MICROBIOLOGIE

GENERALĂ

curs 2
 CUPRINS

1. Morfologia şi biologia sporului bacterian

2. Fiziologia bacteriilor

3. Creşterea şi multiplicarea bacteriilor

 Sporul bacterian este o formă de rezistenţă întâlnit numai la unele
specii de bacterii cum sunt cele din genurile Bacillus, Clostridium şi specia
de coc – Sporosarcina ureae. Sub această formă bacteriile pot supravieţui
ani şi zeci de ani în condiţii nefavorabile dezvoltării. Sporul se formează în
interiorul celulei vegetative, de unde şi denumirea de endospor.
-dintr-o celulă vegetativă = un singur spor; foarte rar se pot forma doi
spori într-o celulă vegetativă (bacterii bisporulate). Sporul bacterian nu este
şi formă de înmulţire.(excepţie actinomicetele - la care sporul reprezintă o
formă de multiplicare ca la ciuperci).

E x o s p o riu m
In v e lis s p o ra l
S p o ro p la s m a In v e lis s p o ra l
M a te ria l n u c le a r
R ib o z o m i
M e m b ra n a in te rn a

C o rte x
Sporogeneza este procesul prin care o celulă vegetativă se transformă în
spor, parcurgând mai multe etape:
a) pregătirea celulei pentru sporogeneză şi care cuprinde segmentarea şi
reorganizarea materialului nuclear în doi cromozomi separaţi,
b) formarea presporului care începe prin formarea unui sept transversal
urmare a invaginării membranei citoplasmatice, care separă cei 2
cromozomi,
c) evoluţia celor două segmente celulare, una transformându-se în prespor,
alta în sporagiu.
d) Maturarea sporului – capata functii biologice
 Tipuri de rezistenţă a sporilor bacterieni:

- termorezistenţa: câteva zeci de minute, chiar ore la 120˚C,

căldură umedă, sau la 180˚C, căldură uscată (celulele vegetative
sunt omorâte, de regulă, la 60˚C, căldură umedă.)
Gradul de rezistenţă la căldură variază între specii cu contributia
unor factori, ca: specia bacteriană, condiţiile de mediu în care a avut
loc sporogeneze.
- rezistenţa la uscăciune;
- rezistenţa faţă de unii factori chimici: alcoolul,
cloroformul, glicerina (glicerina asigură conservarea lor).

Menţionăm că la unele specii bacteriene toxinogeneza sau

antibioticogeneza sunt strâns legate de capacitatea lor de a sporula
(Cl. histolyticum respectiv B. subtilis).
3. FIZIOLOGIA BACTERIILOR
3.1. Compoziţia chimică a bacteriilor
Celula bacteriană este constituită din elemente şi compuşi chimici
anorganici cu molecula mică, şi din compuşii organici moleculari cu
diverse grade de complexitate structurală, specifici bacterieni.
Ea conţine 3000 – 6000 tipuri de molecule diferite, din care cca.
jumătate aparţin compuşilor anorganici cu masă moleculară mică

Compuşii anorganici cu moleculă mică sunt:

a) Apa care reprezintă 75 – 85% din greutatea umedă a celulei bacteriene.

Ea se găseşte în stare liberă sau activă sau legată de diferiţi compuşi
chimici.

b) Substanţele minerale reprezintă 2 – 30% din greutatea uscată a

bacteriilor, proporţia lor putând varia uşor de la specie la specie, în
funcţie de vârsta culturii şi compoziţia chimică a mediului în care se
dezvoltă.
Ele îndeplinesc numeroase funcţii şi anume:

- favorizează schimburile cu mediul,

- asigură presiunea osmotică la nivelul membranei
citoplasmatice,
- activează unele sisteme enzimatice,
- contribuie la reglarea pH-ului şi a potenţialului oxido-
reducător,
- intră în structura multor constituenţi celulari.
 Compusii organici cu molecule complexe:

• Glucidele- rol plastic si energetic apr 4-25%

• Lipidele – rol de rezerva nutritiva cu potential energetic ridicat;

1-20 %

• Acizii nucleici- prezenti ambii acizi nucleici ADN si ARN.

• Proteinele - reprezinta 60% sunt esentiala pt viata bacteriei.

