UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE MEDICINĂ
Specializarea: AMG an IV sem. II

ÎNGRIJIRI SPECIALE
ÎN SPECIALITĂŢI MEDICALE
CURS NR. 4
PRINCIPALELE SIMPTOME ÎN AFECŢIUNILE APARATULUI RESPIRATOR

TITULAR CURS: Ș.L. Univ. Dr. Med. Oprea Carmen

 Bolile pulmonare
 
Exista trei tipuri principale de boli pulmonare:
1. Boli ale căilor respiratorii (boli pulmonare obstructive) - pot provoca îngustarea sau blocarea cilor respiratorii:
astmul, emfizemul şi bronşita cronică. Pacienţii care suferă de boli ale căilor respiratorii prezintă dificultăţi de respiraţie.
2. Boli care afectează ţesutul pulmonar - deteriorează tesutul pulmonar. Pot cauza cicatrici sau inflamarea ţesutului pulmonar,
care aduce plămânii in imposibilitatea de a se dilata suficient ("boli pulmonare restrictive").
De asemenea, plămânilor li se diminuează funcţia de a inspira oxigen (oxigenarea) si de a expira dioxidul de carbon. Fibroza
pulmonară şi sarcoidoza sunt astfel de boli ale ţesutului pulmonar. Pacienţii cu aceste afecţiuni au sentimentul că nu au
suficient aer, că "poartă un pulover prea strâns pe gât" care nu le permite să inspire adânc.
3. Boli ale circulaţiei pulmonare - acestea afectează vasele de sange ale plămânilor. Sunt cauzate de coagulare, cicatrici sau
inflamarea vaselor de sânge. Una dintre consecinţele acestor afecţiuni este reducerea capacităţii plămânilor de a
transporta oxigenul şi de a elibera dioxidul de carbon.
 Aparatul respirator este examinat clinic (anamneza ) dar şi paraclinic ( radiologie, explorări de laborator, spirometrie –
evaluarea fluxului de aer ce intra si iese din plamani etc.).
Toate aceste metode sunt folosite pentru diagnosticarea unor boli în urma unor acuze ale bolnavului care poartă denumirea
de simptome.
Principalele simptome care atrag atenţia asupra unor boli ale aparatului respirator sunt:
1. Tusea (cu sau fara expectoratie);
2. Dispneea ( respiratia dificila);
3. Hemoptizia ( eliminarea de sânge prin tuse);
4. Durerea toracică;
5. Alte simptome.
De reţinut este faptul că nu întotdeauna aceste simptome au o origine respiratorie, ele pot fi şi rezultatul unor boli cardio-
vasculare, nervoase sau hematologice.
 1. Tusea

