Articolul intentioneaza sa prezinte consecintele pe care le are implementarea principiilor Pactului

Fiscal in constitutiile statelor member ale U.E, adica a regulii conform careia pozitia bugetara a
aministratiei publice sa fie echilibrata sau in excedent, consecinte la nivel politic si institutional,
precum si aspecte legate de anumite contradictii ce ies la iveala la o analiza mai atenta a acestui
tablou.
Sub presiunea economica din Europa, care incepand din 2008 se acutiza, extinzandu-se, in anul
2012, in martie, 25 din cele 27 de state-membre ale U.E vor adopta Tratatul privind stabilitatea,
coordonarea si guvernanta in cadrul Uniunii Economice si Monetare. ( manual pag. 147 extras ),
cunoscut mai degraba sub numele de Pactul Fiscal, ca o incercare de redresare a crizei din zona
euro. Acest demers a fost unul complex, ce a presupus o abordare interdisciplinara, datorita
implicatiilor sale diverse in materie de drept international, dreptul uniunii europene, drept
constitutional comparat.
Miza elaborarii acestui pact este consolidarea diciplinei bugetare a membrilor zonei euro, in
masura in care acest element comun, anume moneda supranationala, prin modificarile pe care lea adus economiilr nationale ale statelor member, presupune o reforma in acest spatiu, reforma
legata in primul rand de crearea unor limitari si a unor tipare de comportamente economice, in
vederea unei stabilitati pe termen lung. Insa aceste mecanisme inovatoare, fara precedent in
istoria integrarii europene, nu pot fi aplicate in mod independent, ci dimpotriva, ele presupun o
coordonare de eforturi, o implicare a institutiilor suprastatate, apparent in defavoarea
suveranitatii fiscal a statelor, ceea ce ridica o interogatie cu privire la un conflict intre vechea
ierarhizare a puterilor intre statele memebre si U.E.
Precum am mentionat anterior, principal teza pe care o afirma Pactul Fiscal este aceea a
necesitatii mentinerii unei pozitii bugetare a administratiei publice in echilibru sau in excedent.
( citesc pagina 147, extras, manual ), scop care se materializeaza in anumite limite, precum
mentinerea deficitului in anumite limite( 1%- 0.5% ) mentine un deficit structural ce nu poate
depasi obiectivul national pe termen mediu, stabilit pentru fiecare stat membru in parte, cu o
limita inferioara de 0,5% din PIB, la preturile pietei. In cazul in care nivelul datoriei publice este
semnificativ sub 60% din PIB si nu exista riscuri privind sustenabilitatea pe termen lung a
finantelor publice, deficitul structural poate sa ajunga la circa 1% din PIB. Totusi statele
semnatate pot devia de la aceste standard, in contextual in care s-ar ivi anumite circumstante

exceptionale. Altminteri, pactul prevede masuri menite sa corectere devierile de la obiectivele pe

termen mediu, intervenind astfel in politicile nationale. Ceea ce este cu adevarat provocator
pentru traditia de gandire europeana este faptul ca pactul prevede obligativitatea ca aceasta
regula a echilibrului bugetar, a disciplinei bugetare sa fie introdusa in legislatia nationala a
statelor semnatare, de preferat la nivel constitutional sau la un nivel echivalent ( in masura in
care modificarea constitutiei presupune o procedura complicate), la nu mai mult de un an de la
semnarea documentului. In caz contrar, se imputerniceste Curtea Europeana de Justitie pentru a
sanctiona statele cu penalitati financiare.
Pentru a exemplifica diversele implicatii pe care le are acest pact la nivelul statelor semnatare,
articolul se opreste asupra celor mai mari tari din zona euro ( Franta, Germania, Italia si Spania),
argumentand alegerea prin cadrele institutionale si legislative diferite pe care aceste tari le au.
In primul rand, Germania prezinta o relevant deosebita prin faptul ca structura pactului fiscal se
revendica din traditia constitutionala germaniei, conform careia bugetele federatiei, dar si ale
landurilor vor fi mentinute in echilibru, in principiu fara venituri provenite din credite. Scopul
acestor reglementari este definit drept conservarea sustenabilitatii finantelor publice pentru
generatiile viitoare. Modelul german a fost preluat si de catre Spania, care insa a preferat variant
implementarii principiului intr-o lege organica, varianta mai facila din punct de vedere tehnic, ea
putand fi, la rigoare, adaptata necesitatilor momentului. Franta nu a modificat nici ea initial
constitutia in acest sens, insa amendamentul propus, pare ca nu codifica in mod expres anumite
limite ale deficitului bugetar, preferand sa ramana intr-o zona principiala, oarecum indeterminata,
asa cum se regaseste si in legea cadru de echilibru a finantelor publice. Varianta adoptata ulterior
de Franta este implementarea principiului echilibrului bugetar intr-o lege organic, abandondand
perspective unei reforme constitutionale.
In mod paradoxal Italia a adoptat, aproape cu entuziasm prevederile pactului fiscal, in ciuda
contradictiilor politcii interne, iar revizuirea constitutiei a avut loc in 2012, avand totusi o
formulare generica, care nu a integrat textului constitutional principiul echilibrului bugetar exact
cum este el prevazut in Pactul Fiscal.
Ceea ce reise analizand aceste patru modele nationale este faptul ca, neindoios exista o tendinta
de constitutionalizare a regulilor de disciplina bugetara, tendinta dirijata de catre U.E; acest fapt

constituie una din noile realitati ale spatiului European, caci iata institutiile suprastatale capata
acum o putere mai mare, intervenind in mecanismele ce materializeaza suveranitatea statului.
( Curtea Europeana de Justitie, Comisia Europeana ).
Analiza duce inevitabil la observarea unor similitudini la nivel faptic intre federalismul promovat
de S.U.A si spatial U.E. ( ambele sisteme au afirmat responsabilitatea statelor pentru datoriile pe
care le-au acumulat, la fel cum in ambele paradigme s-a ajuns la constientizarea necesitatii
implementarii unor metode de conservare a disciplinei bugetare, pentru prevenirea
dezechilibrelor) Paradoxul se contureaza cand ne interogam cu privire la premisele
implementarii acestui principiu al echilibrului bugetar, caci daca in S.U.A fiecare stat a initiat
acest demers in mod autonom, fara a exista vreo obligatie la nivelul S.U.A, in cazul spatiului
U.E, pare ca lucrurile stau altfel, initiativa apartinand chiar U.E. Asadar, desi in Europa s-a
criticat vehement caracterul centralizat al sistemului federal al S.U.A, iata ca in concret ne apare
ca lucrurile stau invers, ceea ce ridica interogatii cu privire la posibilitatea mentinerii intacte a
suveranitatii statului, in acest nou context, daca necesitatea stabilitatii economice prevaleaza in
fata acestui principiu istoric si fundamental pentru insasi existenta statului, ori daca nu cumva
aceasta imixtiune este doar una aparenta, ce tine de o tehnica menita sa consolideze Europa, prin
fiecare nucleu al sau.