Sunteți pe pagina 1din 176

Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, ntia noapte de razboi CARTEA NTIA La Piatr

a Craiului, n munte Diagonalele unui testament E tot filozofie... Asta-i rochia a


lbastra ntre oglinzi paralele Ultima noapte de dragoste CARTEA A DOUA ntia noapte d
e razboi Fata cu obraz verde, la Vulcan ntmplari pe apa Oltului Post naintat la Coh
alm Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu "Wer kann Rumnien retten?" Comunicat apocri
f LA PIATRA CRAIULUI, N MUNTE n primvara anului 1916, ca sublocotenent proaspt, ntia d
ata concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fort
ificarea vii Prahovei, ntre Buteni si Predeal. Nite nulee ca pentru scurgere de apa,
perite ici si colo cu ramuri si frunzi, ntrite cu pmnt ca de un lat de mna, erau botez
ate de noi tranee si aprau un front de vreo zece kilometri. n faa lor, cteva dreptung
hiuri de reele i "gropi de lup" erau menite s sporeasc fortificaiile noastre. Toate c
apetele acestea de tranee, risipite ici-colo, supraveghind oseaua (?) de pe boturi
de deal, nu fceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci igneti, cu boturi pute
rnice, ar fi rmat, ntr-o jumtate de zi, toate ntriturile de pe valea Prahovei, cu reel
e de srma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau nite gropi ct cel
e pe care le fac, jucndu-se, copiii n nisip, iar n fund aveau btut cte un mic ru, asc
apoi ca o teapa n sus.) Dup socotelile Marelui stat-major romn din 1916 - adic din t
impul btliei de la Verdun dumanul care venea la atac avea sa calce, din nebgare de s
eama, n aceste gropi si sa se mpung n epi, fie n talpa, fie n spate. Despre "valea for
ificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidele politic
e si presa. Ca sa nu poat fi vzute din tren aceste realizri misterioase, vagoanele
nu circulau dect cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile mnjit
e cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baionet
a la arma. La 10 mai, n acelai an, eram mutat n regimentul XX, care, de un an si ma
i bine, se gsea pe frontiera, deasupra Dmbovicioarei n muni, tot pentru acoperire si
fortificaii. Aci, aceeai gluma: cteva sute de metri de tranee-jucrii erau menite sa
ilustreze principiile tactice ale armatei romne de nenvins. Frontul de acoperire a
l batalionului nostru se ntindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontier
a, ctre vama Giuvala n dreapta, iar spre stnga pn la domul alb, de piatra, al culmii
Piatra Craiului. Noi "fortificasem" ns, cu trei sute de metri de tranee, ca mai sus
, dar fr gropi de lup, numai bttura de iarba verde dintre csua care ne slujea de popot
a si csua unde locuia comandantul de batalion. Firete ca daca vreun nefericit s-ar
fi rtcit pe aci "s vad" ntriturile noastre, ar fi fost arestat i probabil executat ca
n spion. n realitate, vremea se trecea cu instrucie ntr-o poian mai mrioar, cu asaltur
eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cnd ne m
pream n romni i turci, i nvleam urlnd unii ntralii. tiu bine c n acest timp se
arlamentul rii c "suntem bine pregtii", ca n doi ani de

neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane i luau rspunder
ea afirmrii ca suntem gata "pn la ultimul nasture, pn la ultimul cartu", iar cu tiina
ptei pn la cucerirea oricrei poziii, fie ea socotita ca inexpugnabila. Pentru ceilali
, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult dezagreabila. Cam
arazii erau oameni cumsecade, care i credeau la necaz. Prnzurile si cinele luate la
olalt, n odia scunda a popotei, treceau potolit, ntre mncruri de birt mic, trgnate
iri despre amrciunile concentrrii prea ndelungate, despre intrigile de la comanda re
gimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregtirea murturilor si a borului,
menite sa fie trimise prin scrisori acas, si, n zile mai de seama, despre partidel
e politice ale tarii, cnd cei care citeau gazeta n fiecare zi aveau prilej sa strlu
ceasc prin comunicri inedite. Pentru mine nsa aceasta concentrare era o lunga deznde
jde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvnt ca sa trezeasc rscol
iri si sa ntrte dureri amorite. E ngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure pr
opoziiuni, n timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasc dintr-o data mcinarea su
fleteasca, aa cum din zecile de combinaii cu apte litere ale unui lcat secret, una s
ingura deschide spre interior. n asemenea mprejurri, nopile mi le petreceam n lungi i
nsomnii, uscate si mistuitoare. La drept vorbind nsa, n asta-seara nu att discuia, c
are nu mai era o simpla aluzie, m-a aruncat n halul acesta de rscolire, ba era chi
ar prea directa ca sa mai fie att de otrvitoare, ct ncercarea neizbutita, pe lng coman
dantul batalionului, de a obine o permisie la Cmpulung. "Popota" unde suntem acum
e ntr-o odaie mica, steasca, mai sus dect toate satele romneti din munte. E abia mai
mare ca o coliba, vruita n alb, cu doua paturi nguste la perete, acoperite cu veline
vechi, si care acum ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o l
umina glbuie, aproape la fel de leinata ca a vinului, din paharele mari de apa, de
dinainte. Masa e, firete, de brad, ca la crciumile de drum mare si acoperita cu pn
za trneasc. Cum fiecare ofier are tacmul lui de acas, ales cu dinadins de proasta cali
tate, "ca se pierde", avem dinainte o mperechere de farfurii, cuite si pahare, adu
nate parca de prin blci. Toi cei paisprezece ofieri ai batalionului de acoperire su
ntem ngrmdii aici si, n ateptarea cafelelor, se continua, fr ca nimeni s se sinchise
fumria n care ne gsim, discuia nceputa o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de
la aprovizionare. ntmplarea e ntre cele obinuite, iar discuia e la fel cu toate disc
uiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenil
or care, n saloane, n restaurante, n tren, n sala de ateptare a dentistului, "i spun p
rea lor" cu convingerea nenduplecata si matematica cu care larvele i es n jur gogoi. U
n proces dezbtut la Curtea-cu-jurai din Bucureti a sfrit printr-o achitare, ptima come
tata. Un brbat din aa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fo
st absolvit de vina de ctre judectorii lui. Cpitanul Dimiu, comandantul batalionulu
i, un soi de flcu ardelean, fr s fie din Ardeal, voinic, cu mustaa blaie, regulat ca
igna de pe apca cheferist, ceva mai mare nsa, aproba fr codire hotrrea jurailor... nule, nevasta trebuie s fie nevast i casa, cas. Dac-i arde de altele, s nu se mrite. A
copii, ai necazuri, munceti ca un cine i ea s-i fac de cap?... Ei, asta nu... Dac era
jurat, i eu l achitam. Cpitanul Dimiu e un conformist. ntrziat mult n grad, om cu ros
turi gospodreti, nu i-ar permite s poarte la vrsta lui chipiu franuzesc, moale, turtit
, aa cum poart cpitanii tineri, ci a rmas la modelul "Regele Carol I", nalt, rigid ca
de carton (ca aa si era), teit la spate numai. Mai surprinztor prea ca opinia contr
ara era susinut de cpitanul Corabu, tnr si crunt ofier, cu coala germana, justiiar ne
lecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pstra asprimea frazei s
curte, dar sentimentele acestea de aprtor al dragostei nu i le bnuise nimeni, nicio
dat. - Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubete? N-ai dect s te despari. D
ragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoate nici o silnicie. E preferin s
incer. Nu poi s-mi impui s te iubesc cu sila. Cpitanul Floroiu, puintel, delicat si cu
faa blond-ters, mbtrnit nainte de vreme, era de aceeai prere. - Cum poi sa ai cru
siluieti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfnt, domnule... Da, da... si
aci lungea mult, cu capul ntors a necaz, n profil, pe cei doi "a". i spun eu... oricn
d... unei femei trebuie sa-i fie ngduit sa-si caute fericirea. Si toi ceilali, tiner
i sau mai btriori, lsnd ca discuia sa fie dusa cum se cuvine de ctre superiori, erau,
dealtfel, de aceeai prere. As fi vrut totui sa spun si eu doua vorbe. Simplismul co
nvins al acestei discuii m fcea sa surd nervos, cci se suprapunea celor nveninate din
mine, ca n revistele ilustrate prost, unde rosul cade alturi de conturul

negru. Dar fiindc vorbeam ncet, nu eram auzit, si cum ncepeam fraza, cte o voce mai
puternica mi-o lua cu hotrre si pasiune nainte. Ar fi drept sa arat ca nu numai n sa
loane, n tren, la restaurant se discuta aa. n literatura, de pilda, si n teatru era
acelai lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aa-zise bulevardiere, mult la m
oda pe atunci, nu proclamau dect "dreptul la iubire", si n privina asta erau noi si
revoluionare, fata de piesele care proclamau n vremuri prfuite: Ucide-o!... ndeoseb
i era jucat pe toate scenele din lume un tnr francez, ale crui eroine "poetice", el
ocvente, cu parul despletit si umerii goi, ntr-un decor de lux si muzica, i cutau "f
ericirea" trecnd peste orice, trte de patima. Femeile din toate capitalele plngeau, n
duioate pn la mistuire de nenelegerea brbailor brutali din pies, incapabili s simt
a sublim a iubirii. Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa
dea "iluzia vieii" (presrat doar cu vorbe de spirit ici si colo), se obligase sa d
ea deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rndul s
au, mprumuta din scena fraze si formule gata si astfel, n baza unui principiu pe c
are, prin analogie, l-am putea numi al mentalitilor comunicante, se stabilise o ad
evrat nivelare ntre autori i spectatori: - Nu tiu, domnule - filozofa cu resemnare cpi
tanul Dimiu, stnd mare, dar cuminte ca o fata, la masa - mie mi se pare ca nevast
a nu trebuie sa-si fac de cap... mai e si obrazul omului n joc. Si ddu ordonanei erve
tul mpturit cu grija si chibzuiala. Surd cldu cpitanului, si pentru ca are dreptate, s
i pentru ca am nevoie de bunvoina lui. Pndesc cu suflet de sluga momentul sa-i cer
o favoare. - Domnule cpitan - cci cpitanul Floroiu era ceva mai nou n grad dect coman
dantul de batalion - admii dumneata, te rog spune, admii dumneata sa ucizi o femei
e care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta? - Nu tiu cum vine, dar
eu a achita pe cel care i-a omort nevasta din pricina c ea i-a prsit brbatul i copii
surs din nou mieros si aprobator. tiu ct plictiseau pe camarazii mei aceste ncercri
care adulmecau bunvoina comandantului, dar era peste puterile mele. M oferisem n aju
n sa execut cu plutonul o sptura pe care alii nu o izbutiser, si aceasta oferta a me
a i dezgustase. nelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? n mine er
a o foiala de erpi, care ajungea deasupra numai ntr-un surs, nseriat vieii militreti.
m crezut acum ca e momentul propice si - n oapta blbita, jucndu-m cu furculia si cuit
sa nu trdez emoia de moarte care m gtuia - i-am repetat cererea din ajun. - Domnule
cpitan... tii... va rugasem... am la Cmpulung... Trebuie sa fiu mine seara acolo. tii
azi am aranjat cu serviciul... mi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca ae
roplanele de hrtie alba, pe care le arunca, prin camera, copiii, jucndu-se. S-a nto
rs spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita: - Domnule sublocotene
nt - cu un "domnule" trntit - ti-am spus ca nu se poate, nu o data, de zece ori.
Nu se poate, si nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu. Am devenit liv
id si am surs ca un cine lovit, cernd parca scuze ca nghit puneri la punct att de gra
ve. Dar peste cteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca mpotriva tuturor. Prost
ia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o nclzire si o iritaie a
pielii pe tot corpul. Nu ateptam dect s izbucnesc... Pndeam un prilej, o cotitur de
fraz sau un gest, ca s intervin cu o arunctur de grenad. Totdeauna, insuccesul m face
stare s comit, dupa el, o serie interminabil de greeli, ca un jucator la rulet, car
e, ncercnd s se refac, mizeaz mereu n contratimp: de dou-trei ori pe rnd rou i trec
pe negru, tocmai cnd acesta nu mai iese, revine, i aa la nesfrit, cu ndrjire. Sunt n
re s fac fa, cu un snge rece neobinuit, chiar ntmplrilor extraordinare, pot transform
a mici incidente n adevrate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictori
u. Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape n pragul unei nen
orociri, cci n asemenea mprejurri consiliile de rzboi sunt, ca si regulamentele, necr
utoare si dau pedepse absolut disproporionate douzeci de ani de munca silnica pentru
o palma data superiorului, de pilda - dar n acelai timp m simeam evadat din mine nsu
mi, czut ca pe un povrni prpstios. - Corabule, ascult-m ce-ti spun... Asta-i prerea m
cel puin. Cum? admii dumneata ca sa... ca aa vine, nu-i aa? - si aci ntoarse capul ca
sa gseasc mcar o aprobare iniial, dar nu mi-a ntlnit dect privirea tioasa - n sfr
? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spun "alivoar, stimabile" si tu sa nu-i rup
i picioarele?... Ba sa faci si pe delicatu! "Noroc si sa fie de-a buna, cucoana.
"

- Domnule capitan - caci Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar i era acum s
i subaltern - eu va ntreb nca o data: Admiteti dumneavoastra dragoste cu sila? Dac
a o femeie zice "nu-mi mai placi... sa ne despartim"... Poti dumneata sa spui: "
nu... esti condamnata pe toata viata, n-ai drept sa divortezi..." Da? - Ei bine,
daca e vorba de o despartire n regula, atunci e altceva, fireste. Eu nu vorbesc
de divort... eu zic de femeia care-si nsala barbatul. Am intervenit nervos si apr
oape suierat... Att de viu si ca mimica, nct toti s-au ntors spre mine. - Nu, nici a
tunci. Si am reluat mai scazut, demascndu-mi premeditarea, acum cnd toti ma privea
u uimiti. - Discutia dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic
din psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat. Daca as fi spus a
sta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era n tonul meu, n o
stentatia neologismelor, o nuanta de jignire si dispret, nct toti m-au privit mira
ti, nedeprinsi cu atitudini att de putin militaresti, iar capitanul Corabu, ntartat
, dar stapnindu-se, s-a ntors spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magi
strat. - Cum, domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da
, sa vrei?" Hai? - Daca e vorba de o simpla mpreunare, da... are drept sa zica: n
u mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiuni
le dumneavoastra cumparate si vndute cu toptanul: "asa am auzit... asa vnd" sa dez
bateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindu-i dispretuitor: Dis
cutati mai bine ceea ce va pricepeti. Au tresarit toti si apoi au ramas ncremenit
i de nedumerire, ca si cnd din tavan s-ar fi desprins, si ar fi cazut n mijlocul m
esei, peste farfurii si pahare, o cobra ncolacita si mpaiata. Izbucnirea mea era n
elalocul ei, vulgara, fara temei, ntre oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa
masa, dar musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. M-am sculat brusc
si am iesit batos ca dintr-o plina sedinta, mereu n uimirea tuturor. M-a ajuns n
prag, ca un cutit n inima, suieratoare si groaznica, vocea capitanului Corabu: Sublocotenent Gheorghidiu... Si n aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacmuri,
caderea unui scaun si am nteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise n mijlocul od
aii. Am ncremenit o clipa cu spatele la ei si am gndit: sunt pierdut... linistit s
i simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer. Stiam ca mai lov
ise un ofiter. M-am ntors dintr-o data cu tot corpul si am facut un pas nspre mijl
ocul odaii. Capitanul Corabu, care, nfipt n picioare si mult mai voinic dect mine,
ma astepta, a nlemnit cu mna ridicata cnd a vazut pumnul meu crispat, gata sa lovea
sca. Ma simteam alb, cu tot sufletul n asteptare si linistit ca un cadavru. Era,
dealtfel, un fior n ntreaga ncapere, care a facut sa nu mai respire nimeni. Capitan
ul mi-a ntlnit privirea si a ramas ca o linie. Cred ca mi-a vazut n ochi privelisti
de moarte, ca peisajele lunare. Au nteles toti ca sunt hotart sa raspund si apoi
sa ma omor. Niciodata n-am fost lovit ca barbat si cred ca n-as putea ndura asta.
Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori poate, n viata mea, pna n acest prag. Ba, copi
l chiar, era sa fiu sfsiat de un buldog, care se napustise asupra mea, dar i-am ntl
nit ntr-o fulgerare privirea, si a ncremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si
azi, probabil. Niciodata simt ca n-as putea face asta cu vointa, ca un exerciti
u. Cred mai curnd ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la suflet,
de la element la element. Am iesit palid mereu, n tacerea obosita si ntinsa. n sal
ita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau tacmurile... - Domnule
sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi! Era plutonierul Raic
u, care astepta sa terminam masa. - Lasa-ma n pace, si am iesit n luminisul de iar
ba si luna. E n mine acum o deznadejde mistuitoare, care numai la gndul ca trebuie
sa ma duc acasa mi ngroasa vinele gtului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe poteci
. Nu stiu ce sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gndul sa plec totusi la Cm
pulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un ndemn de prudenta mi spune nsa
ca as zadarnici poate totul, printr-o greseala de impulsiv. Orisan ma ajunge din
urma, ngrijorat, si ma ntreaba de aproape: - Gheorghidiule, asculta, ce e cu tine
? mi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul. - Nimic. - Asculta, ma, ce a fost
iesirea de adineauri?

Nu mint deloc, fireste, cnd, abia retinndu-ma, continuu si acum o fierbere, nejust
ificata de temperatura locului si a momentului si deci retorica pentru spectator
sau pentru cel ce nu se recunoaste n ntmplare. - M-a scos din sarite atta saracie d
e spirit ntr-o discutie. Cu notiuni primare, grosolane, cu ntelesuri nediferentiat
e. Ce stiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din
carti si formule curente... Dogme banale, care circula si care tin loc de cuget
are. - Dar... si ramne n gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din alta "
clasa" dect i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri. Si totusi el nu banuie
ste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acopera sufletul, ca sa s
tie ce rani sunt acolo, ct de mult aceasta izbucnire a mea e un istovitor si amar
"pro domo". Nu-l las sa ma ntrerupa macar. - Ce-i o iubire, ca s-o faci regula c
asnica? A se sterge pe picioare la usa... a nu-si nsela barbatul... asa cum vrea
Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjug
alitatii? Dar infinit mai superficiala nca e formula lui Corabu. Cum? se pot desp
arti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se l
ipeste de ea de nu-l poti desface dect cu suferinte de nendurat... dar doua suflet
e care s-au mpletit... au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o as
ociatie pentru bunul trai n viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci cnd e
dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea sufletea
sca e o conjugare de entitati abstracte, care cnd se desfac se regasesc n aceeasi
forma si cantitate ca nainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la dist
ilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare; amesteci i
ar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel
de combinare simplista nseamna, fireste, a discuta ca toata lumea, prosteste... O
femeie si da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia n
apoi exact ct a dat. Fara sa vreau, nfierbntat nca de propria mea izbucnire, de tot
ce mocnisem n suflet, strng furios bratul lui Orisan, care la nceput a ncercat nedum
erit sa ma ntrerupa si care acum, ntelegnd, ca la lumina unei torte, ca e vorba de
sentimente refulate, sugrumate ndelunga vreme, tace, ascultndu-ma, pe poteca lumin
ata de luna, sub cerul nalt, aci, ntre culmi de munti. - O iubire mare e mai curnd
un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formare
a ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la nceput, sa-ti placa femeia fa
ra care mai trziu nu mai poti trai. Iubesti nti din mila, din ndatorire, din duiosie
, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, ti repeti ca nu e loial s-o jig
nesti, sa nseli atta ncredere. Pe urma te obisnuiesti cu sursul si vocea ei, asa cum
te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat ti trebuieste prezenta ei zilnica. nabusi
n tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti
le faci n functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai sursul ei.
Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si
ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoid
eism, voluntar la nceput, patologic pe urma. ti construiesti casa pentru o femeie,
cumperi mobila pe care a ales-o ea, ti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. To
ate planurile tale de viitor pna la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat
de acasa, si esti necontenit ngrijorat sa nu i se ntmple ceva... Te strapunge ca un
stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cnd, dupa greutati mater
iale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de pl
acere. Ei bine, ntr-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie s
a nceteze pna mine la ora 11,35, cnd pleaca la gara. Shylock n-a avut curajul sa tai
e din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia c
a asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, c
are e iubirea, poate sa-si ia napoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca
rau restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti
uniti, caci le-ar ucide pe amndoua. Cnd e cu adevarat vorba de o iubire mare, dac
a unul dintre amanti ncearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat
sau femeie, se sinucide, dar nti poate ucide. De altminteri asa e si frumos. Trebu
ie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de
viata si de moarte, unul asupra celuilalt. Orisan nu vede ca-mi sunt ochii plin
i de lacrimi n ntuneric, dar fara ndoiala simte asta din deznadejdea nmuiata a vocii
mele. Tace, alaturi de mine, ndelung, din delicatete... Abia trziu ma ntreaba cu s
fiiciune: - Suferi, Gheorghidiule? Nu raspund nimic, caci as izbucni n hohote ner

voase. Muschii fetei mi sunt contractati. Ma duce apoi pna acasa. n prag, nu ma mai
pot stapni. - Daca mine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez. Pleaca
fara sa spuie o vorba, dar ghicesc n strngerea de mna o nedumerire, o prietenie des
curajata parca.

DIAGONALELE UNUI TESTAMENT Eram nsurat de doi ani si jumatate cu o colega de la U


niversitate si banuiam ca ma nsala. Din cauza asta, nici nu puteam sa-mi dau exam
enele la vreme. mi petreceam timpul spionndu-i prieteniile, urmarind-o, facnd probl
eme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii si din inform
area laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna dintre matusile ei. Era o
suferinta de nenchipuit, care se hranea din propria ei substanta. Ne luasem din d
ragoste, saraci amndoi, dupa rendez-vous-uri din ce n ce mai dese pe salile Univer
sitatii si dupa lungi plimbari pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt al
e capitalei, care erau si cele mai singuratice, pe atunci. Dupa nunta noastra, c
are a fost ntr-un anumit fel tainuita, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a
carui avere mpartita n cinci parti de nepot a putut sa nsemne pentru fiecare o adev
arata rasturnare sociala. Cnd zic "tainuita" e un fel de a vorbi, caci eram major
si din familia noastra nimeni nu m-ar fi putut opri. Mama traia destul de greu,
din pensia ramasa de pe urma tatalui meu, dimpreuna cu surorile mele, dar cred
ca nu m-ar fi mpiedicat niciodata sa ma nsor dupa voia inimii, desi, n general, cei
care s-au casatorit din dragoste mpiedica pe copiii lor sa faca acelasi lucru. R
ude apropiate nu aveam dect doi unchi, fratii tatei. Cel mai mare, imens de bogat
si aprig de avar, se dezinteresa cu totul de noi, ca sa nu fie nevoit, cine sti
e, sa se nduioseze si sa ne ajute. Celalalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit
si excelent orator, facuse, pare-se, cndva, cteva glume pe socoteala mamei (o pore
clise, de pilda, "vaduva douairiera", si porecla o suparase nu numai prin aluzia
la mostenirea ncurcata lasata de tata, ct pentru ca era de o asonanta ridicula) s
i de atunci - de ani de zile - nu mai aveam nici un soi de relatii. De aceea, ta
inuita nsemna ca amnasem, desi casatoriti civil, sa ntemeiem o gospodarie, pna ce si
eu si ea ne vom fi luat licenta, caci cei o suta cincizeci de lei, pe care-i pr
imeam ca functionar la Senat, unde ma numise un fost prieten al tatei, nu ne-ar
fi ajuns sa traim. Pna atunci nu aveam dect situatia marturisita de logodnici. Sit
uatie prea delicata ntr-adevar, dar la care ajunsesem datorita felului pasionat a
l nevestei mele. Ea locuia nca la matusa ei, unde mai locuia, de asemeni, n pensiu
ne, o colega de Universitate, prin care o cunoscusem si care-mi placuse mult mai
mult, caci era oachesa, iar mie nu-mi placeau deloc blondele. Si totusi ajunses
em aci, solutie care, dealtfel, pe prietena o lasa destul de indiferenta. Era att
a tinerete, atta frngere, atta nesocotinta n trupul balai si atta generozitate n ochii
nlacramati albastri, ca a trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasa, n salonas
ul cu divane acoperite cu scoarte si mormane de perne, devenisera si pentru mine
- e drept, mult mai trziu - o nevoie sufleteasca. Dealtminteri, era aceasta fata
un continuu prilej de uimire. Mai nti prin neistovita bunatate pe care o risipea n
jurul ei. Facea toate lucrarile matusii ei, care era institutoare, prapadea put
inii bani n cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnava a ngrijit-o luni de
zile ca o sora de caritate, cu o abnegatie fara margini, de adolescenta. Pe cnd e
u cautam sa ascund oarecum dragostea noastra, ea tinea s-o afiseze cu ostentatie
, cu mndrie; nct, desi nu-mi placea, ncepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe
care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram att de patimas iubit de una
dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza v
iitoarei mele iubiri. Sa tulburi att de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii
att de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau n jocul intim al
personalitatii mele. De unde pna aci, toate femeile bune, care treceau n trasuri
si echipaje luxoase, ma tulburau prin voluptatea cu care mbiau pe oricine, n treac
at - si pe care mi-ar fi mpartasit-o, cine stie, n anumite conditii si mie - femei
a aceasta ncepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facn
du-ma sa cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu nsumi cau
za de voluptate. Ametind totul, aceasta iubire nflorea fara seaman, cum nfloresc s
albatic, n luna mai, nimfele lujerilor de crin. Cu ochii mari, albastri, vii ca n
iste ntrebari de clestar, cu neastmparul trupului tnar, cu gura necontenit umeda si
frageda, cu o inteligenta care irumpea, izvorta tot att de mult din inima ct de su
b frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea sa fie adorata de camaraz
i, baieti si fete deopotriva, caci nfrumuseta toata viata studenteasca. Stiau tot
i orele ei de cursuri si i se pretuia prezenta, ca unei adevarate vedete, fragil
e si mici, pe vastele culoare. Facea totul cu pasiune. Uneori ispravile ei tinea
u de miracol. Cnd am nceput sa studiez filozofia din timpurile mai noi si mai ales

problema spatiului si timpului, am simtit nevoia sa audiez un an de zile un cur


s de matematici superioare, facut de un profesor savant, de reputatie europeana.
Si ea, care nu urma dect franceza si romna, care avea oroare de matematici - fuse
se de doua ori corigenta din cauza lor - numai ca sa fim

mpreuna, ma nsotea si asculta acum, o ora pe saptamna, serioasa si cuminte ca un ca


telus, principiile generale ale calculului diferential. Partea nazdravana era ca
, desi n linii generale nu ntelegea nimic desigur, dupa curs punea surprinzatoare n
trebari despre unele detalii (si cum ntreba de pasionat...). Nu mai vorbesc ca nu
lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutati despre v
iata celulara. Dealtfel, n scurta vreme, a trebuit sa ne mutam mpreuna, pentru ca
nu mai puteam sta nici cteva ceasuri despartiti unul de altul. Era o gospodarie b
oema, cu prieteni si prietene, tineri, cu sarbatori mici improvizate, pline de v
eselie si de neprevazut. Mndria de a oferi o "masa" lua proportii de eveniment, c
are cerea preocupari de o saptamna, excursia la Mosi si strengaria de a ne da n ca
lusei, de a mnca floricele si a bea un tap de bere, era... orgie. Bucuria nevesti
-mi, cnd - stiind aniversarile prietenilor nostri - le pregatea mici daruri, surp
rize, era tot att de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai frumoasa din casn
icia noastra. De Sfntu Dumitru, unchiul cel att de bogat si de avar a oferit o mas
a mare rudelor. Au fost celalalt frate al lui, cu nevasta si baiatul, mama, sora
mea cea mare cu barbatul ei, cea mai mica, nemaritata nca, si eu cu nevasta-mea.
Cine ar fi putut sa lipseasca de la acest prnz anual, cnd sperantele mostenirii e
rau att de ntemeiate? Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, ntr-o casa veche, ma
re ct o cazarma, fara sa primeasca pe nimeni, mai avar si mai ursuz nca, de cnd era
att de bolnav. Propriu-zis nu locuia dect ntr-o camera, care-i slujea si de birou
si de dormitor si de sufragerie, ca astfel sa nu mai cheltuiasca cu lumina si nca
lzitul, caci era foarte friguros. Era ngrijit de batrnul Gligore, a carui nevasta,
Tudora, era si jupneasa, si bucatareasa. Masa era pusa acum n sufrageria cea mare
si bogata ca n zilele tineretii. Era un lux prafuit si ntunecat parca, fiindca mo
bila era lacuita castaniu si se stacojise, iar scaunele, reci si nalte. Unchiul T
ache, cu un sal pe umeri, sta n fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, caci
nu mnca dect cartofi fara sare si macaroane la tava. Deputatul era, fireste, n verv
a si ntr-adevar era amuzant. Cred ca mama nu putea sa-l sufere si avea o parere p
roasta despre el, cu totul pe nedrept. E si adevarat ca era foarte temut ca "gur
a rea", iar colegii lui spuneau despre el: - Asculta-ma pe mine, e mai bine sa f
ii prieten cu Nae Gheorghidiu, dect dusman. Era unul dintre putinii membri ai par
tidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar chiar de gazetele de seara
democrate pna la socialism, caci "nu era sectar". N-avea opinii exclusive, ci era
cu lenevie sceptic, amabil si mpaciuitor n principii. Fara sa fie popular, era un
a dintre figurile bucurestene, socotit printre "intelectualii de rasa". - Ei, Na
e, ce se aude, intrati sau nu intrati n razboi? N-am nteles bine daca prin acest "
intrati", n loc de "intram", unchiul Tache ntelegea sa lase doar partidului libera
l problema intrarii n actiune, sau folosea persoana a doua numai pentru ca el se
si considera mort. - Nene Tache - caci deputatul era mai tnar cu cincisprezece an
i - de ce sa intram, cnd putem avea Ardealul fara razboi? ntelegi dumneata ce form
idabila situatie va avea Romnia cnd, la ncheierea pacii, vom prezenta nota noastra,
avnd la spate o armata intacta de opt sute de mii de oameni? Cine sa ndrazneasca
sa te refuze? Puterile, care pna la sfrsit se vor fi macinat unele pe altele, ajun
se la istovire? Ionel Bratianu o fi stiind el ceva... ca nu degeaba e sef de par
tid. Dealtfel, eu am ncredere n steaua Romniei... n politica nimic nu se poate reali
za dect prin ncredere. - Si atunci? - Si atunci... stam cu arma la picior si astep
tam. Respectul pe care toti l aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toata
lumea cauta sa-l multumeasca, sa-i ghiceasca, de se poate, intentiile. Era acum
- asa uscat, negricios, cu mustata mare - cu adevarat seful familiei. N-as putea
spune nsa ca noua, celorlalti, deputatul nu ne-a plasat cteva ironii, care nu au
suparat deloc pe batrn. Am impresia ca nici unul, nici celalalt nu l-au iubit pe
tata. Gaseau amndoi - ei, care facusera avere ca fusese nepractic si neserios. Pr
ofesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise dupa o via
ta foarte agitata, nca tnar, lasnd bruma de avere ncarcata de datorii. Nu-i putusera
ierta ca s-a nsurat cu o femeie saraca si cred - dupa bunavointa distinsa cu car
e au acceptat pe nevasta-mea - ca nici mie nu-mi iertau asta. Dealtfel, catre sfr
situl mesei a si venit vorba despre tata... Deputatul, cu o amabilitate de unchi
galant, a ntrebat-o pe nevasta-mea daca si ea urmeaza filozofia. Nu stiu de ce,
intimidata sau ntelegnd ca ma ntovaraseste pe mine la curs, i-a raspuns afirmativ.
- Asadar - si parca surdea - studiati amndoi filozofia? Raspica domol silabele cuvn

tului filozofie.

- ! ? Da... - Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... - si nca


si mai ironic - si ce filozofie! La dumneavoastra vad ca drumul a fost dimpotri
va... filozofia v-a condus la amor. Rostea "amor" cu gura rotunda, de parca ar f
i fost numele cremei de curatat nasturi. Toti au nceput sa zmbeasca, numai pentru
ca au vazut ca unchiul Tache se amuza. - Ceea ce va doresc sincer e sa nu reveni
ti vreodata la filozofie. Ar fi dureros. Mai ramne sa faci politica, tot n felul n
care a facut-o bietul Corneliu, care, daca nu ma-nsel, era si el tot filozof. Si
ntorcndu-se, cu obrajii aproape cazuti, ras de tot, catre figura uscata si negric
ioasa: Nene Tache, orice ai spune, e fermecatoare naivitatea sa crezi ca tu poti
ndrepta o tara. Fierbeam de nemultumire, caci mi-era penibil sa aud vorbindu-se
cu atta usurinta despre tata, dar parca eram si eu nrurit de sfiala ngrijorata a cel
orlalti n fata unchiului de care depindea viitorul nostru. - si cheltuia leafa de
profesor universitar ca sa scoata gazete, mria cu acreala bogatasul, caruia cheltu
iala i facea rau, chiar la altii si chiar dupa ani de zile. - A, n privinta asta,
nene Tache, nu ma mpac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, si Nae si mngia
grav si ironic reverul hainei. Iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazet
a ca si o polita. Mie mi plac si mi-au placut totdeauna entuziastii... de la dist
anta. Vreau sa-ti spun, de pilda, ca n-as vrea sa fiu deloc copilul unui entuzia
st, si de cte ori pronunta cuvntul entuziast, l dansa cu sursuri, spre bucuria batrnu
lui inginer si antreprenor, care lucrase toata viata numai cu cifre. O priveam p
e nevasta-mea, cerndu-i parca iertare si ea mi surdea mpaciuitoare si inteligenta. Drept sa-ti spun, n-am pomenit un om care sa fi avut mai putin notiunea banului
ca el. De ce crezi ca nu mia vorbit o jumatate de an? Scosese o gazeta, nu stiu
cum i spunea, si mi-a trimis-o si mie. De cetit n-o ceteam, ca nu ma interesau b
azaconiile pe care le scria el acolo... - A, nu... nene Tache, nu se poate spune
ca bazaconiile sustinute de Corneliu nu erau amuzante, si, turnndusi anume cu nce
tineala n pahar, deputatul surdea perfid. Cel putin pe mine ma amuzau enorm discut
iile de principii. - ...dar mpacheta n ea Gligore ghetele, cnd mi le ducea la crpit.
ntr-o zi ma pomenesc cu o carte postala a administratiei, ca sa platesc abonamen
tul. Am crezut ca e o gluma. Peste vreo luna, alta carte postala. Ei, m-am necaj
it si am dat porunca sa dea gazeta napoi, la posta. Cnd, ma ntlnesc cu Corneliu. Ca
de ce n-am platit abonamentul? Cum asta? "Abonamentul pentru gazeta"... De ce sa
platesc? Ti-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru ca ai vrut... nu mai vrei... n
u mi-o mai trimite... Si din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumatate de an. A..
. altfel, ca si Stefan cel Mare, "de felul lui era iute la mnie", dupa cum ne spu
ne Ureche. Afara de ai mei (care au zmbit numai), ceilalti au rs zgomotos, amuzati
de acest "joc" spiritual, care mi s-a parut stupid. Masa era surprinzator de bo
gata, totusi toti mncau putin, de teama sa nu faca proasta impresie unchiului. Ei, Stefane, daca tata-tau ar fi fost ceva mai strngator, daca n-ar fi risipit att
... v-ar fi lasat si voua sa traiti altfel dect traiti (va sa zica, desi avea aer
ul ca ignoreaza, stia ca traim n dificultate, cnd parea ca pluteste pe deasupra).
Dealtfel, i semeni leit. Acum vad ca te-ai nsurat si tu tot din dragoste. - Unchiu
le draga - i-am spus, fara sa mi pot tescui n mine nemultumirea - drept sa-ti mart
urisesc, am cam nceput sa ma mpac cu ideea ca tata n-a agonisit avere, ca sa ne la
se mostenire. Caci mostenirile acestea nu sunt totdeauna fara primejdie. De cele
mai multe ori, parintele care lasa avere copiilor le transmite si calitatile pr
in care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac n stare sa digereze si oua c
locite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spi
narii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a nzestr
at-o cu cocoasa rigida ca o buturuga). Orice mostenire e, s-ar putea zice, un bl
oc. Mai ales cu paranteza stiam eu, si stiau toti, la ce fac aluzie. A fost o co
nsternare. Uscat si negru, unchiul Tache a devenit parca si mai uscat. S-a nchis n
el fara sa spuna o vorba. Singurul care era vesel, desi eu pe el l tintisem, cac
i el era nsurat cu o slutenie si avea un copil urt, era unchiul Nae. Ma si vedea d
ezmostenit, cel putin pe mine, daca nu si pe toti ai mei. Chiar mama si surorile
- desi fusese vorba despre tata - nu se simteau parca asa de bine. n fata mea am
ntlnit nsa ochii umezi de emotie si admiratie ai nevestei mele si un surs trimis ca
o promisiune de sarut. Singuri noi riscam, cu voie buna, o mostenire, si ea se
dovedea astfel att de frumos dezinteresata, ca sa aparam memoria unui om. Deputat
ul a nceput sa faca exces de zel n dragoste, ca sa-i arate fratelui mai batrn ca se

desolidarizeaza de o atitudine att de obraznica si ca e si el de parere ca nu e


nimic de facut din si pentru baiatul lui Corneliu. Dar

toate dragalaseniile au ramas de prisos. Batrnul avar ramnea ncruntat. Dealtfel, sa si sculat numaidect la sfrsitul mesei si ne-a dat mna sa i-o sarutam, deopotriva
de rece cu toti nepotii. Celor batrni abia le-a ntins degetele uscate. Deputatul e
ra livid. Abia am ajuns n strada, ca nu aveam trasuri, si, izbucnind, s-a apropia
t de mine parca gata sa ma ia de piept. - Bine, domnule, cum poti sa faci una ca
asta? Nemaipomenit... Auzi dumneata, noi nu stim cum sa-l mai tinem pe maniacul
ala pe vrful degetelor si poftim... dumneata i ntorci rnza pe dos. L-am privit scur
t si fara echivoc. - Te rog sa iei nota ca n-am de dat nici o explicatie. - Dar
nu-i vorba numai de dumneata aici, domnule, nu-ti dai seama? Dumneata stii ca pe
capul nebunului stau toata ziua fel de fel de escroci... Ba ca sa lase averea s
colii, ba spitalelor, ba dracu mai stiu eu cui?... Nimic din omul reputat, spiri
tual, nu mai era n izbucnirea asta de nenorocit... Daca ne dezmosteneste pe toti?
Si se plngea ntinznd bratele ca o invocare: Ce gafa, domnule, ce gafa! Am luat bra
tul nevesti-mi si m-am ntors spre el. - Te rog sa iei nota ca mie mi place sa vorb
esc oricnd despre frnghii. Cu att mai rau pentru cei care au spnzurat n casa. n orice
caz, o sa mai stam de vorba numai dupa ce vei cauta n dictionar si vei pricepe ce
nteles are cuvntul gafa. Caci era evident dobitoc si nu cunostea ntelesul cuvntului
gafa, care presupune neaparat lipsa de intentie n a nemultumi sau jigni pe cinev
a. Era aproape de miezul noptii si cerul luminos, ca ntr-o nalta noapte de toamna
senina. La coltul strazii Batiste, fara sa se sinchiseasca de cineva, nevasta-me
a mi-a dat, cu buze moi, sarutul fagaduit la masa. L-a prelungit ca sa treaca n e
l buna parte din sufletul ei nduiosat de admiratie. Peste douazeci de zile unchiu
l Tache era dus la cimitir, cu pompa mare si austera, de catre rudele ngrijorate
toate. Deputatul era nsa mai curnd vesel. Ma batea cordial pe umeri. - Nu stiu, am
ice, daca sa-ti prezint sau nu multumiri n numele rubedeniilor. Sa vedem mai nti te
stamentul. n orice caz esti epatant. Si prezentndu-ma unui mic grup de domni batrni
, n negru, care nsoteau la groapa pe prietenul cu care, desigur, nu se vazusera de
mult: Domnilor, la vrsta dumneavoastra nu va sfatuiesc sa-l invitati la masa. Nu
da gres, garantat. Unii au zmbit: Nae asta e incorijibil. Mie mi era sila sa-i sp
un macar o vorba. - Daca testamentul e bun, trebuie sa-ti brevetezi neaparat sis
temul. Dar, nca o data, mi-e teama ca nu cumva testamentul sa ne faca vreo surpri
za. Testamentul continea ntr-adevar o surpriza. Printr-un codicil, datat cu ziua
de 27 octombrie, mie mi se lasa o quotitate dubla dect oricaruia dintre ceilalti
mostenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai ales ca era nca o alt
a masura care i se parea lui ca l nedreptateste profund. Averea se mpartea, dupa o
serie de legate deosebite, n trei parti. Doua ne reveneau noua si una lui. ntre l
egatele deosebite, era si cel cuvenit mie: o vila n mprejurimile Parisului, pe car
e unchiul o locuise, pe cnd statea acolo, si pe care, n urma, o cumparase. Binentel
es ca n casa noastra a fost o jale retroactiva. Abia dupa ce s-a stiut continutul
testamentului, mama si surorile au nceput sa-l plnga, asa cum se cuvenea, pe unch
iul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strns pentru noi etc. Totusi, n-am putut sami iau ntreaga parte de mostenire cuvenita. Unchiu-meu a descoperit, dupa cteva zi
le de meditatie, ca testamentul a fost gresit interpretat. Am avut o discutie nta
rtata, vie, dar a fost nenduplecat. - Asculta, unchiule, de ce crezi dumneata ca t
estamentul a fost gresit interpretat? - Citeste si dumneata si vezi. - Ba, tocma
i ca vad... si mi se pare clar. Doua sunt aliniatele care ne privesc... nu? Sa l
e citim... - Sa le citim, si-si trecea minile amndoua prin par, cu privirea ntr-alt
a parte, greoi, cu obrajii mari, cazuti. - "Dupa ce se vor extrage legatele deos
ebite, restul se va mparti n trei parti. Doua se cuvin familiei fratelui meu Corne
liu Gheorghidiu, iar una familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rndul lor
aceste parti se vor mparti n mod legal, cea dinti cumnatei si copiilor ei, iar ceal
alta lui Nicolae jumatate si copilului lui jumatate". Pna aici e clar, nu? - Clar
, de ce sa nu fie clar, dar ia cauta mai departe codicilul, si acum si zgria, nerv
os si preocupat, podul palmei, cu coada tocului. - "Las anume nepotului meu pref
erat, Stefan, casa mea, cu parcul si cu biblioteca si tot ce cuprinde, din Bd. D
aumesnil 119 bis, Paris, s-o stapneasca si s-o foloseasca n amintirea mea."

- Ei? - Cum ei, unchiule, cum ei? Las "anume..." vezi, "anume"? nepotului meu fa
vorit, deci "favorit". - Da... Si cu ochii mari verzi, rataciti, nu privea pe ni
meni. Dar toti l urmareau nedumeriti. - Va sa zica mi constituie legat deosebit. A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorinta a dumitale sa fie legat
deosebit, dar nu e... N-am ce sa-ti fac. Cu capul mare, puhav, ras de mustati,
cu ochii mpungiti si tulburi, unchiu-meu batea aprig si ritmic cu degetele-n masa
. Respira greoi, ngnndu-se: Nu... nu... vad de unde ai scos-o dumneata. Nu eram sup
arat, caci eram convins ca nu pricepe si de aceea staruie: - Domnule, scrie aici
: "las anume..."? - Scrie... Si ncruntat, cu gura mare si buzele groase, mototoli
te de mnie, batea mereu cu degetele-n birou, ca ntr-o toba. - Scrie aci "nepotului
meu favorit, Stefan"? - Scrie si asta... - Scrie mai sus ca legatele deosebite
se scad din total? - O fi scriind, dar asta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o c
oncluzie, energic, tocul de pe masa. Adevaru-i ca toti erau tot asa de surprinsi
de atitudinea unchiului ca si mine. - Atunci ce rost are, dupa dumneata, codici
lul asta? Era tot numai nervi si ncapatnare, deosebit pna la rasturnare de filozofu
l blazat si amabil pe care l stia lumea. Sufletul i tremura ca o floreta ntinsa de
o mna ntartata si fricoasa. - Codicilul spune numai ca n partea cuvenita dumitale sa
intre casa din Bd. Daumesnil. Nu ca ti se cuvine peste quotitate. Am fost pur s
i simplu uimit. Dar mnios nu eram. - Cum, unchiule, cnd acolo scrie "las anume", a
dica: las ndeosebi? - Tocmai pentru ca scrie "anume...". Daca n-ar fi scris "anum
e" atunci ai fi avut dreptate, evident. Mama, surorile, toti cei de fata erau su
rprinsi pna la nedumerire de noua interpretare si cred ca toti, n sinea lor, au re
petat: au dreptate cei care-l cred fenomenal de destept pe Nae asta. Pe ct de nel
inistit era el (tremura aproape si nu stiu de ce, pentru ca n momentul cnd vorbeam
nu avea sa se decida nimic), pe att de calm erau eu. Cred ca mi-am aparat totdea
una foarte abil interesele, cu multa vointa, dar niciodata cu pasiune si cu pani
ca. - Ce crezi dumneata ca l-a ndemnat pe unchiul Tache sa-mi lase casa? - Ca s-o
pastrezi n amintirea lui... Scrie acolo... n-ai vazut si dumneata? si-mi arata,
vag, copia testamentului. - Bun... de acord... va sa zica nu mi-o lasa, n voia me
a, sa ma folosesc de ea... aproape ca mi impune s-o pastrez... Dar casa e aproape
ct jumatate din quotitatea celorlalti. Ce mi-ar ramne mie atunci? Ca sa o pot val
orifica asa cum vreau? - Nu stiu - si privea nversunat n podea - dar se vede ca a
tinut "anume" - si apasa cuvntul - ca sa cada n lotul dumitale casa... pentru ca e
rai favorit. Am nceput sa rd. - Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi njumatati p
artea cuvenita. - Nu ma priveste. Eu atta stiu, ca fac proces. E adevarat ca tocm
ai dorinta unchiului Tache de a preciza punnd accent pe acest "anume" ducea la co
nfuzie, ceea ce nu mi se parea tocmai surprinzator, caci stiam ca adesea excesul
de precizare duce la confuzii - e asta una din ciudateniile logicii - si, dealt
fel, cred ca, de pilda, Kant intentionat recurge la prea mari precizari, care-l
fac uneori asa de greu de citit. Deputatul era din ce n ce mai descompuns de ngrij
orare si mnie. Se plimba prin casa agitat, invocnd anapoda devotamentul, cinstea,
spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibila. l priveam linistit, ca p
e un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumatate mi
lion aur - desi mi dadeam seama ce nsemna asta n viata mea. Semana n clipa asta cu f
ilozoful sceptic si detasat de lucruri, cu blazatul care nu lua n serios nici o c
atastrofa, nici o drama, pe care l stiau cititorii gazetelor tot att de putin ct se
amana cu portretul daruit de o actrita admiratorilor ei fotografia instantanee f
acuta pentru pasaport. Peste cteva zile a si nceput actiunea juridica. Spre nedume
rirea mea ndurerata, mama si surorile mele au trecut de partea lui si au pornit a
ctiuni paralele.

Dar asta n-a fost ultima surpriza a acestui testament. Nevasta-mea, cu ochii ei
albastri si neprihaniti, a intervenit n discutie cu o pasiune si o ndrjire de care
nu o credeam n stare. Riposta indignata, ameninta, cu un fel de maturitate care m
a jignea oarecum. - Fata draga, te rog nu mai interveni... lasa-ma pe mine sa ma
descurc singur. Ma privea uimita, si decolorata. - Cum asta? Dar nu vezi ca tot
i vor sa te nsele... Pentru ca esti prea bun... As fi vrut-o mereu feminina, deas
upra discutiilor acestea vulgare, plapnda si avnd nevoie sa fie ea protejata, nu s
a intervina att de energic, interesata. - Nu te nteleg deloc, dragul meu; la sedin
tele de seminar, la Universitate, discuti cu patima si te certi cu toata lumea,
pentru ca sustine ca niste celule, acolo, mor sau nu, iar aci, cnd discuti cu el,
te lasi att de moale. Ma cuprindea o nesfrsita tristete vaznd ca nici femeia asta,
pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu ntelegea ca poti sa lupti
cu ndrjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar n acelasi timp sa-ti fie
sila sa te framnti pentru o suma, fie ea orict de mare, sa lovesti aprig cu coatel
e. Am stiut, mai trziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa din ndrjirea
si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuala, n sfrs
it. Toti, judecnd dupa ei nsisi, aveau aerul sa spuna: daca atunci cnd n-are vreun
interes material e att de patimas, ce trebuie sa fie atunci cnd i sunt interesele a
menintate? Am consultat doi dintre cei mai reputati membri ai baroului, care miau spus ca dreptatea e de partea mea si ca voi cstiga negresit procesul. ntre timp
, ca sa-si justifice cel putin ei nsisi pornirea mpotriva mea, ai mei, toti de aco
rd cu unchiul, ma decretau lacom, egoist, lipsit de caracter si povesteau mprejur
ari din viata mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am ntlnit cu prilejul
parastasului si abia de am schimbat cteva vorbe tot timpul. La iesirea din biseri
ca le-am spus ca accept propunerea lor. Diferenta, la drept vorbind foarte impor
tanta pentru mine, mpartita n cteva parti, era pentru ei fara prea multa nsemnatate;
totusi, cnd le-am comunicat vestea, a fost o bucurie lipsita de orice urma de bu
n-simt. M-au mbratisat cu toti, chiar unchiul, mi-au spus, parca plngnd de satisfac
tie, ca ntotdeauna m-au stiut om de inima, ca e un gest pe care nu-l vor uita. In
ert, ca un manechin, si dezgustat, ma lasam sarutat de buze fade, iar ei erau as
a de plini de bucuria lor, ca nici nu bagau de seama dezgustul meu. Cred ca erau
acum tot att de sinceri ca si atunci cnd ma calomniau. Un proverb e de parere ca
daca vrea sa-si nece cinele, taranul spune ca e turbat. Mult mai exact ar fi adeva
rul acesta formulat nsa asa: Cnd taranul are interes sa-si nece cinele, ncepe sa se c
onvinga, din ce n ce mai mult, ca e turbat. E gresit sa socoti ca la firile medio
cre inteligenta ramne deasupra intereselor. La origine (Bergson are nendoios drept
ate) inteligenta n-a fost dect un mod practic, un instrument de adaptare la mediu
, un mijloc pentru apararea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a r
amas si azi acelasi lucru. Ei nu pricep dect ceea ce au interes sa priceapa. Ceea
ce le contrazice interesele le contrazice fundamental si inteligenta. n afara de
un numar infim de perversi - daca or fi existnd cu adevarat - nimeni nu poate fa
ce raul, daca inteligenta lui nu-i primeste asta. Numai ca aceasta inteligenta e
un consilier extrem de servil la cei neevoluati si, asemeni curtenilor lasi, ju
stifica orice. Lupul crede sincer ca mielul i tulbura apa, si despotul, care ucid
e mii de oameni, o face pentru ca e crncen convins ca altminteri va fi ucis el. I
ata ce gndeam cnd cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a in
vitat pe toti la o masa mare, de mpacare. Nevasta-mea, care din cauza discutiilor
devenise odioasa tuturor celorlalti, acum, cnd a aflat de hotarrea mea, era nemngia
ta si-i ura pe toti. Desi mi dadeam seama ca face asta n buna parte din dragoste p
entru mine, totusi as fi vrut-o altfel. Abia a primit invitatia la masa. A fost
o mare si penibila sarbatoare de familie. Flori pe masa, mici daruri, surprize p
entru fiecare sub tacmuri; o pereche de butoni, banali pentru mine, o bratara mes
china pentru nevasta-mea, daruri care nu mi-au facut nici o placere, caci nu era
u dovada nici unui sentiment. Erau doar o introducere prost acoperita. Deputatul
a fost ntr-o verva care a strnit hohote de rs. Desi nu facuse dect o vaga Facultate
de drept, avea o avere frumusica, parte luata ca zestre, ca, de pilda, casa si
o vie la Buzau, parte datorita politicii, caci era n vreo cteva consilii de admini
stratie. Avea reputatia ca e un spirit al realitatilor, ca nu lupta cu morile de
vnt. Afara era un viscol care troienise strazile, oprise circulatia tramvaielor
si zgltia ferestrele. nauntru era cald, era lumina multa, sampanie, iar senzatia de

bucurie pentru toti se gasea sporita de placerea de a fi ntr-un interior att de a


greabil si negresit ospitalier. Dupa masa, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe m
ine si pe cumnatu-meu, cu el n birou, a cerut cafele si lichioruri.

- Ia mai veniti ncoace - si se lasa intentionat greu n fotoliul de piele - ca acol


o a nceput sa miroasa a chiloti nadusiti de dama. Mi-era penibil, dar asta era un
"spirit" n genul lui, care facea furori prin lumea politica si mai ales n saloane
le bucurestene. Si aprinzndu-si tigara groasa de foi: - Asculta, ce aveti de gnd s
a faceti voi cu banii pe care i-ati mostenit? Cumnatu-meu l-a privit surprins de
acest atac bruscat: - Nu stiu, sa vedem... - Dati-i ncoa sa vi-i tin eu. Mi-era
o sila imensa, caci stiam ca sub aparenta teatrala de francheta se ascund intent
ii precise. Si vaznd ca noi sorbim lichior din paharele, fara sa dam urmare chest
iunii, se decise sa treaca la detalii. - Am o fabrica de metalurgie... - Unchiul
e, eu ma gndeam... - Ce te gndeai? Las' ca te-am vazut eu. N-ai spirit practic...
Ai sa-ti pierzi averea (cel putin sa ramna n familie, avea aerul sa spuna). Cu fil
ozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu
faci n afaceri nici o brnza. Eu sunt mai destept ca ei, cnd e vorba de parale. Cumn
atu-meu rdea amuzat. I-am privit umerii largi. - Unchiule, eu ma gndeam sa nu ma nc
urc n afaceri. Cred ca averea pe care o am mi ajunge sa traiesc modest. - Vorbesti
prostii - si-i sticleau ochii mari verzi - nimeni n-are de ajuns, niciodata! Ce
stii tu? Cum crezi ca se tine o femeie ca nevasta-ta? Cu ciorapi de sfoara, cum
ai tinut-o pna acum? Aceasta integrare a nevestei mele n seria celorlalte femei m
i-era de nendurat. Stiam ca pentru ea n-au absolut nici o importanta asemenea fle
acuri, ca datorita frumusetii ei ar fi putut avea o viata orict de luxoasa si ca
a preferat totusi viata alaturi de mine. O vedeam facnd sacrificii pentru mine, n
u parasindu-ma pentru o pereche de ciorapi. Dar cum ntelegea ca tot ezitam, a sch
imbat tonul. - Si, pe urma, mai e o chestiune... Ca sa va arat ca tot eu ma gndes
c mai mult la interesele voastre, si ntorcndu-se catre servitoare, pe care o sunas
e, o ntreba neaos de tot, asa n prelungire, daca e cafea ce i-a dat sa bea sau alt
lichid, greu de numit n scris. M-am gndit la voi. Nu se stie cnd intram n razboi...
- E vorba sa intram ntr-adevar? ntreba nelinistit cumnatu-meu, caci stia ca parti
dul lui unchiu-meu e pentru ramnerea n neutralitate. - Ma rog nu se stie, poate ca
azi, poate ca mine... poate ca nu intram deloc... Trebuie sa va asigurati n orice
caz. Deocamdata, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc, ca director al ntreprin
derii. Ce taceti asa? A? Domnule filozof, ai aerul ca n-ai vrea sa fii mobilizat
pe loc, ca sa scapi de razboi? Nu vream sa se declare razboiul, dar nici o secu
nda n-as fi conceput posibilitatea de a fi mobilizat pe loc. - Nu tin sa fiu chi
ar asa departe de front. S-a ridicat, enervat, cu gura coclita de dispret sincer
: - Asculta, draga, mie-mi vinzi castraveti de-astia ct dovlecii...? H? Ai vrea sa
mergi la razboi, ai? Spune-i-o lui Kant ala al dumitale, ca poate o crede. Eu,
nu. Si a plecat indignat n sufragerie. Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenu
rile nzapezite, despre luptele din Apus etc., dar gndul mi era paralel. Eu cu nevas
ta-mea am fi vrut sa plecam din tara, si sa ne stabilim fie la Paris, fie la Ber
lin, pe care l preferam din cauza preocuparilor mele n filozofie. Din pricina razb
oiului - care, dealtfel, adusese napoi n tara chiar pe cntaretii, artistii, student
ii, absolventii, bonvivantii rataciti pe aiurea, unii plecati nca de pe acum zece
cincisprezece ani - nu mai putea fi vorba de strainatate. Schimbare a fost, pot
spune, deci, numai n faptul ca nchiriasem un apartament foarte ncapator si destul d
e curat, prin cartierul strazii Teilor, pe care - desi mi aveam imobilizata jumat
ate din avere la Paris - l mobilasem multumitor. Un dormitor mare, cu odaia de ba
ie n majolica, un salonas mic pentru ea, un birou pentru mine ne-au oferit un pri
lej de preocupari timp de doua-trei saptamni. Era pentru mine o bucurie nespusa s
-o vad n fiecare zi uimita de schimbarea cea noua, contemplndu-si "sufrageria ei"
ca un copil blond si pasionat. Peste vreo saptamna i-am spus, asa n treacat (si ca
de o enormitate), despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, n loc s
a rda, a devenit serioasa. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit pr
opunerea unchiului.

Cum nsa si eu aveam toata ncrederea n puterea mea, ca un om care pleaca la drum sti
ut periculos pentru ca se simte n stare sa se apere, n-aveam prea multa grija. Ma
i mult ma nemultumea pasiunea cu care nevasta-mea discuta afacerile si atentia m
atura cu care cntarea totul. Evident ca era n aceasta putere ceva din pasiunea car
e o facuse sa asculte un curs ntreg de calcul diferential, tot pentru mine; nu e
mai putin adevarat nsa ca n acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri,
vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaica vag domesticita,
n care se desteapta pornirea atavica, atunci cnd, culcata cu capul pe pieptul dre
sorului si-i linge mna, dnd de snge, l sfsie pe imprudent, tot asa aveam impresia ca n
tmplarea cu mostenirea trezise n femeia mea porniri care dormitau latent, din stra
mosi, n ea. Altfel, viata noastra, cum am spus, nu se schimbase dect foarte putin
ca deprinderi. Cnd catre ora unu, auzea trasura oprindu-se la poarta, ea sarea n s
us de pe covor, unde croia, tolanita alaturi de croitoreasa cu ziua (tot aceea p
e care o avea si la matusa ei), alerga n rochia usoara n casa, care-i descoperea u
marul cu rotunjimi de mar alb, si striga, batnd din palme copilaroasa, lundu-mi pa
chetele: - Nu-mi spune, lasa-ma: compot de California, heringi cu vin... mreana
afumata, iar ai luat cointreau? si schweizer? e a treia zi cnd iei mereu de priso
s... Ei, dar pt de foie gras? Cu ochii vii de catelus ntrebator: Si pt de foie gras?
- Nu e acolo? faceam eu cu o mirare ipocrita. Sa stii ca l-am uitat n trasura. Su
na... striga... - Anico... Anico... alearga dupa trasura... ca a uitat domnu un
pachet. - Draga mea, cum sa mai prinda acum trasura? ca a plecat... i stiu nsa num
arul. - Ei, nu, ca esti revoltator... Si ct ti-am spus sa ai grija de pt de foie gr
as (asta era adevarat). Pe urma si arunca ochii distrati pe celalalt pachet... Ce-ai mai luat? si silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und Irrtum... J
erusalem... Lehrbuch der Psychologie. Ti-a executat Alcalay comanda? serios?...
Si ea, care nu le citea, era ncntata pentru ca stia ca le astept nerabdator. Asa o
doream, razvratind, fermecator lacoma, pachetele de la bacanie si n acelasi timp
privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin
ca pretuiau mult, ba chiar le frecventa si se interesa de ele, cu politetea cu
care saluti si ntrebi de sanatate pe domnul important pe care-l respecti, dar n a
carui companie te plictisesti. - Acum ia-ti-le pe toate si fugi n birou, la tine
pe divan... Citeste pna la ora doua si jumatate n liniste... ca abia atunci mncam.
Credeam ca n-am auzit bine si ntrebam speriat: - La doua, fata draga? - La doua j
umatate... doua si jumatate... Azi e ziua lui Gore si i-am invitat pe toti la ma
sa. Dupa prnz nu are nimeni curs. Pna iese de la minister... pna se barbiereste si
se tunde... ca i-am spus ca nu-l primesc la masa nebarbierit si netuns... L-am m
ai prevenit ca daca vine si azi nespalat... l bag n baie cu sila... Sa vezi ca tin
focul aprins. - Draga, dar la doua si jumatate? Sunt mort de foame. - Da? Apuca
de aici cu dintii! si-mi ntinde manusa de piele pe care o aruncasem pe masa. - C
um o sa musc din manusa? - Ei, atunci nu esti chiar asa de periculos. A... ca er
a sa uit... I-am luat lui Gore un portofel... stai sa ti-l arat, si cnd vedea ca
admir monograma aurita din colt, rdea iluminata de placere. Nu-i asa ca-i frumos?
Stii, pierdea hrtiile si banii prin toate buzunarele si spunea ca daca are bani
n-are portofel, iar daca si cumpara portofel... nu mai are ce pune n el. Hai, fugi
n birou. Peste o jumatate de ora venea lnga capatiul divanului, linistita si grava
ca un procuror preocupat. - Ce-i asta? - Ce sa fie? un pachet... a, da... pache
tul cu pt de foie gras. - Ziceai ca l-ai uitat n trasura? - Se vede ca l-am uitat n
antreu, cnd m-am dezbracat. - Asa, va sa zica glumesti pe socoteala mea? si si nsfa
ca mnutele n parul meu. O prindeam de brat ca sa nu traga prea tare, se zbuciuma s
a scape si cnd luneca jos pe covor, rochia ridicata n cadere lasa sa se vada cele
doua coapse albe tari, care ma nfiorau ntre paralelele jartierelor de matase. Nu s
e

lasa cu una cu doua si lupta rencepea, caci punea uneori n acest chef de pedeapsa
o nversunare de pantera tnara care se joaca. Asta ne-a fost viata n iarna aceea. Er
am mereu cu vechii prieteni, care, saracii, erau deliciosi de ndrazneala si sfial
a n acelasi timp, toata lumea tinnd sa-mi placa mai ales mie, caci altfel nevastamea, la cea mai mica mutra a mea, dizgratia numaidect pe oricine. Mergeam la teat
ru numai la piesele jucate mult, despre care auzeam ca sunt bune (nu la toate pr
emierele, cum faceam mai trziu, cnd am devenit mondeni). Cred ca un fel de pudoare
burgheza si vag intelectuala ne facea sa traim mbelsugat dar modest. Caci sentim
entul care-l mpiedica pe capitanul Dimiu sa puie chipiu modern frantuzesc e mai m
ult general. Nu toti tinerii au curajul sa puie monoclu sau sa-si rada mustatile
, de pilda. Li-e teama de ridicolul primului moment, cum, de altfel, eu nsumi, de
si mi se spunea ca ma prinde mult palaria tare, si uneori demonul vulgar din min
e ma ispitea, n-as fi avut curajul s-o pun pe strada. E un flagrant delict de fu
tilitate si bluff. Te gndesti totdeauna la cei ce nu te-au vazut asa, si te ntrebi
ce-or sa zica de schimbare, n loc sa tii socoteala ca sunt mai multi cei ce nu t
e vor sti dect sub noua nfatisare. ncepusem sa caut ca din scrisori si din amintiri
le altora sa-mi reconstitui ntrebatoarea fiinta sufleteasca a omului care influen
tase, prin incomparabila lui danie, ntreg destinul vietii mele. ntre nedumerirea d
ispretuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trai si sentimentul imens de
recunostinta si de emotionata dragoste pe care i-l purtam acum, era un gol pe c
are nu numai sentimentalismul, dar si logica voiau sa-l umple. Ma gndeam daca si
eu vreodata voi putea schimba destinul unui om si-mi rasareau dinainte ochii alb
astri si obrazul oval al nevestei mele, nflorit ntr-un surs. "Destinul tau, fata dr
aga, e si va fi schimbat prin mine", mi spuneam singur, ramnnd ndelung cu privirea
ixa. Att de mare era reputatia de om de afaceri si de spirit practic a unchiului
nostru, nct, cu toate ca toti l stiau periculos, s-a hotart sa se adune suma de un
ilion jumatate, doua la nevoie, n familie, ca sa concuram la licitatia fabricii d
e metalurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat cnd venise rndul cont
ingentului lui, care trebuia sa lichideze urgent, caci avea si plati de facut si
nici n-avea ncredere n administrator. nconjurata cu teren mare, n apropierea unei
ari, cu linie de garaj pna n usa atelierelor, putea fi evaluata la vreo trei milio
ane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur ca o va lua cu un milion si jumatate:
"Am eu socotelile mele". Socotelile lui au iesit nsa prost, caci s-a ivit un con
curent extrem de periculos n persoana unuia Tanase Vasilescu Lumnararu, fost poate
ntr-adevar negustor de lumnari si care ajunsese la fabrica de arama pe calea fabr
icilor de clopote. Stiau unul de altul ca vor fi concurenti si s-a ncins ntre ei o
lupta nversunata. Deputatul l-a chemat pe Lumnararu acasa. - Asculta, ma Lumnararu
le, ma, nu gasesti ca esti cam nespalat pe picioare, ca sa-mi tulburi mie apa? Coane Nae, asta-i negustorie. Esti negustor... sunt negustor. Ce pot eu sa fac
daca asta-i negustoria? raspundea, mascat de ochelari negri, Lumnararu. Unchiu-me
u era, atunci cnd interesele i erau amenintate, aprig, fara crutare, mobilizat cu
toate fortele sufletesti, ca o fiara atacata. Stia ca reputatia lui de gura rea
intimideaza, si abuza de asta, ca de acele animale care secreteaza mirosuri scrbo
ase ca sa se apere. Pe urma a trecut la amenintari directe. - Ai sa-ti musti mini
le, Lumnararule, ai sa te dai cu capul de toti peretii. - Am mai vazut eu multe,
coane Nae. - Am sa te pun sa fluieri frantuzeste, baiete, si sa saruti mna fecior
ului din casa. Lumnararu a oferit doua milioane cinci sute de mii, si unchiu-meu,
cu toate ca si dadea seama acum ca uzina face mai mult de patru milioane, s-a op
rit. S-a cam rs la Camera de acest duel si s-au facut, de data asta, spirite pe s
ocoteala lui. Lumnararu i-a trimis la club o carte de vizita n care, protector, la asigurat de bunavointa lui oricnd n viitor. Dar peste douazeci si opt de zile, s
ase invitati la masa ai deputatului au asistat la o scena impresionanta n felul e
i, amintind de ntmplarile de acum o suta si mai bine de ani, pe aici prin porturil
e de la gurile Dunarii. Lumnararu, plngnd, fara rusine de el nsusi, implora pe Nae
heorghidiu sa nu-l nenoroceasca, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc
. Ieftin bonom, "filozof" de rnd si lasator, Lumnararu, dupa ce depusese un milion
si jumatate de lei, urma ca pna la ultima zi a termenului legal de o luna sa dep
una restul. Deputatul, care pndea, i face smbata poprire la banca pentru o suta de
mii de lei, depunnd garantia de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul L
umnararului era n ntregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp sa consemne

f
m

suta de mii de lei,

licitatia era anulata, un milion si jumatate, varsat deja, pierdut, caci nu mai
avea drept sa se prezinte la noua licitatie. Din partea unchiului era o infamie,
careia el vrea sa-i dea aer de farsa, cum facea de obicei. Nefericitul concuren
t a fost pus sa serveasca cu sort alb, n locul feciorului, niste gustari celor in
vitati, si pe urma a semnat un contract de asociatie cu Nae Gheorghidiu. n cercur
ile parlamentare s-a facut haz ndestul de aceasta ntmplare si multi dintre cei care
mai rezistau au cazut acum de acord ca ntr-adevar Nae Gheorghidiu e unul dintre
cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romneasca. Mai ales ca n acelas
i timp mai daduse, la o masa de la bufetul Camerei, un raspuns, pe care toti l ga
seau extrem de spiritual. Invita, n gluma, pe un deputat opozant sa se nscrie n par
tidul liberal, ca sa-si asigure viitorul politic. - Fugi de-aici... Ce-s nebun?.
.. Sa duc oala de noapte a lui Ionel Bratianu? Caci spiritul de disciplina n part
idul liberal a fost totdeauna proverbial. Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit
, si pe urma, cu un joc de scena de batrn actor de provincie: - Sa duci oala de n
oapte a lui Bratianu? si-l masura mereu dispretuitor, din cap pna n picioare. Pe u
rma, cu mndrie: Ma, oala de noapte a lui Bratianu o duce conu Alecu (important me
mbru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu si tu, daca vii n partid, o s-o
duci pe-a mea. Si n hohotele de rs ale tuturor: Cum crezi tu?... Asta-i partid se
rios, cu ierarhie, ma, nu gluma. Era "nca una de-a lui Nae Gheorghidiu"... Cnd am
luat fabrica n primire, s-a hotart ca Lumnararu sa fie directorul ei tehnic (ntelegi
, mi spunea unchiu-meu, am dat o dubla lovitura: avem si fabrica si un specialist
), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de forma, conducerea biro
ului comercial. La nceput, Tanase Vasilescu Lumnararu mi-a facut o buna impresie.
Cu vesnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit dupa el, inspectnd neconte
nit, controlnd, angajnd si concediind, mi se parea un adevarat noroc si pentru fab
rica. Mai ales grija meticuloasa cu care controla pe contabil, rabdarea cu care
examina coloanele de cifre, cu niste ochelari de sapte dioptrii, pastrati n birou
, ca la el purta altii. n toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai trziu am
aflat nsa ca e un prea pasionat jucator de curse. Era cunoscut de toata lumea n in
cinta tribunei si jucatorii asteptau sa vada ce joaca el, ca sa se orienteze. De
altfel, foarte bogat, n primavara a cumparat si un grajd de cai de curse. Pe la s
frsitul lui februarie, unchiu-meu a nceput sa organizeze un fel de banchete la el
acasa, invitnd colegi parlamentari, oameni de banca si demnitari influenti. Fires
te, pentru prosperitatea ntreprinderii, femeile mai tinere si mai frumoase din fa
milie erau savant distribuite, ca sa fie alaturi de cei a caror bunavointa trebu
ia sa fie captata. Familiaritatile erau ngaduite cu indulgenta si se numeau atent
ie, amabilitate, deputatul nsusi le ncuraja, crend, prin limbajul lui neocolit, atm
osfera necesara. Binenteles ca nevasta-mea era momeala cea mai pretioasa. Eu cred
eam ca nnebunesc privind spectacolul. La a treia masa n-am mai putut rabda. Trecu
seram din salon n sufragerie si chiar n aceasta trecere el o adusese pe nevasta-me
a, tinndu-i umerii parinteste cu amndoua minile, atingndu-i, fara sa vrea parca, snii
, iar totul avea aerul sa spuna batrnului secretar general, lnga care trebuia sa s
tea ea, ca si el si-ar putea permite aceeasi familiaritate. Nevasta-mea, pasiona
ta mereu dupa afaceri, platonic macar, ca un chibit fara parale la bacara, nu av
ea aerul sa observe aceste manejuri, sau nu le da importanta, jucnd, cu o bunavoi
nta care ma plictisea, jocul lui unchiu-meu. Catre sfrsitul mesei, convivii deven
isera bine dispusi, faceau glume, se ciocneau pahare, cu urari anapoda. Secretar
ul general si-a ntins mai nti amndoua bratele pe spatarul scaunului lui, a spus glum
e la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mna pe brat si a sfrsit prin a mbratisa, d
eocamdata, spatarul scaunului ei. Unchiumeu parea ncntat de cum merg lucrurile. Di
n recunostinta pe jumatate, dar si din dorinta de a o pune si mai mult n valoare,
o batea usor pe obraz ca pe un copil si ea surdea cu dragalasenie, caci, drept m
arturisind, nu-i mai era deloc antipatic acest unchi. El nsa, n clipa asta, a ntlnit
privirea mea ca o plpire fixata si s-a zapacit, fara sa se observe nsa, caci era l
ume prea multa la masa, iar atmosfera, ncarcata de larma, flori si senzualitate.
Pna la sfrsitul mesei au fost ntre noi schimburi de priviri ca o lupta muta. Era va
dit tulburat cnd a venit la mine, n birou, si m-a ntrebat cu plictisit dezgust: - C
e erau mutrele alea, domnule? Ei, dracia dracului, ce te strmbai asa? Mai au si a
ltii neveste. Ce, era sa tio rastoarne acolo pe masa? Ca de obicei, el spusese c
uvntul nerusinat. Am crezut ca-l voi lovi, nsa respectul familial, de cnd, mic, i sa

rutam mna, a biruit. Dar la alte mese, eu si nevasta-mea n-am mai venit. Stiu ca

lucrurile acestea nu sunt pentru altii vinovate. De cele mai multe ori femeile s
tiu bine, din prima clipa, ca nu vor da din ele nimic mai mult dect sursul, atinge
rea de mna, o vaga pipaire pe sub masa. Mie procedeul mi se pare mai dezgustator n
sa chiar dect prostituarea completa. Caci adauga jocului murdar si trisajul, trag
erea pe sfoara, ca sa folosesc cuvntul vulgar cerut aici si nca nici pe cel mai vu
lgar. Mi-e penibil sa obtin cel mai nensemnat sprijin datorita nevestei mele, si
chiar cnd, de pilda, din cauza ei, nu mi se face si mie dect loc n compartimentul d
e tren plin, si tot parca iau o doctorie. Cred ca ea nu dadea nici o nsemnatate j
ocurilor deputatului, caci, dupa ce se terminau discutiile de afaceri, era cea d
inti care, plictisita, mi facea semne sa plecam acasa, dornica sa se tolaneasca go
ala pe cuvertura si chiar jos pe covor, ca o mare pisica. Afacerea cu uzina a fo
st nsa dezastruoasa. n primul rnd, odata cu proprietarul, care era ntr-adevar foarte
priceput, plecase si unul dintre ingineri, supus francez si el, fara care totul
functiona anapoda. Toata energia lui Lumnararu, toata staruinta apriga - si cnd e
ra vorba de interesele lui era fara pereche de aprig - a lui unchiumeu, n-au dus
la nimic. Prea marea severitate a lui Lumnararu a facut sa plece si unul dintre
contramaistri, poate cel mai bun, care a declarat ca nici un ceas nu mai sta sub
conducerea "unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la nimic", si a iesit trn
tind usile. Pe urma nu s-a mai gasit materie prima, caci ncepuse s-o adune Minist
erul de Razboi. A trebuit sa se faca o comanda de vreun milion de lei n Germania.
Nae Gheorghidiu a facut nca o data dovada ca e destept. Uzina saxona nu vindea d
ect predat n gara ei, si toate staruintele reprezentantului bucurestean au fost de
prisos. S-a hotart ca n momentul cnd cumnatu-meu va da, mpreuna cu directia comerci
ala a uzinei, o telegrama ca vapoarele ncarcate au pornit, fabrica noastra sa sem
neze un cec reprezentantului la Bucuresti. A fost singura concesie facuta. Cnd sa primit telegrama nsa, Nae Gheorghidiu era la Camera si a rugat la telefon pe re
prezentantul care-i vorbea sa treaca a doua zi pe la birou. - O zi nu-i nimic, n
u-i asa, domnule Ziegler? - Vai de mine, domnule deputat. Se poate?... A doua zi
a venit la birou, la ora anuntata, dar lipsea Lumnararu si eu nu aveam procura s
a iscalesc alaturi de el. Domnul Ziegler a nceput sa-si stearga nervos ochelarii,
a ntrebat unde poate fi domnul codirector... - Unde sa fie? Dupa femei... nu-ti n
chipui ce porc batrn e Lumnararu asta... ma rog, daca a fost n tinerete trcovnic? Do
mnul Ziegler zmbeste, la al doilea spirit al domnului Nae rde... Acesta a cstigat p
artida. - Ei, ai vazut, domnule, ca te enervasesi degeaba? Cnd ti spuneam eu... ca
nu e nimic. O zi, doua, de ntrziere... Domnul Ziegler regreta ca a fost ieri puti
n cam nervos, cnd oamenii sunt asa de cumsecade, se gndeste ca va mai face afaceri
si se scuza amabil. - Dar, domnule deputat... nici un moment... vai de mine...
stiti numai... asa-i comertul. Tocmai avem si noi plati de facut lui Siscovitz..
. am primit ordinul centralei. - Lui Siscovitz? chiar lui? - Da... si stiti cum
sunt ovreii? nu mai scapi de ei. - Pardon, Siscovitz sustine ca e numai pe jumat
ate ovrei... - !? - Pai, zice ca de vreme ce e casatorit cu o femeie botezata, e
l e numai pe jumatate ovrei. Dupa ce toti rd, Nae Gheorghidiu i ofera tigari nepus
e n comert "Alexandra" si l ntreaba pe creditor, cu o voce duioasa: - Ai copii, dom
nule Ziegler? - Am, domnule deputat, am doi baieti si-o fata, raspunde modest, d
ar captusit cu mndrie, cel ntrebat. - Bravo, sa-ti traiasca... Mari? - Fata-i la i
nstitut, la Viena, e n clasa sasea, dar face si pianul... - A, i place muzica, bra
vo... Are talent? - Profesorul Sauer spune ca va obtine mari succese daca se va
ocupa de aproape... Are simtul muzicalitatii... - Bravo... Ce placut lucru e sa
ai o fata care sa stie sa cnte la pian. Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred c
a nimic nu nalta pe om mai mult ca muzica. n vremurile astea materialiste, cnd omul
se gndeste numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu... Dar, baieti ai?

