TEMA 10.

GESTIUNEA FINANCIARĂ
A COSTURILOR ŞI A VENITURILOR

Plan
1. Consumuri și cheltuieli ale întreprinderii:
noţiune, concept, clasificare, conţinut
2. Costuri: concept, tipologie, caracteristică,
clasificare.
3. Metode de calculare a costurilor. Reducerea
costurilor: necesitate, principii.
4. Venitul: noţiune, tipuri, măsurare şi
constatare.
 Obiective de referinţă:
– să argumenteze obiectivul final al întreprinderii;
– să delimiteze conceptual consumurile şi cheltuieli;
– să puncteze conţinutul consumurilor întreprinderii,
– să specifice gruparea cheltuielilor după diferite criterii;
– să cunoască procedura repartizării cheltuielilor;
– să definească conceptul de cost;
– să identifice costurile de producţie;
– să posede aptitudini privind calculul costurilor;
– să caracterizeze indicatorii costurilor de producţie şi să analizeze dinamica
lor;
– să prezinte căi optime de reducere a costurilor de producţie.
– să definească conceptul de venit;
– să delimiteze tipurile şi elementele venitului;
– să identifice procedura de măsurare şi constatare a venitului;
– să cunoască procedura de determinare a venitului din diverse genuri de
activităţi;
– să analizeze venitul sub formă de dobânzi, redevenţe, dividende;
– să posede aptitudini de măsurare şi constatare a veniturilor întreprinderii.
– să posede aptitudini de măsurare şi constatare a veniturilor întreprinderii.
 1. CONSUMURI ȘI CHELTUIELI ALE ÎNTREPRINDERII:
NOŢIUNE, CONCEPT, CLASIFICARE , CONŢINUT
Economia de piaţă plasează în centrul activităţii economice
întreprinderea, rezultatele activității căreia determină, dezvoltarea
economică a statului. Privitor la obiectivul ei financiar, teoria clasică,
consideră că întreprinderea trebuie în asemenea mod să-şi organizeze
afacerea, încât profitul obţinut să fie maximal, iar teoriile manageriale
şi comportamentale afirmă că obiectivul major al întreprinderii este
maximizarea valorii de piaţă, ori maximizarea averii investitorilor de
capital. Dezavantajele teoriei clasice fiind:
– rentabilitatea mai mare, este un flux net de trezorerie şi nu profit,
mărimea căruia va fi egală cu mărimea cash-flow-ului;
– specificul profitului constau în decalajele de timp dintre veniturile
şi cheltuielile înscrise în raportul financiar şi încasările şi plăţile
aceleiaşi perioade şi care formează cash-flow-ul. Aceste decalaje în
timp între angajamente şi viramentele monetare sunt însoţite de
riscuri de dobândă, de curs de schimb, de inflaţie etc.
– maximizarea profitului poate duce pe termen scurt la sacrificarea
capitalului iniţial şi la suprimarea dezvoltării întreprinderii,
deoarece aceste activităţi nu generează profituri imediate;
– maximizarea profitului ignoră comparaţia cu alte oportunităţi de
investiţii similare.
 Conceperea şi implementarea obiectivelor întreprinderii
presupune parcurgerea următoarelor etape:
– Stabilirea poziţiei întreprinderii în cadrul mediului în care
îşi desfăşoară activitatea, identificarea oportunităţilor care
pot fi fructificate;
– Precizarea obiectivelor ce privesc principalele scopuri ale
întreprinderii: economice, tehnice, sociale şi organizatorice;
– Determinarea mărimii şi structurii resurselor necesare
realizării obiectivelor.
Indiferent de mărimea şi tipul de activitate, pentru orice
întreprindere există anumite reguli şi constrângeri comune:
– pentru a produce trebuie instalaţi factori de producţie care
nu sunt în cantităţi nelimitate şi nici gratuiţi şi, de aceea,
trebuie folosiţi cât mai eficient;
– pentru a supravieţui şi a se dezvolta afacerea trebuie să fie
rentabilă, ceea ce impune o gestionare eficientă a acestora.
Aşadar, oricare ar fi tipul de activitate ales, cheltuielile şi
consumurile sunt inevitabile.
Consumurile reprezintă Cheltuielile reprezintă
resursele utilizate resursele utilizate
pentru fabricarea şi pierderile care apar
produselor şi ca rezultat al activităţii
prestarea serviciilor economico-financiare
şi nu sunt legate
în scopul obţinerii nemijlocit de procesul
veniturilor. de producţie.
Acestea Spre deosebire de consumuri
sunt neapărat legate cheltuielile nu se
de procesul de producţie, includ în costul vânzărilor,
găsesc reflectarea se reflectă în raportul
privind rezultatele
materială în stocurile de financiare şi se scad din
producţie finită şi venituri la determinarea
producţie în curs rezultatului perioadei
de execuţie. de gestiune.
 Cheltuielile reprezintă valoarea resurselor utilizate de întreprindere
într-o anumită perioadă de timp pentru a realiza anumite rezultate,
servind drept informaţie pentru calcularea rezultatelor financiare ale
acesteia. Distincţia fundamentală este în determinarea rezultatelor
activității, întrucât costurile vor fi legate de vânzarea produselor și
serviciilor şi vor determina costul stocurilor.
Fluxul cheltuielilor implicate în activitatea de producţie,
comercializare şi generale de administrare sunt:

Activitatea de producție și comercializare în întreprindere

Procesul de Procesul de
Procesul de
producție comercializare
aprovizionare

Consumuri
Cheltuieli de Cheltuieli de
aprovizionare Costuri de comercializare
producție

