Stăpânitorii de adevăr

în Grecia arhaică:
Ambiguitatea cuvântului
Marcel Detienne
Idei parcurse

Marcel Detienne în acest capitol explică:

 Proprietățile cuvântului
 Ambiguitatea cuvântului
 Complexitatea cuvântului Aletheia
 Relația dintre Aletheia și Lethe
Proprietățile cuvântului

 Însoțește în permanență limbajul gestual

 Când este rostit de prezicător, poet și regele-judecător, acesta
devine un cuvânt magico-religios care are ca aspect principal
eficaciatea.
 Cuvântul magico-religios nu este supus temporalității, nu se
deosebește între faptă și vorbă.
 Cuvântul încărcat de eficacitate nu este separat de realizarea lui și
plutește într-un prezent absolut.
 Când este folosit în lauda poetică, acesta devine viu și este supus
legilor physis-ului.
Complexitatea Aletheiei

 Aletheia se formează pe baza opiziției Uitare-Memorie.

 În configurația ei cuprinde: Dike, Pistis, Peitho.
 Dike înseamnă dreptate și este indispensabil de Aletheia în justiție și
poetică. În lumea religioasă dreptatea este sinonim cu adevărul.
 Pistis se referă la încrederea pe care un om o are pentru un zeu sau
pentru cuvântul acestuia.
 Peitho reprezintă puterea cuvântului așa cum se exercită el asupra
celorlalți.
Ambiguitatea cuvântului

 Peitho este elementul cheie care duce la ambiguitatea cuvântului.

 Sub masca Thelxinoei, este una dintre Muze, iar sub masca
Thelxiepeiei este una dintre Sirene – fundamental ambivalent:
benefic și malefic. Peitho cea bună însoțește Regii înțelepți; iar cea
care face rău este odioasa fiică a Rătăcirii, a lui Ate, care te face să
te rătăcești în capcanele sale.
 La Afrodita Peitho este care mereu este surâzitoare, șoșotind ca o
fetiță ținându-se de șotii; iar Apate este înșelăciunea plăcerii suave, a
tandreții și desfătării.
Ambiguitatea cuvântului

 Cuvântul în calitate de Peitho sau Apate, reprezintă în gândirea

mitică o forță dublă, pozitivă și negativă, perfect analogă. Între ele
există o ambivalență.
 Cuvântul ambivalent este Proteus, acel zeu multiplu și nestatornic,
care este apă, foc, arbore și leu, care unește toate formele într-una
singură. Corelația dintre diversele planuri ale gândirii mitice este
Parphasis – o forță care conferă cuvântului regelui cel drept putere de
seducție, puterea de a acorda o revanșă fără luptă, atrăgând inimile
cu vorbe liniștitoare; dar la Pindar aceasta este forța răufăcătoare,
acuzată că a lovit în strălucirea meritului, că a căutat să sporească
murdara faimă a unor oameni fără valoare.
Ambiguitatea cuvântului

 Pentru a defini această putere care este și Peitho cât și Charis,

Pindar vorbește despre o depășire când spusele muritorilor merg
dincolo de ceea ce este. E un moment când incredibilul devine
credibil, în care contrariile tind să confunde și să creeze o sinteză.
Atunci Aletheia se nuanțează cu valori care îi modifică strălucirea.
Pentru a fi mai preciși: Aletheia nu există fără Lethe. Muzele când
spune Adevărul, ele aduc în același timp la uitarea nenorocirilor,
domolirea grijilor.
Care este natura acestei uitări?

 Ea nu mai este forța negativă, Vlăstar al Nopții, care se opune

Aletheiei. Lethe nu este întunericul de nepătruns, ci umbra ei; umbra
care însoțește, înconjoară lumina.
 Între Aletheia (+) și Lethe (-) se dezvoltă o zonă intermediară în care
Aletheia alunecă spre Lethe și invers. Trecerea de la Aletheia la
Lethe este exprimată prin în termeni de asemănare, noțiune aproape
rațională, că dacă gândirea greacă arhaică instaurează la un anumit
nivel o adevărată echivalență sau cel puțin un fel de participare între
cei doi termeni ai comparației, ea tinde spre o toerie fundamentală,
întemeiată pe mimesis.
Concluzie

Din această ambiguitate fundamentală se desprind două concluzii:

Stăpânitorul de Adevăr este și un stăpânitor al înșelăciunii. A deține
adevărul înseamnă a fi capabil și de înșelăciune. A doua concluzie:
Aletheia și Lethe nu sunt contradictorii, ci se completează.
În încheiere

Putem spune că ambiguitatea cuvântului este punctul de plecare pentru

o reflecție asupra limbajului ca instrument, pe care gândirea raționalăo
va dezvolta în două direcții diferite: 1. Problema cuvântului asupra
realității, problemă esențială pentru întâia reflecție filosofică în
ansamblul ei. 2. Problema puterii cuvântului asupra celorlalți –
perspectivă fundamentală pentru gândirea retorică și sofistică.