Sunteți pe pagina 1din 144

Conf. Univ. Dr. Patriciu VLAICU

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC

Suport de curs

Cluj-Napoca

2013-2014

1

Abrevieri

Amfilohie – Canonul Sf. Amfilohie de Iconiu (†395);

Anastasie Antioh. – Sf. Anastasie, patriarhul Antiohiei;

Ancira – Canoanele primului Sinod local de la Ancira (314);

Antioh. – Canoanele Sinodului al IV-lea local de la Antiohia (341);

Ap. – Canoanele Sfin ţ ilor Apostoli;

Atanasie cel Mare – Canoanele Sf. Atanasie cel Mare (†373);

Cartag. – Canoanele Sinodului al VIII-lea local de la Cartagina (419);

Cartag. (Ciprian) – Canonul Sinodului de la Cartagina, ţ inut pe timpul Sf. Ciprian în anul 256;

Chiril Alex. – Canoanele Sf. Chiril al Alexandriei (†444);

Dionisie Alex. – Canoanele Sf. Dionisie al Alexandriei (†264);

EIBMO – Editura Institutului Biblic ş i de Misiune Ortodox ă

Ep. c ă tre Rufian – Enciclica lui Atanasie cel Mare c ă tre Rufian;

Gang. – Canoanele Sinodului al III-lea local de la Gangra (340);

Enciclica lui Ghenadie – Enciclica lui Ghenadie, patriarhul

Constatinopolului (†471) ş i a Sinodului cel împreun ă cu el, c ă tre to ţ i mitropoli ţ ii ş i c ă tre papa Romei;

Grig. Nyssa – Canoanele Sf. Grigorie de Nyssa (†395);

Grigorie Teol. – Canonul Sf. Grigorie de Nazianz (†390);

Grigorie Neocez. – Canoanele Sf. Grigorie al Neocezareei – Taumaturgul

(†270/275);

Ioan Hrisostom, Cuminecare – Cuminecarea deas ă sau rar ă ? (Sf. Ioan

Gur ă de Aur);

Ioan Hrisostom, Îndemnare – Îndrumare pentru duhovnici (Sf. Ioan Gur ă

de Aur);

Ioan Hrisostom, Pov ăţ uire – Pov ăţ uire pentru cuminecare (Sf. Ioan Gur ă

de Aur);

Ioan Ajun. – Canoanele Sf. Ioan Ajun ă torul (†619);

Laod. – Canoanele Sinodului al V-lea local de la Laodiceea (343);

Neocez. – Canoanele Sinodului al II-lea local de la Neocezareea (315);

2

Nichifor M ă rt. – Canoanele lui Nichifor M ă turisitorul (†818);

Nicolae Const. – Canoanele lui Nicolae al Constantinopolului (†1111);

Petru Alex. – Canoanele Sf. Petru al Alexandriei (†311);

Sard. – Canoanele Sinodului al VI-lea local de la Sardica (343);

Sin. I ec – Canoanele Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325);

Sin. II ec – Canoanele Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol

(381);

 

Sin. III ec – Canoanele Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431);

Sin. IV ec – Canoanele Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon

(451);

Trul. – Canoanele Sinodului al V-VI-lea Ecumenic de la Constantinopol (691-692) – Trulan;

Sin. VII ec – Canoanele Sinodului al VII-lea Ecumenic de la

Constantinopol (787);

Sf. Sofia – Canoanele Sinodului al XX-lea local de la Constantinopol

(879);

Sin. I-II – Canoanele Sinodului al IX-lea local de la Constantinopol (861);

C-pol. – Canoanele Sinodului al VII-lea local de la Constantinopol (394);

Enciclica lui Tarasie – Enciclica lui Tarasie, patriarhul Constantinopolului

(†806), Roma cea nou ă , c ă tre Adrian, papa Romei celei vechi;

Teodor Studitul – Scrisoarea lui Teodor Studitul c ă tre c ă lug ă rul Metodiu

(†826);

Teofil Alex. – Canoanele Sf. Teofil al Alexandriei (†412);

Tim. Alex. – Canoanele Sf. Timotei al Alexandriei (†385);

Vasile cel Mare – Canoanele Sf. Vasile cel Mare (†379);

Vasile cel Mare, Cuminecare – Rânduial ă pentru timpul ş i chipul

cuminec ă rii (Sf. Vasile cel Mare);

Vasile cel Mare, Episcopi – Cei rândui ţ i necanonic nu sunt episcopi (Sf.

Vasile cel Mare);

Vasile cel Mare, Pov ăţ uire – Pov ăţ uire c ă tre preo ţ i pentru slujirea Sfintei Liturghii ş i pentru cuminecare (Sf. Vasile cel Mare).

3

Introducere

Prezen ţa ş i lucrarea Bisericii în lume ca extindere a lui Hristos în umanitate 1 este mărturisitoare prin persoane – mădulare vii –, comunităţi ş i tot ceea ce exprimă dimensiunea instituită ş i institu ţională 2 . A ş a cum în Hristos se întâlnesc cele dou ă firi: dumnezeiască ş i omenească (neîmp ărţite ş i nedesp ăr ţite, neamestecate ş i neschimbate), în Biserică se întâlnesc dimensiunea eshatologică-sacramentală şi cea instituţională 3 . În acelaşi mod manifestat ş i în Taina Întrup ării, între cele două există un echilibru rânduit de Dumnezeu. Institu ţionalul nu îngr ădeş te Taina, iar identitatea eshatologică -sacramentală, nu ne ţine departe de realitate. Echilibrul dintre cele dou ă dimensiuni este unul inspirat de perihoreza treimică. F ăr ă acesta, dacă s-ar accentua dimensiunea institu ţională, atunci ar fi exacerbat lumescul ş i Biserica ar pierde consisten ţa spirituală ş i eficacitatea mărturiei 4 , iar dacă s-ar accentua dimensiunea sacramental-eshatologică, atunci s-ar ajunge la o diminuare a contactului cu realitatea cotidian ă.

1 Dumitru ST Ă NILOAE, „Sinteză eclesiologică”, în Studii Teologice, 5-6/1955, p. 262.

2 Nicolai AFANASIEV, Biserica Duhului Sfânt, trad. de Elena Derevici, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2008, p. 23.

3 Yves Congar face o sinteză a concep ţiei teologice conform căreia Biserica este continuatoare a Întrup ării ş i Învierii lui Hristor. Vezi Alain NISUS, L’Eglise comme communion et comme institution, Ed. du Cerf, Paris, 2012, p. 58.

4 Justin POPOVICH, L'homme et le Dieu-homme, Ed. L'Âge d'Homme, Lausanne, 1989, p.

70-1.

4

Biserica are vocaţia de a transmite lumii fermentul Împ ărăţiei lui Dumnezeu 5 , dar nu trebuie s ă pierdem din vedere că ş i lumea exercită o influen ţă secularizantă asupra Bisericii. Ceea ce asigur ă echilibrul în aceste raporturi este con ş tiin ţa de sine a Bisericii, vector de coeren ţă ş i unitate 6 . Atunci când ne referim la unitatea Bisericii, în ţelegem manifestarea comunională izvorâtă din taina iubirii dumnezeieş ti 7 , care se manifestă atât în planul credin ţei, cât ş i în planul vieţii, ş i astfel subliniem comuniunea dogmatică, liturgică ş i canonică.

Comuniunea dogmatică exprimă manifestarea unităţii de credin ţă ş i, pentru concretizarea acesteia, Biserica face lucr ătoare sensibilitatea faţă de doctrina adev ărată, pus ă în valoare de conş tiin ţa doctrinar ă. Comuniunea liturgică exprimă modul în care cultul ne ajută s ă fim părtaş i realităţilor Împ ărăţiei Cerurilor încă din lumea aceasta. Sensibilitatea faţă de leg ătura dintre doxologie ş i teologie este pus ă în valoare de con ş tiin ţa liturgică. Comuniunea canonică exprimă manifestarea organică a celor care mărturisesc credin ţa, care, împreun ă cu sensibilitatea faţă de întâlnirea dintre credin ţă ş i viaţă, este pus ă în valoare de con ş tiin ţa canonică 8 . Distingerea în cadrul con ş tiin ţei bisericeş ti a dimensiunilor doctrinare, liturgice ş i canonice are menirea de a ne ajuta s ă înţelegem mai bine mecanismele prin care este

5 Vezi Christos YANNARAS, Abecedar al Credin ţei, trad. de Constantin Coman, Ed. Bizantin ă, Bucureş ti, 2007, pp. 154-6.

