Ce este consilierea si psihoterapia ?

Consilierea se concentreaza pe aspecte privind autocunoasterea si dezvoltarea optima a resurselor proprii. Se adreseaza in special persoanelor sanatoase aflate in dificultate sau
celor care vor sa-si imbunatateasca relatiile cu ceilalti. Consilierul il ajuta pe client sa controleze o situatie de criza si il asista in gasirea unei solutii la problema cu care se confrunta.
De regula, presupune un numar mai redus de sedinte fata de psihoterapie si abordeaza tulburari mai putin severe.
Psihoterapia se adreseaza acelor clienti care au tulburari psihice mai serioase (indeosebi tulburari nevrotice). Relatia psihoterapeut-client este utilizata sistematic in scopul producerii
unor modificari pozitive in modul de a gindi, a simti si a se comporta al unui individ.
Exista trei scoli terapeutice majore: psihoterapia dinamica, psihoterapia comportamentala si psihoterapia experientiala.
Sarcina de baza a terapeutului este aceea de a stabili un cadru terapeutic adecvat care sa permita gasirea solutiei optime la problema cu care se confrunta pacientul.
Motivatia clientului pentru psihoterapie
Pentru a obtine progrese, clientul trebuie sa manifeste o suficienta motivatie pentru psihoterapie. Citeste cu atentie aceasta lista de motive si apreciaza cit de puternica este dorinta
ta de schimbare:
suferintele mele ma determina sa fiu nefericit;
cred ca problemele mele sunt de natura psihologica;
sunt pregatit sa fac totul pentru a-mi depasi problemele;
datorita simptomelor mele, nu mai pot sa-mi indeplinesc unele responsabilitati;
datorita simptomelor mele, oamenii se comporta mai prudent cu mine;
ma astept ca terapia sa decurga bine in cazul in care ma voi implica activ;
orice s-ar intimpla, imi voi indeplini sarcinile terapeutice;
Tipuri de tulburari si tehnici utilizate
atacuri de panica si anxietate generalizata
tulburari fobice (fobie scolara, claustrofobie, agorafobie, fobie sociala etc)
disfunctii sexuale psihogene (lipsa dorintei sexuale, ejaculare precoce, impotenta, anorgasmie, frigiditate, vagininism, dispareunie
tulburari depresive (depresie reactiva, depresie nevrotica)
insomnie, ticuri, enurezis, logonevroze, joc patologic
probleme de cuplu marital
tulburaril psihosomatice (cefalee, dureri cronice, hipertensiune arteriala, diabet, astm bronsic)
In procesul terapeutic se pun in actiune tehnici specifice menite sa restabileasca echilibrul psihic al clientului si sa-i permita acestuia o mai buna adaptare la realitate.
Se pot utiliza tehnici terapeutice comportamentale de scurta durata (in medie, programul terapeutic dureaza 2-3 luni de zile, cu sedinte saptaminale sau bisaptaminale).
Tehnicile terapeutice au drept scop insusirea de catre client a unor modele de autoreglare a starilor psihice si de crestere a rezistentei la stres. Sunt avute in vedere diverse strategii
de eliminare a gandurilor negative disfunctionale, a sentimentelor autoperturbatoare si a comportamentelor simptomatice.
tehnici de autoreglare a starilor psihice si de crestere a rezistentei la stres prin intermediul antrenamentului autogen Schultz;
strategii de eliminare a comportamentelor dezadaptative, a gandurilor negative disfunctionale si autoperturbatoare, a comportamentelor de esec prin intermediul tehnicilor cognitivcomportamentale;
terapii comportamentale de scurta durata in tratamentul atacurilor de panica si a anxietatii generalizate, a tulburarilor fobice si obsesivo-compulsive prin intermediul desensibilizarii
sistematice si a tehnicii expunerii;
modele terapeutice combinate in tratamentul disfunctiilor sexuale psihogene (tulburari ale dorintei sexuale, tulburari de erectie, tulburari de orgasm) prin intermediul tehnicilor
cognitiv-comportamentale, de relaxare si hipnoza;
modele terapeutice combinate in tratamentul depresiei prin intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale;
modele terapeutice combinate in insomnie, ticuri, enurezis, logonevroze, joc patologic) prin intermediul tehnicilor comportamentale, de relaxare si hipnoza;
consiliere psihologica in probleme de cuplu marital prin terapie cognitiv-comportamentala;
modele terapeutice in tratamentul tulburarilor de alimentatie (bulimie, anorexie, supraponderalitate) prin intermediul tehnicilor cognitiv-comportamentale si hipnoza;
modele terapeutice bazate pe relaxare in tratamentul tulburarilor psihosomatice.
