PATOGENIA

PATOGENIA GENERALĂ
GENERALĂ

Prof. Dr. Manuela Ciocoiu

Departamentul de Fiziopatologie
Universitatea de Medicină şi
Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi
 PATOGENIA GENERALĂ

1. mecanism nervos,
2. mecanism informaţional,
3. mecanism patochimic,
4. mecanism energetic

TEORII PATOGENICE

1. Sindromul general de adaptare (SGA) – teoria despre stres – Hans Selye

2. Sindromul de iritaţie vegetativă
3. Concepţia psihosomatică
4. Concepţia informaţională
5. Mecanism patochimic (leziunea biochimică)
 Hans Selye  1950, noţiunea de “stres” în literatura medicală. Selye defineşte
stresul ca “răspunsul nespecific al organismului la orice fel de solicitare”. Adaptarea
reprezintă cea mai importantă reacţie fiziologică a vieţii.

Pot fi descrise trei tipuri de factori stresanţi:

 Somatici: cald, rece, zgomot, traumatisme, infecţii, etc.
 Psihici: frica, anxietatea, persecuţia, supărarea, pericolul, singurătatea,
dezamăgirea în dragoste sau profesie, suprasolicitarea informaţională.
 Socio-culturali: dificultăţi la locul de muncă, condiţii nesatisfăcătoare de viaţă,
probleme familiale, izolarea, dezrădăcinarea, subsolicitarea.

Dezvoltând teoria stresului, Selye, introduce în 1973 noţiunile de “eustres” şi “distres”.

Eustresul  reacţiile ce asigură rezistenţa organismului şi menţin homeostazia mediului
intern. Această entitate include fenomenele plăcute: râsul, jocul, succesul, satisfacţia.
Distresul  atunci când reacţiile apar disproporţionate, dezorganizând capacitatea de
adaptare sau ajungând la insuficienţa lor, ceea ce provoacă întotdeauna boala; reprezintă
stresul care are un potenţial nociv pentru organism.

Dacă acţiunea agentului stresor este de mai lungă durată  “Sindromul

general de adaptare”, descris de Selye.
 Clasificarea agenţilor stresori:

 După număr:
 AS unici;
 AS multipli acţionând în diverse ipostaze.
 După asociere:
 AS conglomeraţi;
 AS inseraţi într-o configuraţie cu impact complex ca semnificaţie.
 După criteriul dominant al acţiunii:
 AS principali;
 AS secundari, de interferenţă sau sumaţie.
 După numărul indivizilor afectaţi:
 AS cu semnificaţie strict individuală;
 AS cu semnificaţie colectivă (“de grup” familial sau profesional);
 AS cu semnificaţie generală.
 După natura agenţilor stresanţi: fizici, chimici, biologici, psihici
Sindromul general de adaptare (SGA)  suma reacţiilor de sistem, care
apar în timpul unei expuneri la factori stresori şi care se manifestă printr-un
mare număr de modificări morfo-funcţionale la pacient:

- hipertrofia CSR cu secreţie crescută de corticoizi,

- hemoragii şi ulceraţii gastro-intestinale,
- involuţie timico-limfatică,
- hiperglicemie.

Evoluţie în trei stadii:

1. Reacţia de alarmă: sunt mobilizate resursele de apărare-adaptare:
- fenomene de şoc: deprimarea SNC, hTA, hipotermie, creşterea permeabilităţii capilare,
hemoconcentraţie;
- fenomene active de contraşoc: catecolamine, hipersecreţia şi hipertrofia CSR prin
creşterea descărcării de ACTH, eozinopenie, hipercloremie.
În timpul vieţii trecem de nenumărate ori prin etapele reacţiei de alarmă.

2. Stadiul de rezistenţă: stare prelungită de contraşoc  se intensifică efectul

factorilor neuro-endocrini catabolizanţi şi anabolizanţi prin producerea crescută de: hormoni
glucocorticoizi, mineralocorticoizi şi androgeni; creşte rezistenţa faţă de agentul stresor, dar
scade rezistenţa faţă de alţi factori patogeni ( rezistenţă încrucişată).

3. Stadiul de epuizare nu este obligatoriu; reprezintă falimentul capacităţii reactive

a organismului şi se caracterizează prin prăbuşirea rezistenţei specifice şi nespecifice; lipsa
capacităţii reactive duce la moartea organismului. Stadiul de epuizare apare în cazul în care
adaptarea nu mai poate fi menţinută.
 Adrenalină – Hormoni glicoproteici = CATABOLISM PROTEIC

Amplitudine reacţioală
homeostazică normală
Agresiune

Fază catabolică Fază anabolică

simpatomimetică (vagală)

Şoc întârziat
Şoc imediat
Şoc tipic ANABOLISM
Acetilcolină + Histamină + STH + mineralo-corticoizi + androgeni = PROTEIC
CON-
Faza de adaptare oscilantă neuro - endocrină
ŞOC TRA
ŞOC

REACŢIA DE STADIU DE
STADIU DE REZISTENŢĂ
ALARMĂ EPUIZARE

Reacţiile organismului la stres

 În esenţă SGA presupune stimularea hipofizară produsă sub
influenţa CRF hipotalamic – hormon de reacţie la stres – care se face
preferenţial pe axa corticoidă, concomitent cu diminuarea secreţiei altor
hormoni glandulotropi (TSH, GSH); este mecanismul de “macaz” sau de
“secreţie în balanţă”.