6 Jean ZIZOULAS, L’Eglise et ses institutions, Ed. du Cerf, Paris, 2011, pp. 125-6.

7 Boris BOBRINSKOI, Le mystère de l’Eglise, cours de Théologie dogmatique, ITO Paris, Paris, 2000, p. 14. Perspectiva aceasta este aprofundată în Boris BOBRINSKOI, Le mystère de l’Eglise, Ed. du Cerf, Paris, 2003, pp. 36-7.

8 P ărintele Liviu Stan arată că putem vorbi despre conş tiin ţă canonică atunci când ne referim la ceea ce exprimă modul de tr ăire a credin ţei. Vezi Liviu STAN, Biserica ş i Dreptul, Studii de drept canonic ortodox, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, p. 111.

5

slujită unitatea Bisericii ş i modul în care se exprimă echilibrul dintre dreapta credin ţă ş i dreapta vieţuire, dintre ortodoxie ş i ortopraxie 9 . Prezen ţa persoanelor într-un context social, viaţa în comunitate, nevoia de coeren ţă în tr ăirea credin ţei, toate acestea impun o structurare a resurselor ş i mijloacelor, o organizare, precum ş i acceptarea unor repere ş i reguli pentru ca drumul spre mântuire s ă fie parcurs în pace ş i în armonie personală ş i comunitară 10 . Conştiinţa canonică, parte din conştiinţa de sine a Bisericii 11 , este cea care stă la temelia tuturor elementelor de rânduială canonică, forme de receptare a experien ţei bisericeş ti în vederea consolid ării comuniunii ş i dezvoltării slujirii pastoral-misionare. Cu toate că legea este în primul rând semnul con ş tientiz ării efectului nerânduielii, aspectele de ordin canonic sunt pentru Biserică nu doar semnul înţelegerii slăbiciunilor cu care se confruntă umanitatea, ci ş i dovada trezviei ş i preţuirii locului credin ţei în viaţa de zi cu zi. Cultivarea ş i asumarea tezaurului canonic al Bisericii, tezaur de experien ţă mântuitoare, este calea prin care Biserica, în dimensiunea ei v ăzută, îş i pune în valoare identitatea ş i vocaţia. Atitudinea opus ă, relativismul canonic, numit de către unii deschidere spre lume, duce la intrarea într-o capcan ă întins ă de adversarii Bisericii, care

9 Pentru a în ţelege mai bine raportul dintre credin ţă ş i viaţă la nivel bisericesc, vezi Patriciu VLAICU, „Raportul dintre Principiile canonice ş i misiunea Bisericii” în Actele Congresului internaţional al Profesorilor de Drept canonic ortodox, Arad, 2008. 10 Pentru a în ţelege importan ţa dimensiunii de reglementare în Biserică, ne putem imagina un drum folosit de mii de persoane în acelaş i timp, cu sau f ăr ă mijloace de transport, dar f ăr ă semne de circulaţie, f ăr ă un marcaj al sensurilor, f ăr ă linii de departajare a benzilor de circulaţie, f ăr ă restricţii, f ără semnalizarea pericolelor, pe care fiecare circulă cu toată viteza, în toate sensurile, fiecare dup ă bunul plac. În acele condiţii drumul respectiv nu ar mai duce la destinaţia prev ăzută, ci la un dezastru public. La un moment dat nici cei mai bine inten ţionaţi ş i mai responsabili participan ţi la trafic nu ar avea posibilitatea s ă avanseze în siguran ţă, deoarece dezordinea este contagioas ă ş i distructiv ă, iar accidentul nu mai ţine de probabilitate, ci este absolut inevitabil. Dacă înţelegem necesitatea structur ării, în cadrul unui sistem, a reperelor în parcursul vieţii, în ţelegem ş i importan ţa dreptului canonic în viaţa Bisericii. 11 Liviu STAN, Biserica ş i Dreptul…, p. 110.

6

doresc ca ea s ă se deschidă, s ă fie în rând cu lumea, nu pentru a-i primi pe cei din lume, ci pentru ca persoanele din interior s ă poată fi mai u ş or amăgite ş i scoase afară. Iată de ce este foarte important ca noi s ă în ţelegem modul în care Biserica asumă canonicitatea ca pe o împărtăş ire continu ă din experien ţa Bisericii de vieţuire în rânduială. Acest proces nu se constituie într-o restrângere a libertăţii, ci într-o responsabilizare în cadrul unui dinamism personal ş i comunitar, izvorât din dobândirea stării de ucenicie (Mt. 28, 19-20) înnoitoare ş i mântuitoare. În timp Biserica a ajuns s ă constituie un sistem de valori normative, ce încadrează viaţa personală şi comunitară şi asigură o coeren ţă dinamicii duhovniceş ti. Încă din primii ani ai creş tinismului, Hristos, apostolii ş i apoi celelalte persoane învestite cu autoritate au subliniat importan ţa rânduielii lăsate de Dumnezeu. Hristos spune în Evanghelia dup ă Ioan: „Eu sunt calea, adev ărul ş i viaţa” (14, 6) ş i, din acest motiv, dreptul asumat de Biserică nu poate fi decât cel canonic, raportat la Hristos, măsura lucrurilor, Canonul Bisericii, Cel Care face din comunitatea celor ce îl asumă ca ş i cap, Biserică vie 12 . Exprimând modalităţi prin care Biserica a dep ăş it dificultăţile inerente manifestării în lume, marcând cu repere ş i rânduieli drumul spre mântuire, domeniul canonic al vieţii ecleziale, acestea trebuie s ă fie valorizate, nu doar pentru că pun în eviden ţă un sistem normativ, ci în primul rând pentru că au vocaţia de a asigura un cadru de unitate, armonie, ş i pace pentru cei ce doresc s ă transpună în viaţă tezaurul de credin ţă ş i celelalte valori creş tine. Cu cât este dezvoltată sensibilitatea faţă de Tradiţia canonică ş i faţă de modul ei de exprimare în cotidian, cu atât drumul spre mântuire este mai accesibil ş i obstacolele inerente pot fi dep ăş ite.

12 Biochimiştii arată că diferenţa dintre materia vie şi materia moartă nu este dată, atât de conţinut, cât de raporturile existente între molecule. Materia vie este aceea în cadrul căreia există un sistem dinamic de încadrare, structurare şi relaţionare a moleculelor. Extrapolând această observaţie la comunitatea eclezială, putem spune că rânduiala canonică participă la structurarea relaţiilor personale, interpersonale, comunitare, intra şi intercomunitare, susţinând astfel vitalitatea Bisericii.

7

Lipsa de sensibilitate faţă de îndep ărtarea de canonicitate poate fi asimilată cu lipsa de durere a corpului, care poate duce la excese traumatizante ş i chiar distrug ătoare 13 . În acelaş i timp trebuie s ă în ţelegem că starea de canonicitate nu este una punctuală sau ocazională, ci o împ ărtăş ire continuă din izvorul nesecat de experien ţă bisericească.