Tusea este un act reflex sau voluntar, care are drept rezultat expulzarea violentă a aerului şi în unele cazuri a corpurilor
străine din căile respiratorii acest lucru subliniind rolul de apărare al arborelui respirator pe care îl are acest act reflex.
Tusea în sinea ei este un act reflex ce apare ca urmare a iritării mucoasei arborelui respirator de diferiţi agenţi exogeni
(din exteriorul organismului – praf, polen, pulberi) sau endogeni (din interiorul organismului – producţia de mucus în exces la
nivelul căilor respiratorii).
Un lucru important cu privire la tuse este acela că nu este declanşată doar de afecţiuni la nivelul plămânilor, afecţiuni la
nivelul laringelui, faringelui, nasului, limbii, amigdalelor pot de asemena cauza reflexe de tuse.
În literatura de specialitate se discută şi de tusea de cauză centrală care işi are originea în afectări la nivelul structurilor
nervoase de la nivelul creierului.
Tusea nu este un semn specific dar datorită diferitelor forme sub care poate fi intâlnită (seacă, productivă, nocturnă,
diurnă, intermitentă etc.) capată de foarte multe ori o valoare sugestivă pentru diferite afecţiuni.
Ca mecanism general, actul tusei cuprinde următoarele faze:
-inspiratorie, în care aerul pătrunde în plămâni,
-de compresiune prin închiderea glotei,
-de expulzie bruscă a aerului prin contracţia muşchilor abdominali cu ridicarea violentă a diafragmului şi deschiderea forţată a
glotei.
 Caracteristicile tusei: productivitatea, intensitatea, tonalitatea, frecvenţa, relaţiile temporale, factorii care însoţesc sau
provoacă tusea.
a) Productivitatea – din punct de vedere al productivităţii, tusea poate fi neproductiva (uscată) sau productive (umeda);
 Tusea uscată se caracterizează prin absenţa expectoratiei precum şi printr-un timbru aspru.
 Cauzele tusei uscate sunt procesele iritative( pleurite, faza iniţiala a bronşitelor acute sau a tuberculozei pulmonare). Acest
tip de tuse este vătămătoare, poate epuiza cordul, tulbura somnul, poate răspândi infecţia.
 Tusea umedă sau productivă se caracterizează prin prezenţa expectoraţiei de mucus.
 Cauzele tusei productive sunt diferitele procese inflamatorii prezente în plămân (ex: pneumonie, bronhopneumonie etc.)
Caracteristici ale tusei productive:
1. Cantitatea – producţia zilnică normală de mucus este de 10-20 ml;
- producţia în exces stimularea membrane mucoasei eliminarea mucusului;
- creşte cantitatea în: abces pulmonar, bronşiectazii, neoplasm bronhopulmonar;
- scade cantitatea în: TBC pulmonar ( la debut), pneumonie, bronşita acută şi cronică.
2. Aspect si culoare
3. Consistenţa sputei
- Vâscoasă şi dificil de expectorat (ex. Bronşita cronică)
- Lichidă ( ex. Astm bronsic)
4. Asocierea cu durerile toracice
5. Mirosul fetid:
- Cauzat de bacteriile anaerobe.
6. Orarul de apariţie:
- Tuse matinală bronşiectazii
- Tuse nocturnă astm, afecţiuni cardiace
- Tuse vesperală tuberculoza pulmonară
- Tuse continuă infecţii respiratorii
7. Factorii precipitanţi sau agravanti:
- fumatul, ceaţa, poluarea atmosferica Bronşita cronica;
- Efortul astm bronşic, emfizem pulmonar, afectiuni cardiace;
- Schimbarea poziţiei caverna TBC, abces, bronşiectazii.
b) Intensitatea – din punct de vedere al intensităţii, tusea poate fi stinsă sau zgomotoasă. Tusea stinsă sugerează fie o
distrugere a corzilor vocale în urma unor procese ulceroase (cancer laringian, tuberculoză) fie prezenţa unui edem la nivelul
laringelui care va diminua vibraţiile vocale. Extenuarea bolnavului este considerată un alt factor care cauzează o tuse
diminuată, stinsă.
Tusea zgomotoasă – apare în urma unor formaţiuni, mase care fac compresie pe trahee sau bronhii (de ex: adenopatii
(ganglioni) la copii, afecţiuni mediastinale la adulţi).
c) Tonalitatea
Tusea răguşită – caracteristică laringitei, tusea bitonală – apare în urma unor afecţiuni ale nervului laringian recurent (de ex:
anevrisme de aorta – in special la nivelul crosei aortei, tumori maligne ale tiroidei etc.), tusea cvintoasă – „tusea
măgărească” este caracteristică tusei convulsive şi se prezintă printr-o serie de expiraţii forţate întretăiate de o inspiraţie
profundă, zgomotoasă şi şuierătoare.
d) Frecvenţa şi relaţiile temporale:
- Tusea continuă: caracteristică laringitei, TBC, bronhopneumoniei copiilor etc.;
- Tusea matinală: apare în urma unor dilataţii ale bronhiilor, mucusul acumulat în aceste dilataţii provoacă reflexul de tuse,
realizându-se astfel „toaleta bronhiilor”;
 

