Tema 14.

ECHILIBRUL
FINANCIAR
Plan
1.Echilibrul financiar: noţiune, esenţă, concept,
abordare statică.
2.Estimarea dinamică a echilibrului financiar.
3.Echilibrul dinamic reflectat prin tablourile fluxurilor
financiare.
4.Capacitatea de plată, lichiditatea financiară şi
solvabilitatea întreprinderii - baza asigurării
echilibrului financiar.
 Obiective de referințe

•să definească conceptul şi esenţa de echilibru financiar;

•să fundamenteze echilibrului financiar la nivel de
întreprindere;
•să expună aspectele abordării statică a echilibrului
financiar;
•să puncteze principalele condiţii de asigurare a echilibrului
financiar;
•să estimeze nivelul de echilibru financiar la întreprindere;
•să identifice instrumentele de evaluare statică a echilibrului
financiar;
•să prezinte echilibrul dinamic prin tablourile fluxurilor
financiare;
•să estimeze comparativ echilibrul şi rezultatele financiare
ale întreprinderii;
•să aprecieze echilibrul prin intermediul ratelor financiare;
•să posede aptitudini de estimare a echilibrului financiar.
 În viaţa economică, echilibrul financiar desemnează o anumită
stare ideală spre care trebuie să tindă fenomenele, procesele,
sistemele şi mecanismele economice.
Acesra poate fi exprimat ca fiind egalitatea dintre resursele
financiare de care dispune agentul economic într-o perioadă de
timp şi necesarul de resurse în aceeaşi perioadă.
În practică se pot înregistra situaţii când resurse sunt egale cu
necesităţi, ele pot fi mai mari sau mai mici decât necesități. În
cazul în care se înregistrează un excedent de resurse se optează
pentru valorificarea acestuia iar în situaţia inversă se impune
procurarea resurselor.
La nivel de întreprindere dezechilibrul financiar se manifestă
prin incapacitatea ei de a onora obligaţiilor de plată. El se poate
înregistra în caz când: imobilizările de resurse în stocuri depășesc
necesarul; structura necorespunzătoare a producţiei, a stocurilor
de producţie neterminate, produse finite apârute din cauza
nerespectării tehnologiilor de fabricaţie; obținerea unui profit mai
mic decât cel estimat sau chiar înregistrarea de pierderi;
încasarea cu întârziere a contravalorii livrărilor, lucrărilor sau
serviciilor etc.
În analiza dezechilibrului financiar se impune identificarea
cauzelor acestuia pentru a se putea stabili măsurile necesare
reechilibrării.
• Urmărirea şi analiza echilibrului financiar se poate efectua pe
baza unor instrumente diferite cum sunt: bilanţul contabil, planul
de finanţare, bugetul de venituri şi cheltuieli.
• Echilibrul static reflectă raportul resurse/necesităţi la un moment
dat. El evidenţiază ansamblul corelaţiilor şi a nivelurilor acestora
la un moment dat, fără a reflecta fluctuaţiile înregistrate de-a
lungul perioadei și poate fi exprimat prin ecuaţii ce evidenţiază
legăturile dintre nevoi, destinaţii şi resurse sau posibilităţile lor de
constituire. Prin interpretarea acestor ecuaţii se reflectă aspectul
cantitativ şi calitativ al echilibrului. Analiza statică a acestuia,
realizată pe baza de bilanţ, permite aprecierea condiţiilor
echilibrului financiar, cum sunt:
• structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;
• corelaţia lichiditate-solvabilitate;
• gradul de adecvare al structurii resurselor la utilizările pe care
aceasta le finanţează.
• Indiferent de obiectivele urmărite întreprinderea la atingerea lor este impusă se respecte așa
restricţii financiare ca: realizarea echilibrului financiar, care exprimă în general capacitatea
întreprinderii de a armoniza resursele şi utilizările aferente acestora, ceea ce îi permite
asigurarea permanentă a solvabilităţii şi creşterea rentabilităţii şi capacitatea întreprinderii de a
obţine surplus monetar, care să-i ofere posibilitatea de a-şi onora angajamentele şi de a se
dezvolta.
• Echilibrul financiar static poate fi urmărit în funcţie de două concepţii de elaborare a bilanţului,
sub forma: echilibrului patrimonial şi echilibrului funcţional. Analiza lichiditate-solvabilitate
evidenţiază regulile vizând menţinerea echilibrului structurii financiare a întreprinderii, precul şi
riscul de insolvabilitate al întreprinderii care constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele faţă de terţi.
• Riscul de insolvabilitate poate fi determinat prin compararea gradului de exigibilitate al
elementelor de pasiv (scadenșa la un anumit termen) cu cel de lichiditate al elementelor de activ
(transformarea în bani) şi reflectă imposibilitatea întreprinderii de a face faţă pasivului exigibil cu
activul său disponibil.
• Lichiditatea financiară, aprecierea cârei se face pe bază de bilanţ prin fondul de rulment şi
diverşi coeficienţi de îndatorare este o componentă a diagnosticului financiar al întreprinderii,
alături de îndatorare şi rentabilitate. Solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea de a-şi
onora plăţile la termenele scadente, adică de a dispune de disponibilităţi, de mijloace de plată la
timp şi în cuantumurile necesare. Prin prisma raportului lichiditate-solvabilitate se rezolvă
problema gradului de adecvare între structura la termen a resurselor şi structura utilizării
acestora, privită din punct de vedere al condiţiilor de finanţare şi de menţinere a solvabilităţii
întreprinderii.
• Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină pe concepţia patrimonială a întreprinderii, iar pe de altă
parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. Pentru aprecierea echilibrului financiar al
întreprinderii se impune determinarea şi analiza indicatorilor potenţialului financiar al acesteia.
• Evaluarea situaţiei nete se efectuiază folosind posturile
bilanţiere. Valorea patrimonială a întreprinderii la data încheierii
exerciţiului financiar o reprezintă activul net contabil, reliefat de
capitalurile proprii ce sunt calculate ca diferenţă între activul total
(exclusiv elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate,
sau prin adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor
ce revin acţionarilor. Pornind de la abordarea juridică a bilanţului,
numeroşi analişti financiari utilizează conceptul de situaţie netă
