SOLUŢII DE SOLIDE ÎN LICHIDE

Proprietatea unei substanţe de a se dizolva într-un anumit

solvent se numeşte solubilitate.
Prin dizolvare, legăturile existente între particulele de solut și
moleculele de solvent se desfac și iau naștere alte legături între
particulele de solvent și cele de solvat.
În acest mod, structura inițială a solventului și a solutului sunt
perturbate sau distruse, amestecul lor devenind omogen.
Dizolvarea reprezintă o sumă de acțiuni variate, care depind
atât de structura solventului, cât și de aceea a substanței dizolvate.
Pentru a se realiza dizolvarea, este necesar ca forțele de atracție
dintre molecule să fie comparabile unele cu altele, ele devenind
factorul determinant al dizolvării.
În aceste cazuri este valabilă regula “înrudirii chimice”: ceea ce
se aseamană, se dizolvă reciproc.
 Coeficientul de solubilitate - cantitatea maximă de
substanţă, exprimată în grame, care se dizolvă în 100 g apă
sau în alt solvent, la o anumită presiune și temperatură.

În funcţie de coeficientul de solubilitate, exprimat la

temperatura de 20 grade Celsius, substanţele pot fi:

• Solubile (coeficient de solubilitate > 1g în 100 g solvent)

• Greu solubile (coef. de solubilitate: 0,1g-1g în 100 g
solvent)
• Insolubile (coeficient de solubilitate < 0,1 g în 100 g
solvent)
 Cantitatea de substanţă dizolvată într-o cantitate de soluţie sau
într-o cantitate de dizolvat
se numeşte concentraţia soluţiei.

Natura forţelor de solvatare este determinată de natura şi de

polaritatea substanţei dizolvate - care poate fi corelată cu tipul
reţelei cristaline, precum şi de natura dizolvantului.
Ca urmare a acestei proprietăţi, compuşii ionici sau compuşii 
puternic polari se dizolvă în solvenţi polari, prin stabilire de
legături ion-dipol sau dipol-dipol cum se petrece la dizolvarea în
apă a NaCl, KI, KNO3.
 Substanţele nepolare sau slab polare, cu reţea cristalină
moleculară, se dizolvă în solvenţi nepolari.
Substanţele se dizolvă în solvenţi cu structură
asemănătoare lor.
Exemple:
În solvenţii polari (ex: apă), se dizolvă:
– substanţele ionice (ex: NaCl, NaOH, CuSO 4)
– substanţele cu molecule polare (ex: HCl, HBr)
– substanţele care pot forma cu apa legături de hidrogen (ex:
zahăr, alcool etilic).

În solvenţii nepolari (ex: tetraclorură de carbon), se dizolvă:

– substanţele cu molecule nepolare (ex: I 2, ulei).
 Între moleculele substanţei dizolvate şi moleculele solventului
se stabilesc forţe de atracţie de tip van der Waals; este cazul
dizolvării în benzen a naftalinei, parafinei şi a altor hidrocarburi.

Substanţele cu reţea atomică, cum sunt borul, siliciul,

diamantul şi grafitul nu se dizolvă în nici un solvent pentru că nici
unul nu poate desface legăturile chimice covalente care unesc
atomii în reţea.

Din acelaşi motiv, polimerii reticulaţi (tridimensionali) nu se

dizolvă.
 O substanţă se dizolvă într-un solvent asemănător din
punct de vedere chimic cu ea, și anume:

• Apa şi solvenţii polari dizolvă cristalele ionice

• Solvenţii nepolari dizolvă cristalele moleculare

Insolubilitatea unor substanţe se datorează tăriei

legăturilor dintre componentele ei (exemplu de substanțe
insolubile: metalele- ce au legătura metalică, diamantul şi
grafitul- cu legătura covalentă puternică - legături a căror
rupere necesită energii foarte mari).

Unele substanţe devin solubile numai în urma unor

transformări chimice.
 Solubilitatea solidelor în lichide creşte odată cu
creşterea temperaturii.

Soluţiile diluate sunt soluţiile în care cantitatea de

substanţă dizolvată este mult mai mică decât cea
corespunzătoare coeficientului de solubilitate.

Soluţiile concentrate sunt soluţiile care conţin o

cantitate mare de substanţă dizolvată, apropiată de cea
corespunzătoare coeficientului de solubilitate.

Soluţiile care, pentru o anumită temperatură dată,

nu mai pot dizolva o nouă cantitate de substanţă se numesc
Soluţii Saturate.
 Prin încălzirea treptată a soluţiei saturate şi prin
adăugare de substanţă solidă în exces, rezultă o soluţie foarte
concentrată. Astfel de soluţie foarte concentrată se numeşte
Suprasaturată şi constituie un sistem metastabil.

