GENERALITATI

SCURTĂ TRECERE ÎN REVISTĂ A UNOR

DATE TEORETICE

În organism are loc în permanenţă un proces de refacere. De fapt, stocurile energetice

sunt reduse şi orice intensificare a unei activităţi este legată de o resinteză a ATP-ului.
Prin urmare, în cadrul procesului de refacere se disting tradiţional trei faze: cele care
au loc înaintea efortului, în timpul efortului şi după terminarea acestuia.
Procesele de refacere reprezintă o verigă importantă a adaptării organismului la
stimulii externi şi, în special, la cei constituiţi de exerciţiile de antrenament. Se
evidenţiază două niveluri de adaptare:
adaptarea exercitată pe termen scurt - legată de influenţa unei anumite sarcini
(încărcături) fizice, precis situate în timp. Ea se manifestă prin modificări fiziologice
şi biochimice rapide produse în momentul efortului şi în perioada de refacere post-
efort;
adaptarea pe termen lung - mai structurală şi mai stabilă - are loc pe parcursul unor
perioade destul de lungi, (de mai multe luni, chiar un an), depinzând, mai ales, de
factorii genetici care caracterizează funcţionarea biologică. Într-un anume fel, ea este
consecinţa acumulării adaptărilor pe termen scurt.
Activitatea funcţională în momentul efortului (adaptare rapidă) măreşte sinteza
proteinelor, ca urmare a unei producţii crescute de metaboliţi şi de hormoni, nivelul
resurselor energetice, precum şi dezvoltarea ţesuturilor musculare; ansamblul
conduce la o potenţializare crescută a capacităţilor de lucru ale organismului. În
timpul perioadei de refacere se situează creşterea sintezei proteinelor care atinge
valoarea maximă la 24-48 de ore după efort, fiind însă aproape inexistentă după 6-12
ore.
Prin urmare, refacerea este legată de oboseală. Gradul de intensitate în funcţie de
care este perturbată homeostaza predetermină modificările reglărilor interne şi
condiţionează intensitatea procesului de refacere. Cu alte cuvinte, exerciţiile de
antrenament constituie sarcini externe care perturbă homeostaza şi induc mobilizarea
mai mult sau mai puţin intensă a proceselor de refacere.
Fiecare fază de oboseală şi fiecare proces de refacere prezintă un caracter selectiv,
care depinde strâns de procesele energetice activate, de numărul şi de calitatea
muşchilor solicitaţi. De exemplu, după un antrenament intensiv la atletism
(aruncări), oboseala cea mai mare şi cea mai mare scădere a forţei musculare se
observă la nivelul flexorilor trunchiului, în timp ce forţa musculară a braţelor şi
încheieturilor mâinilor nu este decât foarte slab modificată. Acest fenomen de
selectivitate poate fi observat şi în cazul proceselor energetice.
PROCESELE DE REFACERE DUPĂ
EFORT:

Aspecte generale
În timpul perioadei de refacere, schimburile energetice au un caracter aerob. După
antrenamentele intensive sau după competiţii, consumul de oxigen se menţine
deasupra valorii normale timp de până la 24, chiar 36 de ore după efort.
Recomandare practică: La antrenament, este esenţial să se intensifice capacităţile
aerobe, să se stimuleze sistemele de transport al oxigenului, astfel încât să se
mărească puterea şi eficacitatea acestui sistem furnizor de energie.
Încă de la terminarea efortului, creşte influenţa mecanismelor hormonale şi tisulare
ale funcţiilor de reglare. Acţionând asupra acestor mecanisme, se poate mări
eficacitatea proceselor de refacere.
Procesele de refacere au fost diferenţiate provizoriu în procese de refacere pe termen
scurt şi pe termen lung. Studiind ceea ce se întâmplă după sarcinile importante de
lucru în nataţie, schi de fond şi ciclism pe şosea, se constată că respectivul consum
de oxigen, debitul de oxigen şi ritmul normal de respiraţie se refac, la început, destul
de rapid, în primele ore după terminarea efortului (2-5 ore). În schimb, în perioada
următoare (10-12 ore), refacerea este mult mai lentă. Prin urmare, refacerea se
caracterizează prin trei faze succesive:
faza de decompensare sau de creştere a oboselii
faza de refacere rapidă
faza de refacere lentă
Caracterul heterocronic al refacerii este constituit de faptul că mai întâi se reface o
funcţie (de exemplu, ritmul cardiac sau ventilaţia externă), apoi, mai târziu, alte
funcţii (de exemplu, consumul maxim de oxigen, debitul de oxigen, presiunea
sanguină normală etc.).
În practică, aprecierea timpilor de repaus trebuie să se facă luând în consideraţie
diferiţii factori care intervin în tipul de adaptare urmărit.
Procesele de refacere prezintă un caracter selectiv. Reluând exemplul forţei
musculare, s-a arătat că muşchii îşi restabilesc la modul selectiv capacitatea de a
executa din nou un efort identic. Această selectivitate se manifestă, de asemenea, în
funcţie de tipul respectiv de lucru muscular:
- după un antrenament izometric, refacerea este mai lentă decât după un antrenament de forţă-
viteză. Aceasta înseamnă că pauza diferă în funcţie de tipul de efort: repetarea aceluiaşi tip de
efort sau realizarea unui efort de altă natură.
În practică, atunci când se execută exerciţii repetate, trebuie neapărat să se ia în consideraţie
acest caracter selectiv.
Perioada de refacere este caracterizată nu numai prin refacerea nivelului iniţial al resurselor
energetice, ci şi prin suprarefacerea acestora, denumită, de asemenea, supra compensare, care
nu este, de fapt, decât manifestarea unei adaptări a organismului la „sarcina internă”
reprezentată de exerciţiile de antrenament (sarcina externă). Privind apariţia acestei faze de
supracompensare, se observă o serie de particularităţi:
nu apare întotdeauna: ea poate fi absentă, în special în cazul exerciţiilor prea
epuizante;
prezintă un caracter selectiv: este mai puternică în sistemele organice şi în muşchii
care participă direct la sarcina de lucru;
procesul de supracompensare poate fi orientat, chiar optimizat: un aport exogen de
glucide asigură condiţiile optime pentru obţinerea supracompensării glucidice. În
aceste condiţii, ingerarea de proteine sau de lipide are un efect negativ;
efectul de supracompensare poate fi consolidat, variindu-se sarcina de lucru. Dacă,
în schimb, se repetă sarcinile la modul monoton, se dezvoltă un fenomen de
obişnuinţă fiziologică care diminuează puternic efectul de supracompensare.
În ceea ce priveşte durata refacerii, se constată, în general, că faza de
supracompensare apare la 48-78 de ore după o sarcină de antrenament sau o
competiţie. Aceasta nu înseamnă însă că nu mai trebuie să se efectueze nişte
antrenamente repetate în perioada imediat următoare (6h, 12h, 24 h), chiar dacă
refacerea este, în cazul respectiv, foarte parţială (6h, 12h, 24h); este necesar numai să
se păstreze un caracter foarte selectiv.