Text şi discurs

 Discursul – eveniment comunicativ

 Factori extralingvistici (suprasegmentali) în
realizarea discursului.
 Relaţii de complementaritate între termenii
discurs (proces al constituirii textului) şi text
(rezultat al acestui proces).
 Discursul – unitate de nivel transfrastic.
 Tipologia discursului
 Formele discursului
 Glosar
• ACT LOCUŢIONAR – este procesul de emitere a
unor enunţuri cu o anumită structură fonetică,
gramaticală şi semantică. În terminologia lui J.
Austin, un act locuţionar include un act fonetic
(de rostire a unor sunete), unul fatic (de rostire a
unor cuvinte în concordanţă cu regulile unei
anumite gramatici şi cu o anumită intonaţie) şi
unul retic (de atribuire a unui sens şi a unei
referinţe enunţului), unităţile specifice fiecăruia
dintre acte fiind denumite fone, feme şi reme.
Actele locuţionare sunt independente de
contextul comunicativ.
 Glosar
• ACT ILOCUŢIONAR – este procesul de asociere conţinutului
propoziţional al unui enunţ o forţă convenţională specifică,
determinată de intenţiile comunicative ale emiţătorului.
J.Searle clasifică actele ilocuţionare în cinci grupe: 1) acte
reprezentative – exprimând angajarea emiţătorului faţă de
adevărul propoziţiei asertate; 2) acte directive – exprimând
încercarea emiţătorului de a-l determina pe receptor să
facă o anumită acţiune; 3) acte comisive – exprimând
angajarea emiţătorului de a efectua o anumită acţiune; 4)
acte expresive – exprimând o anumită atitudine sau stare
psihologică, determinată de o proprietate sau o acţiune a
emiţătorului sau a receptorului; 5) declaraţii – acte prin
intermediul cărora se realizează o anumită stare de fapt şi a
căror performare reclamă un anumit cadru instituţional.
Actele ilocuţionare sunt dependente de contextul
comunicativ.
 Glosar
• ACT PERLOCUŢIONAR – este constituit de
efectele pe care le produce asupra receptorului
rostirea unor enunţuri cu o anumită forţă
ilocuţionară. Ca şi actele ilocuţionare, actele
perlocuţionare sunt dependente de contextul
comunicativ. Distingem acte perlocuţionare
eficiente şi ineficiente, în funcţie de relaţia
dintre efectul real produs de un act şi cel
scontat de emiţător. Efectele perlocuţionare
pot fi desenate prin anumite verbe: a convinge,
a amuza, a linişti, a consola, a flata etc.
 Glosar
După modul de organizare:
• DISCURS MONOLOGIC – proces comunicativ
realizat de către un locutor, care nu are în mod
obligatoriu un destinatar prezent sau precizat.
Discursul monologic se caracterizează prin câteva
trăsături specifice: accentul este pus pe locutor;
are un unic cadru de referinţă; se fac puţine
referiri la situaţia de comunicare; nu face uz de
elemente metalingvistice; se constată prezenţa
exclamaţiilor.
 Glosar