Dreptul, dreptatea ș i canonul Bisericii

Sfântul Atanasie cel Mare defineş te dreptatea ca fiind virtutea care d ă fiecăruia ceea ce este al s ău ş i a cărei măsur ă superioar ă este adev ărul 14 , iar Sfântul Vasile cel Mare defineş te dreptatea ca virtutea prin care se d ă după vrednicie fiecăruia ce este al s ău, aratând că dreptatea ş i dreptul sunt contrare răului, dar conforme adev ărului, forma lor deplin ă a acestora fiind însu ş i Iisus Hristos. Hristos spune în Evanghelia dup ă Ioan: « Eu sunt calea, adev ărul ș i viața » 15 ș i din acest motiv, dreptul asumat de Biserică nu poate fi decât cel canonic, raportat la Hristos, măsura lucrurilor, Canonul Bisericii, cel care face din comunitatea celor ce îl asumă ca ș i cap, Biserică vie. În acelaș i timp trebuie s ă în țelegem că atunci când ne referim la Biserică, dreptul intern al acesteia este subordonat dimensiunii teologice deoarece dreptul intern al Bisericii trebuie s ă încadreze lucrarea mântuitoare, prezența Bisericii în societate fiind de fapt o prelungire în istorie a întrup ării Fiului lui Dumnezeu. Astfel dreptul canonic ar putea fi definit ca disciplina teologică în cadruo că reia sunt expuse metodic ş i sunt studiate sistematic elementele dup ă care se organizeaz ă

13 Există o boală care prezintă o insensibilitate la durere ş i cei afectaţi nu se ş tiu proteja de miş cări ş i acţiuni care le agresează corpul. Consecin ţa este că trupul lor se degradează constant ş i uneori ireversibil, iar această insensibilitate le pune în pericol viaţa. Boala aceasta este numită ş i algoataraxie, vezi M. MANFREDI et ali., „Congenital absence of pain”, în Arch Neurol, 8/1981, p. 507. 14 Vezi Ioan N Floca, Drept canonic ortodox, Vol 1, Editura Institutului Biblic ș i de Misiune, Bucureș ti 1989, p.24 15 In 14,6

8

ş i îş i reglementeaz ă lucrarea Biserica sub aspectul ei vă zut de comunitate creş tină , asigurând creş tinului ş i comunităţii o încadrare ş i un sprijin pe calea mântuirii împreun ă cu to ţi cei ce asum ă via ţa în Hristos ş i se împ ă rtăş esc de Sfintele Taine în bun ă rânduială . Deș i în cadrul denumirii disciplinei noastre no țiunea de drept precede ș i determin ă atributul adjectival canonic, trebuie s ă înțelegem că Dreptul canonic este o disciplin ă teologică în cadrul căreia sunt folosite mijloacele pe care le ofer ă ş tiin ţa juridică pentru a în ţelege ş i a prezenta modul de organizarea bisericească ș i slujirile specifice . Caracterul teologic fundamental al dreptului canonic este dat de obiectivul s ău, acela de a pune la dispoziţia Bisericii mijloace care decurg din experien ţa de ei de Trup al lui Hristos vieţuitor în această lume. Importan ţ a dreptului canonic reiese din faptul că Biserica are misiunea de a manifesta Împ ăr ăţia lui Dumnezeu în veacul acesta ş i astfel este nevoie ca organizarea ş i manifestările ei s ă fie coerente, ţinând cont de leg ătura dintre doctrin ă ş i viaţă ş i s ă r ăspundă exigen ţei manifestate de Biserică de la începutul ei: ca Tatăl, Fiul ş i Duhul Sfânt s ă fie slăvit în bun ă -în ţelegere spre dreaptă mărturie, aş a cum afirmă canonul 34 apostolic. Având în vedere vocaţia practică de trăire a credin ţei în lume, dreptul canonic este în leg ătur ă cu toate disciplinele teologice. În cadrul acestui proces, dreptul canonic foloseş te toate resursele pe care teologia le pune la dispoziţie, pentru a consolida lucrarea mântuitoare a Bisericii. Studiul dreptului canonic se află într-o relaţie privilegiată cu teologia dogmatică ş i cu teologia pastorală ș i nu în ultimul rând cu disciplinele istorice. Leg ătura primordială cu teologia dogmatică decurge din faptul că dreptul canonic se fundamentează pe întâlnirea dintre doctrina Bisericii ş i viaţa de zi cu zi. Această fundamentare marchează ş i raportul dintre dreptul canonic ş i teologia pastorală, experienţa de viaţă a Bisericii consemnată de Tradiţia canonică fiind ș i o experien ţă pastorală. Această raportare a dreptului canonic la experien ța bisericească, face ca disciplina noastr ă s ă fie în strâns ă leg ătură cu disciplinele istorice ș i în mod special cu istoria bisericească ș i istoria dreptului.

9

1. Construirea Tradiţ iei canonice

Con ş tiin ţa canonică ofer ă Bisericii un dinamism normativ. Astfel că Biserica asumă rânduiala şi buna-înţelegere ca obiectiv important în manifestarea ei vremelnică şi receptează experienţele pastorale conforme cu înv ăţătura de credin ţă ş i cu exigen ţele sale pastoral-misionare în ceea ce numim tradiţie canonică.

1.1. De la preceptele biblice la normele bisericeş ti

De la începutul creş tinismului, pasaje din Sfânta Scriptur ă au fost considerate ca elemente ce structurează viaţa credincio ş ilor ş i viaţa comunitar ă. Preocuparea pentru a duce o viaţă în care Hristos este prezent, aş a cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (2, 20 16 ) a f ăcut ca Hristos Însu ş i s ă fie perceput drept canonul Bisericii, iar cele instituite de El s ă fie asumate ca un angajament, un nou leg ământ. Subliniind câteva pasaje din Noul Testament care arată instituirea unui cadru de viaţă rânduit ş i structurat, observăm că temelia tradiţiei canonice este chiar Leg ământul cel Nou.

Mântuitorul a întemeiat Biserica, manifestare a Împărăţiei încă din lumea aceasta, şi a instituit-o prezentând ca fundament al acestui aş ezământ (Mt. 16, 13-20 17 ),

16 „M-am r ăstignit împreun ă cu Hristos; ş i nu eu mai tr ăiesc, ci Hristos tr ăieş te în mine. Ş i viaţa de acum, în trup, o tr ăiesc în credin ţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit ş i S-a dat pe Sine Însu ş i pentru mine.” (Ga. 2, 20). 17 „… Ş i le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? R ăspunzând Simon Petru a zis: Tu eş ti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, r ăspunzând, i-a zis: Fericit eş ti Simone,

10

reguli de bun ă-rânduială (Mt. 18, 15-20). Biserica este constituită din to ţi cei care sunt chemaţi de Hristos ş i r ăspund la această chemare (FA. 2, 38-39 18 ; Evr. 12, 22-29). Iisus Hristos îi reuneş te pe ai S ăi la nivel local (Rm. 16, 5 19 ; 1 Co. 16, 19; 2 Co. 12, 13) ş i regional (FA. 8, 1; 11, 22-26; 13, 1; Ga. 1, 13 20 ), conducând Biserica prin episcopi ş i propov ăduitori (FA. 14, 23; 20, 17-31; Ef. 4, 11-15 21 ; 1 Tim. 3, 1-7; Tit 1, 5). Cei responsabili, uniţi în acelaş i gând ş i ţel, au autoritatea de a se pronun ţa în numele Bisericii (FA. 15; 16, 4; Mt. 18, 15-17 22 ), dar autoritatea Bisericii îş i are izvorul în întruparea Fiului

fiul lui Iona, că nu trup ş i sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Ş i Eu îţi zic ţie, că tu eş ti Petru ş i pe această piatr ă voi zidi Biserica Mea ş i por ţile iadului nu o vor birui. Ş i îţi voi da cheile împ ăr ăţiei cerurilor ş i orice vei lega pe p ământ va fi legat ş i în ceruri, ş i orice vei dezlega pe p ământ va fi dezlegat ş i în ceruri…” (Mt. 16, 13-

20).

18 „Iar Petru a zis către ei: Pocăiţi-v ă ş i s ă se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea p ăcatelor voastre, ş i veţi primi darul Duhului Sfânt. C ăci vouă este dată f ăg ăduin ţa ş i copiilor vo ş tri ş i tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (FA. 2, 38-39).

19 Ş i Biserica din casa lor. Îmbr ăţiş aţi pe Epenet, iubitul meu, care este pârga Asiei, în

Hristos.” (Rm. 16, 5).

20 „C ăci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsur ă Biserica lui Dumnezeu ş i o pustiiam.” (Ga. 1, 13).

21 Ş i el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evangheliş ti, pe alţii p ăstori ş i înv ăţători, spre des ăvârş irea sfin ţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, pân ă vom ajunge to ţi la unitatea credin ţei ş i a cunoaş terii Fiului lui Dumnezeu, la starea

b ărbatului des ăvârş it, la măsura vârstei deplin ătăţii lui Hristos. Ca s ă nu mai fim copii

du ş i de valuri, purtaţi încoace ş i încolo de orice vânt al înv ăţăturii, prin în ş elăciunea oamenilor, prin vicleş ugul lor, spre uneltirea r ătăcirii, ci ţinând adev ărul, în iubire, s ă creş tem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos.” (Ef. 4, 11-15).