Excesul de substanţă rămâne nedizolvat iar soluţia de

deasupra acestuia are concentraţia egală cu cea de saturaţie.

Excesul de substanţă solidă se depune în timp, la rece,

ori prin adăugarea unui nou cristal de substanță, cristal care va
reprezenta un germen de cristalizare.
Cu cât răcirea este mai lentă, cu atât cristalele rezultate
sunt mai mari.
Pe acest fenomen se bazează operaţia de purificare a
substanţelor, prin recristalizare din soluţie.
 Soluţiile a căror concentraţie este mai mică decât
concentraţia soluţiei saturate se numesc Soluţii Nesaturate.

Exemple de Coeficienţi de solubilitate pentru 100 g

apă, la temperatura de 20o Celsius, respectiv 293 Kelvin, la
diferite substanţe:

36 g NaCl, 37,5 g NH4Cl, 0,00003 g BaSO4,

0,000013 g AgCl.

În general, se consideră ca fiind solubile, substanţele

care la 20oC au o solubilitate mai mare de 1g în 100g solvent.
 Căldura degajată sau adsorbită în procesul dizolvării este
rezultatul însumării algebrice a efectelor termice ce au loc la :
• desprinderea particulelor (atomi, ioni, molecule) substanţei
solide din reţeaua cristalină - efect endoterm, şi
• interacţiunea dintre moleculele solventului şi elementele din
reţea, în realizarea solvaţilor sau hidraţilor (produşii rezultaţi
între solvit şi solvent) - efect exoterm.

Schema hidratării unui ion:

 
1.      ion central
2.      strat primar de hidratare
(ordonat)
3.      înveliş secundar de hidratare
(parţial ordonat)
4.      apă dezorganizată
5.      apă
 Substanţele cristalizate hidratate (Na2SO4.10H2O) se
dizolvă în apă cu absorbţie de căldură, devin reci şi deci,
dizolvarea este favorizată de creşterea temperaturii.
Substanţele anhidre, dimpotrivă, la dizolvare, degajă
căldură, deoarece energia eliberată în urma formării
hidraţilor este mai mare ca necesarul pentru dezintegrarea
cristalului şi deci temperatura influenţează mai puţin
dizolvarea.
Prin diluarea soluţiilor concentrate are loc o degajare
de căldură, aceasta datorându-se faptului că în soluţiile
concentrate ionii şi moleculele se găsesc sub formă asociată,
similare celor din reţea. Prin diluare, asociaţiile se desfac şi
se solvatează, eliberând energie.
 SOLUŢII DE GAZE ÎN LICHIDE
Solubilitatea substanţelor gazoase în lichide depinde de:
 Natura gazului
 Natura solventului
 Temperatura la care se face dizolvarea
 Presiunea la care se face dizolvarea
Influenţa presiunii este exprimată de Legea lui Henry:
Masa de gaz care se dizolvă într-un volum dat de lichid, la
temperatură constantă, este proporţională cu presiunea gazului.
Gazele se dizolvă în lichidele cu care vin în contact.
Dacă temperatura crește, cantitatea de gaz dizolvată, la
saturație, scade.
Această lege se aplică gazelor puţin solubile şi care nu
reacţionează cu solventul (ex. O2, N2, H2).
Gazele cu solubilitate mare sau care reacţionează solventul
(ex: dizolvarea HCl, SO2, SO3 ,NH3, CO2 în apă) se abat de la această
lege.
 În cazul unui amestec de gaze, solubilitatea este exprimată de
Legea lui Dalton.

Enunț: Fiecare gaz se dizolvă în aceeaşi

cantitate de lichid, corespunzător
presiunii sale parţiale, p.

Aceasta este o lege experimentală, stabilită de către John Dalton,

conform căreia într-un amestec de gaze presiunea totală este egală
cu suma presiunilor parţiale exercitate de fiecare componentă
gazoasă în parte, independent de prezenţa celorlalte.
P = p1 + p2 + … + pn

p1, p2,...pn reprezintă presiunile parțiale ale fiecărei componente

gazoase
 Volumul de gaz dizolvat într-un litru de lichid la o anumită
temperatură şi adus la condiţii normale poartă denumirea de
Coeficient de Adsorbţie sau Coeficient Bunsen.
Acest Coeficient de Adsorbție diferă de la gaz la gaz, pentru un
solvent dat.
Gazele pot forma soluţii suprasaturate, dacă dizolvarea gazului
se produce la temperatură scăzută sau la presiune ridicată (sau
ambele condiţii).
Cantitatea de gaze, dizolvată în lichid, la saturație, este funcție
atât de tipul lichidului cât și de tipul gazului.
La un amestec de gaze, cum este aerul respirat de scafandri,
cantitatea de gaz dizolvată va fi proporțională cu presiunea
parțială a fiecărui gaz component al amestecului.
 Solubilitatea gazelor în lichide devine zero la temperatura de
fierbere a acestora.