(SN), estimând contabil averea netă a acţionarilor.
• SN = At – Dt
• Între activul net contabil situaţia netă există deosebiri, deoarece
din valoarea capitalurilor proprii, trebuie excluse subvenţiile pentru
investiţii şi provizioanele reglementate, elemente susceptibile de a
fi grevate de datorii sau de a angaja creanţe fiscale.
• SN = Cpr – SI - Pr
• unde: SI – subvenţii pentru investiţii;
• Pr – provizioane reglementate.
• Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o
gestiune oportună care permite reinvestirea
unei părţi din profitul net şi a altor elemente,
așa ca: provizioane reglementate, reporturi din
exerciţiul precedent, subvenţii, etc). Iar cea
negativă evidenţiază o situaţie prefalimentară,
determinată de pierderile exerciţiilor anterioare,
pierderi care au consumat capitalurile proprii.
Evaluarea situaţiei nete se face în mărimi
absolute şi relative, urmărindu-se evoluţia lor în
dinamică, pe total, pe elemente şi poate fi
dublată prin prisma surselor de finanţare.
• Evaluarea fondului de rulment. Suportul analizei statice îl constituie bilanţul
contabil pe baza căruia se construieşte bilanţul financiar printr-o tratare
prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv după criteriile de lichiditate-
exigibilitate. Menţinerea echilibrului financiar al întreprinderii presupune
respectarea următoarelor două principii de finanţare: acoperirea financiară a
nevoilor permanente să fie realizată din resurse permanente, iar cea a nevoilor
temporare să fie asigurată din resurse temporare. Nerespectarea principiilor de
finanţare generează o situaţie de dezechilibru financiar. În cazul în care sursele
permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un excedent de resurse
permanente numit fond de rulment care este degajat de ciclul de finanţare al
imobilizărilor şi care poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor circulante.
• Fondul de rulment, ca indicator al potenţialului financiar, este expresia realizării
echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la realizarea
echilibrului financiar pe termen scurt, constituind o marjă de securitate
financiară care permite întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, riscurilor
diverse pe termen scurt. În acelaşi timp, fondul de rulment devine premisa
menţinerii solvabilităţii întreprinderii, respectiv a unei independenţe financiare a
acesteia faţă de creanţieriii săi. În literatura de specialitate sunt întâlnite mai
multe accepţiuni în ceea ce priveşte fondul de rulment, un interes deosebit
pentru analiza financiar- contabilă prezentând însă două dintre acestea,
respectiv: fondul de rulment permanent şi fondul de rulment propriu.
• Din punct de vedere al analizei echilibrului financiar fondul de rulment se prezentă ca:
• a) Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar, constituie un fond de
rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) şi poate fi determinat pe baza informaţiilor
din bilanţ prin intermediul următoarelor două modalităţi:
• 1) Prima modalitate ia în calcul elementele din partea superioară a bilanţului financiar:
• FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
• (exclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare netă)
• În această ipoteză fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente faţă de utilizările
permanente utilizat pentru a acoperi nevoi de finanţare reliefate în partea inferioară a bilanţului. În
funcţie de mărimea celor două componente din partea de sus a bilanţului financiar, pot exista
următoarele trei situaţii:
• Cper  AIN  FRF  0
• Fondul de rulment fiind pozitiv, capitalurile permanente asigură finanţarea integrală a imobilizărilor
nete, caz în care excedentul este utilizat pentru acoperirea financiară a unei părţi din activele
circulante. Aceasta evidenţiază fondul de rulment ca expresie a realizării echilibrului financiar pe
termen lung şi contribuţia sa la potenţarea echilibrului financiar pe termen scurt.
• Cper  AIN  FRF  0
• Fondul de rulment negativ reflectă o stare de dezechilibru financiar, care trebuie analizată în funcţie
de specificul activităţii desfăşurate de întreprindere. Această situaţie evidenţiază nerespectarea
regulilor de finanţare, întrucât o parte din resursele temporare este utilizată pentru finanţarea unor
nevoi permanente. Din punct de vedere al solvabilităţii întreprinderea, se află în imposibilitatea de a
rambursa datoriile pe termen scurt iar apelarea la credite pe termen scurt se face în condiţii mai
restrictive şi mai puţin avantajoase în comparaţie ce cele pe termen lung.
• Cper = AIN  FRF = 0
• Această situaţie, rar întâlnită în practică, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora (se asigură echilibrul posturilor bilanţiere de aceeaşi durată).
• 2) A doua modalitate de stabilire a fondului de rulment se bazează pe elementele din
partea de jos a bilanţului financiar:
• FRF = AC – Dts
• În acest caz fondul de rulment evidenţiază solvabilitatea viitoare a întreprinderii,
reprezentând excedentul de lichidităţi potenţiale sau marja de securitate faţă de
riscurile economice. Între activele circulante, ca lichidităţi potenţiale (din realizarea
stocurilor, încasarea creanţelor, sporirea disponibilităţilor băneşti) şi exigibilitatea
datoriilor pe termen scurt pot exista următoarele situaţii:
• AC  Dts  FRF  0
• Această situaţie se apreciază favorabil sub aspectul solvabilităţii, întrucât activele
circulante transformabile în lichidităţi pe termen scurt permit nu numai rambursarea
integrală a datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea unor lichidităţi excedentare.
• AC  Dts  FRF  0
• Situaţia este nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii, reflectând cel puţin la prima vedere
o stare de dezechilibru financiar. Însă, o analiză pertinentă a solvabilităţii implică o
analiză detaliată a structurii activelor circulante, a datoriilor pe termen scurt, în acest
sens fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor întocmită potrivit opticii lichiditate-
exigibilitate.
• AC = Dts  FRF = 0