22 „De- ţi va greş i ţie fratele tău, mergi, mustr ă-l pe el între tine ş i el singur. Ş i de te va asculta, ai câş tigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori s ă se statornicească tot cuvântul. Ş i de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, s ă - ţi fie ţie ca un p ăgân ş i vameş .” (Mt. 18, 15-17).

11

lui Dumnezeu ş i se exprimă prin călăuzirea celor p ăstoriţi pentru a învăţa s ă împlinească cele rânduite de Hristos (Mt. 18, 19-20 23 ). Biserica este organizată în formă v ăzută (1 Co. 1, 2; 1 Tes. 1, 1; 2 Tes. 1, 1; Apoc. 1, 4, 11 24 ) ş i în această organizare to ţi credincio ş ii sunt mădulare vii, împreun ă - responsabili (Rm. 12, 4-8 25 ). Încă din primii ani, înainte de a avea Evangheliile ş i epistolele, mărturia directă despre viaţa ş i înv ăţătura lui Hristos ca o chemare a constituit ea îns ăş i principiu ş i reper 26 . Problemele inerente convieţuirii ş i misiunii au suscitat solu ţii pastorale, uneori inedite, curajoase, dar întotdeauna responsabile. Mustrarea celor care nu erau sinceri în atitudinile lor de s ăr ăcire, certarea celor care nu preţuiau înfrânarea, sublinierea raportului dintre libertate ş i responsabilitate, sunt atitudini pe care le g ăsim în Evanghelii, Faptele Apostolilor ş i Epistole. Observ ăm cum Apostolii ş i ucenicii lor devin fondatori de

23 „Adev ărat gr ăiesc vou ă: Oricâte veţi lega pe p ământ, vor fi legate ş i în cer, ş i oricâte veţi dezlega pe p ământ, vor fi dezlegate ş i în cer. Iar ăş i gr ăiesc vou ă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe p ământ în privin ţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri.” (Mt. 18, 19-20). 24 „Ioan, celor ş apte Biserici, care sunt în Asia: Har vou ă ş i pace de la Cel ce este ş i Cel ce era ş i Cel ce vine ş i de la cele ş apte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui… Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte ş i trimite celor ş apte Biserici: la Efes, ş i la Smirna, ş i la Pergam, ş i la Tiatira, ş i la Sardes, ş i la Filadelfia, ş i la Laodiceea.” (Apoc. 1, 4, 11). 25 „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare ş i mădularele nu au toate aceeaş i lucrare, aş a ş i noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos ş i fiecare suntem mădulare unii altora; Dar avem felurite daruri, dup ă harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, s ă proorocim dup ă măsura credin ţei; Dacă avem slujb ă, s ă stăruim în slujb ă; dacă unul învaţă, s ă se sârguiască în înv ăţătur ă; Dacă îndeamn ă, s ă fie la îndemnare; dacă împarte altora, s ă împartă cu firească nevinov ăţie; dacă st ă în frunte, s ă fie cu tragere de inimă; dacă miluieş te, s ă miluiască cu voie bun ă!” (Rm. 12, 4-8). 26 Vezi pentru mai multe aspecte privind rânduielile care îş i au originea în perioada apostolică Ioan MIRCEA, „Apostolatul dup ă Noul Testament”, în Studii Teologice, 7- 8/1970, pp. 547-64.

12

comunităţi ş i modele de viaţă 27 . Responsabilitatea acestora ca deschizători de drumuri s-a manifestat ş i prin acte îndr ăzneţe, neobiş nuite într-o lume iudaică tradiţionalistă. Cine altul decât un iudeu educat în cele mai înalte ş coli ale vremii putea s ă aib ă capacitatea de a deschide drumul spre o în ţelegere a Întrup ării Fiului lui Dumnezeu ca un Dar pentru întreag ă lumea? F ăr ă geniul misionar al Sfântului Apostol Pavel, creş tinismul ar fi avut mari dificultăţi în a dep ăş i constrângerile unei raportări restrictive la Lege. Pavel vede deslu ş it raportul dintre lege ş i libertate, dintre poruncă ş i împ ărtăş irea din izvorul Poruncii. Pentru a în ţelege modul în care Biserica a început s ă structureze un sistem de norme ce vor fi sintetizate mai târziu în principii, vom observa ceea ce se întâmpla la Ierusalim ş i Antiohia, dou ă comunităţi cu o viaţă ş i un mesaj care au marcat rânduiala bisericească. Epistola către Galateni ş i Faptele Apostolilor ne arată că de foarte timpuriu, la Ierusalim, comunitatea creş tin ă a fost constituită în jurul lui Iacob ş i a preoţilor. Iacob apare ca un „reprezentant, cel ce încarnează Biserica din Ierusalim” 28 . Putem observa, aş adar, că în cetatea unde Biserica s-a constituit ca ş i comunitate v ăzută, foarte devreme, rolul avut iniţial de apostoli este transmis unei persoane care împlineş te funcţia de „centru al unităţii în faţa credincio ş ilor ş i reprezentant al comunităţii în faţa celor ce o vizitează29 . Exegeţii acestei perioade arată că putem vorbi despre un oficiu bisericesc de suplinire a apostolilor pentru a asigura cârmuirea comunităţii 30 . Din observarea atitudinii lui Iacob ş i a bisericii faţă de Iacob, în ţelegem că el avea competenţe locale, este responsabil faţă de comunitatea pe care o prezidează ş i îl putem identifica cu ceea ce mai târziu va fi numit episcop.

27 John ZIZIOULAS, „La continuite avec les origines apostoliques dans la consience teologique des Eglises Orthodoxes”, în Istina, 19/1974, p. 77.

28 Vezi Jean COLSON, L’Evêque dans les communautés primitives, Ed. cu Cerf, Paris, 1951, p. 23.

29 Ibidem, p. 24.

30 Vezi Sabin VERZAN, „Cârmuirea Bisericii în epoca apostolică”, în Studii Teologice, 5- 6/1955, pp. 336-52; E. LANNE, „L'Eglise locale: sa catholicité et son apostolicité”, în Istina, 14/1969, pp. 46-66; Iustin MOISESCU, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

13

Nu foarte departe de Ierusalim, la Antiohia, comunitatea este formată din exilaţi din Ierusalim, persoane care, fugind de persecu ţii, ş i-au mărturusit credin ţa în mediu evreiesc, ş i în faţa pelerinilor veniţi din Cipru şi din Cirene. În Antiohia nu putem identifica o persoană cu responsabilităţi similare celor asumate de Iacob. La Barnaba se adaugă Pavel, profeţii şi didascales. Capitolul al XIII-lea din Faptele Apostolilor ne sugerează că în fruntea acestei comunităţi se afla un colegiu de 5 membri: Barnaba, Simeon, Luciu din Cirene, Manain şi Saul 31 . În timp ce la Ierusalim preo ţii sunt ridicaţi la un rol ierarhic în Biserica lor de origini, la Antiohia profeţii ş i didascalii formează un fel de ierarhie itinerantă care stătea o vreme f ără a fi sedentar ă 32 . Identificăm aici ceea ce am putea numi un grup de misionari, care se disting de ceea ce în alte p ăr ţi puteau fi numiţi bătrâni ai comunităţii 33 . Aici, în Antiohia, se dezvoltă sensul unităţii poporului ales, destinat s ă înlocuiască poporul evreu căzut 34 . Chiar dacă putem observa că această comunitate din Antiohia se manifestă încă dup ă schema de raport existent între Templu ş i Sinagog ă, ea se consideră adunare în Hristos, Biserică, cu toate că nu are un reprezentant unic. Colegiul face leg ătura cu Biserica Mamă din Ierusalim, ş i prin această legătur ă se manifestă stabilitatea ş i coeren ţa. Putem vedea aici o manifestare a unei colegialităţi f ăr ă vector personal de unitate, care veghează la consolidarea comunităţii în buna credin ţă ş i în bune rânduieli. În Antiohia, Apostolul Pavel, ca Apostol al Bisericii, mărturiseş te despre vocaţia universală a creş tinismului ş i împ ărtăş eş te comunităţii de aici experien ţa sa de propov ăduitor printre neamuri. El a ajuns la concluzia că povara Legii nu trebuie s ă îngr ădească misiunea ş i că aceia care doresc s ă -L urmeze pe Hristos se pot împ ărtăş i deplin de roadele Învierii prin Naş terea din ap ă ş i din Duh, f ăr ă pecetluirea trupului în rânduiala

31 Ş i erau în Biserica din Antiohia prooroci ş i înv ăţători: Barnaba ş i Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreun ă cu Irod tetrarhul, ş i Saul.” (FA. 13, 1).

