MINUNI ALE CIVILIZAŢIEI

ŞI ALE NATURII
(Africa)

Profesor Cornelia Cucu

Liceul cu Program Sportiv
Bacău
Piramidele faraonilor
Cultul egiptean al morţilor a dus la ridicarea unei construcţii de
proporţii gigantice: un munte durat în plin deşert de către
oameni, prin puterea credinţei.Marile piramide de la Gizeh se
află la circa 10 kilometri de Cairo. Enormele edificii au fost
construite cu 2500 de ani înainte de Hristos de către faraonii
Kheops, Khephren şi Mykerinos.Supuşii lui Kheops au înălţat
un edificiu din 2,4 milioane de blocuri de piatră, cântărind în
medie 2,5 tone fiecare, având convingerea că, astfel,
conducătorul lor va deveni nemuritor.Cândva, vârful placat cu
aur al piramidei atingea 147 de metri (137 în prezent),
străpungând cerul albastru al deşertului. Iniţial,piramida era
acoperită cu plăci albe de calcar minuţios finisate, care au
rezistat până prin secolul al XIII-lea, când o bună parte dintre
ele au fost dislocate şi folosite ca material de construcţie. La
sud-vest de piramida lui Kheops, fiul său,Khephren a construit
şi el una asemănătoare, adăugând însă drept paznic al
oraşului morţilor un sfinx, ale cărui trasături îi semănau.
Mykerinos, fiul şi moştenitorul lui Khephren, a ridicat o a treia
piramidă, mai la vest, cea mai mică dintre ele.Astăzi, cele trei
piramide arată intacte de la distanţă, dar, de aproape poţi
constata urmele lăsate de trecerea timpului, când au fost
considerate doar cariere pentru materiale de construcţii.
Piramidele de la Gizeh şi Sfinxul sunt cele mai vechi dintre
cele şapte minuni ale lumii antice şi singurele care mai pot fi
încă admirate.De mii de ani, oamenii au încercat să afle
secretul acestor edificii.În 820 d.Hr., califul Abdullah al-Mamun
a fost primul care a pătruns în piramida lui Kheops negăsind
nimic,întrucât hoţii au prădat piramida la vreo 500 de ani după
moartea faraonului.Şi în piramida lui Khephren, sarcofagul era
gol.În 1838, ofiţerul britanic Howard Vyse a deschis piramida
lui Mykerinos găsind sarcofagul regal sigilat.Învingându-şi
curiozitatea, el l-a trimis în Anglia pentru a fi studiat, dar vasul
a eşuat pe coastele Spaniei şi sarcofagul s-a pierdut pentru
totdeauna.
Ramses al II-lea şi Abu Simbel
Călătorind pe spatele unei cămile de-a lungul Nilului, prin
deşertul nubian, exploratorul elveţian Johann Ludwig
Burckhardt a descoperit ,în 1813, templul de la Abu Simbel.
Abia în 1907,faţada înaltă de 31 de metri a templului a putut fi
degajată, dezvăluindu-şi toată măreţia pe care exploratorul o
bănuise doar: patru statui colosale,de 20 de metri înălţime
înfăţişându-l pe Ramses al II-lea, păzesc intrarea în templul
Abu Simbel. Siluetele mai mici o reprezintă pe mama
faraonului, pe soţia favorită, Nefertari (Nefretere), şi pe câţiva
dintre numeroşii săi copii.Interiorul templului a fost săpat în
stâncă, pe o lungime de 50 de metri. Basoreliefurile de pe
pereţi îl înfăţişează pe Ramses mai mare decât în realitate,
ucigându-şi duşmanii, conducând carul său de luptă, asistând
la numărătoarea braţelor tăiate ale duşmanilor înfrânţi sau
oferind tămâie zeilor.Pe zidul opus intrării, considerat sacru,
stau patru statui uriaşe:Ramses, împreună cu trei însoţitori
divini.