• Situaţia este puţin probabilă, reflectând un echilibru fragil care poate fi compromis de
orice dereglare în realizarea creanţelor. Cele două modalităţi de determinare a fondului
de rulment permit evidenţierea unor aspecte diferite, dar complementare ale aceluiaşi
indicator.
• b) Fondul de rulment propriu (FRP), reprezintă excedentul
capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete. Acest indicator
relevă gradul de autonomie financiară sau gradul în care echilibrul
financiar se asigură prin capitalurile proprii.
• FRP = Cpr– AIN
• Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, cunoscut sub denumirea
de fond de rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen
lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.
• FRÎ = FRF – FRP
• Existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă
întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de autonomie
financiară de unde rezultă rolul fondului de rulment propriu (valoarea
pozitivă) în asigurarea unui anumit grad de autonomie financiară.
• Ca urmare, fondul de rulment trebuie menţinut la un asemenea
nivel care să ofere certitudinea desfăşurării normale a activităţii
financiare a întreprinderii, prin analiza optimă a factorilor care
concură la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului, precum şi
la diminuarea
• Evaluarea nevoii de fond de rulment. Nevoia de fond de rulment (NFR) este un alt indicator de
echilibru financiar pus în evidenţă de bilanţul patrimonial şi care reflectă echilibrul ce trebuie să existe
între nevoile temporare şi resursele temporare.
• NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE
• (exclusiv disponibilităţile) (excl. credite bancare pe termen scurt)
• sau
• NFR = (S + CR) – DEX
• unde: S – stocuri; CR – creanţe; DEX – datorii din exploatare.
• Nevoia de fond de rulment diferă de la o întreprindere la alta şi mai ales de la un sector la altul, fiind
influenţată de: durata ciclului de exploatare, faţă de care nevoia de fond de rulment este direct
proporţională; valoarea adăugată, care evidenţiază legătura dintre creditul furnizor şi creditul client;
ritmul de creştere al cifrei de afaceri, faţă de care nevoia de fond de rulment este direct proporţională;
mărimea stocurilor; nivelul datoriilor, costurile de producţie.
• Metodologia prezentată conferă nevoii de fond de rulment un carater static care, pentru a deveni
dinamic, impune corelarea mărimii acestuia cu volumul de activitate, cifra de afaceri, durata stocurilor
fizice şi financiare, intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de producţie.
• Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu
sursele temporare. O situaţie de acest gen poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul
unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare, al sporirii
volumului vânzărilor sau al creşterii duratei ciclului de fabricaţie. În caz contrar, nevoia poate evidenţia
un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare,
pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.
• Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse temporare, în
raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată pozitiv, dacă este
rezultatul accelerării vitezei de rotaţie a activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe la
perioade mai mari. În caz contrar, aceasta evidenţiază o situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi
temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie.
• Evaluarea trezoreriei nete şi a cash- flow-ului. Trezoreria netă
(TN) reprezintă conform analizei patrimoniale, un alt indicator al
echilibrului financiar, rezultat din diferenţa dintre fondul de rulment
financiar şi nevoia de fond de rulment.
• TN = FR – NFR
• Trezoreria netă pozitivă (FRF  NFR) reprezintă o situaţie favorabilă
concretizată într-o îmbogăţire a trezoreriei fiind totodată rezultat al
întregului echilibru financiar al întreprinderii atât pe termen lung cât şi
pe termen scurt, al desfăşurării unei activităţi echilibrate şi eficiente şi
chiar al unei autonomii financiare pe termen scurt. Înregistrarea unei
trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii succesive
demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea
plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei
întreprinderii pe piaţă. În acelaşi timp însă, nu trebuie omis faptul că
un surplus important al resurselor stabile pe termen lung poate
reflecta o insuficientă utilizare a acestora, cu implicaţii negative
asupra remunerării capitalurilor.
• Trezoreria netă negativă (FRF  NFR) evidenţiază un
dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului contabil, un
deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe
termen scurt, credite care trebuiesc obţinute la cel mai
mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de
astfel de capital. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe, în care
lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru
rambursarea creditelor pe termen scurt, limitând
autonomia financiară pe termen scurt. Totuşi, trezoreria
netă negativă nu trebuie intrepretată ca o stare de
insolvabilitate, deoarece pot exista întreprinderi cu o astfel
de situaţie care să supravieţuiască şi să prospere, dacă
partenerii lor financiari acceptă menţinerea resurselor de
trezorerie încredinţate acestora pentru acoperirea
pasivului exigibil.
• Asigurarea unui echilibru perfect al trezoreriei (FR = NFR),
reprezintă o situaţie ipotetică şi care remarcă dependenţa
trezoreriei faţă de variaţia nevoii de fond de rulment, respectiv a
decalajelor între încasările creanţelor şi plăţile datoriilor
scadente. Cash- flow-ul (CF) este indicator al echilibrului
financiar, care reprezintă fluxul monetar net al exerciţiului sau
creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului contabil
analizat şi se determină conform relaţiei:
• CF = TN1 – TN0 , unde:
• TN1, TN0 – trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului
financiar.
• În cazul în care acesta este pozitiv, se înregistrează o
îmbunătăţire a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, ceea
ce corespunde unei creşteri a activului net real, în caz contrar