- Creşterea secreţiei de
glucocorticoizi explică:
- Involuţia timico-limfatică,
- Eozinopenia,
- Hiperglicemia

- Creşterea secreţiei de
mineralocorticoizi determină:
- Hipertensiune arterială,
- Nefroscleroza
 Hormonii de stres

Axa hipofizo - corticosuprarenală

În stres, influxurile nervoase generate de AS conduc la o eliberare de
corticotropin-releasing -factor (CRF), dependentă de intensitatea stresului, de
la nivel hipotalamic; CRF induce secreţia de ACTH la nivelul adenohipofizei
urmată de hipersecreţia corticosuprarenală de cortizol.
Efectele CRF ca răspuns la stres sunt:
 activarea axului hipofizo-corticosuprarenal;
 activitate crescută a sistemului nervos simpatic (hiperglicemie, DC↑);
 blocarea eliberării STH;
 modificări comportamentale dependente de caracterul stresului.
Descărcările de ACTH în stres, fiind de necesitate, sunt imediate şi se
manifestă înainte de a se fi produs scăderea glucocorticoizilor circulanţi.
 Reacţia catecolaminică

Reacţia catecolaminică din stres este indusă prin excitarea

sistemului catecolaminergic central – centrii nervoşi simpatici situaţi la
diferite nivele ale SNC – şi periferic (glandele medulosuprarenale).
Endorfinele modulează atât central, cât şi periferic secreţia de
catecolamine.
În urma stimulării neuronilor şi celulelor cromafine medulosupra-
renale are loc stimularea activităţii enzimei tirozin – hidroxilază care este
responsabilă de grăbirea lanţului de reacţii având ca punct de plecare L –
Tirozina şi având ca etape : L – Dopa, Dopamina, Noradrenalina,
Adrenalina.
În stres, tirozin – hidroxilaza este activată în proporţie de 50%,
faţă de numai 5% în condiţii bazale.
Excreţia catecolaminică (îndeosebi a adrenalinei) creşte în
activitatea mentală, activitatea fizică, în şocul electric, la fumători, în
expunerea la stres gravitaţional (centrifugă) concomitent cu intensificarea
reacţiei emoţionale. În stresul psihic, adrenalina creşte exponenţial, în timp
ce noradrenalina creşte liniar. Sub acţiunea AS fizici ambele cresc liniar.
 NA este crescută în stările de furie neexteriorizată şi în situaţiile
care provoacă răspunsuri agresive şi efortul prelungit şi intens, precum
şi în expunerea la frig. A creşte în furia exteriorizată şi în eforturile de
scurtă durată.
 Secreţia de hormon somatotrop
(STH) sau de creştere (GH)
Reglată de hipotalamus prin
STH – releasing factor cu rol stimulator
şi prin somatostatină cu rol inhibitor.
Factorii care cresc nivelul seric
al STH sunt: efortul fizic, hipoglicemia,
AS psihogeni cu o intensitate şi o durată
de acţiune mai mare decât cele necesare
să inducă şi secreţia de ACTH.
 
Creşterea eliberării de prolactină (PRL)
Se realizează sub acţiunea stresului fizic, dar în special a SP
acut. PRL este responsabilă de galactoreea de stres şi de perturbarea
comportamentului matern de alăptare.
 Vasopresina (ADH) se eliberează odată cu corticoliberina (CRF) ale
cărei efecte le potenţează, deoarece are acţiune de stimulare directă a eliberării
de ACTH, precum şi de PRL. Vasopresina menţine echilibrul hemodinamic,
determină activarea SNC şi consolidarea memoriei.
 
În stres, secreţia gonadotropinei este diminuată până la abolire, ceea ce
explică apariţia unor tulburări gonadale atât la femeie (amenoreea psihogenă),
cât şi la bărbat. Faptul că PRL şi opioidele crescute în SP au un efect inhibitor
asupra secreţiei de gonadotropine explică accentuarea hipofuncţiei gonadice
observate în stresul prelungit.