- Tusea vesperală: apare seara, este scurtă şi însoţită de creşteri ale temperaturii, este caracteristică tuberculozei de debut;
- Tusea nocturnă: apare de obicei în urma afecţiunilor din sfera cardiovasculară poate fi întâlnită şi în bronşita cronică, astmul
bronşic şi emfizemul pulmonar.
Factorii care însoţesc sau provoacă tusea – în funcţie de factorii care însoţesc sau provoacă tusea aceasta prezintă
următoarele forme:
Tusea de poziţie – apare în acele poziţii care favorizează golirea conţinutului unor cavităţi formate în plămn, conţinut care va
acţiona ca factor agresogen determinând reflexul de tuse. Dintre condiţiile asociate cu această formă de tuse se descriu:
dilataţiile bronhice, abcese pulmonare, TBC-ul, etc.
Tusea de efort – în cazul existenţei unei boli pulmonare dar mai ales în cazul existenţei unei boli cardio-vasculare apare o tuse în
timpul unui efort denumită tuse de efort (de ex: bronşite cronice, procese mediastinale etc. )
Tusea emetizantă – este acel tip de tuse care sfârşeşte prin vărsături. Boli asociate cu acest tip de tuse sunt tusea convulsivă la
copil şi TBC. Acest tip de tuse poate să apară şi la persoane care exagerează tusea declanşand astfel şi un reflex de vărsătură.
2. DISPNEEA
 DISPNEEA (năduf) (din limba greacă dys = rău, pnein = a respira), este o stare instalată datorită efortului fizic intens,
dar poate fi și o starea patologică datorită unor boli, care se manifestă prin respirație grea, modificarea ritmului respirației.

Cauze
O dispnee poate fi de origine bronhopulmonară, neurologică, otorinolaringologică, metabolică sau cardiacă. Cauzele
frecvente ce conduc la dispnee sunt:
 Cauze bronhopulmonare – astm, bronșită cronică, prezența unui unui corp străin sau a unei tumori pe bronhii, edem acut,
embolie pulmonară, infecție sau tumoră a plămânului, anomalii ale pleurei, scolioză grava.
 Cauze neurologice – comă, boli ale sistemului nervos.
 Cauze otorinolaringologice – laringite în cazul copiilor sau tumori ale laringelui dacă este vorba de adulți.
 Cauze metabolice – diminuarea oxigenării țesuturilor, de exemplu în cazul hemoragiilor.
 Cauze cardiace – bolile cardiace, infarct miocardic, o dispnee apare cel mai frecvent în caz de insuficiență cardiacă.
 O reacție alergică severă – anafilaxia se poate manifesta și cu apariția unei erupții la nivelul pielii, mâncărime sau edem.
 Colabarea plămânului, ce poartă denumirea de pneumotorax.
 Graviditatea – modificările circulatorii și respiratorii ale femeilor gravide pot conduce la apariția dificultăților respiratorii,
mai ales în ultimele luni de sarcină.
ORL
 În mod normal respiraţia are un ritm egal, o frecvenţă constantă şi o amplitudine egală. Prezenţa unor afecţiuni modifică
aceste caracteristici ale respiraţiei normale.
În funcţie de ritmul respiraţiei, manifestările respiratorii care însoţesc dispneea pot fi de tip :
• Polipnee sau tahipnee - o accelerare a mişcărilor respiratorii, depăşind 40/min, se întalneşte în majoritatea bolilor pleuro-
pulmonare şi cardio-vasculare;
• Bradipnee - termen care defineşte reducerea frecvenţei mişcărilor respiratorii, aceasta, la rândul său, este clasificată în
bradipnee inspiratorie şi expiratorie. Bradipneea inspiratorie constă într-o inspiraţie lentă, dificilă, aparent incompletă, iar
expiraţia este prelungită. Apare mai ales atunci când există un obstacol mecanic în zona în care aerul pătrunde în căile aeriene
superioare. Bradipneea expiratorie, pe de altă parte, constă în inspiraţii scurte, suflante, urmate de expiraţii de 3-4 ori mai lungi,
dificile şi zgomotoase. Acest tip de dispnee apare mai ales în cazurile de astm bronşic, emfizem obstructiv şi bronşita cronică.
După circumstanțele de apariție, deosebim:
• Dispneea de efort:
– în timpul efortului, prin perturbarea circulaţiei pulmonare, apare saturaţia insuficientă a organismului cu oxigen;
– este determinată de insuficienţa cardiacă, procese pleuro-pulmonare şi scăderea ventilaţiei pulmonare.
• dispneea permanentă:
– respiraţie deficitară permanentă determinată de insuficienţa cardiacă avansată, pneumotorax.
• dispneea paroxistică:
– este reprezentată prin accese respiratorii repetate ziua/noaptea;
– în astmul bronşic se observă mai ales dimineaţa = dispnee matinală, cauzată de contracţia spastică a bronhiolelor cu timpul
expirator, mult îngreunat;
– în astmul cardiac şi edemul pulmonar acut se observă mai ales în timpul nopţii = dispnee vesperală cauzată de insuficienţa
ventriculului stâng.
• dispneea de decubit:
– pacientul nu poate sta culcat fiind obligat să adopte poziţia şezând.