Cheltuieli generale de administrare în întreprindere

 Privitor la aceasta C.G. Demetrescu sublinia că: „cheltuiala şi costul
nu se realizează simultan ci succesiv”, cheltuiala reprezintă „debursarea
de bani pentru orice scop, respectiv orice plăţi făcute în cazul
aprovizionării cu valori materiale sau în orice alte scopuri”. Astfel, apare
legătura de cauzalitate dintre „plăţi” şi cheltuieli.
Cheltuielile de producţie şi de desfacere care constituie costul
produselor şi intră în obiectul calculaţiei costurilor au o sferă mai
restrânsă decât noţiunea de „cheltuieli”. În general, noţiunea de
„cheltuieli” reprezintă „expresia valorică a consumului de mijloace de
producţie, forţa de muncă sau de mijloace băneşti pentru satisfacerea
necesităţilor de consum productiv sau neproductiv (social şi individual)”.
Deci, cheltuielile cuprind, pe lângă cheltuielile de producţie care
reflectă în expresie valorică consumurile productive determinate de
utilizarea factorilor de producţie şi utilizarea disponibilităţilor pentru
plata furnizorilor, salariilor, unor obligaţii faţă de sistemul financiar, sau
folosirea mijloacelor pentru prevenirea şi combaterea calamităţilor etc.
În sens strict contabil, cheltuiala este orice flux de valori în debitul
unui cont din contabilitatea financiară, respectiv contabilitatea
managerială, care reprezintă fie o diminuare a mijloacelor de trezorerie
din casă sau din bancă dacă sumele au fost plătite, fie o creştere a unei
datorii, dacă plata se face ulterior, fie o creştere a unor valori
rectificative a activelor patrimoniale, dacă este vorba de amortizări şi
 În funcţie de stadiile sau procesele economice contabilitatea
managerială foloseşte noţiunile de cheltuieli de aprovizionare, de
producţie sau fabricaţie şi de desfacere sau comercializare. Sfera noţiunii
de cheltuială este mult mai largă decât aceea a costurilor. Costul
reprezintă o regrupare de cheltuieli ocazionate pentru un obiect definit.
În aceste condiţii este evident că în costuri se cuprind numai o parte a
cheltuielilor care sunt ocazionate într-o întreprindere, şi anume acelea
care constituie „cheltuieli de producţie” şi, respectiv ”de desfacere”.
Prin urmare, consumul factorilor localizat în cadrul procesului de
producţie formează conţinutul cheltuielilor de producţie. În înţelesul
restrâns, costurile de producţie cuprind numai acele cheltuieli strict
necesare, fără de care nu se poate obţine un produs, executa o lucrare sau
presta un serviciu, adică cheltuielile privind consumul de materii prime
şi materiale, combustibili şi energie, mijloace de muncă şi forţă de
muncă.
Deci ele cuprind numai consumul de factori de producţie necesari
pentru producerea şi desfacerea bunurilor şi serviciilor.
Cadrul general al IASB definește cheltuielile ca diminuări ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei sub formă de
ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşteri ale datoriilor, care se
concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decît cele
 Clasificarea cheltuielilor scoate in evidenta informațiile privind
tipurile de costuri și caracteristicile specifice a categoriilor de cheltuieli.
Ea se face conform criteriilor: naturii economice; raportului in care ele
se găsesc fată de volumul producției; cerințelor de postcalculație etc.
1. Conform tipurilor (destinație) de activități se evidențiază:
– cheltuieli ale activităţii operaţionale sunt cheltuielile ocazionate de
efectuarea activităţii de bază a întreprinderii şi includ:
a) costul vânzărilor – reflectă ceea ce s-a consumat efectiv din resursele
pentru producerea bunurilor şi prestarea serviciilor;
b) cheltuieli comerciale – cheltuielile aferente desfacerii produselor,
mărfurilor şi prestării de servicii;
c) cheltuieli generale şi administrative – cheltuielile privind deservirea şi
gestiunea întreprinderii în ansamblu;
d) alte cheltuieli operaţionale;
– cheltuieli ale activităţii investiţionale rezultă din ieşirea activelor pe
termen lung şi cuprind:
a) cheltuielile şi pierderile aferente ieşirii activelor nemateriale, activelor
materiale în curs de execuţie, terenurilor, mijloacelor fixe, resurselor
naturale, activelor financiare pe termen lung;
b)cheltuieli din reevaluarea activelor pe termen lung şi ieşirea acestora;
c) pierderile din participaţiile în alte întreprinderi şi din operaţiuni cu
părţile legate;
d)valoarea pierderilor constatate în urma inventarierii activelor pe
termen lung;
– cheltuieli ale activităţii financiare rezultă din modificarea
mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi
creditelor. Ele cuprind:
a) cheltuielile privind plata redevenţelor aferente activelor pe
termen lung luate în arenda finanţată;
b) pierderile din diferenţele de curs valutar;
c) plăţile calculate pentru activele nemateriale luate în chirie;
d) alte cheltuieli ale activităţii financiare.
– pierderi excepţionale rezultă din evenimentele sau
operaţiunile rare şi netipice, ce nu sunt legate de activitatea
economico-financiară a întreprinderilor şi cuprind:
a) daunele provocate de calamităţile naturale; pierderile din
perturbaţiile politice;
b) modificarea legislaţiei ţării;
c) cheltuieli privind lichidarea consecinţelor evenimentelor
excepţionale.
– cheltuieli privind impozitul pe venit.
2. Dupa natura lor, cheltuielile se grupeaza astfel:
a) Cheltuieli de exploatare cuprind:
– cheltuieli cu materii prime si materialele consumabile; cu personal;
costul de achizitie al obiectelor de inventar și a materialelor nestocate;
contravaloarea energieie, apei etc;
– cheltuieli cu lucrarile si servicii executate de teri; redevente, locații de
gestiune si chirii; prime de asigurare; studii și cercetari; cheltuieli cu
alte servicii executate de terti; comisioane si onorarii; cheltuieli de
protocol, reclama si publicitate; transportul de bunuri si personal;
deplasări; telecomunicatii, servicii bancare etc.
b)Cheltuieli financiare includ pierderi din creante legate de
participatii; cheltuieli privind investitiile financiare cedate; diferențele
nefavorabile de curs valutar; dobânzile privind exercitiul financiar in
curs; sconturile acordate clientilor; pierderi de creante de natura
financiară si altele. cum ar fi cele cu dobânzi, comisioane şi speze
plătite băncilor şi altor intermediari de pe piaţa financiară, vânzarea
titlurilor etc.;
c) cheltuieli extraordinare țin de lipsuri neimputabile, rabaturi
acordate, creşterea preţurilor, cheltuielile cu provizioanele,
amortizarile si ajustarile pentru depreciere de valoare, cheltuielile cu
impozitul pe profit si alte impozite care se evidentiează in functie de
natură lor.
3.Dupa natura muncii consumate, cheltuielile se impart in:
– cheltuieli cu munca vie cuprind cheltuielile determinate de drepturile
personalului entitatii, inclusiv contribuția la asigurările sociale și
medicale, la fondul de șomaj, indemnizații, primele de asigurare etc.
– cheltuielile de munca materializata sau materiale: sunt formate din
consumurile de mijloace de producție utilizate in procesul de
producție, cum ar fi: consumul de materii prime, materiale, energie,
apa etc.
4. Dupa modul de repartizare in costuri cheltuielile se clasifica in:
a) cheltuielile directe: sunt consumațiuni care se pot repartiza direct in
costul unui anumit produs. Ele se caracterizează prin destinația lor
bine precizata;
b) cheltuielile indirecte: se refera la fabricarea intregii productii. Ele
nu pot fi incluse in costul produsului in momentul efectuarii lor. In
volumul total al cheltuielilor de productie, greutatea lor este
variabila; la o creștere substanțiala a productiei,volumul lor ramane
neschimbat si se reduce pe unitatea de produs. Acestea cuprind:
– regia fixa de producție – cheltuieli relativ constante indiferent de
volumul activității (uzura, întreținerea, cheltuieli de administrare a
secțiilor;
– regia variabila de producție, cuprinde cheltuieli ce variază in funcție
de volumul activității (cheltuielile indirecte de materiale si forța de
munca).
5. Sub aspectul cerințelor normării si postcalculului costurilor,
cheltuielile se grupează pe elemente si articole de calculație.
Clasificarea lor de producție pe elemente primare asigura:
• posibilitatea determinării cheltuielilor pentru producția obținuta;
• stabilirea legăturii intre bugetul costurilor si celelalte bugete;
• cunoașterea ponderii elementelor de cheltuieli in totalul cheltuielilor
de producție;
• centralizarea in forma lor pe ramuri si pe întreaga economiei, in
scopul studierii structurii costurilor.
Nomenclatura articolelor îmbracă următoarele poziții:
a) materii prime si materiale consumabile directe;
b) materiale recuperabile;
c) salarii directe;
d) contribuția unității la asigurările sociale si la fondul de șomaj.
Gruparea pe articole de calculație servește pentru:
• calcularea costului normat si a celui efectiv pe unitate de produs;
• normarea si urmărirea reducerii costurilor producției in ansamblu cât
și pe fiecare produs in parte;
• separarea cheltuielilor legate direct de procesul de fabricație al
produselor de acele cheltuieli care privesc administrația si conducerea
acestui proces, precum si de cele determinate de desfacerea
produselor.
 6. In dependență de volumul producției, cheltuielile se grupează în:
a) cheltuieli variabile: sau operaționale sunt acelea a căror mărime se
modifica in funcție de modificarea volumului fizic al producției.
b) cheltuielile fixe (de structura, convențional-constante): sunt cheltuieli
a căror mărime rămâne relativ neschimbat sau se modifica in proporții
neînsemnate, in cazul creșterii sau micșorării volumului producției.
7. Din punct de vedere al indicelui de variabilitate cheltuielile sunt:,
c) variabile: proporționale, progresive, degresive, regresive, flexibile
d) fixe au indicele de valabilitate zero si sunt determinate, de capacitatea
de producție. Acestea pot fi: cheltuielile fixe propriu zise și cheltuieli
relative fixe.
8. Din punctual de vedere al legăturii cu procesul de producție, al
raportului lor fata de procesul de producție se pot deosebi :
e) cheltuielile de baza (tehnologice), sunt ocazionate de derularea
operațiilor tehnologice care privesc realizarea produselor, serviciilor,
lucrărilor. In aceasta categorie se includ: consumurile de materii prime
si materiale; energie electrica; salariile muncitorilor direct productivi,
contribuțiile la asigurările sociale și medicale; uzura utilajelor si alte
cheltuieli legate de funcționarea lor;
f) cheltuielile de regie, (suplimentare), cuprind consumurile de valori
determinate de organizarea, conducerea si administrarea producției
(cheltuielile generale ale secției, ale întreprinderii.
 Cele doua categorii se comporta diferit:
– cheltuielile de baza pot fi reduse prin diminuarea consumurilor
tehnologice, fără a afecta calitatea produselor, utilizarea raționala si
eficienta a factorilor de producție;
– cheltuielile de regie pot fi diminuate prin organizarea rațională si
eficientă a producției si muncii, proces care vizează reducerea
mărimii absolute a acestora, si a cotei acestora pe unitatea de produs.
9.Dupa gradul lor de omogenitate, cheltuielile se împart in:
• cheltuielile simple au conținut omogen formându-se pe seama unui
singur fel de mijloace consumate sau plăti efectuate (consumul de
materii prime, de materiale, de energie, amortizarea, salariile
personalului, contribuțiile la asigurările si protecția sociala, dobânda
etc. acest tip de cheltuiala nu se mai poate descompune la rândul sau
si deci se mai numesc cheltuieli monoelementare;
• cheltuielile complexe au polielementare cuprind doua sau mai multe
cheltuieli monoelementare (cheltuiala cu întreținerea si funcționarea
utilajelor; cercetări, experiențe, studii in scopul activității productive;
protecția mediului înconjurător; cheltuielile de administrație si
conducere; cheltuieli cu transportul de bunuri si personal; cheltuieli de
deplasare, detașare si transfer etc. gruparea cheltuielilor
monoelementare in cheltuieli complexe se face in raport de destinația
comuna a acestora sau a scopului pentru care s-au efectuat.
10.Din punct de vedere al modului creării valorii se evidențiază:
• Cheltuielile productive sau eficiente
• Cheltuielile neproductive sau neeconomicoase
11.In funcție de momentul apariției lor, cheltuielile pot fi:
• Cheltuielile curente
• Cheltuielile preliminate
• Cheltuielile anticipate
12.In funcție de destinație cheltuielile pot fi grupate in:
• Cheltuielile de aprovizionare
• Cheltuielile de fabricație sau de prelucrare
• Cheltuielile administrative
• Cheltuielile de distribuție sau de desfacere
13. In vederea calculării costurilor perioadei gruparea se face
astfel:
• Cheltuieli directe
• Cheltuieli indirecte
• Cheltuieli de desfacere
• Cheltuieli generale de administrație
• Cheltuielile perioadei
14. Din punct de vedere al includerii cheltuielilor înregistrate la
nivelul contabilității financiare in costul de producție sunt :
(1) cheltuieli integral incorporabile in costuri, (2) cele incorporabile
parțial, (3) neincorporabile si (4) supletive
 În scopul obţinerii veniturilor costurile, în afară de cheltuieli
includ consumurile care reprezintă resursele utilizate pentru
fabricarea produselor şi prestarea serviciilor. Ele, fiind legate de
procesul de producţie, găsesc reflectarea materială în stocurile de
producţie finită şi producţie în curs de execuţie.
Acestea se clasifică:
În raport cu variațiile lor în funcţie de volumul producţiei sunt:
• Consumuri variabile – care se modifică proporţional cu
volumul lucrărilor executate, serviciilor prestate: consumuri de
materii prime, energie, apă şi combustibil, salariile personalului
care lucrează în secţiile de producţie.
• Consumuri constante – care rămân nemodificate într-un
anumit diapazon, indiferent de variaţia volumului producţiei
fabricate.
În dependenţă de reflectarea lor în costul produselor avem
• Consumuri directe – reprezintă consumurile identificate
nemijlocit pe un anumit produs: materii prime şi materiale,
energie, retribuirea muncii lucrătorilor din activitatea de
producţie.
• Consumuri indirecte – care nu pot fi identificate direct pe un
produs, ele fiind antrenate în deservirea şi gestiunea
subdiviziunilor de producţie: uzura mijloacelor fixe, retribuirea
muncitorilor auxiliari etc.
 În dependenţă de
reflectarea consumurilor
în costul produselor avem:

Consumuri directe – Consumuri indirecte – care

reprezintă consumurile
identificate nemijlocit
pe un anumit produs:
materii prime şi materiale,
energie, retribuirea muncii
lucrătorilor din activitatea
de producţie.
nu pot fi identificate direct
pe un produs, ele fiind
antrenate în deservirea şi
gestiunea subdiviziunilor
de producţie: uzura
mijloacelor fixe, retribuirea
muncitorilor auxiliari etc.
 În raport cu modul de modificare
a consumurilor în funcţie de volumul
producţiei fabricate avem:

Consumuri variabile – care

se modifică proporţional cu
Consumuri constante – care
volumul lucrărilor executate,
rămân nemodificate într-un
serviciilor prestate: consumuri
anumit diapazon, indiferent
de materii prime, energie, apă
de variaţia volumului
şi combustibil, salariile
producţiei fabricate.
personalului care lucrează
în secţiile de producţie.
 Consumurile indirecte de producţie cuprind:
• consumurile de întreţinere şi deservire a mijloacelor fixe cu
destinaţie productivă (asistenţă tehnică, reparaţie curentă şi
capitală);
• amortizarea mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;
• epuizarea resurselor naturale;
• amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de
producţie;
• consumurile aferente perfecţionării tehnologiilor, organizării
producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor;
• amortizarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată utilizate
pentru deservirea capitalului de producţie;
• valoarea materialelor utilizate în procesul de producţie pentru
asigurarea unui proces tehnologic normal;
• salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în producţie şi ale
personalului administrativ, de conducere din subdiviziunile de
producţie;
• consumurile de asigurare a pazei subdiviziunilor de producţie;
• consumuri de deplasare a salariaţilor încadraţi nemijlocit în
procesul de producţie;
• asigurarea obligatorie a salariaţilor încadraţi în sfera de
 În componenţa consumurilor care
formează costul vânzărilor se includ:

Consumuri
Consumuri
indirecte
materiale
de producţie

Consumuri
privind
retribuirea muncii
 Consumurile materiale, incluse în costul produselor finite, producţiei
în curs de execuţie, cuprind: la întreprinderile de producţie – consumuri
directe de materiale, la întreprinderile de prestări de servicii – consumuri
de materiale.
La întreprinderile de comerţ, consumurile de materiale nu se includ în
costul mărfurilor, ci se trec la cheltuielile perioadei de gestiune.
La întreprinderile de producţie, consumurile directe de materiale
cuprind:
1. materiile prime şi materialelor, ce constituie baza producţiei fabricate;
2. articolele accesorii şi a semifabricatelor supuse asamblării sau
prelucrării suplimentare la întreprinderea respectivă;
3. valoarea serviciilor cu caracter de producţie prestate de terţi, anume:
• executarea unor operaţii distincte privind fabricarea produselor,
prelucrarea materiilor prime şi a materialelor;
• efectuarea probelor privind determinarea calităţii resurselor materiale
consumate, utilizate exclusiv pentru fabricarea produselor concrete;
4. combustibilului de toate tipurile, consumat în scopuri tehnologice, la
producerea tuturor tipurilor de energie;
5. energiea de toate felurile (electrică, termică, aer comprimat, frig etc.)
consumate în scopuri tehnologice, de transport şi aferente altor
necesităţi de producţie ale întreprinderii.
 Consumurile privind retribuirea muncii reprezintă: la
întreprinderile de producţie se includ consumurile privind retribuirea
muncii personalului încadrat în producţia de bază a întreprinderii,
inclusiv premiile şi alte sume plătite sub formă de stimulare,
compensare. La acestea se referă:
1. retribuţiile pentru munca prestată efectiv, calculate în baza tarifelor
în acord, salariile tarifare, salariile funcţionale şi onorariile, formele şi
sistemele de retribuire a muncii acceptate de întreprindere;
2. sporurile la salariile plătite lucrătorilor din telecomunicaţii,
construcţii, transporturi şi altor salariaţi, activitatea permanentă a cărora
este legată de deplasări, diurnele plătite din momentul plecării până în
momentul revenirii la sediul întreprinderii;
3. premiile pentru rezultatele de producţie obţinute, sporurile la
salariile tarifare şi de bază pentru măiestrie profesională;
4. sumele plătite în mărimea unui salariu tarifar, salariul de funcţie
pentru zilele de deplasare de la sediul întreprinderii la locul de lucru şi
viceversa, prevăzute de graficul de lucru, precum şi pentru zilele de
reţinere a salariilor în drum din cauza condiţiilor meteorologice sau din
vina organizaţiilor de transport referitoare la obiectele concrete de
construcţii capitale.
 În raport cu procesul tehnologic se evidențiază:
• consumuri din activitatea de bază sunt cele care au pondere
hotărâtoare în veniturile din vânzări şi sunt consumuri suportate
nemijlocit de în procesul tehnologic pentru fabricarea producţiei
• consumuri de regie sunt de natură adiacentă, au un rol nensemnat în
venitul din vânzări şi în obţinerea profitului. Țin de depozitare,
reclamă.
În funcţie de volumul producţiei consumurile se divizează în:
•variabile se modifică proporţional cu volumul producţiei
•constante rămân relativ stabile la modificarea acestui volum.
Divizarea consumurilor în variabile şi constante facilitează
determinarea dependenţei lor de volumul producţiei, efectuarea analizei
şi controlului operativ, stabilirea influenţei fiecărui tip de consumuri
asupra costului şi luarea deciziilor manageriale argumentate.
Consumurile constante totale devin variabile pentru o unitate fizică de
produs, iar consumurile variabile totale devin constante pentru o unitate
de produs. Prin urmare, la prognozarea preţului unitar trebuie de luat în
considerare acest fapt.
Deci consumurile variabile pe o unitate de produs nu se modifică la
creşterea volumului producţiei, iar consumurile fixe, dimpotrivă, scad o
dată cu creşterea volumului producţiei. Odată cu majorarea volumului
producţiei linia curbă a consumurilor fixe se va apropia de cea a
consumurilor variabile, la micşorarea volumului, se va depărta.
 În raport cu planul avem:
– consumuri normative (standard) reprezintă consumurile necesare pentru
un anumit tip de produs în condiţii normale de activitate a întreprinderii;
– abateri de consumurile normative.
O depăşire sau o economie o consumurilor normate în fazele procesului
de producţie avem aşa numitele abateri. În funcţie de influenţa acestora
asupra consumului de resurse, abaterile se divizează în:
– pozitive (economii) semnifică performanţele realizate pe anumite
sectoare: utilizarea deşeurilor în locul unor materiale de valoare fără a
înrăutăţi calitatea producţiei; utilizarea utilajului eficient, care reduc
consumurile acestora în comparaţie cu mărimile standard. Aceste
abateri se mai numesc favorabile.
– negative (depăşiri), nefavorabile sunt cauzate de neajunsurile
înregistrate în organizarea procesului de producţie, şi se exprimă sub
formă de supraconsum de materiale, combustibil, energie, suplimente
de plată pentru lucrări suplimentare care nu sunt prevăzute în procesul
tehnologic.
 2. COSTURI: CONCEPT, TIPOLOGIE, CARACTERISTICĂ,
CLASIFICARE
Desfăşurarea activităţii, indiferent de gen, cadrul economico-social.
forma de proprietate ori mărimea unităţii presupune consumul de resurse
materiale, financiare şi umane. Importanţa cunoaşterii lor rezidă din
faptul că ceea ce în unele cazuri reprezintă preţ de vânzare, în altele
constituie preţul de cumpărare a bunurilor şi serviciilor achiziţionate.
Noţiunea de cost este categorie economică cu caracter universal
datorită conţinutului pe care-l exprimă. El se manifestă în producţia
materială, fiind direct legată de valoare și de formele ei de manifestate.
Ca categorie valorică distinctă ea este impusă de necesitatea urmăririi
permanente a consumurilor de valori în procesul de producţie în vederea
reducerii sistematice a acestora și de cerinţele gestiunii activității, care
implică compararea cheltuielilor cu venituri şi determinarea rezultatului.
Etimologic noţiunea de cost, din latină derivă de la verbul „constare”,
care înseamnă „a stabili”, „a fixa”.
Noţiunea de cost reprezintă expresia valorică a unui consum de factori
aducător de venit. Cheltuiala devine cost prin intermediul consumului,
costul fiind precedat de consum.
Costul reprezintă totalitatea eforturilor ocazionate cu producerea şi
desfacerea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor a întreprinderii, iar „costul
producţiei constituie expresia bănească a tuturor cheltuielilor
(consumurilor) de muncă materializată şi muncă vie efectuate de
întreprindere pentru obținerea valorii”.
 Costul se definește prin trei caracteristici independente așa ca:
1. Câmpul de aplicare: a costului poate fi foarte variat si anume:
- funcție sau o subfuncție economica a unei întreprinderi
- mijloc de exploatare, adică o mașina, un loc de lucru, un raion de
magazine, un canal de distribuție
- activitate, adică un lot de produse, un produs…etc.
- centru de responsabilitate, adică un subsistem al organizației pentru
care se poate determina un indicator de performanta si care dispune de
o anumită autonomie in ceea ce privește mijloacele de utilizat pentru
a-si îndeplini obiectivele.
2. Momentul calculului: acest criteriu permite de a distinge:
- costul istoric, este un cost calculat după ce au avut loc faptele care l-
au generat;
- costul prestabil, este costul calculat înainte de a avea loc evenimentele
care-l vor genera.
3. Conținutul: pentru o perioada determinată, un cost poate fi calculat fie
prin însumarea tuturor cheltuielilor, fie prin însumarea doar unei pârti
din acestea. Ca urmare se pot distinge doua categorii de costuri:
- costurile complete, cuprind toate cheltuielile referitoare la obiectul de
calcul.
- costurile parțiale se obțin prin includerea doar a unei pârti din
cheltuielile pertinente,in funcție de problema de tratat.
 Unitățile economice, in activitatea pe  care o desfășoară, atrag si
utilizează factorii de producție – munca, natura si capitalul.
Expresia baneasca a consumurilor factorilor de productie  utilizati
pentru producere si desfacerea bunurilor economice se numeste cost de
productie. Datorita importantei economice, reducerea costurilor de
producție ocupa un loc central în politica economica a întreprinderii.
Costul de producție este unul din cei mai importanți indicatori sintetici
ce caracterizează întreaga activitate a întreprinderii. El constituie
elementul  de bază al eficientei economice la nivel de întreprindere,
ramură, economie.
Cunoașterea categoriei de cost de producție este indisolubil legata de
cunoașterea valorii, respectiv a procesului de cheltuire a muncii în
activitatea de obținere a producției. Producția bunurilor are la baza trei
elemente: obiectele muncii, mijloacele de munca si munca omului, toate
acestea participa în mod diferit la formarea valorii fiecărui produs sau a
întregului produs social. Consumul de mijloace fixe se include treptat în
costuri, pe măsura uzurii lor, sub forma cheltuielilor cu amortizarea.
Activele circulante devin cheltuieli la întreaga lor valoare, întrucât,
potrivit particularităţilor se consumă într-un singur ciclu de producţie.
În structura fiecărui, costul de producție apare ca o parte din valoarea
acestuia, care exprima cheltuielile întreprinderii pentru mijlocele de
producție consumate si pentru retribuirea muncii prestate în vederea
obținerii si desfacerii producției; el este mai mic decât valoarea
producției, fiind o parte a acesteia.
 Dintre multiplele probleme pe care le ridică studiul costurilor, o atenţie
deosebită trebuie acordată definirii conceptului şi conţinutului costului
de producţie.
Cunoașterea activității si gestiunea resurselor impun calcularea
costului de producție deoarece întreprinderile combina, intr-un fel sau
altul, factorii de producție, efectuează cheltuieli de resurse si obțin
rezultate.
Costul de producție este definit ca „totalitatea cheltuielilor
corespunzătoare consumului de factori de producție, pe care producătorii
le efectuează pentru producerea si vânzarea de bunuri materiale sau
pentru prestarea de servicii”.
In literatura economica costul de producție se definește ca suma
cheltuielilor producătorului, ocazionate de obținerea bunurilor
economice pe care le vinde sau ca suma a costurilor cu materialele,
manopera si regia necesare pentru a produce ceva sau ansamblul
cheltuielilor necesare obținerii unui volum de producție.
Costul de producţie - expresia în bani a consumului de factori de
producție necesar producerii și vânzării de bunuri materiale şi servicii,
concretizat în cheltuieli pentru materii prime, materiale, combustibil,
energie, salarii, maşini unelte, utilaje, instalații, chirii, întreținere,
conducere, administrație etc., care le suportă întreprinderile.
Consumul de factori de producție are un caracter dinamic, fiind diferit,
in timp, in funcție de volumul producției, de progresul tehnico-științific
etc. care antrenează după sine perfecționări in înzestrarea cu factori si
diminuarea costurilor specifice.
 Numai prin estimare simultana cât mai exactă a cheltuielilor de
producție si a prețului prezumtiv de vânzare al mărfurilor se poate
aprecia daca veniturile obținute vor depăși cheltuielile si se va obține
rata de rentabilitate acceptabila. De aceea, calcularea costului de
producție se impune a se face înainte de a se trece la producția propriu-
zisa, ca o componenta esențiala a proiectului tehnico-economic.
În înţelesul restrâns al cuvântului, costurile de producţie cuprind acele
cheltuieli strict necesare, fără de care nu se poate obţine valoarea, adică
cheltuielile privind consumul de materii prime şi materiale, combustibili
şi energie, mijloace de muncă şi forţă de muncă.
Schmallenbach a definit costul astfel: „Costurile sunt valori stabilite
prin calcul pentru bunurile consumate de activitatea întreprinderilor”.
În mod asemănător este definit costul şi de Mellerowicz: „Costurile
sunt consumurile normale de bunuri conform valorii, condiţionate
uzinal”. El este limitat la nivelul unor consumuri normale, îngustând
astfel conţinutul noţiunii de cost, fapt pentru care este criticat de unii
teoreticieni: „o astfel de limitare a consumului de bunuri (la nivelul unui
consum normal) duce la o îngustare neştiinţifică şi practic nepotrivită a
noţiunii generale de cost şi, deci, ar fi imposibilă formarea noţiunii de
cost efectiv”.
Gilbert Abraham-Frois defineşte costul de producţie ca ”ansamblu
cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui volum de producţie dat.
întreprinzătorul utilizează, în acest scop, materii prime, energie,
semifabricate care trebuie transformate, fluide diverse, utilaje, lucrători
de calificări diferite.”
 În opoziţie cu aceştia, profesorul C. Olariu este de părere că: „un cost
nu trebuie şi nu poate fi considerat ca un rezultat al unei calculaţii, ci ca
o apariţie obiectivă generată de consumul de valori care l-a ocazionat”.
Francezul, P. Lauzel defineşte costul „ca fiind expresia monetară a
consumurilor de mijloace de exploatare”, adică „costurile sunt
constituite dintr-un ansamblu de cheltuieli încorporabile care corespund,
fie unui calcul privind o funcţiune sau o parte a întreprinderii, fie unui
calcul privind un obiect, prestaţie de serviciu, grup de obiecte sau