Testosteronul. În SP care conduce la o stare depresivă, nivelul

 testosteronului scade, posibil prin intermediul scăderii stimulilor hipofizari;
în stresul care produce predominant reacţii agresive, are loc o eliberare
crescută de testosteron.
 Schematic representation of the
interactions between the
hypothalamic-pituitary-adrenal axis
and the thyroid and immune function

Activation of the HPA axis is associated with

decreased production of thyroid stimulating
hormone (TSH) and inhibition of conversion of the
relatively inactive thyroxine to the more biologically
active triiodothyronine in peripheral tissues (the
"euthyroid sick" syndrome). Inhibition of TSH secretion
by CRH-induced increases in somatostatin might also
participate in the central component of thyroid axis
suppression during stress. In the case of inflammatory
stress, inhibition of TSH secretion and
enhancement of somatostatin production may be
in part through the action of cytokines on the
hypothalamus and/or the pituitary.
Activation is represented by solid green lines and
inhibition by dashed red lines.

Secreţia de hormon tireotrop este scăzută în stresul psihic sever, ceea ce

determină o diminuare a secreţiei de hormoni tiroidieni având efecte
metabolice cu rol aterogen, prin creşterea acizilor graşi liberi şi a colesterolului.
 Opioidele endogene produc analgezie şi euforie paradoxală de stres. În
cursul eustres-ului are loc creşterea secreţiei de endorfine cerebrale, ca
“neurohormoni modelatori ai plăcerii” (Hăulică).
Acţionând la nivel presinaptic, peptidele opioide modifică eliberarea
altor neurotransmiţători (acetilcolina, dopamina, noradrenalina, substanţa P,
prostaglandinele). Reducând transmisia colinergică în SNC prin reducerea
eliberării de acetilcolină la nivelul terminaţiilor nervoase, opioidele au un rol
important în analgezie.
Au rol important în comportamentul alimentar prin activarea
receptorilor diazepinici care, la rândul lor ar stimula ingestia de hrană şi ar
produce apariţia obezităţii (bulimia de stres).
La om, efectele endorfinelor sunt mai evidente la nivel cerebral,
concentraţia lor în sângele periferic fiind scăzută.
 TABAGISM STRES ALCOOL

PERTURBĂRI NEURO-ENDOCRINE

ŢESUT ADIPOS PORTAL

ACIZI GRAŞI LIBERI

ÎN VENA PORTĂ

NEOGLICOGENEZA CLEARANCE HEPATIC VLDL LDL  Apo-B

HEPATICA AL INSULINEI

BOLI CARDIOVASCULARE

DIABET HIPERTENSIUNE
HIPERINSULINEMIE
ZAHARAT ARTERIALĂ

Algoritmul fiziopatologic al mecanismului de acţiune al unor

determinanţi ai riscului c-v în HTA
Selye afirmă că:
“important este nu ceea
ce ţi se întâmplă, ci felul
în care reacţionezi”.
 Răspunsul la diverşi stimuli
diferă de la un individ la altul, în
raport cu tipul de personalitate A
sau B.
După Roseman şi Friedman
indivizii pot fi împărţiţi în 2 categorii:
- unii cu comportament agresiv
(simpaticotonici), de tip A şi
- alţii cu comportament calm
(parasimpaticotonici), de tip B.
Dacă predomină reacţia
simpatică şi este stimulată secreţia
catecolaminică sistemică şi
medulosuprarenală, stresul este de
tip Cannon (tip A).
Dacă predomină stimularea
secreţiei de ACTH hipofizar şi
creşte secreţia glucocorticoizilor
corticosuprarenali, stresul este de
tip Selye (tip B).
 Tipuri de personalitate
Tipul comportamental A (TCA) este considerat un profil de risc, un
mod particular de a răspunde la acţiunea factorilor de stres, în cadrul
eforturilor omului de a controla mediul înconjurător, natural şi social.
Caracteristicile indivizilor cu TCA, apar, se dezvoltă şi se cumulează la
receptivii cu anumite amprente genetice, fapt care explică semnalarea
agregării familiale a TCA.

Între TCA, factorii de stres şi factorii standard de risc pentru BCV,

există relaţii importante de potenţare reciprocă, dar şi posibilitatea ca, în
raport de individ, de un anumit segment sau grup populaţional, aceşti
„agresori potenţiali” să poată acţiona independent.
Cercetările din ultimul deceniu au evidenţiat implicarea TCA în apariţia unor boli
psihosomatice cardiovasculare (HTA, cardiopatia ischemică, infarctul miocardic)
sau digestive (ulcer gastric şi duodenal). Subiecţii cu TCA - care îi propulsează spre
sferele superioare ale ierarhiei profesionale – plătesc un tribut mai mare stresului
profesional decât subalternii lor.

Caracteristicile tipului A de personalitate sunt:

-competitivitate,
-ambiţie,
-spirit critic şi autocritic,
-dorinţă de afirmare,
-implicare în multe activităţi,
-ritm accelerat de activitate,
-ostilitate şi agresivitate,
-sentimentul de insecuritate,
-dominanţă şi autoritarism,
-tendinţa de a controla situaţiile,
-anxietate accentuată,
-iritabilitate şi impulsivitate,
-furie exteriorizată,
-capacitate redusă de relaxare.
 Tipul psihocomportamental C

Pus în relaţie cu bolile neoplazice, acest tip psihocomportamental a fost

descris de Temoshok pe baza dimensiunii reprimare-vigilenţă. Tipul C se însoţeşte
de asocierea unor mecanisme represive puternice (până la incapacitatea de
verbalizare şi chiar de recunoaştere a emoţiilor), cu un complex de reacţii negative
secundare, precum autodeprecierea şi sentimentul de neputinţă.

