Daca nu ati vazut inca Baraka (fabulosul film al lui Ron Fricke) ati ocolit un episod de emotie sugrumanta,

de betie vizuala si luciditate dezarmanta. Daca treceti peste primele zece minute (care probabil vi se vor parea aproape plictisitoare) si va pregatiti sa primiti o binecuvantare artistica (cica barakain araba inseamna binecuvantare, si chiar este), restul e de-a dreptul speechless! Baraka nu este doar un film mut ci un film care te lasa mut de uimire. De foarte mult timp nu am mai simtit un gigantic nod in stomac fata in fata cu vreo opera de arta contemporana. Filmul asta insa este ravishing.pur si simplu te stoarce pana la ultima picatura. Si dupa ce mi-am revenit (ca dupa febra) din starea emotionala care ma cotropise total, am realizat ca de foarte putine ori arta a produs vreun catharsis asupra-mi. Dupa ce te intorci din cele 24 de tari/locatii prin care te poarte filmul (Argentina, Australia, Brazilia, Cambogia, China, Ecuator, Egipt, Franta, Hong Kong, India, Indonezia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kenia, Nepal, Polonia, Arabia Saudita, Tanzania, Tailanda, Turcia si Statele Unite) realizezi ca its all about human beings care fac si desfac lumea din jur si incepe brusc sa te doara, la modul cel mai visceral, saracia si mizeria in care foarte multi dintre noi traiesc (dar apoi iti spui ca si asta e omenesc). Ceea ce am fazut eu in filmul asta este exact acel fir invizibil care uneste/desparte oamenii acestui pamant dar, mai presus de orice, filmul vorbeste despre noidespre noi toti: bogati, saraci, impovarati de griji sau extaziati de success; umili sau plini de sine; visatori sau pragmatici; cinici sau inocenti; castigatori sau invinsi; calai sau victime. Desi multi critici spun ca Baraka are a highly environmenta l theme, eu l-am citit totusi diferit: Baraka vorbeste despre multe, mari sau marunte dar mai ales depre uman in diversitatea lui si in unicitatea lui in acelasi timp (un fel de glocal umanism, daca vreti). Faptul ca nu exista replici si in general nu se vorbeste deloc in filmul asta, a fost o idee extraordinara. Nu exista nici un bruiaj ci imagini curgatoare, imagini care urla, imagini care dor, imagini care incep sa-ti circule prin vene, imagini incredibil de frumoase si mai presus de toate, imagini care iti raman intiparite in minte ca un sigiliu din carne si oase. La sfarsit, nici macar nu te mai intereseaza daca filmul asta are sau nu un subiect, un argument, o logica whatever. Ramane doar nodul din stomac, un nod pe care nu esti sigur daca vrei sa-l pastrezi sau sa scapi de el. Si acum ar trebui sa-mi calc pe inima si sa-l citez pe Platon SUNT TARE GRELE CELE FRUMOASE!