Creşterea temperaturii defavorizează dizolvarea gazelor în

apă.
Solubilitatea gazelor (Xi) creşte proporţional cu creşterea
presiunii gazului (Pi), factor de proporţionalitate fiind o
constantă, numită constanta lui Henry, KH (Legea lui Henry):

Aşa se explică de ce apa fiartă nu conţine gaze dizolvate în ea

(O2, N2, H2, CO2).
 Aerul este un amestec gazos cu compoziţia volumică: 78% N 2,
20,8% O2 şi restul gaze aerogene şi gaze accidentale.
Compoziția aerului exprimată prin procent volumic al
componentelor este următoarea:
Oxigen (O2): 20,93 %
Azot (N2): 78,10 %
Argon (Ar): 0,9325 %
Dioxid de carbon (CO2): 0,01 %
Hidrogen (H2): 0,0018 %
Neon (Ne): 0,0005 %
Kripton (Kr): 0,0001 %
Xenon (Xe): 0,00000 %
Suma concentrațiilor gazelor pure ce compun aerul este egală cu
100 %.
Suma fracțiilor volumice, r, ale acelorași componente este egală cu
1.
Cu excepția oxigenului și azotului, suma concentrațiilor celorlalte
gaze ce compun aerul este mai mică de 1%
Exemplu. Dizolvarea O2 și N2 în apă:
La t = 20oC și p = 1 atm, Coeficientul de absorbţie al
oxigenului în apă este de 31,8 iar cel al azotului este de 15,4.
Ţinând cont de Legea lui Dalton, şi aplicând-o în cazul
aerului, oxigenul având pO2 = 0,21 atm iar azotul p N2 = 0,78 atm,
volumul de gaz ce se poate dizolva în apă este:
Vol. O2 : 3,18 x 0,21 = 6,67 cm3/ L apă
Vol. N2 : 15,4 x 0,78 = 12,00 cm3/ L apă
În total se dizolvă: .........18,67 cm3/ L apă
Deci, un litru de apă, la presiunea normală și t = 20oC, conţine
18,67 cm3 de gaze (O2 şi N2) din care 6,67 cm3 oxigen şi 12,00 cm3
azot.
Raportând la %, conţinutul O2 şi N2 dintr-un litru de apă este:
18,67 cm3 apă conţine.............. 6,67 cm3 O2
100 cm3 apă conţine.....................x cm3 O2
x = 35,72% O2
 De aici rezultă că în apă, conţinutul procentual al
oxigenului este mai mare ca în aer (35, 72% în apă şi 21% în
aer).
Acest fapt explică de ce vieţuitoarele subacvatice nu pot
trăi în aer.
Însă, solubilitatea oxigenului scade la creşterea
temperaturii.
Această descreştere a solubilităţii O2 în apă, odată cu
creşterea temperaturii, este un factor foarte important pentru
poluarea termică a apelor naturale.

S-a demonstrat că o creştere a temperaturii cu câteva

grade poate reduce solubilitatea O2 sub limita necesară unor
vieţuitoare subacvatice pentru a supravieţui.
 EXPRIMAREA CONCENTRAŢIEI SOLUŢIILOR
Cantitatea de substanţă dizolvată în raport cu cantitatea de
solvent sau de soluţie se numeşte concentraţia soluţiei.
I.CONCENTRAŢIA PROCENTUALĂ
DE MASĂ C%
 Pentru a prepara o soluţie procentuală, trebuie să se ţină seama
dacă substanţa este hidratată sau anhidră.
Exemplul 1. Pentru a prepara o soluţie de KNO3 10%, se vor
dizolva 10 g KNO3 anhidru într–o cantitate mică de apă distilată şi
apoi se completează cu apă distilată la 100 g.
Exemplul 2. Dacă se prepară o soluţie dintr–o substanţă
hidratată, se va calcula cantitatea de substanţă hidratată
corespunzătoare substanţei anhidre necesare preparării soluţiei.
Astfel, pentru a prepara o soluţie de CuSO4 de concentraţie
5%, folosind CuSO4 . 5H2O, se va face următorul calcul:
Dacă 159,64 g CuSO4 anhidru se găsesc în 249,68 g CuSO4. 5H2O
5 g CuSO4 anhidru .................... X = 7,8 g
Deci, se cântăresc 7,8 g CuSO4 . 5H2O, se dizolvă într–o cantitate
de 20–30 g apă distilată şi se completează apoi tot cu apă distilată la
100 g.
 Alte exemple:
-O soluţie apoasă de NaCl 10 % conţine 10g NaCl şi 90 g apă.

