Materiale nanostructurate

pentru uz farmaceutic.
Standarde biologice pentru
materiale cu aplicatii în
terapie.
Sisteme de eliberare controlata
nanostructurate
MDC clasice au o componenta hidrofobica si pot suferi
precipitare ce duce la fenomene toxice in organism
Sisteme de eliberare controlata nanostructurate vor
determina atat un caracter hidrofil cat si unul hidrofob
mediului in care sunt dispersate si faciliteaza astfel
solubilitatea MDC
In plus, incapsularea MDC in sisteme nanostructurate
poate duce la cresterea biodisponibilitatii si scaderea
dozelor prescrise.
AVANTAJE: protectie impotriva degradarii SA, actiunea
la tinta a formularii, eliberare de molecule biologice ca:
proteine, peptide, oligonucleotide
 Sisteme de eliberare controlata
nanostructurate - Standarde biologice
Modificarea caracteristicilor fizico-chimice ale
nanostructurilor si interctiunile cu sistemele biologice se
poate realiza prin schimbarea naturii chimice a matricii
polimerice care va influenta: biodistributia,
biorecunoasterea, bioadeziunea, biocompatibilitatea si/sau
biodegradarea.
Materialele polimere folosite: gelatina, chitosan, alginat de
sodiu, acid polilactic, acid poliglicolic, polietilen glicol,
policaprolactona, PMMA.
Modificarea raspunsului biologic se poate realiza prin
incorporarea de adjuvanti, de ex, proteine ca: albumina,
lecitina si polimeri
 Sisteme nanostructurate pentru
aplicatii oculare -- exemple

Sistemele nano- au fost dezvoltate si evaluate pentru

cresterea absorbtiei SA, imbunatatirea biodisponibilitatii,
reducerea efectelor adverse, eliberarea sustinuta de SA
in spatiul intraocular
PLGA – polilactic – co – acid glicolic – s-a dovedit a fi
biodegradabil si biocompatibil. Au fost studiate formulari
cu absorbtie crescuta de SA si eliberare controlata a
proteinelor
 Sisteme nanostructurate pentru
aplicatii pulmonare -- exemple

Plamanul prezinta suprafata mare de absorbtie, bariera

subtire de absorbtie, activitate enzimatica slaba
Administrarea sub forma de aerosoli
Folosite in: Astm, fibroza , cancer de plaman, TBC,
hipertensiune pulmonara, diabet
Exemple de polimeri: PLGA - polilactic – co – acid
glicolic – pentru eliberare de insulina
Un alt exemplu studiat: PLGA grefat pe o structura de
polivinil alcool substituit cu o amina. (Dailey si col)
Polimerul prezinta proprietati amfifilice si este potrivit a fi
folosit in sistemele de eliberare pulmonara.
 Sisteme nanostructurate
pentru aplicatii mucoadezive
Sistemul Chitosan cu polizaharide CS a fost
studiat pentru preparate mucoadezive.
Au fost studiate nanocapsule si CS
acoperite cu lipide ce au prezentat
capacitatea de a creste absobtia de peptide.
Polimeri ca PLGA si PLA au prezent o buna
eliberare a proteinelor incapsulate in
nanosfere
 Sisteme nanostructurate
pentru tratamentul cancerului
Ex: nanovaccinuri, nanosfere magnetice cu
aclacinomicina pentru cancerul gastric,
nanostructuri polimerice pe baza de poli-
propilen-imine dendrimerice pentru eliberare
de oligonucleotide, poli ε-caprolactona
nanostructurata pentru eliberare de
tamoxifen folosit in tratamentul cancerului de
san, nanostructuri ceramice, nanoconjugati
doxorubicina –folat pe lanturi PEG
RISCURI ALE UTILIZARII A NOSTRUCTURILOR
Structurile de ordin nano- pot intra in organism prin:
plaman, sistem gastrointestinal, mucoase, piele in
functie de dimensiunea particulelor si proprietatile de
suprafata precum si afectiunile tesutului cu care intra in
contact
Parametrii care duc la cresterea inglobarii/eficientei unui
produs sunt:
 Masa moleculara mare a polimerului
 Prezenta grupelor carboxilice libere de la capatul lantului
polimer, in cazul PLGA
 Folosirea clorurii de metilen in loc de acetat de etil
 Inglobarea maselor mari de MDC
 METODE PENTRU
CARACTERIZAREA
SUPRAFETELOR
NANOMATERIALELOR
 Interactiunea biomaterialelor cu organismul uman, prin

