Educaţia spirituală şi cultivarea minţii

„Prin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile

de preţ şi plăcute.”

Atât pentru minte, cât şi pentru suflet – şi de asemenea pentru trup

– legea lăsată de Dumnezeu este aceea că tăria se capătă depunând
efort. Exerciţiul este cel care dezvoltă. În armonie cu această lege,
Dumnezeu a avut grijă ca în Cuvântul Său să existe mijloacele pentru
dezvoltare mintală şi spirituală.
Biblia cuprinde toate principiile pe care oamenii au nevoie să le
înţeleagă pentru a fi pregătiţi fie pentru această viaţă, fie pentru cea
viitoare. Şi aceste principii pot fi înţelese de către toţi. Nici un om care
are spiritul de a-i aprecia învăţăturile nu poate citi un singur pasaj din
Biblie fără a câştiga din acesta vreun gând folositor. Dar cea mai
valoroasă învăţătură a Bibliei nu trebuie câştigată prin studiu ocazional
sau întrerupt. Marele său sistem al adevărului nu este prezentat în aşa
fel, încât să poată fi înţeles de cititorul grăbit sau neatent. Multe din
comorile sale stau îngropate la o adâncime mare faţă de suprafaţă şi nu
pot fi obţinute decât prin cercetare sârguincioasă şi efort neîncetat.
Adevărurile care compun marele întreg trebuie căutate şi adunate, „puţin
aici, puţin acolo”. Isaia 28,10
Când sunt căutate şi puse laolaltă în acest fel, se va descoperi că
se potrivesc perfect unul cu celălalt. Fiecare Evanghelie este un
supliment la celelalte, fiecare profeţie o explicaţie a alteia, fiecare adevăr
o dezvoltare a unui alt adevăr. Tipurile modului de închinare iudaic sunt
clarificate de către Evanghelie. Fiecare principiu din Cuvântul lui
Dumnezeu îşi are locul său, fiecare fapt însemnătatea lui. Iar structura
completă, ca plan şi execuţie, dă mărturie despre Autorul ei. Nici o minte
în afară de a Celui Infinit nu putea concepe sau împlini o asemenea
structură.
Cele mai înalte facultăţi ale minţii omeneşti sunt chemate la o
activitate intensă când se cercetează diferitele părţi scripturistice şi se
studiază legăturile dintre ele. Nimeni nu se poate angaja într-un
asemenea studiu fără să dezvolte puterea minţii.
Iar valoarea mintală a studiului biblic nu rezidă numai în cercetarea
adevărului şi ordonarea lui. Ea constă şi în efortul cerut pentru a
pătrunde temele prezentate. Mintea ocupată numai cu chestiunile
comune se piperniceşte şi slăbeşte. Dacă nu i se dă niciodată
însărcinarea de a înţelege marile şi pătrunzătoarele adevăruri, îşi pierde
după un timp puterea de creştere. Ca o apărare împotriva acestei
degenerări şi ca un stimulent pentru dezvoltare, nimic nu poate egala
studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Ca mijloc de educaţie intelectuală,
Biblia este mai eficientă decât oricare altă carte sau oricare alte cărţi
luate laolaltă. Măreţia temelor ei, simplitatea plină de demnitate a
afirmaţiilor sale, frumuseţea imaginilor ei înviorează şi înalţă gândirea
aşa cum nimic altceva nu o poate face. Nici un alt studiu nu poate oferi o
asemenea putere minţii, precum efortul de a prinde adevărurile
formidabile ale revelaţiei divine. Mintea astfel adusă în contact cu
gândurile Celui Infinit nu poate avea un alt curs decât acela al creşterii şi
întăririi.
Şi încă mai mare este puterea Bibliei în dezvoltarea naturii
spirituale. Omul, creat pentru părtăşie cu Dumnezeu, nu-şi poate găsi
decât într-o asemenea tovărăşie adevărata viaţă şi dezvoltare. Creat
pentru a găsi în Dumnezeu cea mai înaltă bucurie a sa, el nu poate găsi
în nimic altceva lucrul care să potolească focul inimii sau să satisfacă
foamea şi setea sufletului. Cel care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu
un spirit sincer şi educabil, căutând să-i înţeleagă adevărurile, va fi adus
în legătură cu Autorul lui; şi nu există vreo limită a posibilităţilor lui de
dezvoltare – în afară de cazul în care alege el însuşi aceasta.
Prin diversitatea de stiluri şi subiecte, Biblia are ceva care să
stârnească interesul fiecărei minţi şi să facă apel la fiecare inimă. În
paginile ei, se găseşte cea mai veche istorie; biografiile cele mai aproape
de viaţa reală; principii de guvernare pentru controlul statal, pentru
administrarea bunurilor – principii pe care înţelepciunea omenească nu
le-a egalat niciodată. Ea conţine cea mai adâncă filozofie, poezia cea
mai delicată şi mai sublimă, cea mai patetică şi mai plină de pasiune.