32 Pentru mai multe detalii depre distincţia dintre tipurile de ierarhie bisericească menţionate de Sfânta Scriptură, vezi Gheorghe SOARE, Temeiuri scripturistice ale distincţiei dintre episcop şi presbiter, Buzău, 1939.

33 Jean COLSON, L’Evêque dans les communautés…, p. 37.

34 Vasile MIHOC, „Eclesiologia Noului Testament”, în Studii Teologice, 3-4/ 1977, p. 239.

14

veche. Prin această atitudine Sfântul Apostol Pavel pune în aplicare o convingere personală, în acord cu propria-i con ş tiin ţă ş i cu ceea ce el în ţelege ca fiind înv ăţătura Bisericii.

Unii creş tini veniţi în Antiohia din Iudeea erau contrariaţi de această atitudine pe care o considerau nepotrivită ş i afirmau că, aceia care nu sunt circumciş i dup ă ritualul lui Moise, nu pot dobândi mântuirea 35 . Textul ne mărturiseşte că Pavel şi Barnaba au avut cu aceş tia o discu ţie aprins ă, iar disputa atingea aspecte foarte sensibile legate de îns ăş i identitatea creş tin ă ş i vocaţia misionar ă a creş tinului. Con ş tien ţi că misiunea lor este misiunea Bisericii 36 , Biserica din Antiohia a trimis pe Pavel ş i Barnaba la Ierusalim, pentru a da socoteală despre evanghelia ş i rânduiala propov ăduită. Pavel ş i Barnaba au mers spre Ierusalim trecând prin Fenicia ş i Samaria, unde au mărturisit despre experienţa misiunii între p ăgâni. Faptele Apostolilor ne arată că la Ierusalim au fost primiţi de Biserică ş i de Apostoli ş i de preo ţi ş i au vestit „câte a f ăcut Dumnezeu cu ei” 37 . La Ierusalim, Apostolii, cei învestiţi de către Hristos cu putere, autoritate ş i responsabilitate au luat în discu ţie diferitele probleme de rânduială bisericească, inclusiv pe cele prezentate de Apostolii Pavel ş i Barnaba ş i, convinş i că lucrarea lor este sub influen ţa Duhului Sfânt, au decis ca de acum înainte s ă nu se pun ă jugul tăierii împrejur peste cei convertiţi dintre p ăgâni, ci s ă se cear ă acestora s ă nu mănânce sânge, animale sugrumate, s ă nu mănânce carnea jertfită idolilor ş i s ă se ferească de desfrânare 38 .

35 Şi unii, coborându-se din Iudeea, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur, după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi.” (FA. 15, 1).

36 Vezi pentru mai multe detalii Ioan MIRCEA, „Organizarea Bisericii ş i viaţa primilor creş tini dup ă Faptele Apostolilor”, în Studii Teologice, 1-2/1955, p. 78-9.

37 Şi făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare. Deci ei, trimişi fiind de Biserică, au trecut prin Fenicia şi prin Samaria, istorisind despre convertirea neamurilor şi făceau tuturor fraţilor mare bucurie. Şi sosind ei la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei.” (FA. 15, 2-4).

38 „Ci s ă le scriem s ă se ferească de întin ările idolilor ş i de desfrâu ş i de (animale) sugrumate ş i de sânge.” (FA. 15, 20).

15

Aceste prescrip ţii pot fi considerate drept prime norme de viaţă eclezială asumate de Biserica întreag ă. Observ ăm din textul prezentat că Pavel ş i Barnaba, trimiş i de propria Biserică, îş i confruntă experien ţa pastorală ş i misionar ă cu bisericile din vecin ătate, aducând-o apoi în faţa celor ce reprezintă Biserica întreagă. Biserica reunită în Sinodul de la Ierusalim transmite apoi comunităţilor locale norme pe care le asumă sub inspiraţia Duhului Sfânt. Exemplul prezentat de cartea Faptelor Apostolilor a dat roade ş i, rând pe rând, s-a instaurat o modalitate de comunicare între Bisericile locale, astfel încât căile canonice identificate într-un loc s ă inspire comunităţile învecinate ş i chiar Biserica întreag ă. Decizia luată de cel învestit cu autoritatea Bisericii 39 era confruntată cu p ărerea celorlalţi reprezentan ţi ai bisericilor din vecin ătate ş i astfel era statornicită o rânduială canonică. Atunci când această rânduială era asumată de un sinod regional, provincial sau pluriprovincial, ea devenea canon, iar când acel Sinod ajungea s ă fie recunoscut prin consensul Bisericii întregi ca fiind Sinod Ecumenic, canonul era asumat ş i el ca Sfânt canon, fiind integrat în colecţia fundamentală de canoane. Această paradigmă a fost repetată în istorie ş i a fost model pentru asumarea la nivel eclezial general a experien ţelor canonice din bisericile locale. Unul dintre cele mai evidente momente de acest fel a fost Sinodul de la Sardica (343), în cadrul căruia, în mai multe rânduri, Osius din Cordoba supune propria experien ţă canonică Bisericii reunite în Sinod, iar Sinodul asumă calea propus ă de Osius drept cale a întregii Biserici, 40 iar în

39 Vezi Dumitru G Ă IN Ă , „Sfin ţii Apostoli ş i episcopii”, în Studii Teologice, 9-10/1962, p.

589.

40 Canonul 10 Sardica: „Episcopul Osiu zise: «Socotesc că este de trebuin ţă ş i aceea ca s ă se cerceteze cu toată grija ş i sârguin ţa că, dacă vreun bogat sau scolastic din for s-ar învrednici a se face episcop, s ă nu se aş eze în episcopat mai înainte, pân ă nu va fi îndeplinit slujba de citeţ, ş i de diacon, ş i de presbiter, ca prin fiecare treaptă , de s-ar socoti vrednic, s ă poată p ăş i progresând spre înălţimea episcopiei. Ş i va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, fireş te, nu prea mică, prin care s ă se poată cunoaş te credin ţa lui ş i felul onestităţii moravurilor ş i statornicia ş i buna cuviin ţă a lui; ş i socotindu-se el vrednic de preo ţia cea dumnezeiască, s ă se bucure de cinstea cea mai mare. C ăci nici nu se cuvine ş i nici priceperea, nici bunele moravuri nu admit a se tinde la aceasta, la episcopie, cu îndr ăzneală ş i cu u ş urin ţă, încât ori episcopul, ori presbiterul,

16

momentul în care prin Sinodul Trulan, canoanele de la Sardica sunt receptate de Biserică, acelea sunt recunoscute drept Sfinte Canoane. Astfel Sfântele canoane pot fi în ţelese ca expresii ale experien ţei ecleziale formulate ş i receptate sinodal.

