Testiculul are o formă ovoidală, o lungime de 40-50mm, latime de 25mm, grosime de

30mm i se descriu două feţe.

Faţa laterală este acoperită de tunica vaginală şi parţial de epididim.
Faţa medială vine in continuarea u cea a epidimimiluişi marginea anterioară sunt de
asemenea acoperite de vaginală.
Marginea posterioară dă trecere vaselor şi nervilor testiculului; partea laterală a
marginii vine în raport cu corpul epididimului, care nu îi aderă, între cele două organe se
formeaza sinusul epididimului.
Extremitatea superioară este mai voluminoasa aderă de capul epididimului şi pe ea se
fixează apendicele testiculului (hidatita sesilă Morgagni), vestigiu embrionar al ductului
paramezonefric Muller.
Extremitatea inferioară a testiculului răspunde cozii epididimului care îi aderă, şi
ligamentului scrotal (gubernaculul testis) nivel la care se face relexia vaginalei testiculare.
 Structura. La exterior testiculul prezintă albugineea, un înveliş fibros, rezistent. La
marginea posterioară albugineea are o îngroşare în formă de pana, care pătrunde în
profunzimea testiculului, numită mediastinul testiculului sau corpul Highmore Din acesta
pornesc septuri radiare care împart organul in 200-300 de lobuli.
Fiecare lobul contine tubii seminiferi contorţi, câte 2 -3 tubi , fiecare tub are o lungme de
| 0,9m, în structura acestuia găsim celule de susţinere Sertoli şi spermatogoniile care se
găsesc mai aproape de membrana bazală, cu cât ne apropiem de lumen, întâlnim celule
germinale într-o fază mai avanstă de maturare, astfel încât în lumen se găsesc spematozoizi,
precum şi ţesut conjunctiv interstiţial, în care se găsesc celulele interstiţiale (Leydig)
producătoare de hormoni androgeni. La ieşirea din lobul, tubii contorţi se unesc, dând
naştere unui tub seminifer drept. în mediastinul testiculului aceştia formează reţeaua
testiculară, Haller, din care pornesc spre epididim, ductele eferente sau conurile eferente ce
se deschid in epididim.
 Epididimul face parte din căile spermatice extratesticulare. Este o formaţiune alungită in
forma de vigula, care are un cap, un corp şi o coadă. Capul este porţiunea cea mai
voluminoasă, în care pătrund ductele eferente venite din testicul. De capul epididimului este
ataşat apendicele epididimar (hidatita pediculată Morgagni), rest din extremitatea superioară a
ductului mezonefric Wolff. Corpul epididimului se îngustează şi se continuă cu coada. Ductele
eferente confluează şi formează ductul epididimar,
Structura Ș la exterior prezinta o capsula ce vine in contiguiate, si este asemanatoare
albugineei testiculare, dar mai subtire, in interior se gaseste ductul epididimar ce este foarte
sinuos şi încolăcit, ansele fiind solidarizate prin intermediul unii tesut celular dens, participă la
formarea tuturor celor trei segmente ale epididimului; la nivelul cozii el se continuă cu ductul
deferent.
-este fixat de testicul prin intermediul celor 2 ligamente epididimo-testiculare
 Irigaţia arterială pentru testicul şi epididim este asigurată prin trei surse:
artera testiculară, din aorta abdominală, ajunge medial de epididim, ajunge pe marginea
posterioara a testiculului aproape de extremitatea inferioara se bifurca in ram medial si lateral e
merg pe fetle corespunzatoare ale testiculului
artera ductului deferent, ramură a vezicale: inferioare, se anastomozeaza cu ramuri din artera
testiculara
artera cremasterică (funiculară) din epigastrica inferioară. Se anastomozeaza cu precedentele
Toate trei descind prin funiculul spermatic. La coada epididimului, testiculara se
anastomozează în plin canal cu deferenţiala dând naştere unei arcade; în arcada anastomotică
astfel formată se termină artera cremasterică. în acest fel, oricare dintre aceste vase poate fi
ligaturată, circulaţia restabilindu-se prin aceste anastomoze. Sunt frecvente abateri de la această
dispoziţie. Variantele au importanţă în chirurgie, pentru asigurarea irigaţiei testiculului. Artera
testiculară irigă testiculul şi epididimul, iar cea deferenţială irigă ductul deferent. Artera
cremasterică vascularizează fascii cremasterică şi fascia spermatică internă.