prestaţii de servicii în stadiu final sau alt stadiu”.
Paul Hayne defineşte costul de producţie ca: ”costul total este costul
şansei şi astfel el include nu numai plăţile făcute de firmă către alţii
pentru mărfurile şi serviciile de care beneficiază, dar şi valoarea
implicită a oricărui bun - forţă de muncă, teren, capital - pe care firma şi-
l livrează ei însăşi.” Altă abordare o întâlnim la Franck Knight unde
”costurile reprezintă, pur şi simplu, punctul de atracţie al concurenţei.”
Alţi autori francezi consideră costul „ca evaluare a eforturilor puse în
aplicare pentru o acţiune economică care intervine în cadrul
întreprinderii”. Având în vedere evaluarea în băni, ei conchid „costul este
expresia monetară a consumurilor de materiale, muncă şi servicii
necesare pentru atingerea unui obiectiv economic determinat”.
Sub aspect contabil, costul este ansamblul cheltuielilor aferente
totalității operaţiilor economice ce afectează patrimoniul întreprinderii
prin diminuarea activului sau prin mărirea pasivului. Desfăşurarea
neîntreruptă a activităţii presupune un consum continuu de factori de
producţie.
 În condiţiile limitării acestora, întreprinderile aleg categoriile şi
cantităţile de bunuri care vor fi produse şi optimizează combinarea
factorilor de producţie cu obiectivul de a maximiza profitul.
Costul de producţie desemnează numai o parte a preţului de vânzare,
anume ceea ce ține de cheltuială suportată de producătorii. El constituie
criteriul principal de fundamentare a deciziilor întreprinderii, fiind un
indicator economic care cuprinde ansamblul consumurilor de muncă vie
şi materializată exprimate în formă bănească, efectuate sau care urmează
a fi efectuate pentru procurarea, producerea sau desfacerea valorii.
Astfel, putem evidenţia câteva caracteristici ale noţiunii de cost:
1. costul exprimă consumul de resurse. În această calitate, ele cuprind
consumul factorilor de producţie, respectiv materii prime, materiale,
combustibil, energie, apă, forţă de muncă, mijloace de producţie,
prestaţii externe şi alte consumuri;
2. costul include cheltuielile efectuate pentru obţinerea realizărilor
firmei care se identifică cu bunurile produse, lucrările executate sau
serviciile prestate destinate fie consumului intern, fie desfacerii;
3. consumurile de resurse sunt evaluate în unităţi monetare. In expresie
bănească, costul reprezintă numărul de unităţi monetare necesare
înlocuirii resurselor consumate şi care sunt încorporate în valoarea
bunurilor şi serviciilor realizate de întreprindere;
4. costul este componenta preţului de vânzare al produsului.
El depinde de cantitatea de factori achiziţionaţi de pe pieţele unde se
negociază munca, capitalul, materiile prime şi de preţul acestora.
 Obiectivul întreprinderii constă în optimizarea consumului de resurse,
încât costul să fie minim pentru a obţine rentabilitate maximă.
Costul de producţie are o tipologie complexă:
a) Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii
unui volum de producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit:
- structural, pe termen scurt, divizat în cost global fix (cheltuielile care
sunt relativ independente de volumul producţiei) şi cost global
variabil (cheltuielile se modifică în funcţie de volumul producţiei);
- pe ansamblu, adică drept cost global total, ca suma a tuturor
cheltuielilor suportate de către întreprindere.
b) Costul mediu (cost unitar) exprimă costurile globale pe unitatea de
produs (sau de rezultat). Se disting costul mediu fix, costul mediu
variabil şi costul mediu total. Costurile medii, în mișcarea lor încep
prin descreştere când productivitatea creşte, trec printr-un minim,
apoi se măresc;
c) Costul marginal (costul suplimentar) exprimă sporul de cost total
necesar pentru obţinerea unei unități suplimentare de producţie.
Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale firmei,
constituie costurile implicite, sau imputabile.
Ele reflectă consumul factorilor de producţie pe care firma îi deţine,
pământul şi capitalul propriu, munca proprietarilor, precum şi riscul pe
care-l presupune activitatea economică a firmei.
 Costul se defineste prin trei caracteristici independente, si anume:
1. Costul poate fi foarte variat si anume:
- O functie sau o subfunctie economica a unei intreprinderi
- Un mijloc de exploatare, adica o masina, un loc de lucru, un raion de
magazine, un canal de distribuție
- O activitate, adica un lot de produse, un produs…etc.
- Un centru de responsabilitate, adica un subsistem al organizatiei
pentru care se poate determina un indicator de performanta si care
dispune de o anumita autonomie in ceea ce priveste mijloacele de
utilizat pentru a-si indeplini obiectivele.
2. Momentul calculului: acest criteriu ne permite sa distingem doua
tipuri de costuri:
- costal istoric, care este un cost calculate dup ace au avut loc faptele
care l-au generat
- costul prestabil, care este un cost calculate inainte de a avea loc
evenimentele care-l vor genera.
3. Continutul: Pentru o perioada determinată de timp, un cost poate fi
calculat fie prin insumareaa tuturor cheltuielilor inregistrate, fie prin
insumarea doar unei parti din acestea.
Ca urmare se pot distinge doua categorii de costuri:
- costurile complete, cuprind toate cheltuielile referitoare la obiectul de
calcul.
- costurile partiale care se obtin prin includerea doar a unei parti din
cheltuielile pertinente, in functie de problema de tratat.
 Costul de producţie trebuie caracterizat, de asemenea, şi prin prisma
funcţiilor sale. Se pot enumera următoarele funcţii ale costului:
Funcţia de măsurare şi evaluare a activităţii economice constă în
măsurarea, cu ajutorul cheltuielilor a producţiei şi veniturilor, precum şi
comensurarea corelaţiilor necesare între eforturile depuse şi efecte.
Funcţia de măsurare a cheltuielilor necesare obţinerii producţiei şi a
corelaţiilor ce pot apărea între eforturi - costuri - efect - bunuri produse. Prin
această, costul manifestă caracterul de important indicator economic calitativ.
Funcţia de cercetare-dezvoltare – tehnologiile şi noile produse apar ca
efect al cheltuielilor de cercetare. Cu cât raportul dintre tehnologiile noi şi
costuri este mai mare, cu atât funcţia se manifestă mai pregnant.
Funcţia de producţie – joacă un rol important în realizarea conceptelor
constructive şi tehnologice pe baza inovărilor şi investiţiilor.
Funcţia de personal presupune compararea costurilor cu pregătirea,
perfecţionarea şi cu motivaţia în muncă, pe de o parte, cu sporirea
productivităţii muncii şi ridicarea calităţii bunurilor, pe de alta.
Funcţia comercială evidenţiază efectul benefic al cheltuielilor făcute cu
livrarea la timp a bunurilor şi asigurarea pieţelor de desfacere.
Funcţia financiar-contabilă arată costurile necesare asigurării fondurilor
băneşti în mărimea şi structura corespunzătoare unei acţiuni rentabile.
Funcţia de optimizare presupune asigurarea şi determinarea costului cel mai
mic ce revine unui nivel maxim al producţiei.
Funcţia de control şi reglare este cea prin care se evidenţiază modul de
fundamentare a deciziilor de politică economică prin care se dirijează consumul
de resurse”.
 CLASIFICAREA COSTURILOR DE PRODUCTIE
Costurile de producţie fiind element de gestiune a întreprinderii se grupează în
trei categorii: 1. determinarea costurilor pentru evaluarea stocurilor şi măsurarea
profitului; 2. stabilirea costurilor pentru planificare şi control; 3. costuri pentru
luarea deciziei. Evidentierea a numeroase tipuri de costuri, indifferent de criteriile
adoptate in clasificarea acestora, prezinta o importanta deosebita pentru
cunoasterea detaliata a costurilor cat si in efectuarea de analize comparative.
Din criteriile de clasificare a costurilor productiei se evidențiază:
1. în funcţie de momentul de calcul se disting două categorii:
• costuri efective (costuri istorice, postoperative sau constatate), care se determină
pe baza cheltuielilor ocazionate pentru produsele fabricate, lucrărilor executate
sau activităţile desfăşurate într-o perioadă de timp anterioară;
• costuri prestabilite, se calculează anterior activităţilor sau înaintea fabricaţiei
produselor, pe baza unor costuri medii din perioadele anterioare sau unor costuri
estimative, care sunt considerate costuri de referinţă. Acestea servesc fie ca norme
de respectat, obiective de atins, previziuni sau ca bază de comparaţie cu costurile
efective. În funcţie de tipul şi optica lor de calcul, ele sunt denumite costuri
standard, devize, bugete de cheltuieli, costuri previzionale.
Costurile reale permit comparaţii în timp şi spaţiu, iar cele prestabilite îşi
dobândesc semnificaţia atunci când sunt comparate cu costurile reale, cunoscându-
se astfel abaterile.
2.Dupa continut costul se grupează:
• costurile complete - corespund tuturor cheltuielilor ocazionate de
fabricarea unui produs până la stadiul final de vânzare exclusiv.
• costurile partiale - includ numai o parte a cheltuielilor. În teorie şi
practică sunt utilizate mai multe concepte de cost parţial: variabil, direct,
specific, marginal, costul prin imputaţia raţională a cheltuielilor fixe.
3. în raport cu câmpul de aplicare, costurile se împart în:
• costuri pe funcţia economică (costul de cumpărare, costul de întreţinere,
costul de administrare, costul de producţie, costul de distribuţie etc.);
• costul pe mijlocul de exploatare, care se referă la costul unei uzine, al
unui sector, al unei maşini, al unui loc de muncă etc.;
• costuri pe activitatea de exploatare, care este reprezentat de costul tuturor
activităţilor, întreprinderii, costul unui anumit produs sau al unei grupe
asemănătoare etc.
4. Din punct de vedere a ciclului de exploatare se evidențiază:
• Costurile de achiziție
• Costurile de prelucrare
• Costurile de distribuție sau de comercializare
5. In raport de nivelul la care se face analiza costului, distingem:
• Costul unitar
• Costul global
 Costul global - ansamblul cheltuielilor necesare obținerii unui volum
de producție dat, dintr-un bun. Din punct de vedere structural, pe termen
scurt, el poate fi privit ca cost global fix (cheltuieli ale întreprinderii
care, pe termen scurt, sunt relativ independente de volumul producției
obținute) şi cost global variabill (acele cheltuieli ale întreprinderii care se
modifică în funcție de volumul producției).
Costul global fix este format din cheltuieli care pe termen scurt sunt
relativ independente de volumul producției. El cuprinde cheltuielile cu
amortizarea activelor fixe, salariile personalului administrativ,
cheltuielile de întreținere, dobânzi s. a. Aceste cheltuieli nu sunt afectate
de variația volumului producției, dar pe termen lung, acest cost devine
dependent de producție, putându-se modifica datorita investițiilor.
Costul global variabil cuprinde cheltuielile care se modifica in funcție
de volumul producției (materii prime, materiale, combustibil si energie
consumate in scopuri tehnologice, cheltuielile cu salariile directe,
contribuțiile aferente salariilor directe s.a.) Acest cost exprima o funcție
crescătoare in raport cu volumul de producție. Când randamentul creste
acesta se mărește odată cu producția, însa nu in același ritm.
Costul mediu (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs
(sau rezultat), fiind format dintr-un cost mediu fix si un cost mediu
variabil, corespunzător structurii costului global.
Pe ansamblu, se evidențiază cost global total, ca suma a tuturor
cheltuielilor suportate de întreprindere.
Costul marginal (costul suplimentar) exprimă sporul de cost total
necesar pentru obținerea unei unități suplimentare de producție.
 6. în raport cu nivelul de conducere la care ne raportăm, costurile
pot fi: controlabile sau necontrolabile. Toate costurile ar trebui să fie
controlabile la un anumit nivel managerial. Numai la nivelurile mai
joase de conducere anumite costuri pot fi considerate necontrolabile în
raport cu puterea decizională cu care este împuternicit managerul.
7. în funcţie de modul de repartizare se disting
– costuri directe de producţie (individuale) alcătuite din acele
cheltuieli ce pot fi individualizate şi atribuite fără ambiguitate unui
produs sau activitate consumatoare de resurse şi producătoare de
rezultate (unui anumit obiectiv al costului);
– costuri indirecte de producţie alcătuite din cheltuielile delimitate pe
produs sau activitate imputate raţional în costul produsului; au
caracter comun pentru mai multe produse, servicii sau activităţi ori
un caracter general în raport cu toate produsele, serviciile sau
activităţile proprii întreprinderii (ex: cheltuieli cu întreţinerea şi
reparaţia utilajelor, cheltuieli generale de secţie).
Costurile indirecte de producţie se împart în două categorii:
• costuri variabile, recunoscute integral în costul produsului în raport
de solicitările privind utilajele, instalaţiile şi alţi factori de
producţie;
• costuri fixe, repartizate în costul produsului proporţional cu gradul
de activitate.
 Unitatea de produs, ca purtător de costuri, constituie un alt criteriu
important de diferenţiere şi de caracterizare a costurilor. Implicaţiile
colectării şi repartizării costurilor pe unitate de produs au constituit şi
constituie probleme fundamentale ale calculaţiei costurilor. În funcţie de
acest criteriu, se disting două mari grupe: costuri directe şi costuri
indirecte Costuri
Directe Indirecte