suprafața lor  proprietățile straturilor de la suprafața materialului

sunt extrem de importante atât în ceea ce privește răspunsurile

biologice determinate de introducerea implantului, cât și

răspunsul materialului la mediul fiziologic.

Proprietățile chimice, topografice, mecanice și electrice ale

materialului implantului afectează modul în care proteinele și

celulele interacționează cu biomaterialul respectiv

 Metode de investigare a suprafețelor

A. Metode directe:
Spectrometria în infraroșu cu transformată Fourier (ATR-FTIR);
Spectroscopia de difuzie de ioni (ISS);
Spectroscopia de masă cu ioni secundari (SIMS);
Spectroscopia de fotoelectroni de raze X (XPS, ESCA);
Spectroscopia de electroni Auger;
Reflectivitatea neutronilor;
Elipsometria;

B. Metode indirecte:
Determinarea energiei libere de suprafață prin metoda unghiului de
contact;
Microscopia de forță atomică (AFM);
Microscopia electronică de baleiaj;
Analiza termică diferențială;
Distribuția de masă moleculară etc.
A. Tehnici spectroscopice
1. Spectroscopiile FTIR  informații privind identificarea
speciilor moleculare prin intermediul stărilor lor vibraționale,
informații asupra legăturilor chimice și a orientării moleculare.

 metode non-distructive, necesitând o preparare minimă a

eșantioanelor de studiat.

 sensibilitatea la nivel de monostrat se atinge în condițiile

mediului ambiant.

 adâncimea de pe care se obțin informații cu ajutorul

spectroscopiei FTIR este cuprinsă între 1000 Å până la 1 µm.
2. Spectroscopia electronică pentru analize chimice
(ESCA), cunoscută și ca spectroscopie de fotoelectroni
de raze X (XPS)

cea mai des utilizată spectroscopie de suprafață și una dintre cele mai
populare tehnici valabile pentru caracterizarea suprafeței materialelor –
permite obtinerea de informații doar de pe o adâncime de 5–75 Å
 caracterizarea structurii chimice și analiza elementală a unei suprafețe
Identificare de elemente prezente la suprafața probei, excepție H și He
 conc. atomice aprox. - calculate din intensitățile relative ale picurilor.
 din despicarea picurilor - starea chimică a atomilor.
 nu este necesara prepararea speciala a probelor, dar este necesar un
vid inalt (10-9 Torr)  nanomaterialul trebuie să se găsească în stare
uscată, - metoda nu se poate folosi pentru analiza probelor biologice (ex.
proteine în stare nativă)
B. Tehnici microscopice
1. Microscopia electronica de baleiaj (SEM)  informatii asupra
topografiei suprafetei
 de cele mai multe ori este necesara metalizarea esantioanelor de studiat
 necesita existenta unui vid inalt  nu este posibila investigarea probelor
biologice în starea lor nativă
 in prezent: instrumente performante, care permit vizualizarea cel puţin a
probelor parţial hidratate