• DISCURS DIALOGIC – proces prin care se

concretizează diverse tipuri de
interacţiune verbală, cu funcţie
comunicativă sau fatică, reale sau
ficţionale, orale sau consemnate în scris –
replici produse alternativ de cel puţin doi
emiţători, care se adresează unul celuilalt.
 Glosar
După modul de expunere:
• DISCURS REPRODUS – citarea literală de către
narator a propriului său discurs sau a discursului
altor personaje.
• DISCURS TRANSPUS – reproducerea discursului
naratorului sau al personajului în stil indirect.
• DISCURS NARATIVIZAT – simpla prezentare a unui
sumar al conţinutului actului de limbaj; discursul
personajului tratat ca un eveniment printre altele
şi povestit ca atare.
• DEIXIS – unul dintre aspectele fundamentale ale organizării
pragmatice a discursului, desemnând faptul că referinţa anumitor
componente ale unui enunţ nu poate fi determinată decât prin
raportare la datele concrete ale situaţiei de comunicare. Tipurile
fundamentale de deixis sunt deixis personal, deixis spaţial (local),
deixis temporal, care presupun codarea prin forme specifice a unei
coordonate situaţionale: rolurile participanţilor (emiţător sau
receptor), organizarea spaţiului, inclusiv plasarea obiectelor în raport
cu locul în care se află participanţii şi, respectiv, ordonarea
intervalelor temporale în raport cu momentul emiterii enunţului. În
lucrările mai noi se disting încă două tipuri de deixis: deixis social,
care codează caracteristici privind identitatea socială între
participanţii la actul comunicării, şi deixis textual (discursiv), care dă
indicaţii asupra locului ocupat de un anumit enunţ în ansamblul
discursiv din care face parte. Esenţială este organizarea egocentrică a
deixisului, emiţătorul fiind centrul deictic în actul enunţării.
• DEICTIC – clasă de cuvinte şi de forme gramaticale
reunind totalitatea mărcilor deixis-ului, clasă omogenă
din punct de vedere semantico-funcţional, dar eterogenă
din punct de vedere gramatical. Clasa deicticilor se
constituie pe baza unei caracteristici semantice comune:
lipsa referinţei proprii şi modul identic de a şi-o procura
şi pe baza unei funcţii comune: rolul deicticului de a
trimite la unul dintre componentele situaţiei de
comunicare: emiţător, receptor, timp şi loc în care se
produce comunicarea.
 Definirea discursului
• 1. Discurs reprezintă un termen complex care poate fi definit ca
ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect
unic (topic, în terminologia anglo-saxonă).
• 2. Dintr-o perspectivă pragmatică, discursul reprezintă "o enunţare ce
presupune un locutor şi un auditor, şi intenţia locutorului de a-l
influenţa pe celălalt." (Benveniste).
• 3. Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu:
• a) textul (în cadrul căruia perspectiva comunicaţională şi cea tematică
coincid în general, cum ar fi, de exemplu, în cazul comunicării scrise);
• b) un ansamblu de texte (conversaţie) care ilustrează o interacţiune
între două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei singure teme
şi alcătuite fiecare din mai multe texte (deoarece fiecare replică a
schimbului conversaţional constituie o unitate comunicaţională, şi deci
un text, în sine).
•
 Cercetătorii au propus mai multe formule metalingvistice, care ar putea fi
circumscrise tipologiei următoare:

• 1. Definiţii explicite extrem de cuprinzătoare, vagi, Dijk

(1985):
“studiul enunţurilor efective în situaţii efective”.

• 2. Definiţii exclusive, cum ar fi cele date de şcoala americană

pentru care discursul este în relaţie de sinonimie cu
interacţiunea orală (ceea ce conduce inevitabil la echivalarea
analizei discursului cu analiza conversaţională).