-O soluţie de apă oxigenată 3 % este formată din 3 g H2O2 şi

97 g H2O.

- O solutie de CuSO4 cu c = 15% înseamnă:

15 g CuSO4 dizolvat în 100 g soluție, iar 100 g solutie sunt
formate din 15 g CuSO4 și 85 g apă.

În concluzie, o soluție cu concentrația c% înseamnă:

c g substanță ……….. 100 g soluție

MCuSO4 = ACu + AS + 4AO = 64 + 32 + 4 x16 = 160 u.a.m.

 II. CONCENTRAŢIA MOLARĂ (MOLARITATEA) M
Exprimă numărul de moli de substanţă dizolvată într-un litru
de soluţie.
C M = n / Vs (Litri) sau C M = m d / M. Vs (L) ( mol/L)
n = număr de moli substanță dizolvată
Vs = volum de soluţie (litri)

Soluţiile care conţin 1 mol de substanţă la 1000 mL soluţie, se

numesc soluţii molare, şi sunt notate cu 1 M. Cele care conţin 2
moli sau 3 moli la Litru de soluţie, se numesc dimolare, respectiv
trimolare şi se notează cu 2 M sau cu 3 M. Soluţiile ce contin ½
moli se numesc demimolare (0,5 M). Se cunosc soluţii decimolare
(0,1M), centimolare (0,01M), milimolare (0,001M).
Pentru cantităţi foarte mici de substanţă dizolvată, în loc de moli
se pot folosi mili-moli sau mili-ioni gram / L.
Două soluţii de aceeaşi molaritate conţin acelaşi număr de
molecule.
 Pentru a obţine o soluţie M/10 (0,1 M) de NaCl, se calculează
astfel:
1 mol NaCl ................................... M = 58,48 g
0,1 moli ..........................................x g = 5, 848g

Așadar, se vor cântări 5,848 g NaCl, care se introduc într–un

flacon cotat de 1000 mL şi se adaugă 200–300 mL apă distilată,
agitându–se bine până la dizolvarea completă a sării.
Se completează apoi cu apă distilată la semn şi se agită din
nou pentru uniformizare.
Pentru prepararea unei soluţii etalon de NaCl este necesar
ca sarea să fie încălzită mai întâi într–o capsulă pe sită pentru
îndepărtarea eventualelor urme de apă.
Încălzirea se face până când masa capsulei cu NaCl rămâne
constantă.
După răcire în exicator, se procedează la cântărirea cantităţii
necesare.
 III. CONCENTRAŢIA NORMALĂ (NORMALITATEA) N
Reprezintă numărul de echivalenţi gram de substanţă
dizolvată într-un litru de soluţie.
CN = e / Vs (L)
CN = md / Eg.Vs (L) (Echiv./L)
După numărul de echivalenţi gram conţinuţi, soluţiile se
denumesc: normală (1N), dublu normală (2N), triplu normală
(3N), decinormală (0,1N), centinormală (0,01N) etc.
Este necesar sa se cunoască echivalenţii-gram ai subsţantelor
respective.
Pentru prepararea soluţiilor de o anumită normalitate se
amplifică echivalentul-gram al substanţei respective cu
normalitatea dorită, iar rezultatul obţinut reprezintă masa (g) de
substanţă ce se va dizolva într-o cantitate sufucientă de solvent,
după care se aduce la volumul de 1000 mL de soluţie prin
adăugarea volumului de solvent necesar.
CALCULAREA ECHIVALENTULUI GRAM

 La elemente: Eg = A / valenţă
 La acizi: Eg = M /numărul de protoni (H+) cedaţi în
reacţie
 La baze: Eg = M /numărul de protoni (H+) acceptaţi
în reacţie
 La săruri: Eg = M / nr. de cationi x sarcina
cationului
 Echivalentul gram redox: Eg = M / nr. de electroni
schimbaţi în reacţie
 Exemplu:

Acidul fosforic are valoarea echivalentului – gram :

E1 = M/1 = 97,995 g în reacția:

H3PO4 + NaOH  NaH2PO4 + H2O

E2 = M/2 = 48,998 g în reacția:

H3PO4 + 2NaOH  Na2HPO4+ 2H2O

E3 = M/3 = 32.665 g în reacția:

H3PO4+3NaOH  Na3PO4+ 3H2O.
 Pentru a prepara o soluţie N/10 (0,1 N) de KCl trebuie
calculat echivalentul–gram al sării şi apoi ce cantitate în grame
de KCl corespunde pentru a 10–a parte din echivalentul–gram.