2. Microscopia de forţă atomică (AFM)  permite achiziţionarea de

imagini tridimensionale, cu rezoluţie de ordinul angstromilor sau a
nanometrilor
 nu necesita pregatiri suplimentare ale esantionului de studiat
 poate fi folosita in condiţii ale mediului fiziologic corespunzător
biomaterialului de studiat
 informaţii asupra: aranjării grupelor funcţionale la suprafaţa studiată,
proprietăţilor mecanice locale (ex.: rigiditatea, fricţiunea)
C. Alte tehnici
1. Determinarea energiei libere de suprafaţă prin măsurarea
unghiului de contact  obţinerea de informaţii de pe primii
câţiva angstromi ai unei suprafeţe solide

 informaţii asupra modului în care o suprafaţă interacţionează

cu gazele, lichidele şi, eventual, cu biomoleculele

 metoda semicantitativa de determinare a energiei libere de

suprafata pentru materialele solide

 informaţia obţinută nu este specifică şi nu indică

caracteristicile chimice ale suprafeţelor studiate

 avantaje: uşurinţa utilizării acestei metode de analiză şi în

costul relativ scăzut al acesteia
D. Metode particulare folosite pentru analiza de suprafaţă a biomaterialelor

Părţi individuale ale ISO 10993 (serie de standarde privind evaluarea biologică
a dispozitivelor medicale)  aplicabile doar pentru dispozitivele care sunt – în
mod direct sau indirect – în contact cu organismul uman sau cu fluidele
biologice

Nr. Evaluare şi Testare

1 Cerinţe ale siguranţei animalelor
2 Teste de genotoxicitate, carcinogenicitate şi toxicitate
3. Selecţia testelor pentru interacţiunile cu sângele
4. Teste pentru citotoxicitate – teste in vitro
5. Teste pentru efectele locale apărute în urma implantării
6. Reziduuri obţinute în urma sterilizării cu etilen oxid
7. Degradarea materialelor în urma testării biologice
8. Teste privind iritarea şi sensibilizarea
9. Teste pentru toxicitatea sistemică
10. Identificarea şi cuantificarea produşilor de degradare
11. Design-ul studiului toxicocinetic pentru degradarea produşilor
 Tehnici utilizate în analiza unui biomaterial
Tehnica de analiză Fasciculul incident Fasciculul emergent Rezoluţia Rezoluţia în
laterală profunzime
Microscopia electronică de baleiaj Electroni Electroni 40 Å 5Å
în reflexie (SEM)
Microscopia electronică de baleiaj Electroni Electroni 40 Å 5Å
în transmisie (TEM)
Microscopia electronică cu efect Electroni Electroni 100 Å 5Å
tunel (STM)
Microscopia de forţă atomică Forţe de interacţie Forţe de interacţie 1Å 0,1 Å
(AFM)
Spectroscopia de fotoelectroni Fotoni (X şi UV) Electroni 5 m 15 - 100 Å
(XPS şi UPS)
Spectroscopia de electroni Auger Electroni Electroni 100 Å 50 - 100 Å
(AES)
Spectroscopia de masă a ionilor Ioni Ioni 100 Å 5 Å – 1 m
secundari (SIMS)
Spectroscopia de împrăştiere a Ioni Ioni 1 mm2 5Å
ionilor (ISS)
Spectroscopia elipsometrică (ES) Fotoni (vizibil) Fotoni (vizibil) 1 mm2 1Å
Spectroscopia Raman şi în Fotoni (IR) Fotoni (IR) 10 m 1 – 5 m
infraroşu (RS şi FT-IR-ATR)
Spectroscopia de împrăştiere Ioni Ioni 100 Å 0,2 m
Rutherford (RBS)
Difractometria de raze X (XRD) Fotoni (X) Imagini de difracţie 1 – 2 cm2 10 m

Măsurători de unghi de contact Interacţii suprafaţă- Unghi de contact 0,25 mm2 3 – 20 Å

(CAM) lichid
Tehnici specifice (biologice, Colorimetrie, spectroscopie de fluorescenţa, calorimetrie, teste ELISA, electroforeză,
chimice, fizice) cromatografie, marcare cu izotopi etc.
 Pasi urmati in aprecierea posibilitatii
utilizarii unui material in domeniul medical :

