulară
pentru capul metacarpianului
corespondent. Falanga mijlocie are şi ea un
cap în formă de trohlee, pentru articulaţia
cu falanga distală, un corp asemănător cu
cel al falangei proximale şi o bază care
receptează capul falangei proximale.
Falanga distală are corpul mai scurt şi mai
subţire. Capul falangei distale corespunde
pe faţa dorsală unghiei, iar pe faţa palmară
are tuberculul falangei distale, care este
suport pentru pulpa degetului.
• Oasele sesamoide se pot întâlni în
tendoanele sau ligamentele degetelor.
 4. Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului pelvin

cuprinde
• centura membrului şi
• membrul liber.
Centura membrului pelvin este
compusă din cele 2 oase
coxale. Aceste oase se unesc
între ele la nivelul simfizei
pubiene, iar posterior se
unesc cu sacrul şi coccisul,
formând peretele osos al
cavităţii pelviene.
 4.1. Osul coxal.

Osul coxal este un os voluminos, aplatizat,

neregulat, torsionat ca o elice. Este format
din 3 oase distincte (ileon, ischion şi pube),
care se sudează între ele la 12 – 16 ani la
fete şi 13 – 18 ani la băieţi. Osul se
orientează cu faţa prevăzută cu o mare
cavitate ariculară spre exterior. Sub acetabul
se află o scobitură. Marginea prevăzută cu o
mare incizură se orientează posterior.
4.1.1. Ilionul.
Acest os reprezintă mai mult de jumătate
din coxal. Este situat în porţiunea superioară
coxalului. Limita ilionului în porţiunea
distală nu este vizibilă la adult, ea fiind
trasată arbitrar de o linie ce trece prin
marginea superioară a acetabulului. Ilionul
este format din corp care participă la
formarea cavităţii acetabulare şi o porţiune
superioară numită aripa osului iliac.
4.1.2. Ischionul.
• Ischionul formează partea inferioară
şi posterioară a osului coxal. Este
format din corp şi o ramură. Corpul
formează partea postero-inferioară a
cavităţii acetabulare. Ramura se
îndreaptă anterior. Limita dintre corp
şi ramură este marcată de
tuberozitatea ischiadică.
4.1.3. Pubele.
• Pubele este format din corp şi două
aripi. El formează porţiunea antero-
inferioară a coxalului. Corpul
formează partea antero-inferioară a
acetabulului. La locul de unire cu
ilionul se află eminenţa iliopubiană.
Corpul este continuat anterior de
ramura superioară. Aceasta coteşte în
unghi ascuţit (unghiul pubelui) şi se
continuă cu ramura inferioară a
pubelui, care se continuă cu ramura
ishionului, formând ramura
ischiopubiană.
 Coxalul privit în totalitate
• Coxalul privit în totalitate are 2 feţe şi 4 margini.
• Faţa laterală prezintă în partea medie o cavitate
articulară mare numită acetabul sau cavitate
cotiloidă, formată din corpurile celor trei oase care
formează coxalul. Sub ea se află un mare orificiu
numit gaura obturată, formată din pube şi ischion.
Deasupra acetabulului găsim faţa gluteală a aripii
osului iliac.
• Acetabulul se mai numeşte şi cavitatea cotiloidă.
Serveşte la articularea cu femurul. Marginea
acetabulului este ascuţită, proeminentă şi se
numeşte sprânceana acetabulură. Pe parcursul ei
se află trei scobituri, la locurile de unire ale
corpurilor celor trei oase care formează coxalul.
Cea nai profundă este incizura inferioară, la unirea
pubelui cu ischionul, numită incizura acetabulului.
Această incizură se află imediat deasupra găurii
obturatoare. În interiorul acetabulului se află o
suprafaţă articulară semilunară situată la periferia
cavităţii. Partea din mijloc este nearticulară şi este
înconjurată de suprafaţa semilunară.
• Gaura obturată sau foramen obturatum, este
ovalară, neregulată, delimitată de ramurile
ischiopubiene. La omul viu este acoperită de o
membrană fibroasă (membrana obturatoria).
Marginea este ascuţită, exceptând porţiunea
superioară unde se află şanţul obturator. Prin acest
şanţ trece mănunchiul vasculonervos obturator.
• Suprafaţa gluteală aparține osului iliac.
Marginea superioară a osului iliac se
numeşte creasta iliacă. Ea are forma unui
S culcat. Pe suprafaţa gluteală se găsesc
trei linii semicirculare desprinse din
creasta iliacă, care se îndreaptă curb în
jos. Aceste linii delimitează trei suprafețe
pe care se inseră cei teri muşchi gluteus
(mare, mijlociu şi mic). Muşchiul gluteu
mare este inserat posterior iar cel mic
anterior.
• Faţa medială este împărţită în două
porţiuni de către linia arcuată, care are
direcţia oblică de sus în jos şi dinapoi
înainte.
• Superior, se află fosa iliacă pe care se
inseră muşchiul iliac. Sub linia arcuată se
află suprafaţa sacropelvină constituită din
tuberozitatea iliacă unde se inseră
ligamentele sacro-iliace, este situată
posterior şi superior. Sub această
suprafaţă rugoasă se află suprafaţa
articulară, denumită facies auricularis,
destinată articulaţiei cu osul sacru. Sub
suprafața sacropelvină se află o suprafaţă
plană ce corespunde acetabulului. În jos
şi anterior se află gaura obturată.
Marginea superioară se numeşte creasta iliacă. Ea
se întinde de la spina iliacă anterosuperioră la
spina posterosuperioară şi este cea mai groasă
margine. Pe această creastă se inseră cea mai
mare parte a muşchilor peretelui abdominal.
Marginea inferioară se întinde de la unghiul
pubelui la tuberozitatea ischiatică. Ea este
oblică în jos, înapoi şi lateral. Este formată din
ramura ischionului şi ramura inferioară a
pubelui. La unghiul dintre cele două ramuri ale
pubelui se află o faţetă ovalară, numită faţa
simfizară, prin care se articulează cu cea din
parte opusă, pentru a forma simfiza pubiană.
Această margine dă inserţie unor muşchi ai
membrului pelvin şi corpilor cavernoşi.
Marginea posterioară este formată superior de
osul iliac şi inferior de osul ischiatic. Ea
prezintă de sus în jos spina iliacă postero-
superioară, urmată de spina postero-inferioară.