înregistrându-se o situaţie inversă. Dimensionarea cash-flow-
ului permite reflectarea modalităţii de asigurare a echilibrului
financiar în cazul în care acesta are valori negative.
• ESTIMAREA DINAMICĂ A ECHILIBRULUI
FINANCIAR.
• Într-o economie competitivă, activitatea unei
întreprinderi, indiferent de obiectivul său de
activitate, urmăreşte atingerea a cel puţin două
ţeluri principale: realizarea de profit şi
satisfacerea necesităţilor unei anumite categorii
de cumpărători. Pentru realizarea celor două
mari ţeluri este necesară informaţia care să
dezvăluie poziţia financiară a întreprinderii şi
profitabilitatea acesteia. Practica socială a
investit contabilitatea, componentă esenţială a
sistemului informaţional economic, să
construiască o informaţie completă şi credibilă.
• Bilanţul contabil, din punct de vedere conceptual, reprezintă
cea mai importantă sintetiză informaţională a contabilităţii,
obţinută prin structurarea, agregarea şi sistematizarea în
expresie valorică a patrimoniului unei entităţi, la un anumit
moment. Acesta caracterizează la un moment dat elementele
constitutive ale patrimoniului şi conţine un sistem de indicatori
ce se elaborează pe baza datelor furnizate de contabilitate, fie
preluate direct, fie prelucrate în prealabil.
• Bilanţul contabil este un mod de analiză şi de conducere, el
reprezintă oglinda activităţii întreprinderii, fiind principalul mijloc
de informare a tuturor celor interesaţi, o sursă principală de
informaţii pentru managerul unei unităţi în ceea ce priveşte
modul de desfăşurare a activităţii pe care o conduce. Acesta
este instrumentul pentru calcularea indicatorilor
macroeconomici şi pentru elaborarea prognozelor, servind la
stabilirea patrimoniului economiei naţionale.
 Managerul întreprinderii analizează factorii cu influenţă asupra
modului de realizare a indicatorilor, în special factorii care au
condus la nerealizarea atât a indicatorilor tehnici, cât şi cei
financiari. În acest sens se vor prezenta aspectele legate de
realizarea planului de producţie, de încărcare a capacităţii de
producţie, de modul de efectuare a aprovizionărilor şi
desfacerilor producţiei, aspecte legate de calitatea produselor,
etc.
Sub aspect financiar se evidenţiază nivelul costurilor, al
rentabilităţii, evoluţia lichidităţii, folosirea creditelor, etc. Din
analiza acestor factori trebuie să rezulte şi măsurile ce trebuie
luate pentru ca influenţa acestor factori să fie minimă sau
înlăturată.
• De asemenea, se analizează şi factorii cu influenţă pozitivă
pentru a amplifica influenţa lor şi a se realiza în viitor un nivel
mai ridicat la acestor indicatori.
• Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează
posturile bilanţiere după criteriul permanenţei, presupune
finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din resurse cu
scadenţe de peste un an, iar finanţarea activelor sub un an din
resurse scadenţe sub un an.
• Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente
cu necesarul permanent din care rezultǎ fondul de rulment
financiar net (FRF). Practic, fondul de rulment deţine o poziţie
strategicǎ în cadrul bilanţului financiar, asigurând legătura între
partea de sus şi cea de jos a bilanţului. Fondul de rulment
financiar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un
nivel insuficient al său este un semn al riscului de plată, dar este
şi un indicator al solvabilităţii, apreciat de către creditori, pentru că
reprezintă „o marjă de securitate pe care societatea trebuie să o
constituie pentru a face faţă asimetriei riscurilor utilizărilor şi
datoriilor mai mici de un an”.
 Metoda „vârfului” bilanţului este prima metodǎ de determinare a fondului de
rulment financiar, astfel:
•FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent, adică: FRF = Capitaluri
permanente – Imobilizări nete >1 an
•Această metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de
rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea
imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este
partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor
de activ cu grad de lichiditate suficient de crescut. Aceastǎ metodǎ insistǎ asupra
originii fondului de rulment, dând posibilitatea în acelaşi timp de a se înţelege cauzele
ce conduc la variaţia acestuia.
•Ratele financiare reprezintă numai unul dintre instrumentele analizei financiare şi
bazarea numai pe aceste rate ar putea duce la rezultate eronate. Mărimea ratelor
financiare diferă de la un domeniu la altul în funcţie de natura activităţii, de
amplasarea întreprinderii care generează diferenţe în ceea ce priveşte mărimea
cheltuielilor cu forţa de muncă, de aprovizionare şi de transport.
• Rata de finanţare a stocurilor (Rfs) este calculată ca raport între fondul de
rulment şi nivelul stocurilor:
•Rfs = FR / Stocuri
•Un nivel ridicat al acestui indicator caracterizează întreprinderile cu o politică
prudentă de finanţare. Dacă nivelul indicatorului este mai redus, finanţarea stocurilor
se realizează prin datoriile din exploatare, ceea ce este echivalent cu o politică
agresivă de finanţare, şi un risc mai mare decât în prima situaţie.
 Rata solvabilităţii generale (Rsg) măsoară riscul de
incapacitate de plată a datoriilor, se calculează ca raport între
activele totale şi datoriile totale:
Active totale
Rsg =
Datorii totale
Valoarea acestui indicator trebuie să fie supraunitară, ceea ce
semnifică că firma îşi poate plăti la scadenţă toate datoriile. Dacă
valoarea este subunitară, firma se află în stare de insolvenţă.
Rata autonomiei financiare (Raf) se stabileşte prin raportarea
capitalurilor proprii la capitalurile angajate (permanente):
Capital propriu
Raf =
Capital angajat
•O valoare mai mare de 0,5 semnifică o activitate normală a
firmei, întrucât se consideră că sunt posibilităţi de rambursare a
datoriilor pe termen lung din capitalurile proprii.
• Pentru gestiunea activelor imobilizate utilizăm următorii
indicatori:
• A) Numărul de rotaţii a activelor imobilizate (NRAI):
 B) Durata de rotaţie a activelor imobilizate (DRAI):
Active imobilizate x 360
DRAI 
Venituri totale