- Sunt, aici la scoala evanghelica, unul ntr-a treia, iar altul ntr-a cincea. Bucu
ros, domnul Ziegler, care ascultase cu ochii nduiosati si elogiul muzicii, da o m
ultime de detalii despre capacitatea sportiva si despre talentele fiilor lui. Trz
iu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei si si exprima oarecare temere cu
privire la vama. - Ei, cu vama... aranjam noi, spune asa, ntr-o doara, Nae Gheor
ghidiu... - Ati fost la Ministerul de Finante? Ati aranjat? - Nu... da facem si
noi ca taranul din anecdota... - !? - Nu stii ce-a facut taranul din anecdota? l n
treaba vamesul, banuitor: "Ce-ai n sac?" "Pai, ce sa am? Nutret pentru iepuri..."
"Nutret pentru iepuri hai?" "Da, nutret pentru iepuri." "Ia dasfa sacul", iar cn
d taranul desface sacul, vamesul da de tutun. Se uita la el amenintator: "Hai? n
utret pentru iepuri e asta? D-asta mannca iepurii?" Da taranul de colo, ridicnd di
n umeri: "Treaba lor, eu asta le dau sa mannce..." Si urmeaza nca alte ntrebari, al
te anecdote. Dar, dezastru: din vorba n vorba, a trecut timpul si casierul a plec
at, cecurile sunt nchise n casa lui speciala (domnul Ziegler e uimit, caci n-a mai
pomenit asta), dar domnii sunt att de binevoitori... Totusi reprezentantul se si
mte dator sa-i anunte ca va telegrafia la vama sa se opreasca transportul. Ziua
urmatoare abia l poate prinde pe Nae Gheorghidiu la telefon, acasa, n timpul prnzul
ui. Deputatul e indignat pna la cutremurare. - Bine, domnule, pentru numele lui D
umnezeu, nici sa mannc n liniste, ca omul, nu ma lasi? mi sta pestelen gt si dumneat
a vrei sa-ti vorbesc la telefon! Si i-a trntit aparatul n agatator. A doua zi veni
telegrama de la Berlin ca exportul aramei a fost interzis, iar transporturile r
echizitionate n drum. Suma de un milion era salvata. Ca sa nu fi facut drumul la
Berlin degeaba, cumnatu-meu a adus un mare transport de mosoare. Eram tot mai mu
lt amenintati sa nchidem uzina, mai ales ca acum greul cadea pe mine. Baiatul dep
utatului era bolnav, avea o tuberculoza a intestinelor sau asa ceva, iar din cau
za asta tatal lui nu se dezlipea de lnga pat, dect ca sa se duca la doctori si sai implore sa vie la alte ore dect cele hotarte, "ca e grav". Lumnararu ncepea muncil
e la mosie, caci eram la nceputul lui martie, si venea din ce n ce mai rar pe la u
zina. n ultimul timp ncepuse sa publice ntr-o mare gazeta economica o serie de arti
cole, despre valuta si devize, care desigur i luau timp si mai mult. Facea profet
ii sumbre despre viitoarea scadere a tuturor valutelor. n felul lui nu era lipsit
de culoare acest Lumnararu. Calca marunt, desi era lat n spate, si avea mustata,
lipitoare neagra pe buza groasa. - Pai bine, domnule Vasilescu, daca profetia du
mitale nu s-o mplini? - Nu s-o mplini si pace. O sa ma omoare cineva? Totul e sa a
i si tu o parere acolo, ca daca se adevereste, pe urma toti striga: iata, Lumnara
ru a avut dreptate. Daca nu se mplineste, toti uita... Cnd nsa n-ai nici o parere,
nici nadejde sa fii socotit profet nu poti sa ai. Daca iei bilet la loterie, nu
e sigur ca ai sa cstigi... dar daca nu iei, e sigur, negresit sigur, domnule Gheo
rghidiu, ca nu cstigi. D-aia m-am nscris ntr-un partid... Poate ca n-o sa izbutesc
nimic... Ce are a face? Sa fii nscris acolo... nu se stie. ntr-un fel, tipul ncepus
e sa-mi fie simpatic. ntr-o zi, nelinistit de soarta ntreprinderii, ba chiar destu
l de amart, caci peste cteva zile nchiderea fabricii era de nenlaturat, i-am spus pr
ivindu-l n ochi: - Mi se pare ca n-am facut nici o afacere cu fabrica, domnule Lu
mnararu. Si competintele meu, simplu: - Mi se pare si mie. Am tresarit ca ars, ca
ci o confirmare a unui astfel de specialist mi se parea definitiva. - Cum? Chiar
suntem amenintati cu lichidarea? - De, eu stiu? Mi se pare ca ne-am cam ncurcat.
.. Asa sunt afacerile... a iesit rau. Daca iesea bine... nu era bine? - Cum asta
: "daca iesea bine... nu era bine"? - Asa, cum ti spun... ia ceteste dracia asta,
ca n-am ochelarii la mine, si-mi ntinse o hrtie adusa de servitor. - Societatea t
ramvaielor ne ntreba daca-i putem livra, n termen de doua saptamni, o tona de nitur
i de arama si doua tone de srma. Si am asteptat ntrebator. Ei, ce zici? - Cum: ce
zic? De unde sa stiu eu?

Am ramas trasnit... Dar asociatul meu era ntr-unul din acele goluri sufletesti cnd
, dupa o ncordare prea lunga, personalitatea e incapabila de cel mai mic efort, s
imtea venind lichidarea, sau ce, nu mai stiu, destul ca ma privit lung, surznd, si
pe urma, ghicind parca n ochii mei o corectitudine fara margini, ca un cine n ochi
i stapnului, cnd ntelege mai sigur de orice asigurare, gndul prietenos, s-a uitat lu
ng la mine si si-a scos ochelarii. - Domnule Gheorghidiu, ti fac o marturisire, d
ar te rog sa nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzina, de durboren, de stosmasin
e, cum le mai spune... n viata mea n-am... Eram uluit. - Cum, n viata dumitale...?
Ce vrei sa spui? Pai n-ai avut o fabrica de clopote? Cum ti-ai cstigat averea? A
zmbit larg si obosit parca de digestie, jucndu-se, asa, cu tamponul de pe masa. N-am avut nici o fabrica... Am avut o pravalie de obiecte bisericesti n piata ma
re... Asta-i tot ce am avut. Mi se pare de necrezut. - Si atunci, de ce ai luat
uzina asta...? - De ce sa n-o iau? Nu-i o afacere? - Dar daca nu te pricepi? - E
i asta-i, daca nu ma pricep. Dar n-am avut si fabrica de sapun, n-am si acum tip
ografie, de tiparesc carti, nam cumparat si cincizeci de vagoane de peste sarat,
la Galati? Parca la alea m-am priceput? Asa-s afacerile... unele ies... altele
nu ies. Dar bilet de loterie trebuie sa iei. Si-a pus, caci acum asta i devenise
tic, iar, ochelarii negri. Ei, daca nu pleca inginerul, nu proprietarul... asa-i
ca mergea? Nu pot sa-mi adun mintile... - Dar bine, domnule, daca nu te pricepi
? Ma miram nca... stiam nsa ca ntr-adevar, ntre altele, e si, asa gros, directorul u
nui institut de editura. Si-a scos, cu un gest suspendat o clipa, ochelarii negr
i si, putin enervat: - Esti un copil, nu te supara, domnule Gheorghidiu, ca ti-o
spun. Ce nseamna aia, sa te pricepi? Cine poate sa prevada totul...? Cine putea
sa prevada ca Germania va opri arama, chiar cnd faceam noi transportul? Daca mai n
trzia ordinul o zi, cinci milioane cstigam la comanda noastra. Asa... Daca oprirea
venea a doua zi, putea sa se nchida de zece ori uzina, ca noi vindeam arama... N
egustorul care face socoteli si prevederi nu-i negustor, caci nimeni nu poate pr
evedea totul. Si daca nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la posta, nu socoti
pasii, mergi... Asta-i ca la curse. Parca acolo cunosc caii? Ca nu le pot pronu
nta uneori nici numele... Joc asa la ntmplare si cstig... pe cnd cei care pretind ca
se pricep, vorba vine, pierd. Intra, cu sapca n mna, un contramaistru. - Domnule.
.. (si nu stia ce titlu sa-i dea), s-a oprit frezmasina. Lumnararu deveni grav si
sever: - Cum s-a oprit? - Nu stiu ce are... trebuie sa... - Cum s-a oprit, domn
ule...? Ce paziti acolo? Va pricepeti si voi ca niste cizmari. Irimescu a vazuto? - Domnul inginer e plecat n oras... nu stiu. - Bravo, domnule, bine stam... va
sa zica s-a oprit durboru si domnu inginer se plimba n oras? - Nu durboru, domnu
... frezmasina. - A, frezmasina - si ngnndu-se - frezmasina, bravo! O sa va dau pe
toti afara, ca nu sunteti buni de nimic. Va sa zica eu trebuie sa ma ocup si de
fleacurile astea... ca n-am altceva de facut? Sa amendezi oamenii de la masina c
u leafa pe-o zi. Hai, pleaca. Si, bondoc, a luat un aer napoleonian. - Domnule..
. - Hai, fugi de aici, am terminat. Si dupa ce a iesit contramaistrul, bonom: Ai vazut? Ma baga pe mine n chestii de astea? De unde vrei sa ma pricep eu? Eram
uluit, ca n fata unui scamator rar. - Pai atunci de ce ai amendat pe lucratori...
? - Cum, de ce? Ca sa aiba grija... las' ca amenda nu strica niciodata... sunt m
ai cu grija. Sa se stie ca sunt stapn aici. Mi-e imposibil sa-mi pot reveni. - Da
r e nedrept, domnule Vasilescu, sa amendezi niste oameni care poate nici nu sunt
vinovati.

- Domnule Gheorghidiu, nu ma nvata dumneata pe mine. Romnul trebuie sa creada totd


eauna ca e vinovat... numai asa are grija. Lasa, ca banii tot i ia napoi... le dau
bacsisuri mari din cnd n cnd. Si privinduma cu un val de dragoste, fara ochelari:
Domnule Gheorghidiu, lasa-ma... ca stiu eu ce fac... n astea nici dracu nu se pri
cepe ca mine... Suna telefonul si el l-a lasat nadins sa-l ridic eu. - Pai spunea
i ca nu te pricepi? Alo... da... alo... Surde, uimit, cu lipitoarea neagra deasup
ra gurii. - Cum nu ma pricep? Nu ma pricep la masinile lor, acolo... nu stiu toa
te dichisurile cum vin... dar cnd e vorba de clenciuri de astea n afaceri, nu ma b
ate nici dracu... Dar uite, domnule, ca Ulguz (era secretarul lui) nu mai vine.
La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la o banca din oras. Lumnarar
u l chema la aparat. - Domnule inginer, te rog nu te supara... dar dumneata stii
ce se ntmpla aici? Stii ca frezmasina s-a oprit? Ca stau lucratorii degeaba?... Nu
-nu-nu. Frezmasina... asta nu e fleac. Nu-i asa... Ce vrei...? Eu sa ma ocup de
toate? Am si eu altele pe cap... Asa, te rog, vino imediat, si agata aparatul, s
coase o havana si, dupa ce ma nvalui din nou ntr-o privire de dragoste, cu o emoti
e neasteptata, ca de homosexual, mi mngie ncet mna: Iadevarat, domnule Gheorghidiu, c
a dumneata stii att de multa carte? Eram profund nduiosat si nu stiam de ce... Era
parca un mister, care dadea o alta atitudine unei situatii care parea simpla. A
bia trziu, poate peste un an, am aflat, n mprejurari pe care n-am locul sa le poves
tesc aci ca Tanase Vasilescu Lumnararu, om de douazeci de ori milionar n aur, nu s
tia carte, nu stia dect sa semneze... si ca boala de ochi era numai un truc, ca s
a ascunda aceasta infirmitate intelectuala. Atunci am nteles de ce e nelipsit de
lnga el secretarul, si de ce omul acesta se misca, n lumea afacerilor, att de greu,
jucnd comedia cu o abilitate aproape geniala, ca sa nsele absolut pe toata lumea.
Acum ma multumeam numai sa-l privesc, captiv al emotiei lui. - Oi fi stiind eu
carte... dar, uite, ca-mi pierd banii din cauza dumitale... Ma gndesc sa ma retra
g. Mi-a mngiat mna mai departe, cu ochi buni. - Nu-i pierzi, domnule Gheorghidiu...
nu-i pierzi... De ce sa te retragi...? La urma urmelor, daca nu merge afacerea
asta... ncercam alta... mai vedem noi... Nu-i vorba, ca as vrea o altfel de aface
re cu dumneata... Sa stii ca daca vrei sa scrii vreo carte, sa mi-o dai mie s-o
tiparesc... Vreau sa tiparesc cartile dumitale. Peste vreo doua zile tineam acas
a la unchiu-meu un fel de consiliu, caci oprirea transportului de arama din Germ
ania ne ameninta sa nchidem fabrica. Dar nu era chip sa vorbim cu Nae Gheorghidiu
. Aproape zi si noapte la capatiul baiatului, devenise el nsusi parca bolnav: pali
d, cu obrajii grei si nervos, cu ochii tulburi. Nicusor, fara snge, de parea numa
i o masca albita pe fata de perna alba, clatina, din cnd n cnd, capul din cauza feb
rei si atunci parintele, alaturi, tresarea tot: - Dragul meu, spune ce ai... ce
te doare? Mai iei putina limonada...? Copilul, recunoscator, l privea lung, dezna
dajduit si buzele arse ncercau sa murmure ceva, pe urma nu era dect clatinatul cap
ului, cu ochii sticlosi, feriti. Nae Gheorghidiu era parca alt om... Nu numai ca
nu mai facea nici un spirit, dar era miscat cnd noi aratam interes bolnavului, a
sculta, cu rasuflarea oprita, orice sfat absurd pe care i-l dadeam, pe urma arat
a ca a ncercat, sau ca, dupa doctor, e altceva. n ultimul timp, mai ales, scriitor
ii au speculat adevarul ca nu exista oameni "numai buni", sau "numai rai", ca do
ar n melodrama se ntlnesc astfel de varietati extreme. Si s-a ajuns la o confuzie d
e trasaturi morale, n care arbitrarul si ntmplarea joaca rolul esential. Un asemene
a scriitor ar fi fost nclinat sa vada n durerea deznadajduita a lui Nae Gheorghidi
u nuanta de bunatate si dovada de suflet. Nu era dect exasperarea sentimentului p
arintesc pentru progenitura, lipsita de orice semnificatie morala deosebita. O e
xplicatie, n ordinul specific psihologic, a acestei bunatati ar fi ca oamenii cei
lalti nu exista pentru noi dect n masura n care le cunoastem dorintele, preferintel
e, nadejdile, actele si atitudinea n decursul vietii. Cum, nsa, cei mai mediocri d
intre parinti nu cunosc ca indivizi n lume - nu au reprezentarea lor efectiva - d
ect pe copiii lor (pe care i-au vazut crescnd), e probabil ca de aceea i iubesc num
ai pe ei. Bunatatea adevarata cere neaparat inteligenta si imaginatie. Sunt, dea
ltfel, gesturi si acte de pseudobunatate, care nu sunt dect variatii periferice s
i nu ndreptatesc nici o concluzie. E chiar un soi de bunatate care seamana la cul
oare cu cea adevarata, ca albina cu viespea, dar sunt la fel de deosebite. Cnd ta
ranimea unui sat oriental iese, cu donite de apa si cu codri de pine, naintea unui
convoi

de ocnasi, cei care vorbesc de frumusetea sufletului taranesc vad aici o pilda i
ncontestabila de bunatate si omenie. Mai mult chiar, e laudata si ostilitatea pe
care cei de la portile caselor o arata gardienilor "lipsiti de inima", care paz
esc pe ocnasi. Dar daca se ntmpla ca n aceeasi noapte sa fie prins ntr-un grajd din
sat vreun hot de cai, tot satul tabara pe el si-l sfsie fara mila. Femeia asasina
ta, copilul zdrobit de ocnasii dusi n convoi erau din alta lume, de departe, dar
calul, vezi bine, e din satul lor, al lor. Alte specii, tot asa de false, sunt n
general bunatatea celor amabili si indulgenti, a imensei majoritati a oamenilor
saraci, a chefliilor generosi, a poetilor tristi, a romancierilor, duiosi, a cit
itorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scazut de tot, nu d
eparte de perversiune (daca aceasta o fi existnd) pe scara morala. n afara de cons
tiinta, totul e o bestialitate. Si sunt nenumarati oameni care, n bucuriile, n tri
stetile, n sursurile, n pasiunile lor, n ideologia, n generozitatea, n dragostea, n in
ulgenta lor, n gingasia lor, sunt numai bestiali. Dupa ce am aruncat cte-o privire
cu compatimire nspre patul bolnavului, am iesit si l-am asteptat pe unchiu-meu n
birou. A venit numai dupa ce baiatul a atipit putin. Discutia a fost lunga si pl
ina de reprosuri jalnice din toate partile. Gheorghidiu parea nmuiat si absolut c
u totul altul dect cel obisnuit, chiar cnd discuta afaceri. Parca si aci facea ape
l la compatimirea celorlalti. Nu parea sa existe solutie, cnd Lumnararu arunca, as
a ntr-o doara, ca la Galati a vazut un depozit de fierarie si aramarie veche. - D
ragii mei, nu s-ar putea sa cumparam noi depozitul ala?... Ei, draga Lumnararule.
.. tu, Stefane, puiule, ce zici? La Galati, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat
... Vasile Stanescu, str. Domneasca 26 bis... Dati-i o telegrama din partea mea
sa se intereseze ce e cu depozitul... Dar si eu cred ca e al statului. Daca rasp
unsul e afirmativ, Stefane, du-te mine la minister si obtine aprobarea lui. l luam
la pretul zilei. n trasura, Lumnararu e gnditor, ntreaba aproape absent de ce s-o f
i strns lume n fata Cercului Militar si pe urma, uitnd de toate ntmplarile parca, si
de cnd servise tuica n sort de lacheu, murmura nduiosat: - E om de inima, domnule.
Ai vazut ce prapadit era? Nae Gheorghidiu era ntr-adevar de nerecunoscut. Abia a
doua zi, cnd ne-a venit raspunsul, a redevenit o clipa el cel de totdeauna. Mi-a
spus sa ma duc imediat cu cererea la minister. Am trecut prin vreo doua birouri
de asteptare, pline de lume de tot soiul... Batrni uscati, femei tinere, cucoane
grase si mustacioase, domni cu nfatisare respectabila asteptau, unii trntiti n foto
lii, altii pe scaune, destui n picioare. Unui domn, care mi-a confirmat ca e sefu
l de cabinet, i-am spus ca vreau sa intru la ministru si m-a poftit politicos sa
astept. Ceva comun tot avea multimea asta pestrita. Un fel de asteptare nervoas
a, care provoaca ticuri, un fel de febra n privirea abatuta, care te face sa te c
rezi n sala de asteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Cnd iesea cineva d
inauntru, toti se ridicau n picioare, dar seful de cabinet facea semn numai celui
indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat nauntru, fara sa se sinchiseasca de cei d
e afara, peste o ora. n timpul acesta, ceilalti duceau nervosi minile prin par, sc
himbau locul pe scaun, unii ntrebau cte ceva pe seful de cabinet, citeau vreo hart
a sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur ca atunci cnd domnul cel gras s
i cu cioc va iesi, va fi linsat. Dupa ctva timp a venit unul nalt si elegant, care
, dupa ce si-a spus numele sefului si a explicat ca este grabit, a fost introdus
cel dinti. mi ziceam ca, orice s-ar ntmpla, niciodata n-as avea ineleganta sa trec
peste atta lume care asteapta. Si chiar am stat pna la doua dupa-amiaza, lasnd sa t
reaca multi noi-veniti si mistuindu-ma de uimire ca exista, dincolo de usa, un o
m care poate tolera spectacolul acestei asteptari. Mai trziu am aflat ca unii min
istri nadins aduna attia nenorociti n sala de asteptare, ca sa dea impresia ca au r
esort important si ca au ajuns departe n viata. De aceea ei amna, ca profesionisti
i care vor sa para ca au clienteala, ct mai mult, lasa sa se ngramadeasca lumea, s
i nca de pe scara automobilului, cnd sosesc, se ntreaba cu ngrijorare daca e plina s
ala de asteptare. Cnd i-am spus lui unchiu-meu ca n-am putut intra, s-a crucit...
- Cum, domnule, ai stat doua ore acolo, asteptnd? Cum, nu i-ai spus sefului de c
abinet cine esti? Asta-i extraordinar. Ct e ceasul? Noua si jumatate... Du-te, im
ediat la ministru acasa. - Acum, la ministru acasa? Surdeam, creznd ca glumeste. Du-te imediat! si fierbea de enervare. - Dar cum asta, unchiule? O fi omul la m
asa... Se poate una ca asta? - Ce masa, domnule? Lasa-ma cu masa-n pace acum. Mi
-e copilul bolnav, ca m-as duce eu... Stai sa telefonez. A telefonat si ministru

l i-a spus sa ma duc imediat acolo. Astepta lume si la el acasa, dar o alta lume
dect cea de la minister. Nu era nici o graba. ntr-un hol si un salon cu lumina ga
lbuie ca de candela, cu mobila bogata,

dar comuna, desi erau ici-colo portrete de familie si fotografii, se discuta sca
zut politica, se spuneau anecdote. Erau, dupa cte am nteles, parlamentari, ziarist
i, lume de afaceri importanta. Se vorbea si despre razboi, dar mai putin. Cnd m-a
m ntors cu aprobarea, era unsprezece si jumatate. Cum a vazut hrtia, Nae Gheorghid
iu a examinat, pe gnduri, semnatura, a fumat si a trntit nfundat, n scrumiera de ala
ma, mucul de tigara. Pe urma a cerut un numar la telefon. Nici nu putea macar sa
stea n fotoliul adnc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Usile erau cu og
linzi, mpartite n mici careuri, totul ncadrat n muchii aurite (casa trebuie sa fi fo
st construita de vreun alt parvenit, dar aleasa apoi anume de unchiu-meu) si ast
fel l priveam de doua ori: o data n picioare, greoi, aprig, sigur de el si combati
v, iar a doua oara rasfrnt, farmitat de careurile oglinzilor din usa, ntr-o multipl
icitate de imagini taiate, fara forma, lucioase si iuti. Nu putea obtine numarul
si s-a ntors spre mine autoritar, desi sacoul larg i atrna. - Te duci imediat la V
asile Marinescu, secretarul general, si-i spui ca-l rog sa-mi lucreze mine, neapa
rat, hrtia. - Dar mine e duminica, unchiule, nu se lucreaza la minister. - Taci di
n gura, ca stiu eu ce spun. Nu ma-nvata tu pe mine... Luni trebuie sa avem, la 9
dimineata, hrtia gata... - Eu nu vad cum... Si pe urma, acum? Aproape de miezul
noptii? - Miezul noptii? Acum se rezolva, baiete, afacerile serioase la noi... z
iua nu vin la minister, ca sa astepte acolo, dect nenorocitii care cer ctiva poli
ajutor, si strmba buzele groase a scuipat. - Si pe urma, ce nseamna o zi ntrziere? Nu trebuie sa pierzi nici o zi. Daca mai afla si altii de depozit? Hei, baiete,
cum crezi tu ca se mannca o pine n tara romneasca? Nu era ntia oara cnd l auzeam spu
asta si nici nu era singurul om care o spunea. Att de deseori am auzit exclamatia
asta, nct am impresia, falsa desigur, ca n tara mea pinea e supremul scop al oricui
si masuratoarea tuturor valorilor sufletesti. "Vreau sa mannc si eu o pine" (si n
imic altceva). "A mncat pine n casa mea." "Da-i si lui, acolo, o pine." Idealul fiec
aruia pare sa fie, cu exclusivitate, sa cstige ct mai multe pini, izbnda n viata si-o
apreciaza dupa numarul de pini de care dispune. Iar maximum de altruism consta n
satisfactia "de a da si altuia sa mannce o pine de pe urma ta" (dar nu mai multa,
"ca se obrazniceste"). Tara a grului si a foamei cronice n trecut, traieste si acu
m sub obsesia pinii, care eclipseaza oricare alte preocupari ale constiintei, ori
ce drame n zona superioara. Tragediile sunt aci n gradul "luptei pentru existenta"
, caci viata, infinit mai usoara ca n Apus pentru cei mediocri, ca si pentru cana
lii, e nenchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor sa ramna
cinstiti, dect oriunde, n lume. Dealtfel, am aflat, n alta mprejurare, un fapt care m
i confirma si mai mult aceasta falsa impresie: n loc sa raspunda la o polemica st
iintifica a unui coleg al sau, un savant localnic l-a vestit ca are "sa-l faca s
a se predea prin foame" si a manevrat asa nct a izbutit. Fireste ca viata ar fi at
roce n asemenea societate. Din fericire, compatriotii nostri, n masura n care toata
observatia ar putea fi adevarata, par sa fie, ca toti orientalii, de un vulgar
si aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obtine pe cale sufleteasca si de constrn
gere a constiintei, se obtine usor prin femei, care, daca stiu sa se refuze si s
a manevreze cu trandafirul rosu, nu cunosc refuzul. Situatii se fac si se desfac
prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanta, ci o deosebire funda
mentala. Ceea ce un profesor universitar nu poate obtine dupa umilitoare audient
e, obtine o actrita ntr-o convorbire telefonica de un minut. Mai au acelasi succe
s cei influenti, care pot practica dictonul: "Do ut des"; exact: da-mi, daca vre
i sa-ti dau si eu. Ca unchiu-meu, care, pierzndu-si ncrederea n mine, a ncercat iar
la telefon. De data aceasta a izbutit sa obtina numarul dorit. - Casa domnului s
ecretar general Vasile Marinescu? Da? Da-da-da, aici eu sunt... Puiule draga, ui
te ce te rog. Am obtinut pentru fabrica noastra o aprobare de arama veche de la
Galati... Multumesc... multumesc... Dar uite ce te rog... esti dragut, bravo...
uite, am nevoie sa mi se lucreze chiar mine hrtiile... de... da, am nevoie de ele
luni de dimineata... Puiule draga, te rog foarte mult... Ce-are a face? Cheama p
e cineva... e un sef de birou Misoiu, sau nu stiu cum naiba i mai zice, cheama-l
pe el... n zece minute, hrtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... i gasim no
i adresa. Ce-are a face? i dai data de azi, ultima la iesiri, si mi-o iscalesti d
umneata chiar mine... Sper sa nu ma refuzi. E, hai, copacel... copacel... Am eu o
mul meu care face toate... da-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... mul
tumesc... Asa... sarutari de mini doamnei... cnd veniti la noi la masa?

A asezat, nvingator, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii grosi, de obicei


de un verde congestionat, iar obrajii mari si cazuti erau acum bine sprijiniti d
e gura, pe care lipsa mustatii o vadea si mai goala n sursul ei de satisfactie. A
fost pentru mine un nou prilej de nedumerire si reflectiune. Mi s-a parut izbito
r contrastul dintre ncrederea senina cu care acest om privea destinele comunitati
i (viitorul apropiat al tarii nu-i da nici o umbra de ngrijorare, indulgenta lui
pentru greselile mpotriva statului era foarte mare si nici o masura de prevedere
nu i se parea necesara, desi era un om politic si ar fi trebuit sa aiba simtul r
aspunderii), si faptul ca era, cu toate acestea, continuu nelinistit de soarta a
facerilor lui personale, banuind pe oricine, nencrezndu-se n abstractii si numarnd p
e degete, de doua ori de fiecare data, ngrijorat de orice posibilitate de esec, g
ata, ca o fiara, sa reprime, fara crutare, orice amenintare ct de vaga. Nu stiu d
aca am dreptate sa trag concluzia ca oamenii problemelor mari sufletesti sunt to
cmai dimpotriva: nelinistiti de calea destinelor care li s-au ncredintat si fata
de vinovatii mari, atunci cnd e vorba de soarta colectivitatii; fara indulgenta,
dar optimisti, neglijenti si iertatori, atunci cnd e vorba de interesele lor pers
onale. Aceasta constatare ar pune poate putina ordine n frica pe care o au scriit
orii de a nu vedea pe unii "prea n negru, iar pe altii prea n roz". Negresit, oame
nii sunt si buni si rai, dar e necesar sa se precizeze n ce mprejurari. Trei nule
puse naintea cifrei una sau dupa ea, nu nseamna acelasi lucru. Totusi a fost nevoi
e sa ma duc din nou la ministru. n salile de asteptare cred ca era aceeasi lume d
in ajun. Seful de cabinet al secretarului general a venit cu mine si a cerut sa
fiu introdus ct de repede. Aceste situatii exceptionale mi sunt cu adevarat insupo
rtabile. Aveam impresia ca mi s-a uscat pielea. Negresit, sunt nemasurat de orgo
lios, dar, hotart, asta ca personalitate sufleteasca numai: ca personalitate soci
ala ma simt ntr-o situatie falsa si nesigura cnd ma saluta prea respectuos chiar u
n servitor. Parca merg n calcie. mping nelinistea asta att de departe, se vede, nsa, n
ct as putea sa ma plng de cele mai multe ori, si pe drept cuvnt, de exagerata famil
iaritate si lipsa de stima sociala care mi se arata. Din punctul lui de vedere,
Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit un referat de la Galati, anuntnd ca
un localnic se oferea sa cumpere aramaria cu un pret mult mai ridicat dect cel d
at de fabrica noastra, dar era prea trziu, hrtiile erau semnate. Peste vreo saptamn
a, n preajma Pastilor, am facut un aranjament cu ceilalti si, cu toate ca nevasta
-mea insista sa ramn, am iesit din asociatie. E TOT FILOZOFIE... mi dadea o impres
ie de echivoc: ma simteam n mna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave
si atitudini importante, ca n mna unui medic, care-ti aplica aparate si face ncerca
ri cu tine, fara sa spuie exact ce vrea, pretinzndu-ti, destul de nejustificat, a
bsoluta ncredere. Dealtfel, mi-e greu sa merg imediat n spatele cuiva, cu obligati
a sa calc exact n urmele lui. Mai ales ca n timpul acesta munca mea la Universitat
e ma pasiona si fara ndoiala ca a fost cea mai rodnica din viata mea. Chiar n a do
ua jumatate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevarata le
ctie despre Critica ratiunii practice. Profesorul, foarte serios si foarte prete
ntios, obisnuia sa lase pe catedra pe studentul care expunea lucrarea, iar el tr
ecea n rndul auditorilor, n prima banca. Noutatea era acum ca, spre deosebire de to
ti colegii mei, care-si citeau lucrarile, eu vorbeam, timp de o ora, despre tema
data, fara altceva dinainte dect o pagina cu note. Negresit, Critica ratiunii pr
actice, excesiv dogmatica, prezinta mult mai putine greutati dect aceea a ratiuni
i pure, chiar n textul kantian, ba nca, tinnd seama mai mult de sala dect de profeso
r, cautasem sa ocolesc ct mai mult dificultatile metafizice. Nevasta-mea a fost pn
a seara grava si tacuta. Faptul ca fusesem tratat de profesor cu atta deferenta m
asurata, ca timp de o ora fusesem pe catedra obiectul privirilor unei sali pline
, n care erau si cteva studente, frumoase, necunoscute noua, de la alta facultate
probabil, sfiala admirativa cu care eram felicitat de colegi si de roiul de fete
care ma nconjurase, la sfrsitul orei lnga catedra, o intimidasera. S-a rezemat de
bratul meu, calda si ngndurata. Aveam de facut cumparaturi si simteam nevoia sa sc
himb oboseala n joc si destindere. Am fost cu trasura dupa-masa la Sosea, pna dinc
olo de vila Minovici. A vorbit n timpul plimbarii putin si parea mereu preocupata
. Numai cnd a fost n patul jos si larg, ghemuita ntre pernele albe, dupa obiceiul e
i, a soptit, parca mai mult pentru ea: "Uf... si filozofia asta!" Spunea "uf, si
filozofia asta!" cu un fel de ciuda, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf

, pantoful asta!" care o strnge.

- Dar ce-ti face filozofia, fata draga? - Nu pricep nimic... nimic, si-i erau oc
hii mari si albastri, ncruntati de necaz. - Cum, acum, dupa ce ai audiat aproape
doi ani cursuri de filozofie, constati ca nu pricepi nimic? - Lasa-ma-n pace...
niciodata n-am priceput nimic... ce naiba vor toti filozofii acestia? - Si-i iub
esti tu... cred ca nimic mai mult... Asa o fata sluta ca tine... - Asculta, vorb
esc serios acum... Te rog foarte mult... - Ei, cum vorbesti serios, draga mea, d
aca vrei sa stii ce vor filozofii? Lumina lampii, strnsa si rasfrnta de abajur, i p
oleia rotunzimile albe, n culcusul patului cu perne mari, patrate, de olanda parc
a scrobita. - Asculta, ti-a trecut vnataia pe care ti-ai facut-o la genunchi, cnd
te-ai lovit de scaunul cazut ieri? si i-am ridicat camasuta spumoasa de pe genun
chi, ca sa vad. Si-a tras-o nervoasa la loc. - Lasa asta si raspunde la ce te ntr
eb. - Cum, draga, vrei sa stii serios ce vor filozofii? - Da... si era grava ca
un copil care cere luna sau pasarea de aur... - Nu stiu... - Cum nu stii? Atunci
de ce vorbesti la Universitate? - Ce vrei sa fac? Vorbesc si eu asa... - Dar lu
mea de ce spune ca stii? - Spune cineva enormitatea asta? - Lasa-ma-n pace, ca n
u vrei sa-mi spui, si albastrul ochilor i s-a ntunecat, buza de jos, umeda, i s-a
rasfrnt a ciuda. As fi vrut s-o sarut, asa mbufnata si copilaroasa ca o cadna. - F
ata draga... zau daca stiu. - Spune ce stii... Ce-ai vrut sa spui azi cnd ai spus
"neliniste metafizica"? M-a mirat ca a retinut expresia, dar pare-se ca a frapa
t-o ca pe excursionisti un obiect de curiozitate colorata, n muzeu. - Neliniste m
etafizica? si o priveam adnc n ochi... Neliniste metafizica e sa privesti o femeie
n ochii mari. - Ei, nu... - ... Sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem att d
e mici, ca frumusetea are pete si e trecatoare, ca dreptatea nu se poate realiza
, ca nu putem sti niciodata adevarul. Sa fii, din cauza asta, trist... sa iubest
i florile si sa zmbesti cnd vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu banuie nimic s
i si au socotelile lor. Genele lungi se ntind usor ca o mirare peste apa albastrie
dintre ele. - Nu putem sti adevarul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? si asc
ultnd n ea, o clipa, pe urma: frumusetea are pete si e trecatoare? - Da, fata drag
a, adevarul nu-l putem sti niciodata, niciodata... dreptatea nu se poate realiza
pe lume... iar frumusetea are pete si e trecatoare... Asa, ca pata asta, de dea
supra genunchiului tau... - Ei, esti revoltator, mria, pacalita n asteptarea ei. Iar acum doua saptamni ai avut si un guturai de nu avea nimeni curajul sa te saru
te, iar nasul ti-era inform si rosu... Ba nca ar putea fi si mai rau, zi Doamne f
ereste... ai putea fi bolnava de stomac, de pilda... - Ah, taci cu prostiile...
spune-mi mai bine ce e filozofia... - Tare mi-e teama ca daca nu ti-o conveni ni
ci ea, o sa-i spui "sa taca" si filozofiei. Voi femeile... - Te rog... nici un "
voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile". Am tras-o de nas, s-a aparat
ca de o albina cu palma... si pe urma iar a luat mutra ntrebatoare. - Stai nti sa n
drept abajurul, ca sa-ti fie capul n lumina... Nu pot suferi sa-ti vorbesc, fara
sa-ti vad ochii. mi da "nelinistea metafizica", si ntorcnd lampa cu abajur mare, ve
rde, de citit seara, am scaldat-o n lumina. Cu formele ei calde si vii, era ca o
bucurie a serii. - Ah... iar ncepi... credeam ca ai devenit serios, si trase de u
rechile de dantela puisorul de puf. - Draga, filozofii, ca toti copiii, au vrut
sa stie la nceput "cine a facut lumea?". - Cine s-o faca? Dumnezeu... - Da? Ai ui
tat ntrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a facut, taticule? - !?... se mira cu ochii
mariti si gura micsorata.

- Sigur. ndeosebi, ei ar fi vrut sa stie ce se ntmpla cu omul dupa moarte... Daca e


xista suflet... si daca sufletul e muritor. Au vazut nsa curnd ca aici dezlegare n
u poate sa fie si, modesti, dndu-si seama ca nu pot cunoaste nimic de dincolo, au
cautat sa cunoasca mai bine lumea de dincoace, lumea asta n care traim. Negresit
, mai toti au facut si metafizica religioasa, dar cei mai multi, si n principalul
operei lor, s-au ntrebat ce e lumea... - Ce sa fie? si era mirata ca filozofii s
i-au pus o ntrebare att de simpla. - Ce? ti se pare asa de usor de raspuns? - !? Draga fata, nca de la nceput s-a vazut ca nici ntrebarea asta nu are un raspuns li
mpede. De trei mii de ani si, poate, mai demult - gnditorii cauta dezlegare: Ce e
ste lumea? Ce putem cunoaste din ea? Cei care au ncercat un raspuns se numesc fil
ozofi, iar ansamblul raspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, n centrul
filozofiei sta asa-zisa teorie a cunoasterii. Motru, de pilda, e profesor de lo
gica si de teoria cunoasterii. Pare enervata, deziluzionata, si ridica usor camas
uta alba pe umerii rotunzi si cruzi. - Dar bine, cu aceasta cunoastere a lumii n
u se ocupa stiinta? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoasterii? E mirata, asa cum
se mira profanii ca filozofia se ocupa de lucruri care lor le par excesiv de si
mple, caci nimic nu pare mai simplu dect o axioma. Asa cum elevii, care urmeaza m
atematicile superioare, se mira ca li se cere sa demonstreze ca 3x7=7x3. - E cu
totul altceva, fata urta... Dealtfel, cei mai multi filozofi au tagaduit posibili
tatea stiintei. - Ei, cum asta? ntreaba, nevinovata... - Ei spun ca, n afara de ce
e formal si nu al realitatii, n afara deci de matematici si de ce se leaga de el
e: geometria, mecanica si fizica, n genere, nu putem cunoaste nimic sigur. "Sigur
", ntelegi? - Si cum asta? Dar medicina? - De medicina nici nu mai vorbim. Indica
tiile ei se bat n cap si determina mode. Unii cred ca de doua mii de ani n-a facu
t nici un progres, n afara de chirurgie, care e tehnica pura. Medicina nici astaz
i nu poate vindeca un guturai macar si ai vazut ca eu a trebuit sa astept doua s
aptamni pna sa te pot saruta ca lumea... - Ah! si-mi da mnioasa cu puisorul de puf n
cap. - A recomandat, zeci de ani, dusurile reci pentru cei nervosi si acum le c
ondamna, gasindu-le omortoare mai ales pentru cei nervosi, de le-a nlocuit cu cele
scotiene. A recomandat o jumatate de veac mncarurile fierte mult, cu grija, si a
zi le recomanda aproape crude, sa nu li se piarda vitaminele. A recomandat opera
tia de apendicita, pe urma a combatut-o, a recomandat medicatia intensa, ca sa r
evie pe urma la stimulente si iar sa se ntoarca. Am citit zilele trecute ca un me
dic e de parere ca apa murdara de ru e mai buna de baut, tocmai pentru ca are bac
terii, necesare organismului, si e deci mpotriva filtrarii. Ba se pare ca unii me
dici sunt si mpotriva aeratiei camerei de dormit, pentru ca sa nu se consume oxig
en n timpul somnului si odihna sa fie deci completa si citeaza cazul pasarilor, c
are dorm cu pliscul sub aripa. A fost un principiu: "digeram cu picioarele mai m
ult dect cu stomacul" si acum unii recomanda siesta linistita, dupa pilda animale
lor care se odihnesc dupa masa. Tuberculosilor li s-a recomandat, cu pasiune, ae
rul cel mai tare al muntilor si, dupa ce au murit cu sutele si miile acolo, au f
ost coborti, ceilalti, mai jos. Dealtfel, multi se ntreaba daca nu cumva cea mai t
eribila dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medic
amentatie, dovedind astfel ca nu cstigam nimic, ca, n schimbul unei aparente ndrept
ari, ne loveste mai rau, mai cumplit. S-a observat, n orice caz, ca populatiile c
are ignoreaza medicina traiesc mai sanatos si mai mult dect cele care la tot pasu
l alearga dupa doctori. Asta ca sa-ti dau un exemplu. Asa cu toate... De istorie
ce sa mai vorbesc? Ai vazut cum si bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri,
filozofii nu se gndeau numai la medicina, ci la tot ce poate fi obiect de stiut.
Nu putem cunoaste nimic cu adevarat. - Tot nu pricep... cum nu putem cunoaste? Asculta, sa te ntreb altfel. Cum cunoastem noi lumea? - Prin simturi... - Foarte
bine... dar simturile sunt nselatoare: Urechea te minte si ochiul te-nsala... Ce
-un secol ne zice, ceilalti o dezic... Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiulu
i nostru... Daltonistii vad verde n loc de ros. Daca toti am fi daltonisti, toate
lucrurile rosii ar fi verzi, ochiul sufera de attea ori, dealtfel, de halucinati
e... urechea de

asemeni... "mi s-a parut ca m-a strigat cineva", pipaitul nsala, simtul inferior n
sala... Cei carora li s-a amputat piciorul se vaieta nca uneori ca-i doare unghia
de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici forma, nici culoare, nici sunet.
Dealtfel, n-ai vazut si n somn cum ne nsala simturile? Traiesti n vis tocmai ca n v
iata. Soarele te arde, iarba e umeda, gheata rece, vezi ce nici n-ai gndi, cstigi
saci cu bani de aur. Ba chiar banuiesti ca esti n vis si ngrijorat, cauti sa verif
ici, te pipai. Dar te convingi ca e realitate. Pentru orice gnditor adevarat a ra
mas stabilit ca nu putem avea nici o ncredere n simturi. Totul e relativ. Nascioru
l dumitale pare un nas de Cyrano pe lnga o crna adevarata. - Asculta... si iar si a
rata amenintatoare dintii albi, dintre care doi din fata, de sub buza rosie de s
us, putin mai lati, ca doua minuscule petale, mbietoare, de floare de cires. - Ci
ne ar banui ca alamiul parului dumitale e facut cu ajutorul ceaiului...? Pe toti
i nsala. - Ah! si a nceput indignata sa dea cu picioarele si pumnii n mine, aratndumi suvite de par auriu din crestet: Uite... uite. - Draga, ma lasi sau nu sa fac
filozofie? - Daca spui infamii? - Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi ca daca
nu stai linistita, vai de chica dumitale alamie. Si, dupa ce s-a potolit putin: m
i spui uneori ca ma iubesti. Si eu trebuie sa cred asta... desi stiu ca e ceva f
oarte relativ... Cine stie...? Ma priveste cu ochi mari de copil furios. - Ai sp
us ca faci acum numai filozofie... - Dar ce? Crezi ca asta nu-i filozofie? Sa st
iu daca ma iubesti sau nu? (Cnd mi dau seama acum ct de putin banuiam ce sens profu
nd avea sa aiba ntr-o zi aceasta afirmatie pentru mine, ce nnebunitoare problema f
ara solutie avea sa-mi puie, ct aveam sa-mi repet ntrebarea la nesfrsit, mi vine sa
surd melancolic de seninatatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fara sa stie
nimic, cei al caror tren a si pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotriv
a.) - Nu te iubesc deloc... continua. - Dar sub aparenta, s-au ntrebat filozofii,
nu e nimic absolut, nimic care sa reziste oricarei analize? Si fiecare a propus
cte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuti a
u emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, daca ai cauta si ai cauta,
ai vedea ca esenta, absolutul, este apa. Ea se transforma n toate lucrurile care
sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea dect miscare si transformare, dim
potriva: esenta, absolutul, era focul, un foc mai pur nsa. Altii, mai vechi, crez
usera ca e pamntul, altii aerul. De fapt, toti ntelegeau prin aceste "principii" c
eea ce stiinta moderna ntelege prin "energie", care, transformndu-se n orice, creea
za lumea existenta. Deci, vechii filozofi greci erau niste fizicieni. Erau, deal
tfel, si buni matematicieni. Pytagora chiar credea ca numarul e singura realitat
e n lume. Caci aparentele ar fi nselnd, dar numarul nu nsala niciodata, 3+4 fac oricn
d sapte. Altii au gasit ca miscarea e absoluta. Zenon credea ca, singur, repaosu
l. Dar sa trecem peste acesti primi filozofi, caci toti au dreptate, dar toti ex
agereaza. - Asculta, nu pricep. - Ei, mereu nu pricepi... Si pe urma, surznd: Un f
ilozof nu trebuie priceput, caci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toti se d
eclara, de trei mii de ani ncoace, unii pe altii ininteligibili. Si daca ei nu se
nteleg... atunci cum vrei sa-i ntelegi tu?... Asa cum esti... Si o privesc cu o p
refacuta desconsiderare. E foarte atenta si nu ia n seama nimic. - Bine, dar nici
profesorul nu-i ntelege? - Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sis
tem frumos sau nu e nimic. Nu uita ca el e un mare profesor de istoria filozofie
i. Un istoric memorizeaza. El expune pe rnd sistemele, nu le explica. Caci, n gene
ral, aceste sisteme sunt capodopere de logica si metoda. Numai daca le admiti nsa
punctul de plecare, adica tocmai cel care e declarat, n genere, ininteligibil. F
ilozofii si nebunii sunt cei mai mari adepti ai logicii. Daca admiti unui nebun
ca el e de sticla, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereste d
e tine ca sa nu se sparga, se spala cu grija ca sa fie mereu limpede, si studiaza
greutatea, spera sa devie sonor, si asa mai departe. Dealtfel, dupa primii filo
zofi greci, au urmat sofistii, care au mpins ndoiala pna la ultimele consecinte. Da
ca nimic nu e adevarat, atunci se poate afirma orice. Totul e sa fie frumos expr
imat. Daca "omul e masura lucrurilor" si, orict s-ar trudi, nu descopera dect minc
iuna, atunci sa aleaga cel putin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt stramos
ii autorului tau favorit, Anatole France, care afirma si el ca orice idee se poa
te sustine, ca adevarul nu poate fi aflat si ca singurul lucru care ne ramne de f
acut e sa cautam frumosul si

agreabilul. Iar n locul unui filozof, el prefera o statueta sau, si mai bine, o f
emeiusca frumoasa ca o statueta... Cu toate ca nu mpartasesc convingerile lui, cu
toate ca ai snii att de urti, uite, uneori privindu-te, simt si eu ca are putina d
reptate. S-a nfasurat de necaz, toata, de la picioare pna sub barbie, cu plapuma c
u atlazul ivoriu, ca un copil n fasa. - Foarte bine, spune mai departe. - Spun, d
aca dai iar plapuma deoparte. - Dar sa spui... auzi? si e mereu copilaroasa ca o
cadna. - Spun. Dar pe scurt acum, ca, uite, se face ziua. O privesc cercetator.
Sunt singur acum, dupa miezul noptii, n tot cuprinsul pamntului, al stelelor, al n
emarginirii albastre, cu femeia aceasta, goala pe alba piramida a pernelor, sub
lumina lampii. - Ce-are a face ca-i trziu...? spune. - Ei bine, au urmat, lasnd de
oparte pe cei mai putin nsemnati, timp de aproape doua mii de ani, o serie de mar
i filozofi, care, indignati de atitudinea sofistilor (caci acestia, gasind ca si
mturile nsala, tagaduiau totul), au cautat daca nu exista un alt mijloc, mai sigu
r, de aflat adevarul. Si au gasit ca ratiunea e un bun instrument si ca ea ne po
ate ajuta sa descoperim cteva adevaruri absolute. Socrate a gasit ca binele e cev
a absolut. Platon a ajuns la concluzia ca ideile nu sunt supuse schimbarii. Anim
alul se naste, creste, moare; dar ideea de animal, speta, ramne undeva, departe, n
aer, n cer; Aristotel gasea ca ramne sigura activitatea, cine nu se misca e mort
ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes gasea ca sigura e
ndoiala, deci cugetarea - si de aci deducea existenta sigura a lumii. Spinoza, nc
a mai rationalist dect ceilalti, ajungea la concluzia ca sigura e substanta, adic
a Dumnezeu, si tot ce exista nu sunt dect moduri si forme ale substantei. E pante
ismul exprimat cu aproximatie n literatura, n ideea nu ca Dumnezeu e n toate, ci ca
e toate: floare, pom, munte, om, gndire; Leibniz, tot pe calea ratiunii, gasea c
a absolut certa e existenta substantei active, a monadelor adica, un fel de mici
suflete din care ar fi facuta lumea. Acestia au fost rationalistii principali,
caci i-am lasat deoparte pe multi, ntre care si pe religiosi: Plotin din Alexandr
ia, pe filozofii si sfintii crestini: sfntul Augustin, sfntul Anselm, sfntul Bernar
d, sfntul Toma d'Aquino si altii. Dormi cu ochii deschisi sau asculti? Sta rezema
ta n cot: Spune nainte... Si avea bratul alb si gol. Asadar, timp de doua mii de a
ni, acestia si discipolii lor au cautat, ngroziti de nesiguranta simturilor, sa g
aseasca sprijin n ratiune sau n credinta n Dumnezeu. A venit nsa scoala filozofica e
nglezeasca, stii ca englezii sunt oameni practici, si a afirmat ca nimic nu pute
m sti dect tot prin simturi. Ratiunea nu duce dect la vorbe goale. Unul dintre ace
sti englezi, Roger Bacon, si dupa el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, n
e ndeamna sa ne ntoarcem la natura si sa nu credem dect ceea ce se poate controla.
Ei sunt parintii stiintei moderne. Ceilalti englezi, care au filozofat, s-au mul
tumit sa tagaduiasca valoarea virajului ratiunii. Locke afirma contrariul celor
ce se sustinuse doua mii de ani. Numai prin simturi putem cunoaste ceea ce e de
cunoscut, prin experienta. nainte de experienta sufletul e "tabula rasa". Totul v
ine prin simturi. Episcopul Berkeley trage concluzia ca daca totul nu exista dect
cta vreme e cunoscut prin simturi, atunci tot ce nu e cunoscut nu exista; si cum
cunoasterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu exista si sen
zatiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, asa cum sufletul provoaca
si traieste visele. Viata si materia sunt numai un vis al spiritului: David Hum
e tagaduieste spiritul si revine, ntr-o forma noua, la vechiul scepticism al sofi
stilor. Nimic nu exista n realitate. Totul e numai relativ la noi si se reduce la
legile asociatiei ideilor. Nici numarul, nici cauza, nimic nu exista, afara de
ceea ce aduc simturile si care, fireste, nu are nici o valoare stiintifica. Tot
un englez, si nca fata bisericeasca, filozoful Thomas Reid, a combatut aceasta fi
lozofie a iluziei, spunnd, ntre altele, si o anecdota care a avut mare succes la v
remea ei. "Ma ntlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John sa-i spunem. Era
foarte amart. Dar, John, ce s-a ntmplat cu dumneata? Sunt amart. Mia nnebunit baiatu
el mare... Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford? Tocmai e
l. A venit acum de sarbatori acasa. Fireste ca am gasit o masa bogata si, emotio
nat, l-am ntrebat ce a nvatat acolo la Universitate... Multe, tata, si lucruri pe ca
re nici nu le banuiesti. Am nvatat, de pilda, ca nimic nu exista, ca totul e o cr
eatie a simturilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mna mea e si ea creatie a
simturilor mele. Tot ce ma nconjoara e o creatie a simturilor mele. Dumneata nsut
i, tata, esti o creatie a simturilor mele... Cnd am auzit asta, mi s-a facut rau.

M-am ridicat furios n picioare si i-am spus, cuprins de mnie: Bine, ticalosule, ca
vinul si paharul, si masa or fi creatia simturilor tale... poate... nu stiu. Dar
sa-mi spui mie ca eu sunt o creatie a

simturilor tale, cnd stiu bine ca eu te-am facut pe tine?... Asta e prea-prea. Ie
si afara din casa mea si du-te la filozofii tai." Rde amuzata cu dintii ca miezul
unui fruct rosu. - Episcopul asta avea dreptate... - Te cred ca-i dai dreptate..
. Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiustile frumoase. Dar acum am obos
it... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toti. El i-a mpacat
pe cei doua mii de ani de rationalism - adica de mpacat nu i-a mpacat, dar a gasit
calea adevarata cu empirismul stiintific al englezilor. El a spus: nici ratiune
a singura, nici simturile singure nu pot oferi un adevar sigur. Ratiunea singura
o ia razna, simturile singure sunt moarte. Lumea cea adevarata, care ne strneste
impresiile, n-o cunoastem. El i-a zis lumii aceleia "lucru n sine", numen. Numen
ul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaste nimeni. Cnd vrea sa ajunga la n
oi, el ia forma dictata de simturi si se organizeaza asa cum cere ratiunea noast
ra. Cnd acest numen vrea sa intre n cetatea mintii noastre, el trebuie sa se supui
e formalitatilor necesare, sa mbrace un anumit costum, sa pastreze obiceiurile si
prescriptiile. Ratiunea nu poate sti nimic din ceea ce e n afara de zidurile cet
atii, dar garanteaza pentru ordinea si siguranta celor dinauntru. Prin urmare, s
i dupa Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecaruia din noi, dar un vis car
e se formeaza dupa anumite reguli, nu asa la ntmplare, dupa regulile "casei" adica
ale sensibilitatii, ale judecatii si ale ratiunii. Un vis al mortii-eterne e vi
ata lumii-ntregi... Iata, fata draga, filozofia, explicata, att ct s-a putut, ca s
-o nteleaga si o proasta mica, asa ca tine... S-a ntartat ca o pisica n culcusul de
olanda alba. - Iar ncepi? - Ei, atunci, poftim, retractez: o proasta mare. - Ascu
lta, sa nu ma scoti din sarite... Spune-mi mai bine acum altceva. Daca lumea car
e exista e un vis al fiecarui om, dupa reguli stabilite, cum se face ca toti oam
enii viseaza dupa aceleasi reguli? O privesc cu o nemaipomenita mirare. - Zau ca
nu esti chiar asa de proasta. S-a nfuriat, vrea sa-mi prinda mna ca sa mi-o muste
. - Zau ca nu glumesc... Asta s-au ntrebat si ceilalti filozofi, citind pe Kant.
El spusese ca exista o "constiinta n genere". Dar, se vede ca e prea putin... Pe
tine te multumeste aceasta afirmatie, caci pe confratii tai ntr-ale filozofiei nu
... N-am apucat sa termin fraza, caci m-am pomenit cu amndoua pernele de puf si d
antela n cap. - Draga fata, nu mai stiu cum sa ma nteleg cu tine... Daca-ti spun..
. Ma ntrerupe poruncitor... - Stai, acum vino aproape si-mi raspunde la o ntrebare
. Iau o mutra supusa, cu ipocrizie, si astept. - Da? - Cine era o fata blonda si
uscata?... - Care? - Una urta... dupa lucrare, cnd tu vorbeai cu profesorul, ctiva
baieti si vreo doua fete discutau despre tine. Asta se lauda ca te cunoaste...
Un baiat spunea si el ca ati facut liceul mpreuna. - Cine, frate? - Ei, cum cine?
Una... blonda si urta. Era n capul bancii a cincea. Nu stiu nimic, dar spun la ntmp
lare: - Care, aia din capul bancii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frum
oasa...? Strmba din buze. - Da, frumoasa, daca era vopsita ca o paparuda. Am ntele
s si joc mai departe, cu mutra cea mai convinsa: - A, stiu acum. E o fosta metre
sa a mea... Ma priveste o clipa uimita, cu sprncene circomflexe. - Mizerabile, si
se napusteste asupra mea cu pumnii. - A, da... frumoasa fata... ce gura avea...

M-a mpins cu picioarele afara din pat si, ca sa nu cad, a trebuit sa cobor. - Dra
ga, avea o gura calda si lacoma... Striga la mine mnioasa: - Taci... n-auzi, taci
... Si, laudaros, din mijlocul dormitorului: - Lacoma... draga... Aia stia sa sa
rute, nu ca tine. Arunca acum cu pernele n mine, strignd n genunchi, n mijlocul patu
lui: - Nu ma intereseaza... taci... nu vreau sa aud... era sluta. - Cnd te strngea
n brate... niste brate, cu adevarat colaci de salvare... Vrea sa-mi arunce carte
a de pe mescioara n cap, dar sar mai nainte, o prind n brate si o culc n pat. I-am f
ixat umerii n olanda alba a asternutului, petrecndu-i mna stnga pe sub talie, arcuin
du-i astfel pieptul cu snii mici. i prinsesem amndoua minile, caci cu cotul i apasam
bratul stng, iar cu degetele i nclestasem bratul celalalt aproape de umar. Corpul i
era de sub sni n jos liber si gol tot, dar nu putea sa scape din prinsoare, cu toa
ta truda ei de zvrluga. n felul acesta gura i era n voia mea, caci stam n genunchi si
aveam si bratul drept cu totul liber. N-o sarutam. mi apropiam numai buzele de c
oltul gurii ei si asteptam. Se smucea, arunca picioarele cautnd sa ma loveasca, d
ar totul era de prisos. Camasuta i se adunase spre gt. O ntrebam ironic: - Tot mai
vrei sa dai oamenilor cu cartile n cap? si-i conturam, abia atingndu-le cu gura,
buzele moi si carnoase, iar cnd nfiorat le simteam ntredeschiderea si respiratia ca
lda de floare, ma departam de ele si ma apropiam usor de urechiuse. si rasucea mi
jlocul, se vnzolea opintindu-se n calcie, facnd ca o punte arcuita din trupul ei ofe
rit tot unui zenit al voluptatii, vadind goala, floarea de matase palida din mij
loc, n lumina cristalina cruda a lampii. - Mai esti afurisita? Nu vrea sa vorbeas
ca si, amarta, avea aerul sa spuie ca scapa ea din strnsoare si are sa-mi arate mi
e. Era vnjos si viu trupul, n toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, t
are, dar fara nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea lu
ciri de sidef. Toate liniile ncepeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, di
n ocoluri. Snii robusti, din cauza minii mele petrecute pe sub talie, prelungeau g
ratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pntec, caderea
sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite nauntru cnd erau alatur
i, lung arcuite n afara, din sold la genunchi, ca si cnd feminitatea ei ar fi fost
ntre doua paranteze fine, prelungi. Cu toata nversunarea mpotrivirii, mi-am apropi
at gura de a ei, dar cnd am simtit-o moale si buna, ca un miez bun de fruct, i-am
dat dintr-o data drumul si-am sarit n mijlocul dormitorului, ca de frica unui sa
rpe. S-a ridicat nfuriata, apriga, n genunchi si n aceeasi clipa mi-a zburat n cap c
artea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia d
e pe masa a zburat si el, prabusind n spatele meu o etajera cu vasul de flori cu
tot, facndu-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut ntmpla. M-ar fi des
figurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara ndoiala un paroxism, o unda de nebuni
e n furia ei, caci avea n joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata
no iubeam att de mult ca n asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispi
ta asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am ntlnit niciodata la alta femeie, aceasta
impresie de a te juca pasionat cu o pantera ntartata. Am prinso din nou n brate, si
cnd mi-a simtit gura apasata n plin, cald, pe a ei, s-a destins toata, s-a nmuiat
ca o crpa, si-a trecut bratul dupa gtul meu si a ramas atrnata de gura mea. Scapat
din strnsoarea sarutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu rasuciri
molcome, mi-am lipit urechea si obrazul de pntecele neted si catifelat, ca o peta
la de trandafir galben, ascultnd nauntru viata femeii, n ovarele ei, ca o seva, ate
nt cum asculta medicul pieptul celui pe care l examineaza. A prins sa se framnte i
arasi, se frngea ca o pine a iubirii trupului tnar, era lnced alba, si cu ochii nchis
i peste durerea dospita din ea, oferind ntre dinti, ntinsa, garoafa nsngerata a buze
lor. Eu priveam ochii ndoliati, care vegheasera nopti de-a rndul deasupra patului
prietenei bolnave, mna palida care scotea din camera suferindei ligheanul cu pans
amente murdare schimbate, aceeasi mna palida care copia zeci si zeci de pagini pe
ntru matusa. Am prins sa caut n tot trupul acesta de printesa dornica sufletul, f
loarea gndului si a loialitatii. Tacut, vointa dintre noi crestea, se exaspera ca
sacadele unui spasm. mi gngurea numai, deodata nvapaiata si navalnic rumenita, nau
cit si cald n ureche, vorbe fara sir: "Daca nu... Viata mea... daca nu..." Pna la
minunea din urma a mbratisarii.

Nu mult dupa lucrarea de seminar, am ntlnit, ntr-o dupa-amiaza, la Sosea, pe cnd eu


si nevasta-mea ne plimbam pe jos, pe Anisoara, o verisoara de-a mea, maritata cu
un proprietar de mosie de pe lnga Ciulnita. Era n primele zile de mai, mugurii pl
esneau n suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau nca mai negre. Pr
imavara scotea lumea la soare ca pe soprle... Aleile erau zvntate si soarele taia
sectoare luminoase, proaspete, n toate partile. Anisoara trimisese masina nainte,
la rondul doi, si ea venea acum pe alee ncet, pe jos, frumusete mladioasa, bruna.
Pe vremea cnd eram saraci nu ne vedeam aproape deloc cu aceasta verisoara, care
era foarte "mondena", traia larg de tot, caci avea casa mare n Bucuresti. Era una
dintre acele femei elegante despre care, fie pe strada, fie la teatru, toata lu
mea ntreba numaidect cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de portelan, ochii neg
ri, mari ca niste clasice migdale, sprncenele drese, subtiri si usor ridicate spr
e tmple. Nasul, mult departat de gura, dar legat de ea printr-un suav santulet, a
bia lamurit, era tot asa de fin si sigur desenat ca si buzele, cum i erau, dealtf
el, toate trasaturile, si dadea o usoara semetie ntregii figuri. Un grain de beau
t totusi, n stnga, deasupra gurii nrosite nchegat, mbia cu oarecare familiaritate. De
aproape de tot nsa, tariei accentuate a trasaturilor i corespundea o fragezime pre
a molatica, nesigura, a carnii, ca la floarea crescuta la ntuneric. Probabil din
cauza noptilor nedormite, sau, cine stie, era poate bolnava. Acum a descoperit-o
parca pe nevasta-mea: "Zau, e ncntatoare... Ia uite ce draguta... Ei nu, zau..."
Nevastamea era fericita si surdea ca o scolarita, gdilata n orgoliul ei ca place un
ei femei att de pretentioase. Ele ntre ele, femeile, sunt foarte simtitoare la ace
ste preferinte. A urmat o serie de invitatii reciproce si pe urma nu ne-am mai d
espartit aproape nici o zi, mai ales cnd a venit, dupa ce a terminat muncile, si
barbatul Anisoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapida ca topirea zapezii albe pe
cmp. Am devenit si mondeni. Sarbatori n familii de cunoscuti, invitatii la conacur
i de prieteni, la restaurante de seara si gradini de vara, dansuri, devenisera p
reocupari cotidiene. Au fost, n luna mai, cteva "grandioase" batai de flori la Sos
ea, ntre rondul nti si hipodrom, la care am luat, binenteles, parte, n automobilul as
cuns sub liliac, trandafiri si garoafe al Anisoarei. Sufeream, ca supus unui tra
tament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta si descoperise n angrena
jul de lux posibilitati noi, asa cum unii si descopera ntr-o zi talente nebanuite
si, mai ales, descopera n fiecare zi prilejuri noi si diferite sa si le exercitez
e. O rochie noua, un pantof fin, o palarie, o masa cu invitati eleganti, care al
tora li se pareau aproape la fel sau fara nuante prea evidente, aveau ntre ele pe
ntru nevasta-mea deosebiri categorice, asa ca n reclama din vitrina farmaciilor, n
care o mna extrem de fina e alaturata de alta cojita si buboasa: nainte si dupa nt
rebuintarea cremei X. De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai ca nar fi fost suficient de bine mbracati pentru localurile n care mergeam acum, dar n
-ar fi avut nici posibilitatile materiale. Cnd mergeam nainte, n grup, plateam eu n
ota totdeauna, binenteles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-as fi put
ut s-o fac. Dealtminteri, aceste despartiri devin inevitabile prin gabaritul che
ltuielilor. Cnd se ridica gradul de altitudine, unii ramn fatal jos, indiferent de
sentimente. Aproape chiar din aceasta vreme, nevasta-mea a nceput sa se ocupe cu
superioritate si de tinuta mea. Stiam ca la Universitate trec printre studentii
"bine". Eram nalt si elegant, dar e adevarat ca nu-mi faceam dect cte un costum de
haine, pe care-l purtam pna se uza si pe urma l nlocuiam cu altul. Cravata, de ase
meni, cumparam alta numai cnd cea de la gt era mototolita de-a binelea. Binenteles
ca si ghetele le pingeleam ct timp cizmarul socotea ca se pot pingeli cuviincios.
Dar cum eram subtire, cum cumparam obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nic
i un motiv sa fiu ngrijorat. La nceput, nevasta-mea s-a multumit sa-mi calce haine
le, sa-mi aranjeze mai bine nodul de la cravata si sa-mi puie, n fiecare zi, o ba
tista mai fina, n buzunarul de sus al hainei. Pe urma mi-a cumparat trei cravate
noi si o jumatate de duzina de batiste fine de olanda. O stnjenea parca neatentia
mea n mbracaminte. E drept ca ntr-o dupa-amiaza am observat si eu deosebirea dintr
e mine si dansatorii care veneau la Anisoara. ntia data mi-am dat seama ca o camas
a nu se poate pune si a treia zi. Aveam, pe urma, mansetele prea largi si cu col
turile sucite n afara, pe cnd "dansatorul" pe care-l priveam avea mansetele bine nt
inse, mici, care prindeau minile ca niste catuse de matase. Si pe cnd ghetele mele
aveau o usoara tendinta sa-si ridice boturile, ale lui erau ntinse si parca noi.

Era tuns parca de cinci minute, pieptanat lins. Parea nesfrsit mai curat si mai n
grijit ca mine, cu toata baia mea din fiecare zi. Peste vreo doua zile nevasta-m
ea, cu oarecare stnjenire, mi-a dat un sfat caruia i-am ghicit resortul interior.
- N-ar fi bine sa-ti comanzi, azi sau mine, doua costume noi? Caci hainele, daca
le porti cu rndul, se pastreaza mai bine... zau, Stefane... Si iar: Nu mai purta
si tu carti n buzunarele hainei. - Fata draga, o sa am de lucru cu probele...

- N-are a face, si, uite, acum vine vara... N-ar fi bine sa-ti comanzi trei cama
si de soie-crue? Ba poate n-ar fi rau daca ti-ai face o jumatate de duzina chiar.
.. Am nteles ca n sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile s
i ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta. Simteam ca nici nu era singura infe
rioritate pe care mi-o gasea. Pare-se ca snobii, pe care ea i admira acum, aveau
un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se nstraina
, n preocuparile si admiratiile ei, de mine. Viata mi-a devenit curnd o tortura co
ntinua. Stiam ca nu mai pot trai fara ea. Ca o armata care si-a pregatit ofensiv
a pe o directie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era n toate planurile
mele. n toate bucuriile viitorului. La masa, la miezul noptii n gradina de vara, n
loc sa ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trageam cu urechea, nervos, sa pr
ind crmpeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de ala
turi de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea. ntr-o zi, a
m gasit pe masa ei o scrisoare netrimisa nca, adresata unui domn la Brlad. Am desf
acut-o cu graba si cu sila de mine nsumi: "Coane Costica, ar fi trebuit sa vii ai
ci... dar asta costa si, dupa sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios.
Trebuie sa astepti nsa si nu te supara daca v-am trimis eu, nainte, 180 lei, pensi
a pe prima luna. Te pun n frigare si pe d-ta si pe coana Sofica, daca nu mi-i napo
iati cnd luati pensia etc."... n casa Anisoarei, obisnuit acolo, cunoscusem un vag
avocat, dansator, foarte cautat de femei, pe care le nvata, chiar pe cele mai re
putate ca dansatoare, un dans nou, la moda: tango. Era uimitoare docilitatea cu
care ele, att de frumoase si calde, bune de mbratisat, executau n bratele lui misca
rile pe care le dicta, rabdarea cu care refaceau de zece ori un pas, ca si autor
itatea plictisita cu care le facea observatii. Venise si el de prin cabaretele P
arisului, adus de razboi, si forma, cu noi si alte vreo trei-patru perechi tiner
e, "banda noastra", cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile. Evident, ma ntreb
uneori daca eu nu-mi fac singur aceasta suferinta, daca nu cumva, prin exceptie,
oricine vorbeste despre dragoste n-ar trebui sa se ndoiasca si sa evite sa vorbe
asca n numele celorlalti - ba cred ca niciodata n-ar trebui sa foloseasca, vorbin
d, persoana a treia - pentru ca sentimentele pe care le ncearca sunt incomunicabi
le, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiasi continut si, chiar da
ca e vorba de acelasi continut, intensitatea si durata sentimentului pot fi nesfr
sit de felurite, caci unul poate suferi atroce ca nevasta lui prinde pe sub masa
mna vecinului, pe cnd altul ia asta drept o nuanta fara importanta, nct oricine iub
este e ca un calator, singur n speta lui pe lume, si nu are drept dect doar sa ban
uiasca aceleasi sentimente si la altii, cta vreme nu corespunde cu ei dect prin mi
jloace att de imperfecte de comunicare, cum e cuvntul. mi ziceam ca vad poate prea
mult rau acolo unde nu e. De pilda, cu una dintre acele formule simpliste si stu
pide, mi se spune de catre cei din jurul meu ca sufar atta numai din cauza ca "su
nt gelos". Vor sa spuna ca fara nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de
structura vicioasa sufleteasca, neconforma cu normalul si realitatea. E nca una
din formulele acelei enormitati care e conceptia metafizica a dragostei, formula
care nu explica n realitate nimic, cum, de pilda, alta formula metafizica, folos
ita acum cteva zeci de decenii, nu explica n fizica nimic si totusi era folosita c
u furie: "Natura are oroare de vid". Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am
suferit atta din cauza iubirii. Iata, de pilda, aceasta ntie zi cnd a nceput nelinis
tea mea, din cauza lui G. ... Anisoara, care ntr-un fel avea mania excursiilor "n
banda", a caror promiscuitate mie mi facea sila, a hotart ca de Sfntul Constantin s
i Elena (cadea acum ntr-o smbata, iar luni era o alta sarbatoare) sa facem o excur
sie de trei zile la vie, la niste prieteni comuni, la Odobesti, cu automobilele
unora dintre ei. De la nceput m-a enervat urcarea n automobile. De vreo doua-trei
ori ne aranjasem n cele trei masini si de doua-trei ori ne-au schimbat, caci era
cineva important care nu se simtea bine plasat. n realitate, femeile cautau sa se
gaseasca la un loc cu barbatii care le interesau, iar cnd nu izbuteau de la ncepu
t, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabila e
ra ca urcam si coboram fara sa stim de ce, iar asta ni se comunica simplu de cat
re cei mbufnati si initiati sumar. - Iar ne dam jos? Dar ce e, frate, nu se mai t
ermina? Aici raspundeau ridicaturi din umeri plictisite, ale celor care se aranj
asera bine si acum se temeau sa nu li se strice socotelile. Cea mai mare surpriz
a a fost pentru mine ca nevasta-mea nsasi, foarte ascultata din cauza frumusetii

ei, si a carei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie,


era aceea care a deranjat de doua ori pe toata lumea, ca sa izbuteasca sa-l aib
a n masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamni

nainte. Eram obisnuiti, de doi ani de zile de cnd ne iubeam, sa consideram cu indi
ferenta tot restul lumii, sa ne simtim bine oriunde suntem mpreuna si mai ales si
nguri, n mult prelungite convorbiri, sfrsite adeseori n voluptate. Un drum, o expoz
itie de tablouri ne placea mult mai mult daca ne puteam comunica si verifica rec
iproc impresiile. Cnd eram n lume si nu puteam vorbi unul cu altul, simple sursuri
sau priviri lungi explicau pentru noi situatia, caracterizau momente, ca n baza u
nei ntelegeri att de statornicite despre lume si a unei obisnuinte de a comunica a
tt de perfecte, nct vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam ca si aceasta excursie
va fi o voluptuoasa incursie n viata celorlalti, n folosul nostru, al amndurora, s
i iata ca, de la nceput, staruia sa aiba n intimitatea noastra un dezagreabil intr
us. Asa credeam numai, n prima clipa, dar am nteles mai trziu, mai mult mort, ca in
trusul, n patima apropierii lor, eram eu. Din ntia clipa, fireste, preferinta ei ne
ocolita, neascunsa si lacoma, a pus ntre mine si acest domn, venit pe un drum nec
unoscut trecutului nostru, o senzatie de stnjenire. El stia ce vrea ea, eu stiam
de asemeni, si mai ales amndoi stiam unul despre altul ca stiam (si probabil si e
a la fel) si nici o marturisire nu ar fi avut nimeni curajul sa faca. Am exagera
t, evident, politetea, n exces de vorbarie, ca sa ma arat cu prisosinta binecresc
ut. - Dar nu... dar nu... poftiti... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu ma
deranjeaza. Dumneavoastra? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastamea era la mijloc ntre noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o calatorie foart
e frumoasa... Avem o vreme minunata, de mai, nici prea cald, nici prea racoare..
. Cnd ajungem? Da? Tocmai la unu? Sa speram atunci ca nu o sa avem nici o pana de
motor. Pe drum, nevasta-mea n-a trait dect prezenta lui. Toate comentariile le-a
facut numai pentru el sau cu el. Avea o voce usor emotionata - la nceput am crez
ut ca din cauza soarelui si aerului nrourat al diminetii si al cmpului - si releva
cele mai nensemnate nimicuri ale drumului, cu exclamatii. Daca masina era sa cal
ce un crd de gste, ea scotea un fel de interjectie usoara, vreun A! care pornea nsa
din toata intimitatea ei de femeie si vrea sa spuie cu totul altceva dect spunea
. Daca era o casa cu pridvor frumos, ea arata n graba: Ai vazut? caci n timpul ace
sta masina trecuse. Plouase putin n ajun si nu aveam acum fir de praf ca sa ne tu
lbure privirile, dar nceputul de nelamurire era nauntru. Nu mbracaseram nici halatu
rile de dril, nu pusesem nici coifurile de crpa si nici ochelarii. Rezemata de no
i doi, nevasta-mea era de o voie buna primavaratica. Bratul stng i era petrecut pe
ste bratul meu, drept n fata, de i-l simteam, de la cot pna sus la ncheietura omopl
atului, si n acelasi timp i simteam toata talia, parca si cu viata organelor din e
a, cum poate se simte seva n copaci, caci antebratul meu era usor sprijinit pe so
ldul ei. Desigur ca si el sta tot la fel. Tot fiindca nu era praf, masinile merg
eau una lnga alta, lundu-se din cnd n cnd, la ntrecere, si atunci preaplinul de viata
al celor care treceau nainte se manifesta n interjectii biruitoare, n saluturi cu mi
nile si batistele. Dupa Valea Calugareasca, una dintre masini a avut o pana si n
e-am oprit cu totii pentru ca stapnii si conducatorii sa repare raul n graba. Am ntr
ziat totusi aproape un ceas. Nevasta-mea a vrut sa aiba ramuri dintr-un mar nflor
it, putin mai n devale de unde eram noi, iar el s-a oferit sa i le rupa. S-au dus
amndoi si ea si-a umplut bratele cu ramuri, de parea, blonda si cu ochii albastr
i, o icoana mpodobita. Placerea lor trecea nepasatoare peste faptul crud de a slu
ti un pom. S-a lasat fotografiata apoi, caci el era "asortat" cu tot soiul de ni
micuri, ca un snob la curse, si, fireste, "aparatul" nu lipsea. N-am putut sa nu
bag de seama, de sus de unde eram, placerea cu care ea se lasa sprijinita toata
de el, cnd au urcat rpa iar, pna n sosea, dupa ce masina a fost reparata. Dupa Buza
u, am nteles ca nu mai putem fi la ora mesei la Odobesti si ne-am hotart sa prnzim
la Rmnicu-Sarat. Si aici, dupa ce ne-am asezat cu totii, nevastamea a gasit ca ar
fi mult mai buna alta masa, asezata mai n fundul gradinii. Si ne-am sculat toata
lumea, ca sa ne mutam lnga ea, caci din pricina ca ntrziase putin sa se spele pe mi
ni si sa se pudreze, locul lnga G. i-l luase alta. Fireste ca eu i rezervasem locu
l lnga mine, dar a trebuit sa fac la fel cu ceilalti. Acum erau amndoi alaturi, ia
r eu, cam la colt, ntre un domn batrn si o doamna urta. Fiecare credem ca femeia ca
re ne iubeste are, pastrate pentru noi, anumite mici gesturi de mngiere si frumuse
te, gesturi carora noi le dam un anume nteles si ne e o suferinta crncena sa vedem
ca le are si pentru altul. E stupid, dar faptul ca ea a gustat din felul lui de
mncare cu pofta - si ea stia ce vie placere mi face mie acest gest, caci mi dadea

pofta de mncare chiar daca eram bolnav - m-a abatut cu totul. Am surs n dreapta si n
stnga nsa, facnd dureroase sfortari, ca sa nu se bage de seama ca dau importanta u
nor asemenea nimicuri, caci ar fi atras atentia si comentariile tuturor. Dealtfe
l, cred ca lumea le da importanta numai atunci cnd observa ca si barbatul le da,
fiindca pe ea numai "drama" o intereseaza.