Venele testiculului şi ale epididimului formează două grupuri. Grupul anterior alcătuieşte
plexul pampiniform din care rezultă vena testiculară; aceasta se varsă în dreapta în vena cavă
inferioară, iar în stânga în vena renală stângă. Grupul posterior este tributar epigastricei
inferioare. Dilatarea venelor funiculului, însoţită de stază venoasă, poartă numele de varicocel.
Limfaticele testiculului şi ale epididimului sunt drenate spre nodurile lombare.
Inervaţia testiculului şi epididimului este realizată de plexurile vegetative testicular şi
deferenţial.
Scrotul este un sac median, situat dedesubtul regiunii pubiene, dedesubtul şi înapoia regiunii
peniene, ataşat perineului anterior. Tunicile care îl formează se continuă pe de o parte cu
planurile peretelui abdominal anterior şi cu învelişurile funiculului spermatic, iar pe de altă parte
cu planurile perineului şi cu învelişurile penisului.
Are forma unui sac mai îngust la partea superioară şi mai voluminos în partea inferioară, unde
sunt conţinute testiculele.
Pe linia lui mediană se observă un rafeu sagital, care se continuă înapoi cu rafeul perineului, iar
înainte cu rafeul penian. De la rafeul scrotal porneşte în profunzime septul scrotal format de
dartos. Astfel, se creează de fapt doi saci (bursele) conţinând fiecare câte un testicul învelit în
tunicile sale.
Tunicile scrotului, în succesiune de la suprafaţă spre profunzime, sunt următoarele:
1. Pielea - subţire, fină şi sensibilă, este bine pigmentată şi prevăzută cu peri rari, răsuciţi
helicoidal, cu numeroase glande sebacee şi sudoripare.
2. Tunica dartos - este o lamă formată din fibre musculare netede, aderă puternic de tegument şi
trimite septul scrotal. Prin tonusul fibrelor sale musculare, dartosul încreţeşte pielea sub forma
cutelor transversale. Contracţia reflexă a dartosului determină ridicarea lentă, vermiculară a
testiculului.
3 Fascia spermatică externă (celuloasa) - este o lamă conjunctivă laxă, care se poate infiltra cu
serozitate sau cu urină; ea permite cu uşurinţă separarea dartosului de tunicile subiacente.
Provine din aponevroza muşchiului oblic extern şi din fascia de înveliş superficială a muşchiului.
Se mai numeste fascie intercrurala
4. Muschiul cremaster (eritroidea) - conţine muşchiul cremaster. Provine din muşchiul
oblic intern şi din muşchiul transvers al abdomenului.
5. Fascia spermatică internă (fibroasa) - este o lamă conjunctivă ce înveleşte vaginala şi leagă
extremitatea inferioară a testiculului de dartos şi de piele, sub forma ligamentului scrotal.
Provine din fascia transversalis.
Ultimele trei tunici menţionate se continuă la nivelul funiculului spermatic.
6. Tunica vaginală - este o seroasă, care derivă embriologic din seroasa peritoneală. La făt, se
prezintă ca un diverticul al peritoneului, care străbate canalul. inghinal, numit canal peritoneo-
vaginal, si ajunge până în scrot. Porţiunea situată în canalul inghinal se rezoarbe după naştere.