1.2. Constituirea Colecţ iei de canoane

a Bisericii Ortodoxe

În primele trei secole, creş tinismul a fost marcat de procesul de structurare organizaţională ş i de cristalizare a doctrinei ş i a formelor de expresie liturgică. Profesorul Vlasios Phidas arată că putem vorbi despre o tradiţie cutumiar ă fixată în unele lucr ări din perioada apostolică, constituită în izvor permanent de inspiraţie canonică 41 . Trebuie s ă ţinem cont de faptul că pân ă la perioada constantinian ă nu putem identifica o guvernare a Bisericii dincolo de nivelul local, eparhial. Fiecare biserică locală se considera Biserica lui Hristos, con ş tientă de articularea ei la Trupul Tainic prin credin ţă ş i comuniune în rug ăciune. Cu toate acestea nu exista un cadru de receptare a experien ţelor bisericeş ti din alte comunităţi. Rând pe rând, Bisericile întemeiate de Apostoli, cele care se bucurau de un prestigiu aparte, au început s ă transmită din experien ţa lor bisericilor mai tinere. Primele aspecte care au dep ăş it cadrele bisericilor locale au fost cele legate de doctrin ă ş i de raportarea la cei care se îndep ărtează de învăţătura cea dreaptă 42 . Nu întâmplător primele texte normative abordează problema lapsilor ş i a ereticilor ş i de aici s-a n ăscut ş i nevoia

ori diaconul s ă se pun ă în chip u ş uratic, că aş a cu drept cuvânt s-ar socoti neofit; fiindcă chiar ş i preafericitul Apostol, care a fost ş i învăţătorul neamurilor, se vede că a oprit s ă se facă prea degrab ă aş ezările în treptele ierarhice; fiindcă cercetarea f ăcută într-un timp mai îndelungat va putea ar ăta dup ă cuviinţă vieţuirea ş i moravurile fiecăruia». Zis-au to ţi că sunt de acord ş i nicidecum nu trebuie s ă se desfiin ţeze acestea.”. 41 Vezi Vlasios PHIDAS, Drept canonic, o perspectiv ă ortodoxă, trad. de Adrian Dinu, Ed. Trinitas, Iaş i, 2008, p. 17. 42 Vezi ş i J. H. ERICKSON, „The Orthodox Canonical Tradition”, în St. Vladimir's Seminary Quarterly, 27/1983, pp. 155-157.

17

asumării dimensiunii umane a comunităţii creş tine, Biserica fiind constituită din oameni

p ăcăto ş i care au nevoie de întărire ş i de îndreptare 43 . Din această perioad ă preconstantinian ă Biserica a receptat ca normative trei epistole canonice, texte elaborate de episcopi, prin care experien ţa unor Biserici locale era asumată de Biserica întreag ă. Este vorba de Epistola lui Dionisie al Alexandriei (†265), Epistola Sfântului Grigorie Taumaturgul (†270) ş i a Sfântului Petru al Alexandriei (†311). La acestea s-au adunat alte prevederi numite apostolice, dar care sunt de fapt expresia practicii canonice a Bisericii primelor secole. Biserica a integrat definitiv în colecţia de canoane doar acele texte cunoscute sub numele de Canoane apostolice. Celelalte documente: Didahia, Tradiţia apostolică a lui Hipolit, Colecţia de canoane derivate din aceasta (Didascalia Apostolilor, Constitu ţiile apostolice egiptene, Constitu ţiile Apostolice ş i Octatoihul lui Clement), r ămân doar mărturii vechi ale experien ţei de viaţă. Canoanele apostolice, atribuite iniţial Sfin ţilor apostoli, s-au dovedit a fi texte compilate în secolele IV-V 44 , o bună parte dintre ele fiind hotărâri ale sinoadelor din secolul IV, iar unele fiind receptări ale unei tradiţii disciplinare anterioare. Odată cu domnia Sfântului Constantin cel Mare, pentru Biserică începe o perioad ă de consolidare a organizării institu ţionale ş i o fixare a doctrinei. Între Primul Sinod ecumenic ş i momentul generalizării receptării Sfintelor canoane prin ceea ce numim Nomocanonul în 14 titluri, multă vreme numit Nomocanonul lui Fotie 45 , observ ăm consolidarea procesului de receptare a tradiţiei canonice în mai multe etape.

43 P ărintele Alexis Kniazeff, subliniază acest aspect insistând asupra faptului că în perioada preconstantinian ă episcopul recepta în Biserica sa obiceiul canonic cristalizat din viaţa liturgică ş i pastorală a comunităţii din jurul episcopului. Vezi Alexis KNIASEFF, Cours de droit canon, Institut de Théologie Orthodoxe Saint-Serge, Paris, 1980, p. 5. 44 P ărintele Alexis Kniazeff arată că această colecţie nu a fost citită la Sinodul de la Calcedon în anul 451, deş i acolo au fost evocate canoanele de la Ancira (313), Niceea (325) ş i Constantinopol (381), fapt care îl face s ă afirme că opera de compilare a Canoanelor apostolice este posterioar ă acestui Sinod. Ibidem, p. 16. 45 Deş i datează din secolul al VII-lea, această colecţie a primit numele Patriarhului Fotie deoarece acesta a reelaborat-o în secolul al IX-lea. Finalizarea constituirii Nomocanonului în 14 titluri a avut loc în timpul patriarhului Antiohiei Teodor Balsamon, în secolul al XII-lea. Vezi Vlasios PHIDAS, Drept canonic…, p. 34.

18

Sinoadele ecumenice, având la acea vreme caracterul simplu de Sinoade şi urmărind consolidarea doctrinei şi a rânduielii bisericeşti, au receptat experienţele bisericeşti anterioare, au asumat aspecte disciplinare specifice perioadei lor şi le-au dat caracterul de canoane, îndreptare de viaţă. Observând conţinutul şi în principal problemele la care canoanele răspund, putem identifica şi problemele cu care s-a confruntat Biserica în fiecare perioadă istorică. Nu trebuie să pierdem din vedere că, deşi ele au fost concepute drept rânduieli de viaţă bisericească, prin promulgarea lor de către împăraţii bizantini, canoanele au devenit legi imperiale. Această promulgare le-a crescut autoritatea, dar în acelaşi timp a dus la o juridicizare a receptării lor. Odată cu recunoaş terea sinoadelor mai importante ca sinoade ecumenice, ş i textele canonice elaborate de acestea au fost receptate ca fiind aspecte disciplinare prin care se întrupează doctrina Bisericii în viaţa de zi cu zi. Cel mai important moment al acestei receptări este dat de Sinodul Trulan, care a procedat la o sistematizare a tradiţiei canonice anterioare ş i astfel putem vorbi de la acel moment de o primă codificare a canoanelor Bisericii ortodoxe 46 . Dup ă ce prin canonanele 1 ş i 2 este afirmată autoritatea de nezdruncinat a Sfintelor canoane ş i este subliniată valoarea lor, următoaele canoane receptează textele canonice cunoscute. Este foarte interesant de observat că prin con ţinutul canonului 2, Sinodul Trulan nu- ş i pune propriile canoane la acelaş i nivel cu cele enunţate. Din analiza textului observăm că textele anterioare sunt privite cu mare respect, iar receptările care prin grija împăratului Justinian II, iniţiatorul acestui Sinod, vor deveni şi legi ale Imperiului, sunt de fapt ceea ce putem numi deja un nomocanon. Canoanele de la Sinodul Trulan, deşi elogiază litera canoanelor anterioare atunci când le receptează, acestea le receptează nu în conţinutul lor rigid normativ, ci în forma în care este subliniată conştiinţa canonică a Bisericii prezentă în formulările anterioare 47 . Aici întâlnim pentru prima dată ceea ce am putea numi principii de tehnică legislativă bisericească, prin care la momentul întrupării tradiţiei canonice în norme bisericeşti, este receptat în primul rând elementul de con ş tiin ţă

46 Vezi ş i Liviu STAN, „Codificarea canoanelor”, în Studii Teologice, 9-10/ 1969, p. 629. 47 Pentru mai multe detalii privind modul în care Biserica a receptat metoda introdus ă de Sinodul Trulan, vezi V. LAURENT, „L'œuvre canonique du concile in Trullo (691-692)”, în Revue des études byzantines, 23/1965, p. 9.

19

canonică, la care se adaug ă elementele ce izvorăsc din contextul concret al vieţii din acel timp.

