REZILIENŢA PSIHOLOGICĂ

ANII 1960 ȘI 1970 MARCHEAZĂ PERIOADA ÎN CARE O

SERIE DE CERCETĂTORI, SPECIALIZAȚI ÎN
P S I H O PA T O L O G I A DEZVOLTĂRII, AU ÎNCEPUT SĂ
S T U D I E Z E U N F E N O M E N I G N O R AT A N T E R I O R D E
I N V E S T I G A Ț I A P S I H O L O G I C Ă : FA P T U L C Ă U N N U M Ă R
D E C O P I I A L E C Ă R O R C O N D I Ț I I D E D E Z V O L TA R E L E
E R A U C L A R D E FAV O R A B I L E S A U C H I A R A D V E R S E
REUȘEAU SĂ LE DEPĂȘEASCĂ FĂRĂ SECHELE
INTRAPSIHICE ȘI INTERPERSONALE MAJORE ȘI SĂ AIBĂ
U N PA R C U R S E X I S T E N Ț I A L N O R M A L S A U C H I A R D E
SUCCES.
 
 •Capacitatea de a rezista în faţa suferinţei psihice şi de a o învinge, creând
astfel premisele unei dezvoltări pozitive de-a lungul vieţii
•Moduri de reacţii cognitive, emoţionale şi sociale utilizate în adaptarea la sau
rezolvarea unor probleme; modelarea propriei existenţe în funcţie de provocări
şi încercări.
•Folosirea resurselor personale genetice şi psihosociale în vederea rezolvării
cu succes a unei crize.
•Capacitatea de a depăși de o manieră pozitivă situațiile de risc, adversitate
și stres.
•Proces ontologic longitudinal, cu evoluții și acumulări specifice pe toată
durata vieții. Proces de dezvoltare care se desfășoară pe tot parcursul vieții,
bazele sale, solide sau fragile, fiind edificate în perioada copilăriei, existând însă
posibilitatea surmontării unui deficit inițial pe măsura înaintării în vârstă și a
identificării și valorificării de noi resurse interne și externe.
A. Rezilienţa se referă la un rezultat adaptativ ca răspuns la o situaţie stresantă. De pildă,
rezilient este un copil care, în ciuda condiţiilor economice precare, reuşeşte să frecventeze
cursurile la şcoală şi să atingă performanţe academice.
B. Apoi, rezilienţa a fost definită ca fiind o abilitate sau o trăsătură a unui individ care
facilitează abilitatea de a depăşi situaţiile dificile.
C. În ultimele decenii, rezilienţa a fost redefinită ca fiind un proces dinamic, care poate suferi
schimbări.

• Capacitatea de a intra în relaţii personale şi de a obţine sprijinul persoanelor sau

instituţiilor în folosul propriului Eu.
•Interacțiunea dintre persoană, cu o istoria sa specifică de dezvoltare,
mediul complex în care evoluează și factorii stresori caracteristici.
 •Reziliența psihologică fiind, prin natura sa, multidimensională,
indivizii confruntați cu adversitatea pot demonstra reziliență în
anumite domenii, cum ar fi cel profesional, dar pot eșua în alte
domenii, cum ar fi relațiile parentale sau acelea de cuplu. De
asemenea, reziliența psihologică a individului poate varia pe
parcursul ciclului vieții, în funcție de tipul de experiențe adaptative,
eficiente sau ineficiente, pe care le-a parcurs într-una sau alta din
etapele anterioare de dezvoltare.
•Masten nota că putem vorbi de reziliența psihologică a
indivizilor doar atunci când aceștia au fost confruntați „cu o
amenințare semnificativă pentru dezvoltarea lor”
• Rezistenţă la frustrări
• Strategie de a supravieţui şi de a învinge situaţiile de distress
• Adaptarea (relativ) uşoară la condiţii „stresante”