1. Caracterizarea fizico-chimică a materialului (din punct de

vedere mecanic, electric, biodegradare etc.): initial si dupa
prelucrare, sterilizare, depozitare, sau orice alt proces/stadiu
care ar putea să-i afecteze stabilitatea şi modul de utilizare

2. Materialele şi dispozitivele care nu satisfac aceste

teste iniţiale nu vor fi evaluate, ulterior, din punct de
vedere al biocompatibilităţii lor
 METODA UNGHIULUI DE CONTACT

Tensiunea de suprafaţă este o proprietate termodinamică

controlată de compoziţia suprafeţei materialelor.
In cazul contactului dintre două corpuri tensiunea de
suprafaţă va controla toate evenimentele fizice interfaciale,
de la fenomenul de udare (în cazul unei interfeţe lichid-
solid) până la fenomenul de adeziune (când două suprafeţe
separate se unesc pentru a forma o singură interfaţă).
In cazul suprafeţelor solide, există două metode principale
ce permit determinarea energiei libere de suprafaţă, şi
anume: metoda unghiului de contact şi metoda
cromatografiei gazoase inverse.
 Unghiul de contact () este o măsură
cantitativă pentru caracterizarea udării
unui solid de către un lichid.
 Această metodă:
• Are preţ relativ redus,
• Este sensibilă la primii câţiva angstromi ai suprafeţei,
• este cea mai rapidă metodă utilizată pentru caracterizarea
suprafeţelor solide.
• Metoda nu oferă, totuşi, suficient de multă informaţie referitoare la
chimia suprafeţei studiate, ci doar asupra prezenţei grupelor
hidrofobe (nepolare) şi hidrofile (polare) de pe acea suprafaţă. se
poate estima fracţiunea de segmente de suprafaţă polare şi
nepolare, precum şi rugozitatea acelei suprafeţe
• este foarte potrivită pentru detectarea rapidă – dar nu şi pentru
identificarea – prezenţei contaminanţilor pe suprafaţă, precum şi
pentru studiul gradului de modificare şi al stabilităţii proprietăţilor de
suprafaţă obţinute în urma aplicării diferitelor metode de tratament.
• Una dintre cele mai importante dezavantaje ale metodei unghiului
de contact este aceea că unghiul de contact la echilibru pentru o
interfaţă solid-lichid poate fi măsurat cu exactitate doar pentru
suprafeţe ideale (rigide, omogene şi netede).
O picătură de lichid depusă pe o suprafaţă solidă îşi va
modifica forma sub acţiunea presiunii diferitelor tensiuni de
suprafaţă/interfaciale, până se va atinge o stare de echilibru.
Experimental, s-a observat că o picătură de lichid pe o
suprafaţă solidă poate prezenta mai multe unghiuri diferite,
care variază între două valori reproductibile,
→ valoarea maximă fiind denumită – în general - advancing
angle (unghi de avansare),
→ iar valoarea minimă receding angle (unghi de retragere).
Diferenţa dintre aceste două valori este cunoscută sub
denumirea de histerezisul unghiului de contact. Cu cât
histerezisul este mai mare, cu atât lichidul va curge mai greu.

Histerezisul unghiului de contact oferă informaţii asupra

energeticii suprafeţei, rugozităţii şi heterogenităţii
Deoarece configuraţia suprafeţei unui polimer este
funcţie de mediul înconjurător, cea mai bună metodă
de a caracteriza suprafaţa materialului este de a
caracteriza proprietăţile sale în mediul în care acesta
va fi folosit.
Din acest punct de vedere, metoda unghiului de
contact prezintă avantajul că permite realizarea de
măsurători în diferite medii, în timp ce majoritatea
altor tehnici sensibile la suprafaţă analizează interfaţa
material- vid.
 Măsurători experimentale ale
unghiurilor de contact
Dacă două lichide sau un lichid şi o suprafaţă
solidă vin în contact, va exista o interacţiune
între porţiunile polare, precum şi între cele
dispersive ale ambelor faze la suprafaţa de
separare dintre ele, dar nu şi între porţiunile
polare şi cele dispersive
La baza măsurătorilor de unghi de contact stă
echilibrul la interfaţa dintre trei faze diferite, care
pot fi: solid, lichid şi vapori, sau solid şi două
lichide nemiscibile
 Tensiunile
interfaciale la
contactul dintre
trei medii