După timpul pe care îl afectează :

• dispnee inspiratorie: edem al glotei, corp străin în laringe;
• dispnee expiratorie: astm bronşic şi emfizem pulmonar;
• dispnee mixtă în care dificultatea interesează atât inspiraţia cât şi expiraţia şi care se întâlneşte atât în pleurezii cu mult lichid,
cat şi în pneumonia masivă.
 Din punct de vedere clinic poate fi clasificată în: acută, subacută şi cronică.
- Dispneea acută este cea care se dezvoltă rapid, poate apărea accidental, ca urmare a unei obstrucţii acute a căilor
respiratorii, urmare a unui traumatism sau a expunerii la anumite toxice - inhalare de clor de exemplu. Acest lucru se poate
întâmpla şi la pătrunderea unui corp străin.
- Dispneea subacută se dezvoltă în ore sau zile şi poate să aibă atât cauze pulmonare, precum pneumonia sau acutizarea unei
boli pulmonare obstructive cronice (BPOC), cât şi cauze de natura cardiacă: angina pectorală, pericardita.
- Dispneea cronică apare treptat, în luni sau ani, în special pe fondul unor boli pulmonare sau cardiace, dar şi în anemie sau
doar în momentul efortului atunci când persoana respectivă are un stil de viaţă sedentar.

În funcție de caracteristicile curbei respiratorii (tipuri particulare de dispnee), întâlnim:

• respirația Cheynes – Stokes (o alternanță de polipnee neregulată alternată cu apnee de 10-30 secunde);
• respirația Kussmaul - respirație în 4 timpi: inpiraţie – pauză – expiraţie - pauză;
• respirația Biot - mișcări respiratorii întrerupte de apnee de 5-20 secunde;
• respirația Bauchut - polipnee cu 40-50 respiratii pe minut, expiraţie scurtă şi inspiraţie lunga, denumită și respiraţie inversată.
 3. DUREREA TORACICĂ

Durerea în piept include orice fel de durere sau disconfort care apare în zona dintre partea superioară a abdomenului şi
partea inferioară a gâtului. Poate apărea la orice vârstă şi în orice populaţie, şi poate fi descrisă ca şi constricţie toracică,
presiune toracică, senzaţie de arsură sau de plenitudine. Durerea toracică poate fi ascuţită, surdă, ca o senzaţie de strivire,
pulsaţie, ruptură sau crampe.

Durerea toracică poate fi localizată sau difuză, poate avea caracter de junghi ( în pneumonie), înțepătură, arsură sau
gheară, fiind comună pentru patologia cardiovasculară (angină, IMA), pulmonară, neurologică (nevralgie intercostală),
reumatologică (sindrom Tietze-inflamație dureroasă aparută la nivelul coastelor și cartilajelor acestora), infecțioasă (zona
zoster) sau gastroenterologică (boală de reflux gastroesofagian).

Durerea de tip pleural este în mod tipic latero-toracică, modificată de poziţie şi exacerbată de tuse, strănut, râs, mișcări ale
trunchiului şi inspir profund. Durerea toracică pleuritică apare brusc, la inspir şi expir, şi poate fi intensă, ascuţită (caracter
tăios), lancinantă (ca o înjunghiere, ca o lovitură de pumnal) sau cu caracter de arsură.
Acest tip de durere apare frecvent în pleurezie sub forma de junghi iar în pneumotoraxul spontan se manifestă ca durere
violentă.
Durerea parenchimatoasă pulmonară sub forma de junghi în pneumonie, durere violentă în embolia pulmonara şi gagrena
pulmonară.
Durere de tip parietal în fracturi si neoplasme costale, herpes zoster, în cancerul sau tuberculoza vertebrală, în boli
reumatismale, etc.
Unele caracteristici particulare ale durerilor pot da indicaţii preţioase pentru stabilirea diagnosticului:
- Durere vie, atroce care imobilizează toracele şi opreşte respiraţia, însoţită de stare de colaps, se intalneşte în pneumotoraxul
spontan şi în embolia pulmonară.
- Junghiul toracic este o durere vie, localizată, acută si superficială, exagerata de tuse si de respiraţie profundă, se întalneşte în
pleurite, pleurezii, pneumonii, congestii pulmonare, etc.
- Durerea în umărul drept poate proveni de la o pleurită diafragmatică sau de la o afecţiune a veziculei biliare.
- Durerea care se amplifică cu mişcările respiratorii sugerează o fractură intercostală.
- Durerile care se accentuează prin compresiunea punctului dureros sunt de obicei parietale.
4. HEMOPTIZIA
HEMOPTIZIA se definește ca fiind eliminarea de sânge ce are ca origine căile aeriene, în urma unui efort de tuse, prin
expectoratie.
Reprezintă un semn nespecific și este asociat cu multe afecțiuni care implică aria pulmonară:
• de tip infecțios: bronșită acută, abcesul pulmonar, tuberculoza, aspergiloza, pneumonia, bronșiectaziile
• de tip neoplazic
• cardiovasculare: stenoza mitrală, embolia pulmonară, malformații vasculare pulmonare
• traumatice
• boli autoimune: granulomatoza Wegener, Sindromul Goodpasture, lupusul eritematos sistemic
• intoxicația cu diverse medicamente și/sau toxice: cocaina, anticoagulante, agenți trombolitici, penicilinamine, solvenți, etc.