Puţin mai la nord, Ramses a ridicat un alt templu, mai mic,
tăiat tot în stânca dealului, închinat zeiţei Hathor şi soţiei sale,
Nefertari.De ce a ales Ramses acest loc atât de departe de
reşedinţa sa din Delta Nilului? Specialiştii cred că este o
dovadă a pietăţii sale, a dorinţei de a fi iubit de zei, ca şi de
oameni, asigurându-şi totodată respectul celor din Nubia
vecină. Complexul de temple funcţiona ca un fel de British
Council al antichităţii, menit să facă propagandă obiceiurilor şi
ideilor egiptene în afara regatului.
Când s-a construit barajul de la Assuan, întregul templu urma
să fie înghiţit de ape.UNESCO a lansat un apel internaţional
pentru salvarea monumentului, iar ajutoarele au venit din
lumea întreagă – fonduri şi o mulţime de propuneri tehnice.
Edificiul a fost tăiat în blocuri de câte 20 de tone fiecare şi
reasamblat apoi, ca un puzzle, 64 de metri mai sus pe deal
între anii 1963-1968.
Theba celor o sută de porţi
Nici un alt oraş al lumii antice nu a lăsat în urmă atât de multe
şi impresionante ruine ca Theba. Metropola din Egiptul de Sus
era aşezată pe malul drept al Nilului. În timpul Regatului Nou,
înfloritor sub dinastiile a XVIII-a şi a XIX-a, cu aproape 1500 de
ani înaintea erei creştine, oraşul era centru al puterii, adăpost
pentru artişti şi neguţători.La mult timp după decăderea sa,
Homer a celebrat în versuri “Theba celor o sută de porţi”.
Conducătorii Egiptului Antic au dorit să imortalizeze în piatră
faima ţării şi a lor personală, ridicând magnifice complexe
arhitecturale.Astfel,a luat naştere pe malul Nilului templul de la
Luxor, lung de 260 de metri, la care generaţii după generaţii de
faraoni au continuat să construiască.S-au ridicat colonade
maiestuoase,galerii cu pilaştri întruchipând păduri de papirus,
altare din granit pentru bărcile sacre, sculpturi în onoarea
zeilor şi a faraonilor, basoreliefuri înfăţişând scene de
vânătoare şi ospeţe, o alee străjuită de sfincşi cu capete de
animale conducând de la un templu la altul.
Obeliscul ne indică pentru cine erau construite toate acestea:
”Stăpânul Lumii, Soarele, Paznicul Adevărului a făcut să fie
înălţate toate acestea în cinstea tatălui său,Amon…”.Iniţial, au
fost două obeliscuri.În 1836,unul din ele, cântărind 236 de
tone a fost mutat în Place de la Concorde din Paris.În partea
de sus a obeliscului din faţa templului de la Luxor, înalt de 25
de metri, poate fi văzut Ramses al II-lea oferind daruri zeului
Amon.Acest faraon a fost cel mai important conducător al
Egiptului Antic: războinic victorios în tinereţea sa şi, mai apoi,
un rege al păcii.În timpul celor 66 de ani ai domniei sale , a
ridicat fără răgaz noi şi noi edificii, iar faima lui se răspândise
departe de graniţele ţării.Statuile sale monumentale au creat
impresia pe care o avem despre Egiptul precreştin. La baza
templului din Luxor există o inscripţie care ni-l descrie aşa
cum era iniţial: placat cu piatră albă, cu porţi din lemn de
salcâm, acoperite cu aur şi cu numele lui Amon bătut în pietre
preţioase.
Sahara, marea fără apă
Măsurând pe puţin 9.000.000 de km pătraţi, Sahara se întinde
între Marea Roşie şi coastele marocane ale Atlanticului, între
Mediterană şi Sahel – aproape o treime din cuprinsul Africii.
Dar deşertul nu este peste tot la fel.Doar într-o parte din el
vezi numai dune de nisip; mai există şi canioane stâncoase,
ca acelea din Munţii Tassili (Algeria),nesfârşite întinderi de
pietriş, cratere vulcanice şi mici insule de verdeaţă,oazele.