Persistenţa procesului vaginal, constituie o cale pentru instalarea herniei inghinale laterale
(congenitale). Ca orice seroasă, vaginala are două lame: lama parietală aderă de faţa profundă
a fasciei spermatice interne; lama viscerală acoperă cea mai mare parte a testiculului ş:
epididimului. Cele două lame ale tunicii vaginale se continuă una cu cealaltă, delimitând astfel
cavitatea vaginală, ce conţine o peliculă fină de lichid care solidarizează foiţele una de cealaltă,
dar asigură alunecarea lor şi mobilizarea testiculului. Constituirea unei colecţii serose la nivelul
cavităţii vaginale se numeşte hidrocel. Colecţia sangvină se numeşte hematocel. Ambele
colecţii se evacuează prin puncţie.
Vascularizaţia şi inervaţia regiunii scrotale. Arterele destinate scrotului sunt: arterele
ruşinoase externe (din artera femurală) şi ramuri scrotale (din artera ruşinoasă internă).
Ele irigă tunicile superficiale ale scrotului. Venele însoţesc arterele şi se varsă în
venele omonime arterelor. Limfaticele sunt tributare grupului supero-medial al nodurilor
inghinale superficiale. Nervii sunt: scrotali anteriori, ramura genitală a genito-
femuralului, scrotali posteriori.
Ductul deferent, este un organ tubular, care continua ductul epididimar, în traiectul său până la
baza prostatei, are trei segmente.
Segmentul epididimotesticular urcă paralel cu testiculul şi cu epididimul.
Segmentul funicular începe din dreptul capului epididimului şi urcă până la orificiul profund al
canalului inghinal, fiind inclus între elementele funiculului spermatic. 1 se descriu două porţiuni:
cea scrotală ţine până la orificiul superficial al canalului inghinal, fiind situată în scrot; cea
inghinală străbate canalul inghinal.
Funiculul (cordonul) spermatic este alcătuit dintr-o serie de formaţiuni anatomice învelite în
câteva teci comune. Se întinde de la capul epididimului până la inelul inghinal profund. La cele
două extremităţi elementele funiculului sunt dispersate.
Tunicile funiculului spermatic - de la exterior spre interior - sunt în număr de trei: Fascia
spermatică externă (celuloasa, fascia intercrurală) are aceeaşi provenienţă cu fascia spermatică
externă de la nivelul scrotului, cu care se şi continuă; de asemenea, ea se continuă şi la nivelul
penisului şi al perineului. Fascia cremasterică (eritroida) este o lamă de ţesut conjunctiv, care, de
asemenea ia parte la formarea învelişurilor testiculului; ea conţine muşchiul cremaster, care, la
nivelul testiculului, se desfăşoară în evantai; prin contracţia sa bruscă ridică testiculul (reflexul
cremasterian). Fascia spermatică internă (fibroasa) derivă din fascia transversalis; ea îmbracă
direct elementele funiculului şi apoi se continuă cu tunica omonimă a scrotului. Funiculul
spermatic conţine: ductul deferent cu poziţie axială; arterele, testiculară pe un plan
anterior, cremasterică şi deferenţială, situate posterior ductului; venele care formează un
grup anterior (plexul pampiniform) şi unul posterior faţă de ductul deferent, cu
numeroase anastomoze între ele; vase limfatice; ramura genitală a nervului
genitofemural; plexurile nervoase vegetative testicular şi deferenţial.
În segmentul abdomino-pelvian; ductul deferent este situat extraperitoneal şi are o porţiune
abdominală şi una pelviană.
Porţiunea abdominală a ductului deferent, face o curbă cu concavitatea medială, chiar la ieşirea
din orificiul profund al canalului inghinal, încmcişându-se cu arcul cu concavitatea în sus al
arterei epigastrice inferioare; se îndreaptă apoi medial şi posterior prin fosa iliacă, trecând peste
vasele iliace externe, de unde se continuă cu porţiunea pelviană. .