Materiale de bază Energia consumată de

Energie tehnologică Variabile utilajul de deservire
Salariile muncitorilor Iluminarea locului de muncă
Expedierea mărfii Transport intern

Arenda spațiilor de
Salariile muncitorilor producere
Amortizare echipamentului Fixe Salariile PTESA
specializat Încălzire și ventilare
Costul certificării pentru un Amortizare
produs Dobânzi
 Costurile directe pot fi atribuite, după identificare şi măsurate, unui
serviciu, produs, secţii, fără niciun calcul intermediar. În categoria lor se
încadrează costul materiei prime, al materialelor auxiliare, al muncii,
care se caracterizează prin creştere sau descreştere proporţională cu
volumul producţiei ( materiile prime şi materialele, manopera directă).
Costurile indirecte au o sferă de cuprindere mai mică decât costurile
fixe, deoarece includ şi o parte din costurile variabile. Acestea nu se pot
identifica şi localiza nemijlocit pe fiecare produs, lucrare sau serviciu.
Ele se cumulează la nivelul centrului de costuri.
Cu toate că, adesea, costurile directe sunt costuri variabile, iar cele
indirecte sunt costuri fixe, totuşi noţiunea de cost direct nu este identică
cu noţiunea de cost variabil, după cum noţiunea de cost fix nu este
identică cu aceea de cost indirect. Noţiunea de costuri directe este mai
îngustă, întrucât costuri variabile întâlnim şi în categoria costurilor
indirecte.
Costurile variabile sunt acele costuri caracterizate de volumul
producţiei, în sensul că, nivelul lor se modifică cu variaţia nivelului de
activitate (de exemplu: consumul de materie primă şi de muncă cresc o
dată cu creşterea numărului de repere fabricate).
Costurile fixe sunt costurile care nu se modifică la variaţia volumului
producţiei, sau modificarea lor este nesemnificativă. Exemplu: cheltuieli
cu pregătirea fabricaţiei, amortizarea, chirii, onorarii etc. Costul fix total
rămâne constant indiferent de volumul producţiei
Costul total al producţiei se defineşte ca sumă a costurilor variabile
şi fixe.
8.Dupa stadiile de fabricatie si comercializare, costurile pot fi:
• Costuri de producție sunt egale cu totalitatea cheltuielilor effectuate pentru
fabricarea unui bun
• Costuri in afara productiei,altele decat cele de productiei
• Costurile complete,sunt formate din totalitatea cheltuielilor de productie
effectuate pentru fabricarea in vanzarea produselor
9. In raport de întreaga producției fabricate distingem:
• Costuri medii
• Costuri marginale sau diferențiale
10. Dupa influenta lor asupra procesului decizional, costurile pot fi:
• Costuri pertinente
• Costuri indiferente
• costul bigetar, care se calculeaza in cadrul unui buget
• costul rational, este un caz particular al costului bugetar, când este utilizat ca
instrument de calcul”apriori”a unei norme a costului.
• costul standard, este calculate înainte de începerea fabricației pe feluri de
cheltuieli, operații, produse etc.
11. Din punct de vedere al aprecierii performantelor întreprinderii pentru
realizarea funcțiilor economico-sociale, distingem :
• costul explicit este format din cheltuielile generate de plați efectuate de
unitate pentru obținerea factorilor necesari realizării ciclului productiv, ca de
exemplu achiziția materiilor prime, a materialelor, plata salariilor si
asigurărilor sociale aferente etc.
• costul implicit cuprinde cheltuielile care nu rezulta din efectuarea unor plați,
ci sunt efectuate pe seama resurselor sale proprii, cum ar fi: amortizarea
12.În funcție de procesul tehnologic se disting:
• costuri tehnologice;
• costuri de redie
13.În funcţie de momentul consumării factorilor de producţie:
• costuri curente
• costuri anticipate
• costuri preliminate
14. În funcţie de natura activităţii:
• costuri productive
• costuri neproductive
15. După gradul de omogenitate:
• costuri simple
• costuri complexe
16.După orizontul de timp luat în consideraţie:
• costuri fixe
• costuri variabile
17. Conform ciclului de exploatare se evidențiază:
• Costurile de achiziție
• Costurile de prelucrare
• Costurile de distribuție sau de comercializare
18.După stadiile de fabricație si comercializare, costurile de producție pot fi:
• costuri de producție ce sunt egale cu totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
fabricarea unui bun
• costuri in afara producției,altele decât cele de producției
• costurile complete, sunt formate din totalitatea cheltuielilor de producție
efectuate pentru fabricarea in vânzarea produselor
19. În raport cu sfera de responsabilitate a finanţării costurilor asupra
clienţilor, furnizorilor, gestionarilor:
• Costurile externe reprezintă transferul total sau parţial al responsabilităţii
finanţării costurilor asupra etc. Acestea corespund „diferenţei dintre costurile
suportate efectiv de întreprindere şi cele pe care întreprinderea ar trebui să le
suporte dacă ar fi pe deplin responsabilă de acţiunile sale”. Prin opoziţie cu
aceste costuri externe, există alte costuri care fac parte din cheltuielile
întreprinderii dar nu sunt izolate şi identificate. Acestea sunt costurile ascunse.
• Costurile ascunse nu sunt în mod intenţionat ascunse, dar sunt invizibile
deoarece nu sunt calculate. Câmpul de aplicare al costurilor reţinute în mod
uzual este produsul (bun sau serviciu) sau centrul de responsabilitate care este
identificat pe organigramă. Economistul Henri Savall a avut marele merit de a
atrage atenţia gestionarilor asupra existenţei costurilor, relevând o
responsabilitate colectivă, difuză, dar care s-ar putea afla la originea creşterilor
de productivitate considerabile atunci când sunt stăpânite.
• Costurile neexpirate sunt cele ocazionate de achiziţionarea bunurilor şi care vor
genera venituri în perioadele următoare; ele, sunt evaluate şi reprezentate în
bilanţ sub forma stocurilor de produse. În momentul consumării lor se vor genera
venituri ale viitoarei producţii potenţiale şi sunt considerate costuri expirate
(cheltuieli) în contul de profit şi pierdere care, comparate cu veniturile conduc la
determinarea profitului.
 3. METODELE DE CALCULARE A COSTURILOR.
REDUCEREA COSTURILOR
Calculaţia costurilor este ansamblul de operaţiuni utilizate pentru
determinarea costului unitar al unui produs sau serviciu.
Prin metode de calculaţie a costurilor se înţelege ansamblul de
procedee logice, instrumente şi mijloace practice de lucru, prin care se
realizează un sistem de lucrări aferente procesului de prelucrare și
cunoaştere a informaţiilor privind latura calitativă şi valorică a
procesului de producţie.
În practică, pentru determinarea costului de producţie se folosesc
diverse metode, în funcţie de mai mulţi factori, dintre care:
– Mărimea întreprinderii;
– Structura organizatorică a întreprinderii;
– Gradul de concentrare, specializare;
– Caracterul procesului de producţie: continuu, sezonier;
– Gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei;
– Tipul producţiei şi modul de organizare a acesteia, etc
Etape ale metodelor de calculație:
– evidenţierea cheltuielilor de producţie pe obiecte de calculaţie (faze,
comenzi, produse), feluri de activităţi şi tipuri de cheltuieli;
– delimitarea cheltuielilor privind produsele finite de cele aferente
producţiei în curs de execuţie;
– determinarea costului unitar;
– calculul abaterilor dintre costurile postcalculate şi cele antecalculate.
 Metodologia de calculaţie este ansamblul soluţiilor de agregare şi prelucrare
a eforturilor conform naturii economice (produse, lucrări).
După sfera de cuprindere a costurilor, există:
- metode clasice de calculaţie (absorbante): metoda globală; metoda pe faze;
metoda pe comenzi etc.
- metode de calculaţie parţiale: metoda direct-costing (metoda costurilor
variabile); metoda costurilor directe, metoda THM etc.
Metodele clasice au la bază conceptul costurilor totale, la formarea cărora,
consumurile sunt grupate în cheltuielile directe şi indirecte, precum și pe
articole de calculaţie sau pe elemente primare de cheltuieli.
Ele urmăresc calcularea costului efectiv pe baza datelor realizate după
închiderea perioadei de calculaţie, sub denumirea postcalculaţie.
Indicatorii postcalculaţi sunt comparaţi cu cei antecalculaţi, realizând astfel
controlul încadrării costurilor efective în nivelul celor planificate, determinarea
abaterilor şi analiza lor, pentru, a cunoaşte cauzele care le-au determinat şi apoi
luarea deciziilor de reducere a costurilor.
Există păreri precum că metodele clasice de calculaţie prezintă neajunsuri
din următoarele puncte de vedere:
-generează un volum mare de muncă la efectuarea de calculaţii;
-permit determinarea abaterilor numai la sfârşitul perioadei;
-includ în costuri toate cheltuielile și consumurile efectuate.
Însă, aceste neajunsuri nu pot fi numite chiar aşa deoarece:
1. Aceste metode se bazează pe o acţiune concretă, având la bază o previziune
fundamentală pe calculele precise.
2. Determinarea abaterilor nu se poate face decât la sfârşit, când se cunosc toate
consumurile şi plăţile efectiv efectuate.
3. Costul trebuie să fie reprezentat prin totalitatea consumurilor efectuate de
întreprindere, pentru a produce bunuri, lucrări, servicii.
 Dar, metodele clasice nu dispun de sisteme de urmărire
operativă, a costurilor şi de raportare a abaterilor. Informaţiile au
mai mult caracter statistic, chiar dacă sunt detaliate şi se referă la
întreaga activitate, ele rămâne ca constatare datorită întârzierii
obţinerii.
Prin compararea costului efectiv cu cel antecalculat se stabilește
numai volumul economiilor şi depăşirilor de consumuri fără a
putea determina în mod operativ factorii şi cauzele ce le-au generat.
Metodele clasice de calculare şi analiză a costurilor permit
cunoaşterea costurilor pe produse, conform funcţiilor întreprinderii.
Conceptul costului complet se regăseşte în așa metode ca:
metoda globală, metoda pe faze şi metoda pe comenzi și se
realizează prin înglobarea succesivă a trei categorii de costuri:
1.costul de achiziţie – îmbină totalitatea consumurilor directe
(resurse materiale), şi indirecte (transport, recepţie) ce țin de
aprovizionare și depozitare a materialelor folosite în procesul de
producţie;
2.costul de producţie se referă la totalitatea consumurilor
efectuate în procesul de producţie atât directe cât şi indirecte;
3.costul de distribuţie – care regrupează totalitatea consumurilor
directe şi indirecte care se referă la funcţionarea sistemului de
 Metode de calculaţie bazate pe conceptul costului complet (global)
au la bază concepția integrală a teoriei calculației.
Modul de determinare a costului complet:

