Azi horoscopul mi-a prezis ca mor!

Daca raiul este visul oricarui om, ma indrept spre el cu fruntea

plecata,iar daca moartea inseamna separatia sufletului de trup,atunci moartea
nu e unica ci plurala:ne dezagregam in fiecare moment de indoiala si
singuratate .Nu de multe ori mi s-a intamplat sa sufar de singuratate;sunt
uneori chinuit de un gol intern imens si ma avant in viata cu atata intensitate
incat simt cum mor din cauza vietii.Este un sentiment atat de rar ,incat ar
trebui sa-l traiesc cu strigate!Simt cum viata vrea sa ma omoare si ma intreb
ce rost mai are sa caut explicatii pentru toate jocurile lipsite de importanta si
sens pe care viata mi le arunca drept obstacole.Gasesc lipsita de importanta
cautarea oricarui tip de explicatie…Nu stiu de ce trebuie sa avem prieteni
,familii,aspiratii,vise care dorim cu orice pret sa se implineasca, daca suntem
ispititi sa le lasam in urma noastra.Stiind acest lucru,nu ar fi preferabil sa ne
retragem intr-un colt de lume unde nimic din ceea ce alcatuieste
complicatiile acestei lumi sa nu ne deranjeze,sa reprezinte pentru noi un
sunet fara ecou?Pentu mine singuratatea face parte din existenta(de ce am
ajuns la aceasta concluzie?Am remarcat ca lacrimile sunt arzatoare numai in
singuratate,cand nu are cine ti le sterge de pe obraz.)
Nu sunt nici prima persoana si nici ultima care simte uneori ca moare
de singuratate,de dragoste,de ura si de ceea ce aceasta viata mizera si
materiala ii poate oferi.Constat uneori ca am trait cu atata incordare viata
incat am ajuns la un punct mort:as vrea sa mai traiesc dar nu mai am ce!Nu
am absolut nici un argument pentru a trai:traiesc fara motiv o viata care mai
bine nu ar mai fi(poate daca muntii ar rade si viermii ar canta ,as mai trai
doar sa vad si sa aud ceva lipsit de repetitii).Nimic din afara nu-mi poate
stinge si nu imi poate atenua singuratatea:a devenit o stare de spirit si e un
mare avantaj ca pot suferi singur.Suport singur durerea provocata de veninul
si otrava din suferinta ,imi accept destinul chiar daca acesta e in defavoarea
mea:sunt un om care moare putin cate putin in fiecare zi.Singura lege dupa
care este condusa lumea este suferinta iar faptul ca eu exist dovedeste ca
viata nu are sens:in esenta,viata e o gluma a lui Dumnezeu.Pana si lui
Dumnezeu ii este frica de singuratate;aceasta frica L-a indemnat sa creeze
lumea.
Sunt un om al intamplarii si al dilemelor permanente;vreau sa mor ,sa
scap de o viata care nu imi aduce nimic,dar in acelasi timp imi pare rau ca
vreau sa mor (de teama ca ceva sa nu se intample neobservat de
mine).Traiesc intr-o amara solitudine,chiar daca stiu ca a trai singur
inseamna a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viata.Singura
surpriza pe care viata mi-o mai poate oferi e moartea.NU pot trai pe un
pamant inchegat cu sange,nu-mi pot cladi existenta si fericirea pe un
cimitir;n-ar fi corect fata de cei care si-au varsat sangele pentru a pastra sfant
acest pamant.M-am intrebat mereu de ce marile bucurii aduc mereu
tristetea.Am gasit raspunsul:pentru ca tristetea e tot ceea ce ramane in urma
bucuriei,si bineinteles ca trebuie si ea traita de cineva(chiar daca aceasta
persoana sunt eu).Mi s-au intamplat atatea lucruri rele in viata incat nu imi
ajunge timpul sa le regret pe toate…dar stau si ma intreb:merita viata aceasta
regretul meu?Merit eu sa traiesc viata sau merita viata sa fie traita de mine?
Acum dupa ce sunt sigur ca viata nu e altceva decat o agonie a mortii ,toate
bucuriile imi par lipsite de sens;nici iubirea nu mi se mai pare o
salvare(atunci cand iubesti cu toata fiinta ta cu toata existenta ta
mizera,neimplinirea acestei iubiri nu poate aduce decat prabusirea intregii
fiinte in haos.Cum sa mai iubesti si sa mai ai idealuri cand exista in aceasta
lume orbi ,surzi sau nebuni?cum sa ma bucur eu de lumina pe care altul nu o
mai poate vedea si sunetul pe care altul nu il mai poate auzi?);eu nu sunt
nascut pentru a iubi.
In viata (daca e sa pierzi ceva)nu pierzi totul deodata;ce rost ar mai
avea si care ar mai fi farmecul?Pierzi tot ,dar incetul cu incetul;astfel
suferinta e mai mare si nu se epuizeaza niciodata!Recunosc ca prin aceste
cuvinte nu am facut altceva decat sa inchid pentru totdeauna portile
paradisului pentru sufletul meu!Nimic nu mai are rost:nici macar castigarea
unui loc in Rai!Daca prin absurd as fi ales Dumnezeul acestei lumi probabil
ca mi-as da imediat demisia iar daca lumea intreaga s-ar rezuma la mine m-
as spulbera in milioane de particule pana la disparitie.
Mi-e frica sa recunosc ca ar fi suficient un singur suras al vietii pentru
ca totul sa recapete sens si pentru ca palpairea la viata din cutia Pandorei sa
se transforme intr-o flacara pe care cu greu as putea sa o potolesc.Probabil
ca m-as sinucide daca as simti ca se intorc corabiile pe care le credeam
pierdute,ca se intoarce la mine o viata pe care o credeam ingropata in cea
mai indepartata parte a fiintei mele.Oare ii voi ierta vreaodata vietii ca m-a
inclus printre formele sale?Oare se va ruga Dumnezeu pentru mine ,se va
ruga Dumnezeu pentru cel in care nu are ce sa mai moara?
Nu sunt facut pentru viata asa cum nici viata nu e facuta pentru
mine.Sunt propria mea apocalipsa,sunt “ceva” ce a furat diavolului hrana.
Sa lasam sufletul sa calatoreasca departe de trup,sa incercam sa iubim fara a
cere nimic in schimb,sa ne lasam cumparati ieftin pentru ca timpul sa poata
trece mai usor si sa putem muri la timp.Orice secunda de suferinta in plus ne
poate transforma in eroi,sfinti sau chiar ne poate determina sa iubim…Dar
cine mai poate iubi?
E vremea viselor ce mor…
Colegiul National “Mihail Kogalniceanu”
Constantin Catalin