sistem de
iluminare prisma de
inversie
lentile de
proiectie
 Caracterizarea la
umectare a fibrelor implică
determinarea valorii
unghiului de contact prin:
plasarea unei picături de
lichid test pe suprafaţa fibrei
respective; trebuie folosite
picături foarte mici,
se analizează forma unei
picături de lichid ce
înconjoară fibra respectivă -
suprafaţa trebuie să fie
considerată un cilindru
perfect (monofilament),
rigid, neted, omogen şi
izotrop (un solid ideal).
Concluzii

Metoda unghiului de contact este, probabil, cea mai

comună metodă folosită pentru măsurarea energiei
libere de suprafaţă a suprafeţelor solide.
Măsurătorile de unghi de contact, în special în cazul
materialelor polimerice, pot fi realizate cu aparate
având un preţ relativ scăzut şi prin tehnici simple.
Chiar dacă această metodă oferă doar informaţii
semicantitative, s-a dovedit a fi o metodă adecvată
pentru obţinerea de rezultate privind energetica
suprafeţelor, rugozitatea, heterogenitatea, precum şi
dinamica suprafeţelor, permiţând astfel să se
monitorizeze comportarea interfeţelor solid-lichid.
SPECTROSCOPIA DE FOTOELECTRONI
DE RAZE X (XPS)

studiul proprietăţilor polimerilor în domenii în

care proprietăţile de suprafaţă sunt definitorii
pentru interacţiunea materialului cu mediul
înconjurător, cum ar fi:
biocompatibilitatea,
caracterul hidrofil/hidrofob obţinut în urma
aplicării a diferite tehnici de tratament,
compoziţia suprafeţei şi segregarea
copolimerilor bloc,
interacţiunile acid-bază în relaţie cu adeziunea
 Principii de bazA

In tehnica XPS, raze X moi sunt folosite pentru a iradia o suprafaţă

aflată în condiţii de vid înaintat (de obicei, 10-9 Torr).
Interacţiunea dintre razele X cu atomii din proba iradiată determină
producerea de fotoionizări şi de electroni liberi eliberaţi.
Fotoelectronii emişi sunt colectaţi cu ajutorul unui ansamblu de
lentile electronice, analizaţi din punct de vedere al energiei şi
număraţi.
Spectrul rezultat constă din picuri discrete asociate cu stările
energetice electronice ale probei iradiate.
Picurile din spectrul de fotoelectroni obţinuţi în urma iradierii cu
raze X sunt grupate în trei categorii, şi anume:
 picuri datorate fotoemisiei de pe nivelele de profunzime ale
atomului,
 datorate fotoemisiei de pe nivelul de valenţă,
 datorate emisiei Auger.
 Analiză cantitativă utilizând XPS
Această metodă se foloseşte, atât calitativ cât şi cantitativ, pentru
investigarea variaţiilor în compoziţia unei suprafeţe în funcţie de
adâncimea de penetrare. Natura non-distructivă a acestei metode o
face o tehnică puternică şi unică în determinarea profilelor de
adâncime din primii câţiva nanometri (în general <10 nm) ai
suprafeţelor plane.

Intensitatea XPS (aria integrată de sub picul de fotoelectroni) este

proporţională cu cantitatea de atomi din volumul detectat, prin
urmare integrând aria de sub un pic dat, poate fi realizată analiza
elementară a materialului studiat .