Metoda globală de calculație a costurilor:

Scopul - asigurarea colectării cheltuielilor de producţie, grupate pe
articole de calculaţie sau sectoare de activitate (se folosesc pentru a
calcula costurile unitare pe produs, serviciu, sector, întreprindere) și ține
de colectarea, în perioadă de gestiune, a consumurilor și repartizarea lor
la finele ei la cantitatea de produse fabricate, în unităţi naturale (bucăţi,
kg., etc), obținând costul pe unitate de produs.
Se aplică: în întreprinderi ce fabrică un singur produs; mai multe
produse, din aceeaşi materie primă şi tehnologie; dacă la finele perioadei
de gestiune nu sunt semifabricate sau producţie în curs de execuţie.
Obiectul calculaţiei este produsul finit, lucrare serviciul. Deoarece în
întreprinderea care aplică metoda globală se obţine un singur produs,
toate consumurile efectuate au caracter de consumuri directe faţă de
obiectul de calculaţie.
 La întreprinderi care produc un singur produs, costul efectiv se
determină raportând consumurile totale de producţie, directe şi indirecte,
la cantitatea produs finit obţinut, astfel:
C  C
C ue  sd si

Q
Unde: Cue - costul unitar efectiv;
Csd– consumuri directe;
Csi – consumuri indirecte;
Q – cantitate de producţie obţinută.
Întreprinderile care obțin un singur tip de produse sau producție cuplată
(producători de energie, ciment, etc.)
În raport cu produsele obținute:
- componentele costului complet sunt cheltuieli directe;
- se recomandă reflectarea pe destinații a cheltuielilor
Formula generală de calcul a costului unitar complet (c):

unde:
Q – producţia
Ch.d. – cheltuieli directe componente ale costurilor complete;
 Variante de organizare ale metodei:
1. Pe feluri de costuri
Var 1. Costul unitar complet (c) se determină conform formule:
unde:
Ch.mat. – cheltuieli materiale directe;
Ch.s. – cheltuieli directe în legătură cu salariaţii;
Ch.g.a. – cheltuieli generale de administraţie;
Qo – producţia obţinută.
Var. 2. Costul unitar complet (c) se determină conform formule:

unde:
Qv – producţia vândută
2. Pe locuri de costuri
Costul unitar complet (c) se determină conform următoarei formule:
unde:
Cn – costul locului n.
Qn – cantitatea prelucrată în locul de cost n;
Ch.des. – cheltuieli de desfacere.
Pentru a egaliza rezultatele obţinute, indiferent de varianta aplicată,
considerăm oportună utilizarea următoarei formule de calcul:
 Astfel. metoda globală: scopul constă în asigurarea colectării tuturor
cheltuielilor de producţie, grupate pe articole de calculaţie sau sectoare
de activitate utilizate mai apoi pentru a calcula costurile unitare pe
produs sau serviciu, pe sector sau pe întreaga întreprindere.

Metoda pe faze se aplică în întreprinderile cu producţie de masă sau

serie mică, caracterizate prin proces tehnologic desfăşurat în faze
succesive de prelucrare a resurselor materiale şi apoi a semifabricatelor
până la obţinerea produsului finit.
Pentru aplicarea ei, în prealabil trebuie soluţionate așa probleme ca:
– stabilirea fazelor de fabricaţie şi a celor de calculaţie;
– colectarea consumurilor directe pe faze, iar a celor indirecte pe locuri
de consumuri;
– repartizarea consumurilor indirecte asupra fazelor;
– determinarea costului unitar al semifabricatelor sau produselor.
În calitate de obiect de evidenţă este considerată faza, iar ca obiect de
calculaţie tipul de produs fabricat.
Metodă urmăreşte consumurile nu numai pe obiectul de calculaţie, dar
mai întâi, pe faza care se desfăşoară în cursul procesului de fabricaţie.
Baza de calculaţie a costului o constituie principiul acumulării
consumurilor pe diferite faze şi repartizarea lor pe produse.
La determinarea costului produsului consumurile totale aferente
produsului se împart la numărul de unităţi produse.
Variante de organizare ale metodei:
1. Varianta cu semifabricate – poate fi utilizată în cazul aplicării
metodei la producția de serie mică. Costul unitar complet al produsului
finit (c) se determină conform următoarei formule:

cn – costul părţii componente n a produsului finit;

Nn – numărul de părţi componente utilizate dintr-un anumit sortiment
pentru a obţine bunurile care fac obiectul comenzii;
Ch.d. – cheltuieli directe privind comanda, altele decât cele efectuate
pentru realizarea părţilor componente ale obiectului comenzii;
Ch.i. – cheltuieli directe privind comanda, altele decât cele efectuate
pentru realizarea părţilor componente ale obiectului comenzii;
Qo – cantitatea obţinută din obiectul comenzii;
2. Varianta fără semifabricate – este utilizată pentru producția
individuală și poate fi utilizată și pentru producția de serie mică. Costul
unitar al producției individuale (c) se determină conform formulei:
unde:
Ch.d. – cheltuieli directe totale aferente comenzii;
Ch.i. – cheltuieli indirecte totale aferente comenzii;
Metoda pe faze cunoaşte două variante de utilizare:
1. Varianta cu semifabricate – utilizată, de regulă, când o parte din
semifabricatele obținute se vând, sau ca instrument de control bugetar
Costul unitar al semifabricatelor (ci) se determină după fiecare fază,
conform următoarei formule:
Unde.
N – numărul de semifabricate provenite din faza anterioară a căror
prelucrare este continuată în faza actuală;
Ch.i. – cheltuieli indirecte ale fazei în raport cu costul produsului şi
cheltuielile dublu indirecte repartizate asupra fazei conform procedeului
suplimentării;
Ch.d. – cheltuieli directe ale fazei în raport cu costul produsului;
CPE – costul total al producţiei în curs de execuţie a fazei;
Qi – producţia fazei;
1. varianta cu semifabricate se aplică la întreprinderi cu producţia în
masă şi la care după fiecare fază se obţin fabricate care se depozitează.
Acestea pot fi:
• semifabricatele obţinute din fazele anterioare se depozitează pentru o
anumită perioadă după care sunt utilizate în procesul de prelucrare sau
livrate în starea în care se găsesc beneficiarilor;
• ca urmare a depozitării semifabricatelor apare necesitatea calculaţiei
costului, atât a celor obţinute după fiecare fază, cât şi a produselor
• calculul costului semifabricatelor se face prin însumarea costului
lor obţinute din fazele anterioare şi a consumurilor în faza
respectivă;
• costul semifabricatelor obţinute într-o anumită fază, se transferă
în faza următoare. În acest mod, costul pentru producţia ultimei
faze reprezintă costul producţiei fabricate. Semifabricatele
consumate în faza următoare constituie un consum reflectat în
elementele costului semifabricatului consumat, la care se adaugă
consumurile efectuate în această fază şi se determină costul
noului fabricat.
Metoda pe comenzi se aplică la întreprinderi cu producţie
individuală şi cele cu producţie în serie mică, adică produsele finite
se obţin într-un singur exemplar sau un număr mic de exemplare.
În calitate de obiect de evidenţă se consideră comanda, iar ca
obiect de calculaţie tipul de produs care se fabrică conform metodei
lansate.
Comenzile clienţilor în ordinea primirii se înregistrează în
registrul comenzilor cu atribuirea unui cod sau număr. Ulterior,
pentru produs, se întocmeşte un document numit „comanda”, în
care se înregistrează: data şi numărul comenzii, termenul de
execuţie etc. Concomitent cu lansarea comenzii se întocmeşte „fişa
de evidenţă analitică a consumurilor”.
 În baza documentelor primare, în fişă se înregistrează în mod direct
sume referitoare la consumurile directe. Consumurile indirecte de
producţie se colectează la nivelul secţiei urmând ca la sfârşitul perioadei
de gestiune să se repartizeze pe comenzile executate în secţia dată.
Costul efectiv al produsului sau produselor lansate cu o comandă se va
stabili după terminarea definitivă a comenzii.
Această metodă permite calcularea unui cost de producţie cu un grad
înalt de exactitate, neajunsul constă în aceea că nu permite calcularea
costului efectiv al producţiei la finele fiecărei perioade de gestiune, ci
numai după terminarea definitivă a comenzii, şi în cazul în care există un
număr mare de comenzi deseori se fac erori în evidenţa consumurilor,
ceea ce impune o mare atenţie şi exactitate la codificarea informaţiei
primare şi reflectarea acestora în contabilitate.
Întreprinderile care obțin producție individuală sau de serie mică
(industria electronică, industria constructoare de mașini, industria
mobilei, etc.).
Obiectul calculației:
1) comanda (analitice pe comenzi);
2) în subsidiar, produsele obținute în cadrul comenzilor (analitice pe
produse, în cadrul celor deschise pe comenzi)
Probleme organizatorice:
1) volumul semnificativ al producției neterminate;
2) devierile față de costul efectiv sunt suportate de ultima parte a
comenzii
 Costul unitar al producției de serie (c) se determină conform următoarei
formule:

La dimensionarea costurilor de producție se recomanda sa se aibă in

vedere următoarele cerințe de baza:
a) stabilirea indicatorilor costurilor de producție comparativ cu realizările
obținute in perioada de baza, pentru fiecare element si articol de cheltuiala,
in vederea asigurării reducerii sistematice a acestora prin masuri adecvate;
b)determinarea in mod strict a cheltuielilor necesitate de activitatea
întreprinderii, evitarea dublei înregistrări ca urmare a posibilității grupării
cheltuielilor după criterii diferite de clasificare. Respectarea acestor cerințe
presupune ca pentru producția-marfa costul de producție determinat pe
baza elementelor de cheltuieli primare sa fie aceleași cu costul determinat
pe baza articolelor de calculație;
c) evidențierea in mod clar a costurilor legate de activitatea de baza de cele
necesitate de activitățile auxiliare si de servire;
d)folosirea unor date exacte referitoare la diferitele cheltuieli, prin
organizarea unei evidente clare si complete a acestora;
Determinarea costului de producție si a costului complet »
a. materii prime si materiale directe
g. cheltuieli generale de administrație
h. cheltuieli de desfacere
b. materiale recuperabile (se scad)
c. salarii directe
d. contribuția la asigurările si protecția sociala aferente salariilor directe
e. cheltuieli cu întreținerea si funcționarea utilajului
f. Cheltuieli generale de secție
Costul de producție (a-b+c+d+e+f)
Costul complet (costul de producție +g+h)
Pentru fundamentarea costurilor de producție se întocmește secțiunea de
plan "Costurile de producție", care cuprinde:
1.Cheltuieli maxime la 1000 lei producție marfa;
2.Cheltuieli materiale maxime la 1000 lei producție marfa;
3.Cheltuieli la 1000 lei producție marfa ale produselor reproiectate si ale
produselor nou asimilate;
4.Costul producție marfa;
5.Cheltuieli comune ale secției de producție;
6.Cheltuieli generale ale întreprinderii;
7.Costul unitar al produsului;
8.Program de masuri pentru asigurarea reducerii costurilor de producție si a
cheltuielilor materiale.
Pentru elaborarea acestor planuri si dimensionarea indicatorilor specifici
este necesar sa se facă analize detaliate, pentru a putea evidenția rezervele
existente si elabora programul de masuri pentru asigurarea reducerii
 Metoda direct-costing a apărut în anii 1934-1951 în SUA. Metoda prevede
separarea consumurilor, în consumuri fixe şi variabile şi luarea în considerare la
calculul costului unitar pe produs numai a celor variabile, consumurile fixe
scăzându-se din rezultatul financiar brut.
În conceptul metodei, costurile variabile se identifică şi se colectează direct,
deoarece se consideră că de ele depinde procesul de fabricare şi desfacere,
întrucât variază în raport cu majorarea sau micşorarea volumului producţiei şi
desfacerii. Costurile fixe sunt considerate costuri de structură sau ale perioadei
care se efectuează indiferent de volumul producţiei şi privesc capacitatea
întreprinderii de a produce și de a desface. În acest caz, costurile unitare (Cu) se
determină ca raport dintre „consumurile variabile (Cv) şi cantitatea de producţie
rezultată (Qf)”. C 
C v
u
Q f

Şi apoi se determină contribuţie brută pentru fiecare produs (Cbu).