• 3. Discursul este un obiect de studiu pe care şi-l dispută un

ansamblu de discipline cu identitate puternică, precum
analiza conversaţională, sociolingvistica, retorica
argumentativă, analiza lingvistică etc. Aceste discipline
 D. Maingueneau (1996) propune
următoarea definiţie:
• “analiza discursului reprezintă analiza articulării textului şi a locului
social în care acesta se produce.”
• Textul reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii textuale; în timp ce
discipline ca sociologia sau etnologia studiază locul social.
• Analiza discursului se va situa deci într-o poziţie transdisciplinară în
care va încerca să armonizeze diverse perspective.
• Textul şi locul social sunt precum părţile recto şi verso ale unei foi de
hârtie: discursul va reprezenta deci un text, un loc social şi un mod de
enunţare care le articulează. Această definiţie se opune definiţiei
analizei discursului în cadrul sociolingvisticii care se interesează, în
primul rând, de varietatea lingvistică prezentă în cadrul unei societăţi.
• Definiţia este diferită şi de perspectiva analizei conversaţionale care
studiază modul de cooperare şi regulile de conversaţie determinate
de norme culturale chiar în interiorul aceleiaşi limbi.
• M. Foucault (1969:153) face următoarea precizare:
• ”Se numeşte discurs un ansamblu de enunţuri care
aparţin aceluiaşi mod de formare discursivă ”.
• - apartenenţa la o tipologie discursivă (discurs
jurnalistic /publicistic, discurs pedagogic, discurs
romanesc, discurs administrativ, discurs juridic etc.);
• - apartenenţa la o categorie specifică de locutori
(discursul medicilor, discursul sociologilor, discursul
mecanicilor etc.);
• - privilegierea unei funcţii a limbajului (discurs
polemic, discurs prescriptiv, discurs injonctiv etc.)
 Text şi discurs
• Textul este produsul procesului de creaţie şi
interpretare. Discursul reprezintă procesul în
dinamică, parte a căruia este textul. În
consecinţă, analiza textului este doar o parte din
analiza discursului. Pe lângă analiza textului
discursul mai cuprinde condiţiile socioculturale,
care determină crearea şi interpretarea textului,
procesele mentale, senzoriale etc.
• textul verbal sau nonverbal e conceput ca parte
a discursului, ca produs al semnului.
 Text şi discurs
• Textul literar-artistic poate fi considerat ca un tot
întreg, care reprezintă un mecanism al corelaţiei şi al
fuzionării structurilor obiective şi implicaţiilor
subiective şi care se constituie într-o valoare estetică.
• O funcţie a figurii de stil este aceea de a integra într-o
paradigmă comună secvenţele de discurs care au
precedat-o, paradigmele textuale căpătând contur
definitiv numai odată cu apariţia figurii, iar valoarea
estetică a unui astfel de text depinde de reuşita
jocului între locutoriu, ilocutoriu şi perlocutoriu, joc
în care sunt antrenaţi autorul şi cititoiii
 Text şi discurs

• Limbajul este fie vorbit, fie scris tocmai ca discurs.

• Dar ce este discursul? Discursul este opusul a
ceea ce lingviştii numesc sistem sau cod lingvistic.
Discursul este evenimentul de limbaj.
• Dacă semnul (fonologic sau lexical) este unitatea
de bază a limbajului, fraza este unitatea de bază a
discursului. Tocmai de aceea lingvistica frazei
serveşte drept suport teoriei discursului ca
eveniment. Distingem patru trăsături ale acestei
lingvistici a frazei care ne ajută să elaborăm
hermeneutica evenimentului şi a discursului.
 Text şi discurs

• Prima trăsătură: discursul este totdeauna

realizat temporal şi în prezent, în timp ce
sistemul limbii este virtual şi străin de
timp. Émile Benveniste îl numeşte
„instanţă de discurs”.
 Text şi discurs

• A doua trăsătură: în timp ce limba nu cere

nici un subiect — în sensul că întrebarea
„cine vorbeşte” nu se aplică la acest nivel —
discursul trimite la locutorul său graţie unui
ansamblu complex de ambreiori cum sunt
pronumele personale. Vom spune că
„instanţa de discurs” este autoreferenţială.
 Text şi discurs

• A treia trăsătură: în timp ce semnele limbii

trimit numai la alte semne în interiorul
aceluiaşi sistem, şi în timp ce limba se
lipseşte de lume aşa cum se lipseşte de
temporalitate şi de subiectivitate, discursul
este totdeauna cu privire la ceva. El trimite
la o lume pe care pretinde că o descrie, o
exprimă, o reprezintă, în discurs este
actualizată funcţia simbolică a limbajului.
 Text şi discurs

• A patra trăsătură: în timp ce limba este

doar o condiţie a comunicării pentru care
oferă coduri, toate mesajele sunt
schimbate în discurs, în acest sens, singur
discursul comportă nu numai o lume, dar
şi un altul, un interlocutor căruia i se
adresează.
 Text şi discurs

Axa comunicării

Cod (limbă)
Funcţia metalingvisitică

Mesaj
Emiţător funcţia poetică Receptor
Funcţia emotivă Contact Funcţia conativă
Funcţia fatică

Context
Funcţia referenţială