Dedesubtul acestei spine se află o scobitură
adânca numită incizura ischidică mare, care se
termină la nivelul spinei ischiadice. Prin
această scobitură trec nervul ischiatic, nervul
gluteal superior şi inferior, vasele ruşinoase şi
muşchiul piriform. Sub spină se află incizura
ischiadică minor care se termină cu
tuberozitatea ischiadică.
• Marginea anterioară este
accidentată şi prezintă de sus
în jos mai multe proeminenţe
şi depresiuni. Superior se află
spina iliacă antero -
superioară. Sub ea există o
incizură (prin care trece nevul
femural cutanat lateral)
urmată de spina antero-
inferioară. Sub ea se află o
altă incizură (prin care trece
muşchiul ileopsoas), care se
termină la nivelul eminenţei
ileopectinee, care se continuă
cu creasta pectineală până la
tuberculul pubian şi apoi cu o
mică porţiune din extremitatea
simfizei
 4.2. Osul femur
Formează scheletul coapsei şi este cel mai
lung şi puternic os din organism. Se
articulează superior cu coxalul prin
acetabul şi inferior cu tibia. Osul se
orientează cu capul sferic superior şi
median. Marginea proeminentă se
orientează posterior. Osul are o diafiză
şi două epifize: una superioară și alta
inferioară.
Corpul este prismatic triunghiular şi are trei
feţe şi trei margini.
Faţa anterioară este netedă. Faţa medială
este mai largă superior. Faţa laterală se
strâmtează şi ea către partea inferioară.
Marginea posterioară este cea mai bine
reprezentată şi se numeşte linia aspră.
Aceasta este largă, rugoasă, cu două
buze pe care se inseră muşchiul vast
medial şi vast lateral. Pe interstiţiul
dintre buze se inseră muşchii adductori.
Inferior linia aspră se bifurcă,
delimitând un spaţiu triunghiular
denumit facies popliteea. Spre
extremitatea superioară linia aspră se
trifurcă pentru a da posibilitatea
inserării anumitor muşchi.
Extremitatea superioară este formată din cap articular, col şi două tuberozităţi numite
trohanter mare si trohanter mic.
Capul reprezintă ¾ dintr-o sferă şi are o suprafaţă articulară pe toată întinderea sa. Pe
suprafaţa articulară, în apropierea centrului se află o fosetă ovalară unde se inseră
ligamentul rotund.
Colul are axul lung îndreptat oblic în jos, lateral şi în spate. Unghiul dintre col şi corp este
de 130 grade. Faţa anterioară a colului este mărginită lateral de linea intertrohanterică.
Această linie coboară de la trohanterul mare către cel mic, fără să îl atingă şi se
îndreaptă spre linia medie de trifurcaţie a liniei aspre. Faţa posterioară este limitată de
crista intertrochanterica. Extremitatea laterală a colului se continuă cu tuberozitatea
trohanterului mare şi cea a trohanterului mic.
Trohanterul mare depăşeşte colul
superior şi lateral. Pe acesta se
inseră mai mulţi muşchi.
Trohanterul mic este situat în
partea infero-medială a colului
femural şi este conic cu vârful
turtit. Pe el se inseră muşchiul
ileopsoas.
Extremitatea inferioară este cea
mai voluminoasă. Ea are formă
de piramidă despărţită antero-
posterior în două mase osoase
mari, numite condili femurali.
Anterior cei doi condili
converg spre o suprafaţă de
forma unei trohei, numită
facies patelaris, prin care se
articulează cu rotula..
• Posterior condilii sunt
despărţiţi printr-o fosetă
adâncă numită fosa
intercondiliană. Condilul
medial este mai jos decât cel
lateral. Se formează astfel un
unghi deschis lateral cu coapsa,
de 170 – 175 grade. Unghiul
este mai accentuat la femei
decât la bărbaţi. Când condilul
medial coboară mai jos,
unghiul se închide (sub 145
grd.), dând naştere la genu
valgum, cu proiecţia
genunchiului spre interior.
Situaţia inversă se numeşte
genu varum.
• Pe feţele cutanate ale ambilor
condili se găseşte câte o
tuberozitate numită epicondil
extern şi epicondil intern.
 4.3. Scheletul gambei
• Gamba este formată din
 tibie (situată medial), care este
osul cel mai voluminos şi
 fibulă (situată lateral).
 Cele două oase se articulează
între ele la ambele capete.
 Între corpurile lor se
delimitează un spaţiu acoperit
de membrana interosoasă.
 Superior tibia se articulează cu
femurul.
 Inferior ambele oase se
articulează cu tarsul.
 4.3.1. Tibia.
• Osul se orientează cu extremitatea
voluminoasă în sus, marginea
ascuţită anterior şi apofiza
maleolară medial.
• Tibia este un os lung care are o
diafiză şi două epifize.
• Corpul are trei feţe şi trei margini.
Faţa posterioară este mai lată
superior decât distal. Pe ea se află
o creastă oblică, orientată în jos şi
medial, numită linia muşchiului
solear. Faţa medială este netedă şi
situată subcutanat. În partea sa
superioară se inseră o formațiune
fibroasă numită pes anserinus sau
laba de gâscă. Marginea anterioară
este ascuţită, palpabilă subcutanat.
Se termină superior prin
tuberozitatea tibiei pe care se
inseră tendonul rotulian.
Epifiza proximală are forma
unei piramide cu baza în
sus. Este formată din doi
condili (unul medial şi altul
lateral), despărţiţi între ei
printr-un spaţiu
intercondilian. Feţele
superioare ale condililor şi
spaţiul dintre ele poartă
numele de platou tibial.
Fetele superioare sunt feţe
articulare pentru condilii
femurali. În spaţiul
intercondilian există o
proeminenţă numită
eminenţa intercondiliană.
Pe faţa postero-laterală a
condilului lateral se află o
faţetă ovalară pentru
articulația cu fibula.
Epifiza distală este lăţită
transversal şi are aspect de
piramidă cu patru feţe şi o
bază. Faţa laterală se
articulează cu fibula. Faţa
internă se prelungeşte cu
apofiza maleolară internă.
Faţa medială împreună cu faţa
inferioară iau parte la
articulaţia cu talusul. Pe faţa
anterioară alunecă tendoanele
extensorilor degetelor. Prin
şanţul de pe fata posterioară
alunecă tendonul muşchiului
flexor lung al halucelui.
 4.3.2. Fibula.