Sângele eliminat pe gură poate proveni și de la alte organe: faringe, cavitate bucală, esofag, stomac.
• sângele provenit de la nivelul rino-faringian, se numește epistaxis;
• sângele provenit de la nivelul stomacului, fluid sau în cheaguri, roșu sau negru, neaerat și posibil amestecat cu resturi
alimentare, se numește hematemeză (“zaț de cafea”);
• sângele provenit de la nivelul cavității bucale se elimină fără tuse și se pot constata leziuni bucale;
• sangele provenit de la nivelul gingiilor se numeste gingivoragie.
Hemoptizia poate apărea pe neaşteptate, dar de obicei este precedată de prodroame:
- senzatie de caldura retrosternala;
- gust usor metallic, sarat;
- gadilatura laringiana care preceda imediat tusea.
Eliminarea sangelui este brusca, bolnavul prezinta o criza de tuse in cursul careia elimina sange curat, rosu-aprins, aerat,
spumos, cantitatea variind intre 100-300ml.
 Semnele generale constau in:

Eliminarea sangelui se poate repeta peste cateva ore sau in zilele urmatoare, cand vor aparea in sputa si cheaguri de sange
care pot fi negricioase.
Dupa cateva ore bolnavul nu mai prezinta decat spute hemoptoice ce vor persista aproximativ 2-3 zile. Pot aparea insa si
hemoptizii masive , fulgeratoare cand pacientul elimina o mare cantitate de sange si moare prin asfixie. Aceasta hemoptizie
masiva nu este precedata de prodroame.
Forma minima a hemoptiziei o reprezinta sputa hemoptoica, ce poate fi striata cu sange, poate fi rosie sau negricioasa.
Cauzele hemoptiziei pot fi multiple dar printre cele mai frecvente sunt:
• cauze infecțioase: bronșita, pneumonia, abcesul pulmonar, tuberculoza;
• cauze neoplazice: cancer bronho – pulmonar, adenom bronșic;
• cauze cardio – vasculare: stenoza mitrală, embolie pulmonară, insuficiență cardiacă congestivă, hipertensiune arteriala
pulmonară, angiodisplazie pulmonară;
• cauze vasculitice: lupus eritematos sistemic, boala Behcet, poliarterita nodoasă;
• cauze iatrogene: bronhoscopia, biopsia pulmonară;
• cauze inflamatorii: bronșiectazii, fibroză chistică (mucoviscidoză);
• cauze traumatice: aspirare de corp străin intrabronșic, ruptură bronșică, fistulă arterio – traheobronșică (anevrism
aortic);
• cauze hematologice: hemofilie, trombocitopenie, coagulopatie congenitală, tratamentul cu medicamente
anticoagulante sau trombolitice.
 După cantitate, hemoptizia poate fi:
• fudroaiantă – ducând la moarte în câteva minute prin spoliere sanguină şi asfixie prin inundarea căilor respiratorii.
• masivă, abundentă – a cărei cantitate este de peste 500 ml. Se însoţeşte de semne de anemie acută (paloare, tahicardie,
scădere tensională sau şoc hemoragic, tulburări de conştienţă). Necesită măsuri terapeutice de urgenţă.
 ! NB: aceeaşi semnificaţie clinică o au şi hemoptiziile repetate în care sângerarea este egală sau mai mare de 500 ml pe 24 de
ore sau a cărui debit este de peste 150ml pe oră.
• medie – cantitate de 300 – 400ml. Ea poate fi o urgenţă terapeutică datorită riscului de a se repeta cu o gravitate imprevizibilă.
• minimă – cel mai adesea reducându-se la câteva cheaguri de sânge sau expectoraţie cu striuri sanguinolente. Aceasta este o
urgenţă diagnostică în primul rând.
Investigatii efectuate pacientilor cu hemoptizie:
•Anamneză și examen clinic obiectiv;
•Radiografie toracică;
•Teste de laborator – hemoleucograma, sumar de urină și funcția renală, teste de coagulare;