Impresia de “pustiu şi fără formă” este mai puternică în zonele
deşertice plate, acoperite cu pietriş, pe care arabii le numesc
reg. Dar Sahara nu a arătat mereu astfel.Istoria geologică a
Pământului a dus Sahara dintr-o extremă în cealaltă. Acum
400 de milioane de ani, aici era o mare, care “s-a golit” când
puternice mişcări tectonice i-au înălţat fundamentul.În sudul
Marocului s-au găsit urme ale acestui trecut oceanic: fosile ale
unor cefalopode(sepii) şi rămăşiţele unui recif de corali.Cam
cu 170 de milioane de ani în urmă, pădurile acopereau o bună
parte din deşertul actual, iar Africa de Nord era populată de
turme întregi de dinozauri, ale căror picioare au lăsat urme
fosilizate, mai lungi de un metru, în albia unui fost râu din
Maroc.În timpul ultimei glaciaţiuni, Sahara avea aspectul unei
savane. Oamenii Epocii Pietrei vânau gazele, girafe şi elefanţi
folosind topoare de piatră şi suliţe, iar acum 7.000 de ani ,
triburile de crescători de vite îşi conduceau marile turme prin
Sahara, după cum se observă în desenele găsite pe stâncile
netede ale masivului Tassili din deşertul algerian.Lipsa ploilor
şi creşterea temperaturii au transformat înverzitele savane în
stepe aride pentru început şi apoi în deşert.Chiar şi aşa,
Sahara adăposteşte încă animale:gazele,mufloni, şoparle,
scorpioni,şerpi.Dunele de nisip se mişcă încet, împinse de
vânt, cu 10-20 de metri pe an. Algerienii numesc acest tip de
dune, care pot avea până la 300 de metri înălţime, erguri.
Caracteristice pentru Sahara sunt şi stâncile, care,încetul cu
încetul,sunt acoperite de propriile fragmente, opera distructivă
a factorilor naturali.
Fez-Mecca Maghrebului
Gloria Fezului a apus de mult, dar oraşul rămâne unul dintre
cele mai frumoase din lume.Începuturile sale sunt învăluite în
legendă şi se întorc în timp până în anul 800.Tradiţia spune
că shariful Moulay Idris, stră-strănepot al lui Ali şi al Fatimei
(ginerele, apoi urmaşul, respectiv fiica lui Mahomed), ar fi
fondat această aşezare în plin deşert. La Fez se află locul
sacru al Regatului Maroc, Moscheea Zaouia Moulay Idris II,
numită astfel după întemeietorul dinastiei marocane a
Alawizilor şi după fiul său. Edificiul cu acoperiş piramidal de
culoare verde şi cu porţi de lemn bogat ornamentate,
adăposteşte mormântul primului alawid , fiind loc de pelerinaj
pentru credincioşi, un fel de Mecca a Maghrebului.
Brutala izgonire a arabilor din Spania devenită catolică s-a
dovedit avantajoasă pentru oraş.Refugiaţii din Andaluzia erau
tehnicieni,meşteşugari şi artişti cu experienţă; ei creaseră
stilul mudejar (hispano-maur), stil care urmărea perfecţiunea.
Inima spirituală a Fez el Bali (“vechiul Fez”) este El Kairouyne,
loc de rugăciune şi universitate islamică în acelaşi timp.
14 turnuri minunate străjuiesc una din cele mai mari moschei
din lume. 22 000 de credincioşi încap în acest lăcaş de cult,
susţinut de 270 de coloane. La est de Fez el Bali, pe o terasă,
se află “noul Fez” –Fez el Jedid. Acesta a fost construit în
secolul al XIII-lea şi cea mai mare parte a lui este ocupată de
palatul sultanului, Dar el Makhzen. Cele două părţi ale oraşului
se întâlnesc în nord, aproape de înălţimea pe care tronează un
fort puternic – kasbah.