Informaţii cantitative asupra suprafeţelor pot fi obţinute făcând

raportul ariilor cuprinse sub picurile de spectrele de înaltă rezoluţie.
 Rezultatele XPS s-au dovedit importante
atunci când se doreşte:
 precizarea biocompatibilităţii materialelor,
 dezvoltarea polimerilor folosiţi în implanturi
medicale,
 înţelegerea fundamentelor
biointeracţiunilor
 APLICATII ALE METODEI XPS
XPS se poate folosi pentru a determina compoziţia chimică a unui strat de
suprafaţă hidrofil, de compoziţie dorită, dimensiune şi grupe chimice
potrivite pentru legarea biomoleculelor – de ex. in cazul microsferelor
hidrofile funcţionale (particule din latex).

XPS poate aprecia compoziţia chimică, grosimea şi uniformitatea, (în funcţie

de parametrii operaţionali din timpul acoperirii) a suprafeţei unor filme
pentru incapsularea de molecule de medicament ce poate fi realizată cu
ajutorul plasmei (plasma enhanced chemical vapor deposition (PECVD),
putând fi astfel obţinute atât filme polimerice hidrofile, cât şi hidrofobe.

XPS se foloseste pentru caracterizarea chimică şi structurală a suprafeţelor

polimerice modificate în scopul imobilizării de specii biologice.
 CONCLUZII
Tehnica XPS a îmbunătăţit semnificativ înţelegerea efectelor
metodelor de modificare a suprafeţelor şi a oferit una dintre cele mai
importante căi pentru optimizarea şi dezvoltarea acestor tehnici.
XPS este, în prezent, utilizată pentru a caracteriza compoziţia
suprafeţelor şi pentru urmărirea paşilor de procesare şi chimia
degradării.
Spectroscopia de fotoelectroni de raze X (XPS) s-a dovedit a fi una
dintre cele mai importante metode pentru studiul structurii
electronice a moleculelor, solidelor şi suprafeţelor, având implicaţii
practice în diferite domenii, cum ar fi chimia suprafeţelor sau ştiinţa
materialelor, cu contribuţii semnificative în înţelegerea principiilor de
bază în fizica stării solide.
In particular, XPS apare ca fiind cea mai importantă tehnică de
caracterizare non-destructivă utilizată pentru studiul suprafeţelor
polimerice.
 MICROSCOPIA DE FORTA ATOMICA (AFM)
Microscopia de scanare a probei (SPM – Scanning Probe
Microscopy) este o denumire generală dată unor tehnici de analiză a
suprafeţelor materialelor, care include:
 AFM (microscopia de forţă atomică; Atomic Force Microscopy),
 EPM (Electrostatic Probe Microscopy),
 CPM (Chemical Probe Microscopy),
 MPM (Magnetic Probe Microscopy) .
Metoda s-a folosit pentru caracterizarea suprafeţelor filmelor de
polimeri cu ajutorul: topografiei suprafeţei, forţelor de suprafaţă,
proprietăţilor mecanice şi electrice.
Aceste tehnici folosesc un vârf (“tip”) poziţionat pe suprafaţa de
studiat, sau în apropierea acesteia (până la 0,1 Å de suprafaţă) şi
monitorizează forţele de interacţie vârf-suprafaţă care pot fi: forţe de
tip elastic, capilare, van der Waals, de adeziune, electrostatice,
chimice, magnetice, dar şi forţe de apăsare, frecare, torsiune
 Principiul fizic al tehnicii SPM

