3.

TEORIA PRODUCŢIEI
3.1. Tipologia firmelor
3.2. Funcţiile firmei
3.3. Funcţia de producţie
 3. TEORIA PRODUCŢIEI
Activitatea de producţie constă în transformarea bunurilor
intermediare în bunuri finale prin folosirea factorilor de
producţie (munca, natura şi capitalul). Această activitate
economică productivă se desfăşoară prin intermediul
agentilor economici - firmelor.
Producţia bunurilor şi a serviciilor necesare satisfacerii
resurselor necesită o serie de cheltuieli. Întreprinzătorul are
drept scop obţinerea unui profit, recuperarea cheltuielilor
efectuate prin alegerea variantei optime de combinare a
factorilor de producţie pe baza principiului raţionalităţii
economice de obţinere a maximului de rezultate cu un minim
de resurse.
Forma de organizare şi funcţionare a agentilor economici în
economia contemporană este întreprinderea sau firma în
terminologia anglo-saxonă.
 3.1. Tipologia firmelor
- după ramura de activitate: firme industriale, comerciale,
agricole, bancare, medicale, etc.;
- după modul de organizare şi regimul juridic deosebim:
- a) firme individuale – este cea mai simplă formă de
organizare a unei activităţi economice (ex. P.F.A.)
- b) firme societare constituite prin asocierea mai multor
persoane fizice sau juridice.
Acestea pot fi:
- societăţi de persoane se formează prin uniunea a două sau
mai multe persoane care răspund pentru activitatea societăţii
cu întreaga lor avere
- societăţi de capital formate prin unirea mai multor persoane
fizice sau juridice şi care răspund pentru societate în limita
aportului la capital
- c) firmele de tip cooperatist constituite prin asocierea
membrilor cooperatori şi care urmăresc realizarea unor
interese economice comune
Firma individuală nu există o separare a patrimoniului în patrimoniul firmei (afacerii)
şi averea persoanei fizice. Riscurile sunt suportate de ansamblul patrimoniului
proprietarului. Resursele sunt limitate, iar existenţa, durata afacerii depinde de viaţa
proprietarului, conducerea este autocratică. Prin definiţie este o firmă, concepută şi
utilizată pentru maximizarea venitului proprietarului. Caracterul singular al proprietăţii
face dificilă procurarea de capital suplimentar şi limitează dimensiunile
Firma unipersonală cu răspundere limitată, creată din 1985 în Franţa iar, după 1989,
la noi ca o variantă a societăţii cu răspundere limitată (cînd există un singur asociat)
are un singur proprietar ce dispune de un patrimoniu al afacerii separat de
patrimoniul personal (de aici şi răspunderea limitată la patrimoniul afacerii). Are la
bază libera iniţiativă în limitele responsabilităţii întreprinzătorului.
Firma societară are o existenţă autonomă, distinctă de aceea a asociaţiilor,
acţionarilor proprietari. Capitalul, prin statut, este divizat în părţi sociale sau acţiuni.
Poate înfiinţa filiale şi sucursale. Sucursala este definită ca "punct de vînzare
proprietate a societăţii" sau ca "întreprindere comercială care ţine de un sediu central
fără a dispune de personalitate juridică". Filiala are personalitate juridică şi dispune
de o anumită independenţă. Societatea-mamă deţine peste 50% din capitalul social
al filialei şi exercită un control direct asupra politicii comerciale. Totuşi, filiala nu este
subordonată total societăţii-mamă.
Firmele unităţi ale economiei sociale (cooperative, mutualităţi) au drept caracteristici
responsabilitatea economică, solidaritatea, ajutorul reciproc. La constituirea lor se
îmbină elemente ale proprietăţii particulare private, cu trăsăturile proprietăţii de grup.
- după forma de proprietate întâlnim:
a) firme private – proprietarii sunt un număr redus de
persoane, care participă împreună la rezultatele activităţii
firmei profit sau pierdere, forme simple de asociere în care
răspunderea este nelimitată şi solidară
b) firme publice – resursele ei aparţin statului sau
administraţiei publice locale, iar forma tipică sub care se
întâlnesc este cea a regiilor autonome „R.A.”. Regiile
autonome gestionează bunurile aflate în proprietatea statului
în scopul obţinerii de profit.
c) firme mixte – constituie o formă de conlucrare între capitalul
de stat şi cel privat. La formarea acestui tip de firmă participă
atât statul sau instituţiile publice cât şi firmele private. Multe
din aceste firme mixte au rezultat în urma procesul de
privatizare.
- după dimensiunea lor în funcţie de numărul muncitorilor,
capitalul social, cifra afaceri, volumul profitului şi alţi indicatori
economici, firmele pot fi mici, mijlocii şi mari .
Figura 3.1. Tipurile de firme
 3.2. Funcţiile firmei