•Valorile considerate normale pentru firmele industriale sunt de

4 rotaţii pe an.
• Pentru gestiunea activelor curente utilizăm următorii
indicatori:
• A) Numărul de rotaţii a activelor curente (NRAC):
Venituri totale
NRAI 
Active curente

•B) Durata de rotaţie a activelor curente (DRAC):

Active curente x 360
DRAI 
Venituri totale
•Se consideră că avem o eficienţă minimă a activelor curente la
6 rotaţii, care corespund unui termen mediu de revenire sub formă
iniţială bănească de 60 de zile.
• Pentru gestiunea stocurilor utilizăm următorii indicatori:
•A) Numărul de rotaţii a stocurilor (NRS):
 B) Durata de rotaţie a stocurilor (DRS):
Stocuri x 360
DRS 
Cifra de afaceri

•Se apreciază că avem o eficienţă minimă a stocurilor la 8 rotaţii,

care corespund unui termen mediu de revenire sub formă iniţială
bănească de 45 de zile.
•Pentru gestiunea creanţelor curente utilizăm următorii
indicatori:
•A) Numărul de rotaţii a creanţelor (NRC):
Venituri totale
NRC 
Creante curente
•B) Durata de rotaţie a creanţelor (DRC):
Creante curente x 360
DRC 
Venituri totale

•Se apreciază că avem o eficienţă minimă a creanţelor la 4 rotaţii,

care corespund unui termen mediu de încasare de 90 de zile.
•Pentru gestiunea clienţilor utilizăm următorii indicatori:
•A) Numărul de rotaţii a creditului client (NRCC):
 B) Durata de rotaţie a creditului client (DRCC):
Clienti x 360
DRCC 
Cifra de afaceri

•Se apreciază că avem o eficienţă minimă a creditului client la 8

rotaţii, care corespund unui termen mediu de încasare de 45 de zile.
Valoarea optimă se consideră 30 de zile.
•Pentru gestiunea datoriilor curente utilizăm următorii indicatori:
•A) Numărul de rotaţii a datoriilor (NRD):

Cheltuieli totale
NRD 
Datorii curente
•B) Durata de rotaţie a datoriilor (DRD):

Datorii curente x 360

•Valoarea minimă care asigură DRDo  stare acceptabilă a gestiunii datoriilor
Cheltuieli totale
curente este de cel puţin 4 rotaţii, care corespunde unei durate medii de
plată de maxim 90 de zile. Valoarea optimă de decontare ar fi de
maximum 90 de zile.
•Gestiunea datoriilor din exploatare utilizează următorii indicatori:
•A) Numărul de rotaţii a datoriilor din exploatare (NRDE):
 B) Durata de rotaţie a datoriilor din exploatare (DRDE):

Datorii exploatare x 360

DRDE 
Cheltuieli exploatare
•Valoarea minimă care asigură o stare acceptabilă a gestiunii
datoriilor din exploatare este de cel puţin 6 rotaţii, care
corespunde unei durate medii de plată de maxim 60 de zile.
Valoarea optimă de decontare ar fi de maximum 30 de zile.
•Pentru gestiunea creditului furnizor utilizăm următorii indicatori:
•A) Numărul de rotaţii a creditului furnizor (NRCF):
Cheltuieli cu furnizorii
NRCF 
Furnizori