Relatia client terapeut
Asigurarea conditiilor optime pentru dezvoltarea cu succes a relatiei psihoterapeut-client este primordiala.
Clientul isi poate pune increderea in terapeutul sau, stiind ca etica si responsabilitatile profesionale ale acestuia il exclud de la urmarirea propriilor sale interese sau de la exploatarea
in vreun sens a clientului sau. Acest fapt devine foarte important ca urmare a naturii private si uneori intens emotionale a relatiei stabilite cu terapeutul.
Relatia terapeutica in terapiile comportamentale este de tip egalitar. Sarcina principala in cadrul acestei relatii este cistigarea increderii clientului, ajutindu-l sa vada in terapeut o
persoana pe care te poti baza si capabila sa ofere sprijin psihologic.
Aspecte etice ale psihoterapiei
Psihoterapeutul isi exerseaza propria judecata etica, fiind in permanenta preocupat de urmatoarele aspecte:
O profunda explorare a bazelor filosofice ale psihoterapiei;
O permanenta examinare a atitudinilor sale in cadrul si in afara relatiei terapeutice;
Dezvoltarea unei aliante sau a unui parteneriat cu clientul in care sa existe puteri egale in relatie;
O responsabilitate tot mai mare pentru mentinerea propriei competente profesionale si a confratilor sai;
Deschidere de a consulta si alti colegi si receptivitate la opiniile exterioare in luarea deciziilor etice corecte de tratament;
Profesiunea de psihoterapeut
Profesiunea de psihoterapeut se refera la activitatea destinata cunoasterii vietii psihice a unui individ aflat in dificultate.
Exista doua modalitati de intelegere a clientului de catre terapeutul sau:
intelegere intelectuala (analiza cazului) ce se desfasoara intr-un climat riguros si obiectiv;
intelegere emotionala (mult mai complexa si mai nuantata decit precedenta) care implica acel tact sau fler terapeutic, respectiv capacitatea de a intelege trairile, gandurile si
comportamentul altei persoane.
Cat dureaza psihoterapia ?
Depinde de problema pe care o tratezi si de gradul in care vrei sa fie rezolvata aceasta problema. Multi oameni vin la terapie ca urmare a manifestarii unor simptome suparatoare
(fobii, obsesii, stari depresive, insomnie, tulburari de dinamica sexuala, probleme de cuplu). De multe ori, este preferabil sa se trateze direct simptomul (terapii simptomatice). Durata
medie a unor astfel de sedinte este de 2-3 luni de zile. Alteori, sunt necesare investigatii care sa-i permita terapeutului punerea in evidenta a cauzelor care genereaza respectivele
simptome. Descoperirea acestor cauze necesita un demers terapeutic de o durata mai lunga (terapii analitice care se desfasoara pe parcursul a mai multor ani de zile).
Tipuri de pacienti si stilul lor interpersonal
Este pe deplin recunoscut astazi rolul important al interactiunii si comunicarii in etiologia si tratamentul diverselor tulburari psihopatologice. Oamenii tind sa dezvolte propriul lor stil
interactional care devine cu atat mai clar, in masura in care este mai putin variat si mai consistent. Inca de la inceputul stabilirii aliantei terapeutice, apar unele probleme legate de
motivatia pentru psihoterapie a pacientilor, in contextul caracteristicilor personalitatii lor. Aceste dificultati se datoreaza in mare parte rigiditatii pattern-ului lor interactional. In aceasta
perspectiva, putem contura urmatoarele tipuri "dificile" de pacienti:
Pacientii dominatori
Etichetati drept increzatori in sine, dominanti si competitivi, autoritar-despotici, acesti pacienti contin trasaturi ale personalitatii narcisiste si obsesivo-compulsive stabilite in DSM-III-R
(APA, 1987). Pacientii dominatori dovedesc o lipsa de empatie manifestata intr-o mare varietate de contexte. Se caracterizeaza prin modul lor autoincrezator si coercitiv de
interactiune cu ceilalti, fiind independenti, energici si, intr-o anumita masura, atragatori.