Eg KCl = 74,5

Dacă pentru o soluţie 1 N....... corespunde...... 1 Eg KCl (74,5g)

pentru o soluţie N/10.................................x g = 7,45g

Se cântăresc 7,45 g KCl, se introduc într–un balon cotat de

1000 mL, se adăugă 200–700 mL apă distilată, se dizolvă
complet sarea prin agitare şi apoi se completează în continuare
cu apă distilată la 1000 mL.
Prepararea unei soluţii 0,1 N de HCl
Acidul clorhidric este livrat, de regulă, sub formă de soluţie concentrată
37–38%, având densitatea 1,19.
Pentru acidul clorhidric, cunoscând densitatea, se poate afla
concentraţia procentuală a soluţiei, aceasta fiind dublul zecimalelor de la
densitate. Sau, cunoscând concentraţia, simplificând-o cu 2, se obţin
zecimalele densităţii.
De exemplu, o soluţie de concentraţie 32% va avea densitatea 1,16.
Pentru prepararea unei soluţii 0,1 N HCl dintr–o soluţie de concentraţie
37% se calculează echivalentul gram al HCl (1 L soluţie 0,1 N conţine 3,65 g
HCl)
Ştiind că 37 g HCl pur se găsesc în 100 g sol. conc.
3,65 g HCl ..................... x g sol. conc.
Soluţiile concentrate de HCl fumegă în aer şi sunt incomod de cântărit.
Este mai bine să se măsoare cu pipeta volumul de soluţie corespunzător celor
3,65 g HCl.
Volumul măsurat este trecut într–un flacon cotat de 1 litru şi se adaugă
apă distilată până la semn. Deoarece soluţiile concentrate de HCl fumegă în
aer, soluţia obţinută nu este exact 0,1 N şi de aceea, este necesară titrarea ei
şi stabilirea factorului de corecţie.
 IV. CONCENTRAŢIA MOLALĂ
(MOLALITATEA) m
Reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1000
grame solvent pur. (moli/1000g solvent).

Soluţia se numeşte: molală (1m), dublu molală (2m), decimolală

(0,1m) etc., după numărul de moli conţinuţi.

Prepararea unei soluţii de concentraţie 1 molal de KCl

M KCl = 74,5 g

Pentru a prepara o soluţie 1 molal de KCl, adică o soluţie ce

conţine 74,5 g KCl în 1000 g apă, se vor cântări 74,5 g KCl şi se va
adăuga 1000 g apă distilată.
 V. T I T R U L T
Cantitatea de substanţă, exprimată în grame, dizolvată
într-un mililitru de soluţie.

Exemplu: o soluţie de HCl 0,1 N conţine 3,645 g HCl

(a zecea parte dintr-o moleculă gram) la un litru de soluţie,
iar la 1 mL, conţine 0,003645g = titrul soluţiei.

Trecerea de la concentraţia molară sau normală la titru

se face utilizând relaţiile de echivalenţă a concentraţiilor:
 VI. F R A C Ţ I A M O L A R Ă X
Reprezintă raportul dintre numărul de moli ai unei substanţe
dizolvate şi numărul total de moli ai tuturor componentelor
soluţiei.
Pentru cazul general, al unei soluţii cu “k” componenţi, în care
n1, n2, n3...nk este numărul total de componenţi, fracţia molară a
componentului “i” va fi: X i = n i / n1 + n2 + n3...+ nk
n i – numărul de moli de compus solvit i
n1 + n2 + n3 ...+ nk - numărul total de moli din soluţie
X1 +X2 +X3…+ Xk = 1; ∑ Xi = 1
Concentraţia procentuală molară va fi: 100 x Xi
În orice sistem suma fracţiilor molare ale tuturor componenţilor este egală cu unitatea.

Când soluţia este formată din 2 componenţi, solvitul (n1) şi

solventul (n2), fracţia molară a solvitului X1 va fi:
X 1 = numărul de moli de solvit (n1) / numărul de moli de
solvit (n 1) + numărul de moli de solvent (n2)
 VII. CONCENTRAȚIA unei soluții mai poate fi
exprimată și în MILIMOLI sau MILI IONI.