•B) Durata de rotaţie a creditului furnizor (DRCF):

Furnizori x 360
DRCF 
Cheltuieli cu furnizorii

Se apreciază că avem o eficienţă minimă a creditului furnizor la cel

puţin 8 rotaţii, care corespund unui termen mediu de plată a facturilor de
45 de zile. Dacă se plăteşte un furnizor mai târziu, este un avantaj pentru
firmă, întrucât ea se poate folosi de această sursă de creditare.
• ECHILIBRUL DINAMIC REFLECTAT PRIN TABLOURILE FLUXURILOR
FINANCIARE
• Echilibrul financiar dinamic analizează evoluţia fluxurilor ca urmare a acţiunii factorilor
de dezechilibru şi reflectă variaţia fondului de rulment, a nevoii de fond de rulment şi a
trezoreriei. Echilibrul dinamic este reliefat cu ajutorul unor instrumente cum sunt tabloul
de finanţare şi tabloul fluxurilor de trezorerie.
• Analiza dinamică vizează reconstituirea şi interpretarea mişcărilor şi transformărilor
patrimoniului aferente unui exerciţiu financiar ce au determinat anumite rezultate
financiare şi au permis realizarea încasărilor şi efectuarea plăţilor. Pentru obţinerea
unei imagini complete asupra activităţii întreprinderii se impune şi utilizarea unor situaţii
financiare de sinteză cum sunt tabloul de finanţare şi tabloul fluxurilor financiare.
• Tabloul de finanţare este un instrument al analizei economice şi financiare ce permite
verificarea existenţei resurselor financiare necesare realizării investiţiilor prevăzute,
aprecierea riscului de nerambursare a creditelor, prezentarea evoluţiei globale a
trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar. Întocmirea acestui document
urmăreşte reliefarea modalităţii de formare şi utilizare a fondului de rulment net global
şi a relaţiei acestuia cu soldul de trezorerie, cu ajutorul fluxurilor monetare ale
exerciţiului încheiat. În elaborarea lui se utilizează două bilanţuri succesive şi contul de
profit şi pierdere aferent exerciţiului supus analizei.
• În forma sa cea mai generală, tabloul de finanţare are două părţi. Prima parte reflectă
modul de realizare în dinamică a echilibrului structural între utilizările şi resursele
stabile din bilanţului funcţional.
 FRNG =  RESURSE STABILE -  ÎNTREBUINŢĂRI STABILE
• În această parte a tabloului este evidenţiată capacitatea de
autofinanţare a întreprinderii ca sursă stabilă care asigură
finanţarea nevoilor stabile, remunerarea deţinătorilor de fonduri
utilizate de aceasta, rambursarea datoriilor financiare
contractate anterior.
• Dacă se înregistrează un nivel insuficient al acesteia,
întreprinderea poate să apeleze la alte resurse externe stabile
cum sunt: creşterea capitalurilor proprii, vânzarea unor active,
apelarea la noi împrumuturi.
• Deci, variaţia fondului de rulment net global este determinată
de modificarea suportată de resursele stabile precum şi de
variaţia înregistrată la nivelul utilizărilor stabile. Prima parte a
tabloului de finanţare este prezentată în tabelul
• Dacă se înregistrează o creştere a fondului de rulment rezultă a
îmbunătăţire a structurii financiare a întreprinderii prin creşterea
resurselor durabile în raport cu nevoile stabile. Această situaţie
evidenţiază capacitatea întreprinderii de a degaja un surplus
monetar net din operaţiile de investiţii, activitatea de exploatare
precum şi o îmbunătăţire a situaţiei trezoreriei.
• Dimpotrivă, dacă se constată o diminuare a fondului de rulment
(utilizările stabile sunt superioare resurselor stabile)
întreprinderea se confruntă cu un dezechilibru financiar ca
urmare a creşterii activelor imobilizate şi/sau a diminuării
resurselor stabile.
• Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului
de rulment net global prin compararea valorilor brute ale
posturilor cuprinse în partea de jos a bilanţului funcţional:
  FRNG =  AC -  DTS
• unde activele circulante includ şi activele de trezorerie iar
datoriile pe termen scurt cuprind şi pasivele de trezorerie.
• Variaţia nevoii de fond de rulment este rezultatul decalajelor ce
pot să se manifeste în cadrul operaţiilor aferente ciclului de
exploatare.
• Din cele prezentate se observă că tabloul de finanţare explică
următoarea ecuaţie:
  FRNG =  NFR +/-  TN
• deci, variaţia fondului de rulment net global este stabilită prin
însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment cu variaţia
trezoreriei nete.
• Toate operaţiunile pe care întreprinderea le derulează
determină manifestarea fluxurilor de trezorerie. Pe baza
acestora pot fi apreciate performanţele întreprinderii, având şi
un rol strategic, în ceea ce priveşte nivelul lor de formare şi
modul de utilizare.