In vederea motivarii acestor pacienti pentru psihoterapie, terapeutul ar trebui sa-i trateze intr-o maniera curtenitoare si plina de respect. Adeseori, apar dificultati in asumarea rolului
lor de pacient. De aceea, terapeutul trebuie sa-i asculte cu mare interes, sa-i sfatuiasca oarecum putin si sa respecte modul in care s-au descurcat pana in momentul de fata.
Propunerile si sfaturile pentru schimbare vor fi prezentate intr-o asemenea maniera incat sa li se ofere mereu posibilitatea de a face o alegere.
Pacientii paranoizi
Etichetati drept "reci", seriosi, critici, rezervati si defensivi, acesti pacienti contin trasaturi ale personalitatii paranoide si antisociale stabilite in DSM-III-R (APA, 1987). Pentru acestia,
lumea apare ca fiind amenintatoare si ostila. Nu au incredere in altii pentru ca se tem de faptul ca informatiile vor fi folosite impotriva lor. Hipervigilenti, iau masuri de protectie
impotriva oricarei amenintari percepute. Sinceritatea, loialitatea si fidelitatea altora sunt puse la indoiala. Manifesta o dorinta excesiva de a fi independenti, mergand pana la culmea
egocentrismului si a importantei de sine exagerate.
Acesti pacienti trebuie sa fie antrenati in terapie cu mare grija. Un terapeut care nu dovedeste un bun autocontrol, poate submina increderea pacientului in procesul psihoterapeutic.
Terapeutul trebuie sa fie curtenitor, atent in alegerea cuvintelor, foarte clar in oferirea informatiilor, dar si tolerant, fara a adopta un comportament submisiv sau, dimpotriva, un aer de
prea mare autoritare si prestigiu. Moralizarea pacientilor sau expunerea punctelor de vedere personale ale terapeutilor ar trebui pe cat posibil evitate. Utilizarea sugestiilor indirecte,
precum si acceptarea lumii "paranoide" a pacientilor lor reprezinta un mijloc eficient de "inrolare" a acestora in terapie. Teama paranoidului de a nu-si pierde independenta si puterea
de a domina evenimentele trebuie manevrata cu mare abilitate de terapeut.
Pacientii obstructivi
Acesti pacienti, etichetati drept ostili si neimplicati, rebeli-neincrezatori, contin trasaturi ale urmatoarelor tulburari de personalitate: pasiv-agresiva, antisociala si schizotipala. Acestia

au serioase probleme in conformarea la normele sociale si in indeplinirea sarcinilor profesionale. Imprevizibili si explozivi, adeseori creeaza o distanta fata ceilalti, simtind o lipsa de
apreciere din partea acestora. Avand o autostima redusa si abordand o atitudine cinica, isi exprima opozitia fie deschis, fie prin continue uitari si amanari ale sarcinilor. Cu toate
acestea, pacientii obstructivi au nevoie de o abordare toleranta si plina de rabdare din partea psihoterapeutului. Daca terapeutul este criticat de pacientul sau, este preferabil sa
abordeze serios acest lucru, exprimandu-si regretul, in locul adoptarii unui comportament defensiv.
Abordarea acestor pacienti nu trebuie sa fie coercitiva, ci ar fi de preferat sa li se ofere posibilitatea de a-si formula propriile lor opinii. De-a lungul desfasurarii psihoterapiei, este
preferabil ca terapeutul sa le ofere sugestii indirecte de continuare a tratamentului. De asemenea, este important ca descrierile, exemplele si formulele sugestive oferite de terapeut
sa concorde cu ideile si nevoile reale ale pacientului. Numai in acest mod, pacientul obstructiv va fi pregatit sa coopereze.