Aceasta reprezintă: raportul dintre numărul de

miligrame de substanță conținut în 1000 ml soluție
și masa moleculară sau ionică a substanței
respective.

Astfel, o soluție care conține 343, 57 mg Mg +2 va

avea o concentrație de:
343, 57 / 24, 305 = 15 milimoli sau miliioni de
magneziu.
 ECHILIBRE ÎN SOLUŢII DE ELECTROLIŢI
Comportarea deosebită a soluţiilor de acizi, baze şi săruri a
fost explicată de Arrhenius (1887) prin
Teoria Disociaţiei Electrolitice

Principiile de bază ale teoriei sale sunt:

1.Prin simpla dizolvare în apă, moleculele de electroliţi se

scindează, într-o măsură mai mare sau mai mică, în particule
încărcate electric – ioni.
2.Fiecare electrolit formează 2 tipuri de ioni, unii pozitivi,
numiţi cationi şi alţii negativi, numiţi anioni.
Acizii, bazele şi sărurile formează ioni pozitivi: ioni de H+, ioni
metalici şi ioni negativi: ioni simpli (Cl-, Br-, S2-) sau radicali
(NO3-, SO42-, OH- etc.).
Numărul sarcinilor pozitive şi negative, rezultate prin
disociere este egal, astfel încât întreaga soluţie rămâne neutră.
 D IS OC IAŢIA ELECTROLITICĂ
•Electroliţii sunt substanţele care, la dizolvarea în apă, se
scindează în particule încărcate electric – ioni.
•Procesul poartă numele de disociaţie electrolitică sau
ionizare.
•Disociaţia electrolitică este un proces de echilibru care
depinde de temperatură şi de concentraţia soluţiei.
Exemple: HOH ↔ H + + OH–
CH3 - COOH ↔ CH3 - COO – + H+
HCN ↔ H + + CN–
•Sensul spre dreapta se numeşte disociere iar cel spre stânga se
numeşte molarizare. Între cele 2 sensuri, pentru o concentraţie
dată, se stabileşte un echilibru dinamic care depinde de natura
substanţei şi de temperatură.
•Cu cât diluţia este mai mare, cu atât numărul moleculelor
disociate este mai mare.
•Disociaţia este retrogradată cu creşterea concentraţiei.
 •La introducerea în apă a substanţelor ionice, de ex. NaCl
(ioni Na+ şi Cl–), dipolii apei exercită
forţe de atracţie (forţe tip ion-dipol)
asupra ionilor, desprinzându-i
treptat din cristal.

•În cazul substanţelor constituite din molecule polare, de ex.

HCl, între dipolii apei şi cei ai acidului se realizează forţe de
atracţie dipol-dipol. Treptat, aceste forţe duc la deplasarea
perechii de electroni din covalenţa polară spre atomul de clor
care este mai electronegativ, disociind astfel molecula în ionii
respectivi: HCl ↔ H + + Cl–
•În cazul moleculelor în care se întâlnesc atât legături ionice
cât şi legături polare (ex. NaHSO4), disocierea se face mai întâi
la legătura ionică şi numai după aceea la legătura covalentă
polară: NaHSO4 ↔ Na + + HSO4–
HSO4– ↔ H + + SO4–2
 GRADUL DE DISOCIERE (IONIZARE) – α – (alfa)
Măsura în care un electrolit disociază într-o soluţie de o
anumită concentraţie este dată de gradul de disociere, notat cu α .
Deci, gradul de disociere, α, reprezintă raportul dintre numărul
de molecule disociate şi numărul total de molecule dizolvate.
El se mai numeşte şi coeficient de conductibilitate,
reprezentând fracţiunea de ioni ce ia parte activă la transportul
curentului electric în soluţia de o concentraţie cunoscută.
Experimental, gradul de disociere se determină prin
măsuratori conductometrice, crioscopice sau ebulioscopice.
În urma acestor măsuratori s-a constatat că  crește cu diluția,
la diluții foarte mari tinzând spre o valoare limită, egală cu 1.
Depinde de : -Natura dizolvantului
-Concentraţia electrolitului
-Temperatură
 Electroliții sunt substanțe care conțin ioni liberi mobili.
Ei există frecvent sub formă lichidă, în soluții sau în topituri dar pot
fi și solizi.
Un electrolit are ca principală și definitorie caracteristică,
proprietatea că la aplicarea unei tensiuni electrice asupra sa, ca urmare
a câmpului electric ce acționează, el conduce un curent electric între
punctele (electrozi) de aplicare a tensiunii.
Această proprietate este folosită industrial la construirea băilor de
electroliză.