 
• CAPACITATEA DE PLATĂ, LICHIDITATEA FINANCIARĂ ŞI
SOLVABILITATEA ÎNTREPRINDERII - BAZA ASIGURĂRII
ECHILIBRULUI FINANCIAR
• Echilibrul financiar este legat de veniturile şi cheltuielile
întreprinderii, de încasările şi plăţile întreprinderii, de alocări şi
utilizări. Existenţa ehilibrului între încasările plăţile este dovada
că întregul circuit economic se desfăşoară normal, că fluxul
fondurilor şi mijloacelor nu prezintă stagnări, încetiniri.
• Solvabilitatea. Solvabilitatea exprimă aptitudinea întreprinderii
de a face faţă angajamentelor sale în caz de lichidare, ceea ce
înseamnă încetarea exploatării şi punerea în vânzare a
activelor sale.
• Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul social asigură
acoperirea creditelor pe termen mediu şi lung. Solvabilitatea
patrimonială (SP) este egală cu:
• SP =Capital social / Credite pe termen mediu şi lung +
Capitalul social ´100
• Indicatorul solvabilităţii patrimoniale se apreciază ca fiind pozitiv
pentru valori între 40 – 60%. Limita minimă este apreciată ca
fiind 30%.
• Lichiditatea patrimonială este o altă formă a echilibrului
financiar. Lichiditatea o definim ca fiind capacitatea unor active
de a fi transformate, la un moment dat, în bani. Lichiditatea
poate fi înţeleasă şi ca o însuşire ce permite efectuarea plăţilor
şi prin urmare schimbul comercial de bunuri, ori caracterul de a
dispune imediat sau într-un timp foarte scurt de mijloace
băneşti, de disponibil.
• În analiza şi interpretarea lichidităţii de foloseşte lichiditatea
activelor, exigibilitatea pasivelor şi lichiditatea de bilanţ.
• Un activ financiar este definit ca lichid dacă poate fi transformat
instantaneu în bani.
• În cazul calculării lichidităţii patrimoniale pentru stabilirea graniţei
creditelor, în grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde
şi nivelul cheltuielilor de exploatare, în măsura în care acestea
sunt aferente obiectivelor creditabile şi se încadrează în nivelul
bugetar, normat.
• Elementele patrimoniale pasive cu scadenţă pe termen scurt
cuprind credite pe termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte
obligaţii, fonduri, rezerve şi alte finanţări pentru producţie sub un
an. Activele circulante degradate, fără utilizare, fără mişcare, cu
mişcare lentă, produsele şi mărfurile fără desfacere sau greu
vandabile, clienţii neîncasaţi la termen nu intră în calculul
lichidităţii patrimoniale (lichidităţii generale).
• Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care o are agentul economic de a
acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active,
obligaţiile de plată, pe termen scurt, ca elemente de pasiv.
• LP = Suma elementelor patrimoniale din activele care pot fi
transformate pe termen scurt în disponibilităţi băneşti / Suma
elementelor patrimoniale pasive cu scadenţă pe termen scurt x 100
= AC / DTC x 100
• Lichiditatea patrimonială = 52.021/51.309 x 100 = 101,5% = Lg
• Când coeficientul este mai mare de 100% (sau 1), el semnifică o
activitate bună. În schimb, când raportul are valoarea subunitară sau
sub 100%, situaţia societăţii este riscantă. Lipsa de lichiditate
conduce la apariţia de plăţi restante, deci la o insuficienţă în
capacitatea de plată, cu implicaţii în circuitul fluxurilor băneşti şi
financiare ale întreprinderii.
• Lichiditatea se exprimă şi prin indicatori, nu numai prin raportul
lichidităţii patrimoniale sau generale (LP = Lg), şi, după alţi autori,
este satisfăcătoare dacă are valori cuprinse între 2 şi 2,5. Alţi
indicatori ai lichidităţii sunt cu valori, apreciate ca bune, peste unitate:
• Indicatorul lichidităţii reduse (Lr):
• LR = Active circulante - Stocuri
• Datorii pe termen scurt
• Indicatorul lichidităţii imediate (Li), cu valori, apreciate ca fiind
satisfăcătoare, peste 0,5:
• Li = Trezoreria de active / Datorii pe termen scurt
•  
 Ratele lichidităţii exprimă
capacitatea firmei de a face faţă
angajamentelor cu scadenţă pe
termen scurt.
Se pot calcula următoarele rate:
•rata lichidităţii generale;
•rata lichidităţii absolute;
•rata lichidităţii intermediare.
 Rata lichidităţii generale se calculează ca un
raport între activul circulant şi datoriile pe termen
scurt, conform relaţiei
Active circulante
Lg 
Datorii pe termen scurt
Această rată permite să verificăm dacă
capitalurile utilizate pentru finanţarea unei valori
de activ vor rămâne la dispoziţia întreprinderii pe
o perioadă cel puţin egală cu durata acestui activ.
În acest fel ar fi îndeplinită regula tradiţională a
echilibrului financiar minim.
 •Rata lichidităţii absolute - reflectă în ce
măsură firma este capabilă să-şi onoreze
imediat obligaţiunile curente. Mărimea
optimă (între 0.20-0.25) înseamnă că la
fiecare leu datorii pe termen scurt firma
trebuie să dispună de 20-25 bani în
numerar. DB
RLa 
TDS
Unde:
RLa – rata lichidităţii absolute;
DB – disponibilităţi băneşti;
TDS – total datorii pe termen scurt.
 •Rata lichidităţii intermediare (RLi) – reflectă
capacitatea firmei de a-şi achita datoriile pe termen
scurt, fără a fi obligată să vândă stocurile de
mărfuri şi materiale. În condiţii favorabile pentru
activitatea de producţie acest indicator trebuie să
tindă spre o mărime unitară, între 0.70 şi 1.0.