Sunt de 2 tipuri: constitutive si enzimatice; sunt biocatalizatorii
activitatii metabolice a celulei; ansamblul lor formeaza
echipamentul enzimatic

• Pigmentii – la bacterile cromogene

 3.2. METABOLISMUL BACTERIAN

3.2.1. Nutriţia la bacterii

-totalitatea proceselor metabolice prin care bacteriile îşi asigură
necesităţile energetice şi plastice, de sinteză a constituienţilor
celulari, de activare a enzimelor şi a sistemelor de transport.
Nutrienţii sunt substanţe ale căror soluţii pot traversa
membrana citoplasmatică pentru a fi folosite în mecanismele
metabolice în vederea creşterii şi multiplicării celulare.
 În funcţie de sursele energetice şi plastice pe care le pot folosi
pentru nutriţie, bacteriile se împart în două mari grupe sau tipuri
nutritive:
- bacterii fototrofe (fotobacterii) care folosesc energia luminoasă şi
trăiesc la lumină. Ele conţin cloroplaste cu pigmenţi de tip clorofile,
adevărate organite de fotosinteză, similare celor ale plantelor;
- bacterii chimiotrofe (chimiosintetizante) care îşi procură energia
prin procese de oxidoreducere, catalizate enzimatic, şi care trăiesc în
întuneric (scotobacterii). Ele sunt lipsite de pigmenţi fotosintetizanţi .
Pe baza reacţiilor metabolice se asigură nutriţia şi multiplicarea
bacteriilor.
Totalitatea proceselor prin care celula bacteriană preia prin mediul ambiant
diferitele substanţe şi le foloseşte pentru biosinteză şi creştere, procurându-
şi energia indispensabilă acestora, constituie metabolismul bacterian.

Metabolismul bacterian se realizează printr-un lanţ de reacţii biochimice

interdependente, care decurg într-o succesiune strictă urmând două căi:
calea reacţiilor catabolice şi calea anabolică.

Catabolismul
Reacţiile catabolice necesare producerii energiei constau într-o
primă etapă în degradarea enzimatică a unor substanţe din mediul în
care se găsesc bacteriile. = vor rezultă cantităţi importante de energie şi
hidrogen.
Sursele energetice principale le formează proteinele, în
principal polipeptidele, glucidele şi lipidele. Ele sunt descompuse de
bacterii pe cale enzimatică prin reacţii de oxidoreducere biologică care,
în general, au loc în 3 faze principale:
Faza 1 în care macromoleculele sunt descompuse astfel:
proteinele în aminoacizi, polizaharidele în
monozaharide, iar lipidele în acizi graşi.
Cantitatea de energie eliberată în această fază este foarte
mică.

Faza 2 în care are loc o degradare incompletă a

aminoacizilor, monozaharidelor şi a acizilor graşi, rezultând
produşi intermediari.

Faza 3 în care produşii intermediari sunt simplificaţi în CO2

şi H2O pe calea ciclului acizilor tricarboxilici. În această fază
rezultă cantitatea cea mai mare de energie.
 Anabolismul
Reacţiile anabolice sunt =necesare biosintezei constituenţilor celulari care
asigură creşterea şi reproducerea bacteriilor. Pentru aceasta, unele
substanţe din mediu şi unii compuşi din activitatea catabolică sunt luaţi
sub formă de precursori şi intră în reacţiile anabolice activate de enzimele
biosintetizante.
Prin reacţiile anabolice se reconstituie compuşii descompuşi
prin reacţiile catabolice, dar după alt cod genetic caracteristic fiecărei
specii bacteriene.
Respiraţia (metabolismul energetic)
= reprezintă a doua cale de procurare a energiei necesare activităţii
biosintetice a celulei bacteriene, prima fiind catabolismul. Ea reprezintă
suma reacţiilor biochimice aerobe sau anaerobe producătoare de energie.
În funcţie de natura acceptorului final, respiraţia este, în mare, aerobă
sau anaerobă.

Respiraţia aerobă are ca acceptor final de H2 sau electroni, oxigenul sau

alte substanţe. Ea necesită existenţa membranei celulare.
Respiraţia anaerobă are ca acceptor final de hidrogen sau electroni orice
substanţă anorganică diferită de oxigen sau orice substanţă organică. Un
exemplu de asemenea tip de respiraţie îl reprezintă fermentaţia.