Caracteristicile tipului C de personalitate sunt: pacient calm, care menţine

controlul emoţional şi întreţine relaţii interpersonale plăcute, dar are simţământul
lipsei de speranţă şi o suferinţă cronică mascată.

Tipul C, denumit de autori şi “anger-in” (pentru că o dimensiune esenţială a sa

o reprezintă reprimarea sentimentelor negative, de ostilitate), este asociat din punct
de vedere neuro-hormonal cu diminuarea secreţiei de catecolamine şi cu
hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope. Acest tip comportamental este considerat
ca inductor de risc specific cancerului de sân.
 Tipul psihocomportamental D

În anul 1996, Denollet a descris tipul D, care are

tendinţa de a-şi suprima emoţiile negative şi este caracterizat
de starea de îngrijorare, de deznădejde, de nefericire, de iritare
şi de tendinţa de a-şi inhiba emoţiile negative, ceea ce duce la o
creştere de patru ori a mortalităţii prin boli cardiovasculare. În
cursul stresului psihic pot apare modificări funcţionale care, pe
un teren patologic predispus, pot genera procese patologice
reversibile (ex: un puseu HTA) sau ireversibile (ex: AVC).

Stilul de viaţă este determinat, în special, de factori socio-

economici şi cultural-educativi cu anumite componete
nesanogene care se întâlnesc frecvent în populaţia generală,
contribuind semnificativ la creşterea riscului global
cardiovascular, prin acţiuni directe sau indirecte.
 Tipul psihocomportamental O

Vulnerabilitatea faţă de stres reprezintă nu numai o sumă algebrică a unor

date de personalitate facilitând, mai mult sau mai puţin, “intrarea în stres” ori
amplitudinea reacţiei la stres a unui individ. Ea este constituită de un pattern
dinamic de interacţiune al acestor trăsături stabile de personalitate dar, adeseori,
solicitate ca părţi componente ale unui comportament relativ stereotip.

În opoziţie cu tipul A, la care predomină sistemul adrenergic, Cristea a

descris tipul opioid O, la care predomină opioidele endogene. Spre deosebire de
tipul A, tipul O nu este ofensiv şi ostil ci, dimpotrivă, el este defensiv, inactiv,
calm, introvertit şi cu o rezistenţă mai mare la durere.

Predominanţa sistemului opioid are repercusiuni mai ales asupra aparatului

respirator şi digestiv.
Dacă situaţia stresantă se prelungeşte peste limita de 3-6 săptămâni, poate apare
disprotecţia, ca variantă a răspunsului endocrin. Disprotecţia este o reacţie de
inhibare a hormonilor solicitaţi de stresul psihic iniţial (subiectul se familiarizează cu
agentul stresor care acţionează cronic).

Această reacţie se exprimă prin scăderea producţiei hormonale a glandelor

endocrine, sub nivelul bazal al organismului nestresat. Astfel, disprotecţia devine o
premisă a instalării unor sindroame patologice, cum sunt: hipocorticismul cronic
şi nanismul psiho-social.

Caracteristic civilizaţiei contemporane rămân

stresurile psihice minore, dar zilnice, în
care perturbările în plan afectiv se
interferează cu suprasolicitarea
mecanismelor de atenţie şi de rezistenţă.
Selye le numeşte “boli de adaptare”.

Scopul combaterii stresului este adaptarea,

fenomen caracteristic tuturor organismelor şi
sistemelor vii, la realizarea căreia participă
toate sistemele. Capacitatea de adaptare
este cea care face posibilă viaţa sub toate
formele şi la toate nivelurile.
A. The dose-response curve between the potency of
a posed stressor and the activity of the components
of the stress system that respond to this specific
stressor. Curve 1 (green) : the normal dose-response
curve, Curve 2 (red) : the dose-response curve that
defines the upper physiologic level of stress system
activity, Curve 3 (purple): the dose-response curve
that defines the lower physiologic level of stress
system activity. Any curve higher than 2 represents
stress system hyperactivity and any curve lower than
3 represents stress system hypoactivity.
B. The inverted U-shaped dose-response curve
between the sense of well-being or performance
ability and the activity of the stress system. Curve 1
(green) : optimal activity curve, Curve 2 (red) :
excessive stress system activity curve, Curve 3
(purple): defective stress system activity curve.
Curves 2 and 3 curtail the top of the optimal curve
and represent shifts to the left (hypoarousal) and to
the right (hyperarousal-anxiety) and both are
associated with suboptimal sense of well-being or
diminished performance.
 Are you Under Stress?
         Do you often feel very low?
         Do you feel tired and weak throughout the day?
         Do you lose your temper quite fast?
         Are you suffering from the Stress related diseases
like:
  Hypertension
  Diabetes Mellitus
Heart problems
  Irritable Bowel Syndrome
Frequent Headaches
  Anxiety/ depression
  Allergic diseases
  Decreased memory
  Inability to concentrate/distraught
  Loss of Confidence
  Skin diseases like Psoriasis,urticaria, eczema etc ...?
Do you often find it difficult to wind down and let go?
 SINDROMUL DE IRITAŢIE VEGETATIVĂ