Arrhenius clasifică electroliţii în 2 categorii:

•Electroliţi tari: α ≥ 0,5 (substanţa disociază mai mult de 50%)
•Electroliţi slabi: α ≤ 0,01 (substanţa disociază mai puţin de 1%)
Între aceste 2 tipuri, există şi:
•Electroliţi de tărie mijlocie: 0,5 > α > 0,01 (substanța disociază
până la 50%)
 C O N STANTA D E D I S O C I E R E
Disocierea este un fenomen reversibil, deci i se poate aplica
legea acţiunii maselor : A B ↔ A - + B+
K = [ A -] . [ B +] / [ AB ]
Cu cât valoarea lui K (constanta de disociere) este mai mare,
cu atât concentraţia ionilor în soluţie este mai ridicată şi deci,
gradul de disociere este mai mare.

L E G E A D I L U Ţ I E I (LEGEA lui O S T W A L D)
Notăm concentraţia subst. dizolvate AB cu ” C ” moli / Litru
- din AB au disociat: [ A -] = α . C moli şi [ B +] = α . C moli
- α = gradul de disociere
- rămân nedisociaţi: [ AB ] = (1 – α ) . C moli
Înlocuind în expresia legii acţiunii maselor:
K = [ A -] . [ B +] / [ AB ]
K=α.C.α.C / (1–α).C
Deci : K = α 2 . C / ( 1 – α )
 Legea diluţiei a lui Ostwald (1888) arată dependenţa dintre
gradul de disociere (ionizare) şi concentraţia soluţiei.

Atunci când concentraţia moleculară C a soluţiei scade, pentru

ca raportul să rămână constant, trebuie să crească gradul de
disociere α.

Deci, gradul de disociere creşte cu diluţia.

Legea se aplică numai pentru electroliţii slabi, unde există

echilibrul ionizare ↔ molarizare.

Legea nu se aplică soluţiilor diluate de electroliţi tari, întrucât

aceştia se găsesc complet ionizaţi.
 CONDUCTIBILITATEA ELECTRICĂ a electroliţilor scade
cu creşterea concentraţiei, din următoarele motive:

• la electroliţii slabi scade numărul ionilor liberi din soluţie,

prin deplasarea echilibrului ionic cu formarea de molecule
nedisociate.

• la electroliţii tari scade mobilitatea ionilor, prin

interacţiunea electrolitică între ionii de semn contrar. Aceştia se
unesc temporar formând dubleţi sau tripleţi ionici, de forma:
C+ A-, C+ A- C+, A- C+ A-, întârziind transportul electric.
• prin diluţie nu creşte numărul de molecule disociate, ci
doar se micşorează interacţiunile electrostatice dintre ioni.

• la diluţie infinită, distanţa dintre ioni este destul de

mare pentru ca ei să nu mai interacţioneze.
 PRODUSUL IONIC AL APEI K H2O (sau P H2O)
Ionizarea apei:
HOH + HOH ↔ H 3O + + HO –
K = [ H 3O + ] . [ HO - ] / [ H 2 O ] 2

Concentraţia apei se consideră constantă, gradul de

ionizare este extrem de mic, şi se poate introduce în valoarea
constantei de echilibru :
K . [H 2 O ] 2 = [ H 3O + ] . [ HO - ] = K H 2O
Deci, K H 2O = [ H 3O + ] . [ HO - ] = 10 – 14
K H 2O = 10 – 14 (mol / L) 2 – este constantă la temperatură
constantă. K H 2O se mai numeşte Constanta de Autoprotoliză.
•În apa pură: [ H 3O + ] = [ HO - ] = 10 – 7 mol / L
•În soluţii acide: [ H 3O + ] > 10 – 7 mol / L
•În soluţii bazice: [ H O + ] < 10 – 7 mol / L
 EXPONENTUL DE HIDROGEN ( pH )
Pentru exprimarea concentraţiei ionilor de hidrogen, Sörensen
introduce noţiunea de pH (exponent de hidrogen) care reprezintă
logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen.
pH = - lg [ H3O + ] ; pH = lg 1 / [ H3O + ]
În mod analog se defineşte şi exponentul ionilor OH–:
pOH – ul este egal cu logaritmul zecimal, cu semn schimbat, al
concentraţiei ionilor de hidroxil (oxidril).
pOH = - lg [ HO - ] ; pOH = lg 1 / [ HO - ]
pH + pOH = 14
După valoarea concentraţiei ionilor [H3O +] şi [HO -] se poate
aprecia dacă un mediu este acid sau bazic.
-Soluţii neutre: pH = pOH = 7
-Soluţii acide : pH < 7; ( pH = 0 – 7)
-Soluţii bazice : pH > 7; ( pH = 7 – 14)
pH-ul variază în sens invers cu pOH-ul!
 INDICATORI DE pH
Practic, pH–ul unei soluţii se poate determina colorimetric, cu
ajutorul indicatorilor sau, electrometric,
folosind aparate denumite pH–metre.

