PUTEREA

PĂRINTEASCĂ
 PLAN:

1. Caracterele puterii părinteşti

2. Transformările puterii părinteşti

1. Caracterele puterii părinteşti

Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater

familias asupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fii (nepoţii din
fiice se aflau sub puterea tatălui lor).

Pater familias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul: câtă vreme bunicul
trăia, nepoţii din fii împreună cu părinţii lor, se găseau sub aceeaşi,
putere, ca persoane alieni iuris.

Puterea părintească era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea

persoană alieni iuris până la moartea lui pater familias, indiferent de
vârsta pe care o avea. Fiul de familie devenea persoană sui iuris numai
la moartea tatălui său. Dacă nepotul se găsea sub puterea bunicului nu
devenea persoană sui iuris prin moartea acestuia din urmă, deoarece
rămânea sub puterea tatălui. Totuşi, dacă tatăl predeceda bunicului,
nepotul devenea persoană sui iuris la decesul bunicului său.
1. Caracterele puterii părinteşti
Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat în virtutea căruia
şeful de familie dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de
bunurile pe care acesta le dobândea. Caracterul nelimitat al puterii
părinteşti se exprima în dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque),
dreptul de abandon şi dreptul de a-l vinde pe fiu.

Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de

către fiul de familie. Ca şi sclavul, fiul de familie putea încheia acte
juridice numai dacă, prin efectul lor, făcea mai bună situaţia lui pater
familias şi nu le încheia în nume propriu, ci împrumutând personalitatea
şefului de familie.

Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitată a

lui pater familias faţă de persoanele alieni iuris, învederează caracterul
extrem de individualist al dreptului roman.
2. Transformările puterii părinteşti
În dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii
părinteşti atât asupra persoanei, cât şi asupra bunurilor fiului de
familie. Astfel, tatăl care îşi ucidea fiul era pedepsit. Vânzarea fiului
de familie dispăruse din practică, în legătură cu faptul că au apărut
procedee juridice mai evoluate de exploatare a persoanelor alieni iuris,
cum ar fi încheierea de servicii. Numai dreptul de abandon
(de expoziţiune) s-a menţinut şi în dreptul clasic.

Au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra

bunurilor dobândite de către filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul
de familie putea încheia acte juridice împrumutând personalitatea
şefului de familie.

În epoca postclasică însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul

clasic a devenit regulă, astfel încât fiul de familie dobândeşte o
capacitate aproape deplină. La capătul unei îndelungate evoluţii, sub
influenţa cerinţelor sociale în continuă schimbare, vechile caractere
ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul de familie a dobândit o situaţie
juridică similară cu cea a şefului de familie.
2. Transformările puterii părinteşti
Puterea părintească putea fi creată pe calea naturală, prin căsătorie.
Pe lângă acest mod firesc, romanii cunoşteau şi două moduri artificiale
de dobândire a puterii părinteşti:

adopţiunea legitimarea

Puterea părintească se putea stinge prin moartea lui pater familias

prin moartea lui filius familiae, prin trecerea copilului sub altă putere, prin
pierderea unui element al personalităţii şi prin emancipare.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, p.19;

2. S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, Partea

generală, vol. I, 1929, p. 89 - 91;

3. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I,

p. 163 – 300;

4. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958,

p. 854;