•Pulsoximetrie / Gazometrie arterială;
•Fibroscopie bronșică;
•Tomografie computerizată toracică cu rezoluție înaltă.
Tratamentul hemoptiziei se face în funcţie de gravitatea hemoptiziei:
 Hemoptizia minima
- Nu necesită tratament imediat.
- Este obligatorie supravegherea pacientului.
- Tratamentul este cel al afecţiunii cauzatoare de hemoptizie.
 Hemoptizia medie
- Calmarea pacientului
- Abord venos – care să permită perfuzarea de soluţii macromoleculare, apoi de sânge.
- Incercare de oprire a hemoptiziei prin administrare de clorura de calciu, Vit. C, Vit. K, Adrenostazin.
- Embolizare de urgenţă – rareori indicata.
- În timpul doi, tratamentul va fi discutat şi în funcţie de etiologie, apreciat după bronhoscopie şi eventual arteriografie
pulmonară: embolizarea arterială – poate avea un rezultat bun pe termen scurt, iar pe termen lung poate exista recidivă
datorită circulaţiei colaterale. Tratament chirurgical – în caz de leziune localizată cu funcţie respiratorie păstrată. Tratament
medical în cazuri bine precizate: tuberculostatic, antibiotic, digitalo – diuretic etc.
 Hemoragia abundentă
- În acest caz, prima măsură care trebuie aplicată este poziţionarea bolnavului în aşa fel încât să se prevină asfixia prin invadarea
arborelui bronşic cu sânge. În acest context este foarte important să se stabilească din ce plămân provine sângele. Astfel dacă
sângele provine de exemplu din plămânul drept, pacientul va fi poziţionat în decubit lateral drept astfel încât plămânul stâng să
fie protejat şi astfel să asigure schimburile gazoase.
- Trebuie luptat împotriva asfixiei prin aspiraţie, intubaţie oro – traheală la nevoie, apoi oxigenoterapie.
- Abord venos care să permită perfuzarea de soluţii macromoleculare, apoi de sânge sau derivate de sange.
- Degajarea bronhiilor de sânge prin intubare oro – traheală şi aspiraţie, urmată de ventilaţie asistată.
- Controlul sângerării prin:
 administrarea de plasmă proaspătă la pacienţii care sunt suspectaţi de anomalii de coagulare sau care se află sub tratament
cu anticoagulante (Warfarina, Acenocumarol, heparină, Dabigatran). La pacienţii cu trombocitopenie sau la cei aflaţi sub
tratament antiplachetar (aspirină, clopidogrel) se va administra doar masă trombocitară.
 bronhoscopie terapeutică – se folosesc diverse tehnici pentru a opri hemoptizia, cum ar fi: tamponarea cu balon, lavaj cu
soluţie salină îngheţată, utilizarea de medicamente vasoconstrictoare: epinefrină 1 : 20.000 sau vasopresină injectată direct în
leziunea sângerândă sau coagulare cu plasmă-argon, crio-terapie sau terapie LASER.
 arteriografia cu embolizare în vasul responsabil de sângerare – se practică în cazurile severe, cu pacientul intubat.
 INTERVENȚII ALE ASISTENTULUI MEDICAL:
• asigura repaus total la pat al pacientului
• educă pacientul să nu tușească și să inspire lent
• educă pacientul să nu consume alimente și/sau lichide
• administrează pacientului apă rece cu lingurița sau bucați de gheață
• efectuează manopere de aspirație
• asigură și administrează oxigen la nevoie
• efectuează abord venos la recomandarea medicului pentru transfuzie de sânge
• administrează tratamentul prescris de medic (hemostatice, sedative)
• efectuează recoltarea probelor de laborator
• supravegheaza funcțiile vitale ale pacientului: puls, T.A., respirație.
 5. DISFONIA