Scrierile biblice sunt infinit superioare ca valoare operei oricărui autor
uman, chiar şi când se crede contrariul; dar când sunt privite în relaţie cu
marele lor gând central, ele au un orizont incomparabil mai mare, de o
valoare infinit mai mare. Privit în lumina acestei idei, fiecare subiect are o
nouă semnificaţie. În adevărurile declarate cu cea mai mare simplitate
sunt implicate principii care sunt tot atât de sus precum cerul şi care
îmbrăţişează veşnicia.
Tema centrală a Bibliei, tema în jurul căreia gravitează oricare alta
din întreaga carte, este planul de răscumpărare, refacerea în sufletul
omului a chipului lui Dumnezeu. De la primul licăr de speranţă din
sentinţa pronunţată în Eden şi până la ultima făgăduinţă slăvită a
Apocalipsei, „Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”
(Apocalipsa 22,4) povara fiecărei cărţi şi a fiecărui pasaj din Biblie este
desfăşurarea acestei teme minunate – ridicarea omului – puterea lui
Dumnezeu, „care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1
Corinteni 15,57
Cel care pătrunde acest gând are înaintea sa un orizont nesfârşit de
studiu. Are cheia care va deschide înaintea-i întreaga vistierie a
Cuvântului lui Dumnezeu.
Ştiinţa mântuirii este ştiinţa tuturor ştiinţelor; ştiinţa care reprezintă
studiul îngerilor şi al tuturor inteligenţelor din lumile necăzute; ştiinţa care
angajează atenţia Domnului şi Mântuitorului nostru; ştiinţa care
descoperă intenţia născută în mintea Celui Infinit – „care a fost ţinută
ascunsă timp de veacuri” (Romani 16,25); ştiinţa care va constitui studiul
celor răscumpăraţi ai lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor fără număr.
Acesta este cel mai înalt studiu în care îi este omului cu putinţă să se
angajeze. El va da vigoare minţii şi va înălţa sufletul.
 „Un folos mai mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe
cei ce o au”. „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu”, zicea Isus, „sunt duh
şi viaţă”. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”
Eclesiastul 7,12; Ioan 6,63; 17,3
Energia creatoare, care a chemat lumile la viaţă, există în Cuvântul
lui Dumnezeu. Acest Cuvânt oferă putere; naşte viaţă. Fiecare poruncă
este o făgăduinţă; acceptată de către voinţă, primită în suflet, aduce cu
ea viaţa Celui Infinit. Transformă firea şi reface sufletul după chipul lui
Dumnezeu.
Viaţa astfel atribuită este susţinută în acelaşi fel. „Cu orice cuvânt
care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4) va trăi omul.
Mintea şi sufletul sunt zidite din materialul folosit ca hrană pentru
ele; rămâne doar ca noi să hotărâm cu ce vor fi hrănite. Stă în puterea
oricărui om alegerea subiectelor cu care se vor ocupa gândurile şi care
vor modela caracterul. Despre fiecare făptură umană care are privilegiul
de a avea acces la Scripturi, Dumnezeu spune: „Îi scriu toate poruncile
Legii Mele.” „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari,
lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.” Osea 8,12; Ieremia 33,3
Având Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile sale, fiecare fiinţă
omenească, oricare ar fi starea pe care o are în viaţă, poate avea parte
de tovărăşia pe care şi-o alege. În paginile lui, el poate conversa cu cei
mai buni şi mai nobili reprezentanţi ai rasei umane şi poate asculta glasul
Celui Veşnic când Acesta vorbeşte cu oamenii. În timp ce studiază şi
meditează la temele asupra cărora „îngerii doresc să privească” (1 Petru
1,12), el se poate bucura de compania lor. El poate călca pe urmele
paşilor Învăţătorului divin şi asculta cuvintele Sale, ca atunci când El
propovăduia pe munte, pe câmp şi pe mare. Poate trăi în această lume
în atmosfera cerului, împărtăşind celor întristaţi şi ispitiţi ai acestui
pământ gânduri de speranţă şi o dorinţă fierbinte de a fi sfinţi, el însuşi
venind mai aproape şi mai aproape în tovărăşia cu Cel Nevăzut; şi,
asemenea celui din vechime care umbla cu Dumnezeu, apropiindu-se tot
mai mult de pragul lumii veşnice, până când porţile se vor deschide şi el
va intra acolo. Nu se va simţi ca un străin. Vocile care îl vor întâmpina
sunt glasurile celor sfinţi care, nevăzuţi, i-au fost tovarăşi pe pământ –
glasuri pe care a învăţat de aici să le deosebească şi să le iubească. Cel
care a trăit, prin Cuvântul lui Dumnezeu, în tovărăşie cu Cerul se va simţi
ca acasă în compania Cerului.