RLi 
 TAC  SMM 
TDS
Unde:
TAC – suma totală a activelor curente;
SMM – suma totală a stocurilor de mărfuri şi materiale;
TDS – total datorii pe termen scurt.
 Exigibilitatea. Exigibilitatea exprimă capacitatea rambursării rapide a
datoriilor. Din acest punct de vedere, fondurile aportate de acţiuni şi
ceea ce se lasă la dispoziţia întreprinderii (profitul pus în rezervă) nu pot
face parte din pasivul exigibil. Împrumuturile rambursabile pe o durată
mai mare de un an constituie un pasiv exigibil pe termen mediu şi lung.
• Reunind cele prezentate, ajungem la lichiditatea bilanţieră şi a fondului
de rulment. Prin ele se compară lichiditatea activului cu exigibilitatea
pasivului. În acest scop, este necesară o ierarhizare a activelor în
ordinea crescătoare a lichidităţii şi a pasivelor în ordinea crescătoare a
exigibilităţii lor. Exigibilitatea pasivului este cunoscută cu certitudine, în
timp ce lichiditatea activelor circulante este aleatorie (riscul vânzării în
pierdere, deprecierea stocurilor). Creditorii pe termen scurt ai
întreprinderii ţin seama de decalajul dintre lichiditatea activelor şi
exigibilitatea pasivului.
• Fondul de rulment apare ca un portofoliu de securitate pentru creditorii
pe termen scurt. În execuţie, în realizare, importanţă prezintă atât
bilanţul funcţional, cât şi bilanţul financiar:
•  
• Bilanţul funcţional
• Capacitatea de plată. Capacitatea de plată este o rezultantă,
exprimând o potenţă financiară, ce indică măsura în care o
anumită întreprindere poate satisface prompt orice obligaţie
bănească faţă de terti.
• Capacitatea de plată exprimă un complex de relaţii în legătură
cu raporturile băneşti ce apar în mod obiectiv între furnizori,
creditori şi clienţi (beneficiari).
• Comparând disponibilităţile băneşti (D) cu obligaţiile (O), se
obţine o exprimare absolută:
• Cp = D – O
• Când Cp > 0 sau D > O, Întreprinderea punctează o situaţie
bună.
• Pentru comparabilitate în timp şi în spaţiu, se calculează
coeficientul capacităţii de plată:
• K=D/O
• Când K > 1, întreprinderea se află într-o situaţie bună.
•  
 Metodele de analiză a
echilibrului financiar:

Metode
Metode bazate pe
tradiţionale studiul fluxurilor
bazate pe financiare
studiul aparţinând
bilanţului abordărilor
dinamice
Analiza statică se poate face:

1. în optica patrimonială în care

se bazează, ca indicator
fundamental, pe fondul de rulment
şi în ratele lichidităţii

2. în optica funcţională care

permite trecerea la o analiză
dinamică şi se bazează pe relaţia
fundamentală a trezoreriei
 Instrumentele pe care
se bazează analiza statică
a echilibrului financiar:

Fondul de rulment

Ratele financiare stabilite

pe baza bilanţului

Relaţia fundamentală a trezoreriei

 Dacă analiza statică permite evaluarea
dezechilibrului financiar la un moment dat, dar
nu explică evoluţia acestuia, în schimb, analiza
dinamică evidenţiază evoluţia dezechilibrului
financiar, însă nu indică amploarea acestuia.
Rezultă că cele două tipuri de analize sunt
complementare şi trebuie practicate simultan.
Analiza dinamică se bazează pe conceptul
de fluxuri:
fluxuri de fonduri;
fluxuri de trezorerie.
 Noţiunea de fluxuri este fundamentală pentru
construirea tabloului de finanţare sau a tabloului
utilizări-resurse, document care permite analiza
echilibrului financiar în termeni de flux.
Studiind fluxurile de fonduri generate de deciziile
financiare, analistul financiar va putea să pună în
evidenţă politica întreprinderii în domeniul colectării
resurselor şi al alocării fondurilor. Concluziile formulate
vor fi comparate cu datele din perioade trecute ale
firmei, cu activitatea acesteia şi a sectorului de
activitate căruia îi aparţine. Orice utilizare de fonduri
trebuie să fie compensată prin una sau mai multe
resurse, cel puţin echivalente, iar orice sursă de
fonduri poate finanţa mai multe utilizări distincte.
 •Aplicând criteriul legat de funcţia, de rolul acestora, fluxurile pot fi
clasificate, după operaţiunile pe care le declanşează şi ciclurile de
activitate pe acre le susţin, astfel:
•fluxurile legate de activitatea de exploatare;
•fluxurile legate de operaţiunile financiare;
•fluxurile legate de activitatea de investiţii;
•fluxurile legate de activităţile excepţionale.
•Un alt criteriu utilizat pentru clasificarea fluxurilor este cel al
incidenţei contabile; aplicarea acestuia pune în evidenţă
următoarele:
•variaţia elementelor de activ şi a datoriilor;
•variaţia situaţiei nete;
•variaţia rezultatului perioadei;
•circulaţia efectivă a activelor monetare.