Reilly  efectul iritaţiei produse prin agenţi infecţioşi, toxici sau traumatici
aplicaţi pe filete sau ganglioni vegetativi  leziuni distrofice renale, hepatice,
digestive, pulmonare.
Stimularea simpato-adrenergică sau/şi parasimpatică realizează variaţii la
nivelul microcirculaţiei, ceea ce determină diminuarea sau creşterea debitului
sanguin şi a permeabilităţii vasculare. Se produc astfel tulburări metabolice locale, cu
edem, hemoragii şi chiar leziuni ireversibile (atunci când “iritaţia” este de lungă
durată): ulceraţii, infarct sau necroză.
Alteori iritaţia vegetativă poate declanşa crize colicative sau manifestări la
distanţă de locul stimulat. Se citează astfel: apariţia colicii renale prin migrarea unui
calcul din bazinet în ureter sau chiar anurie reflexă, apariţia angorului intricat în
ulcerul duodenal sau litiaza biliară, precum şi stopul respirator prin puncţie pleurală.

În ansamblu, se produce o reacţie

oscilantă postagresivă (ROPA) sau reacţie
sistemică postagresivă (RSPA) în evoluţia
căreia se pot distinge:
- o reacţie neurovegetativă şi
- o reacţie neuroendocrină,
manifestate metabolic printr-o fază catabolică
iniţială, urmată de o fază anabolică.
 CONCEPŢIA PSIHOSOMATICĂ
Concepţia psihosomatică
evidenţiază rolul factorilor psihici în patologia bolilor somatice şi
analizează raporturile de cauzalitate între stresul psiho-emoţional
şi boală. Stările conflictuale psihice se transpun în tulburări
somatice prin perturbarea activităţii nervoase somatice,
vegetative şi endocrine.
Prin somatizarea unui afect se înţelege totalitatea
fenomenelor neurovegetative, circulatorii, respiratorii, hormonale,
etc. care însoţesc orice stare afectivă.
Întemeietorul psihanalizei este Sigmund Freud (1856-
1939), medic de formaţie multivalentă: anatomopatolog, neurolog
şi psihiatru.
S. Freud a susţinut iniţial ideea că nu se poate înţelege
psihologia umană fără a cunoaşte anatomia şi fiziologia
sistemului nervos şi în special a creierului.
După 1885 Freud distinge tot mai clar specificul fenomenelor
psihice, înţegând că aprofundările anatomo-fiziologice sunt de
mai puţin folos decât studiul interrelaţiilor umane concrete.
Dedicându-se psihologiei şi psihoterapiei, Freud a
făcut-o cu toată rigoarea spiritului ştiinţific, concepând scheme
structurale ale “aparatului psihic”.
Gustave Moreau
Conştient – inconştient.
inconştient
 Inconştientul este considerat realitatea esenţială a psihicului, chiar psihicul însuşi. Nu
poate exista fapt de conştiinţă fără o preparaţie inconştientă , în timp ce inconştientul se poate
lipsi de stadiul conştient.
Conştiinţa (conştientul) este privită ca un simplu organ de percepţie interioară, fără
consistenţă şi lipsit de memorie. Conştiinţa “nu este decât un organ de simţ care permite
perceperea calităţilor psihice”.

Conţinutul inconştientului constă dintr-un nucleu de “formaţiuni psihice moştenite”, analoage

cu instinctele animalelor, la care se adaugă produsele de refulare, adică reziduurile inutilizabile
eliminate în cursul dezvoltării ontogenetice a individului. Aceste elemente respinse de conştiinţă
nu se împacă însă cu exilarea în inconştient şi încearcă în permanenţă, folosind stratageme şi
subterfugii, să revină în arena conştiinţei, unde se poate realiza integral plăcerea şi astfel se
reduc tensiunile energetice.