= la bacterii se disting mai multe tipuri şi subtipuri respiratorii.

a) Tipul aerob determinat de posibilitatea folosirii oxigenului.În
etapele intermediare intervin citocromii şi citocromoxidazele, iar
la unele bacterii şi diferite coenzime şi flavoproteine
Subtipul strict aerob se întâlneşte la bacteriile care nu se pot
dezvolta decât în prezenţa oxigenului, cum sunt B.subtilis şi
M.tuberculosis.

b) Tipul anaerob este prezent la bacteriile care folosesc alt acceptor de

hidrogen decât oxigenul. Bacteriile cu asemenea tip respirator sunt
lipsite de enzime fixatoare şi activatoare ale oxigenului (citocromi,
oxidaze) sau de enzime capabile să descompună H2O2 (peroxidaze,
catalaze).
Subtipul strict anaerob se întâlneşte la bacteriile pentru care oxigenul
este toxic, cum sunt Cl.tetani, Cl.botulinum, Fusobacterium,
Veillonella.
c) Subtipul microaerofil se întâlneşte la bacteriile care tolerează
cantităţile mici de oxigen sau chiar au nevoie de cantităţi mici de
oxigen. Ex. Campylobacter.
c) Tipul aerob şi facultativ anaerob este caracteristic pentru bacteriile care
se dezvoltă mai bine în prezenţa oxigenului, dar pot să se dezvolte şi în
condiţii anaerobe. Deci, este vorba de bacterii care pot prezenta ambele
tipuri respiratorii (E.coli, S.aureus).

3.3. CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA BACTERIILOR

3.3.1. Creşterea bacteriilor

Creşterea este un proces biologic care determină mărirea volumului
organismelor şi este rezultatul metabolismului de sinteză ce face
posibilă adăugarea la celulă de substanţă nouă. Creşterea se poate
face uni sau multidimensional.
În funcţie de locul şi modul de depunere a
substanţei noi în celulă, ea poate fi:
- creşterea la o singură extremitate a celulei,
- creşterea la ambele extremităţi,
- creşterea în vecinătatea viitorului sept de
diviziune,
- creşterea prin depunerea substanţei noi,
diseminată şi intercalată printre constituenţii
preexistenţi.
 Creşterea la bacterii are două înţelesuri: mărirea volumului
celular sau creşterea propriu zisă şi sporirea numărului de indivizi
dintr-o populaţie dată sau multiplicarea.
Creşterea în volum a unor celule bacteriene poate fi consecinţa
acumulării de substanţe de rezervă sau a măririi conţinutului în apă.
3.3.2. Multiplicarea bacteriilor

Bacteriile se multiplică pe mai multe căi:

a) Multiplicarea prin diviziune directă,
simplă sau sciziparitate, este calea cea
mai frecventă şi constă în scindarea
celulei mame în două celule fiice identice –
diviziune izomorfă – sau inegale –
diviziune heteromorfă.
În cazul bacteriilor alungite – bacili, spirili –
diviziunea se face perpendicular pe axul
longitudinal al celulei, iar la coci se face
în 1, 2 sau 3 planuri perpendiculare
între ele, în mod succesiv, ceea ce
determină şi modul caracteristic de
grupare a celulelor fiice: diplo, tetradă
respectiv sarcină, în cazul că diviziunea nu
este urmată de desprinderea celulelor
rezultate.
b) Multiplicarea prin corpi elementari se întâlneşte la micoplasme
(chlamidii) ca o a doua formă de multiplicare, prima fiind, de asemenea,
diviziunea directă, şi ar presupune existenţa unui ciclu vital.

c) Multiplicarea prin înmugurire sau ramificare se întâlneşte rar la

bacterii, este caracteristic pentru actinomicete

d) Multiplicarea prin fragmentare se observă la cele mai multe

actinomicete filamentoase cu ramificaţii adevărate.

e) Multiplicarea prin spori este întâlnită numai la unele actinomicete

care formează exospori sau spori de dispersare de tip asexuat, dispuşi pe
hifele aeriene, în lanţuri sau în vezicule sporale speciale (sporofori).
Dinamica multiplicării bacteriilor în/pe mediile de cultură
Prin multiplicarea bacteriilor în mediile de cultură se obţine o
cultură bacteriană. Populaţia de bacterii care se dezvoltă în mediile de
cultură, ca urmare a diviziunii celulare, creşte în progresie geometrică
Timpul necesar pentru dublarea unei populaţii bacteriene se
numeşte timp de (pe) generaţie sau timp de dublare. Acesta poate fi mai
scurt sau mai lung în funcţie de specia bacteriană şi de condiţiile de
cultivare şi el este determinat genetic. La majoritatea speciilor bacteriene,
în condiţii optime de dezvoltare, timpul pe generaţie este de aproximativ 20
minute. Pentru unele specii bacteriene acest timp este mult mai mare (ex.
12 – 27 ore pentru Mycobacterium tuberculosis).