În porţiunea pelviană, ductul deferent continuă traiectul porţiunii abndominale coborând oblic
pe peretele lateral al bazinului; trece lateral de vezica urinară, apoi încrucişează transversal, pe
dinainte ureterul, şi artera ombilicală; trece pe deasupra bazei veziculei seminale, şi apoi
descinde înapoia fundului vezicii, medial de vezicula seminală Aici delimitează cu cel de partea
opusă, triunghiul interdeferenţial. Această porţiune (segmentul retrovezical) este mai dilatată,
purtând numele de ampulă deferenţială. La baza prostatei se uneşte cu ductul veziculei seminale
şi formează împreună ductul ejaculator. Ampula este inclusă, împreună cu vezicula seminală
aşezată lateral de ea, în septul recto-vezico-prostatic, prin care aceste organe au raporturi
posterioare cu rectul. Aceste raporturi explică simptomatologia vezicală în caz de deferentită, şi
posibilitatea explorării ampulei deferenţiale prin tuşeu rectal.
Irigaţia arterială este realizată de artera deferenţială, ramură a arterei ombilicale; venele
sunt tributare epigastricei inferioare şi plexului venos prostatic. Vasele limfatice merg la
nodurile limfatice iliace externe şi iliace interne. Inervaţia provine din plexul deferenţial
(simpatic) şi din cel hipogastric inferior.
 Veziculele seminale
Organe pereche, veziculele seminale sunt situate în spaţiul pelvi-subperitoneal, între vezica
urinară şi rect, deasupra prostatei, în grosimea septului recto-vezico- prostatic. Secreţia lor intră
în compoziţia lichidului spermatic.
Vezicula seminală răspunde: anterior - fundului vezicii urinare; posterior vine în raport cu
ampula rectală, prin care poate fi explorată; medial - se învecinează cu ampula deferenţială;
lateral - are raporturi cu plexul venos vezico-prostatic. Baza veziculei priveşte în sus şi este
singura porţiune în raport direct cu peritoneul excavaţiei rectovezicale; ea este încrucişată
anterior de ureter, înainte de pătrunderea acestuia în vezică. Vârful se continuă cu ductul ei
excretor. Acesta participă la alcătuirea ductului ejaculator, ce va pătrunde în prostată.
Este formată dintr-o capsula externă care înveleşte un tub contort cu multiple dilataţii
deverticulare care comunică între ele.
Vezicula seminală primeşte sânge din arterele vezicală inferioară şi rectală mijlocie; venele
merg în plexul vezico-prostatic. Limfa este drenată în nodurile iliace interne. Nervii îi primeşte
din plexul hipogastric inferior, prin intermediul plexurilor vezical şi prostatic.
 Prostata
Este o glandă impară, anexată aparatului genital masculin. Fără contingenţe cu peritoneul,
ea este dezvoltată în jurul porţiunii iniţiale a uretrei. Prostata este situată în întregime în
spaţiul pelvi-subperitoneal. în acest spaţiu, glanda este conţinută în loja prostatică, delimitată
astfel: anterior - de oasele pubiene; posterior de porţiunea infeiioară a septului recto-vezico-
prostatic; lateral de o parte şi de cealaltă - de muşchii ridicători anali tapetaţi de fascia
pelviană parietală; inferior - de diafragma urogenitală; superior - de fundul vezicii urinare. In
loja ei, prostata este înconjurată de fascia periprostatică, rezultată din condensarea ţesutului
conjunctiv pelvi-subperitoneal. De menţionat că între, şi în lamelele concentrice care formează
fascia, sunt inclus: numeroase vene bogat anastomozate; acestea sunt greu de separat de
ţesutul conjunctiv dens în care sunt cuprinse. De aceea enuclearea glandei poate provoca
hemoragi: abundente. între fascia periprostatică (ce nu trebuie confundată cu capsula proprie .
glandei) şi pereţii lojii, se delimitează spaţiul periprosiatic, mai larg în partea anteri­oară. El
este limitat în sus - de ligamentele puboprostatice, şi în jos - de ligamentul transvers al
perineului. Spaţiul este umplut cu ţesut conjunctiv lax, dependent de ţesutul pelvi-
subperitoneal. Aici se pot dezvolta abcesele periprostatice.
Prostata este solid fixată, în primul rând prin continuitatea uretrei prostatice cu segmentul
său perineal şi respectiv cu vezica urinară, precum şi prin ligamentele puboprostatice.