Cbu = Cvu – Cu , unde Cvu- costuri variabile unitare.
Problema metodei constă în separarea corectă a consumurilor variabile de cele
constante, în vederea calculării corecte a costului.
Metoda este caracterizată prin simplitatea operaţiilor de calcul a costului prin
faptul că se renunţă la repartizarea consumurilor indirecte de producţie
constante, este posibilă determinarea şi cunoaşterea gradului de participare a
fiecărui produs la obţinerea profitului, rentabilitatea producerii şi asigură cele
mai exacte şi relevante informaţii în vederea luării deciziilor pe termen scurt.
Dezavantajul – dificultatea separării consumurilor variabile de cele constante,
precum şi faptul că evaluarea stocurilor la cost variabil se loveşte de restricţii
fiscale (stocurile trebuie să fie evaluate la cost total ).
 Metoda THM a fost aplicata pentru prima data in SUA (1962). Ea
este o metoda de conducere prin costuri care, folosind procedee
specifice, calculează costurile de funcţionare a unei ore-maşină ca
element de planificare a costului de producţie și de repartizare a acestuia
până la nivelul locurilor de munca.
Metoda are următoarele particularități:
• unitatea de gestiune este exprimata printr-o mașina (sau grup de
mașini) integrata intr-o forma speciala de organizare, denumita centrul
de producție.
• un centru de producție reprezintă una sau mai multe mașini sau locuri
de muncă, in care se execută aceeași operație sau operații liniare. Ca
centru de producție poate fi considerat si un singur loc de munca unde
se desfășoară o activitate.
• centrele de producție se stabilesc după anumite criterii și reprezintă
obiectul calculației costurilor.
Repartizarea mașinilor sau a locurilor de munca pe centre de producție
nu înseamnă și modificarea amplasării sau schimbarea structurii
organizatorice, ele fiind unități convenționale pentru determinarea
nivelului costurilor și a caracteristicilor acestora.
Conceptul de cost specific metodei THM poarta denumirea de THM
(tarif-ora- mașina) sau COP (cost-ora producție). Prin THM se înțelege
suma costurilor directe și indirecte (costuri de regie) determinate de
fabricarea unui produs la o masina sau grup de mașini. Formula de
stabilire a THM
THM = cost direct/ora de prelucrare + cost indirect/ora de prelucrare.
 REDUCEREA COSTURILOR: NECESITATE, PRINCIPII
Întreprinderea, în activitatea practica, se confruntă cu necesitatea
gospodăririi optime a resurselor in vederea satisfacerii obiectivelor.
Reducerea costurilor ca obiectiv prioritar, impune studiu eforturilor
care concură la formarea costurilor, eficienţei lor și relaţiilor dintre cost
şi volumul de activitate.
Costul nu un caracter constant, el este influenţat de factori, cum ar fi:
– volumul și structura producţiei;
– preţurile factorilor de producţie;
– calitatea şi caracteristicile produselor;
– nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor;
– organizarea producţiei etc.
Prin optimizarea folosirii acestor factori costul de poate fi redus.
Reducerea costului determină stabilitatea sau reducerea preţurilor și
creșterea competitivităţii produselor pe piaţă.
În vederea reducerii costului, producătorul trebuie:
1. să găsească rezervele de reducere a consumurilor de factori de
producţie;
2. să acționeze simultan în toate compartimentele întreprinderii, asupra
tuturor factorilor producţie, în toate fazele activităţii economice;
3. să aplice măsurile posibile de diminuare a costurilor.
Reducerea costului trebuie să aibă loc fără influenţe negative asupra
calităţii produselor, dimpotrivă, trebuie să se asigure un spor de calitate.
 Costurile de producţie sunt influenţate factori interni, dependenţi
de activitatea producătorului, şi de factori externi, independenţi de
activitatea acestuia. Printre factorii externi sunt: preţurile de
cumpărare ale factorilor de producţie şi preţurile de vânzare ale
mărfurilor.
La reducerea costului producătorii trebuie să țină cont de
următoarele:
1.își aleg procesul de producție cel mai eficient, nu numai din
punct de vedere tehnic, ci si economic si ecologic;
2.urmăresc sa cumpere factori de producție, la preturile mai mici,
fără a neglija calitatea si sa reducă costurile lor de funcționare;
3.micșorarea consumului de factori de producție pe unitatea de
rezultat prin mărirea randamentului lor;
4.asigurarea reducerii costurilor in toate fazele muncii, nu numai in
producerea nemijlocita de bunuri economice, ci si in fazele de
cercetare si proiectare, in domeniul gestiunii si conducerii;
5.realizarea obiectivelor stabilite, ținând seama de resursele
disponibile, condițiile de producție existente, in contextul
restricțiilor de ordin economic;
6.identificarea produselor care generează consumuri energetice
mari si a produselor care aduc pierderi;
7. imprimarea activității de minimizare a costurilor, cu ajutorul
metodelor moderne de calcul si evidenta.
 Reducerea costului determina stabilitatea sau reducerea preturilor,
creșterea competitivității produselor. In vederea reducerii costului,
producătorul trebuie
– să caute și să găsească rezervele de reducere a consumurilor de
factori de producție,
– să acționeze simultan in toate compartimentele întreprinderii, asupra
tuturor factorilor de producție, in toate fazele activității
– să aplice masurile posibile de diminuare a costurilor in concordanta
cu exigentele competiției impusa de piață.
Activitatea de reducere a costurilor se poate desfăşura când există
rezerve, se cunosc natura, volumul şi factorii de mobilizare a acestora.
Un alt criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească soluţiile de reducere
a costurilor este eficienţa.
Cea mai importantă este creşterea eficienţei consumurilor de resurse
în procesele de creare a valorii. Dar, soluţiile nu trebuie să aibă efecte
negative asupra indicatorilor de rezultate şi volumului de activitate,
ținând cont că optimizarea consumului de resurse (reducerea
pierderilor de resurse materiale), conduce la efecte pozitive majore.
Dar, sunt categorii de resurse, reducerea consumului cărora conduce
la efecte mai puţin durabile și efecte mai mici (reducerea costurilor cu
inovarea produselor, reducerea costurilor de marketing etc.).
 Activitatea producătorului trebuie concentrată asupra :
• reducerea consumurilor de resurse materiale;
• reducerea cheltuielilor salariale pe unitatea de produs;
• folosirea deplină a capacităților și spațiilor de producție;
• dimensionarea optimă a cheltuielilor de dezvoltare;
• reducerea cheltuielilor administrativ-gospodărești;
• micșorarea prețurilor de desfacere;
• dimensionarea optimă a cheltuielilor cu reclama.
Împlementarea soluţiilor de reducere a costurilor necesită eforturi, care
se concretizează în consum de resurse. Opotunitatea lor este legată faptul
că anumite soluţii sunt mai importante şi/sau au prioritate mai mare
decât alte soluţii de reducere a costurilor.
Ca condiţie pe care trebuie să o respecte o soluţie de reducere a
costurilor ar fi realismul, adică întreprinderea trebuie să fie capabilă să
efectueze efortul prevăzut de acea soluţie, iar acest efort să conducă la
rezultatul scontat în termeni de durabilitate şi eficienţă.
O simpla reducere a nivelului costului nu înseamnă automat creşterea
eficienţei folosirii de resurse, deoarece natura relaţiei diferitelor categorii
de resurse cu valoarea creată prin acele consumuri este complexă.
Costurile calculate pe produs, ne permit fixarea responsabilității
asupra cărora managerii îşi exercită controlul. Pentru a rezolva această
este necesară organizarea unui sistem de evidență a ariilor de
responsabilitate în structura organizatorică a întreprinderii (centre de
 4. V ENITUL: NOŢIUNE, TIPURI, MĂSURARE ŞI CONSTATARE
Teoria financiară prevede trei obiective ale întreprinderii: echilibrul
financiar, rentabilitatea şi creşterea economică. Realizarea lor impune
achiziţionarea şi combinarea, în anumite proporţii şi reguli a factorilor de
producţie şi obţinerea valorii, după vânzarea cărei se obţine venit.
Venitul reprezintă afluxul global de avantaje economice obținute în
cursul perioadei de gestiune ca rezultat ai activităţii întreprinderii și care
conduc la creşterea capitalului propriu. În componenţa lui nu se includ
încasările în numele terţelor persoane, cum sunt: TVA, accize, încasări
din vânzarea produselor sau mărfurilor organizaţiilor terţe. 
IASB definește veniturile ca: creşteri ale beneficiilor economice
înregistrate pe parcursul perioadei de gestiune sub formă de intrări sau
creşteri de active, sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în
creşterea capitalurilor proprii, altele decît cele rezultate din contribuţia
acţionarilor.
În opinia savanţilor americani Needles B., Anderson H., Caldwell J.,
veniturile constituie majorări ale capitalului propriu care rezultă din
activitatea de exploatare a unei întreprinderi.
Cercetătorul american, Gray S., defineşte veniturile ca afluxuri brute
de avantaje economice în cursul perioadei care apar în procesul
activităţii curente a întreprinderii şi conduc la majorarea capitalului
propriu al acţionarilor. Alţii (Anthony R., Reece J.) că veniturile
reprezintă afluxuri (creare) de active – mijloace băneşti sau conturi de
încasat ca rezultat al vânzării mărfurilor şi serviciilor către beneficiari.
 Savanţii americani Hendriksen S. şi Van Breda M. definesc veniturile
ca efectul (produsul) activităţii întreprinderii.
Veniturile pot fi definite și ca intrări sau alte creşteri de active ale
întreprinderii, sau ca reglementare a unor datorii, rezultate din livrare sau
producere de bunuri, prestare de servicii sau alte activităţi care constituie
operaţiunile curente preponderente sau principale ale unităţii.
Savantul britanic Rice A. afirmă că veniturile sunt „sumele încasate de
întreprindere sau cele care urmează a fi încasate de către aceasta pentru
mărfurile livrate şi serviciile prestate”, iar australienii Mathews M. şi
Perera M. că „veniturile sunt creşteri de active sau diminuări de datorii”.
În opinia savantului german Baetge I., veniturile constituie „încasările
din vânzarea mărfurilor, serviciilor şi altor bunuri, precum şi alte
rezultate, care micşorează patrimoniul perioadei de gestiune” .
Românii Pântea I. şi Pop A., tratează noţiunea de venit ca
„îmbogăţire”, generată fie de o creştere a unor elemente de active
patrimoniale, fie de o scădere a unor elemente de pasive patrimoniale
(capitaluri proprii sau datorii.
M.Ristea și alții consideră că veniturile desemnează, în expresie
monetară, crearea sau obţinerea de bogăţie (resurse) pe perioada
exerciţiului care are ca efect o creştere a situaţiei nete a patrimoniului,
alta decât contribuţia proprietarului la capitalul propriu.
După Horomnea E., veniturile consemnează „în expresie bănească
efectul obţinut în urma ansamblului activităţii desfăşurate de o entitate
patrimonială.
 Totalitatea de definiții privitor la categoria Venit conţin diverse
abordări care pot fi divizate convenţional în trei grupe:
1) abordări bazate pe modificarea (creşterea/descreşterea) capitalului
propriu. Ea este cea mai răspândită, în ţările cu economie dezvoltată.
Aceste abordări prevăd corelarea directă a elementelor de venituri,
dar nu țin cont de momentul că nu toate creşterile şi diminuările de
capital sunt condiţionate de venituri;
2) abordări bazate pe modificarea (creşterea/descreşterea) activelor şi