Pacientii evitanti
Acesti pacienti, etichetati drept inhibati, nesiguri si submisivi, contin trasaturi ale tulburarilor de personalitate evitante si obsesivo-compulsive. Rigizi, pasivi si egoisti, ei considera ca
au probleme adanci si conflicte serioase care nu pot fi rezolvate de alte persoane. In general, nu sunt dispusi sa intre in relatii decat daca li se ofera o garantie extrem de ferma de
acceptare necritica. Comportamentul lor social este stangaci, nesigur si nonasertiv. Luarea de decizii este evitata, amanata, tergiversata din cauza unei frici insolite de a nu face vreo
eroare. Au o mare nevoie de a fi asertivi, dar ii impiedica inhibitiile, ruminatiile si indoielile lor. Extrem de perfectionisti, propriile lor greseli sunt comparate cu idealuri inalte pe care si
le fixeaza. Ca urmare, au tendinta de a se simti vinovati si de a se autopedepsi.
In general, terapeutii pot deveni descurajati si iritati datorita pesimismului si modelului comportamental rigid adoptat de aceasta categorie de pacienti. Este foarte important ca
terapeutul sa manifeste rabdare, intelegere, interes fata de pacient si sa nu fixeze obiective terapeutice prea inalte. Experienta clinica demonstreaza ca un pacient pesimist nu se
simte inteles de un terapeut optimist. Mai eficienta ar putea fi o etichetare pozitiva a simptomului. Cu un asemenea tip de pacient, psihoterapia ar trebui sa se desfasoare in pasi mici
si concreti. Terapeutul trebuie sa ramana empatic, prietenos si intelegator, sa se abtina sa insufle prea multa speranta sau sa adopte un comportament mult prea directiv fata de
partenerul sau de relatie. Dimpotriva, psihoterapeutul poate adopta un stil chiar mai pasiv decat pacientul sau. Important este sa sugereze, intr-o maniera indirecta, modul in care
schimbarea terapeutica este posibila, chiar daca pacientul nu este inca pregatit pentru aceasta schimbare.
Pacientii dependenti
Acesti pacienti, etichetati drept submisivi si pasivi, contin trasaturi ale tulburarii de personalitate dependente. Se gasesc intr-o continua cautare de suport afectiv, manifestand o
dependenta excesiva fata de altii. In general, au putine ambitii si pretentii, putin entuziasm in ceea ce intreprind si tind sa supraaprecieze calitatile celorlalti. In contactele
interpersonale manifesta o atitudine critica si rejectanta, dar, in acelasi timp, sunt cuprinsi de teama de a nu fi abandonati. Prin comportamentul lor, stimuleaza hiperprotectie si
dominare din partea persoanelor cu care intra in contact. Usor de lezat prin critica sau dezaprobare, au dificultati in a-si formula propriul lor punct de vedere sau in a fi asertivi. De
asemenea, manifesta o incredere de sine scazuta, precum si dificultati in luarea deciziilor sau in asumarea responsabilitatii.
Datorita faptului ca sunt anxiosi, acesti pacienti pot fi motivati in psihoterapie prin oferirea unui mediu cat mai cald si mai suportiv. Increderea de sine poate fi intarita prin cat mai
mute feedback-uri pozitive oferite de psihoterapeut. Prin urmare, terapeutul ar trebui sa puncteze in permanenta aspectele care merg bine in terapie, dar si circumstantele care au
dus la esecurile pacientului. De asemenea, pot fi utilizate strategii paradoxale, cum ar fi etichetarea pozitiva a comportamentului simptomatic. In mod alternativ, pot fi punctate
"dezavantajele" si "pericolele" care atrag dupa sine schimbarea, intarindu-se, in acest mod, responsabilitatea pacientilor pentru propria lor insanatosire.
Strategiile psihoterapeutice descrise mai sus si care au drept sursa propriul stil interpersonal al pacientului trebuie alese de psihoterapeut inca din fazele timpurii ale terapiei, pentru a
putea fi puse in beneficiul tratamentului. Un psihoterapeut bun si cu adevarat abil in domeniul artei sale profesionale trebuie sa-si adapteze tehnica in functie de tipul de personalitate
si de nevoile pacientului sau.
Pacientul - fata in fata cu psihoterapeutul
Spre deosebire de psihoterapeut, aflat in general in situatia unui om sanatos, pacientul, inainte de a decide sa apeleze la un cabinet de psihoterapie, se confrunta deja cu o anumita
problema existentiala. Analizand situatia de pacient, putem delimita mai multe trasaturi esentiale care au repercusiuni asupra personalitatii acestuia:
instabilitate si stari conflictuale;
restrangere a orizontului (de interese, de ambianta);
egocentrism;
sporire a anxietatii de baza (datorita perspectivei temporale indelungate a tulburarii sale).