A vorbi omului modern despre rugaciune ar parea la prima vedere un

lucru inutil. Oamenii moderni considera rugaciunea ca un fapt desuet, o
superstitie, un misticism, un rest de barbarie sau de primitivism. In
realitate, omul modern ignora aproape cu desavarsire rugaciunea si
efectele ei. Cauza principala a acestei ignorante este faptul ca simtul
sacrului s-a atrofiat in sufletul omului modern si ca rugaciunea a devenit
o raritate. Foarte putini se roaga si, mai ales, foarte putini se roaga cu
adevarat. Rugaciunea multora este sterila, deoarece nu traiesc sensul
rugaciunii: sunt egoisti, falsi, mincinosi, farisei, orgoliosi, incapabili de
credinta si iubire. In general, rugaciunea este un tipat de durere, un
strigat de ajutor. Uneori, insa, ea devine o contemplatie senina a
principiului imanent si transcendent al lucrurilor. Un act de iubire si de
adoratie fata de Acela de la care provine minunea vietii. De fapt,
rugaciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinta invizibila, cu
Acela care este Creatorul a tot ce exista. Departe de a fi o recitare
mecanica de formule, adevarata rugaciune este transfuzie de viata
divina in sufletul credinciosului, o absorbtie a constiintei acestuia in
Dumnezeu. Dar acest fenomen, in esenta, nu este de natura intelectuala
sesizabila, de aceea ramane inaccesibil atat filosofilor, cat si savantilor.
Caci, precum simtul frumosului si al iubirii nu depind de nici o cunostinta
intelectuala, tot asa, simtul sacrului - simt al rugaciunii - nu depinde de
silogisme intelectuale. Un om simplu, indiferent de gradul lui de
inteligenta, il poate simti pe Dumnezeu tot atat de bine cum simte
caldura soarelui sau parfumul florilor. Dar acest Dumnezeu, atat de
accesibil celui care-L iubeste, se ascunde celui ce nu stie a simti si a
iubi, ci doar cunoaste si intelege. Pentru a te apropia de Dumnezeu nu ai
nevoie de ceremonii complexe, ori de jertfe sangeroase. Rugaciunea a
devenit usoara, iar tehnica ei - simpla. Pentru a te ruga, nu ai nevoie
decat de a face un efort de a tinde spre Dumnezeu. Acest efort trebuie
sa fie mai mult afectiv decat intelectual. Scurta sau lunga, cu voce tare
sau mentala, rugaciunea trebuie sa fie asemenea unei conversatii intre
copil si tatal sau. Ne prezentam in fata lui Dumnezeu asa cum suntem.
Te rogi in masura in care iubesti cu toata fiinta ta. Forma rugaciunii
variaza de la cuvinte simple, spuse de taran in fata Rastignitului de la
rascrucea drumurilor, pana la maretia coralelor si liturghiilor solemne
care rasuna sub boltile catedralelor. Stapanul lumii accepta si cele mai
smerite cuvinte de lauda ca si cele mai frumoase invocatii. Ba chiar si
rugaciunile rostite in mod masinal si chiar numai aprinderea unei
lumanari pot prezenta, desi in forma redusa, elanul spre Dumnezeu al
unei fiinte omenesti.
Cel ce se roaga sa fie vindecat de o boala organica poate ramane mai
departe bolnav; in schimb, daca s-a rugat serios, trece printr-o
transformare morala. Aceasta se caracterizeaza prin perseverenta in
indeplinirea sarcinilor, printr-un simt al datoriei si al raspunderii, prin mai
putine caderi in pacat si printr-o anumita bunatate si generozitate fata de
altii. Incetul cu incetul, rugaciunea inteleasa in acest fel produce in suflet
calm, liniste interioara, armonie intre activitatea nervoasa si activitatea
morala, o putere mai mare de a suporta incercarile vietii: saracia, boala
si moartea. Echilibrul cauzat de rugaciune devine un puternic ajutor
terapeutic pentru omul bolnav... Rugaciunea marcheaza pe credinciosii
sai cu o caracteristica particulara: castitatea in privire, calm in atitudine,
bucurie senina in expresie, curaj in conduita... Contactul cu Dumnezeu
imprima in sufletul omului o pace care apoi radiaza din el si difuzeaza
pretutindeni. In rezumat, simtul sacrului reprezinta, in raport cu alte
activitati ale spiritului, o importanta deosebita. El ne pune in comuniune
cu imensitatea misterioasa a lumii spirituale. Prin rugaciune, omul merge
la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine la om. Rugaciunea apare ca
indispensabila dezvoltarii noastre integrale si armonioase. In nici un caz
rugaciunea nu trebuie inteleasa ca un act pe care-l savarsesc numai
oamenii ignoranti, needucati, slabi de inger, bolnavi sau cersetori. In