Înconjurat de păduri şi de deşert, aflat între stâncoşii Munţi
Atlas şi o câmpie fertilă, Fez a fost cândva păstrătorul
comorilor civilizaţiei hispano-maure şi chiar mult mai mult
decât atât: de-a lungul secolelor, el a devenit centrul spiritual,
religios şi artistic al Marocului, iar strălucirea sa a luminat
întrega lume arabă.
Craterele de pe Kilimandjaro
Cu impunătorii săi 5895 m , Muntele Kilimandjaro stă parcă
suspendat deasupra peisajului neted al savanei africane.Nu
este doar cel mai înalt munte din Africa, dar şi cel mai mare
munte izolat de pe glob.Africanii l-au numit Kilimandjaro, adică
“strălucitorul munte alb”. La peste 5.000 metri altitudine,
temperatura este artică, astfel că vârful este acoperit cu
zăpadă şi gheţari.După prima ascensiune,din1889, geograful
Hans Meyer din Leipzig şi Ludwig Purtscheller, alpinist din
Salzburg, au botezat muntele “Vârful Împăratului Wilhelm”.
Puteri coloniale pe atunci,Germania şi Marea Britanie au tras
o arbitrară linie dreaptă pentru a separa Africa de Est
Germană de posesiunea engleză Kenya.Graniţa a fost
curbată, ocolind Kilimandjaro, astfel încât germanii s-au ales
cu cel mai înalt munte al Africii, oferind la schimb englezilor
cel de-al doilea ca înălţime, Muntele Kenya (5194 m). După
destrămarea imperiilor coloniale, graniţele s-au păstrat, iar
Kilimandjaro aparţine acum Tanzaniei.
O vedere panoramică a zăpezilor de pe Kilimandjaro poate fi
prinsă din avion. Cele trei cratere ale vulcanului se cască
întunecate, în contrast cu albul gheţurilor.Craterul Kibo arată
ca ochiul unui uriaş. Hornul său negru, înconjurat de zăpadă,
este pupila, iar inelul format de lava vulcanică seamănă cu
genele.Din adâncuri, vapori sulfuroşi fierbinţi ies din ochiul lui
Kibo, dovadă că acest crater, având 5895 de metri altitudine,
nu este încă stins- spre deosebire de celelalte două,Mawenzi,
de 5139 de metri şi Shira, de 3962 metri.Până la 2300 de
metri altitudine se cultivă tot felul de fructe tropicale, orez,
porumb, cafea, legume şi plante medicinale.În zona umedă,
de la circa 2000 la aproape 3000 de metri se întâlnesc păduri
tropicale.Copacii uriaşi sunt înfăşuraţi în liane şi plante
căţărătoare, iar pe trunchiurile lor înfloresc orhidee.Următorii
1000 de metri altitudine sunt stăpâniţi de ierburi şi mlaştini, iar
între 4000 şi 5000 de metri domneşte un climat arid, cu variaţii
mari de temperatură.
Craterul Ngorongoro-paradisul sălbăticiei
Natura însăşi este cea care a creat o rezervaţie pentru
animalele Africii.În nordul Tanzaniei se află uriaşul crater
Ngorongoro.Pantele sale împrejmuiesc un platou de 250 de
kilometri pătraţi, oferind paşuni pentru nenumărate turme de
ierbivore, loc de cuibărit pentru stoluri întregi de păsări şi teren
de vânătoare pentru aproape toţi prădătorii est-africani.
Această rezervaţie naturală, unică în lume, este rezultatul
activităţii vulcanilor din apropiere.Cu milioane de ani în urmă,
erupţiile şi şuvoaiele de lavă au modelat o imensă căldare
având 20 de kilometri în diametru , situată la o altitudine de
1700 de metri.Platoul din interior este închis aproape total de
pantele stâncoase ale craterului Ngorongoro, ai cărui pereţi se
înalţă încă 700 de metri deasupra cazanului, atingând înălţimi
de la 2280 pâna la 2410 metri deasupra nivelului mării.Fundul
fertil al craterului este acoperit de păşuni cu ierburi înalte şi
arbori de acacia, o porţiune mlăştinoasă şi de un lac sărat
puţin adânc, numit Magadi.