Funcţia (sau funcţiunea) unei firme reprezintă ansamblul

de activităţi - cu atribuţii şi sarcini specifice - grupate
după omogenitate, destinaţie şi după anumite criterii
organizatorice, orientate către atingerea obiectivelor
organizaţionale ale firmei.
Deosebim şase funcţii principale într-o firmă:
- funcţia comercială;
- funcţia de producţie;
- funcţia de cercetare-dezvoltare;
- funcţia financiar-contabilă;
- funcţia de personal;
- funcţia de management.
 1. Funcţia comercială (sau de marketing) grupează activităţile
care asigură legătura cu mediul extern în scopul recepţionării
semnalelor provenite dinspre mediu (cererea) dar şi al
transmiterii propriei oferte spre piaţă.
2. Funcţia de producţie reuneşte activităţile necesare
proceselor de producţie din sfera circulaţiei mărfurilor cum ar fi:
prelucrarea, mişcarea (manipularea, transportul, depozitarea)
şi transformarea resurselor primare în mărfuri sau servicii.
Operaţiunile din cadrul acestei funcţii se pot grupa astfel:
- activităţi de natură organizatorică, de pregătire a procesului de
producţie din sfera circulaţiei mărfurilor cum ar fi: debitarea,
sortarea, pregătirea, lansarea sau urmărirea producţiei;
- activităţi de fabricaţie (sau de execuţie) care se referă la
prelucrarea, montarea, asamblarea sau ambalarea mărfurilor;
- activităţi auxiliare (sau de suport) pentru asigurarea continuităţii
proceselor de fabricaţie precum: întreţinere, service, reparaţii,
servicii post-vânzare etc.
3. Funcţia de cercetare-dezvoltare grupează activităţile
orientate spre studierea cererii consumatorilor, a
caracteristicilor merceologice ale mărfurilor, de prognoză a
vânzărilor şi a perspectivelor de extindere a afacerilor.

Activităţi: proiectarea de noi produse şi servicii comerciale,

dimensionarea şi amplasarea noilor unităţi comerciale,
cercetarea eficienţei introducerii unor noi forme de vânzare,
elaborarea unor studii de piaţă, logistică.

4. Funcţia financiar-contabilă cuprinde activităţile legate de

execuţia şi controlul financiar, folosirea raţională a capitalurilor
proprii sau împrumutate, obţinerea şi repartizarea rezultatelor
financiare ale firmei comerciale.
5. Funcția de personal – asigură gestionarea resurselor umane
dintr-o organizație (recrutarea, selecția, angajarea
personalului.
6. Funcţia de management asigură în orice moment
coordonarea, conducerea şi administrarea activităţilor de
conducere. Scopul acestei funcţii constă în elaborarea
politicilor, strategiilor şi tacticilor firmei, adoptarea deciziilor şi
organizarea de ansamblu şi detaliată a activităţilor firmei.

Alţi autori identifică încă două funcţii suplimentare

- funcţia de mentenanţă: activităţile realizate de firmă privind
achiziţionarea şi montarea de echipamente şi utilaje, instalaţii
de mobilier, lucrări de amenajare şi modernizare etc;
- funcţia ecologică: totalitatea activităţilor de protejare şi
conservare a mediului înconjurător .
 3.3. Funcţia de producţie
Producţia presupune atât fabricarea obiectelor fizice cât şi a
serviciilor (spectacole, învăţământ, servicii medicale, servicii
hoteliere, restaurante). Serviciile constituie cea mai mare parte
din producţia totală a ţărilor industrializate, din acest motiv
teoria economică consideră ca producţie şi prestarea de
servicii.
Termenul de producţie se aplică tuturor tipurilor de activităţi
economice realizatoare de bunuri şi servicii, cu excepţia celor
de realizare a consumului final de bunuri şi servicii
Se numeşte funcţie de producţie relaţia matematică care
asociază volumul activităţii (output) şi cantitatea de factori de
producţie (input) necesare realizării activităţii economice
respective.
Sunt consideraţi doi factori de producţie munca (L) şi capitalul
(K) pentru obţinerea unui bun oarecare (Y), iar funcţia sa de
producţie:
Y= f (L, K)
Productivitatea exprimă „eficienţa sau randamentul cu care sunt
utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a
bunurilor şi serviciilor, exprimând legătura cantitativă între
producţia obţinută şi factorii utilizaţi”.

Deosebim următoarea tipuri de productivităţi:

- după nivelul activităţii măsurate:
a) productivitatea la nivelul firmei;
b) productivitatea la nivel de ramură economică;
c) productivitatea economiei naţionale.
- după forma de exprimare întâlnim:
a) productivitate fizică (reală) în care mărimea şi evoluţia ei
nu sunt influenţate de factorul monetar şi de evoluţia
preţurilor. Ea se determină în unităţi fizice (tone, metri)
sau natural-convenţionale.
b) productivitate valorică (monetară) determinată ca
raport între valoarea producţiei şi factorii de producţie.
- după aria de cuprindere:
a) productivitatea parţială a unui factor de producţie
(muncă, capital, resurse);
b) productivitatea globală a factorilor de producţie.

- după modalitatea de calcul:

a) productivitatea medie;
b) productivitatea marginală.

- după modul de reflectare a rezultatelor activităţii se

determină:

a) productivitatea brută (prin raportarea valorii totale a

producţiei);
b) productivitatea netă (determinată pe baza valorii nou
create prin raportarea la factorii de producţie).