La sfrsitul mesei au cerut singuri clatite si acest gest, facut n comun, era la ei
att tendinta de a se distinge ca adevarata pereche, ct mai ales un soi de educati
e a simturilor, n vederea unei mari pasiuni. n genere, n toate gesturile unor amant
i care se apropie e un fel de intentie de corespondenta, nemarturisita dar evide
nta, ca o conventie ntre cei care si scriu, fara sa se cunoasca, si dau un rendez-v
ous (el o floare albastra la butoniera, ea alta la fel la piept). Am ajuns la Od
obesti pe la 4 dupa-amiaza abia, caci masa s-a prelungit ndestul. A fost si acolo
, se ntelege, o problema a distribuirii camerelor, caci am fost mpartiti toti musa
firii n trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevarate minute de groaza
. Au cautat, cred, sa fie iar ct mai aproape, dar eu am izbutit, fara sa am aerul
, sa locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, cnd, noaptea, femeia a trecut n camer
a vecina, la un domn si ma gndeam ce ar deveni situatia mea jalnica de la prnz, ri
dicata nca, la o potenta nzecita, a doua zi, dupa o astfel de ntmplare. Sunt clipe cn
d ura si dezgustul meu pentru femei devin att de absolute, ca socotesc ca de la o
ricare dintre ele te poti astepta la orice. Astfel ca, ntr-o excursie, s-o descop
eri n camera unui domn, nu mai mi se pare imposibil, cu toata oroarea pe care mio inspira o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi a
ni nu mi se pare deloc o piedica pentru o femeie, care, cnd iubeste iar, e gata p
entru toate nerusinarile si imprudentele. Binenteles, trebuie sa fii dintre cei c
are cred n nobletea feminitatii n general, dintre cei care au nevoie sa adore cu a
devarat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca sa vorbesti de "
nerusinare" si de "infamie", altminteri totul ramne un amuzant desen, o "fermecat
oare aventura" buna de tratat cu indulgenta si sarmanta ironie anatolfranciana,
ca, de pilda, murdaria unui catelus de rasa pe covor. n cele trei zile, ct am stat
la Odobesti, am fost ca si bolnav, cu toate ca paream uneori de o veselie exces
iva. mi descopeream nevasta cu o uimire dureroasa. Sunt cazuri cnd expertii, ntr-un
tablou vechi, dupa felurite spalaturi, descopera sub un peisaj banal, o madona
de vreun mare pictor al Renasterii. Printr-o ironie dureroasa, eu descopeream ac
um, treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul: un peisaj si un cap str
ain si vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespartiti. Dealtfel,
erau si cei care si impuneau, cu autoritate parca acceptata de toti, initiativele
. Vizite n mprejurimi, plimbari, sporturi si jocuri n vie. Ba, de multe ori, dispar
eau singuri si se faceau asteptati. Asa, a doua zi, au venit la masa dupa ce toa
ta lumea se asezase. Se stia ca numai pe ei i asteptam, deci situatia mea era din
tre cele mai ridicule, caci ntrzierea lor, desi nu era poate din pricina ca se gas
eau amndoi ascunsi n vreo camera, se preta totusi la cele mai dezagreabile sugesti
i. i rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat ca nimeni n-a ocupat locu
l care trebuia sa fie n dreapta ei... Era un fel de oficializare a situatiei, car
e mi nnegrea sufletul. Ma ntrebam daca ea nu-si da seama de aceasta realitate, daca
nu simte piedestalul de ridicul pe care ma suia... Cnd au venit (ea foarte afect
ata si surzatoare), priviti cu capetele ntoarse de catre toata lumea, a tinut sa m
a mngie pe obraji. Nu stiu daca a facut-o numai pentru ca se stia vinovata, sau da
ca logica ei nu a vrut cumva sa creeze si un soi de echilibru cu mngierile pe care
le distribuise. Masa nsasi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, binenteles, i
ar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, cnd el a cerut servitorului sa-i
dea vin. ncercam sa nnod convorbiri cu o vecina destul de frumoasa din stnga mea. A
s fi izbutit poate sa creez un fel de vitrina de amor propriu pentru salvarea si
tuatiei, dar mi-era totul indiferent, caci eu stiam ca aici nu e vorba de o pref
erinta sau de un joc de o clipa, ci de toata dragostea mea, de un trecut cald si
luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabila. Eram deci trist, cu toata tr
uda de a surde. Orchestra, angajata de gazda noastra pentru tot timpul ct vom sta
acolo, a cntat un vals-boston, din cele scrise pentru cerintele modei si clipei,
dar cu adevarat frumos. Nevasta-mea si el l-au cerut de repetate ori, iar eu, ca
re aveam, de asemeni, cu ea romanta noastra preferata, am banuit ca l vor repeta,
pentru ca le place (pentru ca e asociat cu o placere intensa a lor) si ca l vor
face un fel de "memento" al acestei iubiri n viitor. Un cntec din acela pe care, c
hiar cnd dragostea s-a sfrsit, amantii nu-l pot asculta fara sa simta ca pojghita
de pe cicatricea sufletului se rupe ncet. Eram, se vede, att de palid, ca o vecina
din fata mea m-a ntrebat, surznd sters: "Esti gelos?" Am raspuns cu alt surs grabit
: "A, de ce? asa glumesc femeile"... ca sa arat ca nu sufar, caci am nteles ca ac

i mai erau si alti barbati n situatia mea, ba aproape toti, dar nici unul nu sufe
rea, si din cauza asta nu erau ridiculi, pe cnd eu singur faceam sfortari nereusi
te ca sa arat ca nu dau importanta neplacutei ntmplari. Ma chinuiam launtric ca sa
par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna si ochii mi deveneau, de la
ei, tristi. Si daca as fi putut sa ma stapnesc n clipa asta, as fi izbutit poate s
a ntorc situatia. Vecina mea din stnga era, daca nu mai frumoasa, cel putin tot att
de interesanta ca nevasta mea, si nca si mai tnara. Daca nu "dicta" ca aceasta, e
ra ca, fiind, cel putin n mprejurarea asta, mult mai delicata, nu cauta sa-si impu
na cu vulgaritate capriciile, asa cum facea femeia mea. n schimb, n-as fi pierdut
nimic, afara de amintirea attor nopti nalte si

mai ales a attor tristeti trecute, devenite scumpe prin mpartasirea lor cu ea, iar
toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am raspuns deci cu jumatate suflet veci
nei din stnga. Ma ntrebam numai daca nevasta-mea nu-si da seama unde ntr-adevar vor
ajunge lucrurile, sau daca o face cu intentie, caci n cazul acesta, orict ar fi sn
gerat ruptura, orict ar fi fost de grea parerea de rau, as fi plecat imediat si n
cteva saptamni as fi divortat. ntre timp, enervat ca ea asculta cu o atentie pasion
ata, de-i devenisera ochii stralucitori de tot, ce spunea el, am cautat sa prind
cu urechea. i explica, numai, n termeni tehnici, si asa cum i stia el, deosebirea
dintre motoarele automobilelor frantuzesti si cele americane. Mi-am adus aminte
de vremea cnd audia la fel matematici complicate, pentru mine. Catre sfrsit, s-a m
ai petrecut o mica si semnificativa ntmplare. Noi ramasesem nca la masa si n jurul n
ostru se facuse grup. Ctiva comeseni se asezasera n largi fotolii de trestie si se
depanau banalitati curente. ndeosebi, o femeie urtica si nu tocmai tnara provoca n
aiv pe G., care nu o baga n seama dect att ct i trebuia ca sa fie interesant fata de
nevasta mea. Si cnd aceasta urtica i-a cerut un pahar de vin, ngmfat si cu vointa pr
ostcrescut, a refuzat sa ntinda mna si sa toarne din carafa de pe masa. A fost un
moment penibil si femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a ra
mas ncremenita. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind: - Te rog sa torni un
pahar de vin doamnei. Si cum el nu facea nici o miscare, iar eu ma consideram ab
sent - s-a sculat si a oferit singura paharul de vin cerut. Era un gest al ei di
n vremea cea mai buna, dar n acelasi timp si un indiciu ca ea, simtindu-se prefer
ata si stapna, putea, ca o aristocrata a iubirii, sa faca orice gest, fara sa se
umileasca, asa cum regele Spaniei spala n Joia Mare doisprezece cersetori pe pici
oare. Dupa-masa, s-au vizitat unele dintre pivnitele "celebre" ale Odobestilor,
de sute de pasi sub pamnt, cu butoaie mari ct rezervoarele de petrol parca. Am gus
tat nenumarate soiuri si calitati, dupa ndemnul podgorenilor, toti meridionali si
flecari, cnd e vorba de vinul lor. Cea mai dureroasa mprejurare pentru mine a fos
t masa de seara, din ajunul plecarii. El s-a ratacit, ntrziind de data asta cu o b
runa mica si neastmparata, n timp ce toti ne asezasem la masa, nevasta mea acum lng
a mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit sa stea, probab
il, de vorba cu ea la masa, a ocupat locul liber din dreapta ei, nestiind ca e r
ezervat. A devenit livida, dar n-a avut curajul sa spuie nimic intrusului. n schi
mb, cum noi eram asezati cu spatele la intrare - luam masa ntr-un pridvor cu cerd
ac imens nflorit cu glicine si zorele - la fiecare doua-trei secunde ntorcea enerv
ata capul, sa vada daca vine. De la o vreme nu se mai putea stapni. Imensii ochi
albastri de copil erau tulburi si si musca ndurerata, deseori, buza de jos moale s
i rosie. Nu putea mnca nimic, caci de data asta cei ntrziati n-au mai fost asteptat
i si se adusese la masa. Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine nsumi, ma
i nenorocit. Am crezut atta vreme ca eu sunt singurul motiv de durere sau de bucu
rie pentru femeia mea, iar azi descopeream ca ochii ei sunt gata sa plnga pentru
altul, ca suferea si ea, plapnda, ceea ce eu nduram ros n adnc, de doua zile, dar ea
pentru un om care mie mi se parea cel dinti venit. Erau aceiasi ochi nlacrimati d
in vremea care a precedat casatoria noastra, cnd eu n-o iubeam si cnd o lasam usur
atic sa astepte jumatati de ora si mai bine, ntrziind la rendez-vous-uri, cnd ea mi
facea reprosuri nlacrimate si sfsietor resemnate, care ma tulburau adnc, ma revolta
u mpotriva mea nsumi, si care au sfrsit prin a ma lega de ea cum se leaga o ruptura
organica prin aderente. Preferam, pe vremea aceea, pe o colega a ei mai subtiri
ca si mai spirituala. Ea suferea si nu ascundea nimanui ca sufera, ca si acum, c
aci nu are orgoliul aspru de a nu se da n spectacol. E si una din cauzele pentru
care eu acum ndur atta, caci ea, nesuferind de acest exhibitionism sentimental, cr
ede, nestiind ct de greu ma stapnesc, ca nici eu nu sufar. Mai ales ca eu, daca ma
rasucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l da ea, fiind att d
e ridicula ca sufera. Caci asta facea situatia mea si mai jalnica, deoarece pare
am si mai mult de prisos, dureri si bucurii se ntmplau fara mine, tocmai cnd ea atr
agea luarea-aminte a tuturor. Dupa ce ea si-a tot sucit gtul, uitndu-se napoi, a ve
nit si el, ntr-adevar, cu femeiusca vie si neastmparata; si li s-a facut numaidect,
prin nghesuirea celorlalti, un loc de favoare oarecum, caci alti ntrziati trebuiau
sa se multumeasca sa stea tocmai la coada mesei. El a continuat sa-si nvaluie ve
cina n griji mngietoare si "tandre", iar spectacolul acesta parea insuportabil neve
stei mele. Nu putea mnca nimic si avea o figura de animal ranit. Ma ntrebam: ea nu

-si da seama ca si eu sufar tot att de mult? Cum e cu putinta atta insensibilitate
? Vecina fara lucru de vizavi a ntrebat-o, ironic si, evident, destul de tare, da
ca "sufera", si mi se parea ca n viata mea nu mi s-a adus o insulta mai mare dect
sa fie ntrebata nevasta-mea, fata de mine, daca sufera din cauza altuia. Mam gndit
sa las furculita n farfurie si sa ma scol nentrziat, mnios, de la masa, plecnd apoi
de-a dreptul la

gara. Si as fi facut asta daca eram numai un amant, nu si barbatul acestei femei
. ntre doi amanti situatia este, desi mai complicata dect se judeca n mod primar de
catre lume, negresit infinit mai simpla dect ntre sot si sotie. Nu ti-a placut o
femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea framntarii ei sexuale, c
aci placerea si neplacerea se cauta si se desfac asemeni perechilor la cadril. D
ar ti-ai ales-o ca nevasta. n realizarile naturii orice om e un exemplar unic si
inedit. Din toata filozofia se desprinde cel putin acest adevar ca omul - cu con
stiinta - fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odata cu moartea lui
moare nendoielnic si lumea. Si el si alege, liber, o alta constiinta, pe care o s
ocoate egala cu a lui. Va fi tovarasa si mostenitoarea lui, a memoriei lui, i vor
spune copiii lui mama. Nu sunt religios, dar cred ca, datorita unei pure elabor
ari spirituale, totusi, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e aceast
a dogma, ca sotul si sotia sunt predestinati de la facerea lumii, ca peste catas
trofele vietii, uniti si egali unul cu altul, fata-n fata unul cu altul, ca n ace
asta viata, vor fi si n vesnicia viitoare. E si una dintre cele mai frumoase imag
ini create de gndirea omeneasca. Nu-i vorbea aici despre "juramintile amantilor",
caci si eu avusesem amante care-mi "jurasera dragoste eterna" si pe care nu le
luasem n serios, iar dupa "partide" mai mult sau mai putin ndelungi de placere, le
parasisem, cu toate lacrimile lor, la cele dinti cochetarii cu alti barbati... S
-a ajuns, n acest veac, sub influenta vulgara a literaturii, la conceptia pleziri
sta a casatoriei, cnd omul, n loc sa se duca la un stabiliment anume, si aduce o ne
vasta acasa pe care, dupa doua-trei luni, o concediaza fara nici o alta formalit
ate dect, uneori, o despagubire baneasca. Asa am gndit n vremea cnd, dupa ce atta suf
erinta din partea femeii ma nduiosase, i-am cerut sa-mi devie nevasta. Mi se daru
ise cu totul. i spusesem loial ca nu o voi lua de sotie si-mi raspunsese cu un su
rs palid si dumnezeiesc: "Orice s-ar ntmpla cu mine, vreau ca tu sa ma faci femeie.
Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simti n nici un fel, absolut n nici
un fel, ndatorat fata de mine. Poti sa ma gonesti n zorii zilei si sa nu ma mai pr
imesti niciodata n casa ta." Fireste, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era
de o coplesitoare precizie. Fusese nti amanta mea, deznadajduita de voluptate, da
r peste ctva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre suroril
e mele maritate. Si intimitatea noastra crestea si se adncea ca o lume noua cu pr
ivelisti prelungi de ntiul ceas. Ce nsemnau acum toate aceste simtaminte si gnduri p
entru femeia de lnga mine? Absolut nimic. Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fa
ra simtul realitatii, si naiv ca un predestinat "coarnelor", ca sa fi gndit att de
mult despre o femeie, care, punnd n cumpana tot acest aparat maiestuos si scrobit
al sentimentelor mele, le prefera fara grija, lacom, strngerea n brate a unui nec
unoscut pna acum cteva zile. Prabusirea mea launtrica era cu att mai grea, cu ct mi
se rupsese totdeodata si axa sufleteasca: ncrederea n puterea mea de deosebire si
alegere, n vigoarea si eficacitatea inteligentei mele. Sunt guverne, n tarile din
Apus, care primesc foarte des, si pe chestii importante, voturi mpotriva din part
ea adunarilor lor nationale. Dar nu gasesc ca e cazul sa traga de aci vreo conse
cinta. Cteodata, aceleasi guverne nsa asaza toata greutatea existentei lor pe un l
ucru de nimic si "pun chestia de ncredere" uneori pe un simplu adjectiv ntr-un art
icol de lege. Iar daca atunci votul le e mpotriva, se prabusesc. Unii barbati nusi iau nevestele n serios (e drept ca eu ma ntreb, de ce s-au nsurat atunci?) si nu
gasesc niciodata ca e cazul sa traga consecintele. Eu jucasem totul pe aceasta
femeie si trebuia sa trag acum toate consecintele care se impuneau: desfiintarea
mea ca personalitate. Trebuia deci sa ma scol de la masa si de lnga aceasta iubi
re, pentru totdeauna. Dar stiu ce vointa de fier si rece am - una dintre amante,
care, n naivitatea ei vulgara, ncercase sa ma convinga pentru un trg conjugal, mi c
erea apoi cu groaza sa nu-i mai zmbesc, caci zmbetul meu plutea cu o indiferenta d
e moarte, de nenvins - si stiam ca o data facut gestul acesta, nici lacrimi, nici
explicatii nu ma vor mai face sa revin. Mi-am impus sa ndur totul pna cnd voi fi s
ingur cu ea, ca sa am un cuvnt ultim. Adevarul e ca imensitatea catastrofei mi fac
ea sufletul palid, caci nu stiam singur daca - orict de ndrjita vointa mea - siluin
du-mi simtirea, voi avea cumva puterea sa ndur totul, fara sa se sfarme n mine orga
ne, care niciodata nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, ca nca nu s-a ntmpla
t nimic si ca voi putea readuce acasa iubirea mea, cu simple cicatrice ca de var
sat pe obraji. M-am pastrat mai departe n "ipotezele", pe care desigur ceilalti c

ontinuau sa le faca asupra starilor noastre sufletesti, interpretndu-le cum inter


preteaza savantii microbii la microscop, resemnat sa suport compatimirea lor, ca
pe niste rme care urca trndu-se umed pe mine. Acum era lnga mine, ndepartata ca la m
ii de kilometri, jucndu-se nervoasa cu furculita si cutitul, privind palida cu oc
hii mari albastri, nduiosati, spre cel care, dinadins parca, nici nu se uita la e
a. Toata lumea si plimba privirea de la ea la el, afara de fostul ministru, care
nu ntelegea, fireste, nimic. Nu-i puteam surprinde privinduma si pe mine, dar i gh
iceam ca ma gasesc, lnga aceasta mica drama amoroasa, ridicul si deplasat, ca un
talger cu mamaliga lnga un compot.

Ma trudeam totusi sa-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros cnd, dupa-masa, s-a
u organizat partide de joc de carti. ntr-un salon mare, cu toate ferestrele desch
ise spre pridvorul cu masa pusa si spre cerdacul n care se dansa acum, s-au aseza
t trei mese verzi de pocher, complet nzestrate, de la bratele purtatoare de scrum
iere si pahare, pna la fise si carti noi, asa cum se obisnuieste n provincie, unde
jocul de carti e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Pna dupa miezul nop
tii, am pierdut suma cu care poate as fi putut cumpara un automobil. Nu eram dect
cu ochii pe fereastra, cu tot cosul pieptului devastat de serpi vii ascunsi sub
camasa... neizbutind sa ma concentrez, cu toata ndrjirea mea. Schimbam mereu gres
it, nu observam cte carti au luat ceilalti, relansam fara sa bag de seama ca aste
apta altii cu carte superioara, n dreapta mea. Partenerii mei se enervasera la nce
put de asemenea sistem de joc, pe urma, cnd vazusera ca pierd si ca oarecum am de
unde pierde, se gndisera, practic, sa profite de mprejurare. Cei doi se mpacasera
acum si, cu fata nflorita de fericire, ea dansa, de la genunchi pna la piept greu
si cald lipita de el. Vorbea mult, fara sa nteleg, de departe, ce-i spune si, fii
ndca fostul ministru era si el la carti, acum amicul ocupa, cnd terminau dansul,
locul liber de lnga ea. Crezusem, cu un secret orgoliu, ca toate bucuriile si dur
erile nevestei mele nu pot veni dect prin mine si din cauza asta simteam acum ca
durerea cea mai insuportabila n dragoste nu e att sa fii lipsit de o voluptate, ct
sa constati ca placerea pe care o dadeai si credeai ca singur poti s-o trezesti
(care, tocmai prin acest ocol ntoarsa, era adevarata ta voluptate) nu mai e, ca o
clapa care nu suna. Caci acum totul se petrecea alaturi de mine, cu excluderea
mea. Cnd era jocul mai aprig si pierdeam mai mult, unul din partenerii grosi, car
e credea ca-si poate permite glume, mi arunca asa, cu jumatate voce: "Ciudat... s
i totusi pierzi". M-am nvinetit si era gata sa-l lovesc, cnd ceilalti, simtind res
piratia mea oprita, au avut sursuri amicale de destindere. Un domn bolocanos, cu
mustata paioasa, taiata scurt, cernd carte ne-a certat cu bonomie: - Mai dati-le
dracului de femei. Nu mai dati atta importanta tuturor fleacurilor. Nu vezi ca si
nevasta-mea face la fel. Dansatorii acestia se ostenesc si le ncalzesc pentru no
i. Eu am si cerut servitoarei sa-mi puie un bideu pentru la noapte n camera. Iar
pe urma, atent si important: "Plus potul!" Au rs cu totii, convenind, si au conti
nuat plusurile. Si era adevarat ca mai toate femeile tinere si acceptabile ca fe
mei "se distrau" la fel, cu aceeasi intentie de publicitate, dar la unele dintre
ele aceasta intentie era justificata: nesigure de puterea lor de seductie, ncerc
au nevoia sa-si verifice, din cnd n cnd, armele si tineau sa se stie ca au, sau ntrunele cazuri mai au nca, "succes". Dar ea? ce nevoie avea ea de aceasta verificar
e printr-un succes? Dealtfel, pasionata si destul de nchipuita de frumusetea ei,
nu o verificare cauta acum, ci mergea cu toate simturile, indiferenta la tot ce
se ntmpla, nu numai n jurul ei, dar n tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinf
luentat de mine, ca pe un drum nou la nesfrsit. ngaduinta, rabdarea, siguranta cel
orlalti barbati, dupa ce m-a uimit pur si simplu la nceput, mi-a devenit n urma ntr
-un fel explicabila. Mai toti, desigur, trecusera prin ncercarile prin care trece
am eu, iar sensibilitatea lor nu mai reactiona, asemeni oarecum acelor organisme
care devin imune fata de o boala molipsitoare dupa ce au suferit-o o data. Deal
tminteri, ntelegeam ca eu nsumi, acceptnd o data situatia, ma voi obisnui cu ea, nu
o voi mai gasi deloc tulburatoare si nimic nu ma mpiedica sa vad ca, mergnd asa na
inte, pe nesimtite - cum poti sa ridici treptat temperatura apei n care te afli f
ara sa simti deosebirea - as fi putut constitui un tip de acelea de ncornorat de
opereta, fara ca vreodata, n aceasta evolutie, sa fi constatat ceva deosebit. Din
pricina unui jucator, partida s-a ntrerupt pentru cteva clipe si am iesit putin n
pridvorul larg. Dar nu iam vazut. Am nteles ca o parte din perechi nu mai dansau
si se plimbau prin gradina din jurul vastei locuinte, poate chiar - de ce nu? si prin via imensa, n care se aflau si casa si gradina, de care nu era despartita
dect printr-un gard de srma, si care desigur avea destule portite. Gndul ca nevast
a-mea s-ar putea "da" asa, n timpul unei seri de dans, ntr-o gradina sau pe aleile
unei vii (si aveam toata sugestia halucinanta a detaliilor), ca ar putea reveni
apoi sus, n pridvor, lnga mine, cu trupul poluat de aceasta mbratisare, mi-a nnegri
t sufletul si m-a facut, rece, sa ma clatin. Ca ea - pe care mi se parea ca o ji
gneste orice aluzie, nct daca eram alaturi, njuraturile att de obisnuite si de plast
ice, pe strazile Bucurestilor, ma faceau sa caut un fel de refugiu - sa stea acu

m rasturnata si cu picioarele goale pna la jumatatea corpului ca o trfa groasa si


grabita n gradina publica, mi se parea o catastrofa de nenchipuit. Dar ntelegeam nca
o data ca femeia care iubeste are toate nerusinarile, cu o inconstienta care pa
re magnifica tuturor poate, n afara de sotul ei, si pe care eu nsumi, nainte de a f
i nsurat, o admirasem la multe femei. mi aduceam acum aminte ceea ce una dintre ma
rile scriitoare a exclamat cu groaza: "Drepturi femeilor? Sa facem din ele, de p
ilda, magistrati? Sa

ncredintam viata, libertatea, onoarea si norocul oamenilor unor femei, despre car
e stim ca trei zile pe luna, cel putin, sunt niste animale suferinde, inconstien
te si turbate?" Ma gndeam si eu ce trista experienta e sa-ti conditionezi fericir
ea si cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era n mine, orb, un ndemn de moarte
, sa pornesc sa-i caut si sa-i gasesc n vie. Nu coborsera nsa nici n gradina. Erau n
umai asezati la capatul pridvorului, pe parmalc, si, apropiati, stateau de vorba.
A trebuit sa ma reazem ca sa nu cad, nsa de alta emotie. Ma asteptam la atta rau,
nct acum aveam porniri de adevarata si nduiosata recunostinta pentru femeia care,
totusi, n-a mers pna la capat n infamie. M-am ntors cu o stranie liniste la jocul d
e carti... Petrecerea s-a sfrsit n zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitati
plecasera. Mai ramasesera ctiva dintre jucatorii de carti, care, pierznd toata no
aptea, cautau, acum, livizi si cu buzele vinete, sa se refaca printr-o lovitura,
dar mai rau pierdeau, nct, din placere, jocul avea, trziu, o nuanta de tragic vulg
ar. Izbeau cartile de masa verde, fumau mult, ca scrumierele pe care nu le schim
base nimeni erau ticsite de mucuri turtite. n pridvor si n cerdac, parte la mesele
ncarcate cu resturi de la banchet, parte n fotoliile de trestie si nuiele albe mpl
etite, asteptau cu gurile coclite, dar cu buzele nrosite din nou, sotiile celor c
are nca mai jucau, gazdele, cteva perechi tinere, care nu se ndurau sa se desparta
si al caror organism biruitor se refacea cu fiecare senzatie noua. Acum urmareau
naltatul soarelui, care stropea cu apa de aur verdele albicios al viilor si negr
ul verzui al padurilor. Era o impresie de racoare si prospetime peste oraselul d
in vale, gata sa se trezeasca, prospetime care aci sus nu putea birui totusi ext
enuarea fizica. Asteptam, cu seaca nerabdare, o explicatie ndrjita cu nevasta-mea,
dar de vreme ce ea nu-mi ceruse sa plecam, caci nca nu se ndura sa se desparta de
el, rabdam. (Ce-or fi vorbit att? ce aveau de "discutat"? cu ce fraze? la ce ntmpl
ari au facut aluzie? ce aveau sa-si spuna amndoi? caci eu nu-mi puteam reprezenta
pe nevasta-mea vorbind dect cu mine). A trebuit sa coborm apoi n beciul unui propr
ietar vecin, care nu ne-a lasat pna nu vom ncerca, mpotriva oboselii de mahmuri, un
leac paradoxal, un singur paharut dintr-un vin auriu si greu ca untdelemnul, ca
re, luat lnga butoi, avea sa ne limpezeasca desavrsit mintea... Era soarele sus cnd
ne-am gasit n odaia cu pat larg si scazut, cu perdele de pnza de casa si borangic
, cu fotografii straine, cu carti, n care panglici erau ramase acolo unde se opri
se atentia altora - si cu sticle de parfum si apa de colonia pe masa de toaleta,
gatita cu oglinda leganata, ncepute de alte mini. N-am putut sfrsi dezbracatul, da
r cum nici nu vream sa discut cu ea "academic", i-am spus cu o voce de mort: - A
sculta, draga fata, sper ca niciodata n viata mea nu voi mai trece prin clipele p
rin care am trecut ieri si azi. M-a privit cu ochii mari albastri. - Nu nteleg ce
vrei sa spui? Eram uluit, am ramas cu haina n mna, am rs ca un cadavru. - Sincer?
nu ntelegi ce vreau sa spun? Si ea, afectat: - Absolut sincer... Tremuram, aprins
si indignat de atta crasa prefacatorie. - Ei bine, atunci poate ai sa ntelegi alt
a fraza ceva mai simpla. Sa ne despartim. La Bucuresti ncepem numaidect, cum ajung
em, divortul. Daca vrei sa rami cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate
ca nu-mi mai pot face iluzii, dupa cele ce am vazut de ieri pna azi, te rog totu
si un lucru. Acum, cnd ai certitudinea ca vei ramne toata viata cu el, sa evitam s
pectacolul si sa nu ne oferim comentariilor adunarii publice de aici. N-am vazut
niciodata o privire de nger att de obosit si de mirat. - Dar despre ce e vorba, p
entru Dumnezeu? - Dupa cele ce ai facut azi, mi se pare uluitor sa mai ntrebi des
pre ce e vorba. Si, ca un bolnav, care nu stie ce s-a petrecut cu el n timpul del
irului: - Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am facut? Indignat si revoltat de att
a ndrazneala, am ntors capul cu dintii nclestati. - Nimic. Simtindu-se tare, starui
a ea acum. - Te rog, spune-mi ce-am facut? Te rog. Mi-era sila atta, ca simteam c
a orice vorba as fi spus, ar fi cazut alaturi. - Nimic... Vreau sa ne despartim.

Ne-am dezbracat, dar n pat, cum eu evitam chiar sa o privesc, a nceput din nou. Stefane, te vad asa suparat... si-ti jur ca nu nteleg de ce? Am nceput sa fierb de
mnie. - mi juri? - ti jur pe ce vrei. Dar o clipa m-am oprit mirat, ntrebndu-ma daca
nu cumva gresesc, si m-am hotart sa-i explic ceea ce se prefacea ca nu pricepe.
Dar cnd sa caut, cu uimire, vad ca nici eu nu am nimic de spus. Ce sa-i reprosez?
Ca pe drum a stat lipita de mine si de el? Ca s-au cobort sa culeaga flori? Ca s
-a sprijinit de bratul lui? Ca au facut un mic grup aparte? - Ai fost tot timpul
mpreuna cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el. A rs indulgenta (ea). - Ei b
ine, dragul meu, dar asta e firesc atunci cnd vii cu cineva pe drum, ntr-o excursi
e ca asta... Toate femeile au facut grupuri. Se creeaza inevitabile izolari. Nu
poti fi familiara cu toata lumea si atunci se pare ca esti numai cu unii. Pe urm
a, el e un bun dansator... toate femeile din lume danseaza, cred. - Da... nsa nu
numai cu un singur partener. - Dar bine, aici nu e bal. Am venit mpreuna pe drum.
- Nu... nu... a fost un adevarat scandal. Toata lumea v-a privit. - Ce scandal?
Ti s-a parut tie. Nu ai vazut ca - ti-am spus - toate femeile fac la fel? Asa s
unt petrecerile astea. O data acasa, nici una nu se mai gndeste apoi la cunostint
ele si ntmplarile de aci. Ai sa vezi ca nici tu nu ai sa te recunosti cu toata lum
ea de aci... Esti de o sensibilitate imposibila. M-a mirat aceasta intentie de m
aturitate n judecata ei si eram indignat, dar taceam. Fireste ca n-aveam de obiec
tat nici un fapt precis, dar asta nu nsemna totusi ca ea nu mersese, cu trup si s
uflet, ntr-o aventura. Aveam nsa acum certitudinea ca a vinei unor ministri care,
respectnd cu sfintenie litera legii, si permit orice, chiar cele mai veroase aface
ri. Cuvntul e oricnd un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e ad
evar, tot ce e continut real scapa, printre silabe si propozitiuni, ca aburul pr
in tevile plesnite. Aveam totusi n plasa logicii un fapt precis. - Aseara, credea
m ca ti-ai sucit gtul, tot ntorcndu-te sa vezi daca vine la masa. - A, mi-am sucit
gtul, ce idee...! mi-am sucit gtul...! si ncerca sa bagatelizeze. Dar a simtit, din
privirea mea neteda ca moartea, ca aici nu ncape tagaduiala si, nenorocit inspir
ata: - A, acum stiu ce vrei sa spui. E cu totul altceva... Daca ti-as spune ai v
edea ca... - Dar spune-mi atunci. - E un secret al nostru toate... madam Slugeru
si madam Georgescu. Ajunsesem si la "secretul de familie" din Boubouroche... Si
era n asternutul strain, de prisos aproape de mine cu tot trupul stiut. Asta-i t
ot ce-mi rezerva viitorul? Corpul femeii atunci cnd vreau? Ce sa fac cu el, fara
celelalte bucurii? Cnd stiam ca nu e nici el perfect. La un milion de femei abia
de e una ntreg frumoasa. Restul au nevoie de indulgenta, de ntelegere. Numai sufle
tul poate nlocui lipsurile. Si sufletul nevesti-mi... Mi-era pielea uscata, capul
dur si gol sa poti lovi cu ciocanul n el, parca tot gtul plin de clti. Mi-am ngropa
t fata n perna care se ncalzea numaidect, de a trebuit sa schimb mereu capatiul, dar
fara sa pot dormi si n-am mai scos o vorba pna trziu dupa-amiaza. Ea a dormit, a
nadusit sanatos, s-a mprospatat n obraz si n privire, reintegrata vietii, numai eu
parca eram bolnav de uremie. Cum tot cearsaful si perna erau prea calde, cum toa
te cartile, pe care am vrut sa le citesc, mi se pareau uscate, am cobort catre or
a cinci n gradina. Se sfrsise parca o sarbatoare, o ntmplare frumoasa n lume, care ni
ciodata n-avea cum sa se mai repete si eu supravietuiam singur, dar cum dainuies
te o coaja de lamie stoarsa, aruncata dupa-masa. Soarele mi se parea lesios si cnd
am trecut pe lnga bucatarie am simtit mirosul de mncaruri trezite. Au dat peste m
ine un grup de cheflii, care n zorii zilei se nfundasera ntr-un beci si acum ieseau
beti turta. Fostul ministru plngea si tinea sa ma mbratiseze neaparat, umplndu-ma
de bale si varsndumi vin pe haine. Avea sentimentalismul galagios si plngaret al m
oldovenilor la betie, cu promisiuni jurate la toata lumea, cu demonstratii si in
vocari lirice de fratietate, pentru ca a doua zi, treaz si revenit la sentimente
normale, sa se prefaca (si cu o tainica spaima) ca a uitat totul, afara doar de
promisiile si legamintele celorlalti. Totusi e sigur ca ei ntre ei, cel putin n m
omentele acelea, se iau n serios.

Plecarea napoi a fost la opt seara. Era ntre mine si el, ca la ducere. N-am vorbit
dect, rezervat si politicos, numai cu el tot timpul, refuznd, cu sila, toate ncerc
arile ei de a-mi capta bunavointa, prefacndu-se, dealtfel, ca ia lucrurile n gluma
. Mai trziu a adormit, sau s-a prefacut ca doarme, rezemndu-se cu capul pe pieptul
meu, ceea ce nsa nu mi se parea dect un pretext ca sa-i abandoneze lui cealalta j
umatate de corp. Nimic nu mi s-a parut mai simbolic dect aceasta asezare a ei. Da
ca n-as fi stiut despre ce e vorba, daca as fi fost sotul naiv pe care-l voia ea
, as fi crezut ca un subit si sincer acces de preferinta o face sa se agate duio
asa de gtul meu, cnd ea nu facea asta dect tocmai pentru ca asa si putea culca picio
arele si soldurile, aproape n bratele celuilalt. Dealtfel, si mai general socotit
, nu era oare cu un nteles deosebit aceasta mpartire a ei nsasi, pe care o facea, s
ingura, ntre noi doi? ncheiam bilantul sinistru al acestei petreceri, ca un genera
l nfrnt si fugarit, promis degradarii si exilului, care compara resturile nspaimntat
oare, cu armata frumoasa si stralucitoare de entuziasm pe care o comanda, la def
ilare, cu doua zile nainte. Dealtminteri, aceste excursii mpreuna, de perechi tine
re, cnd femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte "amicale", tot asa cum a
micale erau acele "tournoi" medievale, numai ca atunci cnd totul trebuie sa revin
a la normal, dupa furii nemarturisite si explicatii amare, ntocmai ca si n acele p
omenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse napoi pe scuturi si ta
rgi acasa. Asa cum ma ntorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisa. Peste doua zi
le ne-am dus ntreaga "banda" la deschiderea unui teatru de vara si de acolo la un
restaurant de la Sosea. Ce-a fost la tara s-a repetat si aici. De abia mi-am ma
i stapnit indignarea, indiferent la comentarii. O doamna, poate nca tnara, faimoasa
frumusete aventuroasa pe vremuri, care ma privea cu afectie totdeauna, cu care
adeseori aveam interesante convorbiri despre ntmplarile din viata, caci n noua coch
etarie pe care si-o permitea, de a se mbatrni cu intentie mai devreme, era parca d
in eleganta unui general tnar, retras voluntar la pensie, a ncercat sa ma mpace. De ce atta enervare? I-am aratat, surznd trist, pe nevasta-mea si mi-a spus, glumin
d frumos si cu emotie, nct nu ma puteam supara: - Stii o vorba, si daca nu o stii,
ti-o spun eu: femeia nsala numai pe cel pe care-l iubeste, pe ceilalti i parasest
e pur si simplu. I-am spus ca asta nu ma consoleaza, dar mi-a explicat ca nu cre
de ca e vorba de altceva dect de un "flirt". I-am turnat n pahar vin auriu, privin
d-o mirat: - E o formula gresita, fara nteles la o femeie. Nu corespunde nici une
i realitati, dect daca e vorba de o fata care vrea sa petreaca, dar, n sfrsit, sa-s
i pastreze totusi fecioria fizica (si care, dealtfel, s-ar da din toata inima),
sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le mpiedica ovarita de care su
fera. Mai are sens acest "flirt", atunci cnd o femeie urmareste vreun interes si,
ca sa-l realizeze, face toate "avansurile", dar dupa ce a obtinut ce tintea, se
refuza. Sistem practicat de multe actrite si profesioniste nemarturisite. Dar n
evasta-mea nu e n nici una dintre aceste situatii si pentru ea un "flirt" e o abe
ratie. - Ah, dumneata esti dintre acei care fac mofturi interminabile si la masa
. Dintre cei care totdeauna descopera firele de par n mncare. - Sunt eu de vina da
ca mi se ofera fire de par n mncare? - Nu, atta luciditate e insuportabila, dezgust
atoare. mi nchipui ca esti n stare nu numai sa-ti examinezi exagerat partenera, dar
ca, n ultimele clipe ale mbratisarii, sa-ti dai seama exact de ceea ce simti, ca
si cnd ai asista la un spectacol strain... - Doamna, e perfect adevarat ce banuit
i, dar ncheierea dumneavoastra - numai - e falsa. Atentia si luciditatea nu omoar
a voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, dealtfel, atentia sporeste si durerea
de dinti. Marii voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat, si
ultralucizi. - Cu ce placere te-as fi nselat pentru aceasta continua neliniste si
banuiala a dumitale, si desfacea senzual o portocala. Avea o eleganta de marchi
za. - Deci... nu m-ai fi parasit? - Poate ca atunci da, dar as fi regretat-o toa
ta viata. Suntem att de toante cnd suntem tinere. Surdea ndepartat si frumos, cu par
ul ei argintiu... si eu o admiram att de pasionat, ca toata lumea parea intrigata
ca de o scena de dragoste. Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia
aceasta de lnga mine? si ce nteles adnc ar fi avut lucrurile... va fi fost aceasta
femeie la fel cu nevasta mea? si - imposibila ntrebare - vor mai fi altele acum?
si -

nca mai fara sens ntrebare - de ce mi se pare posibil numai n trecut, de ce regret
ca am pierdut, venind cu douazeci de ani mai trziu, trupul cald, cu zmbetul bun si
melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne si matase
devin prea trziu, si de prisos, bune. ASTA-I ROCHIA ALBASTRA Nu i-am vorbit neve
sti-mi o saptamna. Am mncat singur n birou. Peste cteva zile, la masa la prieteni, m
i s-a parut nsa ca rezerva mea nu mai are sens, si am staruit toata seara pe lnga
o femeie frumoasa, aproape tot att de nalta ca mine. Cnd spun "am staruit" e un fel
de a vorbi. Dupa un usor nceput, ea, dezlantuita, m-a coplesit cu prietenia ei.
Tot ce a facut nevasta-mea la tara, aci s-a reeditat ntr-o singura seara. G. nu e
ra acum de fata. Ca sa nu para prea suparator, femeia a dat o nuanta de gluma lu
crurilor. A declarat ca daruieste pe barbatu-sau nevestei mele, ca ma iubeste, a
facut scandal cnd mi-a luat cineva locul de lnga ea. Am vorbit despre femeile gra
se si slabe si, ca sa-mi arate ca ea e numai nselator slaba, n fata tuturor, mi-a
luat mna si mi-a pus-o, apasat, pe soldul ei plinut... Strnge!... Eu, uluit, aveam
aerul ridicul al lui Iosef n casa lui Putifar. Cum ma lasa un moment liber fugea
m, dar ma cauta si ma aducea napoi. Scita, dezorganizata, nevasta-mea era vnata, glu
mea galben, iar de cte ori mi aduceam aminte de ea si o priveam, i ntlneam ochii mari
si ndurerati asupra mea. Noua mea entuziasta m-a silit sa dansez cu ea, desi dan
sam prost. Pe urma m-a luat de mna si m-a dus ntrun salonas cu divanuri: "Hai, sa
fim singuri". Eram stnjenit de parca numai n strachini calcam. Ne-am rezemat, lung
iti unul lnga altul si m-a ntrebat tot soiul de prapastii. Cnd s-a abatut din ntmplar
e cineva pe la noi s-a nfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc si hrtie, a scris
un afis: "Intrarea oprita... pereche amoroasa!" Cei care veneau, citeau, rznd ca d
e o gluma buna, si plecau, cerndu-si scuze ipocrit. Glumea, fireste, dar asta n-a
mpiedicat-o sa-si framnte snii de coastele mele si sa ma sarute, cnd i se parea ca
nu vine nimeni. I-am spus ca trebuie sa fim cuminti, m-am smucit si am plecat. M
i-era rusine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, si ma gndeam la situatia de
licata n care sotia asta vulgara - cu gluma ei menita sa mascheze abil o purtare
mai precisa - si punea barbatul. Nu mi se parea suficienta scuza ca e vinovat ca
nu stie sa-si stapneasca nevasta si nici nu mi se parea ca "trenurile nu trebuie
lasate sa treaca" sau ca trupurile "sarmante", care se doresc si se ntind, sunt d
easupra oricarei "ridicole filozofii". Dealtminteri, ca sa se poata trece puntea
periculoasa, se face aci un cadril de naivitati. Femeile, ca sa poata realiza t
oata aventura, se prefac ca o socotesc ca pe un joc naiv, dar n acelasi timp barb
atul serios "care nu stie sa profite" e acuzat, el, de "naivitate". La ele nsa na
ivitatea, prefacuta si cu scop precis, e dintre acelea pe care o practica unii e
scroci, n primele momente, "facnd pe prostii" n fata unui judecator de instructie,
declarnd ca au ncasat cecul fals la banca, n gluma, ca sa faca o farsa unui prieten
de la Hamburg. Dar judecatorul, stiutor, cu privirea rece, pune zmbind lucrurile
la punct. Fara grija de spectacol, ca un animal ranit, nevasta-mea se trntise ntr
-un fotoliu si nu vorbea cu nimeni. Noua mea amica a venit dupa mine: "Esti un c
araghios", si mi-a fixat o ntlnire n oras. Cealalta era geloasa si suferea. Simteam
acum ca e o jucarie n mna mea. Ca puteam s-o umilesc, s-o fac sa sufere si mai mu
lt, dar la ce folos? mi venea sa-i spun: uite ce ai facut din dragostea noastra,
din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tau de iubire, acest continuu asasina
t? Acasa, furioasa si ndurerata, mi-a spus: - Acum cred ca ai sa-mi dai dumneata
explicatii mie. I-am aratat ca n-am facut nimic mai mult dect ea la Odobesti. - D
a? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipait cu el, nu m-am nfundat, cu an
unturi obraznice, ntro camera cu divanuri. E adevarat ca pna acolo nu ajunsese, da
r nu e mai putin adevarat ca tot eu ma simteam n paguba. A tinut sa-mi plateasca n
sa, cu vrf si ndesat, ntia data cnd ne-am gasit iar n "banda" cu el. A stat mereu, apr
oape n bratele lui. mi spuneam ca nu e dect o pedeapsa si ca, daca vrea sa ma pedep
seasca, nsemna ca nu-i era indiferent ca eu preferasem alta femeie, deci ma iubea
. Cu toate astea, fizic ... spectacolul mi-era de nendurat. Nu aveam taria sa vad
, orice mi-as fi spus, cum femeia pe care o iubesc e tinuta n brate de un barbat,
si i-am spus-o vecinei mele de rndul trecut si de data asta, care ma urmarea zmbi
nd.

- Dar daca ai iubi o actrita, care, pe scena, ar trebui sa-si mbratiseze patimas
partenerul, sa-l sarute lacom pe gura? I-am lamurit, cutremurat, cu cea mai simp
la sinceritate: - Cred ca niciodata n-as putea iubi o actrita. M-am apropiat de
divanul din colt unde se gasea nevasta-mea si i-am spus ca plecam acasa. - A! Cu
m asa devreme? Nu; mai ramnem. - Trebuie sa plecam neaparat, am de lucru mine. - N
u... asta nu se poate... nu... mai stam... se supara oamenii daca plecam asa de
repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poseta si-si pudra obrajii. - Cu n
eputinta. Si totusi am mai asteptat un sfert de ora. Era n mine ca o spaima viu g
raita. - Draga, nu mai pot ramne nici un minut. - Ei nu... trebuie sa mai ramnem..
. vreau sa mai stam putin, si-si desena acum cu ros buzele. - Eu plec. - Pleci f
ara mine. Am privit-o, acum linistit, ca un mort. - Ela, ti dai tu seama de ce sp
ui? - Te rog... vreau sa mai stam. - Nu se poate... sub nici un cuvnt, nu se poat
e sa mai stam. Avea ochi mari, stersi si o cuta ntre sprncene. - Ei bine, nu merg.
- Ela, te ntreb nca o data...?... Gndeste-te bine ce faci. Daca ma duc singur acas
a, nseamna ca am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate. Gndul ca neva
sta-mea ar putea veni singura, n zorii zilei, acasa, mi se parea o monstruozitate
rece. Am mai privit-o nca o data, ca n clipa semnarii unei sentinte, si am plecat
. Am asteptat n strada zece minute si n-a venit. Cunosteam la unul dintre hotelur
ile mici o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara. I-am spus s
a se mbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasa, am pus-o sa scoata tot de pe ea s
i am culcat-o n patul tuturor durerilor, nebuniilor si lacrimilor iubirii mele. N
evasta-mea a venit peste vreo doua ore. Nu stiu daca servitoarea i-a spus totul,
dar cnd a nteles, s-a ngrozit, si nu-i venea sa creada. A cazut moale ntr-un fotoli
u. S-a nfuriat apoi si a vrut sa se repeada asupra femeii, care nu prea avea de c
e sa se teama. - n patul meu, o adunatura de pe strada? Si cealalta, cu o imensa
si triviala doza de bun-simt: - N-ai dect sa dormi n el, madam, nu sa umbli noapte
a teleleica. Vedeam, uimit si cu sufletul gol, unde ajunsesem. I-am explicat ca
daca face scandal si se afla despre ntmplare, eu o sa trec drept nebun, dar pe soc
oteala ei are sa se rda ca de o paparuda. A plecat trntind usa, cu o energie pe ca
re nu i-o banuiam. Am framntat ntreaga noapte trupul femeii straine, cu o furie de
znadajduita, ca sa-mi demonstrez ca tot ce ofera una, ti poate oferi si cealalta
si ca nu merita, ca e ridicul sa suferi att de mistuitor, pentru att de putin lucr
u. Si parca am gasit adevarata parerea. Primele trei-patru zile, dospind de mnie,
nu mi-a fost greu sa ndur absenta nevesti-mi. Pe urma nsa, am nceput o serie de ip
oteze, n toate sensurile, ca sa vad ce gndeste si ce simte acum. Cum stiam ca iube
ste pe altul, nu-mi nchipuiam ca ndura prea greu purtarea mea si-mi recunosteam dr
eptul, si ma felicitam chiar, pentru ideea buna de a-mi crea ultimul cuvnt. Ma ntr
ebam vag daca ne vom mai vedea, daca ne vom revedea, vreau sa spun, n continuarea
liniei trecute, asa cum, cnd te destepti dupa un vis atroce, reiei viata ta ntrer
upta seara. Si simteam ca nu, adica nu mai aveam reprezentarea unei viitoare mpac
ari, cum nu-mi pot nchipui azi n ce fel as putea deveni presedinte de republica n A
merica Centrala. Dupa o saptamna am simtit neaparat nevoia s-o vad, dar mi-am ref
uzat cu ncapatnare orice prilej. Am cautat nsa pe o prietena a ei, ca sa aflu, prin
ocol, ce gndeste, ce face, daca ntmplarile acestea de rasturnare si eveniment egal
cu miscarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanta. Nu mi-a f
ost cu putinta sa aflu ceva. Fiindca pe strada n-o ntlneam ca sa-i cunosc noul surs
, am nceput sa colind restaurantele, cu batai de inima nca din strada, cu examinar
i usoare a tuturor femeilor la nceput, cu reveniri insistente apoi, de teama

sa nu ma fi nselat din cauza palariilor mari si cu o tristete de moarte, cu impre


sia ca totul e gol, cnd trebuia sa constat ca ea nu e acolo. As fi vrut sa vad ca
pul acela mic de statuie greaca, blond, cu ochii albastri, cum e acum n forma nou
a, sa vad daca ma priveste cu ura, cu indiferenta. Printr-o fatalitate de nentele
s n-am ntlnit-o nicaieri. Am reluat legaturile cu toate prietenele ei, mi-am facut
dintr-una amanta ca sa-mi dea stiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, t
otusi, de teama ca "nu se stie cum se ntorc lucrurile", nu-mi spuneau o vorba, ev
itau orice discutie, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag
indiferent, caci altfel n-as fi avut nici o sansa sa le am, mi-erau totusi, fire
sc parca, refuzate. Am cautat sa stie ca petrec, ca ma simt foarte bine, dar ace
ste gesturi ostentative erau ca niste scrisori ncredintate unei poste lamentabile
. Nu stiam nici daca le-a primit si mai putin puteam sti ceea ce gndeste aceea ca
re le-a primit. Sa ma duc acasa la matusa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-as fi ier
tat niciodata slabiciunea asta si nici n-ar fi fost posibil, att eram de definiti
v n gndul meu. Am nceput sa caut invitatii n casele n care stiam ca ar putea sa mearg
a, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toata nevoia de ea, comprimata n mine, se
rezolva ntr-o otrava a ntregului organism, nauntru. N-am mai putut mnca aproape nimi
c. O rochie la fel cu a ei ntrezarita pe strada mi punea un pietroi n stomac si un
nod n gt. Slabisem si-mi era teama acum sa nu afle ca am slabit din cauza ei. Eram
alb ca un om fara globule rosii. Am sporit petrecerile, ca sa afle, sa creada c
a sunt slab din cauza orgiilor. n a patra saptamna, un prieten doctor si un profes
or consultant au fost de parere ca s-ar putea sa am un ulcer al esofagului. Si n
-o vedeam nicaieri, parca disparuse n pamnt. Am ntlnit-o totusi, n penultima zi de cu
rse. Era zapuseala, lume multa, si un suflu de oboseala nadusita lncezea n atmosfe
ra prafuroasa si ncinsa. Am vazut-o nainte ca ea sa ma vada. Tot trupul mi s-a nfie
rbntat brusc, am cautat numaidect una dintre acele nenumarate femei echivoce, dar
nu declarate, care tapeaza, cernd barbatilor sa le ia bilete pe cai, fireste fara
sa dea bani, si am trecut vesel, radios si absent, pe lnga nevasta-mea. Era reze
mata de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Cnd am trecut din nou, napoi, st
a pe un scaun ca si cnd era frnta de mijloc, privindu-ne cu ochi ndurerati. ndura pa
rca o suferinta peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascunda, caci
totul i era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat nauntru ca un soar
e. Am mai vazut-o acolo nemiscata, trista, pna aproape de sfrsit. Si pentru ntia oar
a cineva mi-a vorbit de ea. O prietena comuna m-a ntrebat cum pot fi att de lipsit
de inima... Si eu, care m-as fi dus s-o mbratisez, s-o ntreb cu o nemarginita pat
ima: de ce? de ce ai nceput toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte p
rietenos, mi-a raspuns doar privindu-ma n ochi, fara un surs, fara nici o miscare
a muschilor fetei, ca o caprioara blonda, njunghiata. Peste cteva zile am ntlnit-o n
fata chioscului de ziare de la Independenta. Ceruse o revista de mode si tocmai
o platea, cnd a dat cu ochii de mine si a nteles ca o asteptam, oprit mai sus, la
ctiva pasi. A avut o clipa de placere, nu de bucurie. Si-a muscat, cu o satisfact
ie vulgara, buza de jos, ca si cnd ar fi spus, cstignd prinsoarea: "A, domnule, n sfr
sit!" Altfel ntrevederea a fost frumoasa, cu lunecusuri de ironie voit banala si
superficiala, ca sa para tandra si indiferenta: "Speram ca ai sa te faci mai urta
, departe de mine." "A... da... am avut eu azi-dimineata o presimtire buna". "Ti
-ai oxigenat parul? Sau, nu, e din pricina soarelui." "Dupa ct stiu, nu. Se vede
ca e tot soarele". "A reaparut si el numai din cauza dumitale." "Ce vrei, cnd ntlni
m ncapatnati care vor sa reziste, cautam si noi complici." Dar, spre mirarea mea,
tot ea vrea sa stie: "Ai mai sedus pe cineva?" si i tremura vocea de parca era o
actrita la ntiul pas pe scena... "Vreau sa iau o trasura". Era ora 12 si jumatate
poate. Matusa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alaturi pe jos; n dreptul Unive
rsitatii, la statia de trasuri, am fost bucuros ca nu era nici una. Mi-a spus ca
are de gnd sa se nscrie din nou pentru licenta la Universitate, ca a fost plecata
la Vaslui, la bunica ei, trei saptamni. Prin fata Ministerului de Domenii, am av
ut oarecare teama, caci venea agale o trasura goala, pe care ea n-a observat-o ns
a. "Asta-i rochia albastra? dar parca era mai putin vie?" "Vai, mi-ai uitat roch
iile?" Si sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, n ezitari, flfiri, fixari,
si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi ncet
transportata pe drum. La Rosetti, despartirea era inevitabila. Era statie mare d
e trasuri si automobile. S-a oprit pe trotuar... si n mine totul s-a oprit... dar

a lasat, fara s-o vada, o trasura, a strigat prea ncet alta si pe urma a ntors ca
pul sa-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la doua, n fata casei matusii ei... dar
parca n-ar fi observat ca am ajuns, am trecut nainte, apoi, de vreme ce se crease
un precedent, dupa vreo suta doua de pasi ne-am ntors, si pe urma iar, pna la cea
sul trei si ceva. Poate ca nici unul, pentru nimic n lume, nu ar fi cerut nsa celu
ilalt sa mai ramie. Eram asa de grabiti si ne vedeam n treacat numai. - Ah, de tin
e nu se ndura cineva sa se desparta, si era profund adevarat, dar o spuneam cu un
surs, ca sa para abia ceva mai mult dect o gluma indiferenta... sarut minile.

- Vai! o sa ma ocarasca matusa-mea. Dar putin mi pasa. si trecea limba peste buzel
e arse parca, si surdea cu ochii albastri, plini de suflet ca de roua. Ma ntorceam
, n dupa-amiaza inundata de caldura uscata, chinuit de foame, adncindu-ma ca n cauc
iuc n asfaltul ncins, privind caii obositi ai trasurilor, storurile trase pentru s
iesta la mai toate casele, dar era n mine o tristete usoara si placuta. Simteam c
a femeia aceasta era a mea n exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne ntln
isem de la nceputul lumii, peste toate devenirile, amndoi, si aveam sa pierim la f
el amndoi. Eram ca ntr-o zi imensa si ntmplarile acestea mici, amanuntite pna n fracti
i de impresie, erau printre cele mai importante n viata mea. Astazi, cnd le scriu
pe hrtie, mi dau seama, iar si iar, ca tot ce povestesc nu are importanta dect pent
ru mine, ca nici nu are sens sa fie povestite. Pentru mine nsa, care nu traiesc d
ect o singura data n desfasurarea lumii, ele au nsemnat mai mult dect razboaiele pen
tru cucerirea Chinei, dect sirurile de dinastii egiptene, dect ciocnirile de astri
n necuprins, caci singura existenta reala e aceea a constiintei. Si, n organizare
a si ierarhia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala dect stelele
distrugator de uriase, al caror nume nu-l stiu. Ne-am mpacat peste o luna, cnd a v
enit cu bratele pline de crini trzii, ca o amanta, si am fost mpreuna toata luna a
ugust la Constanta. Locuinta tihnita, plimbari seara pe dig, mpreuna cu o familie
cunoscuta, aperitive n Piata Ovidiu, ntesata de lume, si uneori, n gluma, joc la b
ula, cnd pierdeam regulat. Binenteles, n dimineata nsorita eram si noi, ca toata lum
ea, ncarcatura de tineri n pijamale si haine albe usoare, n trenul de Mamaia. Pe pl
aja, ea era nca extrem de frumoasa, mai ales cnd tot corpul i se facuse ca grul cop
t. Aproape nalta, cu talia subtire si soldurile vnjoase, cu snii razbind ghiciti ca
merele prin maioul negru (strns pe ea cum e un sarpe n pielea lui), aduna toate p
rivirile. Putin prea nalt pentru subtirimea bratelor si coapselor, faceam totusi,
cred, o pereche potrivita cu ea. Cnd, legata la cap cu un tulpan albastrui, cum
e uneori cerul senin, care i iradia lumina ochilor si-i limpezea liniile desenate
, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerina, usoara de tot, poroasa si albast
ra, tare ca vopseala, parea ntreaga zugravita pe smalt, cu fata aurie. n septembri
e, ntorsi n Bucuresti, am avut o cearta din cauza copilului asteptat. N-a vrut sal aiba si a trebuit sa stea n sanatoriu vreo doua saptamni. S-a facut bine abia pe
la Sfntul Dumitru. A fost un timp destul de linistit si am putut sa fac vreo dou
a drumuri la o padure, care facea parte din mostenire, pe lnga Curtea-de-Arges. E
ra un sfrsit de toamna de o frumusete larga si potolita, si priveam de la fereast
ra vagonului dealurile lenevoase cu paduri ndesate, cu acea felurime de colorit c
are arata cresterile. Daca vara e greu de osebit toate apele si asemuirile de ve
rde, acum gama vestejitului cuprinde toate culorile tari. Cta vreme unii copaci s
unt nca verzi, altii au frunzele, pe negrul cracilor, galbene ca niste caise stra
vezii. Unele frunzisuri sunt rosii sngerat, altele violete, caramizii, albe chiar
. Cerul e imens, si departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de m
aiestate senina, careia lumina vie, dar galbuie n culoare si potolita n caldura, i
da o liniste melancolica. Nu pot sta linistit pentru ca n compartimentul de alatu
ri (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de rs, comentarii, aprobari cal
duroase. Scit, renunt sa mai privesc carele, care se departeaza domol pe drumuri a
lbe, si trec si eu dincolo. Un domn, sa tot aiba cincizeci de ani, cu gtul n piele
moale si rosie, ca al curcanului, cu ochii vii si mustata mare, pe figura penta
gonal osoasa, explica de ce trebuie sa intram n razboi. Dealtminteri, cam asta se
discuta pe tot cuprinsul tarii romnesti, cnd afacerile si placerile lasau timp li
ber. E de o verva ndracita, gesticuleaza convins, batnd aerul cu amndoua minile. Ese
ntialul, dealtfel, n replicile lui tumultuoase, sunt interjectiile. - Ee! ee...!
Pai vezi! Cnd spun eu? si se scoala iar de pe fotoliul de piele. Cum o sa reziste
, domnule?... cum o sa reziste? Vino-ncoa. Daca eu pun aici o armata? si arata O
rsova, iar aici alta? si arata la Sibiu, aici nca una? acum la Brasov. Dar cineva
obiecteaza: - Bine, domnule Predescu... tocmai acum cnd nemtii au terminat cu ru
sii, de au ajuns n inima Rusiei? - Pai tocmai d-aia - raspunse domnul Predescu de
znadajduit si scrijelat - tocmai d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu nc
ep asa - si ncepu sa urce pe harta care indica statiile, deasupra canapelei - si
hai-hai, si hai-hai... A?... merge? si-asa mereu... si-asa mereu (n timpul acesta
legannd urca si ocolea cu minile pe harta, de la Arad spre Cluj, pascnd parca din
urma)... Ei, asa-i ca i-am luat ca din oala? - Domnule Predescu, dar Mackensen a

la si Hindenburg pretind ca ei o sa cstige razboiul, adaose unul, nu pentru ca ar


fi crezut, dar mai mult ca sa dea replica, si asa, ca sa-l ntarte pe domnul Prede
scu.