Fibula este așezată lateral de tibie. Ea este

mai subţire. Prezintă un corp, cap şi
extremitate distală.
Corpul are trei feţe şi trei margini. În jos
corpul se turteşte şi rămân doar două
feţe: una anterioară şi alta posterioară.
Pe faţa medială se află o creastă numită
interosoasă, pe care se inseră membrana
cu acelaşi nume.
Extremitatea proximală, numită capul fibulei
este unită cu corpul printr-un col. Pe
partea medială, capul are o faţetă
articulară pentru tibie.
Extremitatea distală este numită şi maleola
externă. Aceasta coboară mai jos decât
maleola internă. Are o faţa medială prin
care se articulează superior cu tibia şi
inferior cu talusul. Faţa laterală este
subcutanată şi are un şanţ posterior, prin
care trec tendoanele muşchilor peronieri.
 4.3.3. Patella (rotula).

• Acest os face parte din scheletul

genunchiului. Este un os sesamoid,
rotund, aplatizat anterposterior,
dezvoltat în grosimea tendonului
muşchiului cvadriceps. Osul se
orientează cu vârful în jos şi faţa
articulară posterior. Pe faţa
posterioară, se află o creastă rotujită
care împarte faţa articulară în două
feţe inegale. Partea cea mai largă a
feţei articulare este situată lateral.
 4.4. Scheletul piciorului.

Scheletul piciorului
este alcătuit din 26
de oase împărţite in
trei zone orientate
din spate înainte:
tars, metatars şi
degete.
 4.4.1. Tarsul

• Tarsul este format

din 7 oase dispuse
pe două rânduri.
 Posterior se
găseşte talusul şi
calcaneul.
 Anterior găsim
scafoidul, cuboidul
şi trei oase
cuneiforme.
 Talus sau astragal
• Talus sau astragal este un os cuboid,
alungit anteroposterior. Are un corp,
un cap şi un gât. Faţa superioară are
aspectul de trohlee, configurată invers
decât faţa inferioară tibială, cu care se
articulează. Faţa medială se articulează
cu faţa corespunzătoare a maleolei
tibiale. Faţa laterală se articulează cu
faţa articulară corespunzătoare de pe
fibulă. Faţa inferioară se articulează cu
calcaneul prin trei feţe articulare. Între
faţa posterioară care este cea mai
mare şi celelalte două faţete articulare
se află şanţul numit sulcus tali. Faţa
posterioară este străbătută de un șanț
prin care trece tendonul muşchiului
flexor lung al halucelui. Capul este oval
şi se articulează anterior cu osul
navicular. Inferior se articulează printr-
o faţetă, cu calcaneul.
 Calcaneul
• Calcaneul este cel mai voluminos os al tarsului.
Corpul formează posterior tuberozitatea mare
a calcaneului. Pe faţa posterioară a calcaneului
se află superior o zonă netedă,
corespunzătoare bursei tendinoase de sub
tendonul lui Achile. Sub zona netedă se află o
porţiune rugoasă, de inserţie a acestui tendon.
Pe faţa plantară, extremitatea posterioară
prezintă trei proeminenţe: una anterioară şi
două posterioare. Pe faţa superioară a
calcaneului există trei feţe articulare pentru
talus. Între faţa articulară mijlocie şi cea
posterioară se află şanţul calcaneului, care
împreună cu șanțul talusului formează sinus
tarsi. Faţa medială poate prezenta o
proeminenţa numită trohleea peronieră. Ea
separă două șanțuri, unul superior şi altul
inferior, pe unde trec tendoane. Faţa medială
prezintă marele şanţ calcanean prin care trec
tendoane, vase şi nervi. Şanţul prezintă
posterior o proeminenţă mare numită
sustentaculum tali. Pe această proeminenţă se
sprijină talusul. Pe faţa inferioară a
sustentaculum tali se află un şanţ pentru
tendonul muşchiului lung flexor al halucelui.
• Osul navicular este un os scurt. Este situat
în partea medială a piciorului. Se află
între talus posterior, cuboid lateral şi cele
trei cuneiforme anterior.
• Osul cuboid este un os scurt aşezat pe
marginea laterală a piciorului. Pe faţa
inferioară se află tuberozitatea cuboidului
in faţa căreia se află un şanţ. Faţa
posterioară se articulează cu calcaneul.
Faţa anterioară se articulează cu
metatarsul IV şi V. Faţa medială se
articulează cu cuboidul şi cuneiformul
lateral.
• Oasele cuneiforme sunt trei la număr şi
participă la formarea boltei piciorului.
Au formă prismatică triunghiulară.
• Cuneiformul I este medial şi este
cel mai voluminos. Se articulează
anterior cu metatarsul I şi posterior cu
navicularul. Lateral se articulează cu
cuneiformul II şi metatarsul II.
• Cuneiformul II este cel mai mic.
Se articulează anterior cu
metatarsianul II, posterior cu
navicularul şi lateral cu cuneiformul III.
Medial vine în raport cu cuneiformul I.
• Cuneiformul III vine în raport
anterior cu metatarsianul III, posterior
cu navicularul, lateral cu cuboidul şi
medial cu cuneiformul
 4.4.2. Metatarsul.

