Sunteți pe pagina 1din 5

42.

Strawberry Stand Pills – Partea a treia

CARLISLE
Următoarele trei săptămâni au fost dureros de încete şi obositoare,
cu pacienţi şi rutine plictisitoare. Într-un efort de a mă ţine ocupat
constant, aproape lucram ore suplimentare înainte ca măcar să mă
gândesc mai bine la asta.
Starea lui Edward s-a înrăutăţit, şi eu eram împăcat că
supravegheam îndeaproape sănătatea lui psihică atunci când puteam.
A slăbit foarte mult în ultima lună, spre neliniştea mea. Ştiam că nu a
dormit mult, şi deşi numai gândul la privarea de somn era
înspăimântător, nu puteam face prea multe în privinţa asta.
Am luat în considerare alternativele mele, dar el era deja adult şi era
responsabil pentru propriile lui decizii medicale. Era imposibil să mă
împotrivesc voinţei lui dacă el nu urma tratamentul de bună voie...
doar dacă se dovedea a fi legal incapabil să ia asemenea decizii. Asta
nu se va întâmpla, pentru că Edward numai incapabil nu era.
Vroiam să-i iau maşina, pentru că mă îndoiam cu adevărat de
abilitatea lui de a o conduce cu atenţie maximă. Dar am folosit maşina
ca pedeapsă şi manipulare în trecut, şi refuzam să mă port ca Esme,
să-i iau tot ce îşi dorea şi să insist că era pentru binele lui. Nu-l puteam
lovi cât timp era la pământ, şi mi-am amintit că rareori conducea, şi a
făcut-o în condiţii similare în trecut. Nu întotdeauna îmi alunga
temerile.
Eram disperat să-i spun că nu eram eu cel care respingea cu atâta
îndârjire relaţia lui cu Bella, dar nu ar fi avut niciun beneficiu, şi nu
puteam suporta să mă gândesc ce furtună aş crea între Bella şi Esme
când el îi va explica inevitabil situaţia amănunţit. Aşa că am tăcut din
gură, şi şi m-am purtat ca acel părinte crud care îi forţa să stea
departe unul de celălalt.
Asta a făcut săptămânile mai dificile şi tensiunea mai
înspăimântătoare, timp în care îl observam cât de aproape puteam.
Ieşea din camera lui numai dimineaţa să plece la şcoală, şi noaptea să
mănânce sau să joace jocuri video cu Emmet. Probabil ei credeau că
nu-i aud din camera mea, dar puteam; stăteam în întuneric şi îmi
forţam gândurile departe de femeia din casa vecină.
Nu m-a sunat deloc şi nici nu a încercat să mă vadă, şi cu fiecare zi
care trecea deveneam în acelaşi timp şi uşurat şi dezamăgit de lipsa ei
de efort. Aşa că m-am ţinut ocupat cu sarcinile de la spital şi propriile
mele griji pentru Edward, resemnat să trec peste toate emoţiile astea
până când ceva... nu eram sigur ce anume aşteptam, dar ştiam că
aşteptam să se întâmple. Poate aşteptat telefonul lui Esme, poate
aşteptam ca Edward să mă ierte în sfârşit. Pur şi simplu aşteptam, şi
habar n-aveam ce aşteptam. Îmi amintea de nişte anume prăjituri ale
Bellei, Strawberry Stand Stills.
Cu siguranţă stăteam pe loc.
În cele din urmă, am încetat să mai primesc toate prăjiturile
împreună, şi nu-mi dădeam seama dacă era mânia Bellei pe mine sau
a lui Esme cea care le-a oprit apariţia în holul meu în fiecare dimineaţă.
Nu conta; necazurile mele au depăşit cu brio calamităţile provocate de
lipsa mea de gătit, şi am folosit aceste adevăruri să mă distrag de la
faptul că toată lumea părea că nu mă suferă.
Serile treceau încet cât timp stăteam în biroul meu şi terminam
hârtiile de lucru şi căutam ce puteam în legătură cu lipsa de somn şi
coşmaruri, pentru a putea aveam grijă mai bine de Edward. Dacă mă
uitam destul de atent, bănuiesc că puteam vedea că semnele erau
întotdeauna prezente. Încă din ziua în care l-am întâlnit la spital şi a
refuzat sedativele, s-a ferit tot timpul de somn.
Nu-mi puteam da seama cum am putut să trec cu vederea ceva atât
de serios încă din prima zi. Edward s-a descurcat foarte bine să
ascundă acest lucru, asta era sigur, dar asta nu-mi scuză greşeala.
Poate natura mea încrezută ca doctor consacrat mi-a dat un fel de
încredere falsă în aptitudinile mele de observaţie. Nu mi-a trecut
niciodată prin cap că aş putea avea de-a face cu ceva mai serios decât
trauma cicatricilor lui.