- Daa? si si potriveste tigara rasucita, n tigaretul de trestie... O sa cstige asta


- iar aici face un gest foarte explicit, vrnd degetul mare, printre aratator si m
ijlociu - auzi? O sa cstige asta. Eu fac "pari", domnule, ca Hindenburg ala al du
mitale - si-si lateste buzele - daa, sa vie el la mine... fac "pari" cu el... ca
mannca bataie... pe orict... Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel
o sa-l facem dupa razboi. Ceilalti aveau aerul ca se mira de ndrazneala lui Hind
enburg de a se pune cu noi si cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu
stapni privindu-l si privindu-se parca: - Domnule, romnii e destepti... Ti-o spun
eu... - Pai bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intram? Ca eu nu cred ce su
stin unii, ca nu suntem pregatiti... - Ce pregatire, domnule? - si ridica ochii
disperat n tavan - ce pregatire...? ca ma omori cu zile. Ce sa te mai pregatesti?
- N-avem tunuri... cine stie? Domnul Predescu rde acum indulgent si cu pielea de
curcan a gtului glgind: - N-ai tunuri? da intra-n razboi, domnule, si-ti da frantu
zul cte tunuri vrei: vrei o mie? ti da o mie... vrei zece mii, ti da zece mii. Si r
idica bratele, apoi le lasa sa cada, uimit si dezgustat. Dar de asta e vorba acu
m...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? si ntorcndu-se surzator spre ceilalti, care
ascultau mereu, cu interes (ca acum venise si seful de tren, mustata ciupita): A
uzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamtul si frantuzul ala, ca sunt
crescuti n puf - si, brusc furibund: Dumneata stii cum e romnul, domnule? Nadejde
a lui e baioneta, domnule, baioneta, ntelegi dumneata?... Ca o vra pna n prasele...
si daca se rupe, da cu patul armei... uiteasa... uite-asa - si lovea ndrjit si ima
ginar, nspre toate colturile compartimentului, n timp ce ascultatorii l urmareau, f
erindu-se ncntati. - Zi, baioneta si patul armei, domnule Predescu? - Pai, sigur,
domnule, exclama ngaduitor... Asta-i arma romnului... As vrea sa vad eu pe neamtul
ala care sa stea la baioneta... si se ntoarce triumfator si drz n dreapta si n stnga
. Domnule, cnd or intra ai nostri cu patul armei printre tunurile lor, o sa fie j
ale, ca ai nostri numai la scafrlie trag. Domnul Predescu nu era de meserie, cum
crezusem, nici crciumar, nici comis-voiajor, ca am ntrebat pe urma pe seful de tre
n. - Nu-l cunosti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu si avea dreptate, c
aci pe liniile astea secundare calatorii se cunosc ntre ei cum se cunosc clientii
aceleiasi cafenele. Domnul Predescu e de la Pitesti, avocat... a fost si deputa
t o data... merge la Curtea-de-Arges ca are o chestie acolo; si resemnat de admi
ratie: Destept om, domnule. Eu l stiu de pe linie. Cnd ti-o explica el ceva... Nu
zic, mai e si domnul Adamici... dar parca tot domnul Predescu e mai destept. M-a
m plictisit si m-am ntors la locul meu, ca sa privesc mai departe ntinderile de po
rumbiste uscata, satele pe sub dealuri si sursul melancolic al cerului nalt de toa
mna n asfintit. Dealtfel, si la Camera chiar, dupa cte reiesea din ziare, discutii
le nu depaseau mult adncimea celor din tren. Se anuntase o mare sedinta de rafuia
la, ntre cei care cereau "intrarea n actiune" si partizanii "neutralitatii especta
tive". Am avut prilejul sa asist la una dintre sedintele importante, cnd tribunel
e erau nca de cu vreme ntesate de public, caci se stia ca guvernul va fi luat ntre
doua focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau sa interpeleze banca ministeria
la "pentru ce lasam prilejul acesta extraordinar, cnd nemtii sunt dincolo de Vars
ovia si aproape de Salonic, fara sa intram alaturi de ei?" Dimpotriva, reprezent
antii curentului antantist aveau sa ntrebe de ce nu intervenim sa salvam pe cei nv
insi? Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectura, de club prin ver
dele fotoliilor si al draperiilor, de catedrala prin lumina de vitraliu galben,
venita din luminatorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la ncep
ut numai pe jumatate plina. Unii deputati si citeau gazetele, abia aparute de dup
a-amiaza, altii faceau cerc, discutnd n fata vreunui personaj important. Pe banca
ministeriala numai doi ministri care scriau absorbiti. Din cnd n cnd, cte un deputat
venea n dreptul celui care scria si i soptea ceva, sau i da vreo hrtie pentru aprob
at. Pe urma au nceput soneriile, s-a marit lumina, toate locurile de jos s-au ocu
pat. Presedintele, suit ca pe o scena sau catedra, a batut din ciocan si un domn
a citit, probabil, sumarul zilei. Anisoara a descoperit cea dinti, cu un fel de
bucurie, ca poate stabili o legatura ntre ea si aceasta incinta inabordabila, pe
Nae Gheorghidiu, asezat pe bancile opozitiei (asa, din cochetarie politica), obo
sit si preocupat. Interpretarea deputatului "nemtofil", facuta, de altfel, cu un
fel de servilitate intelectuala si intentie de reactiune mediocra, a provocat n
umai sursuri ironice. Profunda impresie a strnit nsa discursul celui care cerea

intrarea imediata n razboi. Pronuntata rar, cu vocea nfiorata, fraza: "Si veti las
a acest popor erou, care e poporul srb, sa fie zdrobit, fara sa faceti sa cada n b
alanta palosul romnesc, hotartor, n aceasta mare, n aceasta neasemanata clipa istori
ca?" a plutit sub vasta cupola, ncremenind privirile, dar entuziast aplaudata num
ai de opt sau zece deputati, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna preziden
tiala n care ne gaseam noi. Celalalt deputat interventionist a interpelat guvernu
l pe chestia narmarii. A declarat ca stie ca atelierele militare nu lucreaza, ca
nu s-a facut nimic pentru echiparea armatei, ca s-au cumparat zeci de mii de boc
anci cu talpa de carton. Si el e impresionant: - N-avem artilerie, domnilor... C
e-ati facut ca sa dam admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are
nevoie? Aici, unchiu-meu, care se plimbase n timpul discursului prin fata primelo
r banci, a ntrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, cnd a ridicat mna,
oratorul s-a oprit si privirile s-au ntors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat
cu o falsa gravitate: - Gasesc, domnilor, ca ngrijorarea dumneavoastra din cauza
ca ne lipseste artileria grea e putin exagerata. Cred ca, la nevoie, va fi sufi
cient sa punem n baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanati, domnul Cotrcea,
ca sa reducem toate tunurile nemtesti la tacere. Si la vorbele astea, arata cu d
egetul nspre capatul rndului din dreapta, iar toate privirile s-au ntors spre banca
n care de-abia ncapea o namila de o suta cincizeci de kilograme poate, cu minile a
tt de scurte ca abia i ajungeau pe pntece. A fost o ilaritate imensa. A rs si banca
ministeriala, a rs si oratorul nsusi. Tribunele ntesate - n cele rezervate doamnelor
unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigasind alt loc, iar n cele ale barbati
lor unii se sufocau, atrnati chiar de stlpi - au rasunat si ele de hohote. Nae Ghe
orghidiu, simpatizat si de opozitie pentru spiritul lui si pentru "largimea de v
ederi" care l caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parca, desi mili
tant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca ntre g
uvern si opozitie. Azi, de pilda, partida era ca si cstigata pentru guvern, numai
prin aceasta simpla gluma. De pe banca ministeriala a raspuns la urma unul dint
re membrii importanti ai guvernului. S-a sculat grav si cu ochii putin contracta
ti, de pe banca ministeriala si s-a dus, n tacerea ntinsa ca ntr-un aer tare, spre
tribuna. Are fruntea nalta, piezisa, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni,
obrajii cu doua cute, mustata de fante mbatrnit. Acum, dupa un timp, si plimba och
ii, privind si inspectnd parca incinta. Tine mna dreapta nainte, cu doua degete n bu
zunarul de jos al vestei. ncepe ncet dar sigur de ceea ce spune: - Mi-ar fi foarte
usor, domnilor, daca as alerga dupa succese facile, sa relev inconsecventa aces
tei opozitii, care pe de o parte ne reproseaza ca nu intram n actiune, iar pe de
alta se plnge ca armata nu e pregatita. Dar tin sa raspund fiecaruia dintre onora
tii oratori care m-au precedat, n parte. Peste partizanul Puterilor Centrale a tr
ecut nsa repede. Pe urma: - Domnilor, dati-mi voie sa va ntreb: Ce nseamna aceasta
lipsa de ncredere n guvernul tarii? Ati monopolizat singuri toata iubirea de neam?
Credeti dumneavoastra ca pe aceste banci nu bate o inima romneasca? si arata acu
m, emotionat si solemn, banca ministeriala si bancile majoritatii. Credeti dumne
avoastra ca viitorul acestui neam numai dumneavoastra va provoaca nopti de insom
nie?... (aplauze puternice) ca numai dumneavoastra va cutremurati la gndul ca cea
sul sfnt al realizarii nationale ar putea sa bata, fara ca noi sa ne gasim acolo
unde trebuie sa ne gasim? si fraza spusa raspicat, cu vocea larg nfiorata, cu mna
dreapta ridicata, cu pumnul strns, iar cu aratatorul ntins, cu mna indicatoare de p
e afise, e urmata de aclamatii si aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dum
neavoastra a declarat saptamna trecuta aci ca daca ar avea doisprezece copii, pe
toti i-ar trimite sa lupte pentru tara. Ei bine, domnilor - si ridica tonul - eu
declar ca daca as avea douazeci si patru de copii, n-as tine nici pe cel mai mi
c lnga snul mamei lui acasa... pe toti i-as trimite n foc, n prima linie. Si trecnd m
ai trziu la cel de al doilea orator al opozitiei, a schimbat iar tonul, ca un aca
r abil al oratoriei. - Domnilor, ati discutat si despre pregatirea militara a ta
rii (si scazut, prietenos) cred ca a fost o mare greseala. (Iar energic, viu.) N
u poate fi pusa n discutie, si mai ales n discutie publica, pregatirea armatei romn
esti (aplauze furtunoase). Domnilor, eu att pot sa va spun: ca suntem gata. Si ac
i ramne ndelung nemiscat... (Adunarea aplauda n picioare, aplauda si tribunele.) A
continuat pe acest ton ctva timp, pe urma iar: Lasnd la o parte gluma, att de amuza
nta, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, si (aci urca vocea, ntrun cresce

ndo alarmant si intens, si scanda fraza cu mna ndoita paralel cu pieptul, cu cotul
ridicat, dar zvcnind aratatorul intens, n afara) lasnd deoparte aceasta actiune co
ndamnabila de a strecura, de la tribuna Camerei, n

sufletul ostenilor nostri, ndoiala n nzestrarea armatei (aplauze puternice, strigat


e de bravo), va ntreb, de unde aceasta pretuire exagerata, dovada de vulgar mater
ialism, aceasta supravalorizare a rolului jucat de armament n razboi, cnd e stiut
ca marile victorii se cstiga numai prin moral? (aplauze). O armata care vrea, nvin
ge fara tunuri, fara mitraliere si fara cartuse (aplauze furtunoase). Si eu va s
pun ca armata noastra vrea sa nvinga si va nvinge! (aplauze entuziaste). ntrebati p
e acesti conducatori ai ostirii, n care nu aveti totusi ncredere (si aci arata, si
labisind, cu degetul, napoi, ca si cnd comandantii ar fi cam n laturi si la spatele
lui) si ei va vor spune: Vom nvinge pentru ca soldatii nostri se vor lupta cu ba
ioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei romnesti mpotriva oricarui armament
, iar cnd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dintii... (aplauze d
elirante). Domnilor, ncrederea mea n viitorul mare al acestui neam e neclintita (a
ci deveni solemn), si-mi iau, mpreuna cu colegii mei, asa cum v-am spus de attea o
ri, raspunderea celor ce vor veni. S-a asezat jos, parca fara sa observe aclamat
iile delirante. Desi n ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala s
tatului, facute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens
si s-a vorbit de el zile ntregi. n masina cu interiorul de bomboniera cafenie, n t
imp ce claxonul si cerea drum printre vehicule si pietoni, cele doua femei fierbe
au de admiratie. Le era, fireste, mai aproape succesul unchiului. Niciodata n-am
avut o prea buna parere despre asa-zisii oameni de spirit (nu vorbesc despre um
orul inerent gndirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. C
aci "spiritul" presupune lipsa de sensibilitate si un profund dispret pentru oam
eni, cel putin n clipa aceea. Chiar n formele lui superioare, ca uneori Anatole Fr
ance, spiritul da adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce sa mai spun de Nae
Gheorghidiu, al carui spirit nu era dect o forma de lichelism, caci nu "facea spi
rite" dect pe socoteala celor mai slabi ca el, ca sa amuze pe cei tari, de care a
vea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznica, menita sa mascheze un egoism vulg
ar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricnd, sa tin sub nrurirea mea sufletul si convin
gerile nevestei mele, si pentru ca aceasta protestare retorica nu e suficienta (
"draga, orice ai spune, e destept"), am oprit masina si am intrat, invitndu-le st
aruitor, n librarie. Am cerut un dictionar medical strain si, la pagina stiuta, a
m citit, subliniind cu vocea: "IMBECILITATE (fig. 1 100). - Imbecilul e un tip d
egenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburari intelec
tuale si morale. Inteligenta lui e marginita, totusi are calitati de memorie, de
imitatie si oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simtul moral i e atins... Re
voltat, nedisciplinat, mincinos si laudaros, imbecilul cauta totdeauna sa faca v
reo farsa neplacuta, sau sa traga pe sfoara pe unul sau pe altul. Camaraderia cu
indivizii de teapa lui e totdeauna suspecta. Imbecilii sunt cele mai adeseori p
ederasti, sau nu se nteleg dect ca sa puie la cale infamii. Chiar prinsi asupra fa
ptului, mint cu un aplomb uimitor. Numarul imbecililor internati e infim, n compa
ratie cu acela al imbecililor care circula liberi si care traiesc ca vagabonzi,
hoti si pezevenghi." ... Sau "oameni politici" n Romnia, ar fi putut sa adauge ace
st dictionar. Daca "vivacitatea de spirit", memoria si capacitatea "de imitatie"
sunt calitatile esentiale ale desteptaciunii, atunci trebuie sa recunoastem, le
am spus femeilor, ca ea e cam cuprinsa n explicatiile clinice ale dictionarului s
i ca Nae Gheorghidiu e ntradevar destept, "pezevenghi", cum zice el cu oarecare o
rgoliu national. Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevasta-mea
acum mai putin dect pe cealalta. - Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anisoar
a, privind indiferenta cu lornionul o mica vitrina de creioane de metal si de ag
ende. Iar nevasta-mea, grabit, ca sa nu creada Anisoara ca e de alta parere dect
ea: - Asa e totdeauna... pune n toate o patima, iar catre mine: Nu se poate vorbi
uneori cu tine. - Un filozof ar trebui sa fie mai calm, zau, a ntregit-o, surznd,
bruna mea verisoara, cu oval desavrsit de Elvira romantica, dar cu simt practic s
i apropiat actualitatii, de nevasta de om de afaceri. mi spunea "filozof" caci st
ia ca asta mi-e dezagreabil si ea o voia chiar ca insulta. - Cum calm? De ce sa
nu pun patima?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea
e necesara numai n actul judecatii, cere adica sa nu ai interese contrare si sa
iei toate masurile de precautie intelectuala. Dar astea sunt de domeniul intelig
entei si al onestitatii, nu al indiferentei sufletesti. Un om poate sa fie prost
sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de "obiectivitate". Si, n orice caz,

dupa ce, judecnd calm, ai ajuns la o opinie, esti dator s-o sustii cu hotarre si n
drjire, ct mai expresiv. Chiar oamenii de stiinta, dupa ce, pasionati si cu grija
adevarului - caci nimic nu se poate face fara pasiune - au ajuns la o descoperir
e sau la o concluzie, o sustin cu tenacitate si cu dorinta de a face sa triumfe,
chiar daca ar fi amenintati cu rugul sau cu ocna. Entomologul si apara gndacii lu
i cu patima. Nu se poate sustine stupiditatea ca nu exista cauze si

adevaruri care sa merite sa te pasionezi pentru ele, ca totul e relativ si indif


erent, n raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferenta asta ideologica si amabi
la, prezentata sub unghiul vesniciei, ascunde mici aranjamente facute sec, sub u
nghiul actualitatii si cu caracter strict personal. Sa te consideri spectator in
dulgent si amuzat al lumii acestia plina de infamie si de prostie e sa faci part
e din ea, sa beneficiezi de infamiile ei, avnd aerul ca-i esti deasupra. - Obiect
ivitate nseamna sa recunosti ca si adversarul are dreptate, uneori cel putin, mi r
eplica ironic si suficient, din nou Anisoara, ducnd, mioapa, cu gratie, aproape d
e lornion si de punctul negru de frumusete, din obraz, o agenda dintre cele de d
inainte. - Alta aberatie... Raportate la acelasi punct nu pot sa existe doua ade
varuri, opuse, n acelasi timp. Daca adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci fo
arte adeseori, atunci renunt eu la opinia mea - si pentru asta nca ti trebuie cura
j - si o mpartasesc pe a lui, dar tot cu pornire si hotarre. Indiferenta nu poate
fi n nici un caz, caci exista o pasiune a adevarului nsusi. Au zmbit si una si alta
, cu ngaduinta, si am nteles, melancolic, ca nevasta-mea nu mai are ncredere n judec
ata mea, ca steaua mea continua sa se raceasca. Anisoara trimisese masina, si sau departat amndoua, pe jos, prin multimea din care faceau parte acum, dar nu era
u la fel cu nimeni, n rochiile lor de stofa de culoarea migdalei, pe care cautau
sa le ajunga, la jumatatea pulpei tulburator strnsa n ciorapul de matase, cizmulit
ele de antilopa ale modei. Se mbracau de o vreme amndoua la fel, ca sa-si sporeasc
a frumusetea, una blonda, alta bruna, cum si sporesc valoarea perlele, daca sunt
colectie. Am dat apoi examenul, amnat n iunie, de anul III. Cu G. ne ntlneam destul
de rar si avea o atitudine mai curnd rezervata. Nu-si vorbeau dect foarte putin. T
otusi, n decembrie, cnd am plecat pentru doua saptamni la tara, la Anisoara - pentr
u vnatoare si plimbari cu sania - a venit si el acolo. Mi-a fost destul de neplac
ut, dar n-am dat nici un semn de nemultumire. Ciudat a fost ca ea s-a suparat pe
Anisoara, a scurtat cu o saptamna aceasta vacanta cu mese copioase si nici nu si
-au mai vorbit. Si mai trziu am facut destule mutre banuitoare, am evitat gelos m
ulte prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am
spionat destule plecari n vizita ale nevesti-mi, caci mi-era teama ca nu se mai v
ad n lume tocmai pentru ca acum se vad cnd doresc, n vreo garsoniera, dar niciodata
n-am avut prilejul sa fiu pna la capat nefericit. NTRE OGLINZI PARALELE n februari
e nsa, m-am ntors prin surprindere noaptea, n automobil cu un prieten sportmen, car
e facuse o excursie pna la Predeal. Eu eram concentrat de doua saptamni la Azuga,
ne-am ntlnit n restaurant si m-a luat cu el. Cnd am ajuns acasa, am gasit la ferestr
ele negre, perdelele nelasate, ceea ce mi s-a parut ciudat, caci faceau ntunericu
l gol, iar mutrele zapacite si somnoroase ale servitoarei m-au nelinistit. Era a
cum o realitate care nu-mi ncapea n simturi: casa era goala ca un mormnt gol, fara
nevasta-mea. S-a facut n mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n
-a fost n stare sa-mi explice unde mi-e femeia: la teatru... la matusa ei... lucr
uri vagi si imposibile pentru 1 jumatate ct era cnd sosisem eu. Nu stiam ce se va
mai ntmpla cu mine pna dimineata. mi repetam necontenit, ca idiotizat: N-as fi crezu
t-o niciodata n stare sa faca asta... Am stat o buna bucata de timp, trntit ntr-un
fotoliu, ca azvrlit dintr-un furgon. Stiam ca acum totul e sfrsit pentru totdeauna
, ca e sfrsit ntr-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodata n-as fi crezut o
femeie att de cruda, n stare sa-mi faca, fara folos, atta rau. Pna a doua zi, care
mi se parea la capatul unui lung, interminabil tunel, simteam ca voi nnebuni. Sti
am ca iubirile sunt trecatoare, dar mi spuneam ca sfrsiturile trebuie sa fie cinst
ite, ca ntre oameni care, dupa ce au facut o calatorie placuta mpreuna, se despart
elegant, se saluta cu cordialitate si, la nevoie, cu parere de rau ca totul a d
urat att de putin, iar sfrsitul acesta de metresa-servitoare, cu att dispret fata d
e o sensibilitate care i jertfise totul, mi se parea o nemeritata infamie. Mi-e c
u neputinta sa notez toate ncercarile prin care am trecut, haosul de gnduri pe car
e le-am confruntat, ntreaga aceasta noapte cumplita, cum nu mai ntlnisem alta pna at
unci, si poate nici n-am ntlnit de atunci ncoace. Ars tot trecutul, arsa casa, murd
arit si dizolvat ca personalitate, iata ce gasisem dupa patru ore de drum cu aut
omobilul. As fi vrut sa fie vis, ca sa fie desteptare posibila, dar nu era dect nc
rustata realitate. Dupa ce am fost n stare sa ma ridic din fotoliu, am alergat as
a, n necunoscut si, probabil, pe la casele rudelor ei. La "tanti Lucica" nu

era, la surorile mele nu era, si n-as fi dorit nici celui mai cumplit dusman al
meu sa caute n zorii zilei si sa sufere cum sufeream eu, ntrebnd daca nevasta-mea,
plecata de acasa: "... e la domnia-voastra cumva?" Misterul imens al fiecarei ca
se, cu ferestrele n ntuneric, speranta stupida ca e acolo si ca totul, daca n-a fo
st vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor ntrebati si impresia ca, fata de ce
i cu viata sigura n casa lor, esti un lepros care merge, ferit de lume, numai noa
ptea, ma naucea. n orice caz, un accident, o ntmplare neprevazuta nu mi se pareau d
e presupus. Pe urma, am nteles ca totul e pierdut, ca trebuie s-o parasesc cu tot
ul noptii si aventurii ei, ntorcndu-ma acasa. As fi vrut sa alerg, sa strng sticla
sparta n pumni, sa ncerc orice, numai sa pot farmita din noaptea care ma despartea
de zorii zilei. Cnd eram mic, n ajunul unei calatorii, nu puteam dormi si mi-era t
eama, singur n noapte, ca "a doua zi", n mod exceptional, nu va mai veni. Iata, la
fel, aveam impresia ca ntunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare n nec
unoscut frumos era acum, dupa noapte, ci plecarea pe alt drum, pur si simplu, de
ct cele de pna acum. Credeam ca niciodata nu voi mai fi n fata acelei femei, ca s-o
pot zdrobi. Mi-era teama ca voi nnebuni pna n zori. Aveam impresia ca nu mai sunt
stapn pe destinele mele, ca si cnd as fi fost ntr-o trasura ai carei cai speriosi s
-au aprins si alearga, nenduplecabil, cu mine, peste gropile si neprevazutul unui
cmp. Daca adunam toata suferinta din trecut, nu izbuteam sa egalez pe cea de azi
, care-mi parea si de o natura diferita. Ma lungisem pe un divan lung si, cu pal
mele lipite de obraji, asteptam cu nelinistea si teama cretinilor, care, incapab
ili sa mai judece, cu ochii speriati, se chircesc si asteapta... Cum a putut sa
faca asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care ma murdarea de prisos...
cnd fusesem att de loial?... A venit a doua zi abia, pe la opt dimineata. N-as put
ea spune cum i arata obrazul, cum i s-au mpletit intentiile de gesturi si explicat
ii, pentru ca eram asa de sfrsit, att de departe de lume, ca, ntocmai ca un bolnav
istovit de procedeele unei prea lungi operatii fara anestezie, nu asteptam dect s
a vie ea, ca sa pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixa, ca de un
semnal ca s-a sfrsit, pentru ca sa nchid ochii numai. I-am soptit, facnd, njumatatit
, o sfortare: - N-as mai vrea sa te vad niciodata... M-a privit cu o ura stearsa
, de rnd. - Atunci, ma gonesti? - Nu stiu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam ce
re nimic vointei mele... - Asadar, ma gonesti? - Nu pot sa-mi dau seama de nimic
, si nu pot alege din mine nimic... ntelege ce vrei... Spune-mi daca ai ceva de l
amurit... A fost din nou un stlp de ura, toata, ntelegnd ca lupta e mult mai grea d
ect o banuise ea. - N-am nimic de lamurit... - Nu, n-ai sa poti lamuri nimic. Pot
i sa mai rami putin daca doresti... dar daca vrei sa stii, sincer, sentimentele m
ele, atunci pleaca nentrziat, si-ti voi trimite eu absolut tot ce e de trimis. Iar
m-a privit cu alti ochi, rai, aparuti de din dosul ochilor ei stiuti. - Asadar,
ma gonesti? Peste vreo cteva zile, i-am scris neted si convenabil, ntrebnd-o daca
nu prefera sa divortam fara formalitati, fara explicatii multe, si a acceptat. A
m suferit din nou mistuitor. Ziua si noaptea (literalmente), nu puteam gndi dect l
a ea. Toate explicatiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum si
ngur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecator de instructie maniac,
bolnav. Sa renunt la ea pentru viitor, sa schimb tot peisajul planurilor mele, s
a las un drum alb n gol, mi se parea de nenlaturat si atroce. Dar, mai ales, sufer
eam ca trebuia sa admit remanieri de ecuatii ntregi sufletesti. Tot trecutul mi ap
area cu alt nteles dect cel cu care eram obisnuit, iar una dintre cele mai dureroa
se operatii erau aceste concluzii pe care trebuia sa le trag pentru ceea ce fuse
se. Niciodata femeia aceasta nu ma iubise. Reluam tot ce a fost la Odobesti, la
tara, si acum simteam ca acolo am avut dreptate, ca atunci vazusem limpede, ca s
eria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o placere. Era ca un d
oliu adnc si dureros. Daca vedeam o pereche sarutndu-se, eram ca acele mame care a
u pierdut un copil si vad, jucndu-se n drum, frumosi copii straini. Piesele de tea
tru si filmele cu dragostea, care ndura orice si pna la capat tot biruie, mi dadeau
o nlacrimata si stupida melancolie.

Cautam din nou, n toate localurile, ca s-o vad dar daca o gaseam, plecam numaidect
, cu un cutit nfipt si ramas n piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul,
din cauza unui amanunt, care ar fi putut fi n legatura cu ea, n cea mai banala din
tre convorbiri. Dealtminteri, toata suferinta asta monstruoasa mi venea din nimic
. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proportii de catastrofe. Binenteles c
a marile "scene" clasice ieseau din cmpul sensibilitatii mele, ca marginile unui
desen privit cu o lupa prea maritoare. Cnd sufeream att din cauza unei priviri, ni
ci nu-mi puteam nchipui ntre mine si ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetic
e, durabil aplaudate. Nu puteam vedea ntre noi o discutie ca n piesele de bulevard
, cu implorari, cu explicatii, cu staruinte de a se mpaca. Rula, de pilda, chiar n
zilele acelea, un film n care nevasta si umileste ngrozitor barbatul, fuge de la e
l cu amantul, parasindu-si copiii, el o cauta n toate partile, o implora sa vie,
se duce dupa ea ntr-o statie de bai mondiala, iar cnd ea e parasita de amant, si da
seama ca numai pe el, pe barbat, l-a iubit cu adevarat (?) si vine din nou acas
a lnga copii. Si amndoi cred ca ceea ce n-a fost cu putinta pentru trecut va fi cu
putinta pentru viitor, ca seriile lor sufletesti s-au ncheiat, cnd, pentru mine,
o singura absenta, noaptea, de acasa, era ct tot cerul de mare, si cnd odata ajuns
i si mpacati, sa zicem, ar fi trebuit sa nceapa drama trecutului. Cum mi-as fi nchi
puit, de pilda, ntre noi, o scena n care eu sa urlu zvrlind banii n fata femeii, ca n
Dama cu camelii? Crescnd la scara sensibilitatii mele, scena aceasta ar fi de ne
exprimat cu cifre, ca rezultatul dublarii boabelor de gru pentru fiecare patratel
al tablei de sah. "Omul cu sensibilitate nazdravana", mi spunea doamna cu fata tn
ara si par argintiu. E drept ca sufeream, fara ca sa vada ceilalti de ce sufar,
ca un reumatic care simte ploaia naintea celor din jurul lui. Gaseau ca sufar pen
tru cauze futile. ntr-un alt plan, trebuie sa fie oameni, desigur, care nu pricep
ca unii sufera numai din pricina ca nu se pot spala pe dinti, sau ca n-au o car
te, sau ca nu pot face cuiva un serviciu. ntr-o zi, de pilda, ma duc la minister,
la un prieten, care ma primeste, sub pretexte de aglomeratie, grabit ca pe un s
oi de creditor. Am crezut ca am sfrsit cu el pentru toata viata. Totusi, peste vr
eo doua zile, cnd ne-am ntlnit, a venit la mine, ca si cnd nimic nu s-ar fi ntmplat. P
area sincer (daca n-o fi avut motiv sa se schimbe ntre timp), absolut sincer. Dez
olat chiar. - Cum, draga, ai putut sa te superi din cauza ca ti-am spus, cam ras
tit poate, "lasa-ma acum"? Dar n-ai vazut ce era pe capul meu?... ca trebuia sa
introduc atta lume la ministru? ntelegeam ca pe el nu l-ar fi jignit, niciodata, u
n astfel de raspuns si ca, deci, nici nu avea de ce sa ma socoata jignit pe mine
. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care deveni
sem palid si care stiam ca, nici n clipele cnd as fi fost dus la esafod, n-as fi s
pus unui prieten - fara sa fiu suparat anume, pe el, ci numai asa, din cauza cas prea ocupat - rastit: "Lasa-ma n pace acum!" i-am spus ca as fi facut altfel, n
locul lui, dar n-a crezut. Simteam din zi n zi, departe de femeia mea, ca voi mur
i, caci durerile ulceroase - acum cnd nu mai puteam mnca aproape deloc - deveniser
a de nesuportat. Slabisem ntr-un mod care ma dispera, caci facea o dovada obiecti
va ca sufar din cauza femeii, si orict as fi vrut sa ascund cu sursuri ranile orgo
liului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta. Ma gndeam zi si noapte, n afara
de putinele ore de somn - cnd dealtfel de cele mai multe ori visam nentrerupt la e
a, ca si cnd mi se lichefiase creierul si nu mai era n stare sa schimbe "motivul",
ca un pian automat, stricat, cntecul. ntr-un timp m-am hotart ca, de vreme ce nu p
uteam sa nu ma gndesc la ea n restul zilei, cel putin n anumite ore din zi sa ncerc
precis sa mi-o fac absenta. Si n nadejdea ca voi influenta restul zilei, era impo
rtant ca aceste doua ore hotarte sa nceapa de dimineata. Cum ma desteptam nsa din s
omn, nu aveam ndestula vointa, era ceva cu adevarat peste puterile mele, caci mi e
ra, automat, prezent gndul ei, odata cu lumina. Dar ncepeam acest exercitiu impus
cnd ma aflam n baie. Cautam sa ma gndesc la altceva, iar cnd imaginea ei se asocia s
i ncerca sa se nsaileze restului, o goneam ca pe o albina, iar daca, totusi, nu iz
buteam, schimbam numaidect obiectul gndului. Cnd, nsa, nici astfel nu izbuteam ncepea
m sa numar, cu ncapatnare, cu nadejdea ca niciodata vreun om nu va banui un att de
coplesitor grotesc. Mi-era rusine, n adncul intimitatii mele, ca si cnd as fi sufer
it de o boala rusinoasa si penibila... Uneori, cnd intervenea ceva vesel, aveam r
agazuri de uitare, nsa caracteristic de uitare, asa ca un bolnav dupa schimbarea
pansamentului, sau cnd, dupa zile de ploaie, ar avea, prin fereastra nflorita de s

oare, lumina n camera. Dar pe urma iar cadeam. Am nteles, mai mult ca oricnd, legat
ura dintre moral si trup, pentru ca era destul un incident sufletesc ca sa decla
nseze suferinta fizica, fiindca tot pieptul mi era gata, supus, pentru asta. Zace
am asa, vreme dupa vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare ca nu ndura
m si mizeria si urciunea fiziologica a tifosului, dar ncolo fara nici o

alta deosebire. Am cunoscut barbati care, aproape cu ostentatie, aratau ca sufer


a din cauza femeilor, am citit versuri n care poetii se vaita cu vorbe mari ca au
fost nselati, si toti aproape si faceau un orgoliu din aceasta suferinta din drag
oste... Mie mi-era o sila imensa de mine, de parca as fi avut paduchi, si orice
aluzie la aceasta suferinta mi se parea o infamie. De aceea, ntia mea grija a fost
sa se stie ca ma preocupa alta femeie... Am nteles atunci chinul acesta, pe care
pe urma l-am vazut mult mai raspndit dect s-ar parea, al oamenilor care se simt o
snditi sa se arate cu multe femei ca sa nu se bage de seama ca sufera din lipsa u
neia. Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care mi luam toata vina a
supra mea, ca sa nu ne mai ntlnim printr-un prilej direct, dar altfel as fi vrut o
ricnd s-o ntlnesc, iar daca aflam ca a fost ntr-un restaurant de seara sau la vreun
teatru, fara ca eu sa stiu, deveneam palid (n-am vrut sa iert chiar binevoitoare
i si ntelegatoarei prietene, cnd o data a subliniat, cu familiaritate, aceasta pal
oare a mea) si mi se parea ca am lipsit de la o ntlnire vitala pentru rostul exist
entei mele. Ne-am ntlnit ntr-o zi la teatru. Era cu doua banci naintea mea. Am salut
at, cnd am trecut prin dreptul ei, cautnd sa am un aer ct mai degajat si am facut h
az exagerat de comedia neroada care se reprezenta, dealtfel, cu att mai usor, cu
ct prezenta ei, singura, era un fel de izbnda pentru mine. Eram nca multumit ca, fi
ind oarecum n spatele ei, o puteam privi fara sa par ca o fac cu intentie. n schim
b ea, ca sa ma vada, a trebuit sa ntoarca de vreo cteva ori capul. Cautam cu abili
tate sa nu-mi ntlneasca privirea si exageram nca veselia mea altoita. Era ntr-o roch
ie neagra, de seara, oblic decoltata, care-i facea bratele lungi nca mai albe, ma
i calde, plinute, voluptuos ncheiate n umeri. Gtul i crestea usor, cu linii suav ras
ucite din grumazul gol si alb, spre radacina parului, caci muschii ascunsi urcau
n ncolacirea de spirala, sub pielea fara o pata, ca petala de trandafiri galbeni,
a blondei. Ca sa poata privi bine spectacolul cum se afla spre capatul bancii,
sta oarecum n profil fata de mine. Fiindca nspre sala era ntuneric, iar partea dins
pre scena era luminata de rampa, capul ei avea profilul marcat (frunte pura dar
nu piezisa, nas acvilin, barbie usoara) pe un fond de lumina, ca o aureola, asa
cum provoaca intentionat fotografii pentru blonde, n timp ce obrazul dinspre mine
era ntr-o umbra dulce ca lumina de luna. Umerii se afirmau tari, caci, prin albe
ata lor palida, adunau lumina, asa cum o aduna n umbra rotunjimile lucioase. Nici
cei care de obicei ma plictiseau cu aluziile lor nu banuiau ca tot teatrul era n
sala, nu pe scena, asa ca la spectacolele revuistice. Faptul ca ma privea era p
entru mine ca o scufundare n apa vietii. Am plecat de la teatru nsanatosit, pentru
cteva zile, cel putin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea mi facea bine. Nic
iodata n-a aparut cu vreun barbat si, cum stiam ca trebuie sa aiba un amant, n to
ata nenorocirea mea i purtam un fel de secreta si nmuiata recunostinta pentru aces
t fapt, desi eu, dimpotriva, cautam sa fiu vazut de ea numai cu femei. Alta data
, ne-am ntlnit ntr-un restaurant de noapte, dupa iesirea de la spectacol. Era ntr-o
mare tovarasie de domni si doamne seriosi, frumoasa, si parea destul de vesela.
Eu privisem mai nti pe geam, ca sa vad daca e nauntru si sa nu fiu deci surprins de
prezenta ei (asa faceam la orice restaurant si teatru), ca sa nu-i dau pe fata
tulburarea mea, ci dimpotriva sa intru cu o figura de om fericit. Si sa o descop
ar, cu indiferenta abila si plicticoasa, abia mai trziu. Eram ntovarasit de o tnara
actrita, renumita mai mult pentru frumusetea (caligrafica si mediocra, de altfe
l) dect pentru talentul ei. Nevasta-mea de unde parea vorbareata, a devenit livid
a si s-a ntrerupt brusc. Pe urma n-a mai scos o vorba toata seara. Cum navea orgo
liul sa-si mascheze suferinta, a ramas aproape necontenit cu privirea asupra noa
stra, examinndu-mi mereu, apasat, tovarasa de masa. Cnd o vedeam ct sufera, simteam
ca n mine se cicatrizeaza rani (carora altfel le-ar fi trebuit luni si ani), asa
, n cteva minute, cum cresc plantele sub privirea magica a fachirilor. Dupa supeu,
mi-am condus prietena acasa. Sa ramn la ea, ma plictisea oarecum. Simteam asta d
upa oboseala anticipata, la gndul ca va trebui sa ma mbrac apoi si sa cobor n strad
a (caci trebuia sa fiu dimineata acasa). Mi se parea ca o mbratisare a amicei mel
e nu merita atta oboseala. Caci, n afara de clipa cnd azvrleau ntia oara camasa de pe
ele si cnd aveam impresia oricum, oricnd, a unei neimaginate minuni pentru simturi
, aceste femei nu ma mai interesau, n urma, deloc. Mi se parea ca framnt n brate ma
nechine de lna. Mai ales aceasta actrita, pe care lumea o gasea frumoasa, mi se p
area fara gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o balabaneala plata si vorb

ea ntruna, ntr-un jargon de culise, probabil:

- Nu-mi da mie sa joc, ca le-as trnti o creatie, asa... Si la acest "asa", facea
cu mna arcuita un gest, scurt, zvcnit, cu pumnul nchis. Ai vazut la restaurant pe N
iteasca?... Crede ca daca si-a luat masina acum... Ma gndeam cu necaz ca, ntrziind,
pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se parea pretioasa. Avea un corp ni
ci gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu snii ca niste mere de vata, fara rotu
njimi nervoase, fara relief, perfecta ca un nud prost fotografiat n revistele cu
poze, care fac economie de cerneala. ncepusem s-o examinez atent, cum examinezi,
cnd nu ti-e foame, un fel de mncare care nu-ti prea place, farfuria e putin patata
, sosul e apos, carnea cu sugestii salcii. Pe urma ne-am trezit totusi mbratisati
, asa ca animalele, dar ma ntrebam daca voi merge pna la capat. Mi-a venit n minte,
o clipa, femeia din cauza careia sufeream atta. Am nteles, din nou, ca iubirea fi
zica frumoasa e o profanare. E nevoia amara de a zdrobi, de a razbi ntr-o mbratisa
re, odata cu trupul framntat, si sufletul, prizonier suav n el, n clipele acelea. S
i cu att mai apriga e voluptatea acestei pngariri, cu ct mai plina de noblete e ico
ana rasturnata. Cauti, crescnd n exasperata, n smintita nsurubare, durerile si bucur
iile trecute, frumusetea luminoasa a fericirilor traite, palmuiesti devotamente
de nger lnced si gingasii nduiosatoare, jocuri de inteligenta neasemanate si melanc
olii zmbitoare. E bucuria de a vedea, ravasita, lesinata de voluptate - prin tine
- femeia draga cu sufletul zapacit de aceasta goana continua, si pe urma ncremen
it n spasm, ca n fata unui miracol. De aici nevoia attor amante si attor amanti de a
striga, n clipele ultime, orori, vorbe desuchiate, ca niste masti smulse, care s
a faca si mai aprig simtul, actul profanarii. Dar eu, ce sa profanez n inteligent
a si n sensibilitatea de cocota ortografica a femeii de lnga mine? Ma desfac plict
isit, si, ca de obicei, ma las n voia mea interioara. Interesul sexual e nul n afa
ra de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsa si vaga, despre anato
mia sexuala a personalitatilor de noblete si loialitate celebra. Au fost atti obs
edati de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins. ntr-o zi, la ora prnzului,
prin aprilie, m-am ntlnit cu nevasta-mea ntr-o mare bacanie de pe Calea Victoriei.
Ea facuse sa i se mpacheteze tot soiul de trguieli si, desi viziunea unei mese cu
prietenii ei m-a facut sa sufar rasucit n mine, am salutat-o surznd. - Sigur, cump
eri attea bunatati si pe mine nu ma inviti? Spuneam asta n gluma, fireste, dar dac
a m-ar fi invitat cu adevarat, nu stiu, zau, ce as fi facut. Mi-a ntins, cu voie
buna, mna subtire si moale, patrunsa de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar. Nu... Nu te invit, ca nu esti cuminte... I-am raspuns, cu dorinta evidenta de a
nu aprofunda nimic: - Eu sunt baiatul cel mai cuminte din lume, n timp ce ea coma
nda, celui ce o servea, pt de foie gras. - Asta e pentru domnul... Si rznd prietenos
, cu o lumina jucausa n ochi, s-a dus la casa, grabit sa plateasca, floare de pri
mavara, n taiorul cenusiu. Ce departe erau timpurile cnd, neastmparata, avea grija
sa-mi aminteasca sa nu-i uit gustarea favorita, ntre trguielile de la bacanie. Si
acum, totusi, intrusiunea glumeata a ei, n meniul meu, avea un mic farmec senzual
si sprinten, care m-a nveselit. N-am mai vazut-o vreo doua-trei saptamni. Am facu
t, ntrebndu-ma mereu, fel de fel de ipoteze. ntr-o zi, un fost coleg de Universitat
e, bun prieten si cu mine si cu ea pe vremuri, boem si ziarist acum, mi spunea cu
nedumerire si cu oarecare intentie de acreala: - Dragul meu, nevasta-ta e putin
cam ingrata. Am ntlnit azi, la Muntele de Pietate - am eu chestiile mele acolo pe matusa ei; amaneta un inel. Spune-i sa nu uite ca a crescut n casa acestei mat
usi. Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile. M-am interesat, putin m
ai de aproape, si am aflat ca, de doua saptamni, nevasta-mea e bolnava n pat. Am f
acut un pachet de carti, din librarie, am ales un brat de flori si i le-am trimi
s cu cteva rnduri, fara titlu. "Am aflat ca esti bolnava... mi pare nespus de rau (
exageram tonul, ca sa-l creada conventional). Ai aci cteva carti, de Anatole Fran
ce si Wilde, autorii d-tale favoriti, ca sa-ti treaca mai usor timpul. Ti-as fi
recunoscator daca, avnd nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ti
aduce rndurile acestea. Cu prietenie si urari de sanatate, S."

Am asteptat raspunsul, ros de zeci si zeci de superstitii, cum de altfel l si tri


misesem: unui anume comisionar batrn negricios, cu mustata mare, care totdeauna i
zbutea, i-am dat scrisoarea la o anumita ora, n-am scris plicul acasa, ci direct
la tutungerie, nu i-am spus sa-mi duca raspunsul acasa, caci aveam superstitia
ca momentul gasirii unui plic alb, cu raspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza
si nici nu-l pot primi din mna servitoarei, pentru ca nu prea mi-o nchipuiam spunn
du-mi: "A venit un comisionar cu o scrisoare", iar scrisoarea sa fie totusi plac
uta. i spusesem ca voi trece peste o ora pe la locul lui de asteptare. Nu a venit
dect peste doua ore. Am citit plicul, desfacut cu nervozitate, stnd rezemat de ba
ra de alama a unei vitrine cu palarii si cravate scaldate-n lumina. Era o scriso
are tot fara titlu, ca a mea. "ntr-adevar, sunt de vreo doua saptamni n pat, dar cr
ed ca nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, ti multumesc foarte mult, dar florile
si cartile mi-au facut o nespusa placere. Toti prietenii mi-au trimis, de mi-e
casa plina, nsa liliacul e parca mai frumos, acum, dect oricare alta floare. Cu mu
lte multumiri, E." Am cerut amanunte comisionarului. A sunat mult, a batut la o
fereastra deschisa (casa matusii e sistem "vagon", are ferestrele joase n curte)
si pe urma a venit la geam o cucoana batrna. Doamna tnara era n pat: a sprijinit hrt
ia pe o carte ca sa-mi scrie. Si dupa ctva timp, cu nevoia de a-si cere iertare:
- Domnule, mi-a dat bacsis un napoleon de aur. Am spus ca mi-ati platit comision
ul, dar n-a vrut sa ma lase pna n-am primit. Va spun, ca sa nu socotiti ca eu pri
mesc bani, lasnd sa creada acolo ca nu m-ati platit. Ma cunoasteti. - Ai vazut du
mneata pe fereastra? Era n pat? - Da, domnule, pot sa va spun: un pat mare, de st
ejar, pentru doua persoane; deasupra, pe perete, erau doua tablouri, un domn ofi
ter si o doamna. - Mai avea flori... multe n camera? - Flori? Flori... adica flor
i? Nu, nu mai avea. El repeta ca sa aiba timp sa se gndeasca. Am crezut ca ma min
te, ca sa se conformeze unei dorinte pe care mi-o atribuia, asa de la el. - Cum,
omule, nu erau flori? - Zau daca am vazut una macar... dar poate or fi fost...
- Ah, afurisita femeie, dragul meu. M-am gndit, pna seara, daca n-ar fi trebuit sa
ma duc eu si sa terminam totul printr-o mpacare. Dar mi-am spus ca nimic nu ma nd
reptateste la asta, ca, de altfel, n-am nici macar elementele care sa ma faca sa
cred ca ea ar primi o mpacare. Iar cnd mi-am adus aminte de noaptea de februarie,
mi s-a nnegrit sufletul si am nteles ca e sfrsit pna la sfrsit. Am trimis peste cteva
zile pe una dintre surorile mele, cea nemaritata, care era mai buna prietena cu
ea, sa vada ce face. Mi-a spus ca nu e alarmant bolnava, dar ca i-a facut o imp
resie de mizerie dureroasa. I-a repetat mereu nsa, cu staruinta, ca nu are nevoie
de nimic, spera sa mearga mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie si indife
renta, s-a interesat ce legaturi noi am. I-a spus, pe urma, ca asteapta sa se te
rmine divortul, ca sa se marite din nou. A gasit acolo si pe Anisoara, cu care d
eci se mpacase. S-a facut bine si, peste vreo saptamna, ne-am ntlnit catre zece sear
a pe Calea Victoriei, n dreptul cafenelei Capsa. Eu conduceam pe actrita la teatr
u, ea era cu Anisoara si barbatu-sau. Am salutat-o, mi-a raspuns zmbind si cnd, du
pa zece pasi, am ntors capul, am vazut-o oprita n loc, rezemata de bara vitrinei,
urmarindu-ne cu aceeasi privire de caprioara blonda, njunghiata. ncepusem sa am un
soi de nedumeriri, care aduceau mult cu parerile de rau... Sufera att... poate c
a... n sfrsit... e att de greu de fixat vina n dragoste. ntr-o seara, dupa ce o cauta
sem prin vreo doua-trei restaurante, am renuntat la nadejdea ca as mai putea-o g
asi si am ramas n tovarasia ctorva prieteni, ntr-un soi de crciuma cu parc (adica gr
ilaj de sipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, gratar si lautari). Evident ca
s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la cas
ele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri s
i amanunte din plin au fost date despre felul deosebit al ctorva femei cunoscute
de noi toti de "a se da". A uimit mai ales noutatea cea mai proaspata. ntr-una di
n zilele trecute, un functionar superior de tot, din minister - cel care poveste
a dadea nume precise se trezise chemat la telefon pe la ora sase de catre nevast
a-sa, care i facea o adevarata scena de dragoste. Ca o neglijeaza, ca e singura a
casa si nu mai poate de dorul lui, ca "sa-l mai dea naibii de minister". Directo
rul nostru

general lesina de placere si o certa, cu o sigura de sine afectiune si ngmfare. n r


ealitate, femeia i telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goala, iar n
tot timpul ct i-a telefonat barbatului, si lasa trupul patruns si framntat de vigu
rosul ei tovaras de aventura. Si cnd la urma barbatul a crezut ca s-a ntrerupt tel
efonul, nu era dect sfrsitul firesc al acestei ntmplari, care reedita n forma ultramo
derna celebra istorioara morala din Boccaccio. La nceput ascultam cu respiratia r
arita, framntnd nodul cravatei, mutnd paharul si furculita din loc. Pe urma n-am ma
i putut respira si eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacsis
ispititor unui chelner, sa alerge pna la hotelul vecin si sa caute, n carte, daca
G. are telefon. Ma chemase si nevasta-mea, de vreo doua ori, la telefon, din cas
a unor prieteni. ntotdeauna istoriile astea cu femei, cnd se dadeau nume autentice
- nu n simpla anecdota - ma nnebuneau. Se zice ca studentii n medicina, cnd citesc n
tia oara n tratate descrise anumite cazuri, se cred si ei bolnavi de aceste maladi
i. Asa cum multi dintre ei care aud pe altcineva dnd lamuriri despre boala de car
e sufera simt si ei dureri, sau se sperie multi dintre cei care viziteaza muzeel
e spitalelor. Cnd se povesteau ntmplari despre barbatii nselati, aveam impresia ca s
i mie mi s-a ntmplat la fel. N-am fost linistit nici cnd chelnerul mi-a spus ca G.
nu are telefon si nici nu m-am gndit dect cu oroare si dezgust la nevasta-mea si l
a toate femeile ntreaga saptamna care a urmat. Pe urma, am nceput sa uit ndestul. n z
iua de Sfntul Constantin si Elena, era la curse, tot cu Anisoara si barbatu-sau.
Dupa luni de zile, am vorbit amndoi mai ndelung, plimbndu-ne prin fata femeilor n ro
chii varatice, sprintene si luminoase ca niste afise colorate, care stau urcate
pe grilajul alb, prelungit de la foisorul de sosire, pe dinaintea tribunei nalte,
elegante si albe ca o lebada, pna la capatul pajistii fragede. A fost o broderie
de dialog aerian, amabila tachinerie si comentarii despre lumea de la curse. ntr
-o vreme, tonul a devenit mai precis. - Mi se pare ca ai pierdut la primele curs
e? - Da... se vede ca din cauza ca ma iubesti dumneata. - Sunt tentata, atunci,
sa joc si eu. - Vrei sa stii cu adevarat daca te iubeste? Si mi era sufletul ca o
pasare grea, leganndu-se, catarata pe o ramura prea subtire. Caci ma gndeam si la
mine si la amantul ei - si nu stiam cum i se angreneaza gndurile. - Adica nu, ma
i bine nu joc. Incertitudinea e mai buna dect adevarul, si surdea, rasfrnt n ea. Ma
gndeam ce bine i se potriveste, ct de a ei e aceasta gndire. Cta lipsa de sensibilit
ate si ce acomodare grosolana ti trebuie ca sa accepti o minciuna! Si de ce? Ce v
oluptate poate fi n afara de aceea a iubirii absolute prin care si restul se valo
rifica? Aceasta multumire a ei cu surogate, care nu pot satisface dect poftele me
diocre, m-a facut sa ncerc o unda de superioritate... Si totusi: - Dar cu certitu
dinea din dumneata nsati, cum te mpaci? am ntrebat-o, nvins iar de mistuitoarea ndoia
la. M-a privit surznd si s-a ferit ca si cnd as fi privit n cartile ei, la joc. - Nu
stii niciodata... nu stim niciodata nimic. A venit voinica, frumoasa si cu tot
parul alb, tnara nca, prietenoasa mea protectoare. - Am sa-ti marturisesc o slabic
iune. - n sfrsit... - A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. mi place sa cstig b
ani. Fie si la curse... dar nu-mi place sa ma nghesui acolo, strivita n multimea d
e la ghiseu. nghesuiala, pentru o femeie tnara, mai merge, dar o baba ca mine ar f
ace "gen opereta". Esti dragut sa-mi iei niste bilete? si mi ntinse numaidect cteva
hrtii, ca sa nu ma ofer cumva sa platesc de la mine. Pe dumneaei am sa ti-o pazes
c eu n timpul acesta. - Sunt fara grija, caci nu ar fi n orice caz mai rau pazita
de cum am pazit-o eu singur. Pe drum, mi-a venit pofta de gluma. Am luat biletel
e pentru doamna argintie pe alti cai dect mi-a cerut, hotart, daca vor cstiga caii
ceruti de ea, sa-i platesc de la mine, putin dealtfel, caci erau favoriti. Pe al
eea de lnga paddoc, femeile, stnd pe banci si aratndu-se n rochii colorate viu, ca f
luturii, examinau pe cele ce treceau ntovarasite, care parca defilau ntr-o gradina
publica, la promenada. Rezemata de grilajul paddocului, o cunoscuta actrita, fo
arte inteligenta, fermecator dezmatata si buna camarada, cauta sa ia nota de sta
rea cailor, plimbati n acest tarc cu nume englezesc, nainte de a li se pune seile.
- Observi - ma ntreba zmbind (i spun de multe ori, n gluma, ca e o reclama de pasta
de dinti, caci mereu rde si arata doua siruri mici de dinti desavrsiti) - cta nobl
ete au caii acestia?... Cta eleganta neafisata?

Observatia ei e dreapta: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mrtoage s
labe. Li se vad prea mult coastele si scheletul, merg obisnuit cu capul n jos, ia
r cnd nu sunt ntartati, par niste indivizi foarte cumsecade. - Uite roibul asta, ca
re merge plictisit, mirosind pamntul - si-mi arata un cal slab, dar cu muschii att
de tari si de lamuriti ca pareau si ei oase - n-a fost batut niciodata. E mai d
e rasa, fara ndoiala, dect stapnul lui (era un fost postavar mbogatit din samsarlcuri
) care, dealtminteri, l si speculeaza fara mila. Da... n-a fost batut niciodata.
Cti, ntre el si gloabele aratoase, care trag cu mofturi si figuri la trasuri, ar s
ti sa aleaga? Si rdea mereu, aratnd cele doua rnduri de dinti regulati si albi, ca
lucrati de mna. - Acum vreo doua luni, un prieten, a invitat la o masa, la Capsa,
pe una dintre elevele de Conservator, fata foarte frumoasa, dealtfel. Ei bine,
venea ntia data, si visa de mult sa vie, dar era pur si simplu intimidata de elega
nta chelnerilor n frac, desi erau acolo n sala, fara ca ea sa banuiasca, nume dint
re cele mai frumoase ale societatii romnesti, plus faimosul grup de baieti care c
onduc toate cotilioanele Bucurestilor. Caci tocmai acela era soiul ei ideal de e
leganta, dupa cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase,
sunt alt ideal de eleganta. - Daca vrei sa-ti completez justa dumitale observati
e, da-mi voie sa constat si eu ca arhivarii singuri mai poarta mustati razboinic
e, ca, dealtfel, plutonierii majori n armata fac infinit mai multa impresie de mi
litari dect ofiterii de stat-major, ca singurii care-si fac cap de intelectual: c
ioc, privire distinsa, par abundent si buclat, sunt profesorii secundari din tar
ile balcanice, pe cnd, oriunde, adevaratii savanti nu sunt dect niste simpli oamen
i de treaba, care nici o clipa nu s-au gndit sa mbrace uniforma intelectualitatii.
.. Pentru ca toti cei pe care i-am enumerat noi amndoi, obsedati de o idee, se mu
ltumesc cu forma ei. Calul de trasura mbraca uniforma presupusa a pursngelui; chel
nerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignornd ca Na
poleon n-avea mustati, uniforma razboinicului nendurat, la fel sergentii majori s
i, cum ti-am spus, tot asa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie o
mului de stiinta. E si adevarat nsa ca ei toti stiu ca au de-a face numai cu seme
ni care judeca dupa uniforma. - Ma ntaresc n convingerea ca novicea noastra invita
ta s-a ndragostit de vreunul dintre chelneri. Sa stii ca ai dreptate. Dar apropo
- ea spune apropo tocmai pentru ca simt ca nu e nici o legatura si ncearca nevoia
sa creeze una, fie absurda - te-am vazut adineauri cum faceai suferinta cu fost
a dumitale nevasta. Mi-a ncremenit un zmbet pe buze. E un barbarism monstruos care
ar scoate din mormnt pe toti luptatorii limbii literare. L-au derivat cei din te
atru, din frantuzeste, mai nti ntr-o locutiune ramasa culiselor cu exclusivitate: "
a face foame". Cnd actrita, tnara si frumoasa, e ndragostita de un actor, tnar si fr
umos si el, care-i cere sa-l ia de barbat, ea i raspunde cu chibzuinta: "Esti neb
un? vrei sa facem foame amndoi?" Acum, derivat, ea mi-l aplica mie, cu un teribil
simt al grotescului. M-am crispat ca o meduza, dar rdea att de frumos, cu toti di
ntii, ca un miez alb de fruct exotic, ca m-am domolit ntr-o ntrebare: - E att de gr
otesc sa suferi din dragoste? - Nu... - Vorbesti sincer? - Te asigur! si rdea mer
eu. Mi-am adus aminte ca are un baietas de vreo cinci ani, pe care-l iubeste ca
o nebuna, fara sa stie sigur nici macar cine i-a fost tata, asa nct uneori glumest
e: "n modul acesta fac o buna afacere, caci nu ma va iubi dect pe mine". - Asculta
, ai vrea ca, atunci cnd va fi barbat, baiatul dumitale sa fie indiferent femeilo
r, iar el sa aiba alte preocupari exclusive? Mi-a raspuns neted, fara ezitare: Nu... - Ai vrea sa fie iubit? - Oh... da... - Si sa iubeasca? - Mai ales... - S
a iubeasca, chiar de nu va fi iubit? - Da... da... neaparat. - Baga de seama, du
mneata, care esti femeie, care ai fost si esti iubita, care ai nselat poate...

- Nu "poate"... sigur. - Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale sa iubeasca femeile,


chiar daca ar fi sa fie nselat? Ai vrea sa sufere din dragoste? Si, cu toata dori
nta de amaraciune din mine, jucnd ca pe o carte pe raspunsul ei, dupa ce am luat
toate masurile unei marturisiri... sincere: Baga de seama...! A devenit serioasa
, ca ntr-o pauza de drama. - Ti-o spun din toata inima ca as vrea ca fiul meu sa
fie iubit de femei, si cred ca va fi, dar ti jur ca as vrea sa le iubeasca oricum
, chiar cu riscul de a fi nselat de ele. Si acum spune-mi pe ce cal sa joc... I-a
m zmbit cu o neroada recunostinta, i-am spus ca eu joc anapoda, i-am dorit cstig s
i am plecat sa dau biletele cumparate. Caii pe care dorise sa joace "venerabila
prietena" au ramas pe drum, ca sa-mi faca mie jocul, desigur, caci aveam nevoie
de succese n fata nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A iesit un cal ap
roape nejucat. - Vai, am asteptat anume sa mbatrnesc, ca sa pot juca la curse... S
i tot pierd... Acum cnd nu mai pot spera nimic. - Sunt dezolat, si nu stiu ce sfa
t sa va dau... Cred, n orice caz nsa ca superstitia e nentemeiata... Caci banuiesc
ca ati cstigat... Ia vedeti biletele din poseta. - Calul numarul sapte? Ei nu!? D
e ce va mirati? Acum priviti n fata tribunei tablita indicatoare pe foisorul de l
a sosire... Sapte? Nu? Rde, gdilata, uimita, rde si nevasta-mea, atrasa n jocul aces
ta al ntmplarii, femeie, cu tot ce e n ea femeie, justificnd dorinta mea de a avea u
n succes. Se revarsa si trece de noi lumea tribunei si a grilajului, aspirata sp
re paddoc si aleea umbrita. - Trei bilete pe numarul sapte? Dar mi se pare ca ni
meni n-a jucat pe aceasta fantezista gloaba. Cstig o avere. Tnarul meu prieten, tr
ebuie sa constat ca apropierea dumitale e pretioasa femeilor... cu dumneata, chi
ar cnd pierd, cstiga. - Chiar cnd cstiga... pierd, o corecteaza nevasta-mea, ngreuind
cu nteles cuvintele, ca sa i se ierte calamburul si ca sa-i dea o anumita adncime
. Pe lnga noi treceau grupuri care parca nu aveau altceva de facut dect sa ne exam
ineze. Si faceau asta cu o lipsa de discretie uimitoare. Barbati si femei ne mas
urau, ca pe niste manechine care poarta confectiunile unor case de mode. Desigur
ca toate grupurile se examinau ntre ele, dar nu puteam sa-mi dau seama efectiv d
e acest fapt dect cnd noi eram obiectul lui. Tot asa, de pilda, nevasta-mea, uneor
i, si astazi chiar, privindu-ma n ochi, viu si cu o stralucire pasionata, mi dadea
impresia ca numai pentru mine are aceasta privire (cnd sufletul i se aduna din t
rupul ntreg, n ochi si n obraji). Banuiam totusi ca priveste la fel si pe unii barb
ati straini, dar vazuta din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditata
. Ar fi trebuit sa ma gasesc si eu pe directia privirii ei, ca sa pot judeca. Da
r, binenteles, asta era imposibil si a trebuit sa adaug nca un fapt la capitolul i
ncertitudinilor de nedezlegat ale iubirii. Acum toata lumea se revarsa spre padd
oc si aleea de castani de lnga el, desprinzndu-se de grilajul alb, cobornd din trib
una alba, pe scarile nguste, aspirati toti usor, parca de o pompa nevazuta. Eram
multumit de aceasta dupa-amiaza si-mi era teama sa prelungesc ncercarea, ca jucat
orului la cheminde-fer care a batut cteva puncte si se codeste sa mearga mai depa
rte, de frica sa nu piarda totul. Pe urma, eram chinuit de momentul despartirii,
pe care nu-l puteam nchipui, caci mi-era greu s-o vad pe ea plecnd, lasnduma n loc.
As fi avut reprezentarea fizica a parasirii si as fi suferit ca ntia oara. Mi-am
adunat rezervele de vointa si i-am luat prin surprindere mna, spunndu-i destul de
gngavit si scurt: - Sarut minile. Zmbind mirata, cu ochii mari albastri, sculpta ne
rvoasa grilajul alb cu umbreluta. - Pleci? - Nu mai stau si la ultima cursa. - "
Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?" si surdea, soptind aceasta aluzie la marsu
l cntat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpatilor. - Ai fi putut
sa ma ntrebi mai bine daca "am recucerit tot ce-am avut de recucerit". - Ah? - ..
.si atunci ti-as fi raspuns ca... - !? Ma priveste lung. - ...nu. Spune, ce pot
sa raspund?

- Nu se stie - si surde mai nervos, mai viu, mai ironic - nu se stie niciodata. D
oamna argintie venea cu bratele pline de bancnote, pe care le tinea la piept, ca
pe niste flori, strnind sursuri de prietenie si de admiratie n urma ei. - Scumpa d
oamna, n-am ce-ti face, dar sotul dumitale, dupa cum vezi, mi-a platit croitorea
sa pe un an de zile... Sunt sigura ca a facut-o pentru farmecul meu irezistibil.
Iar ochii mari, cu pleoapele frumos ndoliate, surdeau fara sa creada. Am privit-o
precis. - Pe cuvntul meu, doamna, ca da... A fixat-o cald pe nevasta-mea: - Care
din noi doua sa consideram asta drept o impertinenta? Ah, dar m-am zapacit cu t
otul... de-am ajuns la asemenea ntrebare... Domnul asta tulbura situatiile cele m
ai limpezi si zapaceste pe toata lumea. Treceau pe lnga noi, plimbndu-se prin fata
meselor de la bufet, doamne tinere din lumea buna, mereu n rochii deschise ca pa
stelurile, cu bratele goale, si domni n jacheta, cu palaria tare si binoclu atrnat
de gt, aceasta alee cu pietris constituind ntre cntar, restaurant si intrarile la
tribuna Jockey-Clubului un refugiu al naltei mondenitati, cta vreme marea multime
se nghesuia la paddoc, la ghiseuri si pe aleea castanilor. Am staruit sa plec. Af
ara, n fata portii, tot cmpul viran, care slujea drept piata, era plin de trasuri
si automobile. Altele ncepusera clasicul circuit dintre rondul al doilea si casa
doctor Minovici, n lumina vie, oblica si fara putere a asfintitului. N-am gasit t
rasura si am pornit-o pe jos. Venea dinspre oras, n trapul maiestuos al unor arma
sari negri si mari, o trasura noua parca, lacuita n albastru, cu cauciucurile gro
ase ct cele de automobil, cu pernele reliefate ca niste romburi bleumarin, fixate
asa ca sa se poata rezema clientii de ele, lasnd picioarele sa fie mngiate de blan
a rosie, asternuta jos. Integrndu-se arcuirilor largi de lac si stofa, o femeie tn
ara si palida, a carei linie incomparabil eleganta relua parca motivul unduit al
aripilor trasurii, parea o "Dama cu camelii" visatoare si istovita, absenta cu
totul la celelalte siruri de automobile si trasuri, din care zeci de ochi cautau
s-o priveasca macar n fuga. Era numai o banala si lacoma cocota, fosta servitoar
e, care nu cunostea Dama cu camelii nici macar din traducerea aparuta n "Bibliote
ca pentru toti", dar care, cu usurinta levantinilor ori a specimenelor inferioar
e, frumoasa, neasemanat machiata, imita la perfectie modelele ajunse aci din a t
reia, a patra mna (cnd sensul si continutul se evaporeaza si cnd imitatorul nu mai
stie macar pe cine imita). Cu ct ma apropiam de oras, aleile umbroase erau tot ma
i pline de lume, pna am ajuns n centrul furnicarului popular si festiv de la "Bufe
t". Saptamnile urmatoare m-am simtit din ce n ce mai mult convalescent. Aceste ntre
vederi cu nevasta-mea ma faceau sa suport nesfrsit mai usor ruptura si eram foart
e multumit de bunul gnd pe care-l avusesem, provocndu-le. Departarea nu mai era o
drama unica si distrugatoare de organe, exasperata de absolutul ei, voit la ncepu
t, ci un sistem de acomodari. Prezenta femeii mi era indispensabila, ca morfina u
nui detracat, dar aveam norocul ca o puteam izola de orice conditii logice si, i
ndiferent daca aveam noi motive de nemultumire ca fapte si gnduri, eu tot i simtea
m binefacerea. O saptamna dupa ce o vedeam, eram totdeauna mult mai putin obsedat
de ea si aveam o senzatie de vindecare. Dar dupa aceea, ca si cnd s-ar fi strns t
ot dorul de ea n mine, ca raul tot dintr-un abces, simteam neaparat nevoia s-o va
d. ncercam, e adevarat, noi rezistente, izbuteam pentru ctava vreme, dar caderea e
ra mai puternica. Rezistam totusi, pna n clipa cnd conveneam ca trebuia s-o vad. Od
ata convenit acest lucru, ca si cnd un zavor s-ar fi tras, nu numai ca nu mai ave
am puterea de a ntrzia ct de putin, dar eram cuprins de un adevarat iures accelerat
de nebunie, cnd nu mai puteam judeca nimic si cnd, orice s-ar fi ntmplat, trebuia s
-o vad. Atunci o cautam anume ntr-o singura seara n restaurante, prin teatre, la p
rietene si, de vreo doua ori, chiar la ea acasa. Am gasit-o n ambele rnduri cnd am
cautat-o la matusa ei, printr-un noroc la care nu ma asteptam, singura acasa, pu
tnd deci sa ma primeasca. Veneam totdeauna cu motive bine alese si indiferente, c
aci altfel nu stiu ce s-ar fi ntmplat cu mine. Aveam totusi, limpede, impresia une
i probabilitati de vindecare n viitor, fireste fara sa pot preciza ct de ndepartat
putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai multi. ntr-o vreme parca ncepusem
s-o uit. Descoperisem un soi de preocupari, care o lasau pe ea pe planul al doi
lea. Niciodata nu ajunsesem la o att de mare putere de concentrare. Reluasem stud
iul apriorismului kantian, si cteva zile am avut impresia ca am gasit o explicati
e menita sa revolutioneze filozofia. Era n mine un luminis egal, o claritate bine
facatoare, asemeni calmului de fulg pe care-l da morfina.

Ajunsesem la concluzia ca era o greseala aceea pe care o facea Kant, deducnd cara
cterul de universalitate si necesitate al principiilor matematicii dintr-un apri
orism, oricum metafizic. Dimpotriva, ramneam n lumea experientei si gaseam mai mul
t dect suficienta explicatie a universalitatii si necesitatii matematicilor n orig
inea lor de ordin conventional. O buna parte din filozofia kantiana mi se parea
prabusita prin aceasta descoperire. Atunci am nteles, am simtit nfiorat, ca poate
exista o lume superioara dragostei si un soare interior, mult mai calm si mult m
ai luminos n acelasi timp. Gndeam nentrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la
un exemplu treceam la altul si de la o descoperire la alta noua. De ce linia dre
apta e oricnd si oriunde drumul cel mai scurt ntre doua puncte? Pentru ca asa am c
onvenit sa-l numim si, daca nu ar fi asa, nu l-am numi asa. Universalitatea si n
ecesitatea sunt ale limbajului. Pe strada umblam aproape automat, cu toata atent
ia rasfrnta nauntru. Nu stiam nici pe ce strazi merg, nu auzeam nimic n jurul meu s
i cteodata, traversnd, dam buzna peste automobile. Tot ce era raza de lumina era a
bsorbit n interior. Lumea automata si lumea constiintei deveneau independente una
de alta si si continuau seriile diferit. Mi s-au ntmplat si necazuri penibile, alt
eori numai ridicule. Caci puteam numai sa ncep seria automata, nu s-o si controle
z mai departe. Dadeam, de pilda, douazeci de lei la chiosc sa iau ziarul, dar nu
mai luam restul si uneori nici ziarul. Nu tineam minte nimic din ceea ce faceam
. Era sa am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn si o do
amna, fosta prietena din copilarie. Am nceput, pe jumatate prezent, sa-i sarut mna
ei si pe urma, continund, i-am sarutat-o si domnului. A devenit palid, si-a tras
mna brusc si m-a dezmeticit si pe mine. Abia mai trziu lucrurile s-au lamurit. Er
a convins ca nevasta-sa fusese dragostea mea si ca revederea asta trzie m-a emoti
onat att de mult, ca m-am zapacit de tot. Cnd adevarul era ca eu de abia luam nota
, cu mijloacele de cunoastere periferica, de aceasta ntlnire. Mai avusesem cndva un
fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adnca si intensa interiorizare. Dar
atunci aveau drept obiect motive fara noima: cum as cheltui un miliard, sau cum
as organiza o calatorie la Polul Nord, sau, cnd eram n primele clase de liceu, re
alizam un fel de Romnie-Mare n harta geografica refacuta dupa mine, cnd nici nu ban
uiam razboiul care va veni. Am descoperit ntr-o revista nsa un fragment de articol
n care Giovanni Papini expunea exact aceeasi opinie despre apriorism ca si mine.
A urmat iar prabusirea sufleteasca, iar golul canceros. Mai ales ca Papini nu e
ra nici macar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat si fantezist. ntr-o zi,
cautam sa refac ceva din prezenta femeii, scotocind prin sertarele unui mic bir
ou, pe care-l avea n odaita ei de primire, o ncapere ngusta, dreptunghiulara, lipit
a de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarte, cteva acuarele, etaj
era de carti si biroul ei mic. Fotografii, taieturi din revistele ilustrate, scr
isori de la prietene, traduceri (vrusese sa traduca Le lys rouge si nu avusese d
estula rabdare). Erau note de croitoreasa de asemeni, fireste raspunsuri la conc
ursurile cu premii ale magazinelor ilustrate si tot soiul de alte nimicuri. Deal
tfel, toate cartile i erau pline de note si scrisori uitate printre pagini. Am ra
sturnat, fara sa vreau, un teanc de carti si iata ca dau peste un plic, cu scris
oarea n el, pe care nu-l descoperisem n numeroasele scotociri de pna acum... Am avu
t un fior, ca si cnd as fi pus mna pe cifrul dorit al unei taine. "Fetito, diseara
Iorgu pleaca la tara, ca e 15 februarie si trebuie sa tocmeasca oameni pentru a
raturi. Mi-e urt de moarte singura acasa. Vino sa mncam amndoua. Am si croitoreasa
la mine, poate ca-ti tai si tu taiorul... Seara dormi la mine, daca vrei, stam t
oata noaptea de vorba." Era scrisul Anisoarei. Iorgu era barbatu-sau, 15 februar
ie, data cnd am venit de la Azuga. Simt ca ametesc; ca mi se deschide o perspecti
va uluitoare, desi dorita, ca putinta de a merge a paraliticului, culcat n fata a
ltarului pentru maslu. Caut sa fiu ct mai linistit, ca sa pot ntelege bine. Asadar
a jucat o comedie, ca sa ma pedepseasca, asadar sunt cu adevarat un tip imposib
il, care complica absolut orice ntmplare, iar ea e femeia unica - si totul se poat
e sterge ca un vis ngrozitor. mi dau lacrimile si plng ncet de bucurie. Va sa zica e
ra totusi o solutie, cnd eu nu vedeam nici una... Pe urma a nceput banuiala ca as
putea fi victima unei abile manevre. Daca scrisoarea a fost pusa cumva de curnd a
colo? Ea era certata, cel putin asa stiam eu atunci, cu Anisoara, de aceea nici
n-am cautat-o acolo. Pe urma, data e prea saritoare n ochi, prea cu intentie: 15
februarie. Si de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lasa

t un bilet? Ramn ndelungata vreme ros de ndoiala. Dar pe urma singur argumentez n fa
voarea ei. Probabil se mpacase cu Anisoara si eu nu stiam. Ca sa aduca ulterior s
crisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicitati si nici nu avea certitudinea c
a as fi gasit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut sa mi-o plaseze aci? De ce sa t
ie sa ne mpacam? Ce interes ar fi avut? Cnd mi-a refuzat primirea oricarui ajutor
material si cnd eu sunt cel care ma tem sa n-o pierd? Numai daca ma iubeste e exp
licabil demersul ei, dar atunci apare mai curnd

verosimila ntmplarea nsasi. Dealtfel si suferinta ei, n tot timpul acesta, suferinta
care acum mi pare absolut certa, confirma aceasta parere. Ma mbrac repede si porn
esc spre Anisoara. Pe drum, am nsa o noua ndoiala. Daca totusi scrisoarea e ntocmit
a? E foarte posibil ca ea sa nu vrea sa divorteze, caci ar pierde o buna situati
e materiala, iar faptul ca mia refuzat ajutoare pe care le putea banui modeste n
u nseamna ca e dezinteresata. ncep sa judec si atitudinea ei, ca amanta. Daca ar f
i iubit, ar fi suferit atroce ca mine si ea. Ar fi avut momente de adevarata neb
unie ca sa ma vada. nsa ca suferea vizibil, poate fi si din cauza ca suferea sinc
er la gndul ca pierde o situatie materiala. Ca aspect, suferinta sufleteasca si c
ea cu mobil material nu difera si e greu sa stii daca o femeie sufera ca nu-i vi
ne amantul la rendez-vous sau ca are de platit o nota la croitoreasa. Iar daca d
in orgoliu mi ascundea ca a dormit la o prietena, pentru ce atunci nu avea orgoli
ul sa ascunda si ca sufera, n strada sau la restaurant? Si daca aceasta suferinta
era att de mare, de ce n-a facut nici un demers sa ne mpacam? Dar daca ar fi facu
t acest demers, n-ar fi fost oare o dovada pentru mine ca tine la o situatie mat
eriala? Am intrat ntr-o cafenea, am cerut o cafea si un cointreau, lasndu-ma mai d
eparte prada framntarii din mine. Cnd mi-a raspuns prin comisionar, mi-a spus ca a
re casa plina de flori, deci un act de orgoliu sincer (caci nu-si putea nchipui c
a are sa fie demascata de comisionar). Daca admit n principiu acest gest, pot sa
le admit atunci pe toate. Dar daca si-ar fi facut din comisionar un complice, dnd
u-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus ca i sau dat bani si ca i-a primit, de vreme ce era complice cu ea si stia ca n-o sa-l
tradeze? Pe urma, nu i-ar fi ei frica sa n-o tradeze mai trziu Anisoara? Dar dac
a amndoua au fost complice si ea o are pe vara-mea "la mna", cum se spune? Ar treb
ui, pe de alta parte, sa ma interesez ca sa stiu cu preciziune daca Iorgu a fost
ntr-adevar la tara n ziua aceea. Dealtfel, chiar daca el a fost, era posibil ca n
evasta-mea sa nu fi dormit la ei. Kant a aratat cndva ca se poate demonstra, deop
otriva, si ca spatiul si timpul sunt infinite, si ca sunt finite. Tot o astfel d
e antinomie e si faptul de a sti daca o femeie te iubeste sau nu, caci ti poti de
monstra cu usurinta, pornind de la aceleasi fapte, si ca te iubeste cu istovitoa
re pasiune, si ca te nsala, batjocoritoare. Numai daca nu admiti ca amndoua ipotez
ele sunt adevarate, si, ca teza si antiteza, se contopesc, ca sa ramnem n filozofi
e, n sinteza hegeliana. Doua lucruri mi s-au parut, totusi, convingatoare: ca ea
n-a evitat divortul si, orict as crede n ntmplare, faptul ca niciodata n-a fost n apr
opierea ei vreun barbat, chiar cnd am cautat-o prin surprindere. I-am telefonat A
nisoarei ca iau seara masa la ei. Desi mai sunt numerosi musafiri la masa, n-am
rabdarea sa plece si tot timpul aducnd vorba de agricultura, despre momentul cnd s
e ncep muncile, fara sa ntreb nsa de-a dreptul, caci stiam perspicacitatea cu care
se refuza barbatului orice detaliu care l-ar lamuri asupra situatiei lui, am cau
tat sa aflu daca Iorgu fusese ntr-adevar la tara, la 15 februarie. N-am putut afl
a nimic. Erau ctiva oameni politici, femei din cercurile care vneaza cancanuri si n
tmplari mondene. Unul dintre comeseni, aflnd ca sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu,
m-a considerat cu oarecare admiratie si am avut impresia ca si ceilalti mpartases
c aceleasi sentimente. Un deputat sa oferit sa spuie "una buna" de-a unchiului.
- O stiti pe cea mai noua a lui Nae Gheorghidiu? si - la ntrebarile ntrebatoare: c
are? cum? - ncepe sa povesteasca: Acum vreo ctva timp, eram vreo cinci-sase insi l
a casieria Camerii sa ne luam diurnele pe sesiunea asta, cnd Nae Gheorghidiu da c
u ochii de Vasilica Savulescu de la Braila, l stiti pe Savulescu cum e totdeauna,
lnos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo
, privindu-l cum numara banii: "Ma, Vasilica, acum ca ai bani, mai du-te si tu l
a baie, ma". Da Vasilica, de colo: "Zau, ma Nae, fac baie n fiecare zi". Si serio
s, acesta: "Asculta, Vasilica, atunci schimba apa..." Rd toti cu hohote, pe urma
unul ntreaba daca stim ce i-a facut unui alegator al lui. - Vine - spune povestit
orul - un tip care-i cerea de doi ani sa-l numeasca n vreo slujba: "Coane Nae, ac
um a murit, de o jumatate de ceas, Iorgulescu de la primarie, vreau eu locul lui
!" "Vrei locul lui, ma Vasiliule?" "Da, coane Nae!" "Bine, ma, uite-ti dau o scr
isoare pentru primar." Si scrise primarului o carte de vizita nchisa, n care-l rug
a sa ia masura lui Ghita Vasiliu si, daca i se potriveste cosciugul, sa-i dea lu
i locul mortului. Alte hohote de rs, alte exclamatii de admiratie pentru Nae Gheo
rghidiu. Aflu acum ca a facut mpreuna cu Lumnararu o excelenta afacere cu statul.