electronii se pot deplasa între vârf şi o suprafaţă conductoare,

determinând apariţia unui curent de tunelare, care depinde de
distanţa vârf-suprafaţă, tensiunea aplicată între vârf şi suprafaţă şi de
lucrul mecanic de extracţie al electronilor din materialul respectiv.
Se obtin imagini topografice, prin măsurarea curentului de tunelare
dintre un vârf ascuţit conductor (metalic sau din siliciu acoperit cu
metal) şi suprafaţă. Imaginile 3D se construiesc prin deplasarea
vârfului deasupra suprafeţei după două direcţii (x şi y) şi măsurători
ale curentului de tunelare, menţinând z constant; sau, măsurători ale
distanţei pe direcţia z, menţinând curentul de tunelare constant.
Tehnica AFM este o tehnică de analiză in situ şi ex situ a
topografiei (texturii) suprafeţei, furnizând imagini bi- şi
tridimensionale, in mod direct, cu rezoluţie de ordinul m până la
nivel atomic. Poate lucra în aer, la presiune atmosferică, în lichide
(inclusiv lichide biologice), dar şi la presiuni scăzute.
Prin această metodă se pot analiza suprafeţe (rugozitatea) de orice
natură (polimeri, metale, dielectrici, semiconductori) şi pot fi
determinate anumite proprietăţi locale ale acestora (mecanice şi
de aditivitate, termice, electrice, magnetice).
Mărirea suprafeţelor studiate prin tehnica AFM este de ordinul a
109-1010.
Nu necesită metalizarea suprafeţei, ceea ce ar implica costuri
suplimentare şi timp.
 Aplicaţii ale AFM
studiul micro- şi nanostructurilor, din orice sistem fizic, în
electronică, litografie, tribologie, optică,
în biologie şi medicină, ofera posibilitatea de a lucra în
condiţii fiziologice; biomaterialul poate fi analizat în
condiţiile fiziologice cerute de o anumită aplicaţie
medicală
Analizele AFM asupra biomaterialelor acceptate clinic
include aprecierea răspunsului oaselor la implanturile din
titan cu diferite morfologii şi analiza proceselor de extracţie
a solventului asupra morfologiei biopolimerilor, măsurarea
proprietăţilor elastice ale materialelor biologice
In particular, AFM se foloseşte ca tehnică de analiză a
suprafeţei unui biomaterial, completând alte tehnici de
microscopie şi difracţie ce permit vizualizarea suprafeţei;
 O arie de cercetare în care se combină microscopia optică cu
tehnica AFM se referă la investigarea interacţiunilor dintre diferite
bacterii cu suprafeţele metalice.
 Thiobacteria poate extrage sulfuri minerale din diferite metale. In
timpul acestui proces, se formează un biofilm monostrat pe
substratul lor opac .
 Tehnica AFM este foarte potrivită pentru a investiga astfel de
biofilme, deoarece permite vizualizarea şi caracterizarea probelor
biologice în condiţii fiziologice, cu rezoluţie spaţială ridicată.
 S-a studiat o cultura de Thiobacillus ferrooxidans crescut pe un
substrat de sulf. In timp ce imaginea obţinută prin microscopie de
fluorescenţă evidenţiază localizarea bacteriei, informaţii structurale
de înaltă rezoluţie pot fi obţinute doar din imaginile AFM
corespunzătoare.
Imaginea bacteriei pe o
suprafaţă opacă de sulf (a),
imagine obţinută cu ajutorul
microscopiei de
fluorescenţă; regiunile
marcate corespund
imaginilor AFM (b, c)
CONCLUZII
Tehnicile SPM permit, în zilele noastre, caracterizarea
filmelor de polimeri la nivel de nanometri, permiţând
obţinerea de informaţii asupra:
 morfologiei filmului,
 proprietăţilor mecanice (ex.: rigiditate, deformabilitate,
adeziune, fricţiune),
 proprietăţilor electrice şi termice
 Mai mult chiar, capacitatea de a studia reorganizarea
suprafeţei în timp real, prin experimente in situ, face ca
tehnicile SPM să reprezinte o metodă de valoare şi
versatilă, capabilă să ofere o imagine asupra comportării
fizico-chimice a filmelor de polimeri.