(1892-1961)

Cezar Petrescu (n. 1 decembrie 1892, Cotnari, Iaşi - d. 9

martie 1961, Bucureşti) a fost un romancier, nuvelist, traducător
şi gazetar român, redactor la multe ziare.
 Cuprins

Cap. I: O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului 1924

Cap. II: Fram face nazuri
Cap. III: După ce a plecat circul
Cap. IV: În Arca lui Noe
Cap. V: Fram s-a născut departe, în gheţurile polare
Cap. VI: Omul, câinele şi puşca
Cap. VII: Numele tău va fi Fram
Cap. VIII: Îndărăt spre Oceanul Polar
Cap. IX: În ostrovul pustiu de la capătul pământului
Cap. X: Cea dintâi întâlnire
Cap. XI: Bufonul Oceanului Polar
Cap. XII: Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitat
Cap. XIII: Fram şi-a găsit un prieten mic în noaptea polară
Cap. XIV: Fram se leapădă singur de micul său prieten
Cap. XV: Nanuc
Cap. XVI: Sfârşitul
O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului
1924

STRUTKI
Pentru ultima dată în acel oraş, Miss Ellian se prezenta în arena circului Struțki, cu cei 12
tigri de Bengal şi apoi dând reprezentaţie şi Fram, Ursul Polar. Pentru spectatori, totul
este o distracţie, care îi ţine cu sufletul la gură. Pentru tigri, e altfel. Ei se gândesc -
după cum spune autorul - la pădurile din care au fost luaţi. Nu le place să execute
comenzile dresoarei cu privirea verzuie şi poruncitoare... Dar nu au încotro.
  Tigrul care trebuie să deschidă botul, pentru ca miss Ellian, dresoarea, să-şi pună capul
în gura lui - pe nume Rajah - visează „o pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu
liane spânzurate până în pământ", în care dresoarea să fie o simplă pradă. Dar nu se
întâmplă nimic îngrozitor, tigrul nu o muşcă pe dresoare,
iar spectatorii dau drumul ropotelor de aplauze...
Pe lângă celelalte numere din spectacolul de circ, trebuia să fie şi rolul lui Fram,
Ursul Polar. El nu avea nevoie de îmblânzitor! Intra pe două labe, saluta, mergea pe
bicicletă, şi câte altele. Singur. El era cel mai iubit. El nu producea spaimă, ca alte
numere, precum tigrii, de exemplu, sau precum echilibriştii, ci destindere,
amuzament şi uimire. Un urs uriaş, dar atât de blând! Care se mulţumea cu
aplauzele!
Şi iată că tocmai în seara de adio, Fram nu mai apărea! Spectatorii erau
foarte-foarte nemulţumiţi şi strigau întruna: „Vrem Fram!", iar cei peltici:
„Vlem Flam!"
Până la urmă, Fram vine pe scenă, stând gânditor, fără să mai execute nimic. Un bunic
din sală îi explică nepoatei (Lilica) ce se întâmplă cu Fram: „L-a ajuns ceasul când nu
mai e bun de nimic. Aşa se întâmplă cu toţi urşii albi..." Fram şi-a luat rămas bun, apoi,
în patru labe, ca un animal oarecare, a plecat spre cuşca sa.
Circul  a plecat în altă ţară. Dar Fram nu mai face parte din reprezentaţie.
Directorul a stabilit un preţ mare pentru vizitarea menajeriei. Acolo sunt, în cuşti,
tot felul de animale, prinse din păduri sălbatice, cu capcane, de vânători vestiţi,
încă de pui. În cuşti stau animalele nedomesticite, care sunt bune doar să fie
văzute, şi atât .
Acolo se află acum şi Fram. Nemişcat, închis cu zăvorul, deşi nu este
agresiv. A uitat cum să facă giumbuşlucuri şi a uitat şi cum e în ţara lui.
Măcar, celelalte animale din cuşti ţin minte locurile lor natale. De aceea,
uneori, în noapte, încep să urle, stârnind câinii oraşului. Urlă, că dau de
gratii când se trezesc din visul libertăţii...
Când visează, Fram e pui de urs mic, luat de eschimoşi şi vândut pentru circ.
. Încet, încet, îşi aminteşte de peştera unde s-a născut şi de ursoaică.
Acolo ursoaica a fost împuşcată. Iar puiul mic şi neştiutor nu înţelegea de ce
„dihăniile cu două picioare", adică oamenii, îi taie mama, căzută la pământ.
Apoi a fost dus în satul eschimoşilor. S-a speriat de foc şi s-a cuibărit pe ce
mai rămăsese din ursoaica, mama lui: pe blana ei.
  De acolo, ursul s-a trezit pe o corabie. Acolo a învăţat că oamenii pot fi şi
buni. Pot să-l dezmierde şi să-i dea lapte. De fapt, un anume om,
marinarul Lars. Acesta l-a botezat pe puiul de urs „Fram", după numele
corăbiei renumite cu care Lars străbătuse ţinuturile polare... De atunci,
„Fram" i-a rămas numele (în limba norvegiană înseamnă „înainte"). El a
fost vândut pentru zece sticle de rom şi, curând, a ajuns la circul Struţki.
Un fost vânător, pasionat de studierea urşilor, îl convinge pe directorul
circului să-l trimită înapoi pe Fram, la pol .
  Fram a ajuns acasă