• Metatarsul este alcătuit din cinci

oase numerotate de la unu la
cinci, orientate din medial spre
lateral. Metatarsienele sunt
oase lungi, formate din corp, o
bază şi un cap.
• Corpul este prismatic
triunghiular. Are o faţă dorsală,
una medială şi alta laterală.
Extremitatea posterioară sau
baza se articulează cu oasele
tarsului şi prin intermediul unor
faţete situate lateral, cu
metatarsienii alăturaţi.
Extremitatea anterioară numită
şi cap, se articulează cu falanga
proximală.
 4.4.3. Oasele degetelor.
• Fiecare deget este format din trei
falange, cu excepţia halucelui care are
doar două falange. Falangele sunt
asemănătoare cu cele de la mână, dar
mai scurte.
 Falangele prezintă un corp, o
extremitate posterioară sau bază şi o
extremitate anterioară sau cap.
• Falanga proximală are corpul turtit
transversal. Baza se articulează cu
metacarpianul corespondent.
Extremitatea distală prezintă o faţă
articulară pentru falanga mijlocie.
• Falanga II este mai scurtă, cu
extremităţi asemănătoare cu
precedenta.
• Falanga distală este mult redusă şi are
extremitatea distală în formă
semilunară, pentru a susţine unghia. Pe
suprafaţa plantară, există şi aici o
tuberozitate în raport cu pulpa
degetului.
 5. Oasele craniului
• Craniul are 22 de oase grupate în
craniul cerebral şi craniul facial.
 Craniul cerebral conţine
encefalul. Craniul cerebral are o
bază şi o boltă numită calvaria.
Acesta este compus din 8 oase,
patru mediane nepereche şi altele
câte două de fiecare parte. Medial
sunt dispuse: occipitalul, sfenoidul,
etmoidul şi frontalul. Lateral sunt
oasele perechi: temporale şi
parietale. Fiecare os are o faţă
endocraniană, spre encefal şi una
exocraniană.
 Craniul visceral (facial)
cuprinde partea osoasă iniţială a
aparatelor respirator şi digesiv,
precum şi cavităţile care adăpostesc
organe senzoriale.
 5.1. Osul occipital
• Osul occipital este median şi
posterior, fiind un os impar. Face
parte din baza craniului. Este un os
plat, străbătut de foramen
magnum în jurul căruia se dispun
pars bazilaris, pars lateralis şi
scuama occipitală.
• Prin foramen occipitale
magnum trece bulbul împreună cu
vasele vertebrale şi spinale
(anterioare şi posterioare),
rădăcinile nervului cervical I şi cei
doi nervi accesori.
• Pars bazilaris se află în faţa
marii găuri occipitale. Pe faţa
endocraniană stau bulbul şi puntea.
Pe dedesubtul acestora trece artera
bazilară. Faţa sa externă vine în
raport cu faringele.
 5.2. Osul sfenoid.
• Osul sfenoid se află la mijlocul bazei craniului.
Este format din corp şi apofize: două aripi mari
şi două aripi mici, ambele orientate lateral,
precum şi două apofize pterigoide orientate în
jos. Osul are aspectul de fluture. Acest os este
articulează cu toate oasele neurocraniului.
• Corpul prezintă o scobitură pe faţă
endocraniană denumită fosa hipofizară sau
sella turcica, în care este aşezată hipofiza.
Anterior de această fosă se află pe linia
mediană tuberculum selle, în faţa căruia se află
canalul optic care corespunde chiasmei optice.
La capetele laterale ale şanţului se află gaura
optică prin care intră nervii optici. Pe marginile
laterale ale fosei hipofizare se află şanţul arterei
carotide interne. Posterior de fosa hipofizară se
află dorsum selle. Corpul sfenoidului se
continuă posterior cu pars bazilaris a osului
occipital. Corpul participă la formarea tavanului
foselor nazale. Pe faţa anterioară se găseşte o
creastă mediană verticală, numită creasta
sfenoidală. Ea se uneşte cu lama perpendiculară
a osului etmoid. Lateral de această creastă se
află câte un orificiu prin care sinusurile
sfenoidale situate în interiorul osului sfenoid
comunică cu exteriorul. Sinusurile sunt în
număr de două şi sunt despărţite pe linia
mediană de un sept. Sinusurile sunt tapetate de
mucoasa pituitară.
• Aripile mici se găsesc pe feţele laterale ale corpului
sfenoidal. Rădăcinile lor mediale circumscriu gaura
optică. Bazele acestor ramuri, reunite pe linia
mediană formează faţa şanţului chiasmatic. Aripile
mici se subţiază către exterior şi formează cu
marginea anterioară a aripii mari, un spaţiu numit
fisura orbitalis superior. Prin aceasta endocraniul
comunică cu orbita. Anterior, pe linia mediană,
aripile mici se sudează cu osul etmoid (sutura
sfenoetmoidală), iar lateral cu osul frontal sutura
sfenofrontală).
• Aripile mari pleacă tot de pe
corpul sfenoidului, îndreptându-
se lateral. Faţa endocraniană
este concavă. Rădăcina aripii
mari este perforată de foramen
rotundum pentru nervul maxilar,
de foramen ovale pentru nervul
mandibular şi foramen spinosum
prin care trece artera şi vena
meningiană medie. Faţa externă
are o zonă anterioară şi una
externă. Zona anterioară
participă la formarea orbitei şi
împreună cu aripa mică
participă la formare fisurii
orbitale superioare. Această
porţiune anterioară se
articulează lateral cu osul
zigomatic. Marginea superioară
se continuă cu osul frontal.
• Apofizele pterigoide au direcția în jos. Ele
pleacă de pe corpul sfenoidului şi aripile mari.
Fiecare apofiză pterigoidă are o lamă medială şi
una laterală. Ele delimitează o cavitate numită
fosa pterigoidă. Superior este delimitată o fosă
mai mică, fosa scafoidă. În partea de jos, cele
două lame sunt separate prin incizura
pterigoidă.
• De o parte şi de alta a foramen magnum se
găsesc masele laterale, care au pe faţa lor
externă condilii occipitali. Aceştia se
articulează cu feţele articulare ale vertebrei
atlas. Spre posterior, condilul este traversat
orizontal de canalul nervului hipoglos. Lateral
de condil se găseşte o lamă triunghiulară
numită procesul jugular. Anterior de acest
proces şi lateral de condili, se află o incizură
numită jugulară, care împreună cu stânca
temporalului delimitează foramen jugulare.
Acest orificiu este despărţit în două de
procesul intrajugular prelungit de un
ligament. Prin orificiul medial astfel format
trec nervii cranieni IX,X,XI. Prin orificiul
postero lateral trece vena jugulară internă.
Solzul osului occipital urcă şi se curbează
posterior, mergând în sus. El vine în contact
cu cele două oase parietale şi formează
sutura lambdoidă. Pe faţa externă, pe linia
mediană, există protuberanţa occipitală
externă. Faţa endocraniană este prevăzută cu
protuberanţa occipitală internă, în dreptul
căreia confluează şanţul sagital cu şanţul
sinusului transvers.
 Osul temporal
• Osul temporal este pereche. Are patru
porţiuni: solzul, apofiza mastoidă, stânca
temporalului şi partea timpanică.
• Solzul osului temporal (pars squamosa) este
o lamă verticală cu o faţă endocraniană şi
alta exocraniană. Marginea se articulează
cu aripa mare sfenoidală (sutura
sphenosquamosa) şi cu osul parietal (sutura
squamosa). Faţa exocraniană este convexă,
netedă şi dă naştere fosei temporale. În
parte inferioară se află apofiza zigomatică
care merge anterior şi se articulează cu
apofiza temporală a osului zigomatic.
Posterior apofiza zigomatică se prelungeşte
cu două rădăcini. Una superioară care trece
pe deasupra meatului acustic extern, şi alta
mai jos, numită tuberculum auriculare.
Între cele două rădăcini se formează fosa
mandibulară care participă la articulaţia cu
condilul mandibulei. Faţa endocraniană
este concavă şi prezintă impresiuni ale
circumvoluţiunilor.
 Pars mastoidea