Fabrica munitii pentru armata, foarte scump platite. Mi se pare ca niciodata n-a
u sa mai plece oamenii acestia. Anisoara tine acum ca Iorgu sa spuie alta buna a
lui Nae Gheorghidiu. Fireste ca toti accepta si Iorgu povesteste: - n prag, la C
apsa, Nae se ntlneste cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mih
ai Tutunaru. "Ce mai faci, Nae?" "Bine, dar tu?" "Pai sa vezi, ca am fost la Vie
na, ca mi-e nevasta bolnava n

sanatoriu... am facut acolo un consult... ca a trebuit sa las pe soacra-mea la m


osie tocmai acum cnd e lucrul n toi, ca am luat n arenda si o mosioara a lui fratemeu", si da-i, si da-i... Nae, de colo, l priveste lung, asteapta si, pe urma, mi
rat: "Asculta, draga, ce te-ai apucat sa-mi spui mie toate astea? Eu te-am ntreba
t ce mai faci, asa cum se ntreaba. Ce, tu ai luat-o n serios?" Alte rsete. Un tnar p
ovesteste ca Nae Gheorghidiu are aprobata n buzunar, de catre un ministru, care f
usese, e drept, numai interimar la Finante, o petitie, pentru doua vagoane de ra
dium, predabile n gara OcneleMari, cu pretul de cinci mii de lei vagonul. Celor m
ai multi nu le vine sa creada, dar tnarul si da cuvntul ca a vazut petitia si ca Na
e obtine de la acest ministru acum ce vrea, numai sa nu mai arate la toata lumea
aprobarea data. Eu aveam febra de nerabdare. Abia dupa-masa, trziu, cnd lumea ple
case, aducnd iar vorba, am aflat ca ntr-adevar Iorgu fusese la tara la 15 februari
e. Pe urma am ntrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anisoara: - Te rog, spune-mi
, a dormit Ela n februarie la tine? Mi-a raspuns rece, calculat: - Nu stiu. - Te
rog, Anisoara, spune-mi... te rog mult. Si facnd pe stnjenita: - Nu stiu... nu pot
... sunt patru luni din februarie pna acum, ce vrei!... - Totusi... - Stef, te ro
g, nu insista, ca nu pot sa spun nimic. Iar Iorgu, gros, cu fata mare, stergndu-s
i de vin mustata groasa si scurta, nemaiputndu-se stapni: - A dormit... draga, a d
ormit n vremea aceea cam de doua-trei ori, de cte ori plecam eu la mosie... o chem
a Anisoara, ca-i era urt singura. E n mine o lumina care-mi umple ochii de lacrimi
. - Si de ce nu mi-ati spus pna acum? - De unde stiam noi de ce v-ati certat? Si
pe urma, naiba sa le ia de femei, ca ncurca lucrurile de nu le mai descurca nimen
i. Si-a ales o scobitoare, a pus-o ntre dinti si apoi a masurat linistit farfuria
cu brnzeturi. O saptamna ntreaga, o luna, a fost o betie de dureri amare transform
ate n bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor n alcool. Tot trecutul mi
aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum
nestapnita. Am mai ramas doua saptamni n Bucuresti, pe urma am fost concentrat si
asta mi s-a parut o calamitate, dar am aranjat asa ca ea sa petreaca vara la Cmpu
lung. Pe o strada alba, care ducea spre Mateias, gasisem la o familie, mai demul
t cunoscuta, o camera mare, curata, cu sofale jumatate din cuprins, iar alaturi
o odaie mica, pentru bucatareasa adusa de la Bucuresti. Era destul de aproape de
mine, caci de la Dmbovicioara la Cmpulung sa tot fie treizeci si ceva de kilometr
i si avea deci mereu amenintarea venirilor mele neprevazute, asemeni unui rond d
e noapte pasional. La nceput eram, oarecum, ntr-un anumit sens, linistit. mi scria
ca se simte multumita, ca aerul limpede si cu miros de brad i face bine, mai ales
dupa iarna de petreceri, ca n-a facut nici o cunostinta noua, ca e "ncntata", ca
nici una din vechile noastre cunostinte nu e n Cmpulung. mi descria micile ei bucur
ii singuratice n aceasta statiune de vara. Sa citeasca dimineata cte o carte, pe b
anca, pe bulevard sau n parc, urmarind jocul copiilor, cu bonele lor, sa se duca
la piata sa cumpere brnzeturi, zmeura si mere, sa doarma lenesa dupa-masa; la sas
e, sa ia dulceata si cafeaua cu coana Atena, gazda si vechea prietena. Ca seara,
uneori, facea plimbari cu Tanti si Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard,
ca sa asculte muzica. Aproape n fiecare zi, la popota, primeam cte-o scrisoare, ca
m cu acelasi cuprins, care ma linistea ca o binefacatoare promisiune. ULTIMA NOA
PTE DE DRAGOSTE Dar ultima scrisoare ma chema "negresit" la Cmpulung, pentru smbat
a, sau cel mai trziu duminica. Era o impresie tulbure, care ma nelinistea. ncercas
em n toate chipurile sa obtin o permisie de doua zile, fara sa izbutesc. Pndisem c
a sa gasesc n toane bune pe comandantul de batalion, cautasem sa-mi atrag laude p
entru

modul n care mi conduceam plutonul si izbutisem. Aratos si cumsecade oriunde, capi


tanul Dimiu devenea de nenteles cnd era vorba de aceasta permisie. Miercuri seara,
dupa-masa, capitanul Corabu trimisese, rugat de toti, ordonanta sa-i aduca flau
tul si ne-a cntat cteva bucati nemtesti, de un sentimentalism luminos si catifelat
, cu totul n contrast cu firea crunta si iute a acestui om, care ngrozea pna si pe
superiorii lui. La Viena, cnd era ofiter n regimentul 5 vnatori, luase si lectii la
conservator si era pretuit ca un adevarat artist de camarazii lui nemti. i facus
era cadou, la plecare, dupa obiceiul regimentelor austriace, o tabachera de pret
, plata, cu o potcovioara ntr-un colt, cu initialele lui mpletite, de aur, ntr-alt
colt, cu semnaturile tuturor sapate, n facsimil, nauntru. Acum capitanul Dimiu, cu
minile putin cam scurte, ncrucisate peste talia care nu mai ncapea n veston, ascult
a grav muzica, asemeni unui epitrop de biserica de sat, cazania. N-a zmbit dect cnd
capitanul Floroiu, care, cu mustata batrnicioasa si blonda, trecea, oarecum, dre
pt intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu sa cnte doina, a carei executie
e traditionala la flaut, ca ouale rosii la Pasti. Capitanul s-a executat si a cnt
at-o cu un simt al melancoliei, al dorului, aici, ntre pustiurile muntoase, cresc
ute n noaptea rece, de ne-a coplesit pe toti. Mi-am lungit gtul dupa Dimiu si, ncet
: - Domnule capitan, v-as ruga sa-mi dati voie smbata si duminica la Cmpulung. Vor
beam cu rasuflarea rarita, n soapta miloaga, aproape. Mi-a raspuns, fara sa se ui
te la mine, scurt: - Nu se poate, si a ascultat mai departe flautul. A doua zi l
-am pndit cnd a aparut pe platoul de instructie, trecnd de la companie la companie,
cu mustata cuminte si groasa, ca un harnic arendas de la un ogor la altul. N-am
putut sa-i vorbesc, caci se ncurcase n probleme de tactica, pe care le-a descurca
t pe urma, simplu: "Domnule, trebuie sa-l prinzi totdeauna pe flanc", spre deose
bire de capitanul Floroiu, care expunea erudit o tema, si de capitanul Corabu, c
are si pedepsise compania, cu ofiteri cu tot, sa urce de douazeci de ori n fuga un
povrnis apropiat si deci era alaturi, atent, cu ncruntare, sa vada daca i se exec
uta ordinul. La ora raportului, cnd am venit n odaita care slujea de cancelarie ba
talionului, l-am gasit iar cu capitanul Floroiu, cu vreo doi sergenti de la popo
ta. De o saptamna, socoteau mereu, cu energie tacuta, ca sa iasa la capat. Smbata
trecuta, regimentul avusese inspectia generalului comandant de divizie si batali
onul nostru primise ordin sa pregateasca, jos n tabara, o masa dupa cuviinta. Oam
enii cladisera un umbrar de frunze proaspete, lautarii primisera vestoane noi. V
reo trei-patru, reputati ca vnatori, fusesera trimisi n munte sa aduca vreo capra
neagra, caci mergea vestea ca peste prapastiile si piscurile Pietrei Craiului ar
fi cteva capre negre. n realitate, vnatorii n-au adus dect o caprioara si, sub supr
avegherea unui comandant ofiter, care trecea drept mare mester, s-a servit spina
rea de caprioara cu sos si cu ciuperci. Multa bataie de cap i-au dat mesterului
camarad nsa pastravii. Bucatarul nostru era prea neslefuit ca sa poata gati o mas
a att de subtire ca pastravii fripti n pesmet. Nu mai spun ca si vnatul lor a fost
o problema foarte complicata. Pentru noi, mai vnam si cu granatele Savopol, ca to
t nu erau bune de altceva, cu toata paza. Acum nsa, ca sa nu se sfarme carnea fina
, trebuiau prinsi cu mna, pe sub pietre, n apa taioasa de rece, de la izvoarele Dmb
ovicioarei, dar prinsi chiar n zorii zilei de smbata, pentru ca: "Asculta-ma pe mi
ne, domnule, pastravul nu e de mncat dect viu... nici cteva ceasuri nu tine. Daca v
rei sa mannci pastrav dupa cinstea lui... Si pe urma, daca nu l-ai gatit, s-a isp
ravit. Daca nu e untul bine ncins, nu mai e pastrav, e terci. Asta nu orice bucat
ar stie s-o potriveasca dupa dichisul ei, ca daca-i prost, l usuca, dar la mijloc
l lasa crud de-ti da greata." Explicatii care dadeau racori celor cu raspundere:
"Vasiliule, frate, sa nu ne lasi". Doi insi aveau sa ngrijeasca de ale bauturii:
niste braghina vestita de pe lnga Golesti, tuica de Cmpulung, "daca n-o gasi de V
aleni", si zece sticle de sampanie, Mumm Very Dry, "caci numai de asta bea". Cas
cavalul proaspat de Cmpulung, zarzavaturi si legume, alese cu grija, cadeau n sarc
ina popotarului obisnuit. Dar ceea ce a dat mai multa emotie capitanilor nostri
(generalul venea sa faca o inspectie n vederea naintarilor la gradul de maior) a f
ost ca a trimis vorba anume sa i se dea la nceputul mesei doua oua fierte, numai
doua, "dar daca nu se pot gasi absolut proaspete, mai bine sa se renunte"! Cta ba
taie de cap pe bietii oameni, ca au dat n grija unei ordonante anume supraveghere
a unui cuibar si tot le era teama ca s-ar putea produce vreo ncurcatura, nct ordona
nta sa dea dintre cele mai putin proaspete... Dar, n sfrsit, totul trecuse cu bine

, ouale fusese ntr-adevar proaspete, iar diferitele bunatati ngurgitate, digerate


cu laude. Acum toate cheltuielile prnzului era ndemn sa fie scoase din "economii",
exact de la "ordinar", adica de la masa trupei, caci regimentul nu avea fonduri
speciale. Ratiile celor care erau n permisie, ajustari de carne la

cazan si ceva mai putin zahar la ceai, toate cumpanite cu chibzuinta, de la o zi


la alta, trebuiau sa acopere deficitul. Am asteptat zadarnic sa se termine adun
arile de cifre si cercetarea tablourilor. n cele din urma am plecat, caci am ntele
s ca nu pot obtine, ntrerupnd o asemenea discutie, ceea ce nu obtinusem cnd se cnta
doina. Dupa-masa ne-a chemat sa ne mparta niste brosuri trimise de la regiment. E
rau cteva cartulii subtiri, tiparite prost, pe hrtie de jurnal, cu coperte verzi s
au galbene, ca "legea chiriasilor", de pilda. Noi nvataminte de pe frontul occide
ntal se numea una. Alta: Rolul artileriei n razboiul actual. n sfrsit, o a treia: N
otele unui capitan din armata germana. Cte un capitan sau maior, din birourile st
atului-major, traducea si tiparea astfel de brosuri, fie ca-l interesau, fie ca
voia sa arate ca are de lucru, dar nimeni nu le dadea nici o importanta, si, tri
mise la corpurile de trupa, zaceau prafuite n pachete, ca teancurile de brosuri p
atriotice prin pivnitele prefecturilor. Din cnd n cnd, "ca sa se descarce", aghiota
ntii de regimente le distribuiau la ofiteri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit
sa fie citite de catre generali si state-majore, caci era vorba de nvataminte pe
ntru conducere, la nceput, iar eu si cu Orisan eram convinsi si chiar uimiti de s
eriozitatea cu care se documenteaza ofiterimea noastra superioara - caci aceste
cartulii erau cu adevarat extrem de interesante - dar mai trziu am nteles ca supra
evaluasem anumite inteligente. Deci, n timp ce luam bucuros brosurile: - Domnule
capitan, vream sa va rog, ca si-aseara, pentru o permisie de doua zile la Cmpulun
g... Am acolo... - Dragul meu, mi pare rau, dar nu se poate, ce sa-ti fac? - Domn
ule capitan, nici nu va nchipuiti ce serviciu mi-ati face... - Cum sa nu stiu...
stiu... dar nu se poate... Aseara, la popota, n sfrsit, a fost a treia ncercare, ma
i nefericita dect toate. Eram cu gura arsa, cu ochii tari n cap, caci simteam ca n
u voi putea fi la Cmpulung dect dezertnd si, prevaznd toata nenorocirea, eram totusi
hotart sa dezertez. Toata noaptea m-am framntat mistuitor. Iata, au nceput sa se a
lbeasca ferestrele, n casa ntunericul se rareste ca un praf si eu n-am nchis nca och
ii. Cearta cu Corabu mi se pare stearsa. - Dom sublocotenent, va cheama dom capi
tan Dimiu... a venit dupa dumneavoastra Nistor Oancea. Capitanul Dimiu e n camasa
de noapte taraneasca si n papuci. - Domnule... vrei sa pleci la Cmpulung?... Ai t
reaba acolo? - Domnule capitan, trebuie sa ma duc negresit... Tace ndelung, pe gnd
uri, ca si cnd m-ar fi chemat doar asa, ca sa-mi puie o ntrebare acolo, si numai d
upa un timp: - Deh! domnule... - Domnule capitan... Acum soldatul i aduce pe masa
taraneasca, acoperita cu pnza de casa, o dulceata si o cafea neagra. - Mai adu o
dulceata, Gligore, si o cafea pentru domnul sublocotenent. Si, ntorcndu-se spre m
ine: Eu m-am deprins sa ma scol de dimineata si asta e "cafeaua mea cu lapte". M
a masoara din cap pna n picioare si iar tace. l masor si eu ncercnd sa ghicesc ce gndu
ri are, ba sunt ispitit sa-i dau brnci, nspre cel bun. - De, domnule... stiu eu ce
sa fac?... Deh... i-am spus-o si lui Orisan aseara. E ordinul regimentului sa n
u paraseasca nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care stie sa te d
uca pe deasupra, sa ocolesti Dmbovicioara, dai drept n soseaua mare, ca sa nu ntlnes
ti pe nimeni de la regiment. Dar si daca te ntlneste cineva, sa spui ca te-am trim
is sa faci o recunoastere spre Rucar. Am crezut ca irumpe totul n mine de atta fre
nezie. - Domnule capitan, n-aveti nici o grija. As fi vrut sa trec pe la Orisan
sa-i multumesc, dar mi-era sa nu ntrzii. Probabil ca aseara, la popota, au discuta
t cu totii ntmplarea, datorita lui. Am luat un soldat care stia drumul peste culme
si am pornit-o asa cum ma gaseam. Mai nti spre Giuvala, urcnd ncet, pe urma am ocol
it, vslind peste pasuni si fneturi, pna deasupra soselei mari. Era un soare viu, ca
de cristal apos si cu raze evidente, care dadea reverberatii umede culmilor stnc
oase si facea proaspat verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dainuia ct sa
ne ude ncaltamintea. Muntii cei mari, priviti cum veneau amenintatori spre noi,
de sus, cresteau, desfiintnd departarea. n stnga, Ghimbavul, nemaipomenit de masiva
moschee de piatra (pe lnga ea, Sfnta Sofia sa para jucarie de copii), are de jur m
prejurul cupolei de piatra povrnisurile de sute de metri, drepte ca niste pereti
din care nsa creste o

vegetatie de stnci, ici-colo amestecata cu cea de brazi. Aceste povrnisuri sunt att
de apropiate de cele ale muntilor vecini, numai ctiva metri uneori, ca fundul pr
apastiilor, cu praiele lor, n-au vazut de cnd e lumea, niciodata, soarele... ici-c
olo, nici lumina lunii. Povrnisurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au f
acut un adevarat cuib de ursi. La dreapta, apropiata, marita nca, Piatra Craiului
, cu aspectul ei de dom gotic, de stnca dantelata; iar n fund, alergnd puternic si
acoperitor spre noi, umplnd jumatate din vedere, Papusa, unul dintre muntii mari
ai tarii, deasupra Iezerului, pare, ca sa completam tripticul impresiilor aceste
a, o turla deasupra unei nalte si lungi biserici romnesti. n valea dintre acesti mu
nti e Dmbovita cu praiele ei, luptnd cu stncile ca sa razbata, bolovanindu-se, stral
ucind la ocolurile nsorite, ca argintul, mai ales lnga podul alb de piatra, asemen
i totusi celor din Bucuresti. Prabusite n adncul larg, dmburi mpadurite, coline si p
laiuri cu fnete (ca acela unde ne gasim acum), ici-colo casute si, n sfrsit, sarpel
e alb al soselei dau continut vaii. Fnetele sunt mpartite prin mari poligoane nere
gulate de garduri mici de bolovani, dupa proprietarii lor. n mijloc, nchise n tarcu
ri, ca niste oi prea mari, capitele de fn de la al doilea cosit. Aerul e rar, mir
esmat de rasina de brad, de fn copt, de fragi trecuti la vremea asta, si ameteste
, tare ca drojdia. Lacustele ne sar din cale, sprintene ca si dimineata asta ntre
aga. Sa fii acum aici, fata draga, lungita lnga mine, pe o capita de fn asternuta
jos, sa privesti cerul nalt si proaspat, departe de "banda" si de meschinariile s
aloanelor, sa respiram aci adnc si sa-ti ncalzeasca trupul plin soarele, sa-l ncing
a pna n miezul zilei, asa cum ncinge, vara, de la facerea lumii, toata privelistea
de aici. Daca nu ramn, e ca trebuie sa ajung mai curnd - fie si acolo - sa-ti prin
d mijlocul viu ntre bratele mele cu coatele lipite de solduri. Am nceput, fireste,
iar, sa merg ntins, caci daca suferisem pna sa obtin nvoirea, acum paream scapat c
a dintr-o prastie si nebunia revederii crestea n mine ca un spasm, pe care nimic
nu l-ar mai fi putut opri pna la istovirea lui. Un muntean n itari si camasa, cu p
alarie "ungureasca" pe cap, se opreste din plimbarea coasei, ca sa ne arate un d
rum mai scurt. Lnga el, o femeie voinica, tnara, cu picioarele n iarba umeda, goale
pna sub genunchi, cu carnea pietroasa, cu aceeasi palarie de psla neagra barbatea
sca pe cap, ne priveste mirata. Are soldurile puternice si snii ca puii nchisi n ca
masa nvrstata cu negru. ntr-un mar salbatic, cu fructe nchircite si multe ca zarzare
le, au spnzurat o desaga cu merinde. Marioara dintre munti... mai Si-ai fost drag
uta la multi... mai Mi-ai fost draguta si mie... mai... Pna la Sfnta Marie... mai.
.. Asa trebuie sa i se fi cntat femeii acesteia vnjoase, facuta pentru luptat cu e
a - mamei ei, bunicei ei. Pna la Sfnta Marie... Pna poimine... Grabim iar pasul, cac
i soarele a nceput sa urce. Cu ct ne apropiem de sat, de o parte si de alta a sose
lei, sunt acum gardurile de uluc ascutite ca sagetile, toate la fel si care nchid
livezile de pruni. Gtrosi si codobature isterice zboara de ici-colo peste pietre
de ru, peste pomi. Ajuns nca dimineata n piata Rucarului, simteam ca mi se dilata
inima, cautnd o trasura pentru Cmpulung. Neveste cu cosulete ca niste caldaruse de
rachita, pline cu zmeura culeasa din coclauri stncosi, pe unde ntrzia, nu banuiau
ce neliniste facea sa-mi arda privirea. Munteni frumosi si muntence umblau forfo
ta trguind, asa de curat proaspeti n portul alb-negru, ca pareau figuranti de teat
ru daca n-ar fi fost de jur-mprejurul acestui sat culmile verzi sau stncoase, stra
lucitoare toate de oglinda nrourata, albastra, a cerului si aurul luminii de dimi
neata. Simteam n mine acea vaga importanta, pe care, indiferent de alte sentiment
e, o simte n timpul pregatirilor cel care are sa se supuie unei operatii, ntr-o zi
frumoasa. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatra, priveam apa dumneze
iesc de limpede, facuta anume pentru cresterea si bucuria pastravilor parca, ros
togolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferastraielor care taiau n lung bust
eni si zmbeam gndind la trupul gol si auriu al nevesti-mi, n asternutul alb, pe sof
aua de la Cmpulung. Pentru ce viata, pentru ce nebunia acestei organizari sociale
contrariaza fericiri att de firesti? si pe care le dorim att de mult?... Treceam
uruind podul de lemn, lung de tot si negru cu picioarele lui multe, ca un gndac n
esfrsit peste Dmbovita, desfacuta n suvoaie, ncarcata de busteni cojiti, bolovani si
pietris. Dupa Dragoslavele, alaturi de

carele lungi de 8-10 metri, cu busteni (caci au osiile desfacute de leagan si ro


tile mutate la un capat si la celalalt al celor trei trunchiuri de brad menite c
aratului), ntlnim adesea femei calare pe cai mici, cu sei mari de lemn, acoperite
cu blana de oaie, mereu cu palariute negre, uneori peste marame, cu ii, nflorite
altite si cu sabace, n opinci scortoase. Spre Mateias, soseaua pietruita varos ur
ca ntortocheat, pare ca da uneori n gol, ntr-o apa a cerului, pentru ca, trecut de
ocol, valea sa se pravaleasca jos de tot, cu drumuri si sate acolo, n fundul larg
al ei. Am ajuns aproape de amiaza. ntr-un pavilion n gradina, ni se aseza masa, d
ar pna la ora prnzului am iesit n oras si ne-am plimbat pe bulevard. Am fost nduiosa
t de bucurie cnd am vazut ca pe nevasta-mea n-o saluta nimeni. Aveam orgoliul sec
ret de a fi posesorul unui exemplar a carui raritate trecatorii n-o banuiau dect
vag, dupa frumusetea femeii, fara sa stie amara voluptate a vietii noastre sufle
testi. Era n aceasta plimbare de amanti prin marea multime ceva din plimbarea uno
r ofiteri superiori, mbracati civil, pe care soldatii, daca ar fi stiut cine sunt
, i-ar fi salutat nlemniti. Amiaza era nvolata si lumina fierbea, ca n cupa sampani
a rece. Prin fata gradinii publice, multimea vilegiaturistilor n haine si rochii
deschise ca de Pasti se mbulzea primavaratica. S-a oprit mirata, ca o fetita, n fa
ta unei fntni tsnitoare, pe umbrele de apa ale careia, un savant localnic, probabil
, avusese ideea sa arunce o minge de tinichea vopsita, care juca neobosita. Am t
recut prin piata cu gramezi de mere, pere si prune, cosulete cu zmeura si mure,
asezate pe tarabe aliniate ca soldatii. Untul era adus n putineiul ct o donicioara
n care a fost batut. De acolo, ne-am dus spre parcul bailor, prin orasul cu case
le luminoase, parca n fiecare noapte spalate de ploaie sau de roua, ceea ce nu mpi
edica soarele de amiaza sa fie viu si neastmparat. Pe aleile cu brazi si molifti,
cu copii care alergau si batrni care jucau table, asteptndu-si rndul la baie, ne-a
m plimbat si noi, pna n albia nesfrsit revarsata, cu prundisuri si suvoaie mpletite,
a Rului Trgului. Nu vream sa cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine dect femeia a
ceasta cu rochie de culoarea caisei, cu bratele goale, lungi si plinute, pe care
n fiecare clipa eram isptit sa-mi alipesc podul palmelor. Pe podetul de lemn, ca
re e la intrarea n parc, peste prias, s-a oprit sa cerceteze mirata moara mica si s
cocul ei de lemn, cu muschi verde. O priveam eu, si o privea toata lumea, pe fem
eia asta ntoarsa cu spatele la noi, a carei silueta aurie toata parca dadea nca ra
coare privelistii rustice. Cnd a ntors ochii albastri, erau tot asa de limpezi ca
apa care gonea peste podeala cu muschi verde. Masa ne astepta n chioscul din fund
ul gradinii, proaspata si ademenitoare, cu supa de pasare, pui fripti, brnzeturi
si zmeura, cu vizita - oprita n prag si curioasa - a doamnei Atena, care vrea sa
afle ce facem pe granita. Pe urma am fost singuri. Simteam un val de recunostint
a umilita pentru femeia aceasta care n-avusese macar curiozitatea sa se interese
ze de ceilalti oameni. Mi se parea concludenta aceasta atitudine a ei... si-mi r
eprosam nencrederea si nelinistea de altadata. Simteam voluptatea unei posesiuni
depline a trupului si a sufletului ei. Siesta, n oraselul obosit de aerul tare al
diminetii si cu perdelutele trase pretutindeni, a fost pentru noi o dupa-amiaza
de istoviri exasperate si de bucurii, care, desi asteptate, erau cu att mai pret
uite. Negresit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fara cusur. Evitnd sa ai
ba un copil ca sa nu-si diformeze corpul, din cauza brutalitatii tratamentului a
junsese la rezultat opus. Cnd eram furios si sufeream din pricina ei, simteam un
fel de drojdie de satisfactie ca snii, nici chiar atunci cnd era culcata pe spate,
nu mai aveau acea elasticitate dura de fructe, ca acum, cnd se marisera, aluneca
u usor, fireste prea putin, nspre coaste fara sa mai afirme neastmparata mura, ca
un sigiliu al voluptatii, din vrful lor. Plinul soldurilor nu mai avea liniile de
lira de la nceput si era ciudata corespondenta ntre impresia aceasta de scadere,
de atrofiere pura a lor si nflorirea molatica a snilor. Muschii coapselor, care er
au, n zilele dinti, ntinsi, semet, de la genunchi pna la sold, acum se relaxau, mai
catifelati, mai dulci la pipait, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar
att de inexplicabile sunt ntortocherile iubirii, ca acum, cnd o simteam nduiosat al
aturi, tocmai aceste scaderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. mi placeau,
parca mai mult ca oricnd, acesti sni molatici si ascultatori, care mi umpleau, cu
greutatea lor draga, palmele, lundu-le forma, si mi lipeam, cu o dureroasa bucurie
, obrajii de coapsele cu fragezimi molcome de petale, care altadata tresareau el
astice si nervoase. Vorbisem putin de tot, ntreaga dupa-amiaza, caci simteam ca v

orbele, fata de gesturi si prezenta, erau de prisos, ca hrtiile moneta n tarile cu


acoperire totala n aur. Cndva nsa, nevasta-mea duse mna la capati, lua din tabachera
o tigara, o puse n vrful unei tigarete si o aprinse gnditoare, cu chibritul. Gestu
l acesta avea o eleganta, acum naturala, dar la nceput trebuie sa fi fost socotit
de ea, cu convingere, ca un semn de "distinctie". Acum nu era, mai aproape vorb
ind, dect un gest de acreala distinsa. Era un gest absolut marunt, dar parca ar f
i trecut un nor stupid peste toata voluptatea.

As fi vrut sa nu mi se ntunece figura si nu puteam rezista. n zilele noastre de dr


agoste adevarata, nevasta-mea n-avea niciodata, goala, poze de eleganta studiata
. Frumusetea ei era toata spontaneitate si miscare. Trntea cu picioarele n perne,
se nghesuia sau se rasucea ca sa-si caute ciorapii si orice miscare a ei crea o a
titudine de nud n pictura, neasemanat de frumos, de care ea nu-si dadea seama. Ca
sa ia o tigara ca acum, si-ar fi rasucit mijlocul, sau ar fi ntins amndoua bratel
e, sau ar fi facut orice alta miscare, dar gestul acesta "distins" ma mbolnavea p
rin sugestiile lui. N-aveam nici o dovada ca ma nsela, dar aveam acum certitudine
a ca acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goala, de "a face impresie", d
e care ea nu-si mai da seama, si care era revelator pentru ceea ce nu stiam eu.
Pe urma nevasta-mea se socotise, pna la raidurile noastre mondene, inferioara mie
si asta se simtea din modul n care se purta n fata mea si fata de mine. Mai trziu,
pare-se, a descoperit ca nestiinta mea la dans e o inferioritate, ca neglijenta
(relativa, foarte relativa) n mbracaminte e un fel de dovada de "lipsa de rasa",
cnd comparatia se impunea cu cei pe care ea si prietenele ei i numeau ntre ele "tirs
a quatre pingles". Acum, n acreala blazata a gestului ei, n poza independenta cu c
are aprindea, cu degetele ntrziat resfirate, chibritul, vedeam o noua ntarire a ban
uielii ca sunt nselat. n lumea ei, asemenea atitudini trebuie sa fie foarte pretui
te... - Asculta, Stef, voi ce faceti acolo, pe granita? Va pregatiti de razboi?
I-am raspuns, sarutndu-i pentru mine umarul rotund, ca nu facem nici o pregatire
si ca, de altfel, sunt sigur ca nu vom intra n razboi. - De unde... acum e absolu
t sigur, dragul meu, mine e consiliu de coroana, si se nveli iar ntr-o rotocoala im
portanta de fum... I-am aratat ca au mai fost consilii de coroana, ca nu e nici
un pericol. - Mai bine... ah, ce bine ar fi sa se termine odata povestea asta...
Nu ti-e frica sa mergi la razboi? Eu ma gndeam ca as fi nnebunit de teama s-o las
pe ea cu absoluta certitudine ca n-are nici un control. Toata fata mi s-a crisp
at, ntunecat de gndul acesta. A bagat de seama si m-a ntrebat numaidect: - Ti-e fric
a ntr-adevar? n clipa asta am simtit ca voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar ntm
pla cu mine, ca sa viu prin surprindere sa vad ce face. I-am raspuns ca nu stiu,
ca nu m-am gndit la asta. Adevarul e nsa ca ma gndisem. De multe ori imaginam cte o
batalie si ma vedeam conducndu-mi plutonul cu o bravura att de extraordinara, nct t
oti sefii mei sa se entuziasmeze. De pilda, sa merg n picioare pe tot cmpul cu oam
eni culcati. Sa pot fi vazut de departe cu binoclul, iar acasa, peste cteva zile,
toata lumea sa fie uimita de ispravile mele, sa am un fel de legenda, iar nevas
ta-mea sa protesteze usor si orgolios, cnd toata lumea i va vorbi despre purtarea
mea n razboi. - A, nu-l stiti?... E un nebun si jumatate... I-am spus sa se astmpe
re, ca nu vreau sa ma lase vaduva. Si totusi, cnd visam noaptea ca iau parte la l
upte, eram ca paralizat de groaza. Cu mna sub snul cald al femeii, cautam acum sa
descifrez, n ritmul ei interior, ce gndeste. - Asculta, Stef, tu stii ca daca, Doa
mne fereste, mori n razboi, situatia mea e foarte nelamurita? Am nceput sa zmbesc,
pe jumatate ironic, dar pe jumatate mirat de preocuparile ei - si i-am soptit n u
reche ca un secret cald: - Daca n-ai vrut sa ai copii... - Eu? Tu n-ai vrut, de
ce ma acuzi acum pe mine? Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de usurinta
cu care, adevarata femeie, trecea peste logica. Am sarutat-o pe coltul gurii. De ce esti ngrijorata? Tu stii ca voi face un testament. - Chiar cu testament. V
a trebui, cine stie, sa ma judec cu mama ta, cu rudele tale. Eram mirat: - Atunc
i, ce vrei? Mi-a cuprins umerii cu o feminitate apriga si m-a privit de aproape.
- Asculta, Stef, trece o parte din lirele englezesti de la Banca Generala pe nu
mele meu. Am nteles, mort, tot tlcul acestei zile infame. n timpul razboiului, n zia
rele frantuzesti, la mica publicitate, apareau anunturile spionilor germani n lim
baj convenit. Si anuntul urmator: "De nchiriat apartament mare, sapte odai, din c
auza plecarii. Adresati ziar 235". nsemna n realitate:

"Ieri au trecut spre gara Amiens sapte regimente cu destinatie necunoscuta. Plan
ul 653 expediat prin agentul H33." Asa mi aparea mie, avnd cu totul alt nteles, ace
asta zi de dragoste prea aratoasa. Am tacut ndelung, cu ncapatnare, si cnd ea a star
uit, a izbucnit cearta. Mi-a reprosat egoismul meu, mi-a aratat ca m-a iubit si
cnd eram sarac si ca acum ma ngrijoreaza att de putin soarta ei. I-am repetat ca i v
oi lasa prin testament tot, dar ea insista, cu mnie si dispret, abia stapnit, sa-i
fac donatia. Pentru mine, dragostea aceasta era o lupta nentrerupta, n care eram
vesnic de veghe, cu toate simturile la pnda, gata sa previu orice pericol. Am ntel
es dintr-o data, deci, ce vrea femeia. Dorea, fara ndoiala, ca, adapostita de gri
ji, sa se desparta de mine. M-a cuprins o furie abia stapnita. Priveam cu ura si
dispret corpul acesta amenintat de mbatrnire timpurie, care vrea sa mi se sustraga
, sa mi se nstraineze. Desigur a simtit asta, caci imediat a tras cearsaful pe ea
, si-a sprijinit capul pe brat si a nceput, sau a ncercat, sa plnga: - Nu mi-as fi n
chipuit niciodata ca am sa ajung sa fiu tratata astfel. Si de catre cine? De cat
re acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile. Vulgaritatea fraze
i nu m-a surprins, caci acum o vedeam aservita stilului vulgar al lumii pe care
o admira. Ba chiar, mi-am dat seama ca nca as putea sa-l gndesc cu alt nteles. "Sa
sufar eu att din cauza unui bou, care nici nu stie sa danseze si cnd e alaturi de
mine, la restaurant, ma plictiseste cu mutrele lui tmpite..." Sau catre amant: "D
raga, am sa-ncerc totul, dar nu stii ce ncapatnat e dobitocul ala? Parca eu nu as
vrea sa fim amndoi, singuri n strainatate?" Mi-a reprosat apoi o multime de gestur
i nedelicate din trecut, jignirile ei, a facut profetii n ceea ce priveste purtar
ea familiei mele, si, n tot ce spunea, eu nu vedeam dect furia de animal care nu i
zbuteste sa obtina ceea ce i vor simturile. Batai n usa au rasunat nauntru ca intra
rea materiala a unui spirit. - Ei, somnorosilor, mbracati-va, ca a nceput lumea sa
iasa la plimbare pe bulevard. Era coana Atena, care "frola" n modul acesta preze
nta mea n casa ei si ne sublinia calitatea de amanti. M-am mbracat, tacnd cu ostili
tate, si am lasat-o mnioasa si mbufnata pe asternutul sofalei. Lumina soarelui si p
ierduse taria, avea acum prelungi clinuri galbenii, de asfintit. Pe strada ntorto
cheata si pavata cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturisti coborau spre pa
rc si bulevard. Erau fete si femei tinere, n rochii albe, usoare, cu voaluri spum
oase pe umeri, ofiteri, liceeni, fete de scoala (backfischuri pe vremea aceea),
care coborau din toate directiile spre centrul orasului, ca spre un rendez-vous
general. Pe urma se nghesuiau toti, defilnd unii prin fata altora, remarcndu-se sau
nu, provocnd sau prelungind mici discutii cu sursuri si priviri. La colt, m-am lo
vit fata n fata cu un grup, care, n alb si cu pantofi fara toc (si cei doi baieti
si cele doua fete brune), mergeau fiecare, purtndu-si rachetele ca o solie, la te
nis. M-am oprit la o masa, pe trotuarul din fata cofetariei, si am cerut un lich
ior, privind fara interes multimea care se gramadea pna si printre mese, cnd, am ng
hetat: pe partea cealalta a bulevardului trecea G. ntr-un costum de culoarea nisi
pului, parca nou, cu cravata rosie, n capul gol. Cu mustata mica neagra, cu obraz
ul ras proaspat si pudrat, cu mersul elastic, atragea luarea-aminte a tuturor. N
u ma mai ndoiam acum, venise pentru ea aici, i era deci sigur amant. Poate ca mpreu
na hotarsera chemarea mea de pe granita, pentru actul de donatie. Parca din tot c
orpul s-a scurs sngele din mine, prin picioare, n pamnt. Aveam impresia ca am deven
it ud, neputincios si bolnav. Era n sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea t
renului ntr-o statie de ocna. Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gndi ni
mic. Totul era amortit n mine. Pe urma mi-am spus ca trebuie sa-i omor. M-am dus
acasa ca un somnambul, fara sa vad si sa aud nimic din jurul meu, fara sa stiu n
ici n amintire, acum, ce era n strazile pline de lume straina, ca o figuratie. Ea
era nca acasa. I-am spus ca m-am ntlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin sa plec i
mediat la regiment. Ma privea nedumerita, suspectnd aceasta brusca hotarre. - Spun
eai ca de-abia ai plecat? Ca tocmai ai ocolit Dmbovicioara, ca sa nu-l ntlnesti pe
colonel. Ce sa caute aici? A trebuit sa afirm cu graba, surprins de aceasta tine
re de minte a ei: - E aici n Cmpulung. Era cu nca un ofiter de la divizie... M-a ch
emat si mi-a spus ca neaparat, asta-seara nca, sa fiu la regiment.

Mi-am ncins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sarutat-o chiar, pe ac


easta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferent
a cu care privesti un tablou. Si frumusetea ei blonda era acum de reproducere n c
ulori, vreau sa spun ca avea ceva uscat, fara viata, asa cum e diferenta ntre cul
oarea uleioasa si grea a tabloului original si ntre luciul banal al cromolitograf
iei. mi spuneam, n gnd, cu simplitate: voi fi dus n fata juratilor. Totdeauna am avu
t obsesia lor si acum ma vedeam ajuns acolo, ca si cnd, nca de cnd eram mic, primis
em un bilet cu destinatia asta. Nici un moment nsa nu m-am gndit sa ma sinucid si
eu. Femeia aceasta, omul acesta ma mintisera, jucasera cu mine o comedie sinistr
a al carei sfrsit nu putea fi dect pedeapsa lor. Si, cu acelasi automatism de om p
urtat de o idee fixa, am pornit-o pe strada bolovanoasa n jos. Pe bulevard, cred,
ma opreste o voce scurta si taioasa: - Domnule sublocotenent... Era locotenentu
l-colonel, ajutorul comandantului. - Dumneata esti din **? si-mi spuse numele re
gimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodata amndoi. Ce cauti aici? M-am gndit l
a tot raul pe care puteam sa-l fac comandantului de batalion si am marturisit ca
, fiind trimis la Rucar, m-am abatut pna aici. - Am dat ordin sa nu-si paraseasca
nimeni unitatea. Ai sa pleci imediat la Dmbovicioara. Ct timp eu conduceam lumea,
o conduceam n mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie si nici
o ntmplare nu ma mai putea mira. Aceasta ntlnire cu colonelul, pe care o mintisem c
u un sfert de ora mai nainte, nu facea dect sa-mi ntareasca si mai mult convingerea
amortita ca tot ce e de ntmplat trebuie sa se ntmple. M-am nchis ntr-o camera de hote
l, la capatul micului bulevard si cum cladirea, veche, era latura curmezisa la c
apatul lui, de la fereastra priveam n plin, n fata, multimea care se plimba. Am tr
as perdeaua, am spionat cteva clipe si pe urma m-am lungit pe patul destul de mur
dar, cu cuvertura ieftina si perna prea mica. Fac, cu o plictiseala indiferenta,
planul razbunarii. La ora zece ma voi ascunde pe o ulita vecina, de unde pot su
praveghea intrarea si iesirea din casa. Daca ea pleaca de-acasa, o voi urmari pna
la locuinta lui. Daca vine el la ea, voi bate nti, iar daca nu mi se va deschide
imediat, voi sparge usa si pe urma ce va fi voi vedea. Daca pna la miezul noptii
nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasa si trebuie s-o gasesc culcata, cac
i mi-a spus ca se culca devreme si deci minciuna e un indiciu de vinovatie. nseam
na, nu-i asa? ca e la amant. Dar cum sa gasesc locuinta lui? M-am gndit sa trimit
pe cineva sa afle adresa, mi dau seama nsa ca e o copilarie. Dealtfel, am certitu
dinea ca el va veni la ea. Bataia n usa a coanei Atena, reamintita, mi se pare ac
um suspecta, asa ca un soi de exces de zel cu nteles. Beam un pahar gros de apa v
erde si vroiam sa pun revolverul pe masuta de noapte, cnd aud batai sfioase n usa.
Chelnerul mi spune ca ma cheama cineva numaidect jos. Nu pricep nimic si cobor. E
colonelul. - Haide, domnule, la regiment. Ce mai ntrzii? E ordinul grupului de ac
operire ca mine absolut toata lumea sa fie prezenta la unitati. N-ai sa ai trasur
a. Te duc pna la Dmbovicioara si de-acolo o iei pe jos. Mine n zori esti la companie
. Nu mai simt oboseala. mi ard acum ochii, tari n cap, si de abia ma stapnesc. - Do
mnule colonel, mi-e imposibil sa merg acum, mai lasati-ma... Voi veni la noapte.
- Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat. Ma cuprinde o agit
atie cumplita. Simt ca nnebunesc la gndul ca as putea pleca fara sa lichidez drama
casniciei mele. Poate ca ochii mi-au iesit din orbite, buzele mi le simt arse,
tremur tot. - Domnule colonel, viu diseara. Am trasura, lasati-ma. Vorbeste hota
rt si calm, de parca ar fi la celalalt capat al telefonului, unde se aude bine si
numai eu ma zbucium aici, unde totul e neangrenat. - Fugi de-acolo... vii cu mi
ne... mai lasa-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus si adu bagajul domnul
ui sublocotenent. Si ndoind toata trasura, cnd pune piciorul pe scara: "Hai, vino
sus". - Ma duc sa-mi iau singur ce am n camera si viu.

Simt ca sunt ntre viata si moarte. Daca ma aresteaza colonelul, sau daca fac cumv
a vreun gest de insubordonare, complic totul si niciodata nu voi putea afla adev
arul. Ma prind n imposibilitate, ca acela care e cazut n mlastina si cu ct ma voi z
bate, cu att voi cobor mai adnc. Ma gndesc la o ultima solutie. i spun colonelului ca
am bagajul la un prieten, ca sa pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus c
a amantul femeii sa fi si venit, crezndu-ma plecat... Si atunci totul gaseste dez
legare. Daca nu-l gasesc acolo, cel putin sa-i urlu ei ca stiu tot, ca, daca si nc
hipuie ca si bat joc de mine, se nseala, sa-i spun ca poate sa plece, ca adineauri
am refuzat donatia pentru ca stiam totul. S-o strng de gt si sa-i racnesc ct voi p
utea de ndrjit si exasperat: "Stiam totul... stiu absolut totul". Caci, ntr-adevar,
ceea ce ma doare mai mult e gndul ca ei socot ca nu stiu nimic. Ca un resort mpin
s, strns la maximum, trebuie sa izbucneasca tot ce am comprimat n mine. Umilinta,
neliniste si furie. Colonelul convine sa treaca pe la mine si eu strng, crispat,
revolverul n buzunar. Treceam cu trasura ncet, caci cofetariile au scos mesele nu
numai pe trotuarul strmt, ci pna n mijlocul strazii nguste. Doi domni joaca table si
cu ei nu se ntmpla nimic acum n clipa asta cumplita, ca si cu toata multimea n culo
ri de blci, care forfoteste. O luam pe la primarie n sus, trecem pe lnga o farmacie
, ocolim coltul, unde, n pragul pravaliei cu opinci, lumnari, palarii si arnici, si
asteapta musteriii negustorul n itari si camasa. Cu nimeni nu se ntmpla nimic. La
ferestrele noastre, perdelele galbui sunt lasate. La fereastra de la camera ei,
coana Atena priveste rezemata lumea de pe strada. "Ei, n-ai plecat, domnule Gheo
rghidiu?" "Buna ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?" Cunoaste pe toat
a lumea. Tremur tot. Perdelele lasate mi-au turnat otrava n snge. Bat n usa, care e
nchisa, si dinauntru vocea ei ntreaba obosit: "Cine e?" Iar cnd deschid, si ea n ca
masuta, si sofaua, cu asternutul mototolit, sunt tot cum leam lasat. E mirata va
g, nu nsa surprinsa, ca m-am ntors. I-am explicat ca am pierdut un ordin al regime
ntului si ca socot ca l-am uitat acasa. Cauta putin si, n loc de ordin, mi da o sc
risoare cu scris mare si aplecat spre dreapta: "Doamna, sunt de azi, de la prnz,
la Cmpulung ca sa-mi vad o matusa si niste verisoare. Daca vreti, raspundeti-mi cn
d pot veni sa depun omagiile mele la picioarele d-voastra." Si iscaleste G. Priv
esc biletul cu nencredere. Simt nsa ca lucrurile au intrat ntr-un fagas normal. Mom
entul de criza e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capatul sofal
ei, l iau si dupa ce lamuresc amanuntele, cerute de ea vag si obosit, o mbratisez
automat si cobor. Apare din nou la fereastra, pe umeri cu o hainuta de matase al
ba si puf, si-mi trimite un surs ca un sarut de madona ranita. E o frumusete dole
nta, descurajata si loiala. Are parul auriu si albastrul ochilor palid. Mai mult
ca oricnd pare pictata pe smalt. Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat d
e frumusetea femeii si nu stie ce atitudine sa ia. S-o considere soldateste ca p
e o cocota, caci frumusetea ei are ceva de cocota, sau sa ia un fel de "drepti"
sufletesc n fata unei femei din lumea buna si a unei scene de dragoste nduiosatoar
e. Abia cnd iesim pe soseaua alba, care, departe, ocoleste Mateiasul la mijlocul n
altimii lui ca o balustrada, mi spune cu o timiditate de mustacios strns n veston m
ilitar: - De aceea spunei ca nu vrei sa pleci? Ha? i explic ca e nevasta-mea si r
amne uimit. Pe urma, ca sa cstige timp sa gndeasca, striga catre vizitiu: - Hai, da
-le bice, Vasile, ca ne-a apucat noaptea; si mai ncolo, cnd s-a hotart: Pai bine, d
omnule, atunci ce cautai la hotel? n cazul asta, nu vreai sa mergi... din cauza a
leia de la Splendid? Ce i-as putea explica? i spun asa, ntr-o doara, uitnd ca era v
orba sa trecem pe la un prieten, ca acasa aveam sa ramn, iar la hotel nu cautam d
ect niste cunoscuti. - Frumoasa femeie! drept sa spun. Complimentele care mi se f
ac pentru nevasta-mea ma scot din sarite. E, n oricare din ele, un regret, o dori
nta confuza. Alaturi de fiecare cuvnt e prezent ca umbra lui un sens nemarturisit
, dar care e stiut de toti acelasi, iar orice ocol nu face dect sa-l sublinieze s
i orice intentie de explicatie sa-l agraveze. Dar acum suntem departe si e poate
si o infinitezimala doza de lichelism ierarhic - o clipa sunt vag magulit ca se
fului meu i place nevastamea. Ramnem amndoi ndelung pe gnduri. n leganatul trasurii re
gimentului, lasam de o parte si de alta ultimele case ale Cmpulungului. Coboara m
ai toate pna n prundisul rului cu sivoaie mpletite. Unele par cu etaj, caci au pivni
ti ca un subsol naltat, iar

deasupra lor pridvorul. E ciudat sa vezi pe unele reclame de firme ultraoccident


ale: "Pneu Michelin" sau "Vermouth Cinzano". Soarele coboara dupa culmile Iezeru
lui si Papusii, vazute acum din partea astalalta, si ncoace, sub ele, e turla sch
itului Namaesti. S-a nserat de-a binelea si pe coasta goala a Mateiasului au ncepu
t sa arda varnitele. De departe par niste vulcani n plina eruptie, dar, pe masura
ce trasura se apropie de ele, si scad marimea si forma, devin numai niste clai m
ari de piatra, cu cratere albe de jaratic care lumineaza seara cerul ca niste pr
oiectoare. Care de munte cu coviltire merg naintea noastra tihnit, si ca sa ne fa
ca loc oamenii ndeamna boii cu chibzuiala, caci sunt porniti la drum lung. E un l
arg fior spatial care precede ntunecarea adevarata. Dincolo de spinarea goala car
e coboara din vrful Mateiasului, ni se pare ca ard nemarginit padurile, pe care n
u le vedem, dar le stim bogate, pe povrnisuri de munti. Cnd ocolim nsa pe soseaua p
ietruita tot cu var, ncolacita pe trupul muntelui, vedem ca nu sunt dect varnitele
de pe povrnisul celalalt, aceleasi clai mari de piatra cu cratere de jaratic alb
, la cincizeci, o suta de pasi de sosea. Mersul n trasura, mult mai mult dect cel n
masina, a fost si e nca una din voluptatile alese, pentru mine. Leganarea arcuri
lor e cel mai bun si mbolditor ison ritmic al gndurilor. Asezarea corpului, ca ntrun fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Si mai ales e faptul osebit de pret
ios ca, fiind condus de altii, nu ai nevoie sa fii atent la incidentele drumului
. E un "abandon" total, ca ntr-o mbratisare a ntregului suflet. Pe stnga si pe dreap
ta, la naltimea capului, nu sunt, si de o parte si de alta, dect doua paliere de nt
uneric vag si forme nelamurite, care se desira dupa un sul abstract. Ma gndesc cu
bucurie ca m-am nselat. Ca e probabil ca femeia ma iubeste. Bucuria ei azi, cnd m
-a vazut, de ce as suspecta-o? Pentru ca mi-a cerut o suma de bani? Poate ca e o
dovada de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv sa cred ca minte. ntr-adevar, n
-a facut nici un soi de cunostinte, a fost tacuta, retrasa. Niciodata, de vreun
an ncoace, n-as fi crezut ca femeia aceasta poate trai astfel, numai a mea. Si ia
ta ca tocmai acum eram n pragul nebuniei. Bucuria acestei regasiri sufletesti mi e
cu att mai intensa, cu ct vine dupa disperarea care ma mpingea la asasinat. Si gra
ba fireasca si indiferenta cu care mi-a aratat scrisoarea... De ce mi-ar fi arat
at-o, daca ar fi avut motive sa ascunda ceva? Mai ales gestul acesta ma dezarmea
za. - Dormi, domnule? - Nu, domnule colonel, ma mai gndeam... asa. Eram acum tot n
valuit n amintirea sursului ndurerat si a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare
. Ma gndeam, cu recunostinta, ca femeia aceasta merita toate sacrificiile din lum
e. Ce ar fi fost viata mea fara ea? Si ce nebunie mi ardea sufletul? Merita ziua
de azi sfrsitul pe care i l-am dat eu? Farurile puternice ale unui automobil ne-a
u prins ntr-o prelunga si inefabila plasa de lumina, prin care, oferiti captivi c
elor dimpotriva noastra, alunecam treptat. Colonelul tace cu ochii deschisi si m
a surprinde atta preocupare la un militar. Dar se si explica, fara sa fie ntrebat.
- Domnule, asta nu e viata. Iata doi ani de cnd sunt aici pe frontiera. Nu mi-e
casa casa, nu mi-e masa masa. Uite, acum vine toamna, mai sunt doua saptamni pna-m
i merg copiii la scoala. - Aveti copii mici, domnule colonel? - Am doi. O fata nt
r-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, si un baiat la noi acasa, la li
ceu. Acum, ce mai stiu eu de ei? Aproape ne-am nstrainat. Stam asa, n satul ala ba
tut de Dumnezeu, n creierii muntilor. Mai bine am intra odata n razboi, sa se term
ine. - Credeti ca mai intram? Eu socot ca vom ramne neutri pna la sfrsit. Unde mai
pui ca riscam sa fim zdrobiti? si aprinde tigara si, firesc, fara importanta: - D
e batut n-au cum sa ne bata, ca si ei sunt pe sfrsite. N-au picior de soldat n Tra
nsilvania si au ajuns sa mannce pna si mortaciuni. Moare lumea de foame la Budapes
ta, nu se mai da dect cu condicuta pine. Dar nai manta, vad ca ti-e frig? Esti cam
subtire mbracat. Vasile, da patura de sub tine. Era ntr-adevar, racoare. De peste
vrfurile de brazi venea un suflu rece ce ma facea sa-mi simt pielea. Nu aveam de
ct o bluza de seviot verde, de vara, pe mine si pantaloni de raitcort, subtiri ca
pnza. E mai bine cu picioarele nvaluite n patura. Casele din Dragoslavele, nsirate
pe stnga si pe dreapta soselei, par, n ntuneric, mai toate la fel. Oprim la o crsma
de drum mare. - Hai sa ne dam si noi jos... Mai luam un pahar cu vin, pna rasufla
putin caii. Vasile, vezi de ei. Poate sa si mbucam ceva, ca am plecat cu nepusa
masa.

Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt cteva mese. n jurul lor, munt
eni stau ncet de vorba. Lnga ceteras, singur un voinic cu privirea nchisa, cu musta
ta mare. E beat. Stie ca l privim toti, dar pare plecat ntr-o lume, a lui. Pe masa
, are si patru pahare pentru cntareti. Cere din nou bautura. De la o masa vecina
(pat de scnduri pe bulumaci subtiri), i striga un vecin: - Ma Nistore, iar se tin
copiii dupa tine prin sat... Surde, mustata i mareste parca sursul. - Se tin dupa m
ine puii de lele... simt, afurisitii! si surde unei vedenii din el. - Ma Nistore,
mai pastreaza, ma... o fi azi smbata, dar sunt doua sarbatori la rnd, ca luni e Sn
ta Maria, nu se lucreaza la Drste, opreste bani ca sa poti bea si mine seara. - Bi
ne... bine... am sa beau pna poimine seara. Si voi ce ati stat, ma? Lautarii nu su
nt tigani, ci sateni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai si un tamb
alagiu. Cntecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul ur
lat din bojoci, tiganeste. E adevarat ca fiecare cntec aproape are versurile dubl
ate de cte doua-trei ofuri sau mai... mai, dar nu sunt racnite din piept (de parc
a plesnesc ochii celui care le cnta), ci sunt rasfrnte nauntru. Glasul celui care l
e zice, din gura, urca fara sfortare si e acoperit de un simt de omenie ca de o
surdina, caci izbucnirile au rasuciri amare. Sunt departe de cntecele "armonizate
" fad de profesorii de muzica, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit
de perete, cu cei adevarati. Pe cnd cucoanele izmenite national, la oras, cnta Dute dor la badea-n sn, Mndrulita de la munte, sau doina, devenita odioasa la toate
"festivalurile artistice", cntecele celor de aici au un gust adevarat si amar de
piatra, de scoarta de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste si de pareri de
rau. Dragostea nu e "idilica", ci are o drojdie grea de amaraciune. E vorba, ma
i totdeauna, de barbati care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mult
i barbati. E o betie de pacat n cntecul de munte, caci n mai toate femeia e iubita,
cu toata necredinta ei (si e ciudata ntlnirea aici, dintre cea mai rafinata poezi
e baudelaireiana si verlaineiana, cu voluptatea straveche a pacatului). Trupul f
emeii dragi si necredincioase, vroit bun, ntreg la lumina, devine adesea mai scum
p, mai dureros pretuit, prin toti cei care l-au framntat n brate, si ei deznadajdu
iti si nfrnti, ca si cel ce cnta. E un fel de sfintenie si de voluptate prin pacat.
Dragostea e, cele mai adeseori, fratietate n amar. Dar si cntaretul de asta-seara
e cum n-am ntlnit altii pna acum. A cntat si cntecul prea de multe ori stiut: Frunza
verde ca mararu, De trei ori potcovii calul, Potcoave ct icusaru, Ca sa urc la S
tanca dealul Si nu-i vina calului, Nici a potcovarului, Si nici vina Stancii mel
e C-a pus casa-n coaste grele, Ci e vina tot a mea Ca ma duc prea des la ea. Cuv
intele sunt legate amar, cu un surs adnc, si, totusi, totul pare soptit pentru cel
cu paharul dinainte. ndepartat n tristete e cntecul oltenesc: Sub fereastra casei
mele Trece-un stol de rndunele, Nu e stol de rndunele, Ci sunt dragostele mele Car
e m-am iubit cu ele. Iubirea mea vine aci si ea, ca o stafie a pacatului. Colone
lul a cerut si ceva de luat n gura cu vinul, si ntrzie, prins de frumusetea dinti a
cntecului. E n mine o flfire usoara de aripi, o duiosie de prisos. Aci, la raspntia d
e drum mare, mi simt tot sufletul deschis ca o rana. E o ntlnire cu cntecul pamntului
, si stranie transpunere ntre chinurile iubirii mele de oras si chinurile adunate
, ca o drojdie, n sufletul asta obstesc de raspntie. Cel

care-si framnta mustata si bea si asculta de unul singur, cu mna la tmpla, se ntoarc
e spre cntaret: "Zi-l iar". Si ascult cel mai amar cntec de dragoste, de blestem,
de pacat, al acestor vai de munte: O... foaie verde firul ierbii Of, of, of, Lea
no, Ma suii pe dealul Cernii, Unde paste puiul cerbii, Of, of, of, Leano, La pui
ca cu ochii negri... Vocea, calda ca vinul, ncepe cu un ison barbatesc si plin ca
o invocare, apoi "foaie verde firul ierbii" e spus ca un trt viu de sarpe, pentru
ca prima silaba din "ierbii" sa se adnceasca ntins, ca o arcuire de durere, tamioa
sa. Pe urma, n chemare, acel "Leano" e nemestesugit si de-a dreptul ca un piept s
fsiat, dar numaidect totul e readus nauntru cu barbatie, ca sa se ncheie ntr-un joc c
u sursuri si ncercari de sagalnic, pe cnd tambalul picura lacrimi. Totul cade adnc n
piept, lungind prima silaba din "negri" ntr-o voluta de jale. Si tot cntecul e din
simtiri, care ar vrea, fara voia barbatului, sa fie strigate, sa se nalte n rasuc
iri de patima, dar sunt cu mndrie si amaraciune gtuite si rasfrnte n largi nvaluiri d
e jale, ca o ncercare de zmbet rezolvat n strmbaturi de durere. Amesteca acel rar "p
uiul cerbii" cu reflexul puhav al orasului: O, m-a mncat, mnca-o-ar dracii. Mi-a mn
cat polii si francii. Si deodata iar iubirea, plamadeala de nebunie, de dezgust,
de jaf, de setea de a lepada tot ce-i strain, de a evada, de a nvia ntr-o forma s
au alta: O, hai, mndro, sa trecem Oltul, Sa schimbam vorba si portul. Fata draga
si zapacita, daca am putea si noi fugi... si noi, daca ne-am putea dezbraca de t
ot ce-a fost... Nu vezi ca nu mai poate dura asa? O, hai, mndro, sa trecem apa, S
a schimbam vorba si fapta. Sa ne schimbam felul... sa fugim din lavra meschinari
ilor, sa uitam ndoielile si furiile si deznadejdile... sa fie ca n ceasul dinti. O
cruce de voinic s-a frnt nauntru, ca ros de o boala fara leac, eu am golit nu mai
stiu al ctelea pahar, fiorul nemarginirii ntunecate ne-a facut sa tremuram usor si
, plutind greu n noi nsine, am plecat. De la Rucar ncolo suntem opriti la toate pos
turile de santinele care ne recunosc. n zona asta de acoperire nu se mai circula
de multa vreme dect cu o nvoire speciala. ntunericul s-a mai rarit, si n stnga si n dr
eapta ntlnim din cnd n cnd si luminisuri, n care siluetele copacilor pun umbre catifel
ate. Ma simt bine, ca un bolnav dupa o criza acuta si, desi nu e nici o adiere,
simt venind din stnci ca un fluid racoros si mngietor, care-mi da o senzatie de pre
zenta a ntregului meu corp. E mereu o mireasma de brad si de fn copt, care mprospat
eaza simturile. Colonelului i-a venit acum pofta de vorba. - Ma uitam, domnule,
azi la cafenea. Ca n-am ce face la Cmpulung, dar ma duc asa, duminica, sa mai vad
lume, sa mai schimb o vorba acolo, ca mi s-a urt la stna noastra de la Dmbovicioar
a numai cu soldati... - Bine, dar azi e smbata! De ce n-ati ramas pentru mine acol
o? - Generalul, azi pe la patru, cnd am ajuns, ca stia ca viu, mi-a trimis vorba
sa caut sa-l vad. Ei stiu, toata lumea, obiceiul meu acolo, cnd viu. Las caii sa
se odihneasca la Splendid, ma scutur putin si o pornesc la cafenea pe bulevard.
Acolo ne gasim toti. Ne uitam la lume si mai povestim ce stim, mncnd brnzoaice de z
meura si ciocnind sprituri. Pe urma, la masa, la Spirea, si iar la cafea, la Tud
ose. Azi, cum ti spun, generalul parca ma astepta, ca ma si cheama la el. Mi-a sp
us sa plec la regiment. Mine dimineata sa fiu acolo. I-e frica, se

vede, de vreo inspectie. Asa ca am lasat caii sa se odihneasca putin. Pna atunci
cerusem un sprit rece lui Cyrano la o masa afara, cnd tocmai te-am vazut pe dumne
ata trecnd si pe urma intrnd la Splendid. Ei, mi-am zis, asta e de la mine. Ce cau
ta aici? Si am trimis sa te aduca. Nu stiam ca esti cu nevasta. Trebuia sa vii s
a-mi ceri permisie... ca-ti dadeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi
n legatura cu razboiul, cine stie?! - Credeti ca vom intra n vara asta? - Noo...
nu cred... Daca n-am intrat pna acum... Dar poate ca e ceva. Tocmai mi spunea un j
urnalist din Bucuresti ca mine va fi un consiliu de coroana. Ca la cafenea, ce na
iba sa faci ntre doua si patru, pna iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit
tnarul asta... - Ce ziarist? din Bucuresti? - Da, din Bucuresti; pare sa aiba leg
aturi sus, acolo... Ca stia al naibii o multime de lucruri. Mi-a dat numele unui
deputat care a obtinut un permis pentru zece vagoane de untura. Domnule, zece v
agoane de untura. O jumatate de milion de lei a luat numai la asta, ca platesc u
ngurii ca disperatii. Hai, Vasile, mai pisca roibul ala ca se lasa greu... Ieri,
mi spunea, le-a si trecut prin vama, la Predeal. Dar parca deputatul asta e sing
urul? Toti, domnule s-au mbogatit... Cica umbla cucoanele din birou n birou, nu la
sa petitia aprobata nici un moment din mna, pna nu au hrtia de permis lucrata gata.
.. - Credeti asta? - Da cte mi-a spus!... Ca nici el n-avea pe nimeni n Cmpulung si
cum n-avea loc la masa, mi-a cerut mie voie... Ca pe urma am trecut amndoi la Tu
dose. Dealtminteri, e un om cu legaturi... Dumneata nu esti din Bucuresti? Ei, a
tunci trebuie sa-l cunosti... Stai, ca-ti spun numele acum... asa, Grigoriade mi
-a spus ca-l cheama. Cred ca n-am mai avut o picatura de snge n obraz. Parca tot s
ufletul mi plecase spre capatul lumii. Colonelul n-a observat, pentru ca eram n ntu
neric. L-am vazut tragnd din tigara, n para rosiatica, asa ca si cnd n clipa asta nu
se ntmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putinta... Am ntrziat raspunsul,
caci nu puteam scoate o vorba. Si pe urma, ca un animal sfrsit: - Un domn tnar? d
e vreo treizeci de ani? nu? - Da... cam asa. Si, lipsit de respiratie, clatinndumi-se tot sufletul: - Cu ochii mari, mustata mica, neagra? - Ei, ala e... mi nchip
uiam eu ca-l cunosti. Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus ca daca nu voi
avea calmul desavrsit, nu voi putea afla nimic din ceea ce ma nnebunea sa aflu, n
ici un amanunt nou, care sa-mi dea satisfactia monstruoasa a certitudinii. Am fa
cut o sfortare drza sa ma nfrng si, cu o nota mai sus poate, mi-am cntat totusi rolu
l: - l cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar a
re legaturi frumoase. Ce cauta la Cmpulung? Colonelul era mereu tihnit si familia
r, ca si cnd n-ar fi observat ca n loc de calatorul cu care pornise la drum, avea
acum alaturi un strigoi. - Nu stiu... dar... l-am mai ntlnit si alta data. Am ntreb
at n continuare, cu buze arse: - Sta atunci toata vara la Cmpulung? - Nu cred... m
i-a spus ca n-are pe nimeni (ca a luat masa cu mine la restaurant...), dar pare
ca l-am mai vazut si alta data. Vine asa, cte doua-trei zile, si pleaca. "Spune..
. spune tot! mi ziceam n gnd. Da-mi pe gt tot paharul de otrava pna la fund, pna la dr
ojdie, l si simt n snge." - Dupa cte am mirosit eu... trebuie sa fie vreo femeie la
mijloc. Eram singur, n gol, atrnat ca si cnd mi cazuse o scara de sub picioare. - Da
... asta cred si eu. - El - si apasa pe "el" - mi-a spus ca mine, la consiliul de
coroana, e chestie mare... Dupa socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de k
ilometri de Cmpulung. Pe jos, alergnd i puteam face n trei ore. I-as fi gasit pe amnd
oi n zorii zilei, n pat. - Spune ca Take Ionescu, nteles cu Filipescu, dar eu cred
ca mai mult mboldit de asta... de Filipescu... E om naprasnic, l-am cunoscut pe l
a noi, pe la liceul militar... ca el l-a facut... zic, s-au nteles sa spuna regel
ui: ori-ori! Regina e cu ei.

Rasarise luna si soseaua alba parea catifelata si umeda, ca si poienile de iarba


, ca si grupurile negre de brazi din vlcelusile pe lnga care treceam. - Domnule co
lonel, nu va suparati, mai aveti vreo tigara? - Cum nu, dragul meu, cum nu... De
ce nu mi-ai spus ca fumezi? Ca eu fumez ntruna ca sa mai treaca drumul asta, ca
e lung al dracului. Nu fumam de obicei si nu stiu de ce am vrut sa fumez acum. A
m nteles ca bonomia colonelului meu e pricinuita de plictiseala drumului si ca as
ta l-a facut, mai ales, sa ma ia cu el. As putea sa mai insist, dar prefer sa-l
las sa spuna la ntmplare, ce-i dicteaza pofta de vorba, iar eu sa trag numai cu ca
ngea, la malul meu, amanuntele care ma privesc. Aduc, cu ncapatnare n martiraj, iar
vorba: - E baiat de viata, Grigoriade asta... mi pare rau ca nu l-am ntlnit si eu.
Ct spunea ca sta la Cmpulung? - Zicea ca de data asta sta pna luni... marti... poa
te... Sa vada ce se mai ntmpla. Tigara mi amarse si ea gura. - Cu siguranta ca pentr
u o femeie a venit... - Asa cred si eu... Ce sa-i faci...? Nu le-ai vazut pe toa
te, ca la sase bulevardul e ticsit, cum umbla forfota... gatite si sulemenite to
ate... fara barbati? Asta era si nevasta mea... Asadar acesta e datul... realita
tea. O clipa surprins, ca si cnd ar fi trecut un automobil cu viteza numai la o j
umatate de pas de mine, mi-a fost teama sa nu-si dea seama, subit, colonelul, ca
sunt si eu printre acesti barbati. Dar trebuia neaparat sa stiu amanunte. Trebu
ia sa joc teatru, caci numai tras de limba cu abilitate, colonelul mi va da cifru
l care sa-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e sa-l las sa spuie tot ce-i
trece prin cap si eu, dintr-o defilare, sa retin ceea ce ma priveste. - A... si
Grigoriade ala... e un tacm... Bun, bine, totul e sa fiu vesel, deci surd: - Da...
cum sa nu-l stiu, are o trecere nebuna la femei. - Da parca numai la femei se p
ricepe? n toate... E dat dracului... Uite, la table... De doua saptamni de cnd e ai
ci, i-a smintit pe toti... le-a luat o multime de parale. Si sunt printre ei scu
le istete... care de patruzeci de ani freaca zarurile. Simt un nou fior care ma
dizolva. "De doua saptamni" e aici? Dar adineauri colonelul vorbea de cteva zile..
. Nu cumva stie ceva...? nu cumva e un soi de complice si acum l-a luat gura pe
dinainte? Si gndul mi alearga ca o suveica, n urzeala posibilitatilor. - Asculta un
a buna de-a lui. Ca da cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice ca la Paris, dupa ce s
i-a tocat averea, ramasese fara sfant. N-avea ce mnca. Si atunci, asculta ce pune
la cale cu un amic, tot asa de curatat ca el. Angajeaza pe Caruso pentru un con
cert si semneaza, dar cu conditia ca - asta era cu trei luni nainte - are drept,
cu o luna nainte, sa renunte la concert, platind o suma oarecare, nu prea mare, d
ealtfel. Tipareste afise, anunta la gazeta si pune n vnzare biletele - dar aici sa
vezi abilitate - cu un pret abia dublu dect la orice concert obisnuit. Nu pune ns
a n vnzare dect vreo cincizeci de bilete, iar restul le plaseaza pe sub mna, cu pret
uri de sase-sapte ori mai mari. Si, binenteles, se vnd toate. Cu o luna nainte nsa,
anunta pe Caruso ca renunta la concert, plateste despagubirea si da de stire la
gazeta ca nemaiavnd loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumparat bi
lete sunt rugate sa se prezinte la agentie sa li se restituie banii. Adica att ct
era scris pe bilet. Restul l-au bagat ei doi n buzunar. Nici justitia n-a avut ni
mic de zis. Zice ca un an a trait larg la Paris din ce-a cstigat din afacerea ast
a. Cnd ti spun ca e un tip... Colonelul e foarte amuzat si eu fac mult haz ca sa-l
antrenez. - Dar lui varu-meu? Ce crezi ca i-a facut lui varu-meu? Ca mi-a spuso si pe asta. Era ncntat cnd a auzit ca Dinculescu mi-e var. ntr-o zi, iar i crapa bu
za de ctiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine sa mprumute, ca mprumutase de
la toti. Barem de la Dinculescu luase de zece ori... Ei bine, se duce tot la el
. Dar cu doliu la brat si cu o mutra deznadajduita: "Draga domnule Dinculescu, m
i-ai facut multe servicii si-mi pare rau, caci nu vreau sa crezi ca abuzez de bu
natatea dumitale. Dar uite, mi s-a ntmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum
o telegrama - si vrea s-o arate, dar Dinculescu refuza - ca mi-a murit tata...
Te rog, da-mi doi-trei napoleoni, sa dau si eu o telegrama si sa trimit sa cumpe
re un buchet de flori acolo..." Bietul Dinculescu, speriat, nduiosat, a scos imed
iat un bilet de o suta si a nceput sa ceara detalii... sa ntrebe ce vrsta avea batrn
ul... de cnd nu l-a vazut, daca a fost cumva bolnav.

Dar dupa ce pleaca Grigoriade, gaseste telegrama "uitata" pe masa. Vrea s-o ia,
sa alerge dupa amicul nostru, cnd privirea i cade pe text... si ce citeste? Un sin
gur rnd: "Daca n-ar fi prosti, desteptii ar muri de foame". Grigoriade spune ca p
ariase cu un amic ca Dinculescu va "marsa", ba ca era sigur ca va refuza sa cite
asca telegrama ticluita. Rd asa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.
- Domnule, al dracului... strasnic tip. Stiam si eu cteva de-ale lui, cu femeile
... - Asculta si cu femeile una buna... Cunoscuse, spunea el, la o receptie la l
egatie, o femeie splendida. Si cum o cucerise e o poveste. Nu stiu cum facuse ro
st de invitatie la legatie, se vede ca era cunoscut din vremea cnd avea parale, d
ar acum n-avea camasa la frac. Ei bine, spunea ca si-a facut un plastron din car
ton, pe care a lipit hrtie alba de lux. Si asa, era printre cei mai bine. i trece
prin cap sa faca partenerului de vizavi, la cadril, o farsa, dar sa vezi ce fars
a. i spune n soapta, n treacat, n timpul dansului: "ncheie-te la pantaloni". Bietul o
m sa-i vie rau. Stii... Stii cum e fracul desfacut n fata, nici vorba sa duca mna.
Facea fete-fete si-l treceau sudorile. Dupa dans, cnd a vazut ca si-a batut doar
joc de el, a vrut sa faca scandal, dar s-a terminat cu bine si a rs toata lumea.
Ei bine, domnule, ti vine sa crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din ce
le mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legatie cu nume mare, f
oarte bogat. Nimic nu ma intereseaza din flecareala asta, mai mult pare-se ticlu
ita din anecdote, dar ea mi zugraveste de minune tipul meu, care si facea un ideal
din asemenea isprava, si erau toate din bagajul admiratiei lui sincere. Ma gndes
c n ce mocirla te poate baga o femeie. Colonelul se amuza si el cu simplitate, po
vestindu-le. Dar ardeam sa vie la lucruri mai apropiate de mine. - A, eu stiu o n
tmplare a lui cu o femeie din Bucuresti. - Stai-stai, ca si asta e interesanta. nt
r-o zi, cnd femeia era la el n garsoniera, si-l credea pe barbatu-sau plecat pentr
u trei zile la o conferinta diplomatica, nu stiu unde, ea se hotaraste sa ramna t
oata noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice ntmplare, trimite acasa un plic desf
acut, ca din partea celei mai bune prietene Madeleine o chema, zice el - prin ca
re asta o roaga sa vie sa doarma la ea, ca-i e urt singura, caci barbatul ei e pl
ecat. Si, sigura de aceasta prietena, cea mai buna a ei, nici nu o mai ntreaba ma
car. Trimite biletul cu indicatia printr-un comisionar, sa spuie cameristei sa-l
puie chiar pe masuta din dormitorul ei. Catastrofa. Barbatul vine de dimineata
de tot, i face un scandal imens. Pasamite, el petrecuse toata noaptea chiar cu "c
ea mai buna prietena" a nevesti-si... Femeia, uluita, prinsa asa n cursa, se stapn
este, nu spune o vorba si pleaca. Dar cum tipul vrea sa divorteze, ea si aduce am
inte ca mai are o prietena, Madeleine, o roaga, o implora pe ea si pe barbatul e
i sa declare ca ea a scris scrisoarea si, dupa destule peripetii, izbutesc sa-l
convinga si pe barbat de acest lucru, ca voia nebunul sa strice casa. Tot suflet
ul mi-a devenit alb ca pielita pe care o atinge termocauterul. mi nchipui seria de
complicitati care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anisoara, cu barbatu-sau
, cu servitoarea mea (ca sa-mi puie scrisoarea la ndemna). Toti stiau... si eu ma m
pacasem convins si fericit. Colonelul a mai povestit si alte ispravi, dar eu n-a
m mai ascultat nimic. A trecut, nu stiu cnd, la alte chestii, a vorbit despre con
silii de coroana, despre armament si altele. Nu auzeam dect tonul lui, urcnd si co
bornd, ca si liniile de ntuneric de pe laturi, fara sa nteleg nimic. Ca sa nu prind
a de veste, i parodiam finalurile de fraza. - ...rege... raspicat... tata-sau...
"mie-mi trebuie un liceu militar". - (scazut) liceu militar... sigur... - saptamn
i... Anglia... alb... patru sute de mii... ti vine sa crezi? - (absent si mirat,
cu vocea uscata) Extraordinar! Simteam ca nu voi mai apuca ziua de mine. Daca as
putea sa ma ntorc, si simteam, material, ca drumul vietii mele o ia acum pe o per
spectiva de judecati, ecouri de gazeta, ocna. Ca de pe acum nu mai sunt ce am fo
st. Daca nu ma ntorc nsa, nnebunesc. Tot ce era n mine capatase o viata exasperata,
ca si cnd un virus puternic rupsese tesuturi abia refacute, mi gonea sngele din org
an n organ si-l izbea n creier, ca un puhoi n mal. Tot ce fusese fericire, culoare
si lumina nduiosata n trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gndul c
a am "marsat" (vorba colonelului) facea sa-mi fiarba mai mult sngele. Din trecut m
i veneau unele peste altele, ca peisaje si momente diverse suprapuse n film, frag
mente de scene, cnd eram nebun de fericire si ncredere. Avusesem ndoieli, care erau
urmate si anulate de scene verificatoare oarecum. De attea ori n trecut avusesem
banuiala ca eram nselat, interpretnd o serie de gesturi si momente ntr-un anumit se

ns. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un
joc de alb si negru. O foaie era mpartita n romburi alaturate, albe si negre. Une
ori, cnd priveai, aveai impresia ca sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar

alteori, aceleasi romburi erau goluri cu muchii adncite. Lucruri pe care le inter
pretasem ntr-un fel, le ntelegeam acum altfel. Cnd n-a vrut sa plece la tara, cnd a
vrut mai ales sa vie de la tara, desi el era acolo (eu am crezut atunci ca o pli
ctiseau toti si ca vrea sa fim noi amndoi, acasa; iar acum nteleg ca probabil era
geloasa si ca se certase cu el), cnd mergeam la teatru, cnd nu si-a mai vorbit cu
Anisoara, cnd mi se dadea si cnd nu mi se dadea. Pentru tot trecutul acesta, as fi
vrut acum o explicatie care sa rasuceasca totul, o rafuiala nnebunitoare. Intram
, ca printr-o poarta, n Cheile Dmbovicioarei, n spartura carora era ntuneric racoros
si deplin, caci luna nu mai razbatea. Erau luminate, ca de o candela, numai sus
de tot, ametitor, stncile si muchiile de creasta cu brazi singuratici. Pe tot dr
umul de la Rucar, n-am ntlnit nici un trecator si iata acum n defileu ctiva insi ntro caruta par diavoli, de neasteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dndu-se la o parte
, pna n sivoiul urlator, de parca ne pndesc. Din cauza apei nu mai putem vorbi si t
ovarasul meu de drum tace si el. Eu fac planul cum sa reviu n sat, dupa ce ma des
part de colonel, ca sa ma ntorc la Cmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca sa n
toarca numaidect cu mine, pna ntlnim alta trasura. Pot sa ma dea, daca vor, dezertor
. Pna cnd nu s-a luminat nca de ziua, trebuie sa se hotarasca, sa se sfrseasca totul
. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanta. Colonelul si-aprinde iar tig
ara si, la lumina rosiatica a chibritului, ma priveste lung. - Ce ai? Nu ti-e bi
ne? Nu mai pleca la drum fara manta. Sau ia-ti cu dumneata si un veston mai gros
. mi aduc aminte ca dimineata trecusem pe acelasi drum, uluit de soarele si de mi
rosul diminetii de munte, fierbnd de nerabdare sa ajung mai repede, caci mi cerea
sa viu negresit si gndeam ca sufera fara mine. Ieri credinta asta ca "sufera fara
mine" mi dadea o betie nduiosatoare, iar azi amintirea acestei ncrederi mi provoaca
greata, de mi se strmba buzele. Si, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu att
mai tari erau zvcnirile de sila, cu ct mai vii fusesera bucuriile. Ah, mascarada
cnd sarbatorisem doi ani de la casatoria noastra. Invitasem la Flora, care era pe
atunci cel mai cautat restaurant de petreceri, peste douazeci de prieteni, pere
chi tinere, care duceau viata "mondena", de asemeni si ctiva colegi si fete care
erau nca liberi. Eram fericit ca un copil. I-am facut ei dar un inel de pret, mas
a era ncarcata de flori si cristaluri, s-a baut sampanie pna n zorii zilei. Toti ma
priveau cu duiosie si oarecare invidie. Ah, as vrea sa cada o stnca din peretele
asta al defileului, sa ma striveasca, pentru ca nteleg ca privirile erau mai mul
t de ironie, pentru ca desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pent
ru ca, radios si nduiosat, jucam un rol nesfrsit ridicul. Va trebui sa alerg n noap
te pna or plesni caii, dar sa-i gasesc culcati, alaturi pe sofa si sa ma rafuiesc
cu ei. mi amintesc si de nceputul toamnei, cnd era nsarcinata si nu voia sa aiba co
pil, iar eu eram nebun de bucurie, i sarutam, cu ochii n lacrimi, minile, o rugam s
a nu faca nelegiuirea de a nlatura, realizata, mbratisarea noastra. Pe patul alb nf
lorit, al sanatoriului, unde o dusese vointa ei ndrjita, sarutam pe umeri, pe brat
ele albe, pe sni, trupul care avea sa-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls di
n femeia cea mai draga. Ea nu vrea si eu tineam, facnd un exces de zel ridicul, s
a aiba un copil care probabil nu era al meu... As vrea sa fiu biciuit pna la snge,
sa fiu calcat n picioare. Cnd ea vrea sa ma crute... caci al lui era desigur copi
lul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru ca o legatura cu un aman
t presupune imprudente, acum nteleg). Probabil ca au nceput de cnd s-au cunoscut. C
u strngeri de mna prelungite, cu pipairi pe sub masa, cu potriviri de vizite la pr
ieteni comuni... - Gheorghidiule, uite ca am ajuns... Stii ce zic eu? Caii sunt
obositi rau, ca au calcat azi peste saizeci de kilometri, iar drumul n munte nu e
lung, vreo cinci kilometri de la biserica, dar e greu, piezis, serpuieste pe co
asta numai. Rami pna mine la Dmbovicioara. Gasesti un pat, fie la batalion, fie la a
provizionare. Vorbesti cu ofiterul de serviciu. Poate rami chiar la el. Ca sa ple
ci singur n munte e pericol si de dihanii. - Domnule colonel, v-as ruga... as vre
a sa fiu nca n noaptea asta... - Baiete, sunt prapaditi rau caii... Ce zici, Vasil
e? - Rau, domnule colonel... credeam ca nu mai ajungem... Trasura s-a oprit n fat
a unei pravalii si coborm amndoi. - Spune-i capitanului Dimiu sa fie cu bagare de
seama mine, ca-mi miroase a inspectie... Nu stiu ce vor cei de la corpul de armat
a. Daca n-o fi nimic, poimine sa vii sa-ti dau o permisie de trei zile, ca sa-ti
vezi nevasta la Cmpulung. Cum ma despart de colonel, alerg dupa Vasile, ntr-o curt
e, n care a intrat, uruind de pietre, trasura.