• Rezilienţa la copil: relaţia afectivă şi impactul educaţiei. Condiţiile de dezvoltare normale şi de

cultivare a rezilienţei se cultivă de timpuriu şi progresiv. 
• Supraprotecţia şi relaţia de ocrotire prin izolare au impact negativ asupra dezvoltării
personalităţii 
• Sfat pentru părinţi: să lase copii să se întâlnească cu situaţiile vieţii, ştiind că educaţia cu toate
aspectele sale cognitive, emoţionale şi sociale trebuie să fie autoritară, iar copiii pot fi lăsaţi să aibă
experienţe negative, fără a supraestima influenţa educaţiei familiare.
Sugestii educaţionale: 
• - construiţi relaţii sociale diferite
• - fixarea unor scopuri realiste
• - schimbările sunt inerente
• - cultivaţi gânduri şi sentimente pozitive, optimism
 •Copiii/adolescenţii/tinerii/maturii rezilienţi genetic sunt plăcuţi,
veseli, prietenoşi, se integrează în jocuri şi viaţa socială, comunică
uşor cu ceilalţi
• • Cine este rezlient se reface mai bine după experienţe
negative, după suferinţe psihotraumatice acute şi poate trece peste
urmările trăirilor negative (dezastre, accidente, agresiuni,
psihotraume).
•NOTĂ: Dacă reziliența presupune o revenire la punctul
anterior traumei, dezvoltarea personală presupune o creștere și o
funcționare psihologică optimă dar și o desensibilizare față de
viitorii factori traumatizanți.
 •Coping-ul include gândurile şi comportamentele folosite pentru a face faţă
cerinţelor interne şi externe pe care le cere o situaţie care a fost evaluată ca
fiind stresantă se referă la un răspuns psihologic şi/ sau comportamental care
diminuează efectele fizice, emoţionale şi psihologice (sau creşte posibilitatea
unui răspuns cu valenţă pozitivă) ale unui eveniment negativ.
•În ceea ce priveşte rezilienţa cognitivă, coping-ul este văzut ca fiind o
variabilă ce contribuie la creşterea sau scăderea nivelului de rezilienţă
cognitivă pe care un individ îl deţine.
•Coping-ul a fost văzut ca un factor care stabilizează şi care îi asistă pe
indivizi în menţinerea unui nivel psihosocial de adaptare în momentul în care
se confruntă cu situaţii stresante. Procesul de coping este un răspuns complex
care apare atunci când un individ încearcă să îndepărteze un stresor sau o
ameninţare din exterior.
 Stresul
 
•Aşa cum definiţia rezilienţei a suferit schimbări de-a lungul timpului, fiind văzută mai întâi ca
trăsătură şi apoi ca proces, şi definiţia conceptului „stres” a suferit modificări. Astfel, una dintre cele mai
mari realizări în ceea ce priveşte cercetarea în domeniul stresului este conceptualizarea stresului ca fiind un
proces multidimensional sau o tranzacţie multidimensională.
•În acord cu această conceptualizare, procesul multidimensional al stresului parcurge o serie de etape.
•Prima etapă cuprinde antecedentele procesului – personalitatea, factorii de mediu şi, desigur, stresorii.
•În a doua etapă, variabilele de interes sunt variabilele evaluării cognitive.
•În momentul în care situaţia şi abilitatea de a face faţă au fost evaluate într-un anumit fel, în acel
moment începe a treia etapă. În cadrul acestei etape pot fi iniţiate o serie de procese de coping, procese care
constituie actuala reacţie la factorii stresori.
•A patra etapă cuprinde rezultatele stresului, care pot fi identificate la mai multe niveluri ale organizării
personale. Dacă ne întrebăm unde îşi are locul rezilienţa în acest model, este important să ne reamintim
faptul că rezilienţa înseamnă şi absenţa efectelor negative pe care un stresor real obiectiv poate să le aibă.
•Astfel, rezilienţa are un nivel ridicat în momentul în care factorii stresori sunt procesaţi într-o manieră
în care nu permite efectelor negative ale acestora să apară.