• Pars mastoidea se găseşte posterolateral de

solzul temporal. Ea se dezvoltă atât din solz cât
şi din stânca temporalului. Pars mastoidea se
termină în jos cu procesus mastoideus. Apofiza
are formă de con cu vârful în jos şi se află sub
meatul acustic extern. Pe faţa medială trece
şanţul arterei occipitale.
 Stânca temporalului
• Stânca temporalului este piramidală, cu
baza lateral (pars mastoidea) şi vârful
orientat anterior şi medial. Are trei feţe
şi trei margini. Pe faţa posterioară se
află porul acustic intern pe unde intră
nervul acustic, n. facial, n. intermediar
şi artera auditivă internă. Pe faţa
inferioară se află gaura jugulară pe
unde trece vena jugulară internă. Pe
faţa inferioară se găseşte apofiza
stiloidă şi un orificiu numit foramen
stylomastoideum situat între această
apofiză şi mastoidă. Prin orificiu trece
nervul facial şi artera stylomastoidee.
Medial de gaura jugulară se află orificiul
canalului carotidian, pe unde trece
artera carotidă internă. Între canalul
carotidian şi jugular se află fosa petrosa
pentru ganglionul petros al nervului
glosofaringian.
• Porţiunea timpanică se găsește anterior
de piramidă şi mai jos de solz. Pars
tympanica formează peretele antero-
inferior şi o parte din cel posterior al
conductului auditiv extern.
 Osul parietal.
• Osul parietal este exclusiv un os al
calvariei. Pe linia mediană cele
două oase parietale se articulează
între ele. Fiecare os parietal se mai
articulează cu osul occipital, osul
temporal, osul sfenoid şi osul
frontal. Osul are formă patrulateră
şi are o faţă endocraniană, una
exocraniană, patru margini şi patru
unghiuri.
• Faţa endocraniană este concavă şi
prezintă trei şanţuri
corespunzătoare ramurilor arterei
meningee medii. Tot pe această
faţă sunt impregnate nişte mici
fosete determinate de granulaţiile
Pacchioni. Aproape de marginea
superioară se află sulcus sagitalis,
care corespunde sinusului venos
longitudinal superior. Marginile se
unesc prin suturi cu oasele
enumerate anterior.
 5.5. Osul frontal.
• Osul frontal are o porţiune verticală (solzul
frontalului), şi alta orizontală. Porţiunea
verticală ia parte la formarea calvariei, iar
porţiunea orizontală ia parte la formarea
bazei craniului.
• Scuama frontală se află la polul anterior al
craniului şi se ridică vertical pentru ca mai
apoi să se recurbeze posterior. Ea formează
cu oasele parietale sutura coronalis. Faţa
exocraniană este convexă şi limitată inferior
de arcadele orbitale. Arcada orbitară se
termină lateral de fiecare parte, cu procesul
zigomatic care se articulează cu osul
zigomatic. În interiorul părţii verticale se află
sinusul frontal. Medial, deasupra arcadelor,
se află arcus superciliaris. Între extremităţile
mediale ale acestor arcuri se află o
depresiune numită glabella. Ea corespunde
pielii dintre sprâncene. Pe linia mediană cele
două oase frontale se unesc la nivelul suturii
frontale. Lateral de aceasta se află tuber
frontale. Faţa endocraniană este concavă. Pe
linia mediană se găseşte o creastă frontală
pe care se prinde coasa creierului care se
continuă cu sulcus sagitalis pentru sinusul
longitudinal superior. De o parte şi alta a
liniei mediane se află şanţuri arteriale şi
impresiuni digitale.
• Partea orizontală are o parte
orbitală (lame orbitale) care este
despărţită de cea controlaterală
prin incizura etmoidală în care se
interpune lamina cribrosa a
osului etmoid. Pe faţa externă,
lamele orbitale formează tavanul
orbitei. În partea anterolaterală
se găseşte fosa glandei lacrimale.
Medial se află spina nazalis care
se articulează anterior cu oasele
nazale şi posterior cu osul
etmoid. Între incizura etmoidală
a osului frontal şi osul etmoid
există mai multe semicelule care
formează 4-5 celule
etmoidofrontale. Cele anterioare
sunt mai dezvoltate şi pătrund în
interiorul osului frontal, formând
sinusul frontal.
 Osul etmoid.
• Osul etmoid se află în incizura
etmoidală a osului frontal şi participă
la formare orbitei şi foselor nazale.
• Osul etmoid este format dintr-o lamă
orizontală, ciuruită (lamina cribrosa),
care obturează incizura etmoidală. Pe
mijlocul feţei endocraniane se află
crista galii. Aceasta este porţiunea
endocraniană a lamei perpendiculare.
Prin orificiile lamei ciuruite trec filete
olfactive care vin de la bulbul olfactiv.
Pe crista gali se prinde dura mater
interemisferică.
• La formarea osului etmoid participă şi
lama perpendiculară situată
mediosagital. Aceasta ia parte la
formarea peretelui despărţitor la
foselor nazale. Se articulează în jos cu
osul vomer şi cartilajul nazal. Anterior
ia contact cu spina nazalis şi oasele
nazale. Posterior se articulează cu
creasta mediosagitală a corpului
sfenoidal.
• Masele laterale se detaşează în jos de pe
marginea lamei ciuruite. Feţele laterale
contribuie la formarea orbitei. Faţa medială
este accidentată. Ea formează fosele
nazale. Pe această faţă se găsesc trei
lamele (concha nazalis suprema, superior şi
media). Acestea delimitează sub ele câte un
şanţ (meatus nasi). În şanţul nazal de sub
concha supremă se deschide orificiul unei
celule etmoidale posterioară. Cornetul
superior se află se află deasupra meatului
superior, unde se deschid 1-2 celule
etmoidale. Cornetul mediu ete mai
dezvoltat decât celelalte. În meatul
mijlociu, situat sub cornetul mediu, se
deschid mai multe celule etmoidale, sinusul
frontal şi sinusul maxilar.
• Osul etmoid conţine 8-9 cavităţi numite
celule etmoidale care se prelungesc şi în