 Având forma unei castane, prostata are o serie de raporturi. Raportur. extrinseci. Faţa
anterioară, prin elementele anatomice menţionate, răspunde simfizei pubiene. Sub fascia
prostatică ea este acoperită de semi-inelul preprostatic al porţiuni: superioare (prostatică) a
sfincterului uretrei; acesta se întinde de la colul vezicii până la diafragma urogenitală. Faţa
posterioară a prostatei este acoperită parţial (în partea inferioară) de semi-inelul retroprostatic al
sfincterului uretrei; prin septul recto-vezico-prostatic, răspunde ampulei rectale. Acest raport
explică simptomele rectale în prostatite, precum şi pe cele vezico-prostatice în rectite, flebite
hemoroidale, ş.a. Feţele laterale ale glandei vin în raport cu muşchii ridicători anali, iar prin
intermediul acestora cu prelungirile anterioare ale foselor ischio-anale. Baza prostatei priveşte în
sus şi are doi versanţi: cel anterior răspunde şi aderă de colul vezicii urinare; versantul posterior
este în raport cu veziculele seminale şi ampulele deferenţiale; creasta transversală ce separă cei
doi versanţi, răspunde fundului vezical. Vârful prostatei se sprijină pe diafragma uro-genitală.
Prostata are şi raporturi intrinseci importante.
Uretra prostatică străbate glanda de la bază până la vârf, fiind situată mai aproape de faţa
anterioară a acesteia. Ea este înconjurată nemijlocit de sfincterul vezicii (neted), până la utriculul
prostatic. în interiorul uretrei, pe peretele posterior, proemină creasta uretrală. Porţiunea
mijlocie a crestei, cu aspect fuziform, formează colicului seminal sau veru montanum. Pe colicul
se găseşte un orificiu median al utriculului prostatic şi două orificii laterale ale ductelor
ejaculatoare. Pe întreaga circumferinţă a suprafeţei interioare a uretrei prostatice se găsesc
orificiile mici de deschidere ale glandelor prostatice.
Cele două ducte ejaculatoare străbat porţiunea superioară a prostatei, oblic în jos,
înainte şi medial, pentru a se deschide în uretră.
Utriculul prostatic, vestigiu embrionar situat pe linia mediană, este un canal închis în
fund de sac.
 Prostata este constituită din patru lobi: doi lobi laterali, situaţi pe părţile laterale şi înapoia
uretrei (uniţi înaintea acesteia prin istm) lobul mijlociu, aflat înapoia colului vezical şi deasupra
planului oblic ce trece prin ductele ejaculatoare, formează creasta transversală a bazei prostatei;
este cel mai frecvent interesat în hipertrofia de prostată (adenomul prostatic); lobul posterior
ocupă partea postero-inferioară a glandei.
Structural, prostata este formată din numeroase glande periuretrale, mici, mucoase, şi din
circa 40 de glande tubulo-alveolare, ale căror ducte excretoare se deschid în uretra prostatică; ele
formează parenchimul glandei. Stroma conjunctivo- musculară formează la exteriorul prostatei
capsula prostatică (capsula proprie), iar în interior solidarizează glandele între ele. In hipertrofia
de prostată se produce o strâmtare progresivă a uretrei, urmată de tulburări de micţiune.
Adenomul de prostată se dezvoltă în glandele periuretrale mici, mucoase şi cele ale lobului
mijlociu. El va împinge spre periferia organului atât sfincterul vezicii cât şi glandele prostatice
propriu-zise. Se formează, astfel, o nouă „capsulă" (chirurgicală) în afara adenomului; ea rezultă
din comprimarea elementelor glandulare şi musculare. Enuclearea corectă a adenomului se face
în planul de clivaj dintre el şi această capsulă. Odată cu împingerea porţiunii extrasfincteriene a
prostatei şi formarea „capsulei", sunt deplasate şi ductele ejaculatoare, care se găsesc în septul
dintre lobul mijlociu şi cel lateral. Se înţelege deci că în adenomectomie ele sunt păstrate, aşa că
funcţiile genitale nu sunt compromise. Cancerul de prostată se localizează de obicei în lobul
posterior.