- Asculta, Vasile, ai zece poli de la mine daca te ntorci acum cu trasura la Cmpul
ung. - Domnule sublocotenent... - Pna la Rucar, Vasile. - Domnule sublocotenent,
nu merg caii... - Schimba-i... ia altii... - Domnule sublocotenent, sunt caii re
gimentului... intru-n puscarie... - Vasile, ti dau douazeci de napoleoni... Poti
cumpara o pereche de cai de trasura. - Domnule sublocotenent, asta e un fel de d
ezertare, ma nenorociti. Nu se poate... Mai bine merg sa va duc la domnul ofiter
de serviciu. - Lasa-ma n pace. Sunt acum singur n mijlocul catunului de munte. De
jur mprejur, culmi cu creste de piatra, naltate drept, ncalecate, ct poti ntinde pe
pamnt gndul. Rupturi de stnci, sivoaie, paduri, prapastii, poteci ntortocheate. Lumi
na de luna da peste tot o impresie dura de vesnicie. Si, la peste treizeci de ki
lometri, fara ca eu sa pot ajunge acolo, pe un asternut molatic de sofa, trupul
nevesti-mi si al amantului ei, ncolacite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt dou
a ore din noaptea asta, att de eterna si calma n afara, si cu attea viziuni de snge
si ntuneric n mine. M-am oprit sa ma gndesc pe o banca de mesteacan, facuta de trup
a ca sa nfrumuseteze cantonamentul. nteleg ca nu voi mai putea fi la Cmpulung pna n z
ori. mi spun ca trebuie, acum, cnd stiu totul, sa am taria sa aleg alt prilej. Dar
nici pe loc nu pot sta pna la ziua. Trebuie sa ma misc. E n mine o fierbere de se
rpi nnebuniti. Plec pe drumul din padure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu m
ici cruci albe, nengradit parca, asa pe coasta, las bisericuta cu turla galbena s
ub luna (de unde attia morti aci?) si urc drumul lucrat de soldati, care se deose
beste greu. De la o vreme merg prin padure, fara sa mai vad nimic, fara sa stiu
daca luna a apus sau daca e mpiedicata de copacii desi sa razbata pna la mine. Urc
mereu, repede, gfind si iar oprindu-ma. Cnd scap de ntunericul padurii, si ntunericu
l dinafara a devenit apos parca... E mai sters, se pregatesc zorile. Casuta Ioan
ei, unde stau, e retrasa spre stnga, la vreo douazeci de pasi de frontiera. Dealt
fel nu sunt zece case, toate cu prispa, mprastiate pe dmburile acestea mici, acope
rite cu pasune, si sunt mai curnd legate de casele de dincolo dect cu cele din tar
a romneasca. Acum e n jurul meu o ceata viorie, aproape violeta, ca n cel mai moder
nist tablou. Pe urma, n stnga, aproape de catun, Piatra Craiului, care mi-a parut
totdeauna - dominatoare cum e si singura - o imensa catedrala de piatra violeta,
ncepe sa-si lumineze cu aur creasta cu sapte turnuri n linie. Alergarea asta de c
inci kilometri, n urcus, m-a istovit si mi-a facut bine. Ma trntesc pe patul acope
rit cu paturi, mbracat, cu fata nfundata n perna. Trupul, de la gt n jos, mi-e din pi
etroaie. A doua zi e numai soare alb si verdeata vie pretutindeni. Ceasul cu bra
tara, de campanie, mi arata 11 si jumatate. Mi-e gura uscata, obrajii parca scoro
jiti, ochii bombati n pleoape. Ocolesc cu gndul ce a fost ieri, cum as ocoli o loc
uinta contaminata. Dumitru, lung si zanatic lucrat, mi toarna cu caldarea apa rec
e de ma racoresc, gol pna la bru. Sunt un bolnav care a suferit taieturi, injectii
, masaje; acum ma simt mai bine, dar cred ca orice gndire precisa mi-ar face rau,
ca unui trup bandajat o atingere sau o miscare gresita. Trec peste comicaria de
transee care mi nconjoara casa ca o potcoava si cobor n vatra taberei, unde sunt b
ordeiele trupei. - Don sublocotenent... - Ce e, ma tigane? - Don sublocotenent,
trai-v-ar Dumnezeu... faceti ceva si cu mine... - De... ma! - Dati-mi drumul de
aci... - De, ma Vararule, stiu eu? n-ai vazut ce a spus domnul capitan? Sa vedem
ce mai zice si azi. Vararu, tigan ca de patruzeci de ani, pletos si cu mustata
ca vrabia, neagra, a fost ncorporat, mi se pare, mai mult n gluma. L-o fi ntlnit vre
un ofiter, l-a ntrebat daca a facut armata si l-a adus la regiment. Nimeni nu pre
a stie cum a ajuns la compania noastra. - Don sublocotenent, sa traiti, am trei
copilasi, n-au ce sa mannce. Asa sunt, si arata cu palma de la pamnt. - Sa-mi spui
cnd o fi domnul capitan. Sublocotenentii Haranoiu si Mitica Radulescu sunt mirat
i cnd ma vad. - Dar era vorba sa fii la Rucar, draga...? Le spun ca m-a ntors colo
nelul si ca se asteapta o inspectie.

Au amndoi "alpenstockuri" frumos lucrate de catre ordonante si acum sunt cam la p


limbare n dimineata asta nsorita. Plutonierul Neagu ne iese nainte si ne invita pe
toti la singular: - Domnule sublocotenent, poftiti si dumneavoastra. - Unde, Nea
gule? - La compania a 12-a. Au prins soldatii niste iepuri azi-noapte si am facu
t si noi o mica petrecere... Mine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 1
2-a. Poftiti sa luati o gustare. Sub un umbrar de craci si frunze, e o adevarata
crciuma. Au un violonist si un diblar, care cnta si din gura. Mai ntlnim si alti of
iteri, care gusta cu condescendenta de pe farfurioarele cu friptura si din pahar
ele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine. - Domnule sub
locotenent, ce ziceti? cnd om pleca de aici? - De, ma Vasile, stiu eu... Vad ca n
u e rau nici aici, si arat cu privirea crciuma. - Domnule sublocotenent, avem si
noi neveste si copii. O durere amortita ma njunghie ntre coaste, dar lautarii cnta
mereu. Cnd, dau iar cu ochii de Vararu. - Domnule capitan, ce facem cu Vararu ast
a?... l mai tinem? Vararu a priceput si se apropie, spre bucuria ofiterilor, pe c
are-i amuza nesfrsit cu raspunsurile lui nemilitaresti. - Ce, ma, vrei sa pleci?
Tu nu vezi ce tnar si voinic esti? - Nu sunt, domn capitan, sa traiti... Sunt bat
ut de Dumnezeu, si e gata sa ne arate o hernie, n hohotele de rs ale tuturor. - Te
facem capural, ma Vararule, ncearca unul sa-l parodieze... Cnd te-oi duce acasa,
se sperie tiganii tai. - Ma faceti... pacatele mele... ca eu n-am facut militari
e... nu stiu nimic. - Asculta Vararule, cum l cheama pe rege? Vararu nu poate pro
nunta niciodata "Ferdinand" si acum refuza, izmenindu-se ca o fata: - Da lasatima, dom locotenent... Ca daca nu-s militar... Ofiterul se nfurie: - Ia asculta, m
a tigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: "drepti"! La strigatul crispa
t al ofiterului, omul ngheata, lund o pozitie aproape soldateasca, pe urma comanda
tuna: Culcat... drepti, culcat... drepti. Si Vararu se trnteste si se ridica de
la pamnt n masura comandei, ca o broasca automata. - Vararu, cum l cheama pe majest
atea-sa regele? Prapadit rau, raspunde din suflet si fara sa priveasca pe nimeni
: - Sa traiti, pe domnul... rege l cheama Lisandru. E un hohot general de rs. Cel
mai frumos nume i se pare lui Vararu acesta de Lisandru si-l da bucuros regelui,
cnd nu poate sti numele adevarat. - Cum Lisandru, ma? Vezi ca la noapte faci tre
i schimburi de planton. - l cheama pe regele... pe regele, l cheama "don colonel L
upascu..." striga disperat Vararu de frica serviciului. E singurul nume oficial
pe care l-a putut retine si-l da n extremis tuturor pentru ca probabil socoate ca
, fiind cel mai nalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare ca stie ca nu e c
hiar al regelui. - Domnule capitan, dar n definitiv ce facem cu el? - Eu stiu? sa
-i dam drumul... Dar n-are nici un fel de act... nu poate dovedi ca a trecut de
treizeci de ani... l tinem sa-l facem lautar. Intervine camaradul Popescu, flacau
l, surznd: - Da-l dracului, domnule capitan, ca are patruzeci de ani batuti. Si ni
ci nu stie sa cnte, ca e laiet padurar. Capitanul ne asigura ca mine-poimine i dam d
rumul. - Gheorghidiule, un bilet de la amicul tau Lajos. Toti camarazii urmaresc
cu interes prietenia mea cu ofiterul ungur, care comanda compania de acoperire
a vamii. Ma invita, ca de obicei duminica si sarbatoarea, pentru dupa-masa, catr
e ora patru, la o partida de popice si de halbe de bere, cu vamesul lor, cu vame
sul nostru, cu politaiul de frontiera si cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase,
cu rs mult, cu glume strasnice. Capitanul ma sfatuieste, cu o autoritate potolit
a, sa renunt azi la aceasta petrecere. "Sa treaca inspectia asta."

Are dreptate. Am azi mult mai multa nevoie sa stau linistit. Fraza "sa treaca in
spectia asta" rasuna iar cu ecouri, n golul gndurilor mele. Daca "mine" e trecut?..
. Simt un fel de crestere dureroasa n mine, de parca mas ridica n vrful picioarelor
. Dupa masa de la popota, pe poteca, peste transee, ma duc sa ma culc acasa. Dar
cum ramn singur ntre pereti, se redesteapta n mine gndurile ca stafiile. Daca Grigo
riade pleaca luni dimineata, nu voi mai putea avea niciodata acea certitudine, c
are singura ar pune capat - ntr-un fel sau altul - iadului sufletesc n care ma zbu
cium. Gndul plecarii, cu fiecare ipoteza noua, se ncinge n mine ca un foc. ngrozit,
ma scol din pat si hotarasc sa ma duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenti, care
locuiesc amndoi ntr-o odaie mare cu doua paturi. Joaca domino. S-au dezbracat de
vestoane, si-au scos bocancii. Se pacalesc unul pe altul si jubileaza zgomotos.
Intru si eu al treilea. Fac sfortari disperate sa ma angrenez jocului si dispozi
tiei camarazilor mei. Haranoiu si aseaza placile. - Sa stiti ca daca va bat n part
ida asta, am noroc. Mi-aproba colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu.
Capitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figura de inchizitor
tnar, cu fata osoasa, cu mustata tunsa scurt, neagra. Si-a nnebunit oamenii si of
iterii cu severitatea lui, chiar comandantul "cel mare" al regimentului, speriat
de atta disciplina, a scris ca socoate ca primul glont al companiei a II-a va fi
pentru comandantul ei. n batalionul nostru de oameni cumsecade si necajiti, cum
ne erau toti ofiterii, de pareau mai curnd niste dascali provinciali cu ticuri si
nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena. - Eu sunt mai generos, ada
uga Savulescu. Daca voi cstiga, la sfrsitul lunii ne schimba de pe frontiera... Me
rgem la R..., dansam la iarna si ne revedem damele, fratilor. Dar eu? Ce caut eu
cu exasperatele mele complicatii n aceasta lume? Eu ce sa doresc, ce sa izbndesc
eu, daca voi termina cel dinti placile albe, cu jumatati si puncte negre? Catre p
atru dupa-amiaza navali n odaie un gradat, care lua speriat drepti: - Traiti, dom
nule sublocotenent... Poftiti jos n tabara. - Toata lumea, ma baiete? Ori numai a
11-a? - Toata lumea. E ordin sa echipam oamenii si sa ridicam posturile de pe f
rontiera. ncremenim cu totii. - Sa ridicam posturile, baiete? - Asa e ordin... pna
ntr-un ceas sa fim gata. Au si nceput sa se adune domnii ofiteri jos. Savulescu a
nceput sa chiuie... sa faca tumbe n asternutul patului: - La R..., fratilor... ne
revedem damele. Chiuie si urla, Haranoiu nu-si gaseste, de zorit ce e, bocancii
. - Ma baieti, dar daca o fi razboi? ntreb eu banuitor. - Ce razboi, Gheorghidiul
e baiete, ce razboi? Ar fi venit ordin sa retragem posturile de pe frontiera? sa
u dimpotriva sa le ntarim? Acasa, baiete... Mergem la R... Coborm n vlcea, peste gar
duri si fneturi, ca nebunii. Jos n vatra taberei, ntre bordeie, e mare miscare. Ofi
terii de la celelalte companii sunt nedumeriti. Aflam un lucru nou: e ordin sa s
e mparta munitia de razboi pe oameni. - Ce-are a face, explica unul. E mai usor d
e transportat asa, mpartita. E o lumina de dupa-amiaza duminicala, cu soare care
pare si el mai curnd la plimbare dect la lucru. Orisan scoate o foaie de ziar, scr
isa numai pe o fata, cu litere negre enorme. E o editie speciala: Mine la ora cin
ci dupa-amiaza e convocat un consiliu de coroana. Rasuflam usurati... vom pleca
de aci. n timpul acesta, depozitele se mpart pe spinarea oamenilor. - Sa stiti ca
s-a hotart neutralitatea definitiva... Se retrag toate trupele. Uite pe capitanul
Dimiu. Pe poteca, greoaie si masiva, silueta verzuie a comandantului de batalio
n se deseneaza ca a unui urias tihnit. - Hai sa vedem ce e, ca vine de la regime
nt. Si-l ntmpinam n grup, nca nainte de a cobor ca un cioban pe coasta. Scoate chipiul
, se sterge de naduseala si pe mustata plina, blonda, si apoi, cu mai multa spai
ma dect solemnitate: - Domnilor, e razboi... si m-a facut maior. Ne arata pe umer
i galonul lat. Acum stati jos, aici pe iarba, sa va dictez ordinul de lupta, si
iar, mnios, catre un soldat care asculta ncremenit: Ce e, ma? du-te-n ma-ta de-aic
i...

Nimeni nu spune o vorba. Noul maior reia, dupa ce ne-am asezat: - Domnilor, va a
trag luarea-aminte ca e ordin de razboi... nu de manevre, ca altadata. Precizare
a e de prisos. Cu picioarele nmuiate, ne-am nghesuit alaturi pe iarba. A scos din
buzunar un carnet si dicteaza: - "La ora 5 adunarea batalionului pe companii, jo
s n tabara. La ora 51/2 se mpart efectele de mobilizare. La ora 53/4 se mpart, de f
iecare om, doua sute de cartuse de razboi. La ora 6 batalionul III se pune n colo
ana de mars cu directia satul Dmbovicioara, spre regiment. XX se ncoloneaza pe sos
eaua Vama Giuvala, n ordinea urmatoare: Batalionul III cu companiile n ordine 9, 1
0, 12. Batalionul II cu companiile n ordine 5, 6, 7, 8. Compania 9 constituie ava
ngarda regimentului. Compania 11 la dispozitia brigazii. La ora 8 p.m. regimentu
l se pune n miscare cu directia Vama Giuvala." Scriu, lungit n iarba, acest nti ordi
n de lupta al armatei romne n razboiul cel mare, pe o carte postala, cu colturile
rasucite, luata cu cine stie ce gnd, singurul petic de hrtie pe care-l am. Ma gndes
c cui sa o trimit mai trziu si mi se face n suflet un gol ct lumea, neasteptat. Pei
sajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare si de soare viu. Maio
rul face un efort de concentrare: - Cine comanda plotonul I de la a 9-a? Cineva
da numele meu si mi se pare ca nu mai e al meu. - Gheorghidiule, ai sa fii disea
ra vrful avangardei; stii sa te desfasori? Sa-ti alegi oameni zdraveni de patrula
. Domnilor, alegeti din vreme patrulele de siguranta pe flancuri. Si acum, va ro
g, treceti la executare... Dumnezeu sa ne ajute. NTIA NOAPTE DE RAZBOI Timp de o o
ra e n tabara o nvalmaseala de nenchipuit. Plutonierii majori se mpart n zece, alearg
a de colo pna colo, njura, striga, arunca efectele de tot soiul n bratele oamenilor
. Mi se pare ca totul merge nsa prea ncet, ca nimeni nu va fi gata la ora ordonata
. O parte din oameni s-au aliniat pe companii n fata bordeielor si primesc, racni
ti pe nume de gradati, bocanci. Unii ncearca o veselie strapezita, la care altii
surd ca niste bolnavi. Gndul ca la ora opt seara deschid focul, ca n doua ore, care
totusi vor trece, asa cum au trecut de attea ori n viata mea, cum au trecut cnd as
teptam ntr-o gara, cnd asteptam la birou, cum astepti dupa-amiaza o vizita, ma sfrs
este ca o febra uscata. Faptul ca voi navali, ca n cartile de citire, mpotriva uno
r transee ntesate de armata dusmana, ca voi fi sub baraje de artilerie, ma uluies
te, pare scris de o mna nevazuta. De patruzeci de ani n-a mai fost razboi, cartil
e de citire s-au oprit la pagina de la 77 si acum eu deschid focul. Mi se pare a
sta una dintre acele coincidente ciudate, mari ct un orizont. Ofiterii sunt toti
mult mai tacuti dect trupa. Capitanul Floroiu, mic, blond, cu fata lui mbatrnita nai
nte de vreme, ma ndeamna sa las oamenii n grija plutonierilor si sa-mi fac bagajel
e. Mi se pare o enormitate, ceva absolut fara sens. Bagajele? Mai am eu nevoie d
e bagaje? Dar dupa primele cinci minute de lupta, voi mai fi oare n viata? - Nu s
e stie, cine are zile scapa. - Domnule capitan, voi scapa la opt si cinci, la no
ua, voi trai poate pna la ora zece diseara...Dar crezi ca vom mai vedea noi soare
le de mine? Tace nfiorat de gnduri si, pe urma: - Scrie vreo scrisoare, si si urmeaz
a ata gndului din el. Cui sa scriu? Toti ai mei s-au departat n clipa asta, efecti
v, la zecile si sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodata, ca
pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care stiu ca exista t
otusi. mi arde ntreg corpul, e un neastmpar al trupului care contrasteaza cu linist
ea si egalitatea imensa a gndurilor mele. Nu mai pot sta n loc, banuind ca diseara
nu vom putea fi gata. Ma voi duce si-acasa, n odaita mea, caci, desi sunt nfrigur
at si grabit, n-am ce face.

n fata casei, Ioana cu cei doi copilasi ai ei s-au rnduit ca la intrarea n biserica
, iar micutii mi striga cu mnutele cazute jos, cu glas nlacrimat: - Sa traiti, domn
ule... ncremenesc: "Sa traiesc?" Ce sens de nceput de veac are vorba asta acum...?
Cum o sa traiesc diseara prin focuri de infanterie, prin lupte de baioneta, pri
n sute de explozii de obuze? Le dau bani si ei mi saruta mna, aci n munte, n asfinti
tul soarelui de vara. Niciodata n-am acceptat dovezi de acestea de respect si pr
ietenie. M-au jignit, dar acum i strng la piept pe copiii acestia, ca pe niste pui
de pasare. - Dumitre, pune tot ce avem n lada de bagaje. Baga de seama! - Am si n
carcat lada, don sublocotenent. S-a iscat parca, strain de mine, un fluid care mi
ia nainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pasi, dincolo, la ei nici un semn.
E tot duminica si dupa-amiaza goala si lenesa care sta n loc. - ... dar au mai r
amas lucruri...Ce facem cu ele? - Lasa-le Ioanei aici. - Nu puneti bocancii? Cum
o sa ramneti asa? Sunt mbracat n aceeasi bluza usoara, pantaloni de raitcort si gh
ete de sevro subtire, cu moletiere. Cum am fost ieri la Cmpulung. - Nu, Dumitre,
ramn asa. Pna la ora zece e destul si asa... mi fulgera o clipa prin minte sa fug l
a Cmpulung, sa am o explicatie cu nevasta-mea. Risc cel mult sa fiu mpuscat... Tot
voi muri la noapte... Ce sa-mi explice? Ce importanta mai au pentru mine lamuri
rile ei? Tot ce a fost aseara, absolut tot, e parca numai vazut si nteles de mine
, nu si simtit, asa cum anestezia locala te lasa sa vezi toata operatia, sa simt
i izbitura si taietura bisturiului, dar sa nu ai nici o durere. Din oamenii acei
a, din lumea lor cu bucurii si deznadejdi, cu permise si aniversari, care era si
lumea mea, m-am desprins odata cu camarazii mei - ca pe un vas nevazut. De cteva
zeci de minute, o parte dintre noi suntem morti, efectiv n starea unor condamnat
i carora li sa respins cererea de gratiere, n ajun. Acum oamenii de aici, blestem
atii n uniforma, mi sunt singurii aproape si sunt mai aproape de ei dect de mama si
de surorile mele. Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema.
Nu pot sa dezertez, caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta def
initiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipse
asca ea din ntregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo,
o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limit
are. mi putusem permite attea gesturi pna acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza
: cautam o verificare si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, n infinitu
l lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posib
ila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca. O asemenea carenta, de nere
parat, ar fi fost si o descalificare. Constiinta mea mi permitea aseara sa ucid,
sa ma judec deasupra legilor, pentru ca nu aveam sa-mi reprosez, n sistemul meu s
ufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lasitatea de a evita un peric
ol, pe care soldatii cei multi nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, n lumea
asta muritoare, fara sa cred n Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am ncercat
-o dect ntr-o dragoste absoluta. M-am nselat o data, as mai putea nca ncerca, din nou
, de aceea nu vreau sa fiu scazut, de la nceput chiar, fata de femei, prin nici o
lipsa n organismul sufletesc. Ma grabesc spre magazia de armament sa numar cartu
sele, dar e de prisos, caci debandada e din cale afara de mare. Impresia asta de
improvizat mi da o neliniste de panica. Alerg fara rost n toate partile, n blciul a
sta de oameni, care diseara vor juca, fiecare n parte, tragedia pe care era s-o j
oc doar eu aseara. Doi soldati de la aprovizionare umbla, de colo pna colo, pe ca
raruie, cu cte un sfert de bou pe umeri. - Domnule sublocotenent, ce facem cu car
nea asta? Rd galben. - Cine mai vrea sa mannce, ma?... Cine o sa aiba chef de mncar
e mine, chiar dintre cei ce vor mai trai? - Dom sublocotenent, dar ce sa facem cu
ea? - Aruncati-o. Se ntuneca nfiripat si timpul trece fara ca nimeni si nimic sal poata opri. mi ard buzele. n odaita popotei, comandantul companiei, cu ceilalti
doi ofiteri de la companie, iau ca gustare chiftele prajite (gatite, n gndul celui
ce le-a framntat acum o ora, pentru altfel de oameni si alta seara) si cte un pah
ar de vin. - Ia si dumneata ceva...mai prindem nitica inima. Si... cine stie ce
se mai ntmpla diseara. Nu simt nici o nevoie, nici o dorinta, si orice ncercare, fi
e si de a mnca numai, ar strica plinul unui cerc.

- Ct e ceasul? Si ntrebarea halucinanta, acum, parca picura n suflet. - Sase fara c


inci. Mai sunt cinci minute. - La companie. ncep suieraturi, oamenii se ncoloneaza
cu zgomot de bidoane, arme si lopeti. nca mai sunt strigate: "Niculae Fira...Nic
ulae Fira...vino de ia mantaua lui domn plotonier major". nserarea abate si pe ce
i care mai faceau glume. Coborm schiopatnd pe alt drum, un drum de bolovani, dect c
el strabatut de mine aseara. Nimeni nu mai scoate o vorba. Jos ne asteapta celal
alt batalion, gata ncolonat. Sunt peste toata valea, n nserare, numai gramezi si si
luete mute de soldati, ca o turma cenusie. Ma cheama colonelul, care a ramas com
andant titular al regimentului. Cauta sa-si stapneasca dezarticularea, prin formu
le reglementare. Sunt de fata si cea mai mare parte din ofiteri. - Va sa zica es
ti vrful avangarzii? Auz ca te cunosti cu comandantul companiei din vama. Uite ce
faci. Mi se pare de necrezut ca mie mi se spune asta. - ... Trimiti doi oameni
ca sa se apropie de bara vargata... granicerul nostru va cere foc finantului ung
ur. n clipa aceea, cei doi oameni sar la el si i pun baionetele n dreptul gtului, st
rigndu-i sa taca. Daca tipa, l strapung. - Dar daca... - Taci. Locotenentul locuie
ste la vama? nu? Cu patru oameni patrunzi la el, cu armele ntinse, si-i explici c
a s-a declarat razboiul, ca nu-i facem nimic daca se preda. Ceilalti oameni nava
lesc n cazarma, apoi. Si, catre capitanul Floroiu: Dumneata, fireste, vii imediat
dupa el si nconjuri cazarma. Pornim. Din cauza muntelui, s-a ntunecat de tot. Aju
ng n soseaua cea mare, cu regimentul dupa mine, si ma opresc. Un ofiter de legatu
ra mi spune ca s-a contramandat ordinul, ca va trece nainte regimentul XR, vecin d
e brigada. ncerc sa pun ornduiala ntre oamenii care se gramadesc unii ntr-altii. - C
um te cheama, baiete? Mormaie ceva zdruncinat, de nenteles. - Dar tu cine esti...
? n ce grupa esti? - Nu... nu... eu... sa... Au trupuri de gaini, moi. i misc cu mn
a din loc n loc si ramn unde i pun, sleiti. Dealtminteri si vocile ofiterilor parca
schioapata. n jurul nostru, dincolo de cei cinci pasi pna unde vedem, cine stie c
e prapastii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, att de nea
gra ca nu se poate deosebi nici o silueta macar. N-or fi nceput altii lupta? Dacau pornit n acelasi timp cu noi, si ei, din ntuneric? Sunt fericit ca nu mai atac
cel dinti si ma trntesc jos n iarba calda nca de soare. Ma gndesc la macelul care va
fi peste 30-40 de minute. Cranii sfarmate de paturi de arma, trupuri strapunse si
prabusite sub picioarele celor care vin din urma. Facle si urlete. Explozii de
obuze care sa doboare rnduri ntregi. Stiu ca voi muri, dar ma ntreb daca voi putea n
dura fizic rana care-mi va sfsia trupul. Si un gnd staruie, plutind peste toate, c
a o ntrebare: pentru mine anume cum va fi? glont... baioneta sau explozie de obuz
? "XX nainte...!" E o porunca venita din om n om. Ridic oamenii ca pe bolnavi si p
ornim pe soseaua care nu se mai vede alba. Singura aparare n noapte mi sunt tovara
sii, suntem ca niste calatori atacati de lupi si trebuie sa ne aparam spate n spa
te, caci oriunde, de jur mprejur, e moartea de fier si gloante. n clipa asta nca, p
utem fi surprinsi. Regulamentul cere patrule la cteva sute de metri pe dreapta si
pe stnga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg si i zgudui, trimitndu
-i n noapte, dar nu se duc, sleiti, dect trei pasi si continua sa mearga apoi trt, a
laturi de noi. Renunt...Fie ce-o fi. ntr-un tablou strain, n golul mintii, vad n cl
ipa asta limpede si departe de ai mei pe nevasta-mea, amantul ei, dar n-am timp
sa ma opresc, sa-l fixez, ca sa privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt pueril
e fata de oamenii acestia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece m
inute, altii mine, poimine, saptamna viitoare. Dintr-o data, din noaptea dinaintea
noastra, unde e viata si miscare cu oameni, din care noi nu vedem si nu stim nim
ic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odai ntunecate, s-aude o rapaiala de
focuri plesnite de arma. E singura n tot cuprinsul lumii. E originara ca ntiul om p
e pamnt si nu o voi uita pna la sfrsitul vietii, niciodata. Parca o morisca mare, d
e Mosi, s-a nvrtit repede, dar sunetul, ma ntreb, la ce corespunde n noapte, acolo,
cine a tras, cine a cazut? Zarurile au fost aruncate.

Compania si, banuiesc, tot regimentul s-a ntors rasucit n loc, de spaima, si oamen
ii sunt gata de fuga. Urlu scos din minti la gndul goanei nebune, care ar fi mai
rea ca moartea: "Pe loc, stati pe loc!" Se opresc toti, sfrsiti, caci nu au voint
a sa fuga si dupa cteva clipe reluam marsul, trt ca dupa mort. Identific, dupa dmb s
i dupa ocolul soselei, locul unde suntem. Fac socoteala aproximativa si gasesc c
a avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vama. Asadar, evenimentul
s-a consumat. ntmplarea de vorbe si carti a devenit piatra, stofa, arama, o noapte
anume. Am trecut dincolo, peste linia punctata, pe care am desenat-o zece ani n
scoala. - Uitati... uitati... Dinainte vine ntre doua santinele, cu armele ndrepta
te spre el, un prizonier (nu mai ncape ndoiala). E plutonierul Bela Kiss, l cunosc
acum dupa pantalonii de dril alb. Iata deci ntiul prizonier n acest razboi la care
iau parte. Oamenii si-au mai revenit putin. Seara de cenusa oarba a devenit ntune
ric straveziu. Trecem si noi prin vama. Bara e rupta, jos lnga ea e un mort. Un r
anit e sprijinit pe genunchi de catre un soldat. - Ce-a fost, camarade? ntreb n tr
eacat. - O lupta scurta... domnul colonel P.B. e ranit de moarte. Uite-l. Aflu c
eva mai trziu ca, n momentul cnd a fost somata, santinela ungureasca a tipat, locot
enentul Sigismund Lajos a iesit n prag, a tras cu revolverul n directia grupului,
asa, n noapte, si glontul lui a nimerit n cap pe colonel, care venise n fruntea ava
ngarzii. Pe urma, dupa un schimb de focuri, ungurii au fugit cu totii. Asta exis
ta adineauri n noaptea neagra si noi nu vedeam nimic, ca si cnd n-ar fi fost asa:
cum nu vad nimic, de pilda, vizitatorii ntr-un simplu parc comunal. Mi se comunic
a din urma ca regimentul XR a luat-o la dreapta, ca nu mai am pe nimeni naintea m
ea, de parca s-ar fi dat la o parte o perdea, si deci sa ma desfasor n avangarda.
E o imposibilitate. Iau o distanta la o suta, doua de metri naintea companiei, d
ar patrulele nu se duc la mai mult de zece pasi de mine. Sunt naintea tuturor mil
ioanelor din neamul meu; n fata mea cu o sosea, cu garduri, cu ntuneric si cu moar
tea plutind n toate. Avem de la nceputul serii toti baionetele la arma si formatia
de lupta. Ordinul e sa cercetam tot ce ntlnim n cale. Mergem destul de ncet, dibuit
, si cei din fata mea sunt ca umbre nchegate din ntuneric. Ne asteptam la un atac
scurt, prin surprindere. ntlnim dupa un timp o casa pe stnga... are curte, cu gard n
alt, iar nauntru se vad lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din fata sa sara pe
ste gardul nalt, dar nu se misca nimeni. Sar eu ulucile, ncurcndu-ma n sabie, si atu
nci vin si ei dupa mine. n casa cu doua odai, n dreapta si n stnga, sunt aprinse zec
i de lumnari ca la mort si o romnca, noua parca, se nchina speriata. Cinci-sase cop
ii stau lungiti pe jos. i ntreb daca au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumn
ari n buzunar si pornim mai departe. Ordin din urma vine sa cautam o calauza. Iat
a alta casa. E moarta si ghemuita n ntuneric toata. Batem n poarta. O femeie ne lam
ureste ca au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lasnd n graba, n batatura, tot
ce-au avut. Pe prispa e o aratare de om. - E barbatul dumitale? - Da, e barbatu
l meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lasat. - Nu-i nimic, merge cu noi, l luam c
alauza. E cu pantaloni albi, cu camasa aspra, taran de ai nostri, si opunerea lu
i deznadajduita nici nu ne ntrzie macar. l luam si pornim nainte. ntunericul s-a facu
t mai omenesc. Ma uit la ceas, e aproape zece seara. Asadar, au trecut cele doua
ore - asa au fost - si suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzatoare pri
n golul lor. Un pod, despre care stim ca e minat. Ne oprim. Ordin din urma iar,
sa treaca o grupa neaparat si fara ntrziere. Oamenii sovaie, fireste... - Bine, at
unci trec eu. - Trec si eu, dom sublocotenent. E ordonanta mea... - Si eu. E cap
oralul Nicolae Zamfir. Trecem toti si nu se ntmpla nimic (tocmai a doua zi a sarit
, sub o caruta).

O padure mijita, mai mult ghicita, de o parte si de alta a drumului, ne da un so


i de atentie crispata, dar dupa ce trecem de ea si ocolim un bot de deal, mereu
cu baionetele nfipte n ntuneric, privelistea se deschide larg de tot, imensa, fanta
stica, de parca suntem n pragul altei lumi. Totul coboara ca nspre o vale dulce si
vederea e nlesnita de zecile de focuri uriase care ard pretutindeni. Ct ajungi cu
ochii, case ard cu vlvatai care lumineaza ca niste nalte torte. Tinutul Branului n
treg, nconjurat de munti, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grup
uri de copaci care nu pot fugi de mbratisarea focului. Sublocotenentul Orisan vin
e din urma sa priveasca si el ridicarea si caderea flacarilor, care nalta si cobo
ara cerul. Ard si numeroase sire de paie, anume, se vede, ca sa le lumineze lor
- celor ascunsi n ntuneric, asezati cine stie cum - venirea noastra. Voi pricepe m
ai trziu ca ntunericul e de nendurat n razboi, pentru toata lumea. Oamenii s-au mai
dezghetat. Frumusetea privelistii si gndul ca, oricum, moartea nu vine din ntuneri
c, de la doi pasi, ca al necurat, ca dusmanul e abia jos n vale, ca nu e o chesti
e de secunde, iar clipa nu e definitiva, ne mai linisteste putin. Pornim cu mai
mult curaj, mai repede la vale, pe soseaua de acum alba. Dar cnd ne apropiem de B
ran, vedem cu spaima ca nspre noi nainteaza, plutind larg, un vultur urias de foc,
pe care nu-l poti privi, ca pe discul soarelui. Batalionul ntreg s-a trntit ngrozi
t n santurile soselei si asteapta sfrsitul lumii. Ca s-a speriat e din pricina ca
la regiment nimeni nu ne-a aratat ce e o racheta, iar ca s-a trntit n sant a fost
miscarea cea mai indicata. ncepe o rapaiala de focuri care creste si descreste, c
a si cnd ar fi pe un portativ n spatiu. naintam iar, cnd iata ca pe sosea apar n lamu
rirea focului siluete omenesti. n asemenea mprejurari toate siluetele sunt de dusm
ani. Ne apropiem si vedem totusi ca sunt soldati din regimentul XR, care a patru
ns n Bran ocolind si da o lupta de strada. Ne oprim n lumina ca ziua, chiar n margi
nea trgului. Sunt att de prins de belsugul de vederi si de senzatii dinafara, ca n
u am timp sa-mi mai simt sufletul. Acum stiu cum va fi. Ma uit la ceas, e miezul
noptii. Rapaiala de focuri amuteste din cnd n cnd, pe urma creste, dar nu se coboa
ra niciodata de tot, ci urca si scade capricios ca tsnirea si jocul apei din avuz
ul n soare. Trage cineva din noapte n noi si aud primele gloante trecndu-mi pe la u
reche. Sunt ei, ntia data de fata. Voi sti mai trziu ca toate gloantele, mieunnd, tr
ec pe la ureche. Oamenii se arunca disperati n santurile soselei. Vra numai capete
le sub podetele din dreptul caselor, lasnd trupurile afara, ca niste struti. i str
ig pe nume pe ctiva din ei, dar e de prisos. Ramn n picioare pe sosea ca sa le arat
ca nu e nimic, cum gusta parintii din doctorie, ca sa ncurajeze copiii s-o ia. D
ar doctoria e o noutate si fac o sfortare, captusita. Gloantele, e drept, vin ra
re, si lovesc rupnd din copaci, n praful din sosea, n gardul caselor vechi care ple
sneste rupndu-se zgomotos. Din urma vine pe lnga oameni capitanul. l vad parca acum
din nou. E mic ca o fetita, cu mustata plina tunsa scurt, mbatrnit de timpuriu. Ce facem? - Asteptam ordine noi, de la brigadier. Coboara spre noi pe sosea, di
n trg, un grup. Gloante putine, numarnd parca rar si piuit, vin nspre noi, muscnd sc
urt din gard si din praful soselei. Stiu att de bine ca voi muri n noaptea asta, nct
mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Gasesc chiar ca n-ar fi deloc mai
dezagreabila moartea aci, dect n flacari. Caci, iata, se aude o detunatura puterni
ca, dar parca nu n raport cu eruptia de lumina si farmaturi negre, pe care o produ
ce. - Au aruncat podul, cu ai nostri, n aer, Gheorghidiule. Ma duc napoi sa vad se
facem. ncerc sa trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vrte sub podete
. Cnd, n sfrsit, au vazut ct de greu nimeresc gloantele, si-au mai venit n fire. Din
trg, se aude acum un tropot ca de escadroane n galop pe sosea, nspre noi. Oamenii m
ei au sarit santul soselei si ntorcndu-se ca ntr-o arie, au nceput fuga. Sar n mijloc
ul lor, strig pe nume pe gradati, pe cei pe care-i am n fata si, scurt, cu rasufl
area suspendata, se opresc. Coboara iar n sant, cu baionetele ntinse alaturi. Ramn
singur n picioare si astept sa vad ce vine. Stiu acum ca s-a apropiat, ca de fier
nevazut, clipa definitiva. Coboara spre noi, alergnd, zeci si zeci de oameni, ct
e de larga soseaua. Lumina flacarilor e att de alba, nct i recunosc. Fac umbre negre
lungite n praf. Sunt ai nostri. ntind bratele ca o bariera. - Stati... ce e cu vo
i? Gfie zbuciumat, vorbesc fara sa priveasca: - Ne-au prapadit... ordin de retrage
re. Am nghetat... e ntiul moment de groaza acuta pe care-l am si raspund scit, uscat,
grabit:

- Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznadajduit: Plutonul nti ocupa soseaua.


Oamenii mei sunt la comanda, n mijlocul soselei. Si catre gramada de zeci de fug
ari: - Intrati n curtea asta. Oprirea n loc i-a mai calmat, ca un exercitiu siluit
or. Intra ca o turma n ograda gospodareasca, unde, dealtfel, sunt adapostiti de c
asa. Alt tropot pe sosea... alt grup, mai mare nca, vine din trg. Oamenii mei stri
ga acum singuri, ncalziti, cnd vad ca sunt altii mai slabi de nger ca ei: - n curte.
..n curte, pe dreapta. Al treilea grup, o companie ntreaga cu ofiterii ei, vine fu
gind ngrozita: - Loc, faceti loc! Ies nainte, racnind, cu sabia ntinsa: - Stati! Da
r nu vor sa asculte, zbiara numai: - E retragere... suntem cu domnul capitan. Si
s-au oprit n asteptare, cum pndeste un om care vrea sa scoboare, pe scara unei tr
asuri. mi arata pe capitan. - Domnule capitan, unde plecati? - E retragere... neau prapadit batalioanele. Si mi spune cu ce companie e. Cu vocea palida, nalbit de
aceasta idee a fugii, l lamuresc scurt: - Nu e nici un ordin de retragere...intr
ati n curtea asta, si le arat o curte pe stnga. - Trebuie sa trec. Urlu catre ai m
ei: - Niculae Marin, bagati baioneta n cine vrea sa treaca de voi. nmuiat, capitan
ul intra cu compania n curte, dupa casa. Iar se face liniste. Din urma nici un or
din, dar vine capitanul meu, caruia i explic situatia regimentului vecin. - Noi n
u intervenim? - Mi se pare ca nu. Simt o bucurie de scurt zbor, ca si cnd nu mai
sunt scos la lectie cnd nu stiu nimic, de un profesor rau: - Asteptam aci? - Ce v
rei sa facem? Vine din urma si sublocotenentul Orisan, ca sa vada ce e. Gloantel
e s-au rarit acum si mai mult, rapaiala de focuri a devenit scazuta ca o cicalea
la. Orisan are obsesii tactice: - De ce nu intervenim? - Nu stiu. - Domnule capi
tan, vad ca si artileria noastra e inactiva ca si a lor. - E lupta de strada...
Ce sa caute artileria? - Sa traga n rezerve... n noi. - Las-o mai bine asa. - Ascu
lta, Gheorghidiule, hai noi n trg, sa vedem ce e. Hai pna la pod. - Haide... Capita
nul ne ntreaba, nemultumit: - Ce sa cautati acolo? - Sa vedem ce e. Apasarea asta
, de a nu cunoaste ceea ce se ntmpla nainte, stiu acum ca e, n razboi, pentru unii d
e nendurat, asa cum de nendurat mi-era, n ajun, incertitudinea daca sunt nselat sau
nu. Casele cu curti mari sunt nspre marginea asta, mai aproape de felul romnesc, d
ar au n fata garduri nalte. Am luat calauza cu noi si mergem nainte. Mai vin din su
s raniti si oameni care au parasit lupta, iscnd, n lumina focului, forme dedublate
. Dintr-o curte suntem chemati. - Cine sunteti?

- Din XX... dar dumneavoastra? - Comandantul lui XR... Care-i situatia? - XX e nc


olonat pe sosea... doua companii ale dumneavoastra sunt napoi ntr-o curte. - Facet
i-le rezerve, ntareste Orisan. Suntem acum de-a binelea n trg si lumina a cobort. La
o mica raspntie, n fata unei brutarii, pare-se cu masa goala de pine n afara, cteva
umbre... ncremenim pe loc. - Cine-i? Stai! Nici un raspuns, umbrele au disparut.
- Gheorghidiule, revolverul tau e ncarcat? ca eu n-am nici un cartus. Revolverul
meu... mi vine n minte toata ntmplarea de la Cmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav
ca a delirat. Caut n buzunar si nu gasesc nimic. - Nu-l am, cred ca l-am pierdut.
Si ne ntoarcem la ai nostri. Au scazut focurile mari si impresia e poate din cau
za ca si lupta s-a domolit. Gasesc un grup ntreg de ofiteri din XX, veniti dinapo
i. Sunt toti cu sufletele ndoite. - Cine ar fi crezut? arunca unul si toti tac gnd
ind la fel abatut. Mai discutaseram ntre noi la popota si eu fusesem n discutie ce
ea ce se numea pe atunci un "antiinterventionist". Pesimismul meu e si mai greu
acum, iar purtarea mea n asta-noapte, destul de desprinsa, mi da un fel de obiecti
vitate, parca stiintifica, atunci cnd spun: - Am impresia ca mine vom lupta n jurul
Rucarului. Capitanul micut si prea gnditor ntreaba cu teama: - Crezi ca ne vor at
aca? - Socot ca da... Azi au fost surprinsi, dar daca primesc ntariri, nu vad de
ce nu ne-ar ataca. Ofiterii ma aproba cu privirile grele si obosite, cu gndurile
aiurea. Noaptea scurta de vara e pe sfrsite. Focurile s-au stins trziu, ca dupa o
serbare de noapte, si acum ntunericul se strnge, fara sa se faca opac. - Cum vom p
utea sta mine asa pe sosea? Ce facem? - Hai la companii si om vedea. Oamenii ma nt
reaba si ei ce facem. Suntem nelinistiti, caci daca ne apuca ziua, asa ncolonati
pe soseaua alba, suntem prada sigura mitralierelor. n trg e aproape liniste si lin
istea asta, cnd stim ca toti ochii sunt deschisi ca ai serpilor n umbra, ca si cei
lalti asteapta poate, ca si noi, e mai grozava ca lupta. ncepe sa se albureasca nt
unericul care-si pierduse toata puterea. Acum oamenii, cenusii si ei, nu se mai
disting deloc. Soseste din urma colonelul, greoi si masiv. - Gheorghidiule, vino
cu oamenii dupa mine. Vrea sa sara gardul unei gradini, dar gardul se prabusest
e sub greutatea lui. O iau la fuga dupa el, si oamenii dupa mine, peste rasaduri
de varza albastrie si de morcovi. Ghetele subtiri de sevro se ncalta cu pamnt ca
niste galosi. Om de cincizeci de ani, colonelul alearga cu pasii mari, care fac
sa sara pamntul farmitos n dreapta si n stnga. Ma ntreb n fuga, daca toti oamenii au b
ionetele puse. Toata privelistea cu linii subtiri, desenate ca n estampele japone
ze, n zori a devenit viu liliachie. nteleg ca vom nconjura trgul ca sa dam un "atac
de flanc". Calcam prin albia unui pru pna la genunchi, dar nu simt nici urma de ume
zeala. mi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeala. Intram ntr-o livada si du
pa ce am alergat prin ea, ncepem urcusul unei coaste. nteleg si ma ngrozesc. Sta de
asupra noastra, ca o cetate de sute de metri nalta, prapastioasa, Magura Branului
. Pornim la asaltul ei, mereu n fuga, trnd dupa noi coloana care si-a pierdut, pest
e garduri si pru, forma. Ne-au vazut si ncepe miorlaitul lung al gloantelor. Aud n u
rma vaiete: primii cazuti... Ma emotioneaza abstract ca un numar etichetat de mu
zeu. "Primii raniti n acest razboi." Gfi, mi arde gura... Ma abat, tot din fuga, si
culeg din merele scuturate, cine stie, trntite de gloantele care lovesc n trunchi.
i vad acum pe cei de sus ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval,
dar alergam mereu urcnd spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mna.

Ajungem ntr-o parte unde peretele e att de drept si nalt, ca nu mai pot trage nici
ei. Comunicam n urma: "Regimentul se aduna n unghiul mort". Iata-ne pe toti, mai m
ult ngramaditi, ca ntr-un repaos tihnit n livada. A rasarit soarele peste cmpul de l
upta. Deasupra noastra e peretele Magurii cu stncile lui, dar napoia noastra spect
acolul e neasemuit. Ca ntr-un tablou istoric vin din tara, paralele, coloane de s
oldati. Pe sosea si peste livezi. Vine si artilerie, vin si carute. Acum trage p
e deasupra capetelor noastre artileria austriaca. Numai doua tunuri, care ajung n
sa departe napoi, spre vama, si lovesc pare-se n plin. E uimitoare aceasta punere
cu mna, acest brat nevazut, ntins nalt pe deasupra capetelor noastre, care cade aco
lo, poate la opt-noua kilometri, precis ca un pumn. Ziua aceasta, pe care n-o ma
i asteptam, e altfel pentru mine. Parca sunt ntr-un peisaj nelumesc. Simt ce treb
uie sa simta mortii cnd strabat livezile si plaiurile vazduhului. E parca mai uso
ara lupta ziua. Oamenii s-au nviorat cu totii. Sunt sigur ca o sa mor, dar prefer
sa-mi aleg singur moartea. Acum nteleg de ce ntotdeauna condamnatii au avut prefe
rinte ntre cap taiat, spnzuratoare, mpuscare. Am si eu acum preferinte. Vreau sa pr
ovoc admiratia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine
, caci tot restul lumii e numai teoretic. Asa cum cei care mergeau la ghilotina
preferau, n loc sa urle de durere, sa ia atitudini. I-am vazut pe camarazii mei c
e sensibili sunt si voi continua. Ma gndesc n treacat ca mine seara cei de acasa ar
putea afla, din ziare, ca m-am purtat uluitor, asa cum ma gndeam uneori nainte de
razboi (vis de baiat care vrea sa se faca mare actor), dar acum, si admiratia,
si ura lor mi sunt sterse, indiferente. Declasatii n societate, sau chiar numai ce
i ocoliti ntr-un salon, ncep sa aiba un orgoliu de izolati, de nedreptatiti, care
cauta sa transforme excluderea n avantaj. Oamenii de aci mpartasesc destinul meu s
i a trebuit un nenchipuit concurs de ntmplari ca sa fim toti aci, care suntem, adun
ati pe fire deosebite, n clipa hotartoare. Stam aproape doua ore asa. E racoritor
ce sentiment de ncredere ti da superioritatea pe care ai tai o au asupra inamiculu
i. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi sa fie cnd ataci si nu cnd fugi.
Cred ca senzatia aceasta mpaca un sentiment fundamental: atacnd, ti alegi tu, parc
a, moartea: urmarit de altul si ajuns din urma, moartea ti-e impusa. Esti n clipa
mortii, n ntiul caz, un sinucigas, n al doilea un ucis, si ncerci toate sentimentele
celui asasinat. V-ati ntrebat, dealtfel, ce s-ar ntmpla cu un om care are intentia
sa se sinucida, daca n aceeasi clipa cineva ar voi sa-l asasineze? Acum cnd vad b
atalioanele noastre venind peste plaiuri si dealuri, ma gndesc ndeosebi la sentime
ntele pe care le ncearca, privind, mai ales ei, cei cu care luptam. Sublocotenent
ul Popescu, camarad de companie, mannca mere. - Gheorghidiule, cum o fi tara asta
, cnd nu e razboi? Ar fi simplu sa ti-o imaginezi fara soldati, dar ei fac azi es
enta acestui peisaj, nct nu-l poti gndi fara ei, cum nu poti gndi a patra dimensiune
n natura. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poarta dreptunghiuri de padur
e negre, golurile de topaz ale pasunilor si, ici-colo, vile verzi cu acoperisuri
le rosii de tigla, care-ti dau impresia ca esti n strainatate. Colonelul, care si
stersese timp de doua ceasuri chipiul si fruntea de naduseala, stnd n iarba marunt
a ca la o partida de odihna, si n jurul caruia eram ca o turma, hotaraste plecare
a. - Azi-noapte al III-lea a nceput? Acum plecati nti voi, Dolescule. Maiorul Doles
cu, care comanda batalionul II, masoara speriat peretele. - Nu pe aici, bre omul
e, luati-o mai la stnga, ca e povrnisul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lnga peretel
e asta, unul dupa altul, si pe masura ce iesiti n bataia focurilor, va desfasurat
i. Peste vreun sfert de ora, rapaiala vie de pacanituri ne arata ca n clipa asta
cei care au plecat au dinainte o priveliste pe care noi, rezerva, n-o avem. E n m
ine ca o strngere de lumina si, cu toate ca am mncat cteva mere, buzele mi ard mereu
, uscate. Peste vreo jumatate de ceas, colonelul se scoala si comanda n-are nimi
c militar n ea. - Haideti. Pornim dupa el. Dupa vreo cteva sute de metri, la dreap
ta, povrnisul e att de dulce, ca poti urca alergnd. Comanda se da iar apropiat, ca
o asezare la masa. - n tragatori si ocolire la dreapta. Risipiti pe urma, ncepem u
rcusul.

i vad pe cei porniti naintea noastra, adapostiti dupa sfarmaturi de stnci, tragnd mer
eu focuri, fara sa ocheasca si fara sa nteleg, acum, n cine trag. Ma mira, de asem
eni, n prima clipa, ca gloantele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearsa
f sfsiat n lung. Colonelul alearga acum lnga mine. - Hai repede, nainte, repede. Ale
rg mai iute si reiau urlnd: - nainte. Sunt la zece pasi naintea tuturor, strignd nec
ontenit "nainte". Cei de sus, care trag n noi, acum i vad, sunt catarati pe crestat
uri de stnca, asa ca vulturii ntr-o imitatie de munte, n cusca. Ajung n dreptul unui
soldat cu fata culcata pe bratul drept, cu piciorul drept ndoit usor de la genun
chi. Si ca mine, toti oamenii l privesc cu coada ochiului. Iata o mica tufa, cu ct
iva oameni, ntre copacei subtiri. Mi-aduc aminte ca am citit ntr-o carte despre ra
zboiul de la 1870 a unui ofiter german ca oamenii, ca sa evite atacul, se prefac
eau raniti, morti, si ca se ascundeau cte cinci-sase n dosul cte unui arbust, care
n-ar fi putut adaposti nici unul macar. Ocolesc n fuga, pe la ei. - Ce e cu voi,
aici? Gem toti "suntem raniti". Si sunt plini de snge. Oamenii mei ma ajung si se
lungesc jos. Colonelul a obosit, se nabusa, cu obrazul vapaie. - Domnule colonel
, nu-i pentru dumneavoastra urcusul asta... Lasati-ne pe noi. Gros si nalt, cu oc
hii albastri si cu mustata plina, balaie, i s-a nmuiat parca si gura de naduseala
. si rupe copcile de la guler: - Mergeti nainte ca vin si eu. Urlu mereu: "nainte".
Stiu bine ca nu voi avea taria sa vr sabia mea subreda n nimeni, dar poate ajuns
la baioneta, totul va trece ntr-o clipa. Va fi naucitor, va fi ca ntr-o viziune. V
oi pieri ca pe esafod. Unii dintre oameni se lasa n genunchi, altii se culca. Mer
g de-a-ndaratelea, i strig pe nume pe care vor sa stea: - Coltu, nainte!... Nicula
e, fuga, haide, nu sta! Cei strigati ncep si ei sa urle: "nainte, nainte!" Merg asa
de-a-ndaratelea, cu sabia scoasa, la sapte pasi naintea oamenilor, ca un sef de
muzica militara la defilare. Ca o paranteza clipita, gndesc ca asta nu e chiar "p
loaie de gloante" si constat ca din cauza ca oamenii sunt unii culcati, altii n g
enunchi, ca si atti n picioare, nu-ti poti da seama de pierderi. Am trecut de cei
din batalionul plecat naintea noastra. Au ramas pe loc, prinsi pe colturi de stnca
si de blocuri prabusite. Toata lumea urla mereu: "nainte!" si am ajuns la douaze
ci de pasi de creasta, dar sunt mai mult cu spatele ntors, chemnd oamenii pe nume.
Spre norocul meu de ultim prag. Caci vad deodata insi multi privindu-ma speriat
i, urlndu-mi: - Culcat, culcat... Ma ntorc cu fata spre creasta sura, de care eram
acum la sapte-opt pasi, si vad n acelasi timp parte din unguri cobornd dincolo de
coasta, dar si o teava de arma ntinsa aratator spre mine. mi dau drumul jos, prab
usit, si ma nimeresc cu capul n dreptul unui bolovan ct o caldare de mare. Glontul
izbeste n piatra ca n fruntea mea, cineva a tipat n urma. Cobor acum dupa cei fugi
ti, dar simt ca zgomotul ramne n urma mea, si, ntors, nu mai vad pe nimeni. napoi. n
plina culme, un ofiter mi sare de gt, mi pune mna n guler. - Prizonier, prizonier. Cnd
lucrurile se lamuresc, ne pufneste pe toti un rs ca de morti. Cadavrele si cei r
amasi sunt nconjurati de soldati, care parca s-au trezit si privesc. E mai ales c
ercetat ungurul care trasese n mine si care, o clipa n urma, fu strabatut de cinci
-sase gloante. E cu mustata mica, aspra, blonda, gura groasa, ochii mici si umer
ii obrajilor rotunji, iesiti. Oamenii i-au luat mantaua, ranita. n buzunarul vest
onului are scrisori si doua mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, si le mannc.
Din scrisori nu nteleg nici un cuvnt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea ngndurata
, de cel mort si scaldat n lumina amiezei. - Strasnic soldat, domnule. Sa ramie si
ngur, n fata a o mie de oameni. - Bun tragator, adauga un altul. Popescu crede nsa
ca n-a fost bun tragator.

- Un bun tragator nu ocheste att de lung la sapte pasi, ci trage n prima clipa. Ia dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, sa se culce. - Da, dar ai
vazut ca n aceeasi fractiune de clipa a cobort arma si a tras precis, n plin... si
de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe "lista pierderilor", crede-ma. Peste cte
va minute, dintr-o stna pe care o lasasem n urma la vreo doua sute de pasi, apar s
apte sau opt oameni n uniforma straina. Am porunca sa-i aduc prizonieri. Suntem m
orti de foame si de sete. Trimitem ordonantele sa culeaga mere si ne asezam la o
dihna si taifas, toti ofiterii, pe surpaturi de stnci ca pe taburele. Suntem sus
pe munte ca pe o insula spre cer n lumina si moarte. Capitanul meu, micut si cu f
ata blonda, de patruzeci de ani, care a alergat scolareste la atac, ma ia la ros
t: - Ei, ai vazut ca ai fost prea pesimist? Azi luptam aci pe Magura, nu la Ruca
r. - Dar ce, asta a fost lupta? E o protestare uimita. Orisan e nsa de parerea me
a. Fruntea lui nalta, marita prin chelie n sus, si, prin subtirimea sprncenelor si
lipsa mustatii, n jos, e grava. - N-a fost lupta. Ei, cel mult doua companii, iar
noi doua batalioane, e lupta? - Dar pozitia e cam a dracului... hei? nu? - Ce-a
re a face? Si pe urma ce rezistenta e asta? Nu vezi - revin eu - abia zece-unspr
ezece cazuti de la ei, douazeci, douazeci si cinci de la noi. Orisan reia tactic
os (acesta e cuvntul): - Ca n-a fost serios o arata si faptul ca noi ne-am miscat
ca o turma. N-a fost cmp de lupta... Un cmp de lupta moderna face impresia ca e d
esert. Nu se merge asa cu sabia scoasa, ca n curtea cazarmii. Nu evolueaza trupel
e amenintate de sute de mitraliere si mii de tunuri, ca noi adineauri. - Si atun
ci? ntreaba unul, lovind iarba cu sabia, nelinistit de ceea ce e n jurul nostru. Probabil ca mine va fi lupta, uite pe dealurile de colo, ia cauta pe harta, ce s
at e ala?... Tohanul-Vechi. Ei, mine deasupra lui o sa fie desigur lupta cu grosu
l lor. - Sau poate ne ataca, venind cu ntariri, la noapte. Privelistea de aci, di
n turnul Magurei, e ca de tablou mural, mare ct un judet. Un triunghi cu baza la
noi, larga de sapte-opt kilometri, nalt de vreo douazeci, pare un parc marginit n
et de dealuri. Un parc care imita n realitate o harta: cu satele asa, n forma dese
nata, de pe harta, nu cum sunt cnd te gasesti n ele, cu cale ferata, cu sosele ca
liniile, fntni, gradini, biserici. O harta marita la scara naturalului si mai viu
colorata n verde, alb, negru, rosu, e acum Tara Brsei, dinaintea noastra. Satul To
hanul-Vechi arde pe stinse. Arde nca un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici
parca. Colonelul s-a odihnit, si pune chipiul. - Dimiule, ia-o cu batalionul tau n
ainte sa curatim toata Magura Branului. - Credeti ca mai sunt trupe acum aici? Nu vedeti ca n trg se lupta nca mereu? Peste un ceas, desfasurati, am luat Magura n
lung, fara sa ntlnim pe nimeni. Dar privelistea e neasemanata acum. n fund, spre t
ara romneasca, Bucegii, cu Omul si Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, dom
ul gotic de stnca, nalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din t
oate partile, ca niste turnuri, asa cum e Magura asta a Branului, care si n cifre
e jumatate din Piatra Craiului, ofera sferturi ntregi de tara ca priveliste. Ca n
altime absoluta, suntem de cteva ori mai sus ca n turnul Eiffel si chiar fata de tr
gul Branului de la picioare, naltati la cteva sute de metri. Dealtminteri, pe stra
zile lui e oarecare miscare, crduri de gste, iata un copil, mai apoi o femeie care
trece drumul. Din fund, vin mereu soldati de ai nostri. Ciudat e nsa ca la margi
nea trgului se aud trompetele romnesti sunnd atacul si lantul de tragatori nainteaza
strignd un "ura" care ajunge pna la noi. Ne privim muti, strnsi pe iarba ca la caf
enea. - N-au cucerit nca satul ai nostri? Capitanul nu crede. Orisan nu crede nic
i el. - Nu vedeti, bre, ca acum dau asaltul? - l dau ei asa... ca sa se afle n tre
aba, e de parere Popescu. - Ce facem noi?... Da ia... ia stati... ia uite. Si ca
pitanul ramne privind nedumerit. Privim si noi, toti. Un grup de vreo douazeci de
soldati paraseste trgul, merg spre nord, pe sosea, pe sub Magura noastra. Acolo,
jos, sunt mici, dar vii.

- Sunt de-ai lor care se retrag. - As... sunt ai nostri care nainteaza, uite mitr
aliera pe cai. - Domnilor, tragem... - Domnilor, nu tragem. Si i lasam sa treaca.
Acum e alt grup de soldati pitici, cenusii, si curnd ne convingem ca sunt unguri
. - Ce facem? Le taiem retragerea? - Ce sa mai coborm noi? E ordin sa tinem ocupa
ta Magura. Opriti-i cu focuri de arma de aci de sus, e de parere colonelul. Acum
suntem noi n turn si ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale sa traga
. Prima salva, la 800 de metri, i mprastie ca pe gaini, vin altii din urma, i mprast
iem si pe acestia. Nimeni nu mai are curajul sa treaca soseaua. i pndim si n curtil
e din margine. E o pasiune de vnator si regretam sincer ca nu vedem caznd net. Ma n
grozesc o clipa, dar mi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt solda
ti ca de plumb. Nu le vad fata. Un autor de drept spunea ca daca juratii ar fi s
a ucida cu propria lor mna, n-ar condamna niciodata; presedintii de republica ar
gratia ntotdeauna. Caci e distanta, e lipsa acelei reprezentari a continutului om
enesc. Un om poate omor un catalog de nume, dar rareori vazndu-i n carne si oase pe
oamenii care poarta acele nume. n timpul cnd noi facem, de la 800 de metri naltime
, politia soselei, n sat trompetele continua sa sune "atacul" si ajung la noi ura
le. Oamenii sar garduri si trec peste livezi. Asta n marginea cealalta a satului.
Prin mijloc mai umbla gste si, din cnd n cnd, trece drumul cte-o femeie. Aflam, mai
trziu abia, ca n aceasta gluma privita de sus au cazut vreo doua sute de oameni de
o parte si de alta, ntre care, de la noi, si doi ofiteri. Cauza poate fi si n ezi
tarea cu care s-a dat asaltul. nteleg ca e bine ca azi-noapte nu s-a staruit pent
ru cucerirea trgului. E o mare imprudenta tactica orice atac de noapte cu trupe n
umeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni putini. Cu att mai mult cnd e vo
rba de o lupta de strada, care cere nervi ncercati. Ce sa mai spunem despre uluit
oarea greseala de a duce o armata, care de patruzeci de ani n-a mai avut razboi,
n cteva ore, n luptele de noapte si de strada totdeodata. Mai trziu ordonantele si
oameni de la aprovizionare au cobort n trg dupa de-ale mncarii. M-am lungit pe spate
, sa dorm n dupa-amiaza luminoasa. Colonelul da un sfat plin de ntelepciune: - Hai
, domnilor, sa dormin acum, cu totii, chiar si trupa, ca la noapte nu doarme nim
eni. Facem toata lumea de santinela, toata noaptea. Pun minile sub capati, dar nca
nu am linistea sa pot dormi. De ieri de la sase seara mi se pare o vesnicie. Sun
t eu soldatul acesta cu fata, cu viata spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de
cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazazi? Cu ghe
tele acestea subtiri de sevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albas
trie, eram alaltaieri la Cmpulung prada unei nebunii care mi se parea fara soluti
e. Att de mare e departarea de cele ntmplate ieri, ca acestea sunt mai aproape de c
opilaria mea dect mine cel de azi, asa cum se micsoreaza distantele satului tau d
e catunele vecine, cnd esti departe de tot n orasul strain, cu alta lume. De sotia
mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat ca d
e o ntmplare din copilarie. Si atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fara n
teles. Diseara sau mine voi muri. Lungit pe spate, la sase sute de metri n vazduh,
deasupra tarii, cu constiinta si cu fata la cer, sunt parca ntr-un punct de pe t
raiectoria unui proiectil n spatiul interplanetar. Totusi, trupul ntrzie pe pamnt, nc
a soldat, ca mortii care n primele ceasuri sunt n jurul casei si vad pe ai lor, ca
re nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum dect sufletul femeii mele mi-e trupul ei,
caci senzatiile nca le mai traiesc. Am regretul ca nu m-am istovit ntr-o frenezie
sexuala nentrerupta, ca mor nca n stare sa mai iubesc, la douazeci si trei de ani.
Trec pe cer nori mici albiciosi, mi simt obrajii trasi si barba crescuta, de bol
nav. Gasesc n buzunarul vestonului doua tigari aproape uscate, o foaie de hrtie cu
adrese, cartea postala cu ordinul de lupta. Popescu ma ntreaba de departe daca d
orm, si nchid ochii de teama ca va veni lnga mine si nu voi mai putea fi singur. O
risan vine si el nsa, si nu se lasa pna nu ma desteapta. - Hai acum jos n trg sa ved
em ce e acolo, dar e ntrerupt de interventia maiorului Dimiu: - Nu paraseste nime
ni pozitia, dormiti mai bine, ca la noapte cine stie ce se ntmpla. Mai rugati-va s
i voi la Dumnezeu!

Sa ma rog lui Dumnezeu?... Surd cu buzele arse si-mi simt ochii nmuiati. N-am crez
ut si iata, nici acum, cnd ma scald n moarte, nu cred. Cnd am vazut aseara oamenii n
chinndu-se, mi-a venit sa zmbesc, dar am devenit brusc serios, caci oamenii acesti
a, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine
, si orice gest al lor ma nduioseaza ca gesturile unui copil drag. Ma gndesc ca vo
i lasa, azi-mine, trupul asta de o sanatate neasemanata, fara tara, care m-a sluj
it ca o sluga devotata. Douazeci si trei de ani niciodata bolnav, chiar atunci cn
d n liceu mbratisam aceleasi femei care-i mbolnaveau pe colegii mei. Si totusi ce p
rost m-am slujit de el. Amoruri de student sarac cu o servitoare, cu prostituate
ieftine, apoi mbratisari calpe, fara duiosie. Am privit dupa attea femei frumoase
n viata mea si nici una, pna la capat, nu m-a nteles. Altele n-au avut taria sa bi
ruie mprejurarile... Una singura mi-a dat nesfrsite nopti de bucurie a posesiunii,
de scufundare n voluptate. As fi murit azi fara sa stiu ce e mbratisarea unui tru
p magnific de femeie sincera si frumoasa, daca n-as fi avut lnga mine, ca sa-l fr
amnt, trupul ei sanatos, cu rotunjimi de fruct si animal tnar, daca nevasta mea nu
m-ar fi iubit. Dar m-a iubit? Surd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui
student sarac? O partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut-o si altele nain
tea ei? n orice caz, e singura femeie care a facut sacrificii pentru mine, cnd mam
a a fost gata sa porneasca proces pentru mostenire, cu noi, copiii. I se cuvine
sa recunosc ca nu m-a nselat dect cnd am devenit bogat. mi trec mna prin par, n dorul
unei mngieri de neajuns. Ma ridic ntr-o rna si privesc n jurul meu. Ctiva oameni dorm
pe spate cu gura cascata, toti palizi; dar cei mai multi sunt treji asa n gramada
, ca o turma. Colonelul si-a asternut jos mantaua si gndeste, lungit. Cred ca nim
eni, dintre ofiterii si soldatii mei de frunte, nu poate dormi, ca si mine acum,
desi, eu ndeosebi, n-am dormit dect cteva ore, tocmai de joi seara, cnd asteptam ra
scolitor sa plec la Cmpulung. Ma scol nervos si ma duc lnga colonel. - Domnule col
onel, noi aci putem face acte civile? - Ce acte civile vrei sa faci? Sigur ca po
ti face un testament, daca vrei. - Dar o donatie? O scrisoare de banca? - Nu sti
u. Cred ca da... ntreaba pe vreun avocat dintre baieti. Si ramnem amndoi pe gnduri c
a pe o apa. Maiorul vorbeste pentru noi , dar parca ar vorbi, parca ar ofta n vis
. - Sfnta Marie azi, ziua nevesti-mi si a fetitei. Capitanul S. de la a zecea ada
uga si el ngndurat: - Da, si ziua nevesti-mi... Pe urma nu mai vorbeste nimeni. Pa
rca toti sufera de lingoare... Trziu mi aduc aminte de Vararu si-l caut pe capitan
. - Ce facem cu Vararu, domnule capitan? mi raspunde patruns si ngndurat: - De aici
nu mai pleaca nimeni. nteleg ca suntem ca niste leprosi, cine a venit ntre noi e
iremediabil pierdut. Pe nserate vin din trg, cu legaturi n spinare, ordonantele. Du
mitru ma cheama deoparte, la pluton: - Hai, domnule sublocotenent, ca am adus si
pentru noi. A adus doi pui fripti, pine alba mare, stafide, brnza, o sticla cu vi
n, o camasa noua si o pereche de ghete noi, tot de sevro, se pare de la vreun mi
c magazin devastat. - Vazusem ca vi s-au prapadit rau ghetele alea... Am un mome
nt de ezitare, de superstitie, daca sa mbrac o camasa de la jaf acum, n plina baie
a mortii, dar sunt murdar si cine poate sti cnd ne vom vedea bagajele. Pe urma, n
nvalmaseala asta, fata de sacrificiile pe care le facem noi, si ntmplarea, si staf
iile razbunarii trebuie sa fie ngaduitoare. De ghete nu mai vorbesc, ca mi se sclc
iasera si se strmbasera de-mi face o adevarata placere sa le pot arunca. - Dumitr
e, cheama pe gradati si da-le sa mannce bunatatile de aici. - Astea-s numai pentr
u dumneavoastra. A Mariei a adus si pentru domnul plotonier. - Da-le lor... Si,
mai pe urma, doi insi sa plece pe jos, sa aduca tot ce le trebuie la oameni. As
devasta un muzeu, as jefui o biserica pentru cei pe care-i vad, cu ochii lor fru
mosi si credinciosi de cini osnditi, lnga mine.

