PARCUL GÜELL

BARSELONA, SPANIA
 INTRODUCERE
Pe un deal pleşuv din apropierea Barcelonei, un conte
bogat a visat să construiască o zonă rezidenţială
deosebită, ferită de poluarea şi aglomeraţia centrului
industrial. Era începutul secolului XX. Dar planurile
nu au fost duse până la capăt, iar nobilul s-a mulţumit
să accepte că afacerea sa eşuase. Din fericire însă,
grădina imaginată de arhitectul Antoni Gaudí şi deja
amenajată pe deal s-a transformat în cea mai frumoasă
fantezie de verdeaţă a oraşului şi, poate, a lumii:
Parcul Güell.
 DESCRIERE
Contele Eusebi Güell i Bacigalupi, un
antreprenor bogat şi îndrăzneţ al
Barcelonei sfârşitului de secol XIX, îi
comandase arhitectului Antoni Gaudí i
Cornet să proiecteze şaizeci de locuinţe
luxoase pe coastele golaşe ale unei
coline de lângă oraş. Casele urmau să
fie integrate unei grădini în stil
englezesc, aşa încât spaţiul rezidenţial
să devină o oază de verdeaţă şi linişte –
o alternativă fericită pentru cei
înstăriţi, care doreau să fugă de
Barcelona industrializată.
Gaudí mai lucrase pentru patronul său şi era deja cunoscut în Catalonia, graţie creaţiilor
sale moderniste, extrem de îndrăzneţe pentru acele vremuri.
Aveau să treaca decenii până ca arhitectul şi designerul catalan să fie considerat, în
întreaga lume, figura proeminentă a Spaniei în domeniul arhitecturii. Până atunci
însă, în anul 1900, faima lui Gaudí nu trecuse graniţele provinciei. Împreună cu trei
colaboratori apropiaţi, arhitectul acceptase să pună pe hârtie ideile sale pline de
fantezie creatoare, în care arta umană era subjugată perfecţiunii naturii.
În proiectul grădinii de pe dealul numit Muntanya Pelada (Muntele pleşuv), jocul
imaginar al lui Gaudí a fost inversat: de data aceasta, natura nu îi împrumuta formele
şi culorile, pentru ca ele să fie reproduse în piesele arhitecturale, ci se întâmpla exact
contrariul.
Arcele, coloanele, coridoarele,
aleile, terasele,
galeriile şi statuile
se camuflau în pietre,
copaci, peşteri, poteci,
plaje şi dragoni.
Spre parcul lui Gaudí, străduţele înguste ale Barcelonei urcă pieziş, strecurându-se
printre vile cu iederă înflorită şi palmieri cu frunze răsfirate în soare. Şi, dintr-odată,
ca o plăsmuire copilărească, un zid din piatră gălbui se lungeşte sub copaci şi se uneşte
cu o căsuţă de aceeaşi culoare, a aluatului de turtă dulce cu scorţişoară. Lângă, un alt
castel mic, cu turn înalt, smălţuit, având dreptunghiuri albe şi albastre, pare a da de
ştire cum că norii şi cerul zilelor senine au împărţit frăţeşte olanele acoperişului.
Intrând pe poarta parcului, te nimereşti între casa vrăjitoarei
şi casa copiilor din povestea lui Hänsel şi Gretel, sub vraja
imaginilor din basmele spuse odinioară de bunicii cei dragi.
Cea din dreapta, cu vârful acoperişului în formă de
ciupercă, seamănă cu un mic palat decorat cu bomboane
dulci şi colorate; nimic ce să amintească de vrăjitoarea cea
rea. De aici veghează paznicii parcului, iar la parter
urmează a fi organizată o expoziţie. Casa din dreapta, semeţ
ridicată, are ferestre mari la parter şi creneluri înflorate,
pentru o faţadă veselă şi primitoare. O cruce dublă a fost
aşezată în vârful turnului. Casa copiilor din poveste poate fi
explorată în interior, fiindcă magazinul pe două etaje oferă
spre vânzare albume, cărţi poştale, ghiduri de călătorie,
bijuterii şi încă alte multe mărunţişuri atrăgătoare.
Cele două case din basm, ca de altfel majoritatea
construcţiilor din parc, sunt înfrumuseţate de
originalele mozaicuri colorate numite trencadís,
compuse din fragmente de ceramică şi sticlă. Ca
nişte pietre preţioase, ele strălucesc magic în
lumina blândă a soarelui mediteranean.
Din faţa caselor, două şiruri de scări elegante lasă valurile de
vizitatori să urce în parcul propriu-zis. Între ele şi printre
fire de verdeaţă, câteva căderi de apă potolesc setea
zburătoarelor ce îşi au cuiburile în apropiere. Fântâna din
partea superioară are blazonul catalan.
 Înainte de a se ajunge
la Sala Hipóstila,
ultimele trepte te aduc
lângă figura
emblematică a Parcului
Güell:

o salamandră mare cu trupul

acoperit de trencadís şi cu
botul larg deschis, ca şi cum ar
zâmbi prietenos tuturor celor
care se înghesuie să se
fotografieze alături de ea.
Cu ale ei coloane dorice uriaşe care sprijină terasa principală a
parcului, Sala Hipóstila cerne delicat razele de lumină aflate
în căutarea luciului mozaicurilor multicolore. Pe tavanul
acestei săli, Soarele şi Luna se întâlnesc în rondouri
de trencadís minunat îmbinate.
Dar şi mai impresionantă este partea de deasupra – în fapt,
locul cel mai căutat şi mai apreciat de vizitatori. Această
terasă cu nisip fin parcă iese din trupul dealului şi se
întinde cu rotunjimile ei spre marea din depărtări. Când
plouă, apa se filtrează printre firele de nisip şi coboară,
prin coloanele de dedesubt, în rezervoare subterane.
În partea dinspre deal, terasa este închisă de stânci ornamentale şi
palmieri, dar în faţă, ea întâlneşte intrarea în parc, apoi
Barcelona şi marea. Şi, în afară de priveliştea uimitoare, mai
există ceva aici: o bancă-balustradă şerpuitoare, ca un val care
vine dispre Mediterană. Unduirile acestui mozaic lung şi pestriţ,
uneori cu modele armonioase, alteori cu împletituri
surprinzătoare, dau o senzaţie de relaxare şi bună-dispoziţie. Iar
această senzaţie se preface într-o stare de bine a întregului
organism, după ce te aşezi pe bancă pentru odihnă, datorită
formei sale speciale şi foarte confortabile. (În timpul lucrărilor la
parc, un muncitor a fost rugat să stea jos în ghips moale, pentru a
se obţine un mulaj potrivit al corpului aflat în poziţie de odihnă.)
Oricum, pauza pe terasa principală e importantă, nu doar fiindcă
peisajul te încântă, ci şi fiindcă explorarea celor 17 hectare ale
parcului va consuma multă energie şi exuberanţă.
Aceeaşi panoramă asupra Barcelonei o descoperă cei care urcă mai sus, în
partea stângă, pe vârful dealului, acolo unde ar fi trebuit să se afle o capelă,
conform planurilor originale. Astăzi, aici se află trei cruci mari, răsărind
dintre pini, măslini, migdali, smochini şi magnolii. Cărările şi parapetele
dintre tufişuri şi cactuşi, deşi sunt construite special, par a fi săpate în mod
natural în coasta dealului de şiroaiele de apă ale ploilor de vară.
La fel de spectaculoasă precum
celelalte clădiri ale parcului este „La
Torre Rosa”, casa în care Gaudí a
locuit din 1906 şi până la sfârşitul
lui 1925 - la câteva luni înainte de
tragica sa moarte. Vila a devenit
muzeu, expunând publicului
interioarele puţin spaţioase, dar
îmbogăţite cu numeroase piese de
mobilier şi obiecte de design create
de arhitect.
Rozul frumos al tencuielii exterioare
se asortează bine cu florile grădinii,
sculpturile delicate şi modelele din
fier forjat. Casa cu turn seamănă şi
ea cu un palat din basmele cu prinţi
şi prinţese.