Dacă parcurgem canoanele Sinodului Trulan, în ţelegem încercările prin care trecea Biserica acelor vremuri 48 . Nu întâmplător elementele Tradiţiei canonice sunt mărturii ale modului în care Biserica a dep ăş it încercările 49 , o experien ţă din care suntem chemaţi s ă ne împ ărtăş im în mod continuu ş i care va naş te noi soluţii pentru problemele din vremurile noastre, care ar putea fi ş i ele la rândul lor ş i la vremea cuvenită experienţe hr ănitoare pentru alte circumstan ţe. Exemplul Sinodului Trulan a fost luat ş i de Sinodul VII ecumenic 50 , care prin primul s ău canon arată valoarea Sfintelor canoane ş i subliniază dimensiunea lor de mărturie vie din care suntem chemaţi s ă ne împ ărtăş im. El spune:

„Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoţească, rânduielile canonice le sunt mărturii ş i îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreun ă cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: «întru calea mărturiilor tale m-am desf ătat ca întru toată bog ăţia» (Ps. 118, 14) şi: «Ai poruncit ca mărturiile tale să fie dreptate în veac; înţelepţeşte-mă, şi viu voi fi» (Ps. 118, 138, 144). Ş i dacă glasul prorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat (evident) ca ele rămân neclătinate şi nestrămutate, căci şi văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel: «Acestora nu este a li se adăuga (nimic) şi nici nu este să se scoată (ceva) dintr-însele» (Deut. 12, 32). Ş i dumnezeiescul apostol Petru, proslăvindu-se întru ele, strig ă: «Spre care ş i îngerii doresc s ă privească» (1 Pt. 1, 12), ş i Pavel zice: «Chiar dacă noi sau înger din cer de ar bine-vesti vou ă, în afar ă de ceea ce v- am binevestit noi vou ă, s ă fie anatema» (Ga. 1, 8). A ş adar, acestea astfel fiind, ş i fiindu-ne nou ă mărturie, bucurându-ne de ele ca ş i când cineva ar g ăsi comori multe, cu bucurie (ne însu ş im) primim în inimile noastre sfintele Canoane, ş i întărim întreaga ş i nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aş ezate

48 Vezi pentru mai multe detalii George NEDUNGATT, „The council of Trullo revisited:

Ecumenism and the canon of the councils”, în Theological Studies, 10/2010, pp. 651-2. 49 Vezi ş i G. DAGRON et ali., Histoire du christianisme des origines à nos jours. Évêques, moines et empereurs (610–1054), t. IV, Ed. Desclée, Paris, 1993, p. 65. 50 E. POPESCU, „Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic”, în Studii Teologice, 6/1987, p. 15.

20

de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor ş ase sfinte sinoade ecumenice, ş i ale celor ce s-au întrunit local pentru a ş ezarea unor astfel de rânduieli, ş i ale sfin ţilor no ş tri p ărin ţi. C ăci ei to ţi sunt luminaţi de către unul ş i acelaş i Duh, au orânduit cele de folos. Ş i pe acei pe care ei îi supun anatemei, ş i noi îi dăm anatemei; ş i pe cei care îi supun caterisirii, ş i noi îi caterisim; ş i pe cei care îi supun afurisirii, ş i noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitimiei), ş i noi aş ijderea îi supunem. C ăci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer ş i a auzit cuvintele cele negr ăite, strig ă lămurit: «F ără iubire de argint s ă fie purtarea voastr ă, îndestulându-v ă cu cele de faţă (pe care le aveţi)» (Evr. 13, 5).” Dup ă enun ţarea acestei aprecieri, în cea de-a opta sesiune, Sinodul VII ecumenic a elaborat 22 de canoane, care se doreau ş i ele o întrupare a Tradiţiei canonice, raportată la problemele cu care s-a confruntat Biserica în vremea respectiv ă ş i care r ăspund în primul rând problemei simoniei ş i dezordinii din viaţa monahală 51 . Ultimul act în receptarea Colecţiei fundamentale de canoane îl constituie Sinodul de la Constantinopol din 920, care afirmă solemn obligativitatea nomocanonului şi astfel, pe lângă canoanele date sau receptate de sinoadele ecumenice, sunt integrate ş i cele 17 canoane ale sinodului de la Constantinopol din 861 ş i trei canoane ale Sinodului de la Sfânta Sofia din 879. Astfel că, la sfâr ş itul primului mileniu, Biserica are un corpus de canoane, numite Sfinte canoane, deoarece sunt receptate prin consensul Bisericii ca fiind căi mântuitoare. Receptarea acestei colec ţii de canoane a continuat în secolele următoare ş i, deş i Biserica nu le-a completat cu alte prevederi, receptarea lor în Bisericile locale a dat naş tere la o legislaţie bisericească complementar ă, care a marcat ş i ea viaţa bisericească, dovedind un dinamism canonic neîntrerupt. Este foarte probabil ca Biserica, prin consens, s ă ajung ă s ă ridice la starea de Sfinte canoane ş i alte experienţe normative, care s-au dovedit în timp ca întrup ări ale credin ţei în viaţa Bisericii ş i care merită s ă fie înţelese ca principii ş i căi vrednice de urmat de Biserica întreag ă.

51 Ioan FLOCA, „Importan ţa ş i actualitatea hotărârilor Sinodului VII ecumenic de la Niceea (787)”, în Ortodoxia, 4/1987, p. 11.

21

Canonistul Ioan Zonara, la mijlocul secolului al XII-lea a întreprins o lucrare de comentare a Sfintelor Canoane pornind de la un manuscris în care ordinea nu era cronologică, ci în funcţie de importan ţa instan ţei care a elaborat canonul, punând în frunte canoanele Sinoadelor ecumenice, urmate de cele ale sinoadelor provinciale ş i în cele din urmă ale P ărin ţilor Bisericii, numit syntagma 52 . În urma acestei lucr ări de sistematizare ş i interpretare, Zonara a cristalizat câteva principii:

1. Canoanele Sinoadelor ecumenice ar trebui sa fie aplicate cu

prioritate, dacă ar fi un dezacord între canoanele Sinoadelor ecumenice ş i canoanele

sinoadelor provinciale, având în vedere că Sinoadele ecumenice au o autoritate mai mare decât cele provinciale.

2. Canoanele Sinoadelor ecumenice au prioritate ş i asupra canoanelor

Sfin ţilor P ărin ţi.

3. Canoanele Sinoadelor provinciale au prioritate în faţa canoanelor

Sfin ţilor P ărin ţi, deci, dacă este o contradicţie între canoanele sinoadelor

provinciale ş i canoanele patristice, se aplică canoanele sinoadelor proviniciale.

4. Canonul unui sinod mai recent are prioritate în faţa unui canon al

unui sinod mai vechi, dacă ambele sinoade au acelaş i nivel de autoritate.

5. Dacă ambele canoane sunt elaborate de instan ţe cu aceeaş i

autoritate, Zonara d ădea prioritate canonului mai pu ţin sever sau, dup ă expresia lui Zonara însu ş i, mai uman 53 . Dezamăgit de atitudinea împ ăraţilor faţă de rânduiala Bisericii, Zonara nu s-a preocupat de acordul dintre legislaţia imperială ş i Sfintele canoane ş i nu a luat în considerare sursele de drept bizantin, considerând că puterea imperială influenţează negativ responabilii bisericeş ti. P ărintele Alexis Kniaseff, vorbind despre Zonara, spune:

„El atrage aten ţia ş i asupra diferen ţei între ceea ce canoanele cer ş i ceea ce conducătorii lumeş ti, chiar ş i bisericeş ti, împlinesc. În comentariul la canonul 7 de la Neocezareea el spune că nu se cuvine ca episcopii ş i preo ţii s ă participe la masa care urmează nunţii a

52 Vezi Parintele Alexis Kniaseff sintetizează aceste principii în Alexis KNIASEFF, Cours de droit…, p. 95. 53 Ibidem, p. 94.

22

doua, dar observ ă că acest lucru este doar în teorie ş i că patriarhii ş i mitropoliţii au participat la masa nun ţii împ ăraţilor căs ătoriţi a doua oar ă54 . Teodor Balsamon, considerat cel mai avizat dintre marii canoniş ti bizantini, un mare adept al simfoniei bizantine, îl contrazice pe Zonara ş i subliniază rolul legislaţiei imperiale ş i a privilegiilor acordate de către autoritatea politică patriarhilor ş i în special Patriarhului ecumenic. Poziţia aceasta a fost bine receptată de Patriarhii Constantinopolului, dar nu a r ămas f ăr ă critici, cel mai coerent fiind chiar un contemporan al s ău, Demetrius Chomatianos, arhiepiscop al Ohridei, care îl acuză pe Balsamon de incoeren ţă ş i ilogism, subliniind că Balsamon se contrazice uneori pe el însu ş i, în funcţie de ceea ce îş i propunea s ă argumenteze 55 . Metoda prezentată de Zonara pierde însă din vedere faptul că autoritatea Sfintelor canoane nu este dată de sursa iniţială, ci de autoritatea care le-a integrat în Colecţia de canoane. Astfel, având în vedere că ş i canoanele Sinoadelor locale ş i canoanele patristice au fost receptate prin Sinoadele ecumenice ş i prin consensul tacit al Bisericii, putem afirma că nu se poate face o ierarhizare a normelor în interiorul Colecţiei de canoane a bisericii Ortodoxe. Odată receptate ca Sfinte canoane, ele sunt expresie a experien ţei bisericii formulate sau receptate prin consensul eclezial ş i se bucur ă de maximă autoritate.