Modificare a calităţii vocii care devine răguşită, stinsă, prea ascuţită, prea gravă sau bitonală (emiterea simultană a două
sunete) cauzata de o afectare a mobilităţii laringelui prin compresia sau iritarea nervilor care îl comandă (tumori, infectii,
traumatisme, afectiuni neurologice) sau de o anomalie a mucoasei laringelui, a corzilor vocale (surmenajul vocii, laringita,
cancere).
Termenul disfonie, în sens general, se referă la toate modificările, calitative sau cantitative, percepute în voce.
Disfonia poate fi temporară sau cronică, și are cauză structurală sau funcțională.
Cauzele organice ale disfoniei sunt: inflamația laringelui, defectele de naștere, prezența unei tumori sau alterarea unuia
sau a mai multor organe legate de post-fonațiune (corzi vocale, nas, gură, limbă, faringe, laringe, trahee), și unele traume.
Cauzele funcționale sunt: folosirea în exces a vocii și disfonia idiopatică (fără o cauză aparentă).
Pe langa disfonie, pacientul mai poate prezenta o serie de simptome cum ar fi: oboseala vocii, intepaturi, arsuri, jena in
gat, tensiune si durere la nivelul gatului, senzatie de lipsa de aer, tuse seaca, iritativa, gust amar sau acru in gura dimineata.
Afonia denumeste absenţa tonului laringian.
 
 
 Diagnosticul corect al cauzelor disfoniei se face în cabinetul medicului specialist O.R.L.
O evaluare completă a vocii necesită o anamneza atentă, un examen clinic O.R.L. complet si o evaluare completa a
funcţiilor laringelui si a calitatilor vibratorii ale corzilor vocale. Pentru aceasta, la dispoziţia clinicianului de astazi se afla o gamă
largă de modalităţi de investigare, de la sistemele perceptuale vizuale şi auditive până la tehnici acustice, aerodinamice şi
endoscopice.
Uneori, în funcţie de cauză, poate fi necesar un examen radiologic al regiunii cervicale anterioare (examen C.T. sau R.M.N.
laringian). De asemenea, pot fi efectuate o serie de analize sanguine care să pună în evidenţă diferite deficiente ce pot influenta
calitatea vocii.
Dupa stabilirea diagnosticului corect, tratamentul disfoniei poate fi reprezentat de tratament medicamentos, repaus vocal
sau/şi tratament chirurgical, în funcţie de etiologie. În functie de diagnostic, tratamentul foniatric se poate asocia cu tratamentul
medicamentos sau cu cel chirurgical. Astfel, pentru cei care au suferit o interventie chirurgicală la nivelul corzilor vocale, este
recomandat ca în postoperator să apeleze la serviciile de foniatrie şi la medicului specialist in foniatrie pentru tratamentul de
recuperare foniatrică.
Orice raguseala care dureaza mai mult de 3 saptamani trebuie obligatoriu urmata de un consult O.R.L. Ea poate
fi simptomul de debut al unor afectiuni mult mai grave decat o simpla "raceala".
 6. WHEEZING

WHEEZING-UL este un zgomot expirator cu tonalitate înaltă cu origine la nivelul căilor aeriene mari (avand caracter
monomorf) sau la nivelul cailor aeriene mici (cu caracter polifonic, muzical). Sub aspectul fiziopatologic este expresia limitarii
fluxului de aer datorat reducerii calibrului cailor respiratorii.
Incidenţa wheezing-ului este foarte crescută la vârstele mici. Pana la 25-30% dintre sugari au un episod de wheezing,
respectiv 50% dintre copii prezintă cel putin un episod de wheezing înainte de împlinirea vârstei de 6 ani.
Pacienții îl descriu ca pe o respirație zgomotoasă și dificilă (wheezing și dispnee) sau ca pe un fluierat care se aude din
gât.
Afecțiuni ce au wheezing-ul ca simptom:
-  astmul bronșic, însă nu orice wheezing trebuie atribuit astmului;
- insuficiența cardiacă congestivă (astmul cardiac) prin edem peribronșic;
- boala pulmonară obstructivă cronică (BPOC);
- bronșitele acute sau cronice, 
- emfizemul pulmonar;
- tromboembolismul pulmonar;
-
- șocul anafilactic (reacție alergică severă);
-  epiglotita,
- disfuncția corzilor vocale.
Wheezing-ul trebuie investigat ambulator atunci când:
• apare pentru prima dată;
• este însoțit de dispnee, cianoză, alterarea statusului mental (confuzie, obnubilare, dezorientare);
• apare în mod repetat;
• este produs de o reacție alergică (medicamentoasă, la înțepături de insecte).