 Irigaţia arterială a prostatei provine din vezicalele inferioare şi din rectalele mijlocii.
Venele se deschid în bogatul plex venos prostatic ce înconjură glanda şi se varsă apoi în
ruşinoasa internă. Limfaticele formează şi ele un plex periprostatic, tributar nodurilor iliace
externe, interne şi sacrate.
Fibrele nervoase sosesc, sub forma plexurilor periarteriale, din plexul hipogastric
inferior.
 Regiunea peniană
Regiunea peniană este alcătuită din penis, care, în afară de corpii erectili şi învelişurile sale,
conţine şi ultimul segment al uretrei, uretra spongioasă.
Organul copulator masculin are două porţiuni: o porţiune fixă, rădăcina penisului, ascunsă în
perineul anterior - şi o porţiune liberă, mobilă, corpul penisului, care se termină prin glandul
penisului.
Rădăcina penisului, situată în loja peniană a perineului, este formată din cele două rădăcini
ale corpului cavernos şi din bulbul penisului. Rădăcinile corpului cavernos sunt fixate puternic
prin tracturi conjunctive şi prin periost, de feţele mediale ale ramurilor ischio-pubiene; ele sunt
acoperite medial de muşchii ischio- cavernoşi. Cele două rădăcini converg şi, sub simfiza
pubiană, se alipesc pentru a forma corpul cavernos. Bulbul penisului este aşezat pe linia
mediană, între fascia perineală superficială - inferior - şi diafragma uro-genitală - superior. La
aceastadin urmă aderă strâns prin fibre conjunctive, dar şi prin faptul că primeşte prin faţa sa
superioară, uretra şi ductele excretoare ale glandelor bulbo-uretrale. Feţele laterale ale bulbului
penisului sunt învelite de muşchii bulbo-spongioşi. Bulbul se continuă anterior cu porţiunea
intermediară a corpului spongios.
 Corpul penisului, de formă cilindrică uşor turtită, are o faţă dorsală, dosul penisului, care în
repaus priveşte anterior şi o faţă uretrală pe care proemină uretra în timpul erecţiei. Corpul
penisului este alcătuit din corpul cavernos şi din porţiunea intermediară a corpului spongios,
dispusă în şanţul subcavernos.
Glandul, expansiune voluminoasă a corpului spongios, are formă conoidă şi acoperă vârful
corpului cavernos. Extremitatea glandului prezintă orificiul extern al uretrei (meatul urinar) în
formă de fantă sagitală. Baza glandului are o circumferinţă proeminentă, coroana glandului,
întreruptă pe faţa uretrală de frâul prepuţiului. Coroana glandului este legată de corpul penisului
prin colul glandului (şanţul balano-prepuţial), loc de elecţie pentru ulceraţiile veneriene. Glandul
este învelit de prepuţiu.
Mijloacele de fixare ale penisului, în afară de rădăcinile corpilor erectili fixate în perineu,
sunt reprezentate de două ligamente, ligamentul fundiform şi ligamentul suspensor al penisului,
 Structural, penisul este alcătuit din corpii erectili, învelişuri, vase şi nervi.
Corpul cavernos şi corpul spongios sunt constituiţi din ţesut erectil şi sunt înveliţi la
exterior de albuginee. Corpul spongios, şi mai ales glandul său, au structură areolară mult mai
fină decât corpul cavernos.
Corpul spongios al penisului este parcurs pe toată lungimea sa de uretra spongioasă, fiind
de fapt stratul vascular puternic dezvoltat al corionului mucoasei uretrale. Pe suprafaţa
interioară a uretrei spongioase se găsesc lacunele uretrale (Morgagni), depresiuni ale
mucoasei săpate oblic în peretele uretrei, cu deschiderea spre meatul urinar, fapt important în
cateterism. în fundul lacunelor se pot deschide glande uretrale. în fundul de sac al bulbului se
deschid glandele bulbo- uretrale. Pe peretele superior al fosei naviculare a glandului se
găseşte o plică transversală a mucoasei, valvula fosei naviculare (Guerin), cu marginea liberă
aşezată spre meat; ea delimitează o depresiune, sinusul lui Guerin. La cateterismul uretrei
trebuie ţinut cont de aceste detalii anatomice, pentru a nu rupe valvula.