- Adu-mi un toc si hrtie pentru mine, Dumitre, daca gasesti. Trebuie sa fac chiar
asta-seara scrisoarea de donatie... Poate ca la noapte ungurii primesc ntariri s
i, cine stie, vom fi atacati. Dintr-un atac de noapte, la baioneta, nu vad cum a
s scapa. Dealtfel, mpotriva indicatiilor reglementare, nu se trimit dect cteva plut
oane n padure, ntre care si eu, la cel mult cincisprezece metri, iar napoi, tot reg
imentul sta pe culmea Magurii de veghe. O rapaiala de focuri la dreapta, la miez
ul noptii, ne face sa tresarim, drepti, nfiorati. Din nestiut, vag uimit ca n urma
, n linistea lor, sunt oameni care au legaturi cu noi, pe la trei noaptea primim
ordinul sa luam n zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci. Sunt si inc
idente comice. Radulescu si-a adunat plutonul si le tine oamenilor un discurs de
spre Patrie. Toti credem ca e o parodie amuzanta si cnd colo aflam cu surprindere
, de la el nsusi, ca a vorbit serios. Cei patru kilometri dinti i strabatem n fuga p
este livezi cu pruni si meri, prin curtile oamenilor, caci, nestiind ce forte av
em n fata, ne e frica sa nu fim surprinsi. As vrea sa stiu ce se petrece n sufletu
l taranilor si nevestelor care-si continua lucrul. Nu, asta nu e razboiul adevar
at. Va veni si acela. Pentru atacul satului si al dealului din spate, suntem pat
ru batalioane. Fireste ca nu stim absolut nimic despre ce avem n fata, caci statu
l nostru major se informeaza, pare-se numai de la oamenii nostri de la aprovizio
nare, cnd se duc napoi dupa ceai si fasole. Desi noaptea fusesem n avanposturi, sun
t iarasi n linia ntia. Cteva lucruri tot as putea spune despre Tohanul-Vechi. Ca oam
enii din plutonul meu s-au pornit asa de rau, ca nu s-au mai oprit pna au ajuns d
incolo de sat singuri, cu toate njuraturile mele furioase (eram mai ales necajit
pe Vararu, care mnca varza, mpusca drept n sus si nu vrea sa se opreasca) si, mai a
les, cu toate ordinele primite din urma: sa nu naintez prea repede ca voi comprom
ite legatura trupelor care dau atacul. Ca m-a nspaimntat violenta si precizia focu
lui nostru de artilerie mpotriva transeelor inamice. Apoi, ca ntia oara mi-a dat ca
un burghiu n inima, un glont. Veneau rare, fsind, rupnd, din cnd n cnd, cearsafuri de
sifon, invizibile. Unul a cazut la cel mult o palma de capul meu, caci asteptam
culcat, plescaind ndesat si metalic n pamntul afnat al miristii. Unul singur, dar pa
rca m-ar fi lovit n frunte. Am avut, cu adevarat, impresia sleitoare ca acelasi p
lesnet nfundat l-ar fi avut si n fruntea mea. Au mai fost apoi numaidect altele, da
r sa ma descheie n tot sufletul, ca asta, nici unul. Al treilea - l-am stiut mai
trziu - a fost ca luarea acestui sat, pe care l cucerisem aproape singur cu locote
nentul Voicu (cel ce ma nhatase de gt ca prizonier), a figurat n comunicatul oficia
l de a treia zi, dndumi acea senzatie ca: despre mine e vorba, desi nu stie nimen
i. Seara, iar masa mbelsugata, cu fripturi haiducesti si bunatati de tot soiul. C
olonelul ia o masura care socot ca a dus, ncetul cu ncetul, la faptul ca XX a luat
, cel dinti dintre regimentele de infanterie, "Mihai Viteazul" la drapel. Adica a
hotart ca nimeni nu doarme n sat, ci toata lumea pe deal n avanposturi. Ofiterii l
ui XX au facut un razboi de oameni necajiti si mestesugari trudnici. Soldatii tr
imisi jos sa ne faca rost de bunatati pentru masa ne vestesc ca prin satele cuce
rite si, cu toti cei doi ani de razboi, bogate n vite grase, de soi si alte frupt
uri gospodaresti, multi dintre cei de la trenurile regimentare si de la servicii
le dinapoi se dedau la un jaf rece si cu socoteala. Suntem toti indignati si, da
ca ar fi dupa noi, iam mpusca nentrziat. l revedem acum pe capitanul Corabu. Compani
a lui "brigada Corabu", cum o poreclim, caci a fost intercalata, la trecerea fro
ntierei, independenta, ntre brigada noastra si brigada bucuresteana care a luptat
la Predeal, a atacat cu atta hotarre n aceasta noapte dinti, nct a ajuns pna la Rsno
spatele frontului inamic, si a trebuit sa fie chemata napoi. Soldatii, nu numai
ca nu l-au mpuscat pe cel care-i comanda, si care e acum nca si mai aspru, dar l iu
besc cu mndrie ca au un asemenea sef si sunt foarte simtitori, ca si sublocotenen
tul lor, la soaptele care i arata drept cea mai buna companie din regiment, n afar
a de faptul ca sunt si unitatea cea mai bine hranita si cea mai tihnita, datorit
a disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce l aprovizioneaza si posturilor de
veghe. FATA CU OBRAZ VERDE, LA VULCAN A treia zi, acum la Vulcan, colonelul ma c
heama si-mi da ordin sa plec cu o sectie n sat sa fac politie si ancheta. Au veni
t femei, romnce de-ale noastre, sa se plnga bocind ca de ndata ce satul a fost para
sit de unguri, casele au fost jefuite de tiganii care locuiesc la margine. Vreo
doua batrne ma ntovarasesc pna acolo,

ca sa fac o perchezitie severa. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a aparut
iar din nori, dar frunzele si iarba au straluciri de roua. n fata catunului de b
ordeie, de cum ne-a vazut venind, a iesit toata tiganimea, si asteapta nspaimntata
sa ajungem la ea. Am severitate n obraz, pe care ti-o da apropierea, nici o clip
a ntrerupta, a mortii. Sunt hotart sa procedez exemplar. - De ce-ati jefuit satul?
Ma ntmpina protestari cu vocea nmuiata, ochi mariti, mini uscate de batrni, ca de mu
mii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimanui. Fac semn oamenilor sa-i ncon
joare. Ca la un ndemn al celor mari, sau, cine stie, ntelegnd din carnea lor fraged
a primejdia, vreo sapte-opt danciuci, nu mai mari de cinci-sase ani, ba unii mic
i ca de trei, cu picioarele si burtile goale, cad n genunchi n apa ramasa n fagasul
rotilor. Sunt frumosi ca ngerii din Madona Sixtina a lui Rafael. - Si-acum, cu e
i toti... Dar ma ntrerup, caci ntre ei e o fata de vreo cincisprezece sau saisprez
ece ani, mijlocie de statura. Are obrazul desavrsit oval, de culoarea chihlimbaru
lui verzui, iar ochii ca niste prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la ar
ama roscata a parului, la verdele galbui al obrajilor fara pata, ca o apa, si la
verdele albastrui al ochilor, ma uimeste de ramn o clipa ncremenit. Sugestia pict
urala nu ma paraseste si surd gndind la Mona Vana. Pe urma, scurt, militareste: De ce ai furat? ntoarce dispretuitor capul ntr-o parte, ridica din umerii taliei m
ici, saltate: - N-am furat. Mi s-a uscat gura si devin nervos: - Cum n-ai furat?
Rde de i se vad dintii albi, cizelati ntr-o neasemanata mica potcoava de fildes s
i ntoarce capul ntr-o parte, cu o mna n sold. Ma duc mnios spre ea, smucesc de sortul
etul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie. - Asta-i al tau? Nu vezi
ca se cunoaste ct de colo ca e furat? Si umbreluta asta rosie? Tine n mna si o poar
ta izmenit, asemeni cochetelor de opereta, o umbreluta de matase visinie. - Daca
ploua? si-si suceste mijlocul subtirel de are acum talia toata ntoarsa n laturi.
- Daca ploua, trebuie sa furi, ai? si scurt: Am sa te mpusc. Face cu piciorul gol
si masliniu, pna la genunchi, mic de pus n vitrina de farmacie, urme ca de sarpe n
noroi si raspunde, fara sa se uite la nimeni: - De ce sa ma mpusti? Sunt furios.
- Pentru ca furi... ntelegi? pentru ca furi... pentru ca esti "hoata". Danciucii
stau mereu n genunchi, cu minile a rugaciune, cum au fost poate nvatati, si restul
tiganimii priveste pierduta de spaima. - Unde stai? si o pironesc cu privirea. m
i arata cu mna vag si surde semet, cu buzele rosii si mbietoare ca vinul negru. E n
mine o nehotarre, parca aproape de panica. - Hai acolo, hai la ea! Mergem, toata
gloata nsa, spre catunul cu casute vechi si strmbe, boite galagios cu rosu, albast
ru sau galben tare. Soldatii scotocesc prin casa, nu mai stiu nici eu daca gases
c sau nu "corpuri delicte". Sunt enervat, e n mine o rascolire de cusca ntartata. Ajunge, venim mine sa facem perchezitie din nou. Bagati de seama, aveti timp sa
dati napoi ce-ati furat. Pe asta - si o arat soldatilor cu dispret - o luam cu no
i, hotia ei e dovedita. ncep sa se vaicareasca toti batrnii sa le lasam fata. Ochi
speriati, fete de ceara si mini negre care se ntind spre noi... - Lasati-o, nu a
furat!... Ma prind trt de veston: nu a furat. - O sa vedem, la judecata. O asez ntr
e santinele si pornim spre sat. S-a nserat, aerul e aburit... si ncepe iar sa se c
earna, racoros. Merge cu picioarele goale, lasnd urme ca mngierile n noroi, sucind m
ereu umbreluta rosie. Cnd, ca sa treaca vreun

sivoi, ntoarce talia n laturi, snii mici, strnsi de sortul strmt, par nveliti ca ntr-o
bracaminte, anume facuta pentru pastrarea lor, ca pumnii strnsi n manusi. Coborm me
reu spre sat, cnd din senin ncepe o rapaiala speriata de focuri. Pe deal, la stnga,
regimentul, alarmat, se formeaza pe unitati. Sunt mereu sub obsesia regulamente
lor. Trebuie sa parasesc totul, ca sa alerg unde se aud focurile de arma. Ne opr
im. Oamenii ma privesc nedumeriti, nestiind ce sa faca. Ramn un timp nervos, pe gn
duri. - Dati-i drumu... si mi-e privirea grea de framntare. Se apropie de mine, m
i-a luat capul sub umbreluta rosie si, cu gura aproape de a mea, ma ntreaba, priv
induma cu ochii acum verzi, adnci si copilarosi: - Eu ce fac? O privesc ncruntat,
mnios: - Ce faci? Te duci acasa... hoato. Pune mna micuta si mngioasa, ca o pasare,
pe mna mea.. si ncet, n soapta calda si buna: - Rami si dumneata. Acum ntorc eu capul
ntr-o parte, ca sa n-o privesc n ochii verzi si limpezi ca apa umbrita de salcie.
- Lasa-ma-n pace! Si pe mna mea, mna ei a devenit calda ca apasarea unui sn mic. Vino la noapte, vin eu n sat... As vrea sa-i strivesc buzele, sa-i acopar ochii,
dar i azvrl numai mna de pe mna mea. - Nu se poate... Ramn aici. Plec coplesit de o
prabusire de tristete si simt toata umezeala serii n mine. Cnd dupa vreo zece pasi
ntorc capul, e mereu cu picioarele goale n noroi, n sortul albastru de Gretchen, n
jurul capului oval si masliniu cu umbreluta ca o aura rosie, de sfnta a pacatului
. Si, cnd, dupa ce am strabatut marginea satului, ntorc capul, vad mereu silueta r
amasa pe loc si umbreluta rosie. Pna s-ajung la regiment, situatia se si lamurest
e. Era o recunoastere inamica pusa imediat pe fuga. Fac iarasi, fara sa vreau, o
constatare penibila pentru inteligenta mea. De cte ori, nainte de lupta, pun manu
sile de piele bruna, totul se rezolva usor. Stiu ca e stupid, dar este peste put
erile mele ca sa nu constat coincidenta asta. Adorm cu gndul la obrazul att de lim
pede masliniu, si la teama de a nu ma trezi laolalta cu toti, noaptea, cu inamic
ul, asemeni unui urs, n tabara. mi spun ca as vrea sa traiesc, ca sa pot sa viu n t
imp de pace aci la Vulcan, sa mai ntlnesc din nou pe fata asta cu trup de serpoaic
a. Noaptea, o ploaie care rasturna din cer galeti, m-a facut sa deznadajduiesc c
a mai apuc teafar zorile. Am pus, cnd hainele mi-erau nscortosate de apa, de priso
s o foaie de cort n cap. Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin sa ocupam
Codlea. E o "cota" uluitoare, ca o caciula de cteva sute de metri, de jur mprejur
neavnd dect cmpie sau movile mai rasarite. Nici un munte adevarat nu da atta impres
ie de naltime. Domina cmpia neteda pna la Tmpa Brasovului. Simtim toti ca aici va fi
ntia lupta grea. Orisan si cu mine, ca strategi si tehnicieni ai batalionului, su
ntem consultati cu ngrijorare de catre camarazii ceilalti, care ne cred, pare-se,
si chiromanti. - Cred ca nu trebuie sa atacam n nici un caz naltimea, e de parere
Orisan, cu jumatate privirea spre oamenii care se ncoloneaza, cocosati de ranite
le nca ude de azi-noapte. Trebuie nconjurata. - Si-asa va fi greu. E un punct de o
bservatie, care va fi aparat cu disperare. Se formeaza coloana. Oamenii se nchina
, iar eu mi pun manusile. E un refugiu de lasitate att de intima, ca niciodata nu
l-as spune nimanui. Nici lui Orisan, nici lui Tudor Popescu. La Codlea n-a fost
lupta, n-a fost nici la Tntar. ntr-o seara numai, cnd divizia ne-a dat inamicul la
nord-est, a fost o mica ncurcatura. Desi noi luptasem tot timpul spre vest, a tre
buit sa executam, orict am fost de uluiti, ordinul diviziei si ne-am asezat n avan
posturi cu fata la nord-est, deci cu spatele la dusman, pur si simplu. Pe la mie
zul noptii, o recunoastere de husari, care n-a dat peste nici o santinela, s-a p
oticnit chiar de corturile ofiterilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat si ei
si au rupt-o la fuga. Pe urma am ntors posturile si ei si au rupto la fuga. Pe u
rma am ntors posturile cu "fata la spate". Mai trziu, iar o scurta si vehementa nca
ierare, si ajungem pe malul Oltului. Acum stim precis ca inamicul s-a retras pe
celalalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apa, ca un perete, pe cnd malul
dinspre noi formeaza un adevarat ses. Nu vom ramne n aceasta cmpie batuta de focur
ile

inamicului. Paralela cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o
rpa de lut galben, adnca. Acolo ne vom ascunde asteptnd ziua de atac. NTMPLARI PE AP
A OLTULUI Malul deluros pare sa fie puternic ocupat. Se vad ici-colo retele de sr
ma, creneluri de transee. Ma ntreb cum vom trece apa adnca si vijelioasa a Oltului
, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morti, a uraganului d
e obuze, a trupurilor zvrlite n aer. Unii sunt de parere ca niciodata nu vom izbut
i sa ajungem acolo. Cunoastem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin ra
re. Sunt si aici ntmplari comice. Stam adesea cte doi-trei ofiteri prieteni, deasup
ra rpei, pe mal, la taifas si masuram, cercetam malul celalalt (cnd mpadurit, cnd rpo
s, mncat de ploi si transee) pe toata lungimea frontului de peste treizeci de kil
ometri. Asa, ntr-una din zile, n urma unei explozii, ne pomenim rostogoliti peste
cap, ca niste berbeci, n fundul rpei. Obuzul lovise la ctiva metri departare, rupse
se malul si-l prabusise cu noi cu tot. Era de calibru mare, nsa nu parea sa aiba
o ncarcatura prea buna. Dar peste doua zile, cnd o baterie a noastra a deschis foc
ul asupra dealului din fata, am avut, pentru ntia oara, privelistea unui duel de a
rtilerie. Peste zece minute, cea romneasca, spre extraordinara noastra surprinder
e, era redusa la tacere. Doua tunuri erau sfarmate complet. Era o njunghiere n orgo
liu, ca nfrngerea sampionului romn la circ. Niciodata n cartile de citire, sau n lupt
ele copilariei dintre noi si turci, nu biruiau turcii. Pentru ntia oara aveam, de
asemenea, impresia ca vad obuzele nainte nca de a cadea n tinta. Poate din cauza nca
lecarii imaginilor, dar cnd focul e intens si esti sub traiectorie, le vezi ca ni
ste mici comete de fum si otel la punctul de cadere. Fara ndoiala ca este mai mul
t o sugestie sau, cum aflam mai trziu, o lovitura semipercutanta. Dupa ce a termi
nat cu bateria, artileria inamica sia plimbat loviturile pe tot frontul, cu mnie
si vadite intentii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are sa vie. ncepnd de a
doua zi, pozitia devine statornica. Suntem destul de bine adapostiti si mi se pa
r suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gnduri si ncep
legendele spionilor, ale telefoanelor subterane. Totusi n fiecare zi ne ridicam
pe malul rpei si privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un
condamnat ar privi pe fereastra cum i se construieste esafodul n curtea nchisorii
. ntrziem mereu, caci stim ca se fac pregatiri anume pentru marea lupta. Aflam de
caderea Turtucaiei si o socotim ca pe o cadere oarecare a Branului, destul de um
ilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite. ntr-una din nopti, pe cnd eram n ga
rda mare, avanposturile ne semnaleaza un atac inamic. Cu o seara nainte patrunses
era dincoace de Olt, n satul Venetia, neocupat de noi. Pe cmpia mare si neteda ca
un lac, nainteaza spre noi un lant de tragatori, caruia n ntunericul vag negricios
le disting siluetele negre ca pacura. Se apropie ca niste spirite ale noptii. Mi
-e frica si mi-e frig. Pornim cu compania desfasurata naintea lor pe muteste. Tre
mur att de tare, mi clantane dintii n asa fel, ca mi-e teama sa nu simta cei de lnga
mine. Nu pot raspunde din cauza asta la o ntrebare soptita a capitanului Floroiu
, care e foarte hotart si foarte linistit. Nu pot sa stiu precis de ce tremur att
de nervos, de frica sau de frig (caci sunt mbracat usor, ca n seara cnd am plecat).
mi simt muschii de deasupra genunchilor tremurnd, fara nici o senzatie de oboseal
a. Dupa un timp lantul lor se opreste si se opreste si al nostru. Stau asa ca vr
eun ceas, iar cnd se ncenuseaza noaptea, trimitem nainte o patrula care ne anunta c
a s-au retras. A doua zi, jos, n rpa cu maluri crapate si cu fundul de prias uscat,
unde avem cteva corturi, vine un taran, mustacios si uscat la fata ca un mucenic:
- Domnule comandant, am sa va spun o vorba... - Ce? spune... Vorbeste ncet, rar,
cu bratele ncrucisate, acoperindu-si cu mna mustata si gura. - Sunt n sat doua fet
e spioane. Tresarim toti speriati. E ca si cnd o stafie ar fi semnalata real. - D
a, da... Sunt doua surori care s-au avut bine si cu ofiterii unguri, ca sunt fru
musele, iar acum le trimit mereu stiri dincolo. Colonelul si ciupeste mustata "ka
iseriana". - Cum le trimit ele stirile?

- Pai acum, drept sa va spun, eu nu stiu... Da le trimit... o fi la telefon... o


fi trecnd noaptea... ca tare bine cunosc Oltul... nu stiu. - Ce fel de fete sunt
astea? - Frumusele, drept sa va spun... ca de-aia se si uita ofiterii la ele...
Si cu untarofiteri de ai dumneavoastra petrec mereu. Nimeni nu stie nimic. - Gh
eorghidiule, ia patru oameni si vezi ce e acolo. Omul ma duce pna aproape de poar
ta casei lor, nalta, amintind de portile sasesti, si pe urma se da mai n laturi, s
a nu fie vazut. - Asta-i casa... e casa lor... Le cheama Maria si Ana Manciulea.
nauntru e chef cu strigate si cntece. La bataile noastre n poarta, au aparut n prid
vor cele doua fete. Una e scurta, sa tot aiba douazeci de ani, cu ochii mari cap
rui si fata rotunda de tarancuta sanatoasa. - Ce-i cu dumneavoastra aci? - Petre
cem, domnule ofiter... petrecem si noi de bucurie ca au venit romnii nostri... Po
ftiti si dumneavoastra, ca avem pui fript si vin bun... Ar trebui sa fac pe dete
ctivul, dar nu stiu cum sa-ncep. Dupa nfatisare, nu mi se pare nimic suspect. Sun
t foarte strmtorat. - Asculta, pare-mi-se ca dumneavoastra faceti spionaj. Se jur
a, se vaicaresc fara lacrimi, ca niste marchitani. - Vai, domnule ofiter, cum se
poate sa spuneti asta? Auzi?! Sa spuneti ca suntem spioane? Si noi, care nu mai
puteam de bucurie cnd am vazut ca vin romnii nostri... Ma ntorc si las lucrurile c
um au fost. Colonelul e furios cnd afla ca n-am gasit nimic care sa se potriveasc
a temerilor noastre. - Se poate, domnule, om inteligent, sa nu pricepi nimic atu
nci cnd vezi chefurile astea? Du-te imediat, fa o noua perchezitie, aresteaza-le
si lasa acolo un post pna mine. Ma ntorc, fac o noua perchezitie la lumina lumnarilo
r, caci acu e noapte, si, negasind nimic, le spun totusi ca sunt arestate. Las a
colo un caporal cu trei schimburi de santinela. Femeile sunt sfrsite de groaza. D
in tot cheful de dupa-amiaza a iesit un mormnt. Dupa miezul noptii, a nceput sa pl
oua si apa se scurge siroaie prin pnza corturilor joase, dar mai ales vin siroaie
de dedesubt de ne uda culcusurile. Nu mai poate dormi nimeni. Cnd, pe la unu, pr
imim ordin de plecare, zapaceala devine lugubra. Oamenii nu se pot gasi dect ntrebn
d necontenit unii de altii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de ncolo
nare n rpa ngusta. - Domnule colonel... am n sat... spioanele acelea...ce fac cu ele
? La lumina unui felinar de macagiu, consulta cu maiorul de la batalionul al IIlea si cu aghiotanul lui o harta mica, fara sa gaseasca punctele cautate. - Domn
ule colonel... - Ce-i, domnule? si de-abia ridica, scit, ochii de pe harta, pe car
e se plimba, cautnd, degetul gros al maiorului. - Ce facem cu fetele alea?... Spi
oanele? E uimit: - Lasa-ma, domnule, n pace... de astea mi arde mie acum?... Ei, p
acatele mele... Reiau nfiripat: - Domnule colonel... am un post acolo... E furios
. - Lasa-ma, domnule, ntelege odata... Totusi, abatut, nu stiu ce voi face, si st
arui: - Ce sa fac cu ele? - Ce sa faci? mpusca-le... domnule... fa ce vrei. Dar l
asa-ma n pace... mpusca-le... Mi se face gol n cap. Plec aiurit. - Domnule maior, a
m un post de trei oameni n sat... Ce fac cu fetele alea? - Ce fete, domnule? Lasa
-ma n pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua? - Domnule maior, ma scncesc enerva
t.

- Du-te, domnule, la colonel si-ntreaba-l. - Am fost. - Ei, si? Ce ti-a spus? Nu


prea mi vine sa marturisesc. - Mi-a spus sa-l las n pace... Sa le mpusc si sa-l la
s n pace. - Floroiule, ti-ai strns oamenii?... Corabule, gata? Vedeti sa nu faca n
imeni zgomot n timpul marsului... sa puie bidoanele n buzunare, sa nu atrne. - Domn
ule maior, ce fac? - Lasa-ma, domnule, n pace... mpusca-le daca ti-a spus colonelu
l si termina, fugi la pluton. Ma hotarasc sa las si eu pe caporal, sa faca asa c
um i-o trasni prin cap, ca la joc de noroc. Pornim oarecum napoi, departndu-ne de
Olt. E un drum de care, anevoios, si ploua mereu. Oamenii aluneca, se lovesc uni
i de altii si njura amarti. Se amesteca mereu rndurile. nspre zorii zilei, cineva se
alatura de mine n pas, ca o umbra. - Dom sublocotenent... - Ce e, ma? Cine esti?
Si, mereu n soapta, rasuflnd greu: - Eu. Niculae Zamfir, caporalul... - Ei, ce? Am adus femeile alea cu noi. - Ma, esti nebun? - Uitati-le... Amndoua, n camasi,
cu picioarele goale, cu cte o brodoada pe umeri, merg alaturi, pazite cu baionete
le, prin ploaie. Las lucrurile asa. n zori poposim ntr-alta rpa. - Domnule maior! Ce e? - Caporalul a venit cu femeile... Ct e de gros, maiorul se cruceste. - Aic
i? - Aici. - Draga, daca o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapa... trimite
-le imediat cu caporalul la brigada. Ceea ce si fac, binenteles. A doua zi aflam
ca noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfrsit... Luam o poz
itie de plecare ntr-un luminis de padure si ne pregatim sufletele cum se pregates
c cosciugele si hainele mortilor. Formele si culorile devin iar ireale. Pe la pa
tru vine comandantul brigazii. Ne-aduna pe toti ofiterii n cerc. Totul e palid. Colonele... va sa zica ne-am nteles?... Ascultam abatuti explicatiile care nu sp
un absolut nimic. Vom ataca noaptea, fara cea mai mica pregatire de artilerie. U
nul spune, cu glas umbrit, gndul tuturor: - Domnule general... dar e apa adnca...
poate de doi-trei metri. Si curentul e iute... Brigadierul ramne nedumerit. - De,
stiu eu?... Sa puneti pe cei mai nalti la dreapta... Sa se tina oamenii unii de
altii... Ce vreti sa faceti? Orisan surde si ma priveste consternat. Altul spune,
nesigur, parca la ntmplare: - Si pe urma, n vad, sunt srme ntinse dedesubt n apa, ca
sa ne ncurcam n ele... Brigadierul nostru parca ntia oara se gndeste la asta. si aprop
ie sprncenele stufoase. - De, stiu eu?... Colonele... Sa pui sa taie din padure c
raci... sa faceti niste cangi ca sa smulgeti srmele din apa. Acum si ntinde mustata
mare, carunta. Ne privim unii pe altii cu o nedumerire de animale duse la abato
r. Pentru asta am stat o saptamna n loc?

Colonelul gfie emotionat, palid, nelinistit. - Da... sigur... vedeti... domnule ge


neral... o sa fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu tevile atintite de cu
ziua... - Or fi, da ce vreti sa facem? Corabu, negricios si ndesat, se apropie s
i arata apoi, dincolo, pe malul celalalt, un mot stncos: - Domnule general, trebu
ie ocupat nti gurguiul ala, ca pe urma cade toata pozitia. Zmbim vag cu toti, ca n f
ata unei imposibilitati, si generalul ntreaba dispretuitor: - Sa-l luam... sigur
sa-l luam... Da cine sa-l ia? Capitanul, singur parca mbracat n piele de ofiter re
glementar, raspunde scurt: - l iau eu, cu compania. Generalul l priveste si mai di
spretuitor, sincer dezgustat de atta fanfaronada, si gaseste ca nu merita nici un
raspuns. - Asa, colonele... Si uitam sa-ti spun... Nu iei dect doua batalioane.
Unul mi ramne mie ca rezerva a brigazii. Dupa un scurt schimb de vederi ntre comand
antii de batalioane, se gaseste ca e rndul nostru sa fim trecuti la rezerva... Nu
stiu, rasuflu usurat. nca doua-trei ore cstigate fata de ceilalti. Asta pretuiest
e ca o amnare de operatie, cu cteva minute. De cu seara ne punem n miscare si pe la
miezul noptii, dupa ce strabatem, n liniste de mormnt, distanta de vreo doi kilom
etri, printre case tacute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lnga terasament
ul nalt al unei cai ferate. Noi vom ramne adapostiti acolo. Se stie ca inamicul ar
e posturile de paza dincoace, spre noi, n cmpie. Trebuie ca, pna nu prind ele de ve
ste, oamenii dinainte sa se strecoare, unul cte unul, n spatele lor, sa se adune a
colo pe companii si pe urma sa porneasca atacul... Daca se poate, sa treaca apa
chiar, pe tacute, si numai n urma sa deschida focul. Planul mi se pare irealizabi
l. Dealtfel, stim ca pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la
noapte de ntreaga divizie. Un regiment care a facut o ncercare cu doua zile nainte
a fost nsa respins, stim si asta, cu pierderi. Cei care au plecat n fata ni se pa
r plecati n noapte, pe lumea cealalta. Ce pipaie, ce vad, ce simt acum, n clipele
astea? Dupa vreun ceas abia, auzim un semn de viata... si semnul de viata e o ntie
rapaiala pripita de focuri, care sfsie noaptea, pe drumuri nalte catre stele. ncep
e un hau metalic, asurzitor, de mitraliere care macina, tocnd banda dupa banda ca
un nai, latrnd viu de tot, sperios, ca un motor de motocicleta. Nu stim ce e nain
te, cu toate ca e luna si eu caut mereu sa-mi nchipui ce vad n fata lor ochii celo
r de acolo. Ma simt prea subtire, dar parca manusile pe care le-am pus de la ncep
ut tin de cald. Sabia am dat-o la caruta de bagaje, iar arma nu port, ca sa pot
fi mai usor si pentru ca simt ca, de aproape, nu voi putea ucide niciodata. Stam
ngramaditi n dosul terasamentului si asteptam mereu. Toata noaptea dureaza clocot
irea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tarm, la poarta caruia suntem. P
e urma ncep sa-i vina generalului vesti, ca niste sentinte, din toate partile...
Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelasi, respins. Patrulele de l
egatura aduc si ele vestile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Bat
alionul XM respins... regimentul XR respins. Numai n fata, de la patru sute de me
tri din dreptul nostru, nu e nici o stire. Din cnd n cnd, doar cte o impresie de obo
seala, de scadere de nversunare, dar pe urma rapaielile revin cu si mai mare furi
e. Nu ajung vaiete omenesti, dar trebuie sa fie. Se ncenuseaza din ce n ce noaptea
si se alburesc luminisurile. Lamurim n fata noastra culmea amfiteatrului nalt - c
u copaci, pasuni, case - care pazeste vadul si care se creeaza acum din nou, din
neantul noptii si al necunoscutului. Cnd zorii devin nca si mai albiciosi, vedem
pe culme siluete de soldati inamici, iar pe dreapta plcul unei mitraliere. Doua m
ici tunuri, "puscoace" de cincizeci si trei, pe care le avem ntre noi, ncearca zad
arnic sa puie n bataie. Intervin Corabu si Orisan, care dupa aceea si ochesc cu e
le. Un obuz, tras de nu stiu care dintre noi, sparge plcul mitralierei, care amut
este, lasnd doar pe celelalte sa continue. Sunt pur si simplu uluit de aceasta pr
ecizie. Lanturile de tragatori ale ungurilor ncep sa se coboare, ca sa atace, de
unde deducem cu uimire si cu rasuflet oprit ca ai nostri au trecut (si sunt n per
icol sa fie dati napoi).

"Batalionul trei, nainte!" trece comanda din gura n gura, si la lumina diminetii p
ornim ntr-o goana de crosscountry. Sar prin baltoace, peste santuri de scurgere,
alunec ntr-o fneata, iar ma ridic si trec mai departe. Privelistea aparuta din eva
porarea noptii e noua ca la facerea lumii. O moara... lnga ea cteva capite de fn si
pe urma apa tulbure, cu sivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranite
si ici-colo cadavre si raniti. Pe o capita, cu caciula fumurie si tuguiata, un
ofiter ne ntmpina rznd si ne face semn de salutare cu mna. Aflam, din fuga, ca are ma
tele scoase afara. Si nentrziat intram, fugind mereu, n apa. Valurile mping puternic
, dar nicaieri apa nu trece de gt. Dincolo, n lunca, acelasi spectacol. Mantale om
enesti... ranite... ctiva raniti, cteva cadavre... Mai la stnga, lnga doua salcii, l
ungit drept pe spate, cu picioarele lipite si minile ntinse lnga el, pe pamnt ca pe
catafalc, n manta neagra cu sireturi rosii, cu gulerul ridicat si chipiul rosu n c
ap, un mort. Colonelul... n fuga ma abat trei pasi, cu arma n mna, cu baioneta pusa
, si ntreb cu deznadejde pe soldatul care sta ntrun genunchi, alaturi: - Domnu col
onel?... Mi se umfla pieptul de emotie, dar alerg mai departe, alaturi de oameni
i mei. Inamicul se razgndeste si o ia la fuga napoi. Bilantul noptii... Trupele no
astre au facut opt sute de prizonieri si au luat tot malul. Colonelul trecuse ap
a noaptea, cu ntia companie, fara sa fie simtiti. Compania a doua a fost surprinsa
n apa de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste si a d
at alarma. Compania a pierdut mai mult de jumatate din efectiv. A fost un moment
de groaza si urlete. Colonelul a fost omort n zorii zilei, cu cteva clipe nainte de
a vedea noi, cei de la rezerva, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea
laptoasa a diminetii. Cnd, ntr-un sat de pe celalalt mal, catre seara, mi usuc hain
ele, grele nca de apa Oltului, ordonanta mi aduce, uimit o veste neasteptata. - Do
m sublocotenent... - Eh? - ... stiti, Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri
noapte? - Ei, spune, ma... - Am ntlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la
divizie o mie de lei si o pereche de bocanci... A trecut Oltul n fruntea unui reg
iment... ca sa-i arate drumul. Aveam s-o ntlnesc si eu peste vreo doua saptamni, al
ergnd bucuroasa spre mine si certndu-ma prietenos: - Vezi, domnule sublocotenent,
ai vrut sa ma mpusti... si eu am trecut Oltul cu soldatii nostri. Ranit, n Bucures
ti, aveam sa-i vad, n vitrina la "Julieta", fotografia alaturi de regina si doamn
ele de onoare de la palat. Aveam sa aflu ca are "Virtutea militara" de aur si sa
citesc n gazete ntmplarea ei, fara complicatia cu arestarea sub banuiala de spiona
j. La Iasi aveam s-o vad din nou, cautndu-ma bucuroasa n gradina Copoului si aratnd
u-mi ca a fost nzestrata si luata la un spital de sub ngrijirea reginei. Ba acum a
m auzit ca e si n cartile de citire. Seara, la masa, ne ntlnim ntr-o casa gospodarea
sca mpacati, si ca putem mnca ntia oara cu "masa pusa", si ca putem dormi, ntia oara d
e la intrarea n razboi, ntr-un asternut. Schimbam impresii. - Orisan, n-a fost nic
i de data asta razboi... Ce crezi? - Nu... cred ca nu... Dar are sa fie... Ca es
te de unde. Si totusi, moartea colonelului da o impresie de trt si nlacrimat multum
irii de a ne gasi fiecare din noi, cei scapati, n viata. POST NAINTAT LA COHALM Ba
talionul nostru era acum bine naintat, la zece kilometri peste dealurile de dinco
lo de Olt, n Cohalm. Un orasel cu strazi rural de largi, cu case sasesti, cu port
i nalte, nchise si cu ferestre ca de cetate. O piata ntinsa n mijloc - poate pentru
blci, duminica. E asezat la ntlnirea a doua vai, din fundul carora urca usor coaste
line, de un verde dulce, baltat ici si colo de pete negre - petice risipite de
padure. n fiecare zi aveam ncaierari de avanposturi. - Bitte, ein Milch-Kaffee. Es wird glei' kom', raspunde vecina mea, sasoaica tnara si frumoasa ca o vaca elv
etiana.

- Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Caci mi-a sp
us ca barbatul ei e n satul vecin, sergent n trupa care ocupa satul. - Gott sei Da
nk, dar knnten Sie machen! N-am nceput sa moi felia lata de pine n cafea, ca ncepe o
rapaiala de focuri si soldatul navaleste pe usa: - Ne ataca, domnule sublocotene
nt. Iau arma din mna lui, ca sa i-o dau la poarta iar napoi, pun manusile si ies n
fuga pe usa. Aproape de prnz ma ntorc obosit si flamnd. - Mein Milch-Kaffee bitte..
. - Und mein Mann? si aduce iar cafeaua. - Es wird zum Morgen sein. Adesea ne pl
imbam dupa-amiaza pe ulitele pustii ale trgului, pe care nu ntlnim dect soldati de a
i nostri si curieri de la regiment. n ziua aceasta tomnatica si luminoasa de sept
embrie - cum venim spre popota - trgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase
, porti zavorte si nici un trecator. E ascunsa toata lumea dincolo de portile gre
le de stejar, ca n niste temnite. Ba nu! O Gretchen mladioasa, cu stiutul sort al
bastru, a iesit dintr-o curte pe furis, cu o miscare de soarece curajos, si da,
surprinsa, cu ochii de noi. i e frica si tremura stnd pe loc. N-am facut nimanui n
imic. Dar e razboi. La popota aflam vesti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni
nu ia nsa lucrurile n serios, mai mult ne necajeste faptul ca nu suntem, nca schimb
ati. Ne e dor de liniste si aci zilnic suntem sciti de patrulele unguresti din Fis
cher si Stena. Dimineata si seara suntem regulat alarmati de rapaiala violenta d
e focuri, care face sa vuiasca vaile. Ne e dor de o noapte, doua, de somn fara g
rija. Se mannca fara pofta, n camera ngusta, n care ne-am nghesuit cu totii, sub prot
ectia platelor si insuportabilelor maxime brodate, pe pnze atrnate de pereti: "Dei
n Vaterland sollest du..." etc. Vine soldatul popotar al regimentului si este pr
imit cu strigate vesele. Ne aduce vin. - Sa traiti, domnule capitan, mi-a dat de
la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice ca pisemne veniti
dumneavoastra la noi la rezerva, de mine. Daca zice domnul sergent Florea, asa t
rebuie sa fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paha
rele de proba, asa. La poarta s-a oprit nsa din goana un calaret si, n timp ce pri
virile noastre se ntretaie, brusc nelinistite, n odaie a si intrat un flacau mbraca
t taraneste, asudat si de abia rasuflnd. - Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii
, scapati-ne! Comandantul batalionului l masoara linistit cu ochii mici verzui, c
u mustata ntrebatoare: - De unde esti? - Suntem din Stena. Iaca ici peste deal. N
e-o prapadit. Au venit acuma o multime de tunari si aduna vitele oamenilor. Pe c
ine se mpotriveste, l gateste cu arma. - Sunt multi? Dar baietandrul se ncurca. Se
vede ct de colo ca ntrebarile acestea nu patrund n gndul lui, rascolit si framntat de
cele de acasa. - Sunt multi, domnule comandant. Si parca fiindu-i teama ca n-o
sa mai mergem: Adica nu - sa tot fie la cincizeci-saizeci. Au descalecat la prim
arie. Capitanul Floroiu - caci maiorul Dimiu acum comanda regimentul si e n rezer
va la divizie - sta pe gnduri cteva clipe; pe urma si schimba privirea linistit, pe
fiecare pe rnd, si se opreste asupra mea. Ca toti novicii la comanda, capitanul
da ordine complete si cu voce importanta: - Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ti plu
tonul si vezi ce este. Daca poti, intra n sat si strnge armele locuitorilor. Ai gr
ija sa nu fii surprins. (Se stie ca o parte din populatia sasa ne e nversunat ost
ila). Ia ostatic pe primar pe timpul ct faci perchezitiile. Ma uit cu parere de r
au la friptura care mi ramne n farfurie. ..........................................
............ Prin ambele santuri pline de buruieni ale soselei asternute cu praf
de munte, nsirati unul dupa altul, alergam aproape, pna la Stena, care este dupa
o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Ma simt nfierbntat, ngrijorat.

Pentru ntia data am raspunderea unei actiuni. n mic sau n mare - n fata mortii - evid
ent ca lucrurile se petrec la fel. Si eu am impresia ca am sa dau o mica batalie
"n stil mare". Voi mparti deci plutonul n linie de tragatori si n rezerva. Mi se pa
re nsa ca nu-mi ramne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii alearga - timpul tr
ece, material de iute, si eu nu sunt n stare sa iau o hotarre. Daca ma apropii de
micul sant al soselei, e limpede ca voi fi vazut. Daca as lua-o prin tarlalele d
e porumb rosiatic din dreapta sau din stnga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De dupa deal vom vedea dintr-o data satul c
u acoperisurile lui rosii de tigla, cu biserica saseasca, ascutita, cu un tais nf
ipt n albastrul cerului. Si timpul fuge parca mnat de picioarele mele sau mnndu-le.
Dar, la cotitura soselei albe, apare un calaret cenusiu. n porumb! Ne trntim toti
pe brnci n sant sau dupa musuroaiele de pamnt afnat si uscat de la radacina cocenilo
r. - Sa-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageti nimeni, baieti... nu traget
i, nu trageti! Soldatii mei si dau ordine singuri. Nu trageti nimeni! Calaretul s
e apropie tot mai mult, leganat n sea, saltnd n trap batut, aplecat pe cal. La o su
ta de pasi n urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, si pe urma nc
a unul. n tot peisajul ncremenit, viu colorat de amiaza, de-a lungul soselei albe,
ei sunt singura miscare. O "recunoastere". Oamenii sunt ncalziti. "Nu trageti, m
ai, nimeni". Ordonanta de lnga mine are si ea curaj acum, dealtfel, nu costa nimi
c sa-l ai. - Facem rost de cal si de paturi, domnule sublocotenent. Privesc nfrig
urat: un calaret se apropie leganat, pe soseaua alba. n trapul calului, vine fara
grija cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, n albastrul zilei acesteia, dumne
zeiesc de frumoasa. Peste cteva clipe, daca nu se va opri, va muri n lumina, cinev
a. Poate el, poate si cel dinti care se va apropia de el. O curiozitate intensa m
a framnta, opreste totul n mine ca un zbor ntins. Cum are sa fie? Se apropie tot ma
i mult... E la o suta de pasi. i vad fata, ochii, puncte negre. Vine saltnd n trapu
l calului. Priveste peste dealuri si nu stie ca n porumb cincizeci de arme sunt nt
oarse spre el, l asteapta. Priveste spre cer. "Sa nu traga nimeni, domnule subloc
otenent. Sa nu traga nimeni", se lupta nabusit, nevazuti, soldatii. Dar se apropi
e tot mai mult. Iata-l la douazeci de pasi. E un flacaias cu ochii ca maslinele,
cu fata patrata, umerii obrajilor prea iesiti, cu mustata mica, neagra, tunsa.
Misca buzele. Acum se aude. Cnta. mi tremura minile pe arma. Ar fi trebuit sa numes
c doi oameni care sa-i apara dintr-o data nainte si sa-l prinda, fara sa-l omoare
, dar raspunderea mi s-a parut prea mare si, mai ales, ar fi dat impresia ca eu
evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea si eu o
arma n mna, si acum ma ntorc sa dau ordin celor din sant cu mine, sa sarim cu baio
netele ntinse la el. Toti tremura, cred, de nerabdare, cu mna pe arma, congestiona
ti, cu ochii imobilizati, hipnotizati parca. Cum va fi? E ca un spectacol de exe
cutie... Cntecul se aude acum lamurit. As putea sa-i vorbesc, obisnuit, ca unui c
unoscut. Dar un trasnet de arma a spintecat de sus n jos vazduhul. nfiorat, calare
tul se opreste si priveste cercetator spre muchiile dealului. Toata nfrigurarea,
tot zbuciumul, toata nerabdarea ndelung apasate izbucnesc acum n salve de detunatu
ri, ca explozia unor tuburi prea mult ncarcate. Fara sa-si dea seama de unde vin
focurile, caci ar fi ncremenit de groaza ca o statuie topita, a rasucit calul n lo
c si s-a asternut pamntului n fuga. Ploaia de gloante ridica praful soselei, cum r
idica ploile de vara basici pe ru. A disparut dupa colt. N-a lasat n urma dect o dra
de snge. Si ma gndesc la glontul ratacit care vine de la doi kilometri, ca sa se n
figa n pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit att? Acum din marginea satul
ui ne primesc salve repezite de focuri. Stiam ca are sa fie asa. Culc oamenii n p
orumb... si nu mai stiu ce sa fac. Rationez nfrigurat si disperat de serios. Stiu
ca grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cnd batalionul nostru e la cinci.
Nu pot cadea deci n spatele satului. Pe de alta parte, ce sens poate avea un ata
c de front cu un pluton, cnd nu stii precis ce ai n fata... Dar cineva a strigat l
a dreapta: "Sa-i luam pe flanc", si toata lumea urla: "Sa-i luam pe flanc, domnu
le sublocotenent". S-au aprins toti. Pna sa ma trezesc, cei zece-cincisprezece oa
meni de la aripa dreapta au luat-o la goana dobornd cocenii, rascolind pamntul cu
bocancii, ca sa nconjure satul.

Din fata focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husar
ii au capatat curaj si au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru
sute de metri de ei, ncerc sa opresc lantul de tragatori, dar nu am lnga mine pe n
imeni. Oamenii, Dumnezeu stie pe unde or fi, prin porumb. Un piuit ndepartat, pe
urma din ce n ce mai apropiat, spre noi. Un vjit patrunzator si o bubuitura groazni
ca, n timp ce ne nvaluie fum si praf. Artileria lor a intrat n actiune. Dar lovitur
ile vin rare si alaturi... Singurul lucru neplacut e capriciul obuzului care vin
e unde nu te astepti. Aici... dincolo... Poate, lamurind lumile, chiar n locul n c
are te afli. n picioare, n porumbul nca verde, privesc cu binoclul spre linia inami
ca, pe care nu o pot preciza. La nceput tragem toti, cu furie, pe urma ne mai pot
olim. Deodata, n dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii tsnesc ngroz
iti, de dupa garduri, cu miscari ntinse de iepuri negri, caci sunt luati din spat
e. Cei de aici i urmarim cu focuri. Tipete, urlete. Navalim spre sat. Alunecnd mai
mult pe povrnis, cu ghetele ncarcate de tarna, ma trezesc n mijlocul soselei, n marg
inea rndului de case. Un grup de tiganusi mi arata cu bucurie pe unguri fugind pes
te dealurile din stnga. Asadar, nu vom prinde nici unul. Dar "am cucerit" satul.
Coborm acum pe ulita principala, larga ct doua bulevarde din Bucuresti, cu plantat
ii ngradite prin mijloc. Copii ne ntmpina din toate partile si pe la toate ferestre
le apar capete curioase, ascunse de dupa perdele colorate. Doar romncele noastre
rumene si pline au iesit cu poalele pline de mere si pere, cu oala de lapte n pra
g. Nu mai am pe lnga mine, n scurta vreme, dect pe sergentul Voicu si vreo doi-trei
soldati. Ceilalti s-au risipit, ademeniti de merele rumene, de ulcelele cu lapt
e si de obrajii tot asa de rumeni si de albi, care i chemau rzatori. Ce percheziti
e sa mai fac? Dar un grup ntreg de sasi vin convoi spre mine. Plng toti. - Ce-i cu
dumneavoastra? i ntreb autoritar, fireste. Vorbesc toti deodata. Unul slab si nalt
, cu mustati prea groase, altul marunt, cu o jumatate mustata. O sasoaica osoasa
si prelunga, copii mici si mari. - Ne-a nenorocit, ne omorm. Dumnezeule! plng si
se vaieta, unii n romneste, altii n nemteste. Necajit, fara sa pricep nimic, scos d
in sarite, strig la ei: - Ce-i cu dumneavoastra? Atunci sasul cel nalt si slab mi
povesteste scncit, nenorocit: - Ne-a luat fata... fata noastra! Ma ncrunt. Iar cor
ul lor, ntreg: Ne-a luat fata... fata noastra! Sasoaica mi ntinde si o fotografie m
are pe carton cenusiu de lux: - Uite ce frumoasa fata, studenta la Sibiu! ntr-ade
var, e tare frumoasa. - Cum, cine v-a luat-o? - Soldatul... soldatul. Tresar, cu
totul nedumerit: - Un soldat de-al meu? Si iar toti n cor: - Nu, soldatul care p
azeste satul... Soldatul calare. Nu mai pricep nimic. - Cum? Cine pazeste satul,
ce soldat? Un romn de ai nostri mi explica n chip firesc: - Domnule ofiter, soldat
ul care pazeste satul, soldatul dumneavoastra, pe care l-ati lasat aici, care pa
zeste satul... a zis ca e spioana. Cad din cer. - E vreun soldat care pazeste sa
tul? - Pai cum? E un soldat care ramne n sat zi si noapte. Doarme chiar la dumneal
or. Are un cal alb si alearga toata ziua de la un capat la altul al satului. Ei,
pai daca era el aici, credeti ca mai veneau ungurii? Se lua dupa ei cu focuri.
Asta-i curata poveste. - Unde-i soldatul acela?

Sasii plng toti n cor: - Nu stim, nu stim. - Cnd a plecat? - Azi dimineata, a luato prin padure la dreapta, cu fata. Am priceput cum stau lucrurile si sunt hotart
sa-l prind si sa termin. Mi-e mila de bietii sasi. Dar nu mai pot scapa acum de
liota lor. - Ce ne facem noi? si plng, femeile se trag de par. Ce ne facem, domnu
le ofiter? i linistesc cum pot. Dupa mine se tin alai acum, prin satul larg si fr
umos, sasi si romni. Pe strada scaldata lung de ultimele raze piezise ale soarelu
i, care arde parca la capatul ei, vine cineva n goana, n capul gol. Nici nu s-a ap
ropiat bine. - Ne ataca, domnule sublocotenent, ne ataca! A ajuns la mine gfind, d
upa el vin femei, copii speriati. - Au primit ntariri, vin pe doua coloane, pe so
sea si pe culmea dealului. Simt ca-mi vjie urechile. Unde-mi sunt oamenii? O batrna
ma ia de mna si bjbie, mormaie cocosata: - Ai sa-ti arat eu pe unde vin, sa-ti ara
t eu pe unguri. Vrea sa ma duca spre inamic, si eu nelinistit i-as da brnci sa ma
lase n pace, dar mi-e rusine. Nu am nici macar linistea sa iau o hotarre, o hotarr
e care nu poate sa ntrzie nici cteva clipe macar. Moare n mine nca o iluzie: aceea ca
as fi putut fi un bun comandant. Rapaiala de focuri. O iau si eu, n sfrsit, spre
deal. Ce-o fi, o fi. Urc gfind strada sucita pe coaste, sar peste pietroaie, peste
trunchiul de jgheab al unei fntni, alerg cu sergentul Voicu dupa mine. Rapaiala d
e focuri e din ce n ce mai strigatoare. Plesnetele bat cerul ca bicele. Mi se par
e ca nu se mai sfrseste ulita. n timp de lupta, noaptea si orasele - simt din nou
- sunt cele mai neplacute lucruri n razboi. Printre ultimele doua case, privelist
ea se deschide larg, peste plaiul verde abia nclinat, tivit sus de padure, jos de
tarlaua de porumb. Si o uluitoare surpriza. Plutonul meu e n lant de tragatori,
acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, si trage furios. Din
cnd n cnd, cte unul scoate cte un mar din buzunar si musca lacom. Coloanele inamice
s-au risipit si ele n tragatori la marginea porumbului. si fac santuri. Au de gnd s
a se statorniceasca acolo, se vede. De aceea ne-a si luat n primire, iar fara isp
rava, artileria lor rara, greoaie. Opresc focurile, trimit o patrula nainte si ne
punem toti pe fumat, cu fata la cer. Acum e liniste si fac politica tihnit, cu
un romn strasnic, de vreo cincizeci-saizeci de ani, cu mustata puternica si nca ne
agra, care si-a trt pieptul si umerii lati pna la mine, ca sa afle rosturile din ta
ra. Peste dealurile ndepartate si mpadurite, pline de taina, peste dealurile "dusm
ane", coboara soarele, turnnd o tromba de aur lichid din albastrul cerului peste
verdele de pasune al culmilor. Subtiat si treptat se ntuneca. Rnd pe rnd, oamenii m
ei se coboara la fntna din sat, la locul de adunare. Cnd suntem toti, netulburati d
e nimeni, pornim la drum napoi acasa. n capul satului ntlnesc o fata, de-a dreptul e
leganta, ntr-o rochie visinie de vara. Alaturi de ea, un soldat. Recunosc pe fata
sasului si simt o adevarata bucurie. Salut si ma apropii ncruntat de soldat. - D
e unde vii? Stapn pe el, n pozitie militareasca, raspunde vorbind rar: - Sa traiti
, domnule sublocotenent! Am dus pe domnisoara la brigada, n urma unui denunt ca a
r sti unde sunt ascunse armele. - Ei si? - Acolo n-au gasit-o vinovata si i-au d
at drumul. - Atta tot? - Da, sa traiti, domnule sublocotenent! ntreb pe fata, n nem
teste, daca are sa se plnga de ceva si-mi raspunde ca nu, zmbind. M-am descruntat
si eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Ma ntorc iar catre soldat. - Dar cu tine, cei? - Eu pazesc satul. - Cum pazesti satul? Cine ti-a dat sarcina asta? - Domnul
sublocotenent Florescu. - Din ce regiment esti?

- XR. - Bine, dar regimentul XR a plecat. E nedumerit si cu totul surprins. - Cu


m se poate? Eu n-am primit ordin de retragere. .................................
..................... Seara povestesc entuziasmat, la popota, aceasta ntmplare. Im
presia este deosebita. Dar deodata, cnd comandantul ncrunta enervat privirea, zgom
otul de pahare si de furculite se opreste, ca si galagia punctelor de exclamare.
- Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru ca te stiam baiat i
nteligent. - ?! Si pe urma, cu un dispret uscat: - Se poate, domnule, sa nu vezi
ca era un spion? Tacerea devine apasatoare. Comandantul are dreptate. Toti se p
rivesc aproape adnc nelinistiti. - Pleaca imediat si adu-l aci. Nu m-am dus eu. A
m trimis o patrula, care l-a adus. Si l-a batut patrula pe drum, l-a batut serge
ntul de zi, i-a tras vreo doua si comandantul. Peste o saptamna, cnd regimentele e
rau din nou ntrunite n brigada, n vederea unei batalii, m-a oprit un caporal, pe ul
ita. - Vedeti, domnule sublocotenent? ziceati ca sunt spion. La brigada, m-a fac
ut caporal. O recunoastere facuta de aghiotantul batalionului n acelasi timp cu c
ea facuta de mine la Stena confirma ca si celalalt sat vecin e puternic ocupat.
Asta e spre bucuria recunoasterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au
curajul sa treaca de linia noastra de avanposturi (iar cnd ajung pna la noi, aci,
li se pare ca s-au aventurat) si care acum au ce raporta la divizie. n zilele urm
atoare reluam plimbarile si discutiile. Popescu si ceilalti camarazi au devenit
gnditori. Ne atrage luarea-aminte un grup care se cearta si ne apropiem. Doi sold
ati ntind de un sas batrn, negricios, cu fata uscata si mustati stufoase. Vor sa-l
aduca la regiment. La ntrebarea comandantului mitralierelor, caci sunt oamenii l
ui, ei ne lamuresc ca sasul a vrut sa mpuste pe un romn, care e, dealtfel, si el d
e fata. n romneste, sasul si apara dreptul, hotart. - A vrut sa-mi fure masina de cu
sut, domnule ofiter, uite, de-abia i-am smuls-o. Masina e, ntr-adevar, corp delic
t, ntre ei. - A scos revolverul sa ma mpuste, domnule comandant. Sasul lamureste c
a numai asa i-a lasat masina pe care voia sa i-o ia. Judecata ofiterului e scurt
a. - De ce porti revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceti-l la divizie. Ci
neva remarca, n treacat, ca nu s-a dat ordin sa se strnga armele si discutia veche
e reluata pasionat, caci Popescu pare obsedat. - Nu poate sa fie draga, totuna.
Sa compari, sa zicem, batalia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastra? Oris
an e furios, dar cum niciodata nu ridica tonul, i e aprinsa numai privirea. - Dra
ga, sigur ca pentru istorie, sau pentru strainatate, sau pentru gazetele si lume
a de-acasa, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul... Reiau si eu antr
enat: - Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am inte
rvenit n urma si am avut numai cincisase oameni pierdere. Dar pentru compania a d
oua, care a fost surprinsa de mitraliera n apa si njumatatita din cteva prituri, cred
ca lupta a fost ca pentru orice companie angajata la Verdun. nchipuieste-ti rani
tii, luptnd cu valurile toata noaptea. O patrula care lupta cu o forta superioara
si e bombardata precis cu un singur tun lupta tot att de greu ca pe Somme... ntar
esc cu amintiri din descrieri. - Dealtminteri, am citit ca grozavia luptelor de
acolo sta n faptul ca doi-trei oameni, izolati ntr-o groapa de obuz, trebuie sa lu
pte nestiuti de nimeni cte-o noapte ntreaga. Exact cum lupta unele patrule de-ale
noastre. Pareau ca s-au convins, dar iar reiau, aproape indignati ca au fost pe
cale sa admita o absurditate. - Fugi, draga, se compara riscurile pe care le ai n
tr-o batalie mare, cu o batalie ca aceea de la Bran?

Un soldat ne cheama la popota, dar discutia continua si acolo. Popescu ne denunt


a capitanului, care s-a asezat la masa, ca sustinem o absurditate. Orisan reia e
nergic. Popescu gaseste ca razboiul nu e prea grozav. Sunt de-o parere cu el. Vi
ziunea de snge si foc, mii de cadavre culcate n gramezi, ca lemnele n depozit, nclcit
e lupte corp la corp, ape nrosite, nu le-am ntlnit pna acum. - Desigur ca vor veni.
Razboiul asta a cunoscut ceea ce se numeste retragere strategica. Am impresia ca
ei sau ferit de orice lupta serioasa, ca n-au angajat cu noi dect ariergarda, cte
va regimente acolo. - Nici n-au mai multe... S-a sfrsit cu razboiul, asculta-ma p
e mine, staruie din nou Popescu. Nu stiu de unde vine impresia de plimbare dumin
icala, poate unde nu suntem n avanposturi, poate unde ne asteapta o masa buna, cu
vin bun. Orisan, cu minile la spate si fata lunga de englez, intervine cu bun-si
mt: - Eu nu va nteleg. De ce dati importanta unei lupte, numai dupa proportiile e
i? nteleg sa faca asta cei deacasa, dar s-o facem noi?... Popescu e nedumerit. Nu nteleg unde vrei sa ajungi... - Asculta, Popescule, ce deosebire e pentru noi
ca murim ntr-o lupta cu mii de obuze si cu mii de mii de cadavre, sau nimeriti cnd
stam la masa de un singur obuz? - Ei, cum o sa fie totuna? Intervin si eu, surp
rins de justetea observatiei: - Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu exi
sta "lupta uriasa" sau "lupta nensemnata". Mai intervin si alti camarazi, care su
nt pasionati de aparenta paradoxala a afirmatiei. - Pentru cei din tara, binentel
es ca nu e acelasi lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orisan. - Ei, asta-i! Nu mai ncape ndoiala... Asculta-ma, sa-ti dau un exemplu. Cnd noi citeam n gazeta d
espre "accidentul" din gara cutare, ca un frnar a fost omort, iar altuia i s-au re
tezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele cteva rnduri care relatau ntmplar
ea. Dar cnd citeam pe o pagina ntreaga "catastrofa de cale ferata de la Cmpurile",
atunci eram ngroziti, citeam fara oprire detalii senzationale. Si Orisan reia arg
umentarea mai cu pasiune: - Pentru frnarul mort si pentru cel cu picioarele retez
ate e totuna, daca alaturi de ei au mai murit attea zeci. Ei aceleasi senzatii le
-au ncercat. Si daca ar fi fost sfrsitul lumii, cu planetele ciocnite, acelasi luc
ru ar fi fost pentru ei. - Domnule capitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat
ntr-o batalie, daca e vorba de o lupta cu efective mari ca la Verdun, sau de o l
upta cu efective mici? - Cum o sa fie totuna? Si capitanul desface carnea de pe
piciorul de pui din ciulama. Cum o sa fie, baiete, totuna? Riscurile sunt cu mul
t mai mari. - Orisan, lasa-ma pe mine... ca am sa lamuresc eu chestiunea... Domn
ule capitan, de ce gasiti ca riscurile sunt mai mari? - Pentru ca acolo au murit
o suta de mii de oameni, si la Bran o suta sau doua. - Ei si? - Cum "ei si"? E
o galagie de protestare, amestecata viu cu cererile de vin, de tacmuri. - Da, uit
e, am sa va explic eu ce nseamna risc. Lasa-ma putin, Orisan. Cnd un american merg
e la bal, el nu risca nimic, sau aproape, nu-i asa? - Mmda... - Daca se cearta c
u alt american si se provoaca la duel: "Cel ce va scoate semnul negru, sa se mpus
te pna a doua zi", atunci, nu-i asa? risca 50 la suta sa fie mort pna a doua zi. E
sau nu e? - Mmda... asta e. - Cnd a nimerit semnul negru, n cazul cnd e om de onoa
re, el are, nu-i asa, un risc de suta la suta? La fel cu noi. - Adica? Lasa-l, d
omnule, n pace... adica? - Divizia hotaraste sa cucereasca un sat cu o companie,
si asez pe masa cu un gest secundar furculita, cutitul, solnita, ca si cnd as vre
a ca ordinea aceasta sa-mi pregateasca pe cea din gnd.

- Ei da... - Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la suta, avnd n vedere c


a divizia are patruzeci si opt de companii... si, pasionat, gonesc pe soldatul c
are-mi aduce friptura. Cnd se decide ca brigada noastra va da acea companie, risc
ul devine de patru la suta. Daca se hotaraste ca XX va da compania, iata-ne ajun
si la opt la suta, caci regimentul are douasprezece companii. Cnd, n sfrsit, se dec
ide ca batalionul trei sa dea compania, riscul e de douazeci si cinci la suta si
cnd s-a dat ordin companiei a noua sa ocupe satul, se poate spune ca a cstigat lo
tul cel mare. - Atunci cam are dreptate, hotaraste capitanul. Vasile, da vin. Ia
r, catre ordonante: Nu va mai certati acolo... Ia uite-i, domnule, ca se iau la
bataie... Caci ordonantele se cearta cu popotarul pentru ofiterii lor. Popescu s
i ai lui protesteaza din nou. Iar locotenentul Redelea e de parerea lor: - Dar n
efiind o batalie mare, nseamna ca divizia nu angajeaza dect o mica parte din efect
iv. Deci riscurile sunt mai mici. - Sigur - ntareste altul - dovada ca batalionul
nostru n-a fost angajat n trg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezerva. Se po
rneste iar o larma cu clinchet de veselie si strigate. E, ntr-adevar, o masa vese
la, zgomotoasa, la care participa cei opt-noua insi care nu sunt n avanposturi. S
i totusi e n aceasta veselie cu mncaruri bune ceva uscat, o lipsa de consecinte, c
a un lux de eunuc. Protestez si eu. - A, sa ne ntelegem. Eu vorbesc numai de bata
lionul angajat si anume de fronturile straine, unde trupele se schimba foarte de
s, caci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Ca de la intrarea n actiune
suntem ncontinuu n linie naintata. E, sau nu e? Ctiva convin. - Si pe urma e altceva
, intervine Orisan din nou. Faptul ca n-am avut pierderi nseamna numai un singur
lucru. Ca am atacat att de repede, ca nu am dat timp inamicului sa reziste. Cred
ca XX a avut pierderi, pentru ca a luptat sfios. Sa fi luptat noi asa la Magura
Branului, pierdeam jumatate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Si chiar la Olt.
A intervenit rezerva att de repede, ca ungurii, care pornisera la contraatac, sau oprit si au luat-o la fuga. E o noua bucurie de izbnda, caci ei cred ca l-au p
rins n flagrant delict de logica. - A... a... pai vezi? Tu cu Gheorghidiu sustine
ti ca n-am ntlnit nca lupte mari, lupte adevarate. Daca admiti ca n-au fost lupte m
ari, numai din cauza ca noi am atacat repede, te contrazici, ca alta data afirma
i ca n-au fost lupte pentru ca n-a vrut inamicul. - Stai, domnule, ca iar deviem
. Lasa-ma, Orisan... Noi nu am sustinut dect un singur lucru. Ca pentru cel care
ia parte efectiv la o lupta mica nu e de nici o importanta daca moare la Verdun
sau ntr-o ncaierare de patrule. Eu sustin ca noi, care suntem n avangarda si vom ma
i lupta nentrerupt, Dumnezeu stie ct de aci nainte, suntem n razboi pur si simplu. P
entru tara, pentru cei ce se plimba acum la Bucuresti pe strada si asteapta, dup
a cafea, comunicate; pentru armata romna ntreaga, sigur ca e totul altceva. Dealtf
el, eu cred ca vor veni lupte mari, n care se vor angaja toate unitatile. Noi put
em fi atacati diseara, n noapte... poate n cinci minute se pornesc focurile. Verdu
nul nostru e ca si nceput. - Bine, dar acasa nu va face nici o impresie? - Cred s
i eu. Sub unghiul speciei nu esti interesant dect daca esti ucis cu alti zece mii
o data. Daca un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred si eu ca nu i
se va vinde cartea. Popescu se ntoarce usor spre dreapta, ca si cnd s-ar feri de c
eva nevazut si pe urma ridica umarul. - Daca-i prost! N-are dect sa puie stnjeni d
e cadavre, uragane de obuze, ruri de snge. Ceva asa... sa faca o senzatie nebuna..
. Si nu terminam bine masa, ca iar se aud focuri. De data asta e ceva mai serios
. mpotriva noastra, dinspre satul vecin, pe ambele povrnisuri (cu padure mica si p
asune) ale vaii, n fundul careia e soseaua alba, nainteaza un lant puternic de tra
gatori, din care nu vedem nsa dect grupuri care fac salturi nainte si se culca repe
de. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota,
pe care o parasim n fuga.

Batalionul ntreg e cu trei companii ngramadite cam sub deal, gata sa ne desfasuram
. "Brigada lui Corabu" e departe, pe stnga, ntr-o padure. Avanposturile noastre sau retras tragnd focuri. Obuzele nu-mi fac prea multa impresie, desi sunt foarte
nervos. Sunt destul de putin numeroase. Capitanul are un cap de om necajit, care
nu stie ce are sa faca, asa ca mine ieri. Probabil ca vom pune baioneta si vom
navali ca la Bran. Un obuz nu explodeaza. Din fanfaronada, le declar camarazilor
sciti ca artileria ungureasca e inofensiva si iau n brate obuzul, ca sa le arat ca
are pulbere proasta. Toata lumea striga speriata la mine: - Astmpara-te, Gheorgh
idiule... ai nnebunit...? Capitanul se ncrunta mnios, ridica poruncitor mna. - Lasa,
domnule, proiectilul jos. Din fanfaronada mereu, nmanusat, vin cu el n brate, cum
as duce un copil nfasat spre grupul lor. Sunt furiosi, se dau n laturi si racnesc
la mine: - Fugi de-aci...! Domnule capitan... a nnebunit. Cu o mutra ipocrita, d
e fata sireata: - Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol. - Lasa-l
jos, domnule, mi striga raspnditi. l arunc jos, cum ai arunca, dupa ce ai privit-o,
o sfecla... si nghet si azi de nebunia mea, caci aruncat jos, izbindu-se, proiec
tilul putea face explozie. Cnd ma ntorc la camarazii mei nteleg toata nedelicatetea
gestului meu. Stiu bine ca sunt un grup de oameni care si-au facut mai mult dect
datoria si, acum cnd scriu, stiu ca n afara de doua-trei exceptii, au fost poate
cei mai de isprava ofiteri ai razboiului romnesc. Dar o expunere copilareasca si
inutila le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezerva, d
in substraturi abia banuite, era de o indiscretie penibila. Peste vreun ceas, la
ntul de tragatori inamic parea ncremenit n loc si asta ma nelinistea mai mult, ca
o clipa de suspensie care-ti permite sa asculti, n golul naltului, ecouri si ameni
ntari... - nconjoara satul si ne taie retragerea! izbucneste hotart capitanul. Pas
alergator, prin sat, sus pe deal, sa ocupam culmea si cetatea, naintea lor. Trec
em deci n goana prin trg. Sasii si sasoaicele cred ca ne retragem si au aparut (de
unde att de multi?) la porti si la ferestre, amenintndu-ne. E si sasoaica mea, cu
bucile rumene si snii mari, care ne huiduieste cu ura. Un soldat da, din fuga, u
n picior n burta unui mosneag, care, repezindu-se la noi, ca un cine la trasura, a
meninta si njura. Sus pe deal am impresia ca sunt despartit de toata lumea. Capit
anul Floroiu, nervos dar hotart, alearga pe dinaintea rndului de oameni asezati cu
baioneta la arma, cu fata la padurea din dreapta si asteapta n marginea tarlalei
de porumb pipernicit. E ziua-n-amiaza mare, e soare de nceput de toamna, cald si
bogat n reflexe tari, si totusi att de ntins astept, nct aproape am halucinatii. Mi
se pare ca inamicul a si aparut, la zece pasi dupa trunchiurile rare si groase d
e copaci, care s-au nsufletit si-au devenit dusmane. Dar nu vine nimeni. Dupa un
timp, ncep sa fiu nelinistit, caci nu mai putem astepta cu atta ncordare, cum nu po
ti sta prea mult cu bratul ntins. Mai ales ca nu am nici o vedere. Iau doi oameni
si ma duc, pe brnci mai mult, departe, naintea companiei, spre stnga, paralel cu p
adurea, ca sa am din nou vedere, de sus acum, asupra vaii unde eram adineauri. M
erg prin prombul rar, marunt, scorojit, las la vreo suta de metri n stnga cetatea,
care e un binecuvntat paratrasnet pentru noi, caci, semeata, atrage, desi neocup
ata, tot bombardamentul asupra ei. Cam la doua sute de metri dau de un soldat de
-al nostru, care, cu arma culcata lnga el, scruteaza rotunjimile de deal, cercete
aza valea si padurea de dincolo, privind intens de parca ar avea binoclu. - Nicu
lae Zamfir, ce e cu tine? Am venit n observatie, domnule sublocotenent... Vreau s
a vad ce-i la ei... Asadar, si la soldati, nu numai la mine si la Orisan, aceast
a neputinta de a ndura necunoscutul, nevoia mortala de a sti ce se petrece nainte.
Cred ca acest sentiment era mai curnd un derivat al fricii. Socot ca, ntr-un anum
it sens, de frica tineam sa fim att de nainte, caci, din cauza imaginatiei prea li
bere, teama de necunoscut era de nendurat. Dar negresit, asta numai la cei hotarti
sa nu dea, n nici un caz, napoi. Lupta a nceput la stnga, violent, cu aceleasi ples
nituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au mpins napoi compania Corabu,
vor sa intre n Cohalm. Dar "brigada" s-a oprit chiar n margine, unde s-a ntlnit cu
Orisan, care a ramas de capul lui acolo si acum au deschis mpreuna un foc aprig,
care zadarniceste orice ncercare de a intra n oras.

ntre timp o baterie a noastra trage si ea, spre bucuria soldatilor, si am din nou
, si pentru ultima oara, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei romnesti,
sau mai curnd al ntmplarii. Ca si la Olt, ca si la Bran, chiar primul obuz face sa
se mprastie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l b
anuiam, pe ai carui soldati, ca pe niste gndaci cenusii, i vezi numai cnd, speriati
, alearga n toate partile. Pornim pe nserate la un contraatac inutil, caci, neizbu
tind sa intre n oras, inamicul s-a retras. Se hotaraste, de teama unei reveniri n
timpul noptii, revenire pe care multi o cred foarte probabila, sa se mpinga un po
st naintat, departe n padure, pna aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul s
a fie format de plutonul meu. Obiectez cu voce palida ca mi sunt oamenii obositi
si nca alte vreo doua motive, care nu sunt luate n seama. - Lasa ca azi "faceai fi
guri cu obuzul", mi spune, cu o ironie rece, capitanul meu micut si simt ca expre
sia ma ncondeiaza putin ridicul, n sursurile tuturor. Mai trziu, un sergent, care fa
ce legatura la batalion, ma lamureste de ce am fost indicat eu. Capitanul a spus
o anume: - Trebuie un post sigur, sa nu fim surprinsi la noapte... la doi kilome
tri nainte, daca se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, ca ala executa ntotdeauna or
dinele ntocmai... Mi se explica, acum cu prietenie revenita, ca patrule de-ale co
mpaniei vor face toata noaptea legatura cu mine. Trec o rpa adnca, unde stiu ca se
vor opri la noapte toate patrulele menite sa ma caute si, dupa vreun ceas de bjbi
t n tacere, printre copaci si tufisuri, ma opresc ntr-o poiana. Luna n-a rasarit nc
a si socot n noaptea asta totul dusmanos. Privesc banuitor, fara sa vad nimic, ntu
nericul, padurea toata, nesfrsirea pna la capatul lumii. mi simt inima ca un mic ch
eag. Parca as fi cobort cu oamenii mei, cu un ascensor, ntr-o mina blestemata si c
u forma abia ghicita n noapte. Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu ba
ionetele la arma, alaturati si atenti ca niste vnatori n asteptare. Suntem toti nu
mai urechi, caci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urma. Trimi
t nca un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta nspre sosea, ca sa supra
vegheze si acolo necunoscutul negru. M-am trntit pe iarba si ncep sa tremur. mi adu
c aminte ca sunt, tot ca la 14 august, n bluza usoara, pantaloni de raitcort de v
ara, rari ca o pnza de casa si ghete subtiri de sevro. Multa vreme senzatia de te
ama si cea de frig se cumpanesc nseilat; pe urma, odata cu rasaritul lunii, cea d
e frig devine patrunzatoare. Nu mai pot sta locului si vreau sa fac doi-trei pas
i n cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir mi atrage luarea-aminte ca nu se mai poa
te asculta. Ma opresc din nou si ma trntesc pe iarba. Bluza croita strns pe talie m
i tine nca putin de cald, moletierele, de asemeni. Dar n muschii de deasupra genun
chilor mi s-au nfipt parca gheare de gheata. mi trntesc pumni, care o clipa, ca la
ranile umflate, mi dau o asemuire de usurare, dar pe urma simt iar colti reci nfip
ti n coapsa. Mai trziu ncep sa ma doara si bratele. Lungit pe spate, mi misc membrel
e ncet ca un gndac n agonie. Parca e o clipa de amorteala, dar dupa aceea, gheara d
e gheata se nfige din nou, ascutit, n muschii care tremura, asa, singuri. Nu ma ma
i pot gndi la nimic. Las totul n grija oamenilor si, ca un bolnav, mi lipesc palmel
e de muschii durerosi. Pe urma, nu mai pot, ma scol si ncep sa umblu putin zanati
c. - Ma baieti, aveti vreo manta cu voi? mi dau, dupa o nceata consultare, raspuns
ul ca toate sunt de azi-dimineata n cantonament. Ei, n schimb, au vestoane si pant
aloni de stofa groasa. E noapte trziu, dar ct va mai fi pna mine dimineata? O vesnic
ie. Umblu fara sa pot ndoi picioarele, caci pulpele au ceva zgrunturos si zdrunci
nat n ele. De la un timp nici mersul nu mai ajuta nimic, ma trntesc iar jos. Acum n
cep sa simt si un soi de gol sub stomac. Parca pielea mi se ntinde pe oase, de le
simt contururile. ntepenesc. E peste puterile mele atta suferinta. Era att de cald
azi! ncerc sa fixez ziua dupa calendar, dar cine a mai tinut socoteala de zile,
cnd pentru noi, care traim dupa calendarul vesniciei, n-aveau nici o importanta.
Gasesc totusi ca e cu putinta sa fie militareste 12/25 septembrie. Pentru o zona
de platouri si munte, aci n Ardeal, noptile astea nghetate trebuie sa fie obisnui
te. Ma ntorc de prisos, cnd pe o parte, cnd pe alta, si nclestez dintii. Nici manusi
le nu-mi mai tin nimic. O durere noua se adauga, un fel de umilinta, pe care num
ai eu o stiu n noaptea asta: mi curg lacrimile siroaie, fara sa le pot stapni, parc
a sporind, la fiecare sfortare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-a
r ghici oamenii. Privesc istovit de groaza ntunericul, compar cu luare-aminte umb
rele copacilor, sa vad daca sunt semne ca se apropie zorile, dar nimic. Simt ca
pna mine voi nnebuni de frig...