L-au dus pe o insulă pustie, ca să poată învăţa cu gheţurile şi cu noul lui

trai. L-au ferit de eschimoşi, cu care el ar fi prea prietenos, fiind învăţat
cu oamenii.
Se îndreptă, instinctiv, spre ţărm. Văzu câteva foci. Le pândi şi vru să înşface una, că îi
era foame. Dar, amintindu-şi de trupa de foci de la circul Struţki..., nu mai putu.
. În sfârşit, o întâlnire cu unul de-ai lui. Numai că Fram nu ştie regulile. Un urs e
stăpân pe teritoriul lui şi nu tolerează un alt mascul. Ursul străin sări la bătaie. Fram îi
dădu mai multe lecţii, folosind acrobaţiile de circ. Ursul acela nu văzuse în viaţa lui
salturi mortale, nu ştia de pus piedică... Era doar mânios cum nu se poate. Văzând că
nu reuşeşte să-l muşte, să-l zgârâie, să-l sperie pe Fram, ursul o luă la goană.
A venit noaptea polara.
Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în lupta
cu un alt urs polar. Iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs l-a dus pe
Fram la locul cu pricina, să vadă, să înţeleagă... E orfan.
 
 Puiul de urs primise şi un nume: Zgăibărici. El avea mirosul mai bun decât al lui Fram,
care se alterase la menajeria circului. Numai că puiul de urs avea alte instincte. El
înşfăcă un pui de focă, reuşind să-l vâneze. Într-o zi, Fram îşi găsi micul prieten
exersând giumbuşlucurile sale. Atunci Fram l-a scuturat bine şi s-a hotărât să-l
părăsească. Era de ajuns un bufon polar. Zgăibărici trebuia să fie un urs normal.
Aşa că Fram s-a suit pe un sloi de gheaţă şi s-a depărtat, fără să privească în urmă, la
zbuciumul puiului.
 
Sloiul lui s-a oprit într-un loc unde pescuia un copil de eschimos.
 Nanuc ii arată jucăriile lui ascunse în zăpadă. Sunt arme de jucărie. Crescând, el va
deveni un vânător vestit. Eschimosul ar vrea ca Fram să le prefacă în arme mari,
adevărate. Doar e un urs vrăjit! Păcat că nu vorbeşte!
 Dezamăgit de neputinţa lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l săgeteze,
să se laude în neamul lui că a ucis un urs polar. Ar fi privit ca un adevărat vânător! Dar
Fram a prins săgeţile din zbor. Apoi l-a scuturat pe Nanuc, micul eschimos, i-a rupt
armele şi a plecat iarăși pe sloiul lui. Nici între eschimoşi nu era locul lui.
Otto şi Egon, doi vânători polari, au pierdut câinii şi săniile, când o
banchiză de gheaţă s-a despicat. Au rămas în viaţă, dar fără provizii, fără
arme, la o distanţă de 48 ore de coliba lor. Erau dintre cei ce fuseseră pe
vaporul care-l adusese pe Fram la pol. Numai că pe drum i-a prins furtuna
de zăpadă şi au îngheţat. Nu se mai puteau mişca
În starea aceea i-a găsit Fram. I-a recunoscut după miros. La început n-a
înţeles ce e cu ei. Apoi şi-a dat seama. I-a încălzit el, cu blana lui. Până
i-a dezghețat. După care i-a dus la adăpostul lui, unde avea carne de
focă.
 Urma să vină corabia
care îi duce în ţările lor.
  Fram s-a suit singur în
barcă, dorind să fie luat
şi el. Şi l-au luat! Era
singurul loc unde se
mai simţea, bietul de
el, acasă...
SFARSIT