Conflictul intrapsihic dintre inconştient şi conştiinţă

impregnează întreaga viaţă a individului.
“Principiului plăcerii”, propulsat de inconştientul
axat pe viaţa biologică, animală, i se opune
“principiul realităţii”, promovat de conştiinţa
centrată pe viaţa social-morală a omului,
generatoare de constrângeri fireşti.
Presiunile inconştientului asupra conştiinţei duc
la manifestări morbide, la dramatice tulburări de
echilibru, la acte de comportament absurde,
enigmatice.
După Freud, destinul instinctelor poate fi triplu:
 satisfacerea imediată (descărcarea pulsională),
 refularea (însoţită de simptome morbide) = reprimare = înăbuşire
 sublimarea (canalizarea într-o activitate derivată, investiţia de energie fiind
deturnată pentru creaţia artistică, ştiinţifică sau pt. alte activităţi de ordin social).
Ruperea echilibrului: somn, pubertate, beţie.
Rolul psihanalizei este acela de a induce sublimarea trăirilor refulate la
individul la care acest fenomen nu se produce spontan şi la care energia încătuşată
produce stări patologice (predominant nevroze).

Freud afirmă, pentru prima oară în mod categoric, că în

viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător
şi nedeterminat. Totul, până la cele mai insignifiante
gesturi, cuvinte, idei, emoţii au fie o cauză conştientă,
fie de cele mai multe ori o cauză ascunsă în
structurile adânci ale inconştientului, ca atunci când
este vorba de uitări de nume, pierderi de obiecte,
greşeli de pronunţie, greşeli de scris, substituţii de
cuvinte, fenomene pe care le clasifică în categoria
manifestărilor de psiho-patologie cotidiană.
 CONCEPŢIA INFORMAŢIONALĂ

Orice tulburare a recepţionării, transformării, transmiterii

sau conservării informaţiilor are repercusiuni asupra modului de
desfăşurare a proceselor metabolice - este unanim acceptat
pentru informaţia genetică, dar este adevărat şi pentru celelalte
forme de informaţii folosite de organismul uman. Rezultă deci că
toate moleculele organismului conţin o anumită informaţie
determinată, pe de o parte, de compoziţia lor atomică şi pe de
altă parte de configuraţia sa spaţială.

Patologia informaţională poate reprezenta mecanismul principal al unor

boli, la care se poate ajunge printr-o tulburare cantitativă sau/şi calitativă a
aportului, a procesului de transmitere şi de prelucrare a informaţiei.
Agenţii patogeni (chimici, infecţioşi, traumatici) determină modificări ale
informaţiei moleculare. Ei pot provoca modificarea receptorilor de la nivelul
membranelor celulare şi eliberarea unor informaţii antigenice sechestrate,
declanşând astfel o reacţie autoimună.
Faptul că recunoaşterea imună priveşte numai o anumită porţiune din
structura moleculară, face ca, uneori, moleculele proprii să fie confundate cu unele
molecule străine.
Alteori vor putea fi tolerate molecule proprii alterate, insuficient modificate
pentru a declanşa o reacţie imună eficace, aşa cum se întâmplă în cancer.
 Pentru a realiza o stare de funcţionare optimă, mecanismele de reglare
necesită o cantitate optimă de informaţie. Scăderea sau creşterea aportului
informaţional nu sunt bine tolerate.
Scăderea este resimţită ca o stare neplăcută de oboseală, de
plictiseală progresivă, de indiferenţă, ce poate ajunge până la halucinaţii şi
delir.
Suprasolicitarea informaţională poate determina apariţia
sindromului de agresiune informaţională, manifestat prin oboseală, iritabilitate,
anxietate, insomnie. Simptomele enumerate pot fi întâlnite în multe boli psihice
sau somatice (anemii, hepatita cronică, insuficienţa cardiacă) în care sunt
scăzute mijloacele de protecţie antiinformaţională.
antiinformaţională
În stare de sănătate, organismul dispune de o mare varietate de
mijloace de protecţie antiinformaţională:
– recepţionează numai acele informaţii ce au un anumit prag
– posedă organe specializate ce răspund numai la un anumit fel de
informaţie (retina pentru stimuli luminoşi, papilele gustative pentru
substanţele solubile în salivă, etc),
– filtrează informaţiile şi le selectează pe cele importante,
– se poate sustrage surselor de informaţie (prin somn).

În cazul unor “inundaţii informaţionale” sau prin

insuficienţa mijloacelor de protecţie antiinformaţinală,
se instalează sindromul de agresiune
informaţională.
 TEORIA LEZIUNII BIOCHIMICE

Leziunea biochimică este consecinţa alterărilor moleculare ale unei

proteine:
- structurale (colagen, ţesut elastic),
- funcţionale (receptori, hormoni) sau ale unor
- sisteme enzimatice.
De aceea, în literatura de specialitate vom întâlni termenii de: “patologie
moleculară” (Pauling), sau “enzimopatologie” (Vanotti).
Leziunea biochimică primară constă în absenţa, diminuarea sau
creşterea activităţii unei enzime sau orice perturbare a activităţii sale şi
reprezintă punctul de plecare al unui proces patologic.
În patologie, leziunea biochimică poate interesa preponderent una din
componentele celulare: membrana celulară, lizozomii, mitocondriile, etc.