Indicatorii de pH sunt substanţe organice,

a căror structură se modifică
în funcţie de pH.
Prin modificarea structurii, se modifică şi proprietăţile fizice ale
acestora.
Indicatorii de pH pot fi :
•De culoare
•De fluorescenţă
•De adsorbţie
•Turbidimetrici
 Indicatorii de culoare
Sunt substanţe organice
care pot exista în două forme,
acid – bază conjugate,
deosebite prin culoarea lor.
Exemplu:
Fenolftaleina este un acid slab care în forma sa neionizată (în mediu
acid) este incolor iar în forma ionizată (în mediu bazic) este colorat în
roşu.
Metiloranj-ul este o bază slabă care, neionizată este galbenă-
portocalie (în mediu bazic) iar ionizată este roşie (în mediu acid).

Modificarea culorii
indicatorului se produce
într-un anumit domeniu
de pH – interval de viraj
al indicatorului.
 Indicatorii de fluorescenţă

Sunt substanţe care îşi modifică

fluorescenţa în funcţie de pH-ul
mediului.
Se utilizează în cazul soluţiilor colorate.
Modificarea fluorescenţei se
urmăreşte în lumină ultravioletă.
Exemple:
Tetrabromfluoresceina (eozina), în mediu acid este incoloră iar
în mediu bazic este galben-portocalie.
Roşu de fenol, în mediu acid este galben iar în mediu bazic este
violet.
Benzoflavina, în mediu acid este galben iar în mediu bazic este
verde.
 Indicatorii de adsorbţie
Sunt substanţe care, au proprietatea de a fi adsorbite, odată
cu schimbarea culorii, de către precipitatul format, la un
anumit pH.
Exemplu:
Galbenul de titan, la pH = 11, îşi schimbă culoarea în roşu
şi se adsoarbe pe Mg(OH)2 .

Indicatorii turbidimetrici
Sunt substanţe în stare coloidă, care îşi modifică
solubilitatea la un anumit pH, imprimând soluţiei o opalescenţă
(turbiditate).
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un indicator sunt:

• Să fie solubil în mediul de titrare

• Să fie stabil în condițiile de lucru
• Să fie sensibili pentru ca utilizarea lor să poată fi în cantități
cât mai mici (picături)
• Domeniul de viraj să cuprindă pH-ul de echivalență.

Teoretic, pH-ul la punctul de echivalență ar trebui să existe la

jumătatea intervalului de viraj a indicatorului.

Alte categorii de indicatori:

• Indicatori redoxometrici
• Indicatori complexonometrici
Reguli de preparare şi conservare a soluţiilor
• Pentru prepararea soluţiilor se foloseşte întotdeauna apă
distilată sau bidistilată.
• Pentru a mări viteza de dizolvare, se poate încălzi soluţia, dar
numai în cazul substanţelor termostabile.
• Încălzirea nu se face în direct flaconul cotat, în care se va
prepara soluția, pentru că s–ar produce deteriorarea și
decalibrarea lui, ci se va face în flacoane obişnuite, după care,
soluția se răceşte şi apoi se trece în flaconul cotat, aducându–se
la semn cu solventul utilizat.
• Indiferent de natura soluţiei, aceasta nu se păstrează în
flaconul cotat în care a fost preparată.
• Soluţiile se păstrează în sticle albe, iar cele fotosensibile în sticle
colorate, pe cât posibil cât mai pline şi închise cu dopuri de
sticlă şlefuite, de plută sau cauciuc.
• Dizolvarea alcaliilor, care decurge cu dezvoltare de căldură, se
face în capsule de porţelan şi după răcire soluţia se trece în
flacon cotat; în caz contrar, sticla flaconului este atacată
datorită căldurii degajate la dizolvare.
• Soluţiile de acizi se prepară întotdeauna turnând acidul peste
apă, mai ales în cazul H2SO4 când, prin diluare inversă (apă
peste acid), căldura dezvoltată aduce apa adăugată în stare de
fierbere instantanee, producând astfel accidente foarte grave.
• Dacă soluţia preparată prezintă impurităţi mecanice, flocoane
etc., este indicată filtrarea ei.
• În cazul utilizării unei soluţii după un timp mai îndelungat de la
preparare, este bine să se verifice conţinutul ei calitativ şi
cantitativ.