oasele vecine. Celulele sunt căptuşite cu o
mucoasă care prelungeşte mucoasa nazală.
 6. Oasele craniului visceral
• Craniul visceral este alcătuit din14 oase.
 Şase oase sunt perechi.
 Două sunt mediane şi impare:
mandibula şi vomerul.
 Doar unul din cele 14 oase este mobil:
mandibula. Toate celelalte oase sunt
fixe, aşezate sub craniul neural.
 Aceste oase sunt grupate în jurul osului
maxilar şi formează masivul facial.
 Oasele craniului visceral delimitează
între ele mai multe cavităţi; cavitatea
orbitară, cavitatea bucală şi cavităţile
nazale. La formarea acestor cavităţi mai
participă şi oasele bazei craniului neural.
• Maxilarul se găseşte în partea centrală a Osul maxilar
masivului facial de fiecare parte a liniei mediane.
Osul maxilar este format dintr-un corp şi 4
apofize.
• Corpul formează zona centrală a maxilarului. În
interiorul corpului se găseşte voluminoasă numită
sinus maxilar. Corpului i se descriu patru feţe.
Faţa superioară ia parte la formarea planşeului
orbitei. Marginea anterioară formează marginea
orbitei. Marginea posterioară ia parte la formarea
fisurii orbitale inferioare, alături de osul sfenoid.
Pe faţa anterioară a corpului, sub marginea
orbitală, se află foramen infraorbitale, prin care
se deschide la exterior canalul infraorbital. Sub
această gaură se află fossa canina. Medial, se
găseşte incizura nazală. Faţa posterioară este
orientată spre fosa pterigopalatină. În partea
inferioară a acestei feţe se află tuber maxillae,
care prezintă 2-3 orificii (foramina alveolaria) prin
care trec în canalele alveolare ramuri din artera
şi nervii alveolari. Faţa medială ia parte la
formarea peretelui lateral al foselor nazale. La
nivelul acestei feţe se află hiatus maxillaris. Prin
acest orificiu se deschide sinusul maxilar. În faţa
orificiului se află şanţul lacrimal, care împreună
cu osul lacrimal formează canalul nazolacrimal.
Tot pe faţa mediană, înaintea şanţului de mai sus
se observă o creastă transversală numită crista
conchalis, pe care se inseră osul cornetului nazal
inferior.
• Apofiza ascendentă se articulează cu osul
frontal prin sutura frontomaxilară.
Marginea anterioară a apofizei se
articulează cu osul nazal prin sutura
nazomaxilară. Pe faţa medială a apofizei se
crista etmoidalis, pe care se articulează
cornetul nazal mijlociu. Marginea laterală se
articulează cu osul lacrimal prin intermediul
suturii lacrimomaxilară.
• Apofiza zigomatică se află pe partea laterală
a osului maxilar şi se articulează cu osul
zigomatic.
• Apofiza palatină este orizontală şi se
îndreaptă de pe faţa medială a maxilarului
spre linia mediană. Pe linia mediană se
articulează cu apofiza de pe parte opusă şi
ia parte la formarea planşeului nazal şi al
palatului dur al cavităţii bucale.. Sutura
poartă numele de sutura palatină mediană
şi este mai proeminentă ca o creastă,
numită crista nazalis. Pe această creastă se
articulează osul vomer. Extremitatea
anterioară a crestei nazale este mai ascuţită
şi se numeşte spina nazalis anterior. Lateral
şi puţin posterior de această spină se află
orificiul superior al canalelor incisive.
• Apofiza alveolară este orientată în jos şi pe ea se
dezvoltă dinţii. Împreună cu apofiza controlaterală
formează arcada dentară superioară.pe marginea liberă
a apofizei se găsesc alveolele dentare despărţite prin
septurile interalveolare.
 Osul palatin
• Osul palatin, situat de o parte şi de alta a liniei
mediane, ia parte la formarea părţii posterioare a
peretelui lateral şi a planşeului foselor nazale. Este
format din două părţi: o lamă sagitală, numită lamina
perpendicularis şi o lamă orizontală scurtă, fixată la
marginea inferioară a lamei verticale. osului paltin i se
descriu 3 apofize: processus orbitalis, processus
sfenoidalis şi processus pyramidalis.
• Lama orizontală se articulează prin marginea sa medială
cu cea de pe partea opusă, formând pe linia mediană
sutura palatina mediana. Pe faţa superioară, sutura
palatină mediană formează o creastă numită crista
nasalis, care dă bază de inserţie osului vomer. Anterior
se articulează cu marginea posterioară a apofizei
palatine a maxilarului. Prin faţa superioară ia parte la
formarea planşeului foselor nazale, iar prin faţa
inferioară participă la formarea palatului dur al cavităţii
bucale.
• Lama perpendiculară are două feţe. O faţă este
medială, orientată către fosele nazale. Pe această faţă
se găsesc două creste orizontale şi paralele. Cea
superioară pe care se articulează cornetul mijlociu se
numeşte crista etmoidalis. Creasta situată inferior
poartă numele de crista conchalis şi pe ea se articulează
cornetul inferior. Cealaltă faţă care priveşte lateral are
raporturi cu faţa nazală a osului maxilar.
• Apofiza orbitală se găseşte pe lama sagitală şi ia parte la
formarea orbitei prin una din feţe şi la formarea
meatului nazal superior
 Cornetul inferior
• Cornetul inferior se află în partea
inferioară a peretelui lateral al foselor
nazale. Acest cornet este trapezoidal
şi are axul mare orientat anteo-
posterior. Cornetul inferior are două
feţe. Faţa laterală este concavă și
delimitează meatul inferior. Faţa
medială este convexă şi limitează
inferior cornetul mijlociu.
• Marginea superioară se articulează cu
creasta conchalis a maxilarului şi cea a
lamei sagitale a osului palatin. În
partea anterioară a marginii
superioare se găseşte apofiza
lacrimală care ia parte la formarea
canalului nazolacrimal. Marginea
inferioară este îngroşată posterior.
 Osul nazal