realitate, actul de a te ruga nu este cu nimic mai rusinos decat actul de a
manca, sau de a respira. Omul are nevoie de Dumnezeu, asa cum are
nevoie de hrana si de oxigen. Este un adevar incontestabil ca atingerea
scopului vietii cere dezvoltarea integrala si armonioasa a tuturor
activitatilor noastre fiziologice, intelectuale si spirituale." Extrase din cel
de-al doilea studiu
"Se constata ca cel ce are simtul sacrului si se roaga, scade consumul
de proteine si o energie noua, necunoscuta, tine locul unei hrane
abundente... Un exemplu printre altele: aveam o pacienta care suferea
de cancer al uterului si nu mai putea fi salvata. Dintr-o data, s-a trezit in
ea simtul sacrului. N-a mai mancat nimic timp de 40 de zile, iar in acest
timp se ruga cate 13 ore pe zi. Dupa 40 de zile ne-a dat voie sa o
consultam. N-am mai depistat cancerul pentru care inchisesem la loc
operatia. Era vindecata si intinerita. Au trecut de atunci zece ani si
continua sa fie sanatoasa. O alta vibratie s-a nascut in ea. Simturile
pervertite pana mai ieri de placeri gastronomice si sexuale trec la o viata
noua - viata interioara, prin rugaciune. Schimbandu-se raportul si functia
simturilor si trecand la un raport divin cu lumea, simturile care nu mai
puteau controla poftele pacientului, deoarece erau decimate de vicii si
abuzuri, isi revin prin rugaciune, se refac, se odihnesc. Odihna simturilor
este necesara nu numai pacientului, ci si celui ce vrea sa evite sau sa
previna imbolnavirea. E vorba de a dezvolta o noua deprindere si
anume: aceea de a reduce la tacere vuietul fiziologic, cascada de
excitatii si de forte centripete egoiste."
"Forta rugaciunii declanseaza biocurenti electrici", spune Huxley.
"Biocurentii corpului omenesc sunt inferiori, ca potential, curentului
electric produs de dinam, dar, din punct de vedere calitativ, ei sunt
superiori deoarece intretin viata si o cauzeaza. Electrofiziologia a
descoperit cauzele bolilor intr-un plan mult mai subtil. Ea ne explica de
ce violenta creeaza boli, de ce visele pot imbolnavi la fel de bine ca
microbii, de ce virusurile sunt atat de puternice si de ce oamenii religiosi
au o mai mare forta de rezistenta, desi sunt blanzi, moderati, generosi.
Iubirea, nu cea erotica, ci aceea pe care a predicat-o Iisus si care implica
servirea aproapelui, este un generator de biocurenti. Ca electrofiziologi,
avem sentimentul ca <<sportul>> cel mai bun pentru organism este cel
al credintei, al rugaciunii, deoarece prin acesta bioelectricitatea umana
nu se concentreaza numai pe o portiune a scoartei cerebrale, ci se
difuzeaza pretutindeni in organism..."
"Realitatea este ca cei vindecati prin rugaciune devin dupa aceea cu
totul alti oameni; parca ar fi primit botezul spiritului sfant: li se schimba
chiar si temperamentul si caracterul, ba chiar si liniamentul corpului. Ma
intreb de ce nu am folosi rugaciunea pentru a ne vindeca de bolile
sociale, de rautatea lumii, de meschinariile educatiei noastre, de
carierism, de avaritie, de erotism si de cerinta de dominare. Cu ajutorul
rugaciunii, atomii omului, fiziologia lui intra in substratul divin al vietii.
Bazat pe o serie de date anatomice si fiziologice, cred ca stimulul
rugaciunii ajunge in neuroni, se propaga prin circuitele neuronale si
cortico-subcorticale si de acolo se comunica ansamblului fiziologic. Celor
ce se vindecau, Hristos le spunea: <<Credinta ta te-a mantuit>>, si
adesea adauga: <<De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se
intample ceva mai rau>>. Caci, intr-adevar, boala este in cele mai multe
cazuri o urmare a transgresiunii legilor firii, o neascultare de legile
mantuirii. Cand inima omului se impietreste fata de legile naturale si se
intoarce spre josnicie, boala se apropie cu pasi repezi. Mania,
razbunarea, invidia, rautatea, remuscarea etc. produc in organismul
uman o stare toxica, lucru evident pentru medic. Caci trupul omului, ca si
sufletul lui, a fost facut sa fie bun; rautatea il imbolnaveste. Si din acest
motiv, dusmania si ura sunt pacate grave. Iisus ne indeamna sa ne
rugam si pentru <<vrajmasii nostri>>. Rugaciunea este o forta care
restabileste echilibrul organic, reasezand toate celulele si functiunile
corpului in fata puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obtin odihna si
refacere, adica recreerea.