 Corpul penisului prezintă, de la suprafaţă spre profunzime, următoarele tunici:
a) Pielea - subţire şi uşor pigmentată, are o foarte mare mobilitate şi se continuă cu cea

a regiunilor învecinate.
b) Tunica dartos, continuare a celei scrotale, conţine fibre musculare netede

longitudinale, dar mai ales circulare, întrepătrunse cu fibrele colagene ale stratului
următor.
c) Fascia peniană superficială (celuloasa) - este un ţesut conjunctiv lax, care permite

mobilitatea păturilor supraiacente. .

d) Fascia peniană profundă - groasă şi rezistentă, conţine multe fibre elastice cu rol în

erecţie. Ea se continuă cu fascia perineală superficială şi cu ligamentulsuspensor al

penisului; la extremitatea distală a corpului penian se inserâ pe albugineea bazei
glandului, neparticipând la formarea prepuţiului.

Prepuţiul este o plică ce continuă învelişurile corpului penisului. în apropierea extremităţii

glandului se reflectă pe el însuşi şi revine la nivelul colului, unde continuă cu mucoasa glandului,
ce acoperă albugineea acestuia. In acest fel, prepuţiul este format - de la suprafaţă spre
profunzime - din: piele, dartos, fascia superficială, porţiunea reflectată a tunicii dartos şi mucoasa
care rezultă din continuarea pielii reflectate. între prepuţiu şi gland se formează cavitatea
prepuţială întreruptă pe faţa uretrală de frâul prepuţiului.
 Penisul este irigat de ramuri arteriale cu origine diferită. Arterele profunde ale penisului,
ramuri ale ruşinoaselor interne, arterele ischio-cavernoase pătrund fiecare în câte o rădăcină
a corpului cavernos şi apoi străbat axul fiecărei jumătăţi a acestuia ca si aretre helicine,
deschizându-se prin ramificaţiile lor în cavernele corpului cavernos. Astfel, ele sunt
principalele vase ale erecţiei, precum şi aretrele bulbo-spongioasă şi spongioasă Arterei
dorsale ale penisului, cu aceeaşi origine ca şi precedentele, străbat corpul penisului între
fascia perineală profundă şi albuginee; ele irigă albugineea corpului cavernos, glandul,
pielea penisului şi prepuţiul. Artera uretrală, ramură a ruşinoasei interne, este destinată
peretelui uretrei spongioase, porţiunii intermediare şi glandului corpului spongios. Artera
bulbului penisului, cu aceeaşi origine, vascularizează bulbul corpului spongios. învelişurile
penisului mai primesc ramuri din ruşinoasa externă.
 Venele penisului. Venele dorsale superficiale, pereche, adună sângele de la gland şi de la
învelişurile penisului; sunt situate pe faţa dorsală a penisului. în grosimea fasciei superficiale şi
se varsă în ruşinoasele externe. Vena dorsală profundă, unică, mediană, situată între arterele
dorsale ale penisului, drenează sângele de la gland şi corpii erectili; la extremitatea posterioară
a corpului penisului se bifurcă într-o venă dreaptă şi una stângă, tributare plexului prostatic.
Venele bulbului penisului se varsă în ruşinoasele interne.
Limfaticele sunt drenate de nodurile inghinale superficiale supero-mediale şi nodurile
inghinale profunde, precum şi de cele iliace externe.
Inervaţia învelişurilor penisului este asigurată de ramuri din nervii iliohipo- gastrici,
ilioinghinali şi dorsali ai penisului, aceştia din urmă ramuri ale nervului ruşinos. Corpii erectili
primesc fibre vegetative din nervii ruşinoşi, din plexul hipo- gastric inferior şi din plexul
prostatic.