Personalitatea pacientului o intelegem nu atat sub aspect individual, cat al relatiei sale cu terapeutul si cu intreaga situatie terapeutica axata pe oferirea sprijinului psihologic.
Educatia, nivelul de instructie, varsta, sexul, statutul profesional si cel marital ii confera pacientului un set de roluri care sunt nu numai asumate, ci si interiorizate. Intr-o situatie de
boala, matricea sociala a pacientului influenteaza atat raspunsul la tratament, cat si caracterul manifestarilor clinice, atitudinea fata de boala, modul in care isi apreciaza propria
simptomatologie. De pilda, unele studii evidentiaza modul in care contextul psihosocial al pacientului influenteaza tipul de tratament pe care il solicita/ il accepta, precum si modul in
care el interpreteaza efectele secundare.
Practica terapeutica ne indica urmatoarele caracteristici comportamentale ale pacientului menite sa asigure succesul in psihoterapie:
credinta ca schimbarea este posibila si ca acesta se produce incet si in pasi mici, in sensul ca "schimbarea mica conduce la schimbari mai mari";
acceptarea responsabilitatii propriei insanatosiri si participarea activa in psihoterapie;
faptul de a fi pregatit sa discute problemele sale in mod deschis, pe tot parcursul desfasurarii psihoterapiei;
acordul de a participa la exercitii (de exemplu, jucare de rol) si acceptarea feedback-ului necesar;
indeplinirea sarcinilor terapeutice intre sedinte, in ideea de a lucra in mod independent.
Pentru psihoterapeut, dorinta de schimbare a pacientului este ilustrata prin intermediul urmatorilor factori:
gradul de suferinta a pacientului;
initiativa proprie in cautarea tratamentului (vs. a fi trimis de altcineva);
faptul de a fi pregatit sa faca sacrificii;
acceptarea rolului de pacient;
recunoasterea problemei sale ca fiind de natura psihologica (vs. somatica);
capacitatea de introspectie;
un anumit grad de forta a Eu-ului;
asteptari realiste;
participare activa in psihoterapie;
beneficii secundare pe care i le aduce tulburarea;
sinceritate, onestitate, franchete;
curiozitate si nevoia de a se intelege pe sine;
incredere in sine;
experiente timpurii legate de psihoterapie;
toleranta la frustrare;
variabile demografice.
Motivatia pentru psihoterapie reflecta, in fapt, nevoia de schimbare a pacientului. Aceasta nevoie de schimbare rezulta dintr-un dezechilibru creat intre starea actuala a pacientului si
starea (de sanatate) spre care tinde.
Putem contura urmatoarele trei categorii de pacienti: asa-numitii "clienti buni" ("good clients") care vor obtine rezultate pozitive in psihoterapie, indiferent de psihoterapeutul lor;
"clienti rai" ("bad clients") care nu obtin rezultate, indiferent de cat de experimentat este terapeutul; si acei clienti care raspund doar la anumite terapii si la anumiti terapeuti. Uneori,
apare evident faptul ca un pacient se va relationa mai bine cu un psihoterapeut care este mai tanar sau mai in varsta decat acesta, de acelasi sex sau de sex diferit sau care este
specializat sa lucreze cu o anumita categorie sociala de populatie.
De pilda, A. A. Lazarus (1987) da exemplul unei paciente de 19 ani care prezinta dificultati legate de relatiile cu parintii sai. Dupa primele trei sedinte, terapia parea ca nu se
indreapta spre nimic. Pacienta a fost indrumata spre un coleg terapeut care era mult mai apropiat de ea ca varsta, putandu-se stabili premisele unei aliante terapeutice mai bune.
Chiar din interviul initial, pacienta i-a marturisit noului terapeut ca obisnuia sa consume droguri. Atunci cand a fost intrebata de ce nu i-a marturisit aceste lucruri primului sau
terapeut, pacienta a dat urmatorul raspuns:
"Dr. Lazarus imi aminteste foarte mult de tatal meu si nu am fost capabila sa ma deschid in fata lui, asa cum nu sunt capabila sa discut asemenea lucruri cu mama sau cu tatal meu".