După mecanismul de producere, tulburările

enzimatice se clasifică după cum urmează:
 leziune biochimică primară
(enzimopatii ereditare) şi
 leziune biochimică dobândită
(disenzimoze dobândite).
 leziune biochimică primară
(enzimopatii ereditare) - anemia
hemolitică Minkowski – Chauffard,
anemia falciformă (drepanocitoza)
În diverse condiţii normale sau patologice, modificările de mediu determină o
stimulare a adaptării celulare sau moartea celulară.
Adaptarea celulară  stare intermediară între celula normală şi cea lezată.
Se produce ca urmare a supra sau subsolicitării. Adaptarea celulară se
manifestă prin modificarea creşterii şi diferenţierii celulare şi determină:
- atrofia,
- hipertrofia,
- hiperplazia sau/şi
- metaplazia.
 Atrofia  reducerea Atrofie tenară
dimensiunilor celulei prin pierderea
componentelor musculare. Se
produce ca urmare a :
- subsolicitării,
- pierderii inervaţiei,
- reducerii perfuziei,
- senescenţei sau
- absenţei stimulării endocrine.
Atrofia  creşterea catabolismului proteinelor
asociat cu scăderea sintezei lor. Atunci când sunt
implicate majoritatea celulelor dintr-un organ, se
produce atrofia întregului ţesut sau organ. Aşa se
explică atrofia musculară din poliomielită sau din
hemiplegie. Fenomenul se produce şi în condiţii
fiziologice, cum ar fi atrofia uterului şi a glandei
mamare la menopauză.
 Hipertrofia  creşterea dimensiunilor celulelor şi prin aceasta a organelor,
prin suprasolicitare sau stimulare endocrină. Creşterea mărimii celulelor este
determinată de sinteza crescută de proteine şi alte componente intracelulare.
Organul sau ţesutul hipertrofiat are acelaşi număr de celule, dar de volum
crescut. De cele mai multe ori hipertrofia este urmată sau asociată de
hiperplazie. Aşa se explică procesul de mărire cardiacă sau a musculaturii
scheletice în condiţii de suprasolicitare miocardică sau de efort fizic.
 Hiperplazia  creşterea numărului de celule prin stimularea sintezei
proteice şi de ADN: celula hepatică după hepatectomie, mucoasa uterină în ciclul
menstrual, fibrocitele în cicatrizare, muşchiul uterin în sarcină, celulele musculare
netede (CMN) vasculare, miocitele.
Fenomenul se produce ca urmare a creşterii sintezei de proteine intracelulare,
sub acţiunea unor substanţe produse în mediul celulelor respective, printr-o
secreţie autocrină, paracrină sau hormonală generală.
- Creşterea fiziologică a dimensiunilor uterului în timpul sarcinii implică atât
hiperplazia, cât şi hipertrofia. Ambele procese sunt stimulate de hormonii
estrogeni prin receptorii pentru estrogeni ai muşchilor uterini, ce permit
interacţiunea hormonilor cu ADN-ul nuclear, ceea ce duce la o creştere a sintezei
de proteine musculare, cu creşterea dimensiunilor celulare şi apoi o stimulare a
diviziunii celulare.
- În HTA sistemică, se produce o îngroşare a muscularei vaselor. Răspunsurile
CMN (celule musculare netede) vasculare Ia acţiunea Ag II, mediate prin
receptorii de angiotensină (tipul AT1), pot fi hipertrofia şi sinteza ADN cu şi fără
diviziune celulară, cu hiperplazie respectiv poliploidie. În HTA umană, în arterele
mari de conductanţă predomină hipertrofia celulară, în timp ce în vasele de
rezistenţă predomină hiperplazia celulară.
 Metaplazia este procesul prin care un tip celular este înlocuit de alt tip
celular. Acest fenomen constituie o substituţie adaptativă a celulelor mai
vulnerabile la agresiune cu alte tipuri de celule care pot rezista mai bine
solicitărilor din mediu. Mecanismele metaplaziei implică o reprogramare genetică
a celulelor stem sau a celulelor mezenchimale nediferenţiate prezente în ţesutul
conjunctiv. Diferite substanţe toxice, factori fizici sau hormonali pot induce
metaplazia. Influenţele care predispun la metaplazie, dacă persistă, pot induce
transformarea canceroasă a epiteliului metaplaziat.
Cea mai frecventă metaplazie întâlnită este înlocuirea epiteliului ciliat al
tractului respirator la fumători cu epiteliu scuamos, ca răspuns la iritaţia
cronică.
- esofagul Barret, la care epiteliul scuamos esofagian este înlocuit cu epiteliu
columnar gastric.
Metaplazia se poate produce şi în
celulele mezenchimale. Astfel,
celulele ţesutului conjunctiv fibros
se pot transforma în osteoblaste
sau condroblaste pentru a produce
os sau cartilagiu, în procesul de
osificare şi creştere a oaselor.
Moartea celulară se manifestă fie sub formă de necroză, fie sub formă de
apoptoză.
 Necroza celulară - moarte celulară accidentală provocată de intervenţia
unor agenţi fizici, chimici sau biologici care acţionează violent. Necroza este
caracterizată prin modificări la nivelul organitelor citoplasmatice, dispariţia
nucleului (Karyolyzis), distrugerea dublului strat lipidic al membranei
plasmatice şi eliberarea în exterior a conţinutului celular bogat în
enzime lizozomale. Acestea, odată ajunse în spaţiul extracelular provoacă
leziuni tisulare şi intense reacţii inflamatorii.
 Apoptoza sau sinuciderea silenţioasă cuprinde moartea celulară
programată genetic şi apoptoza propriu-zisă sau accidentală. Procesul
este controlat genetic şi poate fi iniţiat de ceasul biologic intern sau de
agenţi epigenetici externi sau interni (ROS, hormoni, citokine).
Spre deosebire de necroză, produsă de injurii care lezează membrana
celulară, apoptoza poate fi provocată de anumite semnale care induc o
tranziţie de la starea metabolică activă spre fragmentarea nucleului şi
micşorarea celulei, cu păstrarea integrităţii membranei plasmatice.