• Oasele nazale sunt mici lame

patrulatere care se articulează pe linia
mediană pentru a forma rădăcina
nasului precum şi porţiunea osoasă a
dorsum nasi.
• Prin marginea superioară oasul nazal
se articulează cu osul frontal.
• Marginea laterală se uneşte cu
apofiza frontală a maxilarului.
• Inferior osul se articulează cu
cartilajele nazale laterale.
• Faţa posterioară prezină un şanţ
numit sulcus etmoidalis, care se află
de-a lungul nasului.
 Osul lacrimal
• Osul lacrimal este de formă patrulateră,
participă la formarea peretelui medial al
orbitei şi este aşezat posterior de
apofiza frontală a maxilarului. Se
articulează prin marginea superioară cu
frontalul. Faţa externă prezintă crista
lacrimalis posterior care împarte acestă
faţă în părţi: una anterioară care
prezintă un şanţ numit sulcus lacrimalis,
din care se ajunge în canalul
lacrimonazal, prin intermediul căruia se
stabileşte o comunicaţie între orbită şi
fosele nazale şi o parte posterioară
plană. Între şanţul lacrimal de pe osul
nazal şi şanţul lacrimal de pe procesul
frontal al maxilarului se formează fosa
sacului lacrimal în care se găseşte sacul
lacrimal.
• Faţa medială a acestui os participă la
formarea peretelui lateral al foselor
nazale. Porţiunea inferioară a acestei
feţe intră în constituţia meatului
mijlociu.
 Osul zigomatic
• Osul zigomatic (os malar sau jugal) se
găseşte în zona laterală a feţei şi are trei
feţe. Faţa laterală, numită şi facies
malaris, este convexă, patrulateră, netedă
prevăzută cu un orificiu numit foramen
zigomatico-facial şi este orientată antero-
lateral. Faţa medială este orientată medial
şi anterior. Această faţă este concavă şi ia
parte la formarea peretelui latero-inferior
al orbitei şi este prevăzută cu unu două
orificii vasculo-nervoase. Faţa posterioară
sau temporală este orientată înapoi şi
medial. Această faţă este concavă şi ia
parte la formarea fosei temporale.
• Osul zigomatic prezintă două apofize: una
numită frontală situată la unghiul superior
prin care se articulează cu procesul
zigomatic al osului frontal şi alta situată în
unghiul posterior numit apofiză temporală
care se articulează cu apofiza zigomatică a
osului temporal, formând astfel arcul
zigomatic.
 Osul vomer
• Osul vomer este un os impar aşezat în
planul median, între corpul osului
sfenoid şi planşeul foselor nazale. Are
aspectul de lamă patrulateră. Vomerul ia
parte la formarea peretelui medial al
foselor nazale, alături de lama
perpendiculară a osului etmoid şi
cartilajul septal. Vomerul se află situat în
porţiunea postero-inferioară a septului
nazal. Feţele vomerului sunt netede şi
pe ele sunt vizibile şanţuri vasculare şi
nervoase. Marginea superioară a
vomerului este despărţită în două lamele
numite ala vomeris, care se articulează
cu apofizele pterigoide şi sfenoide ale
osului palatin. În şanţul dintre ala
vomeris se fixează creasta mediană de
pe faţa inferioară a corpului sfenoid.
Marginea inferioară a vomerului este
fixată pe creasta nazală mediană din
planșeul foselor nazale. Marginea
posterioară priveşte în jos, este concavă
şi limitează orificiile posterioare ale
foselor nazale. Marginea anterioară se
articulează cu cartilajul septului nazal.
 6.8. Mandibula.
• Mandibula este un os median,
mobil situat în partea
anteroinferioară a craniului
visceral. Mandibula este formată
din 2 jumătăţi simetrice sudate pe
linia mediană la adult. Mandibula
are forma unei potcoave cu
concavitatea posterior şi este
formată dintr-un corp şi două
ramuri.
• Corpul este orizontal, concav
înapoi, plasat la mijlocul osului.
Corpul este format din două
porţiuni: una inferioară compactă
numită porţiunea bazală şi alta
superioară numită porţiunea
alveolară. Porţiunea alveolară
poartă arcada alveolară în care se
găsesc alveolele în care intră
rădăcinile dinţilor.
• Faţa externă are pe linia mediană, în
porţiunea bazală o proeminenţă numită
proeminenţa mentalis, mărginită lateral de un
tubercul numit tuberculum mentale. In
dreptul molarului al doilea, cam la jumatatea
distanţei dintre marginea superioară şi
marginea inferioară a mandibulei, se află
foramen mentale, prin care trec artera şi vena