Spre deosebire de Emmet, ştiam câte ceva din trecutul lui Edward. Îi
ştiam bine cicatricile pentru că l-am tratat în mod repetat de diferite
boli de-a lungul anilor, şi deşi ştiam că a fost un foc, nu ştiam nimic
altceva decât o scurtă menţionare că tatăl lui a dispărut. Îi ştiam istoria
medicală, dar cu greu se lega ceva de acel eveniment, în afară de
diagnostic şi tratament. Şi, asemănător cu adopţia lui Emmet, statul
mi-a oferit numai informaţii limitate despre mama lui, odată ce el a
fost repartizat sub custodia lor printr-o sursă anonimă.
Am acceptat responsabilitatea şi informaţiile sărăcăcioase, în
speranţa că Edward s-ar putea să umple spaţiile goale odată ce ne
vom apropia, căci atunci când a fost dat în grija statutului era doar un
copil. Bineînţeles, asta nu s-a întâmplat şi eu nu am luat niciodată în
considerare problemele care stăteau la bază şi care aveau legătură cu
asta care se formau de... Dumnezeu ştie de când.
În ziua în care l-am adus pe Emmet acasă, când era un băiat de opt
ani hiperactiv, am câştigat ceva experienţă în a face faţă condiţiilor de
bază. Emmett era un copil cu o dereglare hiperactivă şi necesita multă
atenţie. Şi deşi el în cele din urmă nu a mai avut nevoie de
medicamente odată ce a găsit o formă atletică să-şi consume excesul
de energie, eu încă umpleam prescripţiile cu Aderall şi am rămas atent
la progresul lui excelent. Asta am făcut. Am observat şi am urmărit
procesul şi am corectat unde am putut.
Dar nu era aşa uşor cu Edward.
Căutarea despre dereglările de somn nu mi-a uşurat temerile, şi cu
cât mă adânceam mai mult în subiect, cu atât deveneam din ce în ce
mai panicat când mă gândeam la ce îşi supunea Edward trupul.
Privarea de somn era înspăimântătoare şi putea fi fatală. Trupul uman
nu putea fi privat de somn pentru mai mult de aproximativ zece zile.
Nu-mi puteam da seama cât de mult dormea, sau cu cât somn a rămas
dator încă din dimineaţa aceea, dar aceste lucruri m-au alarmat.
În toţi anii mei de practică, n-am experimentat voluntar privarea de
somn. Am avut câteva cazuri liniştite de acest gen; erau de obicei
cauzate de stres şi îi făcea pe pacienţii mei să devină obosiţi. Le-am
prescris un sedativ şi le-am recomandat o vacanţă. Dar această
severitate era diferită de orice am mai întâlnit până acum. Aşa că a
trebuit să mă reiniţiez în lucrurile acestea.
Erau unii factori de sănătate care puteau fi grav afectaţi de privarea
de somn pe termen lung. Reduce aptitudinile constructive şi
inteligenţa emoţională, şi deşi acest lucru explică o porţiune destul de
mare din toanele din persoanlitatea lui Edward, nu m-a făcut să mă
simt cu nimic mai bine.
Cu cât zilele treceau şi eu aflam mai multe despre acest subiect, a
devenit mai rău. Insuficienţă cardiacă, atac cerebral, dereglări de
comportament, dereglări mentale, deficienţă de insulină... lista tot
continua, şi acestea nici măcar nu includeau efectele pe termen scurt
bine ştiute şi la fel de alarmante.
Spre surprinderea mea, chiar erau diferite referinţe prin care
privarea de somn era folosită ca o modalitate de a trata depresia.
Aparent, în timpul orelor scurte de somn din obligaţie, indivizii simţeau
un fel de euforie. Asta explica cum Bella reuşea să rămână atât de
adunată în faţa traumei ei emoţionale şi mentale, ceea ce mă făcea cu
adevărat să meditez la asemănările dintre ei doi.
Şi apoi, târziu într-o noapte, în timp ce această noţiune mi-a trecut
prin cap pentru a nu ştiu câta oară, am făcut legătura dintre Edward şi
Bella... şi mi-am plesnit fruntea de realizare şi idioţenie în acelaşi timp.
M-am simţit ridicol de stupid în timp ce m-am aplecat deznădăjduit
peste birou şi am dat la o parte cea mai nouă carte legată de
dereglările de somn.
Am petrecut atâta timp concentrându-mă pe lipsa de somn şi pe
coşmarele lui Edward, încât am omis să le consider ca fiind un efect
secundar. Cu siguranţă, lipsa de somn era un efect secundar al
coşmarurilor, dar coşmarurile...