În acest proces nu apare o liză a

organitelor citoplasmatice şi nici
ruperea membranei plasmatice,
celula apoptotică neputând realiza un
răspuns inflamator. Corpii
apoptotici rezultaţi sunt fagocitaţi
de către celulele fagocitare,
conţinutul lor fiind reciclat. În
acest fel are loc o eliminare a
“reziduurilor” celulare, care vor fi
ulterior folosite la producerea altor
celule.
Termenul de apoptoză sau
moarte programată genetic este
preluat din greaca veche (Homer)
şi semnifică ”căderea frunzelor din
copac”. Acest gen de moarte este
consecinţa intervenţiei unor
mecanisme controlate de un
program genetic, în absenţa
oricărui agent patologic.

La om, în anumite faze embrionare, un procent celular trebuie să moară:

pierderea celulelor epiteliale şi neuronii din spaţiul interdigital al mâinii la
embrionul uman, îndepărtarea unor clone limfocitare.

Unul din rolurile apoptozei programate genetic este acela de a asigura

menţinerea dimensiunilor fiecărui compartiment dintr-un organ. S-a calculat
că, dacă nu s-ar produce apoptoza, mucoasa intestinului subţire ar realiza (pe
parcursul a 70 de ani) o lungime de 32 de Km, iar mucoasa colonului de 7 Km.
Măduva hematopoietică ar produce o cantitate de 3 tone de ţesut hematopoietic,
în aceeaşi perioadă.
 Apoptoza accidentală apare în cancer, remodelarea vasculară din HTA şi
multe alte procese patologice. Ca mecanism de producere, fenomenele sunt identice
cu apoptoza spontană, numai elementele cauzale sunt diferite. În ambele tipuri de
apoptoză, membranele celulare sunt păstrate, dar în citoplasmă apar modificări
specifice, cu fragmentarea cromatinei prin clivajul acidului dezoxiribonucleic (ADN)
sub acţiunea endonucleazelor dependente de ionii de Ca2+ şi de Mg2+. Programul
apoptotic este sub controlul aparatului genetic al celulei care la rândul său poate
primi semnale din interiorul şi exteriorul acesteia. Aceste semnale activează sau
inhibă mecanismele morţii apoptotice.
Investigaţiile biochimice şi genetice au identificat mai multe familii de
proteine înalt conservate în cursul evoluţiei filogenetice care sunt implicate în
mecanismele moleculare ale acestei forme de moarte celulară (citocromul c, un
component al mitocondriilor dacă este eliberat din aceste organite celulare devine
capabil să declanşeze apoptoza).
Există o relaţie doză – efect în acţiunea diverşilor factori asupra
celulei. De pildă, expunerea directă a celulei la doze mari de peroxid de hidrogen
(H2O2) provoacă alterări multiple cum ar fi: creşterea calciului citosolic, scăderea
rezervei celulare de ATP, scăderea glutationului şi modificarea lipidelor membranei.
Toate acestea duc la ruperea membranei şi la moartea patologică prin necroză a
celulei.
 Concentraţiile mici de H2O2 sau alţi radicali de oxigen promovează
apoptoza şi nu necroza. În doze mici, cum de fapt se întîmplă de cele mai multe
ori determină iniţial o creştere intracelulară a enzimei glutation-peroxidază (care
întârzie apoptoza), dar care transformată în glutation-disulfat, fragmentează
cromatina nucleară şi determină apoptoza.
Celulele care vor suferi apoptoza încep prin a prezenta o scădere a
potenţialului de transport transmembranar mitocondrial, urmat de fragmentarea
nucleului, proces care, în funcţie de tipul de celulă, poate dura câteva zeci de
minute sau câteva ore.