Explorările necesare sunt clinice (auscultația pulmonară) și paraclinice (evaluarea gazelor sangvine, radiografie toracică,
teste funcționale respiratorii: spirometria).
Wheezing-ul necesită spitalizare atunci când:
• este însoțit de dispnee sau saturație mică a oxigenului la pulsoximetrie;
• necesită tratament cu administrare intravenoasă;
• necesită administrare suplimentară de oxigen pe mască/canulă nazală;
• necesită supraveghere medicală de specialitate.
 7. STRIDOR
STRIDORUL este un sunet anormal, ascuţit, de tonalitate înaltă, specific în cazuri de spasm sau de obstructie a laringelui.
Este determinat de obicei de o obstrucţie sau îngustare a căilor aeriene superioare. Sunetul stridorului depinde de localizarea
obstrucţiei la nivelul tractului respirator superior.
Stridorul poate fi simptomul unei urgenţe respiratorii ameninţătoare de viaţă.
Inflamaţia acută a căilor respiratorii poate fi întâlnita în bolile virale sau bacteriene – laringite/traheite bacteriene (copilul se
prezintă după o perioadă scurtă de stridor şi respiraţie dificilă), epiglotita, sau dupa efortul/abuzul vocal – afecţiuni care
îngusteaza diametrul căilor respiratorii şi pot genera stridor, răguşeală, insuficienţă respiratorie.
Traumatismele laringelui în funcţie de localizare şi severitate pot provoca de la răguşeală, stridor până la detresă respiratorie şi
chiar moarte. Se impune prezentarea de urgenţă la medic în cazul suspicionării traumei laringiene.
Corpii străini din căile respiratorii reprezintă cauze de obstrucţie potential letală a căilor respiratorii şi reprezintă urgenţa
majoră. La copiii cu corpi străini în căile respiratorii putem intâlni diferite simptomatologii în funcţie de mărimea corpului străin,
locul implantării si gradul obstrucţiei. Corpii străini plaţi, ascuţiţi sau subţiri se pot localiza la nivelul laringelui şi provoacă
răguşeală şi stridor; majoritatea migrează în jos, în trahee sau în una din bronhiile principale şi pot provoca zgomote cu diferite
caractere.
Nu daţi copiilor jucării care se pot demonta în piese mici ce pot fi înghiţite!
Stridorul laringian congenital este cea mai frecventă cauză de stridor cronic la copil şi este datorat unei anomalii a laringelui,
prezentă de la naştere.
De obicei este mai puţin zgomotos când copilul stă pe burtă, se înrautăţeşte în infecţiile căilor aeriene. Este suficientă
examinarea clinică a copilului în serviciile ORL şi pediatrie, în situaţiile mai severe poate fi necesara examinarea laringelui
(laringoscopie) sau a cailor aeriene (bronhoscopie).
Evoluţia stridorului este autolimitantă în majoritatea cazurilor - se rezolvă de la sine, fără intervenţie chirurgicală.
 BIBLIOGRAFIE
1. C. Borundel: „ Manual de medicina interna pentru cadre medii”, editia a III-a, Ed. BIC ALL, Bucuresti, 2000;
2. C. Mozes: „ Tehnica ingrijirii bolnavului”, editia a IV-a , Ed. Medicala, Bucuresti, 2016
3. L. Titircă: „ Explorări functionale şi îngrijiri speciale acordate bolnavului”, Ed. Viaţa Medicala Romanească, Bucureşti,
2004;
4. M. Vasile, M. Moldoveanu: “ Semiologie medical pentru asistentii medicali”, ed. All, Bucuresti, 2011.