datoriilor, condiţionează apariţia veniturilor doar în cazul modificării
activelor şi datoriilor;
3) abordări bazate pe efectul (produsul) activităţii întreprinderii, este
centrată pe efectul (produsul) activităţii întreprinderii.
Astfel, venitul exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor, calculate la
preţurile pieţei, realizate de întreprindere, în decursul unei perioade,
sumele rezultate din depunerile la bancă şi instituţii financiare, din
participarea la operaţiunile de vânzare-cumpărare a titlurilor, din
operaţiuni speculative şi din alte operaţiuni ce nu contravin legislaţiei.
Nivelul veniturilor este influenţat de:
a. volumul fizic al vânzărilor ;
b. preţul produselor; 
c. sortimentul produselor.
 In categoria veniturilor se includ sumele sau veniturile incasate sau de
incasat in nume propriu din activităţi curente si castigurile din alte surse.
În funcţie de sursele de intrare, veniturile se subdivizează în:
1. Venituri din activitatea operaţională cuprind sumele rezultate din
activitatea de bază a întreprinderii:
• venituri din vânzări (încasări din vânzarea produselor, mărfurilor,
prestarea serviciilor, operaţiile de barter, contractele de construcţie);
• alte venituri operaţionale (sumele primise sau de primit din vânzarea
sau schimbul activelor curente, cu excepţia produselor finite şi
mărfurilor, chirie, etc.).
2. Venituri din activitatea neoperaţională fac parte sumele primite sau de
primit din alte feluri de activităţi ale întreprinderii. Acesta cuprind:
• veniturile din activitatea de investiţii – sumele din ieşirea şi
reevaluarea activelor pe termen lung, încasările din vânzarea activelor
nemateriale, terenuri, mijloace fixe, diferenţe din reevaluarea activelor
etc.);
• veniturile din activitatea financiară – sumele din transmiterea în
folosinţă terţilor persoane pe un termen mai mare de un an a activelor
nemateriale şi materiale pe termen lung, activelor intrate cu titlu
gratuit, venituri din imobilizări financiare, din investiții financiare pe
termen scurt, din creanțe imobilizate, din diferențe de curs valutar, din
investiții financiare cedate, din dobânzi, din sconturi obținute,
subvenţii,   alte venituri financiare.
• venituri excepționale la care se referă sumele primite de la organele
de stat, companiile de asigurări, persoanele juridice şi fizice sub
formă de recuperare a pierderilor din calamităţi etc.
Din punct de vedere a naturi veniturile pot fi grupate astfel:
– venituri din exploatare, care cuprind: venituri din vanzarea produselor,
marfurilor, lucrarilor, serviciilor; venituri din variatia stocurilor;
venituri din productia de imobilizari (costul lucrarilor si cheltuielile
efectuate prestate pentru ea insasi, care se inregistreaza ca active
imobilizate corporale si necorporale);
– venituri din subventii de exploatare (subventiile pentru acoperirea
diferentelor de pret, pentru acoperirea pierderilor, pentru finantarea
activitatii de cercetare si alte finantari) de care beneficiaza unitatea;
– alte venituri din exploatarea curenta, cuprinzand veniturile din creante
recuperate si alte venituri din exploatare.
Ca regulă, venitul este exprimat sub formă de mijloace băneşti
încasate sau care urmează a fi încasate. Astfel, suma lui poate fi mai
mică sau mai mare decât valoarea venală a mărfurilor vândute. La
vânzarea lor în credit suma nominală a încasărilor viitoare şi suma
venitului constatat, va fi mai mare decât valoarea venală.
În acest caz venitul din vânzări cuprinde:
a) venitul din vânzarea mărfurilor şi serviciilor care se evaluează prin
scontarea încasărilor viitoare în baza cotei estimative (imputabile);
b) venitul sub formă de dobânzi, reprezintă diferenţa dintre venitul din
 Evaluarea (măsurarea) şi constatarea venitului
La evaluarea veniturilor apar două aspecte principale:
• măsurarea venitului, adică determinarea mărimii (sumei) acestuia, care
trebuie să fie reflectată în contabilitate şi rapoartele financiare;
• constatarea venitului, adică stabilirea perioadei de gestiune în care
venitul trebuie să fie reflectat în contabilitate şi rapoartele financiare.
Venitul se evaluează la valoarea venală primită sau care urmează a fi
primită cu minusul rabaturilor şi reducerilor comerciale admise.
Valoarea venală rezultată din tranzacţii şi este stabilită prin acordul
dintre întreprindere şi cumpărătorul sau utilizatorul activului.
Venitul este exprimat sub formă de mijloace băneşti încasate sau care
urmează a fi încasate. Uneori el poate fi mai mic sau mai mare decât
valoarea venală a produselor, mărfurilor şi serviciilor vândute. La
vânzarea mărfurilor în credit suma încasărilor viitoare şi suma venitului
constatat, va fi mai mare decât valoarea venală.
Venitul se constată numai atunci când întreprinderea are o certitudine
întemeiată în obţinerea lui. Aceasta poate surveni numai după primirea
mijloacelor băneşti sau înlăturarea incertitudinilor de natură diversă.
În acest caz venitul din vânzări cuprinde:
a) venitul din vânzarea mărfurilor şi serviciilor care se evaluează prin
scontarea tuturor încasărilor viitoare de mijloace băneşti în baza cotei
procentuale estimative (imputabile);
b) venitul sub formă de dobânzi, care reprezintă diferenţa dintre venitul
din vânzarea mărfurilor şi serviciilor şi suma nominală a încasărilor
viitoare de mijloace băneşti.
 Venitul se constată în baza metodei calculării în perioada de gestiune
în care a fost obţinut, indiferent de momentul efectiv al intrării
mijloacelor băneşti sau altei forme de compensare.
Veniturile şi cheltuielile ce fac obiectul uneia şi aceleiaşi tranzacţii
sau operaţiuni economice sînt constatate în aceeaşi perioadă de gestiune.
De exemplu, diversele componente ale cheltuielilor, ce compun costul
vînzărilor, sînt constatate concomitent cu veniturile rezultate din
vînzarea produselor finite, mărfurilor sau din prestări de servicii.
Veniturile se constată în baza metodei exerciţiului (în perioada de
gestiune în care a fost obţinut, indiferent de momentul încasării
mijloacelor băneşti sau a altei forme de încasare), fiindcă acestea fi
primite de întreprindere nu numai în perioada în care a fost constatat
venitul, ci şi în perioada precedentă, şi în cea ulterioară. Ex., compania
editorială primeşte încasările până la vânzarea şi expedierea ediţiilor.
Astfel, dacă mijloacele aferente abonării difuzate în anul următor, sunt
încasate în anul curent, venitul trebuie să fie constatat în anul următor.
Banii primiţi se înregistrează nu ca venit al anului de abonare, dar ca
datorii faţă de abonaţi.
Venitul provenit din prestări servicii se constată în baza metodei
calculării pe măsura efectuării acestora pe fiecare tranzacţie sau pe
stadii ale acesteia. Serviciile se prestează în conformitate cu clauzele
stipulate în contract pe durata uneia sau a mai multor perioade de
gestiune. Dacă termenul de prestare a serviciilor nu depăşeşte durata
unei perioade de gestiune, venitul se constată după încheierea
 Întreprinderea efectuează evaluarea venitului după realiazarea acordului cu
celelalte persoane perticipante la tranzacţie privind:
a) drepturile fiecărei părţi, având putere juridică şi referitoare la prestarea şi
consumarea serviciilor;
b) compensaţia presupusă;
c) metodele şi condiţiile de plată.
Venitul pe stadiile de încheiere a tranzacţiei poate fi determinat în baza uneia
din următoarele metode:
a) volumului efectiv al lucrărilor executate;
b) corelaţiei procentuale a serviciilor prestate efectiv la o dată prestabilită faţă de
volumul total al acestora prevăzut de contract;
c) corelaţiei procentuale a cheltuielilor suportate la o dată prestabilită faţă de suma
totală a acestora prevăzută de contract.
În scopuri practice, când serviciile se prestează la număr nedeterminat de
operaţiuni, pe durata unei anumite perioade de timp, care nu pot fi repartizate exact
pe stadii, venitul se constată pe baza metodei liniare, dacă nu există dovezi că alte
metode identifică mai corect stadiul de terminare a tranzacţiei. Venitul nu se
constată dacă rezultatul nu poate fi determinat cu suficientă certitudine şi există
probabilitatea nerecuperării consumurilor. Constatarea venitului se efectuează pe
fiecare tranzacţie.
Veniturile ce fac obiectul uneia şi aceleiaşi tranzacţii sunt constatate în aceeaşi
perioadă de gestiune. De ex., veniturile rezultate din vânzarea produselor,
mărfurilor sau servicii. Însă în anumite circumstanţe venitul poate fi constatat pe
componente distincte ale unei tranzacţii.
 Venitul din prestări servicii se constată în baza metodei calculării pe
măsura efectuării lor pe fiecare tranzacţie sau pe stadii ale acesteia.
Serviciile se prestează în conformitate cu contract pe o sau mai multe
perioade de gestiune. Dacă termenul serviciilor nu depăşeşte durata
perioadei de gestiune, venitul se constată după încheierea tranzacţiei.
Venitul sub formă de dobânzi, redevenţe şi dividende se constată pe
următoarele baze:
1. dobânzile – pe baza corelaţiei temporale care ţine cont de venitul real
din activ. Ele reprezintă venitul obţinut din transmiterea în folosinţă
altor persoane a mijloacelor băneşti sau a echivalentelor acestora.
Acestea cuprind veniturile:
- aferente conturilor de depozit şi altor conturi bancare;
- din acordarea împrumuturilor bănești şi de mărfuri terţelor persoane;
- din procurarea titlurilor de datorii (obligaţiunilor, cambiilor etc.).
Dobânzile aferente conturilor de depozit şi altor conturi bancare,
precum şi din acordarea împrumuturilor băneşti şi de mărfuri altor
persoane, se determina în baza cotei procentuale stabilită de contractul
încheiat între întreprindere şi debitor.
Venitul aferent titlurilor de datorii se determină ca diferenţa dintre
valoarea titlurilor la momentul achitării şi valoarea de intrare. La
calcularea dobânzilor neplătite până la procurarea titlurilor de valoare,
suma lor totală, calculată pentru perioada de gestiune, se repartizează
între perioade până şi după procurare.
2.Redevenţele – sumele primite pentru acordarea, în folosinţa altor
persoane juridice şi fizice, a activelor nemateriale se evaluează prin
metoda specializării exerciţiilor în baza contractului dintre
întreprindere şi utilizatorii de active, adică între proprietarul şi
beneficiarul activelor.
Dacă activele nemateriale sunt transmise altor persoane pe un termen
determinat, cu condiţia restituirii, mărimea venitului sub formă de
redevenţe se determină în baza metodei casării liniare.
În cazul transmiterii lor în folosinţa altor persoane pe un termen
nelimitat şi contra plată, această operaţie se consideră ca vânzare, iar
redevenţele se constată ca venit în perioada de gestiune.
3. dividendele se constată ca venit în acea perioadă de gestiune când au
fost anunţate, adică când s-a stabilit dreptul acţionărilor pentru
primirea lor şi reprezintă veniturile rezultate din repartizarea
profitului net.
Venitul real din activ se determină pe baza cotei de scontare a fluxului
încasărilor viitoare de mijloace băneşti previzibile pe durata
funcţionării activului în vederea restabilirii (nivelării) valorii de
intrare a acestuia. Venitul sub formă de dobânzi include suma
amortizării oricărui tip de rabat (discount), adaos sau a altei
diferenţe dintre valoarea de intrare de bilanţ a activului şi valoarea
acestuia la momentul stingerii.