Acestea erau cauzate de altceva. Nu numai de amintiri. Şi apoi m-am
ridicat şi m-am îndreptat spre raft să iau o altă sursă pe care am
achiziţionat-o recent, când a venit Bella. Înarmat cu ea, m-am reîntors
la biroul meu şi am deschis-o la o anumită pagină. Am sărit peste acel
pasaj la timpul acela, pentru că nu era necesar pentru Bella. Deja
cunoşteam condiţia ei în detaliu.
Dacă era să fiu sincer pe deplin, eram complet pe lângă subiect. Eu
eram un medic obişnuit, şi deşi am studiat puţin multe subiecte în
timpul practicii şi educaţiei mele, psihologia nu a fost niciodată punctul
meu forte. Aşa că am folosit o carte recomandată de un coleg mult mai
priceput ca să îmi ghidez presupunerile.
Folosind indicaţiile, am pus cap la cap toate asemănările. Şi apoi am
făcut-o din nou. Şi din nou. Şi încă odată de dragul siguranţei, şi
probabil speram că presupunerile mele erau greşite, dar nu erau, şi
totul s-a potrivit. Şi era exact ceea ce mă temeam.
Eram 90% sigur că Edward suferea de o dereglare post-traumatică
cronică şi severă. Ca şi cum din momentul întâmplării cu focul, a
ascuns gravitatea acestuia sub straturi de apărare şi, probabil, propria
lui negare. Era atât de evident, că m-am simţit inapt că nu mi-am dat
seama mai devreme. Deschidea atât de multe uşi spre alte cazuri
similare, încât capul mi s-a învârtit numai gândindu-mă la ele. Era
înfiorător.
Dar pe de altă parte, a uşurat situaţia. Pentru că deşi tot neajutorat
am rămas, eram sigur cu ce aveam de-a face. Am căutat despre
dereglări post-traumatice atât de mult pentru Esme şi Bella, că ştiam
absolut fiecare tratament şi terapie posibilă care exista în ţară.
Prognoza, deşi nu excelentă având în vedere termenul atât de lung al
cazului, era fără îndoială plină de speranţă.
Mă irita că mi-a scăpat ceva atât de critic şi alarmant de nesănătos,
cât a stat exact în faţa mea timp de cinci ani. Dar nu mă puteam
revanşa pentru asta, şi nu mă puteam convinge că faptul că Edward
stătea treaz aducea vreun beneficiu condiţiei lui. Trebuia să fiu
pregătit.
Aşa că am început să mă pregătesc pentru repercursiunile acestei
realizări. Ştiam că până la urmă va apărea ceva. Cu o condiţie atât de
gravă creându-se cu atâta ferocitate în mintea lui, era o chestiune de
timp până va fi adusă în prim plan. Nu aveam de unde să ştiu cum sau
când se va declanşa şi la el un episod ca cel al Bellei, dar mi se părea
greu de crezut că nu va apărea niciodată. Putea fi cauzat de stres;
ceva atât de complex ca un amalgam de emoţii de atâta timp, sau ar
putea fi ceva complet nesemnificativ. Era total imprebizibil şi, dacă
suspiciunile mele erau corecte, foarte schimbătoare.
Aşa că, din păcate, trebuia să aştept. Eram atât de epuizat să aştept
încât noţiunea aceasta mă frustra şi mă dispera, dar trebuia să rămân
răbdător. Deoarece în curând, posibil foarte curând, Edward nu va mai
fi capabil să nege adevărul, şi când ziua aceea va veni, eu voi fi
pregătit să-i ofer fiecare variantă posibilă. Fiecare variantă.
Acest gând m-a făcut să mă prăbuşesc trist pe scaunul de la birou.
Dar am fost pregătit pentru Emmett când a avut vârsta potrivită, şi
relaţia noastră a rămas mai puternică ca niciodată. Am simţit că aş
putea face acelaşi lucru pentru Edward dacă asta însemna progres.
În timp ce adunam informaţiile necesare pentru conversaţie ce părea
că o vom avea în viitorul apropiat, am fost încercat de diferite
sentimente de agitaţie şi nelinişte. Nu era ceva ce vroiam neapărat să-i
ofer, dar dacă ascundeam această opţiune, doar va alimenta
resentimentele lui pentru mine şi îi va împiedica vindecarea... dacă el
va vrea vreodată acest lucru. Aşa că am strâns fişele şi informaţiile şi
le-am încuiat la loc sigur în sertarul biroului meu.
Exact ca Emmett, mă va căuta în legătură cu acest lucru mai
devreme sau mai târziu. Şi eu voi fi pregătit să îndur durerea când o va
face, pentru că nu aveam de ales.
Dar pentru moment voi aştepta şi mă voi pregăti pentru nimicirea
totală şi inevitabilă a lui Edward.