La sfârş itul secolului al XIII-lea putem vorbi de o consolidare a receptării tradiţiei canonice favorizată ş i de lucr ările marilor canoniş ti bizantini. Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe este constituită din 770 sau 790 (în unele ediţii) de canoane. Diferen ţa este dată de modul în care au fost împ ărţite unele texte zise apostolice sau patristice. Având în vedere că principalele colecţii în limba român ă prezintă o clasificare similară celei realizate de Zonara, vom rămâne ş i noi la această metod ă. Astfel, Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe este constituită din:

Canoanele Apostolice – 85 canoane (sec IV-V); Canoanele sinoadelor ecumenice:

Niceea I (325) – 20 canoane;

54 Ibidem. 55 Vezi Michael ANGOLD, Church and society in Byzantium under the Comneni, 1081- 1261, Cambridge University Press, Cambridge, 2000, p. 454-457.

23

Constantinopol I (381) – 7 canoane;

Efes (431) – 8 canoane;

Calcedon (451) – 30 canoane;

Trullan (690-691) – 102 canoane;

Niceea II (787) – 22 canoane.

Canoanele sinoadelor locale:

Cartagina I (256) – 1 canon;

Ancira (314) – 25 canoane;

Neocezarea (314-319) – 15 canoane;

Gangra (340) – 21 canoane;

Antiohia (341) – 25 canoane;

Sardica (343-344) – 21 canoane;

Laodiceea (sfâr ş itul sec. IV) – 60 canoane;

Constantinopol (394) – 1 canon;

Cartagina II (419) – 133 canoane;

Constantinopol I-II (861) – 17 canoane;

Constantinopol Sf. Sofia (879) – 3 canoane.

Canoanele patristice:

Sf. Dionisie al Alexandriei (†264) – 4 canoane extrase dintr-o epistolă adresată în anul 260 lui Vasile episcopul Libiei;

Sf. Grigore al Neocezareei (†270) – 11 canoane extrase dintr-o enciclică scris ă în anul 258;

Sf. Petru al Alexandriei (†311) – 15 canoane extrase dintr-o

scrisoare pastorală din anul 306 referitoare la primirea în Biserică a celor care au p ăr ăsit-o;

Sf. Atanasie al Alexandriei (†373) – 3 [5] canoane extrase din

3 epistole;

Sf. Vasile cel Mare (†379) – 92 [96] canoane extrase din 8 epistole ale sale ş i din lucrarea Despre Sfântul Duh;

Sf. Timotei al Alexandriei (†385) – 18 [29] canoane;

Sf. Grigore de Nazianz (†390) – 1 canon;

24

Sf. Amfilohie de Iconiu (†403) – 1 canon;

Sf. Grigore de Nyssa (†395) – 8 canoane extrase din epistola către episcopul Melitenei din Armenia scris ă în 390;

Sf. Teofil al Alexandriei (†412) – 14 canoane;

Sf. Chiril al Alexandriei (†444) – 5 [8] canoane;

Ghenadie al Constantinopolului (†471) – 1 canon (scrisoare enciclică către to ţi mitropoliţii – 459);

Tarasie al Constantinopolului (†806) – 1 canon (scrisoare despre simonie).

În unele colecţii, pe lâng ă aceste Sfinte canoane sunt ad ăugate ş i Canoanele întregitoare, numite aş a deoarece ele nu au fost receptate formal de vreun sinod general. Însumând un număr de 132 de canoane, acestea sunt atribuite unor P ărin ţi ai Bisericii ş i, de obicei, sunt aş ezate la sfâr ş itul colecţiilor canonice. Sunt considerate canoane întregitoare:

Sf. Ioan Ajun ătorul (†595) – 65 canoane;

Sf. Nichifor M ărturisitorul (†829) – 49 canoane;

Nicolae Gr ămăticul (†1111) – 11 canoane;

Sf. Vasile cel Mare (†379) – 3 canoane;

Sf. Ioan Gur ă de Aur (†407) – 3 canoane;

Sf. Anastasie al Antiohiei (†600) – 1 canon;

Scrisoarea Sfântului Teodor Studitul către monahul Metodie 56 .

Receptarea Colecţiei de canoane a Bisericii a fost un proces complex, mai ales datorită dificultăţii cu care textele puteau fi multiplicate. Cu toate acestea, colecţiile de canoane au fost alături de Sfânta Scriptură, textele cu cea mai mare circulaţie în vremurile respective. Canoanele au fost p ăstrate ş i transmise prin colecţii elaborate în Bisericile locale, cele mai importante fiind cele editate în limba greacă ş i în limba slavon ă, din care

56 Pentru a în ţelege rolul acestor canoane în viaţa canonică a Bisericii, vezi Ioan COZMA, Canoanele întregitoare ale patriarhilor de Constantinopol Ioan Ajun ătorul, Nichifor M ărturisitorul ş i Nicolae Gramaticul. Studiu istoricocanonic, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia, 2010.

25

au fost traduse ş i în limbile altor popoare ortodoxe. În cele ce urmează vom arăta care sunt principalele colecţii de limb ă greacă, slav ă ş i român ă.

1.3. Receptarea Colecţ iei de canoane în spa ţ iul grec, slav ş i român

Dintre colecţiile de canoane în limba greacă, cele mai cunoscute dintre ele sunt: Syntagma lui Matei Vlastares, compus ă în jurul anului 1335, numită ş i Sintagma alfabetică; Pidalionul tip ărit pentru prima data în 1800 la Leipzig în Germania ş i retipărit într-o nou ă ediţie la Atena în anul 1841. Acesta a fost tradus în limba român ă de către mitropolitul Veniamin Costachi, fiind publicat în 1841 la M ăn ăstirea Neamţ, la Iaş i în 1844, la Bucureş ti în anul 1933 ş i în 2004 la editura Credin ţa Str ămo ş ească. La mijlocul secolului al XIX-lea, la Viena a fost publicată Sintagma Ateniană (1852-1859) care con ţine alături de Sfintele Canoane ş i comentariile marilor canoniş ti bizantini. În limba slavonă, cea mai importantă colecţie este Kormciaia Kniga, o traducere din greacă în limba slav ă de către Sava, viitorul mitropolit al Bisericii Serbiei, datând din secolul al XIII-lea, având ca surse Epitome canonum, Nomocanonul în 14 titluri cu comentariile lui Zonara. Această traducere a fost revizuită în mai multe rânduri, sub diferite nume: Novgorodskaja Kormcaja, Kormcaja Bulgara, Iefremoskaja Kormcaja, Siodnaje Kormcaja, Rjazanskaja (Serbskaja) Kormcaja, (Sofiskaja Russkaja), cea mai importantă fiind ediţia din 1653 realizată la iniţiativa patriarhului rus Nikon 57 . Primele receptări ale tradiţiei canonice bizantine au avut loc în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Prinţul valah Vlaicu Vodă (1364-1377) a încercat din răsputeri să stabilească relaţii diplomatice cu Imperiul Bizantin şi a reuşit să aibă legături statornice cu Muntele Atos. El a reuşit să îl convingă pe egumenul Mănăstirii Cutlumuş, Hariton, superior al Muntelui Athos, să accepte să fie Mitropolit al Ungrovlahiei 58 . Această alegere a deschis calea transferului de experien ţă canonică în organizarea Bisericii ş i a creat condiţiile favorabile pentru o mai bun ă ş i mai rapid ă receptare în Valahia a

57 Vezi I. ŽU Ž EK, „Kormcaja Kniga. Studies on the Chief of Russian Canon Law”, în Orientalia Christiana Analecta, 168/1964, pp. 37-51. 58 Vezi Petre NASTUREL, „Leg ăturile Ţărilor Române cu Muntele Athos, pân ă la mijlocul veacului al XV-lea”, în Mitropolia Olteniei, 11-12/1958, pp. 735-58.

26

documentelor canonice ş i juridice bizantine. Astfel, este de în ţeles că