Numărul de mamifere întâlnite în craterul vulcanului, precum
elefanţi,rinoceri,hipopotami,antilope,bivoli de apă, gazele,
zebre, girafe, lei,gheparzi şi leoparzi este estimat a fi între
20.000 şi 30.000.
Condiţiile paradisiace din Ngorongoro au atras hominizii cu
mai bine de 3,6 milioane de ani în urmă.Ei erau înalţi de 1,20-
1,50 metri. În 1978, la 40 de kilometri distanţă de crater, la
Laetoli , antropologul englez Mary Leakey a descoperit urme
de paşi ai acestor strămoşi ai omului , cărora le-a dat numele
de Australopithecus afarensis. Mult mai aproape de zilele
noastre, câmpia verde a craterului a servit drept păşune
pentru populaţia masai, 10.000-15.000 de oameni, care îşi
creştea cirezile totalizând aproape un milion de capete.Când
craterul Ngorongoro şi zona vecină, Serengeti, au dobândit
statutul de parc naţional, accesul masailor a fost limitat
considerabil, având doar permisiunea să-şi pască vitele în
zonă , dar nu se pot stabili aici.
Cascada Victoria
Traversând Africa de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian
englezul David Livingstone a fost primul european care a
ajuns până la măreaţa cascadă a fluviului Zambezi, cea mai
mare de pe continent.Sunetul produs de apele în cădere era
atât de cutremurător, încât indigenii, speriaţi că ar fi vorba de
nişte spirite puternice ,nu îndrăzneau să se apropie. Mosi oa
Tunya (“Fumul Tunator”) era numele pe care îl foloseau ei
pentru a numi această minune a naturii.
David Livingstone a numit căderile de apă, în cinstea reginei
sale, Victoria Falls (Cascada Victoria).Mai târziu, oraşul aflat
la câţiva kilometri distanţă de cascadă avea să poarte numele
exploratorului. Astăzi însă, harta Zambiei indică, în loc de
Livingstone, numele african al localităţii, Maramba.
Cu cei 2060 de kilometri ai săi, Zambezi este cel mai lung
fluviu din sudul Africii.
La frontiera dintre Zambia şi Zimbabwe (fostele Rhodesia de
Nord şi Rhodesia de Sud), în locul descris de Livingstone,
apele se prăvălesc, pe o laţime de 1,7 kilometri, de la o
înălţime de 110 metri, într-o prăpastie de bazalt, un defileu
îngust , legat în aval de nouă canioane. Acestea s-au format
din fostele bazine în care se adunau apele. Cascada Victoria
este formată de fapt din mai multe cascade: Cataracta de Est,
Cascada Curcubeului, Cascada-potcoavă şi Cataracta
Diavolului.Un nor enorm de ceaţă pluteşte deasupra cascadei,
atingând dimensiunile maxime către sfârşitul sezonului ploios,
în aprilie, când aproximativ 320 de milioane de litri de apă cad
în fiecare minut.Debitul scade apoi, atingând 18 milioane de
litri pe minut către sfârşitul sezonului secetos.O extraordinară
vegetaţie luxuriantă creşte în zona cascadei,norii de ceaţă
condensându-se pe o rază de aproape 30 km,în ploi benefice.
Zona este protejată în Parcul Naţional Mosi oa Tunya în
Zambia ,respectiv Parcul Naţional Victoria Falls în Zimbabwe.
 Bibliografie:

1. www.wikipedia.org
2. xxx, 100 de minuni ale lumii, Editura Bic
All, Bucureşti,2004
3. xxx, Descoperă minunile lumii, Editura
Readers Digest, Bucureşti, 2006
4. xxx, 1000 de miracole ale naturii, Editura
Readers Digest, Bucureşti, 2008
5. Bedurfting,Friedemann,1000 de minuni ale
lumii, Editura Aquila’93, Craiova,2007
SFÂRŞIT