mentalis. Mai jos şi lateral de foramen
mentale, mergând oblic în sus către marginea
anterioară a ramurii mandibulare, trece
creasta numită linea obliqua.
• Faţa internă a corpului are pe linia mediană o
proeminenţă numită spina mentalis pe care se
inseră muşchiul geniohioidian şi muşchiul
genioglos. Lateral şi sub spina mentalis se află
fosa digastrică în care se inseră muşchiul
digastric. Deasupra fosei digastrice, începe
creasta numită linia milohioidă, care merge
oblic spre marginea anterioară a ramurii
mandibulare. Ea mai poartă şi numele de
creastă oblică internă. Deasupra acestei linii
se află fosa sublinguală iar dedesubt şi lateral
se află fosa submandibulară. Pe creasta
milohioidiană se inseră muşchiul milohioidian,
care desparte cele două fose amintite
anterior.
• Ramura mandibulei este situată la
extremităţile posterioare ale corpului
mandibular, câte o ramură pentru fiecare
parte, dreaptă şi stângă.
• Ramurii mandibulei îi sunt descrise trei
margini. Marginea posterioară sau
parotidiană din cauza raporturilor cu
glanda parotidă este mai groasă ca
celelalte margini. La unirea acestei margini
cu corpul mandibulei se formează unghiul
mandibulei. Marginea superioară este
subţire şi are două prelungiri, una
anterioară, numită apofiza coronoidă şi
alta posterioară sau condil. Intre cele două
proeminenţe se găseşte incizura
mandibulei. Marginea anterioară este
ascuţită şi se continuă cu linia oblică, de pe
faţa externă. Faţa laterală prezintă o zonă
uşor concavă pe care se inseră muşchiul
maseter. Faţa medială a ramurii
mandibulei prezintă o creastă numită
crista buccinatoria. Această margine
pleacă de la vârful apofizei coronoide,
paralel cu marginea anterioară spre
marginea alveolară.
• In apropierea ultimului molar
se bifurcă şi delimitează un
spaţiu triunghiular numit
trigonul retromolar. În spatele
acestei linii, în mijlocul feţei
mediale se află orificiul
mandibular, prin care trece
artera şi nervul alveolar
inferior.
• Orificiul mandibular prezintă pe
marginea anterioară o lamelă
osoasă numită lingula
mandibulei sau spina spix.
Posterior de orificiu uneori se
găseşte o altă lamelă numită
antilingula. De sub orificiu
canalului mandibular mergând
anterior şi în jos se află şanţul
milohioidian prin care trece
artera şi nervul milohioidian.
• Mandibulei i se descriu şi două
apofize: apofiza coronoidă şi
condilul. Apofiza coronoidă este
reprezentată de unghiul prin care se
uneşte marginea superioară cu
marginea anterioară a ramurii
mandibulare. Apofiza este
triunghiulară şi turtită transversal, cu
vârful îndreptat în sus. Marginea
posterioară a apofizei coronoide
participă la formarea incizurii
mandibulare care se află pe
marginea superioară a ramurei
mandibulare şi desparte această
apofiză de condil.
• Procesus condilaris sau condilul se
află în unghiul postero-superior al
ramurii mandibulare. Condilul este
format din cap articular şi col, care
este mai subţire decât capul, pe care
îl uneşte de ramura mandibulei.
Colul are pe faţa medială o
depresiune pentru inserţia
muşchiului pterigoidian extern,
numită fovea pterygoidea. Capul
este turtit anteroposterior şi
proemină spre faţa internă.
 Osul hioid

• Osul hioid este median, mobil, se găseşte între

muşchi şi este leagat superior de mandibulă şi
inferior de cartilajul tiroid. Partea centrală
poartă numele de corp. de corp sunt ataşate
patru prelungiri numite coarne.
• Corpul este turtit anteroposterior și prezintă
două feţe. O faţă convexă situată anterior şi o
altă faţă concavă situată posterior. Pe fața
anterioară se află un tubercul median care
desparte inserţii musculare.
• Există două coarne mari şi două coarne mici,
câte un corn mare şi un corn mic de fiecare
parte. Coarnele mari se află la capetele
posterioare ale corpului. El au o direcţie în sus şi
posterior. Sunt mai lungi decât corpul şî se
subţiază spre capete. La capătul posterior se
termină cu un tubercul. Coarnele mici le găsim
la marginea superioară a corpului, în locul de
unde pornesc şi coarnele mari. Aceste coarne
privesc în sus şi posterior. Ele sunt locurile de
inserţie ale ligamentului stilohioidian.