De la o vreme, se pare ca oamenii au ghicit drama de lnga ei. - Domnule sublocote


nent, sunteti bolnav. Dupa ce i lamuresc ca nu mai pot ndura frigul, i simt abatuti
ca nu pot sa ma ajute. Groaza ca voi nnebuni de frig ma descompune. ntr-un trziu,
cnd simt ca trec prin mine cutite, mi se pare mntuitoare propunerea sergentului Vo
icu. Ma lungesc jos, ntins, si doi oameni se culca peste mine. Era si timpul. Mi
se nclestasera falcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca nis
te perne grele si totusi mi pare ca sunt prea usori. Acum, cnd coapsele se ncalzesc
de coastele lor, mi simt umerii, simt cureaua care mi strnge mijlocul, simt pretut
indeni atingerea stofei, de pielea iritata. Mi-e tot corpul nclestat. Noaptea ast
a nu se va mai sfrsi niciodata, eu n nici un caz nu mi-o mai pot nchipui sfrsita. Cnd
mi dau seama ca mi-e atentia nghetata, mpaiata parca, de nu pot gndi la nimic, si cn
d stiu ca timpul, ca sa treaca, fie doar cteva minute are nevoie de gndire si abse
nta de la realitate, nteleg ca niciodata nu voi ajunge la ncenusarea zorilor. De d
inapoi, dupa cum era de prevazut, n-a venit toata noaptea nici o patrula. Dusman
ul n-a dat nsa nici un semn de viata, iar cnd aceasta noapte, de febra rece, totus
i trecu, poiana si padurea nfatisara un aspect nou. A cazut o bruma groasa, ca o
patura lata de zahar alburiu, peste tot. Zmbesc ca un bolnav dupa delir si oameni
i mi privesc buzele arse, fata trasa, si zmbesc si ei. - Grozava noapte, dom sublo
cotenent. Sunt mirat, caci n-au dat nici un semn despre asta pna acum. - Si voua
v-a fost frig? - Vai de pacatele noastre, mi raspunde unul si ceilalti clatina cu
amaraciune din cap. La vreun ceas dupa rasaritul soarelui, o patrula vine cu or
dinul sa ridicam postul, si nca peste o jumatate de ora, batalionul schimbat, e n
mars spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase si prive
sc cu ochi mari lunca larga, cu rachiti strmbe si tufisuri. De la moartea colonel
ului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu n lunca lui cu prundis
si rachita atacuri, transee care rezista, fierberea de moarte a noptii. E o mis
care de cartier n satul n care intram n coloana. Trupe, carute, militari care umbla
forfota, n vreme ce altii se plimba linistiti ca si cnd miscarea nu-i priveste. E
parca un fel de Calea Victoriei militara. Luam masa la popota diviziei, dupa ce
au plecat marimile, ntr-o sala mare de scoala. E mncare de birt mic, dar destul d
e buna. n timpul fripturii se aude de afara, prin fereastra deschisa, un acord de
trei plesnituri slabe, ca trei pacanituri de castagneta. Tresarim toti, caci, d
esprinse de vointa noastra, trupurile au ncremeniri sperioase, nejudecate, la ori
ce zgomot care aminteste de lupta. Un locotenent de la cartier ne lamureste rost
ul focurilor aci, continundu-si masa: - Nu-i nimic... L-au mpuscat pe sasul ala pe
care l-ati trimis voi ieri. Tresarirea a trecut ca o unda, dar gndim acum si par
ca scade ceva n atmosfera, minile s-au muiat pe furculite si ochii ni se ntlnesc n ac
eeasi plutire vaga, de vedere desprinsa. Orisan da farfuria de dinainte la o par
te, Popescu si prinde capul n mini, si capitanul, mic si feminin, cauta stnjenit un
subiect de vorba. Maiorul, desi stie, ntreaba cu dispret acru cine l-a trimis pe
sas la divizie, si ntoarce apoi capul. Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie
din alta cauza, sunt bolnav de intestine. Trei zile si trei nopti o duc ntr-o con
tinua neliniste. O sete de moarte si o adevarata incontinenta a stomacului. Sunt
supt ca un cadavru si demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, nsa docto
rul, care ma vede de trei ori pe zi, e hotart sa ma trimita n tara la spital. i e f
rica de febra tifoida. Dar gndul asta ma ngrozeste. Sa ma duc bolnav de stomac n ta
ra? Sa plec de pe front din cauza ca am "scaune" dese? - Domnule, ntelege, vrei s
a te duci n tara? - Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului? Mi
se pare ca ar fi ceva, asa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrela,
ca armata de eroi din Tiganiada, care cer lui Tepes soldati sa-i apere de hoti.
- Domnule, te ntreb nca o data... Vrei sa te duci n tara?... Nu vezi ce prapadit s
i jigarit esti?... Vrei, sau nu vrei? - Vreau... dar nu vreau sa stie lumea acol
o... ca din cauza stomacului... mi-am parasit camarazii. - Dar vrei sa stie ca a
i plecat sa faci brnza mare si ai murit ca un erou... de stomac?

Stiu ca trupul asta, supus ca un sclav, nu ma tradeaza, daca vreau. Dealtminteri


, ce-ar zice Corabu, Orisan, Popescu si ceilalti cnd m-ar sti plecat de pe front,
din cauza stomacului? Baietii vin sa ma vada toti si aflu ca, spre uimirea tutu
ror, cartierul a numit un nou comandant al regimentului n locul maiorului Dimiu,
care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior - se zice valoros dar toti erau obisnuiti cu Dimiu, care se dovedise capabil si bun camarad. Dumit
ru mi pune pietre calde pe burta, beau cinci coniacuri, ma nvelesc pna peste cap si
a patra zi, cnd aflu ca regimentul e plecat, ma urc ntr-un furgon de bagaje si, f
ara sa mai spun o vorba doctorului, sunt plecat si eu. NE-A ACOPERIT PAMNTUL LUI
DUMNEZEU Ordin sa marsaluim, cu cea mai mare iuteala, neobosit, spre Sibiu, resp
ingnd orice forte inamice vom ntlni n cale. Stiam ca, paralel cu divizia noastra, me
rg alte doua, una la dreapta, alta la stnga. Pesemne ca la Sibiu sa ntmplat ceva...
Nu ntlnim n patru zile dect o perdea de husari, care face mereu, luptnd admirabil, mp
ingeri de recunoastere ofensiva. Ne tin nsa prea mult n loc, dupa opinia lui Orisa
n, care gaseste ca ne oprim n mod nepermis de mult o ntreaga divizie de infanterie
, n lupte fara importanta. Ceilalti riposteaza ca avem n fata trupe numeroase. Cer
t pare numai ca inamicul n-are cu el dect o baterie, deci si fortele de infanteri
e trebuie sa fie minime. n orice caz, desfasurarea noastra, batalioane ntregi pent
ru simple escadroane, dovedeste ca avem un mediocru serviciu de recunoastere. Si
mai dovedeste incapacitatea conducerii noastre militare, care ignoreaza un prin
cipiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, n cmpul tactic, m
ai multe trupe dect inamicul. Sub nici un cuvnt. Care, si el, nu e dect o consecint
a a principiului fundamental: cstiga razboiul armata care a angajat mai putine di
n fortele ei n batalie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon et
c. nu au biruit dect atta timp ct au fost inferiori ca numar. Adevar foarte explica
bil pentru cine cunoaste cu adevarat psihologia razboiului. n santul cu buruieni
al soselei, asteptam ca batalionul din fata sa-si deschida drum. - Ei, naintam? n
e ntreaba surznd capitanul Floroiu, pe noi, cei doi "pesimisti" ai regimentului. Or
isan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheala si s
ursul condescendent, nu se prea tradeaza. E mai pasionat ca un ofiter activ. - As
ta e naintare? Nu vedeti ca e cmpul plin de batalioane romnesti, ca la manevre? Far
a legatura... fara conducere. N-ati vazut ca ieri artileria noastra a tras n prop
riile trupe si n-a fost nici un mijloc sa i se comunice lungimea tirului? Interv
in, ntrerupndu-l, ca sa ntaresc cele spuse de el. - Si pe urma, e posibil oare sa n
u fim deloc informati despre cele ce se petrec naintea noastra, despre efectivul,
orict de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptam? Dealtfel, nici nu stim
sigur unde ne gasim. Regimentul nostru si cel de artilerie n-au dect un petic de
harta mpreuna, si e cearta, pentru ca artileristii vor so pastreze pentru regula
rea tirului. Un camarad e sigur ca luptam cu "divizia de la Sighisoara". Trece u
n automobil cu fanion albastru, cu doi ofiteri rasturnati pe perne. Ah, daca gen
eralul ar fi inteligent si daca ar fi trimis automobilul acesta sa ia pe Orisan
la masa, o data sau de doua ori - cum am auzit ca se face n armatele straine - cte
lucruri ar fi azi poate altfel! n ultima seara, pe cnd ne talazuim ncolonati pe so
sea (pentru un mars de noapte) auzim n fata noastra, n ntuneric, nu stim unde, o ra
paiala scurta si violenta. Coloana se opreste n loc si calareti alarmati ncep sa d
uca si sa aduca ordine. - Regimentul XX... unde e comanda brigazii? Se repeta, t
ransmis: - Comanda brigazii? Comanda brigazii? - Aici, comanda brigazii. - Domnu
l general Y? domnul general Y? Nimeni nu vede, n ntunericul nfundat, pe cel care ntr
eaba si fraza e luata si trecuta ca o foaie, fara sa i se mai stie locul de ncepu
t. - Aici domnul general Y... aici domnul general Y...

Gndul mortii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Ma framnta, cu scitoare gr


ija si neliniste, problema dormitului n frig, n zorii zilei. Peste o jumatate de o
ra reluam marsul. Dupa vreo cinci sute de metri aflam ce-a fost. Tunuri sunt ras
turnate n santul soselei, morti ncurcati printre roti. Coloana merge ncet si am tim
p sa ma abat, n treacat, si sa ntreb. O recunoastere inamica, tare cam de un escad
ron, a asteptat ascunsa ntr-o padurice, chiar lnga sosea, si a lasat infanteria sa
treaca; iar cnd a auzit uruind artileria, a pus mitraliera sa traga. Orisan refl
ecteaza pentru toti: - Asta e serviciu de patrulare pe flancuri? Daca era un bat
alion inamic ntreg, ce se alegea din toata divizia? Pe mine ma minuneaza nsa ca of
iterul raspunzator din frunte, cine o fi fost, nu si-a pierdut totusi capul, a p
utut sa-si dea seama de unde vin focurile, ce putin numeros e inamicul... a deta
sat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justa apreciere a situatiei) si a
curatat cu el, asa n ntuneric, paduricea. O astfel de fapta provoaca atta ncredere,
ca uiti amaraciunea gndului ca nu se iau suficiente masuri de siguranta. Numai ac
elui ofiter hotart i se datoreste faptul ca panica provocata n artilerie nu s-a tr
ansmis trupei ntregi. Mergem pna aproape n zorii zilei. Sunt semne ca a doua zi vom
avea o batalie serioasa. Batalionul nostru intra n avanposturi pe la trei dimine
ata, cnd ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui sa trimita un post, mu
lt naintat n fata diviziei. Peste o rpa adnca si mocirloasa, dincolo, pe dealul din
fata. (Asa ni se spune, ca ntunericul ascunde un deal, n fata). Dar patrula se ntoa
rce si ne spune ca plutonul, trimis sub comanda unui ofiter, s-a culcat ntreg, la
o suta de pasi de noi, fara sa execute deci ordinul. Ofiterii companiei tinem c
onsfatuiri, dar nimeni nu se supara, caci N. e singurul ofiter las al regimentul
ui si, lucru surprinzator, e privit cu ngaduinta, de parca ar fi un simplu bolnav
de stomac, iar el convine, cuminte, cu aceasta considerare. n realitate, asa ca
Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca sa le dea masura pr
opriei lor valori. El procura fiecaruia tihnita multumire sufleteasca de a se st
i superior. Eu singur sunt indignat, caci se hotaraste sa trec pe lnga plutonul a
scuns, sa-l trimit la companie si apoi dincolo pe deal sa constitui un post de s
iguranta. Si acuma ncepe una dintre zilele cele mai grozave din viata mea, daca n
u cea mai groaznica. Durabila halucinatie de foc si de trasnete. * Zorile, din v
iorii, devenisera albicioase, iar norisorii de la rasarit iluminati din dos si t
iviti cu aur. Trecem rpa, cu un sentiment de voie buna pe care ni-l dadea continu
a naintare, iar cnd urcam povrnisul din fata, ntlnim doua furgoane, de bagaje, cu cov
iltir, parasite n fuga de inamic. Le cercetam surprinsi si descoperim ca sunt pli
ne de bunatati. mi gasesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolata si dulceturi,
descopar scrisori pe care le iau si ziare nemtesti. Oamenii iau si ei, iubitori,
cu chibzuiala de satios, doua putini de brnza. Ordonanta gaseste, n sfrsit, mult c
autata patura. Dupa un sfert de ora, urcam pna la muchia dealului. Sus, ne gasim n
marginea unui platou, usor adncit n mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu
iarba verde. n fata, marginea cealalta e ceva mai ridicata ca a noastra, la stnga
hotar e peretele negru al unei paduri, la dreapta nu-i hotar lamurit, caci sunt
numai cresteri si mbinari capricioase de muchii si rpi. Pentru ca era ziua, desfas
ur oamenii pe un rnd, lungiti la doi pasi unul de altul, pun sa se desfaca putini
le cu brnza, le mpart, prefac una goala n scaun si, mncnd ciocolata, citesc n lumina p
roaspata a diminetii Neue Freie Presse. "Scene de groaza la Turtucaia - Douazeci
si cinci de mii de prizonieri - Bucurestii amenintati - Armata noastra trece ca
un tavalug de fier - Telegrame catre Mackensen - Wer kann Rumanien retten?" sun
t titlurile textului de pe o pagina ntreaga. Totul e nou pentru mine. Acest podis
larg din fata mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor si
vailor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, b
agaje care au vazut Berlinul si alte capitale pe care eu nu le-am vazut, gazeta
asta neverosimila, care e ca un zmeu legat cu sfoara de lumea cealalta, cu mii d
e kilometri dincolo de podis, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucuresti
i "amenintati". Dar mai puternica dect orice, lumina nrourata si binefacatoare a s
oarelui biruie. Vad totul n fata mea si nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicat
a de vizavi, a podisului. Trimit un bilet lui Orisan: "Am doua carute cu bagaje,
prada pe alese. Trimite saci sa ncarcam. Ai doua perechi de cizme de conte hanovre
z, ca una mi-o lasi mie. Spune capitanului ca astept ordine". Iar pe dosul bilet
elului, dupa ce i trimit un ziar, caci uitasem:

"Am si alte ziare nemtesti f.f. interesante. Wer kann Rumnein retten? un articol de
maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, sa alegem noi ce e mai bun, pe ur
ma le dam lor tot." Podisul din fata mea e ca o bucata de plai, att de dulce e sc
obirea din mijloc si att de frumos ncepe, n stnga, padurea din iarba. Sa tot faci "1
Maiul" pe o asemenea pajiste. Dupa un timp, dincolo, pe dmbul scund din fata, ap
are un calaret. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oameni
i, care continua sa mannce nsa brnza, cu o tihna taraneasca. E, ntre noi si el, ca l
a trei-patru sute de metri. Dupa ce se uita linistit la noi, si ndeamna calul si c
oboara vreo treizeci de pasi, spre destul de nghitita noastra nedumerire. Pe urma
se ntoarce si urca la pas pe dmb, se lasa n golul de dincolo, care duce pna la Vien
a. Numaidect vin doi infanteristi. Se opresc si ei pe marginea ridicata ca o marg
ine de tava a plaiului verde. Se profileaza pe cerul tare si gol, ca niste cioba
ni pe o culme. Coboara treizeci de pasi, se ntorc apoi, si intra si ei dincolo, n
golul pe care nu-l vedem. Pe urma apar pe deal patru, fac ntocmai aceeasi miscare
, coboara aceiasi treizeci de pasi, se ntorc si se afunda napoi, dincolo de margin
e. Revin acum saisprezece insi. Se opresc toti aliniati, se desfasoara n tragator
i si pornesc spre noi. "Sfatul" eroilor mei, care mannca brnza, e de parere sa-i l
asam sa vina aproape, sa vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent n pluto
n, si eu, desi nu-l ntreb niciodata nimic, ratific hotarrile lui. Dar nu, iata si
cei saisprezece s-au oprit dupa treizeci de pasi, si n loc sa deschida focul, sta
u si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, n fata casei, u
nii la altii, peste drum. Eu ma ntreb nsa ce dracu mai cred ei despre noi. Chem pe
Nicolae Zamfir. - Asculta, Zamfire, ia doi oameni si traste-te prin padure pna sp
re ei ntr-acolo. Vezi ce mai e si asta. E sigur ca azi vom avea o batalie mare. N
-as putea spune ca mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre si cu
torente de foc, dar stiu ca va fi destul sa deschida cei de vizavi focul, pentru
ca sa cad - asa cum stam neadapostiti - la prima salva. Totusi nu caut sa ne ad
apostim. E ceva de sport n ncapatnarea de a ramne. Caporalul s-a ntors cu urechi lung
i: - Domnule sublocotenent, nu stiu, dar mie mi se pare ca pun tunuri n bataie. S
-aude uruit de chesoane. ntre timp, cei saisprezece oameni, dupa ce au mers cu sp
atele la noi, au ajuns iar pe muchie si, la o comanda, neauzita de noi, se opres
c, se strng unii lnga altii aliniati, fac stnga-mprejur, apoi se ncoloneaza ca la un
mars de defilare. Un superior loveste n ei, din cnd n cnd, cu un baston sau cu o cr
avasa. Probabil ca vor sa se socoata n curtea cazarmii. Pe urma, ntr-adevar, acest
"superior", spre nentrerupta noastra nedumerire, stnd cu spatele la noi, primeste
defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare si mai automata cu pasul ei nti
ns. La sfrsit, se opresc n picioare, pe dmbul care margineste podisul, aliniati, cu
fata la noi. Pare-se ca, tot la comanda apoi, n stnga si n dreapta rndului, din gol
ul nesfrsit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilitati) apar sus si se
aliniaza, unul cte unul, alti soldati. Pe un petic de hrtie, trimis capitanului,
cer sa intervina artileria: "Sa se traga o salva care sa mpiedice punerea n bateri
e a inamicului." Astept acum, cu certitudine, nceperea luptei, plin de amintirea
tirului att de precis al artileriei noastre. Pe coastele n evantai, din spatele me
u, coboara spre fundul vaii companii si batalioane cenusii. mi zic ca se fac regr
upari, probabil, n vederea atacului. - Domnule sublocotenent, ce soldati sunt aia
, care coboara pe vlcelusa, nspre sat? - Ai nostri, cine sa fie? - Asa e, ca bine
ziceti, da de ce s-o fi ducnd asa napoi? - Manevre, Zamfir... manevreaza. Cei din
fata, din marginea cealalta a pajistei, nu mai coboara, stau nemiscati n picioare
, mplntati n muchie, ca niste uriasi soldati de plumb, prinsi pe aceeasi lama de co
sitor. - O suta cincizeci si doi. - O suta cincizeci si sase, o suta cincizeci s
i opt, o suta saizeci. Oamenii mei i numara, dar s-au ncurcat si sunt nevoiti s-o
ia de la capat. Orisan a venit el nsusi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cor
t. Nu glumeste. A si intrat sub coviltire, sa ncarce bagaje. Ma gndesc, nedumerit,
ce e de facut. Cei din fata mea sporesc necontenit si mi-e cu neputinta sa ntele
g ce vor. Atitudinea lor mi confirma nsa, n parte, parerea, dedusa din regulamentul
serviciului n

companie, care spune ca avanposturile nu deschid niciodata focul, dect daca sunt
atacate. mi dau seama si care ar fi pericolul: as ncepe nainte de ora lupta, nainte
ca miscarile de manevra sa fie sfrsite, as angaja astfel trupele noastre, pe juma
tate la locul lor numai. - Cti sunt, ma Dumitre? - Doua sute saizeci, domnule sub
locotenent. Ilie Orzaru l ndreapta amart si pagubos: - De unde? Doua sute cincizeci
si sase... acum, uite, sunt doua sute cincizeci si opt, si acum abia doua sute
saizeci. Se corecteaza unii pe altii cei care numara. O mitraliera, bine pusa la
punct, ar face, maturnd n fata ei, n cteva secunde, doua sute saizeci de morti. Sun
tem grupati, ca doua echipe de fotbal, la distanta fata-n fata, dar parca am si
mai bine impresia ca nu suntem dect, cteva minute nainte de descarcarea revolverelo
r, cele doua grupuri ale unui duel, fata-n fata. Cu deosebirea ca martori, medic
i, "spectatori", toti sunt aici combatanti, ca distanta e de patru sute de metri
poate si, mai ales, cu deosebirea ca, dupa primele focuri schimbate, lupta nu v
a fi oprita, ci abia va ncepe, pna la exterminare, cu interventia artileriei si a
tuturor surprizelor posibile - si mai ales cu sentimentul ca si cei care vor sca
pa dupa zece ore de lupta vor muri poate la noapte, poate mine, poimine, saptamna v
iitoare, cine stie cnd. Cel putin razboaiele vechi se decideau ntr-o zi, n doua, n t
rei. Dar artileria noastra nici nu se gndeste sa traga. Agentul de legatura mi adu
ce un ordin scris pe un petic de hrtie: "Batalionul nostru va proteja retragerea
diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului si dupa aceea te vei ret
rage si d-ta". Nu mai pricep nimic. Ce sens are aceasta retragere? Si ce noima a
re aceasta protejare, cnd nici nu suntem atacati? Am sa cer un nou ordin mai lamu
rit, dar mai nti vreau sa stiu ce am n fata. - Cti sunt, ma? - Vreo trei sute si cev
a, dar s-au oprit acum. Soldatii de plumb de pe marginea cealalta, mai ridicata,
a pajistei, proiectati pe cerul gol din spatele lor, asteapta tepeni, ce? Trasc
cu privirea pe agentul de legatura pe cararuie, jos nspre rpa, sa vad daca mi confi
rma ordinul. Batalionul, ntr-adevar, se si ncolonase pe drumul alb. n clipa asta am
avut impresia ca s-au ciocnit doua locomotive, cu un zgomot de iad, si am vazut
cele doua carute crescute ntr-un munte de fum. Orisan trebuie sa fi fost facut p
raf, cu oamenii lui cu tot. Acum salva de obuze, urlnd aprig peste capetele noast
re, se prabuseste n mijlocul drumului, departe, n spatele meu, n plina coloana, rid
icnd, ca niste brazi, pamnt negru. Oamenii fug n toate partile, ca o adunare n care
a lovit trasnetul. Spre norocul lor, la dreapta, prul mocirlos are un mal mai rpos,
care i poate ascunde de vedere. Se napustesc multi acolo. A doua salva de trasne
te, spintecnd naprasnic pe sus aerul, cade tot n drum si face alte patru morminte
circulare. Nu mai zaresc dect ctiva ntrziati si pe aghiotantul regimentului, care fu
ge calare, n galop nnebunit. Goana lui salveaza batalionul, caci inamicul, care de
sus l vede alergnd, s-a ncapatnat sa-l vneze si (poate crezndu-l ofiter superior) tra
ge toate salvele dupa el. Are totusi noroc sa ajunga la timp, dupa un dmb, unde i
pierd urma. Soseaua crapa n explozii cumplite. Nu pot sa-mi dau seama de pierderi
, pentru ca soldatii se culca toti pe unde gasesc, cnd vin obuzele. Dupa ce tromb
ele de pamnt negru si fum se risipesc i vezi cenusii, lungiti ici si colo, fara sa
stii care sunt morti si care sunt numai culcati ca sa se fereasca de sparturi.
Agentul de legatura mi da, de pe malul celalalt al rpii, nvrtind bratul deasupra cap
ului, semnalul de retragere. ntrziasem putin, caci soldatii de plumb au deschis fo
cul si numaidect, n urma, au pornit spre noi... Focurile noastre i fac sa se culce
automat. Ne retragem scurt pe muchia rpii si tragem mereu, senin, fara sa stim ce
ne asteapta. E un schimb viu de rapaieli si fsituri, cnd dau si eu, agitnd mna, semn
ul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne ca plecarea noastra nu mai e ns
a conforma planului lor, pentru ca trasnetele de obuze se prabusesc acum n pluton
ul meu. Cadem cu sufletele rupte, n genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apo
i alergam, coborm speriati, mprastiati, fara sa stim cti mai suntem, mai ales acope
riti de pamnt si fum cum aratam acum. E o schimbare de sus n jos, ca si cnd ar fi c
azut tmpla cerului si jumatate din privelisti s-ar fi rasucit ca ntr-un ochi bolna
v, ca ntr-o oglinda, dintr-o data ntoarsa.

O ntrziere ntinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim odata cu ele. Nervii ple
snesc, pamntul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imedia
t, ca sa vedem ca am scapat. Nu ndraznim totusi sa dezlipim obrazul de pamnt. Fata
de cele austriece, obuzele acestea, pe care le banuiesc nemtesti, sunt de nease
manat. Trebuie sa fie de 105 sau 150, jumatate fuzante si jumatate percutante. S
unt trase prea de aproape si urechea nnebunita nu le aude vjitura nepamnteasca dect a
proape, odata cu prima explozie, cea fuzanta, la trei metri de pamnt, dupa care v
ine scurt, dar deosebit, a doua catastrofa, care ridica n vazduh o trmba de huma s
i fum gros, ca o fntna arteziana neagra. Suieraturile groaznice au ceva de sarpe d
e fier, de venire ntinsa, de "direct amenintator" - att ct ai timp sa auzi din ele
- caci plesnesc n detunaturi metalice, care sunt ca niste rupturi deasupra omenes
cului, racnetul din rarunchi al ntregului fier din univers. Ca un zavor cazut mor
tal, prabusirile ma readuc la realitate, iar seninatatea cretina cu care luptase
m n ultimele clipe se transforma ntr-o durere de cancer al pieptului. La nceput cau
t, cu cei ctiva oameni care se tin dupa mine cu ochii scosi din orbite, albi de g
roaza, vreun adapost, ct de mic. Dar povrnisul acesta usor, pe care coborm dupa o c
ostisa mai abrupta, desi scade neregulat, nu ofera nicaieri adncituri mai mari de
ct un culcus de cine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o perna de capati,
cu smocurile lor de iarba. Suntem asa, sub cerul vast, si pamntul nu vrea sa ne p
rimeasca. Trasnete vin mereu n noi, dar flacarile nu le vedem, caci nchidem cu ncle
stare ochii. Cei care trimit obuzele trag cu socoteala, fara sa fie nelinistiti
de catre artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii
lor pot urmari efectul fiecarui obuz si deci pot modifica tirul, matematic. Expl
oziile se succed organizat. Unele le aud la ctiva pasi, altele n mine. Cum s-a ter
minat o ruptura, corpul tot, o clipa sleit, si njumatateste rasuflarea si se ncorde
aza iar, sec, n asteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vjit sc
urt, pe care urechea l prinde cu un soi de anticipatie, nclestezi dintii, cu mna ndo
ita deasupra capului, ntr-o convulsie epileptica si astepti sa fii lovit drept n m
oalele capului, sa fii mprastiat. Deasupra ta, ntia explozie ti sparge urechile, te
nauceste, a doua te acopera de pamnt. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amndoua, n
u esti mort. Animalic, oamenii se strng unii lnga altii, iar cel de la picioarele
mele are capul plin de snge. Nu mai e nimic omenesc n noi. - Domnule sublocotenent
, ne-au prapadit... - E rau, Zamfire. Oamenii se nchina nentrerupt. "Doamne, Maica
Domnului, maiculita". Fugim, caci e totuna de stai pe loc. Problema de a sti da
ca te opresti lnga un smoc de iarba, sau lnga un musuroi de pamnt, e ca de la nceput
ul lumii. Fugim deci la ntmplare, nadajduind ajungem la rpa. Dar acum au cu noi par
ca alta socoteala, cu grija potrivita. Daca stam culcati, salvele se raresc si e
le, pndind; n clipa n care fugim nsa, vin dupa noi ca pietrele, prabusind tot, vulca
nic. i vad pe culme, n picioare, urmarindu-ne cu sentimente de vnatori, cum trageam
noi la Bran, de sus pe Magura. Orice ncercare a noastra de a fugi i ndrjeste (sau,
cine stie, numai "i plictiseste"). Abia pot vorbi, caci mi-e paralizat gtlejul de
att nghitit n sec: - Niculae, unde sunt ceilalti oameni? - Nu... N-apuca sa termine
, raspunsul se rezolva n naruire de munti si fum. Am sucit gtul ca un pui bolnav,
resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data asta. Pamntul farmitat, tsnit n sus,
cade acum, cu ntrziere, n ploaie pe noi. mi pun, nspaimntat si cu mintea umilita, manu
sile. Ma gndeam uneori la sentimentul groaznic pe care l ncearca cei condamnati, ca
re afla numai n ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub imp
resia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnati cu fiecare lovitura s
i dupa fiecare, parca, gratiati. Chiar cnd merg ceva mai departe, obuzele trec pe
lnga tine, strnind curent si vjind metalic, cum te traste un expres cnd te afli aproa
pe de linie. Un nou salt, dar vjitura ne-a luat nainte, explozia e acolo unde vream
noi sa ne oprim, si cnd sosim cadem n groapa de obuz. Ma trntesc jos, cu oamenii c
are se tin dupa mine. Parca as suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca pr
abusiri de locomotive nrosite una ntr-alta, mi nfig, cu lovituri de baros, cuie n tim
pane si cutite n maduva spinarii. S-aud focuri de arma, au nceput sa ne urmareasca
de aproape. Stiu ca nu mai pot face nimic.

- Vin dupa noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfrsit, ca un bolnav de tifos.
E un fel de nepasare parca, mai curnd un soi de nesimtire. Toata vointa mi s-a c
onsumat n convulsiuni. Vin fsituri de gloante si, asa, amestecate cu exploziile de
obuz, mi se par ridicule si parca departe de simturile mele. nca un salt, pentru
ca departe, mai jos, e totusi satul. Iar vjituri, explozii si naintea noastra tsnesc
puturi de pacura. E acuma parca o clipa de ntrerupere. Soptesc istovit: - Nicula
e, hai s-o luam la stnga. Astia trag anume la zece pasi naintea noastra, ca sa ne
prinda n explozie. Dar n aceeasi clipa vin, naprasnic, vjiturile, caci n afara de tun
urile care trag cnd suntem culcati, altele, ochite gata, pare-se, pndesc clipa cnd
ne ridicam. Desigur, profitnd de acest prilej, cei de sus fac exercitii de tir, a
sa cum adineauri faceau exercitii de defilare. ncercam, sleiti, s-o luam la dreap
ta. Dar si acolo obuzele ne ajung nainte, caci se calculeaza, prevaznd, ca vnatorii
de porumbei. Nu pot gndi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atta ncor
dare, s-au rupt ca niste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca o
amenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si cti. Acuma nici nu mi m
ai vine sa alerg. Se spune ca pe Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice,
iar unii oameni si femei sufera att de mult de raul de mare, nct totul le devine in
diferent si nu fac nici un gest de mpotrivire, chiar daca sunt ridicati si arunca
ti n mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu acum. Nu mai mi dau seama daca o
amenii au obrazurile murdare de pamnt sau de funingine. Abia mai nteleg bocetul, c
a o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adncul adncurilor parca. - Ne-a acoper
it pamntul lui Dumnezeu. Omul cu fata stinsa, cu mustata cazuta si colturile guri
i nspumate, nu poate spune dect att, si o spune aproape nentrerupt. E acum o clipa d
e liniste. Trag, ntr-adevar, peste deal, departe, si obuzele trec pe sus de tot,
ca o uruiala de vagonete, cautnd pe cine stie cine. La vreo douazeci de pasi de n
oi e un prias statut ca o mocirla. Ne privim o clipa, mi trec limba secatuita peste
buzele arse si pe urma o rup la fuga, caci oamenii vin fara alta chemare. Cnd am
ajuns n mocirla, obuzele lor, pornite odata cu noi, au lovit numai n dmbul dinaint
e, l-au saltat parca zvcnit si l-au nnegrit de pamnt si fum. Urechile vjie nnebunite s
i fara ntrerupere, chiar acum, cnd obuzele nu vin n noi. Dar iata, sunt furiosi de
parca ar fi fost pacaliti. Ei rarisera putin loviturile, pentru ca, acum ntelegem
bine, ne credeau morti pe toti. Trag iar, n mocirla, dupa noi. Nadajduim ca, aco
lo cel putin, obuzele lovind n moale nu vor mai exploda toate. E adevarat ca numa
i unele ridica trmbe de noroi, altele termina ngropndu-se flescait. mi dau nsa acum l
amurit seama ca grozavia clipelor e din alta cauza dect a exploziilor. Obuzele nse
si, pe care le stim ct niste donicioare, vin izbind de-a dreptul nspre noi, parca n
noi, cautndu-ne ca niste gloante. Si le simtim mari fata de gloante, asa cum cal
atorii europeni trebuie sa fi simtit cnd au fost atacati, daca vor fi existat, de
mustele veninoase, mari ct vulturii, din alte continente. Lovesc n jurul nostru c
a niste sabii care n-ar izbuti dintr-o singura izbitura sa ne reteze capetele si
ar lovi apoi, furioase, vjind, n dreapta si n stnga, nainte si napoi, zapacit si orb,
caznd si rupnd totul. Ne trntim pna n gt n mocirla, dar nu putem afunda (orict de mar
groaza) si capetele, caci ar fi sa murim nabusiti. Fugim, cu tmplele lovite cu ci
ocane, printre coloanele de noroi si huma ridicate n fata, nainte, la cte cinci-sas
e pasi una de alta. Acum priasul face o cotitura, iar malul din dreapta, mncat de s
uvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar daca nu e adapost de
obuze, cel putin nu putem fi vazuti si e neasemanat lucru aceasta rupere din ved
erea mortii. Din apa si noroi nu avem afara dect capetele. Suntem sapte insi cu f
etele paralizate ca niste bolnavi n agonie. Ceilalti trag acum cu o nversunare arz
atoare, de oameni carora nu le-a reusit, din vina victimelor, o demonstratie. St
iu ca daca ar lovi chiar n muchia rpii, daca pot spune asa, obuzul ar veni tot n no
i si ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parca nu ar fi att de
groaznic, caci ar fi ntre noi si el, nu stiu, n prima fractiune de secunda, o per
na de pamnt, n-ar fi venirea proiectilului drept si plin, n craniu. Traiesc, plngnd n
mine, gndul ca Achile cel incomparabil si viteaz era invulnerabil fata de sageti
si sabii si poate ca tocmai de aceea era att de viteaz - n afara de calci. Eu as v
rea sa-mi stea ferit de turbarea de fier, macar craniul. Patru tunuri trag n fata
noastra, la zece pasi, ca prin baraj sa ne taie drumul si patru ncearca sa darme
malul (ct un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de iz
biturile scurte ca de un nentrerupt cutremur.

Dupa vreo jumatate de ceas, plictisiti, dezgustati, parca s-au oprit. Rasuflam nc
et dar nu putem vorbi de sfrseala. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de
altii, nghesuiti ntr-o vatra sub mal, nu mai mare nsa ca un pat, unde ne-am trt cu t
oti. Doar, cu mustata una cu gura, de spuma, Marin Tuchei boceste ntruna, silabis
ind taraganat, ca un blestem, de la nceput: - Ne-a acoperit pamntul lui Dumnezeu..
. Niculae Zamfir si ia cu minile mlul cleios de pe obraji. l ntreb cu un zmbet de rece
nt operat: - Ai scapat, Zamfire? - Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ti
nem de dumneavoastra, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastra o fi si
cu noi. Vreo doi si-au aruncat armele, ca sa poata fugi mai usor. - Unde va sunt
armele, ma Marine? Clatina din cap cu tristete... - Armele noastre... Niculae Z
amfir si priveste arma cu magazia ncarcata de noroi. - Dar parca ale noastre mai s
unt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite. - Ia vezi, ma, cu g
rija, nu vin cumva dupa noi? Zamfir ridica ncet capul deasupra si pe urma parca u
imit, parca resemnat: - Vin, domnule sublocotenent, vin. Sa tragem cteva focuri s
a-i mai miram putin si sa fugim. Scot manusile murdare, iau arma unui om, Zamfir
face la fel, nca doi oameni se ridica si ei. - Trageti pe neochite, repede... La
rapaitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fara grija, se trnte
sc la pamnt. - Eu nu-i pricep, de ce se misca asa de ncet?... pna acum, multi cum s
unt, puteau fi de mult aci sa ne ia ca din oala, ntreaba unul. - Neamtul e om cu
socoteala - lamureste Zamfir - de ce sa le piara un om, daca ne poate rapune cu
scula? Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otrava n sng
e. Stiam ca nu se terminase, dar realitatea revenirii e noua. mi strng nspaimntat ma
nusile. Pe urma superstitia ma descompune cu desavrsire. Arunc pachetul cu scriso
ri... Mi se pare ca ar putea sa fie legatura ntre acele scrisori furate si insesi
zabilul joc al ntmplarii, care aduce un obuz la o jumatate de metru la stnga sau la
dreapta. Arunc si aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parca tot vreau s
-o pastrez... att de mare mi-e groaza de frig. Obuzele care lovesc n mlastina ne a
copera din nou obrajii cu noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie s
i se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batndu-ne mereu tepi de fier, cu ci
ocanul, n urechi, si vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar c
adea de la etaj pe bazalt. O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine a
r putea suporta sase-sapte sute de ciocniri de tren ntr-o singura zi? Un obuz a l
ovit n muchie... Mi se pare ca, apropiati, doi dintre oameni sunt loviti de ruptu
ri, dar n-am timp sa vad, caci ochii mi se nchid scurt, corpul mi se nclesteaza n c
onvulsie epileptica. - Asculta, Dumitre, azvrle mantaua aia, ca sa poti fugi mai
usor! si ma arunc nainte, caci simt ca stam ntrun mormnt. E o fuga deznadajduita, p
rin albia prului, ca a aghiotantului calare, mai ales ca apa e mai putin mocirloas
a aci. La vreo doua sute de metri e o noua cotitura rpoasa. Ajungem acolo trei in
si, dupa ce am fost despartiti unii de altii prin fntni tsnitoare, ct un turn, de pa
mnt si fum. Dam aci peste un grup de opt-noua oameni din plutonul meu, care astea
pta un moment prielnic sa fuga. Din urma mai vin nca doi, dintre cei care fuseser
a cu mine. Cnd ajung, mai mult se prabusesc dect se culca, pe urma cauta cu privir
ea iscoditor. - Petru Garlici? Iar celalalt cerceteaza. - Nu cred, mi se pare ca
a ramas acolo... A Mariei... Si pe urma ne lamuresc: ei au prins de veste ca fu
gim abia o clipa n urma, asa ca veneau cam dupa noi; atunci au vazut un obuz care
i-a retezat capul lui A Mariei... - ... si fugea, asa fara cap, dupa dumneavoas
tra, domnule sublocotenent. - A mers ca la vreo patru-cinci pasi si pe urma a nge
nuncheat si a cazut.

Oamenii se nchina:"... mama... ma..." Daca nu cumva a fost vreo halucinatie a lor
, sabia vjitoare a nimerit totusi. Si cel care povestea reia, ca sa-si ntareasca pe
ntru el. - A Mariei a fost. Acum suntem toti vreo doisprezece. - Haideti, ca aci
e capcana mortii. - Ne omoara fara lupta. Dar nu avem totusi curajul sa trecem
prin focul de baraj. Daca artileria inamica ar fi batnd o zona fixa, nevazuta de
cei care conduc focul, calculata doar pe hrtie, parca hotarrea ar fi mai usoara...
. Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar daca nu ai dect o sansa infima, trebu
ie sa ncerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmaresc ca pe niste
gnganii. Gndul nu ezita, mna nu le tremura, ochiul alege linistit tinta, caci sunt
netulburati de artileria noastra, ca niste mecanici de cale ferata obisnuiti cu
rotitele si manivelele lor. Totusi, n loc nu mai putem sta... Un nou salt, o noua
dezlantuire de trasnete (caci acum nu mai trag, ct timp nu se vede nimeni, ci tu
nul asteapta ochit gata, pna cnd suntem n fuga). Ajungem totusi n sat, dupa ce mai ntl
nim pe drum alti ctiva oameni, din pluton. Poate sa fie acum cam pe la prnz. Stam
deci aproape de trei ore sub focul dezlantuit al artileriei. n sat e ca o aratare
de stafii militare. Tudor Popescu sta dupa o casa, cu plutonul lui tot. - Omule
, de cnd te astept... Sunt ncremenit de nedumerire. Cnd e o fuga generala, el astea
pta sub traiectoria artileriei si a mortii. - Cum era sa te las singur pe aici?
Asta-i.... Aia de la regiment sunt niste cini... Nu parasesti un om, asa, cu patr
uzeci de insi, n fata inamicului care a pornit la atac. Nu-l iau n brate, nu-i strn
g mna, ci surd idiotizat. La o fntna, ma spal pe fata. Oamenii si iau mlul funinginos
de pe fata cu dosul palmelor. - Regimentul, batalionul? Unde sunt?... - Regiment
ul? Dracu stie... trebuie sa fie la trei ore de mars de aici. A plecat de atunci
, din zorii zilei. Compania? o fi si ea la zece kilometri; iar, catre oamenii lu
i: Hai, ma pacatosilor... Iesiti si aia din pivnita. Printre casele sarace, bolo
vanoase, se face o raspntie vaga. - O luam pe drumul asta, spre dreapta? - Ce dru
m, baiatule? acolo sunt nemtii. - Si-ncolo? - Si-acolo sunt nemtii. O luam la de
al n sus, ntr-acolo-i regimentul. Am senzatia ca ne-a cuprins o apa. Urcam, deci,
pe povrnisul dimpotriva, tot pe o vlcelusa rpoasa, marunta si cu lastari. Bombardam
entul, care n sat slabise de tot, rencepe iarasi. Acum situatia e nsa alta. Vlcelusa
face ocoluri. Cnd suie n pieptul dealului, nemtii vad pna n fundul ei si acolo nimi
c nu ne poate adaposti... Dar cnd o ia la stnga sau la dreapta, malul e paralel cu
ei si ne ofera adapost sigur. Nu avem deci de trecut dect vreo trei-patru zone d
e baraj, pe care ei le supravegheaza cu grija. ntr-un ceas facem si acesti doi ki
lometri jucnd, cnd e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al mortii. De doua ori
ntlnim despartiti de vai si nu stim ncotro s-o luam. Gasim spnzurat n cte un betigas,
nsa, cte un biletel: "La dreapta, Orisan". (L-am ntrebat mai trziu, cu o inexplicab
ila nentelegere de ce a si semnat biletelele si mi-a raspuns, cu buna dreptate: C
a sa nu credeti ca e vreo cursa a nemtilor.) Deasupra e un mare platou cu soseau
a si alte sate. Adica, exact, e tara obisnuita, ca Sasausul era cazut n albia rpoa
sa. Acolo dam peste Orisan... Constituise din oamenii ramasi n urma o ariergarda
si ne astepta. Vine lnga mine cu figura lui, lunga si rasa, nflorita. - Ai scapat,
mai? - Dar eu pe tine te credeam facut praf, acolo la carute... - Mai scapa omu
l... m-am ales si cu cizmele. Zmbeste palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemte
asca? - A fost. Ma trntesc jos istovit. Era ca la unu-doua dupa-amiaza. E cald, s
oarele si lumina albicioasa. Oamenii se aduna gramada... Fac socoteala... Lipses
c numai saisprezece, cu cei eventual rataciti, cu tot. Acest "numai" se refera l
a sentimentele de groaza prin care am trecut si la risipa de obuze a nemtilor. Dumitre, e ceva de mncare?

- Avem, dom sublocotenent... oua si ciucalata de la carutele alea. Si le cauta t


ihnit n sacul de pnza. - N-ai aruncat mantaua?... - Cum o s-o arunc, domnule sublo
cotenent? ca acum ncep ploile... Asa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung,
urecheat, buzat si practic. Cad sleit si nemngiat. Interminabilul bombardament a s
farmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar si numai cnd e nevoie neaparat sa r
aspund... Ma simt palid si cnd mi trec mna peste obraji vad ca mi-a crescut o barba
ca de mort. Ma ntreb nti, lungit n santul soselei, daca nu am fost prea de tot demo
ralizat de focurile de baraj. E o ntrebare care nu m-a slabit niciodata n razboi,
dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricnd: Altul, n locul meu, s-ar fi purt
at mai demn? Daca nemtii naintau, ma puteau prinde fara lupta, caci e nendoios ca
n-as fi fost n stare sa ma apar. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, cac
i nu aveam lnga mine dect sapte oameni. E o problema, care si n cealalta viata (car
e nu e dect paralela cu cea de acum) m-a obsedat mereu, nca din ultimul an de lice
u: Sunt inferior celorlalti de vrsta mea? n aceleasi mprejurari, altii cum s-ar fi
comportat? Tudor Popescu fumeaza un chistoc galbui, tinndu-l iscusit ntre aratator
si degetul cel gros, cu ochi absenti, caci e gnditor si el, aci n santul cu smocu
ri de iarba al soselei. El de ce a ramas sa ma astepte? Stiu ca din cauza ctorva
mici ispravi, camarazii mei au oarecare admiratie pentru mine, iar din cauza ges
turilor mele prietenesti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred ca mi iub
esc att soldatii, n-am stat sa adun ranitii cazuti pe coasta? E adevarat ca am fo
st poate cel din urma, chiar din plutonul meu, dar eu nu stiam asta si nici acum
n-o stiu precis. n sat nu tragea artileria, si Popescu nu trecea prin ncercarile
prin care treceam eu, e adevarat, dar poate ca ar fi trebuit totusi sa stau sa a
dun din raniti... Si unde sa-i duc?... cum sa-i transport?... cnd trupele noastre
sunt tocmai la zece kilometri. Si nca alta obsesie, cu radacini si mai adnci. Sun
t dintr-un neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdun, sau daca as
fi pe Somme, n uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o data? E aceasta inferi
oritate de rasa? Ei nu sunt din carne si nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea
taria sa ndure atta? Exista, pe drept cuvnt, vreo rasa aleasa, care poate suporta
ceea ce noi nu putem suporta? si atunci trebuie sa trag consecintele firesti pen
tru toata activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gndurile
de realizare n viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste. Nu credeam n n
imic... nici macar n Dumnezeu... si aceasta zi, aratndu-mi limitele vointei si ale
personalitatii n comparatie cu altii, ma dovedea ntr-o inferioritate de epava. A
fost destul sa apara nemtii... focul a doua baterii. Si totusi acum soarele era
sus, prietenii ma asteptau... o companie ntreaga strnsa prin grija lui Orisan, toa
ta a noastra, pe raspunderea noastra, creata de el din nimic, ca o casa, ca o st
atuie, ca o gradina sadita, ne dadea un real orgoliu si aproape ca doream sa ramn
em n urma. ncolonam frumos acesti o suta si ceva de oameni, facuti dar tarii, lasa
m o ariergarda mica n urma si pornim. "WER KANN RUMNIEN RETTEN?" Abia cnd dam peste
un pod care arde mocnit, cnd vedem pustiul pe care-l ntlnim, sate dupa sate, alt p
od care arde, ntelegem despre ce e vorba n realitate. Orisan zmbeste trist, cu ntele
s amar, cnd ocolim prin vad: - Nu mai am sperante de ntoarcere. Dupa aproape treiz
eci de kilometri de mars istovitor, care ma idiotizeaza, cu urechile si capetele
mereu ntoarse napoi, ajungem din urma, pe nserate, n marginea Nagy-Varosului, batal
ionul, care ne daruieste cu indiferenta de mecanism o seaca surpriza. Vom ramne n
avanposturi. Sunt att de obosit, sunt att de sleit de vointa, nct cu greu ma stapnesc
sa nu urlu furios. Capitanul, ngaduitor si feminin, ma potoleste cu prietenie, u
imit (ca un taran care a vrut sa rataceasca prin oras un cine si l gaseste, aproap
e de casa, sub dricul carului), dar sincer bucuros cnd ma vede ntors din valea und
e ma lasase. Dealtfel, o companie, plecata mult naintea mea, batuta de artilerie,
se mprastiase, se ratacise si nca nu se stia nimic de ea. - Gheorghidiule, ai rab
dare, domnule, s-a dus domnul maior sa explice comandantului ca e trupa obosita.

Raspunsul ne vine tocmai n zorii zilei si mergem sa cantonam n sat, unde dam peste
un ntreg corp de armata poate, peste o divizie cel putin, n cea mai mare nvalmasea
la cu putinta. Dupa ce, cu chiu cu vai, gasim cteva grajduri si doua odai pentru
odihna, suntem toata ziua chemati la regiment pentru a primi ordine administrati
ve, pentru ncheieri de acte. Mi se dau ntile scrisori venite din tara. Pe un plic e
scrisul mare, putin aplecat, al nevestei mele. O pun ca si pe cealalta, a mamei
, n veston, fara sa le citesc. ntlnim, dupa atta vreme, ntia oara, serviciile regiment
ului si toata ziua ne e luata cu diverse completari de rubrici, rapoarte, lamuri
ri. Nu ne-am luat soldele si e musai sa le luam, semnnd stat. Trimit banii, cu ca
re n-am ce face, pe doua adrese cunoscute, la ntmplare aproape. Dumitru mi-aduce v
estea ca lada cu bagaje a fost sparta... sau s-a stricat... destul ca e goala cu
totul. Nu mai avem dect ce e pe noi. Venim pe drum spre cantonament; Orisan mi so
pteste cu gnd ngenuncheat: - Wer kann Rumanien retten? - Ce vrei sa spui? - Am cit
it de doua ori ziarele. Pierdem razboiul. - Si ce putem face? - Douazeci si cinc
i de mii de prizonieri la Turtucaia. - Daca generalii nostri nu stiu un principi
u de tactica, elementar: ca o batalie prost angajata nu se continua, ci provoci
alta, ca Joffre la Marna. Mitica Radulescu e indignat. - Adica voi credeti prost
iile alea despre Turtucaia? E congestionat de mnie. Credeti toate prostiile nemte
sti?... Si pleaca aproape ntorcndu-ne spatele. Orisan se uita lung dupa el si pe u
rma ma ia de brat: - Crezi tu ca oamenii de isprava de-acasa, cti or fi, stiu cum
e condus razboiul romnesc? si dau seama ca nemtii vor ajunge la Bucuresti? - Poat
e ca da... poate ca nu. Ma priveste apasat, cu trasaturile prea simple n linii dr
epte. - Asculta, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amndoi, trebuie sa plece
la Bucuresti... Trebuie sa gasim acolo oameni care sa ne asculte, ct mai e timp.
- Cum o sa pleci de aci? Se apropie strns de mine: - Am vorbit cu Dimiu. Poate se
va gasi vreo nsarcinare. E vorba sa se trimita un ofiter, ca sa aduca un transpo
rt de la partea sedentara. Surd cu mila. - Va pleca desigur aghiotantul regimentu
lui sau altcineva. - Maiorul Dimiu va face sa plece unul din noi. - Orisan, ce c
rezi tu ca putem face acolo? - Sa vorbim cu vreun parlamentar influent, care sa
le deschida ochii tuturor. Am rupt o ramura de copac si-i numar frunzele. - Ascu
lta Orisan, daca mergem acolo, nu-i dect un singur leac: revolverele. Ai curajul
asta? Daca vrei, dezertam... Esti n stare? A ramas ngndurat. - E prea complicat...
- Atunci, sa lasam lucrurile cum sunt. Dupa-masa dorm vreo doua ceasuri si cnd ma
destept mi aduc aminte de scrisori. Mama mi spune ca acasa sunt toti bine si: "St
efane, mama, roaga-te lui Dumnezeu n fiecare seara, ca el ne e singura nadejde...
si vezi, fii cuminte... fa si tu cum fac altii". Biata mama, cum crede ea ca "f
ac altii"? Nevasta-mea, pe hrtie lunga mov, mi multumeste pentru donatie: "A fost
o surpriza, m-a uimit... Sa te gndesti acolo, n razboi, att de mult la mine.. ti mul
tumesc nca o data ca ai fost att de dragut n chestia lirelor, si-mi pare foarte rau
ca ultima oara ne-am despartit putin cam rece. Dupa plecarea ta am fost trista
si a treia zi am plecat din Cmpulung. Singura... cu servitoarea... de-abia am gas
it locuri n tren. Aici am gasit totul n regula. Scrie-mi daca poti, si ct poti mai
mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri
am fost la mama... ca sunt singura toata ziua... Te sarut, scrie des cum te afl
i. E adevarat ca naintati mereu? aici e o mare bucurie."

Cheia de la birou, actele, am fost dragut (?). Ce pot sa fie pentru mine toate a
stea?... Ei au acolo pe "mine". Ce stiu ei de ce a fost ieri n realitate n satul Sa
saus? Propozitiunea "ca sunt singura toata ziua" ma face sa zmbesc, nu pentru ca
o recunosc tipica si att de masinal mincinoasa, ct pentru ca mi aduc aminte ct am su
ferit din cauza ei. Acum totul e, parca, din alt tarm, iar ntre noi abia daca e fi
rul de ata al gndului ntmplator. O singura curiozitate, ca de amator de tablouri, a
m: Cum o fi lumea asta, care stie ca armata e n razboi? cum e atmosfera strazii,
a restaurantelor, cum vorbesc la masa? as da nespus de mult sa vad acum un exemp
lar macar din ziarele mari, de dimineata, sa citesc, dedublat, cu ce litera? cu
ce titluri? vestile razboiului romnesc. - Nu dormi, Gheorghidiule? ma ntreaba de p
e patul celalalt Tudor. - Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasa...
- Hai sa vedem caii lui Corabu. E un adevarat loc de rendez-vous ofiteresc graj
dul vecin, unde capitanul Corabu tine patru cai, prada lui de razboi. - Asta-i d
in grajdurile lui Esterhzy, arata cu mndrie noul proprietar un roib pintenog, subt
ire si nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte. Corabu, ca sa-si poata
face colectie de cai, a ntins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adica n
umai trei a capturat, ca pe unul l-a ales dintr-o herghelie ntlnita si l-a platit,
fata de martori adusi anume, cu bani buni si foarte cinstit socotiti la pret. A
dmiram cele patru animale subtiri, si vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea c
u care le-am fi privit pictate. - Si ce faceti cu ei, domnule capitan? E sincer
uimit. - Cum ce fac cu ei? Dar n timp de pace un cal ca asta ma va costa solda pe
un an, domnule. - Sigur, un maior are nevoie de cai, i completeaza gndul, creznd c
a glumeste, un locotenent de administratie... Dar capitanul e destul de acru: Maiori ajungeti voi, hotii astia de la intendenta... eu am sa fac nsa un grajd de
cai de curse... - De ce hoti, domnule capitan, de ce ne faceti hoti? - Uita-te
la el, ni-l arata cu dispret capitanul, netezind mereu coama de matase a roibulu
i. Ne trimit, ori nu ne trimit hrana, ei o trec la ordinar. Ba si atunci cnd ne-o
trimit, o iau cu japca de prin curtile oamenilor si o trec apoi gras la socotea
la. Rdem toti, rde galben si locotenentul, dar pna la noi a ajuns zvonul ca acei de
la etapa au trimis - siguri cum sunt ca scapa - cte-o adevarata zestre acasa. Ca
sa ne mpace, locotenentul ne cheama la magazia diviziei, sa ne dea tigari si vin
bun, nfundat. Pe drum discut cu Orisan si Tudor Popescu: - Pe locotenent l nteleg,
e sigur ca se ntoarce, dar Corabu? - Da, e ciudat... ncrederea asta... Corabu mi d
a o spaima linistita, ca un bolnav care, spre deosebire de toti cei din jurul lu
i, nu stie ca impresia de multumire si bunastare pe care o are e semnul agoniei
apropiate si face planuri unde sa-si petreaca vara. Pe strazile satului, transfo
rmat ntr-o provizorie capitala de regat militar, e o miscare de trasuri, furgoane
si automobile chiar, chesoane si tunuri trase n marginea drumului, care desfid o
rice gnd de ordine. Curtile sunt toate pline, cum sunt pline de care si trasuri c
urtile hanurilor n zilele de trg, iar oamenii forfotesc n toate partile. Vinul si g
ustarile, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase. - O saptamna, doua, ct
mai stam aici, Vasiliule, suntem musteriii tai. ti facem vad. Un locotenent scurt
, cu mustata blonda, ntreaba mirat: - Credeti ca stam aici doua saptamni? - !? - T
rei zile, o saptamna cel mult. - Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie? Ne
vizitam cantonamentele si hotarm ca seara sa luam masa mpreuna cu toti amicii, Tu
dor Popescu, Orisan, Mitica Radulescu si cu mine. Dar se vede ca ordonantele au
vorbit despre banchetul nostru, ca se mai invita si altii.

- Tu ce aduci? A nu, pui fripti avem... Si sardele avem. - Da?... eu am ardei um


pluti... Ne prapadim de rs o clipa... ardei umpluti?... ce idee, asa seara?... Dar, ardei umpluti... ca a gasit masina de gatit. Pe jumatate suntem convinsi...
Orisan chiar face reflectia rezonabila: - Draga, ardeii umpluti sunt o mncare ad
evarata, de oameni asezati... cu pat si masa... nu pui fripti, de oameni vesnic
pe drum. Fireste ca suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeste cu greutat
e. - De, nu stiu... daca o sa ajunga... n-am dect o tava. Constat iar ca pe front
nu mai sunt acele tipuri "pitoresti" de care e att de plina literatura. Toti cei
care sunt "pitoresti" o vor - si sunt constienti de asta - asa cum vor sa-si fa
ca un "cap" cei care-si lasa barba. n tic, n formula repetata, e ceva de cabotinaj
. Dovada ca, daca pe un chefliu cu ticuri pitoresti l scuturi si i vorbesti grav s
i serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar razboiul e mai ales s
inceritate, aproape de pamnt si piatra. Nu e teatru, chiar cnd e gluma. Nu exista
deci tipuri pitoresti dect la popote, la intendenta si la etape. Acolo, cnd sunt u
neori, si cei de pe front se lasa ispititi. Acum suntem numai veseli. Pe nserate
a nceput sa burniteze. n odaia mea, patul cu cearsafuri albe e facut (n-am dormit n
trei zile dect trei-patru ore pe apucate) si masa e ntinsa cum se cuvine pentru s
ase "persoane", nu insi. E un soi de veselie, chiar cnd masa e ncarcata si paharul
plin, cam la fel cu veselia uscata a figurantilor de teatru, care sunt veseli,
striga si beau din cupe goale. Dar cnd aduce castronul cu aburi de supa delicioas
a - unde l-o fi gasit? - ordonanta e oarecum grijulie: - Domn sublocotenent ...
nu-mi miroase a bine. - Ce, ma, ardeii lui Vasilescu? ntreaba Mitica. - Nu, XY a
primit ordin de echipare... Lingurile au cazut n farfurii. Parca a turnat cineva
laturi n supa. - Ia vezi, ma... Nicule... Paraschive, aia de-acolo, ia duceti-va
sa vedeti ce e... Nu mai mannca nimeni. E o enervare joasa, facuta din dezgust si
istovire. Suntem brigada cu XY. Paraschiv se ntoarce cu un chiot de bucurie. - N
umai XY... la noi nu e nimic. Dar att nu e de ajuns ca sa ne readuca pofta de mnca
re. Nici nu vorbim macar... Tudor Popescu s-a dus sa se trnteasca pe unul din pat
uri, n asteptare. Tignale prelungite si, n strada, comenzi scurte, corectate. XY s
e formeaza pentru plecare n seara. - Sa vedeti, draga, ca pe noi ne lasa n pace. A
m eu o presimtire a mea... ca pe noi ne lasa n pace. Uite, eu mannc fara grija...
Noi ceilalti ne multumim sa fumam fara sa spunem o vorba. La ora 9 vine ordinul
sa ne echipam. Ne ncolonam apoi pe o ploaie rece si patrunzatoare de toamna. - Ve
deti, domnule sublocotenent, daca aruncam mantaua de cauciuc... - Bravo, Dumitre
, esti o ordonanta clasica... - Da, dom sublocotenent... - Ce da, ma? - Sunt asa
... cum spuneti dumneavoastra. - Esti un prost. Sunt mbracat tot n costumul ofiter
esc subtire (caci abia mai trziu ofiterii se vor mbraca cu aceleasi haine, vag aju
state, ca si trupa) cu care am plecat n ajunul Sfnta Mariei. Toti mi admira cu invi
die mantaua... Orisan are perechea de cizme de husar lungi, rosii, dar se codest
e sa le puie, caci i e frica sa nu fie, ntr-o eventuala lupta, prea vizibile. Porn
im ncet dupa chesoanele de artilerie, ca dupa un dric. Nu se vede nimic si, dupa
ce iesim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfunda, e o adevarata mla
stina. Credem ca nu intram chiar azi sau mine n lupta; ba nca ni se pare sigur, dar
drumul asta prin noroi, n ntuneric bezna, sub palele de ploaie, e ngrozitor. Alune
cam, ne tinem unii de altii si ajungem cu toti n santul din marginea drumului. Atentie... pod sfarmat... se transmite, venind din om n om, nstiintarea. Dar cum ntu
nericul e prea de nepatruns, cadem toti, rnd pe rnd, n mocirla. Ne scoatem, trndu-ne,
unii pe altii. Mai fiecare pas e facut din trei pasi: unul alunecat spre dreapt
a, altul ngenuncheat la stnga si n sfrsit cel bun nainte.

Mi-e imposibil sa stiu n ce directie mergem. - Atentie... atentie... cheson mpotmo


lit. Ocolim asa ca sa ne conformam indicatiei, desi ne ntrebam daca nu cumva acum
gresim. Trecem probabil pe lnga un tun, dar nu stim unde e... Sunt sleit... mi s
e ndoaie genunchii uzi... Ghetele de sevro mi-au devenit ca niste bandaje de noro
i rece n jurul picioarelor... Mi le smulg cu greutate, ca si cnd pamntul mi le-ar s
uge. Ploua mereu si ntunericul e att de mare de parca suntem rataciti ntr-o mina, f
ara un chibrit, fara o unda de lumina macar. ntre o plpire de tigara si soarele tot
, e mai mica deosebire, fara ndoiala, dect ntre o lucire de zid alb si ntunericul ab
solut. Cnd uneori drumul ocoleste, ntunericul devine si el mai lichid si ne spala
obrajii. Undeva, nainte, s-a aprins o lumina. Imediat ncep urlete: stinge... sting
e lumina. Si e fara noima, caci o lumina nu poate indica o pozitie, de vreme ce
nu i se poate determina locul. Bjbim mai departe prin ntuneric. - Zamfir... Niculae
Zamfir... Nu raspunde nimeni. Zamfir!... Pun mna pe cel din stnga mea: Tu esti Za
mfir? - Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne - si aci mi trnteste o porcari
e soldateasca. - Ma, cine esti tu, ma... n-auzi? si l iau de gt... Cineva mi recuno
aste vocea: - Ma, e don sublocotenent de la a noua. - Don... don... sublocotenen
t... eu sunt dintr-a saptea. - A saptea? apuc de ranita pe cel dinaintea mea...
Cine esti? Din ce companie esti? - Vasile Tonitu dintr-a saptea. - Ma, aici sunt
eti dintr-a saptea? - Nu, don sublocotenent, a opta, mi raspund cinci o data. - D
ar a noua unde e, ma?... Ei, a noua... - Aici, don sublocotenent, raspunde unul
si parca i e vocea fosforescenta, att de mult o simt. - Unde sunteti, de aici: nain
te... napoi? - Pai nu stim unde sunteti dumneavoastra... - Ma, care are o izmana.
.. o camasa alba... Puneti-le pe spate, ca sa ne mai lamurim putin. n sfrsit, ne r
egasiram... Compania era n urma. Sa tot fie miezul noptii...mergem parca de o ves
nicie. De repaos nici vorba nu poate fi... Adica nimeni nu se poate aseza... cac
i de stat n picioare, n loc, stam la nesfrsit. Suntem parca la sute de metri, ngropa
ti n pacura. Frigul nu-l simt nca dect la picioare... cnd stam n loc... dar ma gndesc
ca la un vis nebun, ca as putea sa fiu ntr-alta parte... ca la ora asta exista oa
meni care dorm n pat... sau ntr-un bordei uscat... ca exista oameni care se odihne
sc ntr-un grajd, fie si pe baligar cald. - Loc... loc... loc! Artileria...! Vine
din urma artileria. Stiu ca e artileria numai pentru ca acum, n loc sa ma lovesc
de cei din dreapta si stnga mea... ma lovesc de boturi de cai si roate de tun. Oa
re artileria merge tot asa de ncet ca noi? Oare caii vad mai bine? Dupa un timp,
tunurile se mpotmolesc si se descopera ca infanteristii se asezasera pe lanturile
care leaga ante-trenurile. Urlete, njuraturi, uruit de fier si de roti iar; si,
trimise parca nu se stie de unde pe deasupra, strigate ngrijorate de "tacere!". D
e la o vreme oboseala mi da ca un val de nebunie. De trei zile si trei nopti n-am
dormit dect aseara, n santul soselei doua ore si azi dupa-masa alte doua. Acum pi
cioarele nu mai gasesc nici macar sprijin, n noroiul care aluneca sub ele, de par
ca am cauciuc la genunchi. As vrea sa ma las jos, sa treaca peste mine bocancii
camarazilor, copitele cailor. Macar daca as fi aghiotant de batalion, sa merg ca
lare. Mi se pare att de putin ceea ce cer. Sute de artileristi calare, ofiterii d
e la capitan n sus calari, aghiotantul calare, fireste si ei aci n iadul acesta de
noroi, dar la regiment, la brigada, la divizie, la toate aprovizionarile si la
toate birourile, la toate misiunile si la toate depozitele, atti alti ofiteri. Nu
voi sa fiu departe de foc, ca ei. Nu as vrea dect un cal, pe care sa merg alatur
i de camarazii mei, mai robusti, pare-mi-se. Mergem toata noaptea si acum am pie
rdut absolut masura timpului, totul capata pentru mine o senzatie de vesnicie, d
e existenta inumana.

De la o vreme ncepe sa ploua din nou, caci statuse un timp. Zamfir, care ma regas
ise (fara sa ne vedem fata) si voinic ma ajutase sa lupt toata noaptea cu noroiu
l, mi da vestea ca se va face ziua. l ntreb, ndurerat parca, de unde stie asta. - Va
spun eu, domnule sublocotenent, daca ncepe iar ploaia, e semn ca ne apropiem de
ziua. ntr-adevar, peste ctva timp ntunericul ncepe sa se ncenuseze. Pe urma devine ce
va mai albicios, ca deasupra marii, asa nct, desi au nceput sa se zareasca ramuri n
egre de copaci, oamenii nu se vad nca dect ca prin ceata, caci au si ei uniformele
tot cenusii. Ploaia a devenit vie. Vntul ne repede din cnd n cnd n fata pnze de apa r
ece. Suflam greu si mergem nainte. Cnd s-a luminat de ziua, parca am iesit dintr-u
n tunel. Ploaia si vntul de toamna reped n copaci si tufisuri, verzi nca, palele de
nori albi care se trasc pe marginea drumului, caci acum suntem ntr-o padure tnara
de carpen si stejaris. Ne cautam oamenii si din mers ne reconstituim unitatile.
Dupa un timp coloana s-a oprit. Dar acum ncepe altceva tot asa de grozav ca obose
ala: frigul care ne amorteste... Dupa ce ne-am odihnit ca niste cai, cnd pe un pi
cior, cnd pe celalalt, ncepem sa batem pe loc din talpi. mbracamintea e toata leoar
ca, lipita cu clei rece de noi, ghetele de sevro mi s-au spart azi-noapte si acu
m, cu ciorapi noroiosi si boturile atrnnd, e mai rau dect daca as fi descult. E un
frig care ajunge pna la oase... Dealtfel, de-a lungul spinarii mi simt pe piele, a
lunecnd ca melci reci, siroaie de apa, care tremura ncet, ca pe geamul pe care aju
nge ploaia. Sunt ploi calde de vara, asta e o ploaie deznadajduita si nghetata de
toamna. Pe la noua dimineata abia, maiorul o ia la stnga pe o vlcelusa, pe fundul
careia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum n fuga. A n
ceput acum, sau am crezut-o noi, departe, o lupta vie de artilerie. Cte vlceluse c
a astea am vazut eu, cndva, n alta viata, de la fereastra vagonului-restaurant, ntr
e Pitesti si Slatina! Ajungem ntr-o vale mai larga putin, prin fundul careia treb
uie sa fie, pe sub rachite plouate, vreun praias. Departe, la ctiva kilometri n dre
apta noastra, pe o coasta larga, urca, atacnd pare-se, batalioane de ale noastre.
Noi credem ca inamicul ocupa aci dealul mic si paduros din fata, al carui povrni
s e batut si de artileria lor si de a noastra. La dreapta, el face ndeosebi un ba
raj puternic de vreo cincizeci de metri largime, socotind, dupa ct se pare, ca pe
acolo duce calea noastra. Ploaia a stat iar. - n tragatori... n tragatori. Maioru
l porneste mpotriva dealului mpadurit din fata, si cum crede ca acolo e inamicul,
dam n tragatori un adevarat asalt. A fost, poate, si s-a retras, nu-mi dau seama,
dar cnd patrundem n padure urlnd: nainte... nainte!... nu gasim pe nimeni. n schimb n
e mprastie focul artileriei noastre, care loveste n plin. - Sa nu mai traga artile
ria noastra... sa nu mai traga artileria noastra! urla disperata toata lumea. Nu
ne ramne dect sa alergam mereu nainte: de partea cealalta a dealului privelistea e
foarte cuprinzatoare. E un fel de uriasa strachina verde, de doi-trei kilometri
larga, cu mici culmi, bune de pasune, pe toate marginile, cu padure pe stnga. Pr
in mijloc, priase mici cu tufisuri marunte, ngalbenite. Nici urma de inamic. Dar nam aparut bine si artileria lor - caci o cunosc, e tot cea de alaltaieri - ridic
a trombe de pacura si fum naintea noastra, trasnind si rupnd fier. - nainte, si fa
legatura pe dreapta! mi striga maiorul Dimiu. Legatura... legatura... treci prin
baraj. Si cum crede ca nu aud bine cauza bubuiturilor, mi arata cu mna, si apoi sp
re stnga: - Voiculescule, prin padure... padure... padure, n-auzi? ... nainte... C
ad lovituri mperecheate de trasnete. Tot dealul zvcneste cnd e lovit n coasta. Crate
re negre ct niste roti mari de locomotiva rasar apoi n iarba. Loviturile sunt ntrer
upte si oamenii se opresc ngroziti. Situatia e nsa mult mai usoara ca alaltaieri.
Barajul e fix si orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne gas
im acum, la douazeci de pasi de el, nu cade nici un obuz, iar daca traversam pat
ruzeci de pasi printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze. Cu ochii
sufletului nchisi, n picioare, strig pe nume ctiva dintre oameni... "Zamfir Nicula
e... Ciorbagiu... haide". Dar dupa ctiva pasi oamenii se opresc, si n carnea si ne
rvii mei e un consimtamnt. naintea noastra sunt culcati alti tragatori. Barajul e
ca sa mpiedice sosirea noastra, a rezervei, si nu avem puterea sa ne repezim sa t
recem prin el. Pamntul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, ma
ri ct un munte, dar nevazut acum, rcie si azvrle pe o zona anume pamntul, ca un cine s
au ca o fiara care cu picioarele si ghearele si face groapa.

Cu un genunchi pe pamnt, fara arma si dupa ce am dat si mantaua ca sa ma simt mai


usor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se ca spre stnga obuzele cad mai r
itmic, asa nct s-ar putea trece. Dar deodata o serie de fsituri suierate, de sarpe nt
artat, si aliniate ca din nai, trec pe lnga mine. - Mitraliera... trage mitraliera
... culcati! - Suntem pierduti, caci culcati... neculcati... asa fara adapost, b
atuti de mitraliera, e moarte sigura. - Zamfir... Grigorita... Si ma napustesc na
inte n baraj. Naruite lnga mine, obuzele sunt parca prabusiri de trasnete, cazute
pe casa alaturata, dintre cele care fac sati plesneasca geamurile. Si trasnetul
nu e nimic pe lnga aceasta dezlantuire, caci e unul singur si, odata cazut, te ga
seste scapat... dar aici, tocmai pentru ca a venit unul, stii ca mai vin si alte
le. Cnd n plin baraj vine vjitura, cad sau cadem poate, caci nu vad nimic, cu antici
patie... "Nelovit" e constatarea de un sfert de clipa. Din nou o goana nnebunita.
.. Sunt dincolo... n plina bataie, pentru atacul de baioneta... Parca am trecut p
rintr-o poarta. Nu ma gndesc la poarta barajului, ci la un fel de poarta nevazuta
, nalta pna la cer... a mortii... a lumii celeilalte, dintre spatiile reci. Totul
da impresia de nou... originar... n fata, am ajuns din urma, ntr-o mica vlcelusa, u
n lant de tragatori, culcati n tufis si printre smocurile de copacei... La dreapt
a, la cteva sute de metri, un lant de tragatori, al nostru, se abate napoi - vad b
ine, caci sunt si ei pe pasunea larga - ca un gard prabusit nti la un capat... pe
urma la celalalt... nu vad nici un soi de inamic... dect foarte departe la stnga n
fund, pe un dmb, un sir de oameni culcati ca niste mogldete, exact ca tintele culc
ate pe cmpul de tir de la regiment. Ma scol n picioare si strig si ofiterului pe c
are l-am ajuns din urma: - Domnule capitan, hai nainte. Toata lumea mi urla ca la
teatru, cnd ai din urma nu vad: "Jos! jos!" - Stai jos, domnule, ca ne iau focuri
le lor n primire... Vrei sa ne descopere aici? Lasa sa-i ia prin padure, pe flanc
. Se aud la stnga, unde e restul batalionului nostru, urlete nentrerupte: "nainte..
. nainte...", deci ramnerea pe loc mi se pare o dezertare. Constat, asa pentru min
e, cu gratuitate, n clipele acestea de moarte, ca nici pe departe nu e acea "ploa
ie" de gloante prin care se spune ca trebuie sa treci la razboi. Din cnd n cnd cte u
n strop de piuituri, ca vntul toamna pe cmpie, cnd gloantele trec mai pe sus... fsitu
ri suierate, de sarpe, cnd sunt aproape. Pe deasupra trecu anuntate naprasnic, me
reu, cum se anunta uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, n dmbul din sp
ate, cu un fel de titanica nerozie, transformnd doar padurea n ruine si fum, caci
cred ca nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au sa-l poata darma, orict l-ar zgudui
. "Degeaba" chiar, nu e... nteleg ca asa, batnd haotic n dmbul acela, n afara de fapt
ul ca ne-au redus toata artileria la tacere - caci nu mai trage nici un tun romne
sc pe aci - ei fac un fel de demonstratie gratuita ca toate demonstratiile simbo
lice, ca soarta, nu numai a mea, dar a armatei ntregi e pecetluita. Cta vreme ei p
ot dezlantui n liniste un uragan ca asta, prin care nici o unitate nu poate trece
nenjumatatita si nedezorganizata, e nfrngerea. "Wer kann Rum"nien retten...?" Deod
ata, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se nfig printre noi n pamnt ca
ghearele si provoaca un urlet de blci. - Paziti... trag ai nostri n noi... paziti
! Un lant care a aparut sus pe coasta, nestiind unde se gaseste inamicul, cum nam stiut nici noi, creznd ca tot ce e dupa culme e dusman, trage n noi... Fugim ur
lnd si ne adapostim, ncocrjati, n sivoiul vlcelusei. - Nu mai trageti... se striga nap
oi... nu mai trageti! Acum vad ca sunt ctiva morti... cu capul culcat pe brat, cu
fata n sus, toti cam n aceeasi atitudine. Parte sunt desigur loviti din spate...
S-a dus elanul de la Olt... de la Magura Branului.

E n mine o tristete mnjita, ca de moarte. Mult la dreapta, se ntorc n picioare (nu s


unt urmariti cu focuri? nu e lupta acolo?) plcuri-plcuri dintr-ai nostri. E ceva d
e nmormntare n amurg sarac. Carti de citire, articole de gazeta n patruzeci de ani,
sunt goale ca niste sertare, naintea acestei retrageri care e realitatea... Drama
razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, ct aceas
ta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care
cunoaste altfel ceea ce cunostea ntr-un anumit fel. Ramn asa n vlcelusa, cu lantul n
treg de oameni plouat pna la piele, ros de tristete, cam jumatate de ceas. Oameni
i privesc cu ngrijorare spre dreapta. "O sa ne ia pe flanc." Dar e o imposibilita
te... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic. Ai nostri trag n mod stu
pid, n sus, orbeste - dealtfel, nici nu vedem nimic. E o rapaiala asurzitoare. Ia
ta nsa ca n stnga, n padure, rencep iar urletele batalioanelor noastre: "nainte, naint
..." Nu mai pot sta locului. - Hai nainte, domnule capitan... hai, ca auzi... la
stnga... ntr-un anumit sens, nu-ti trebuie prea mult curaj ca sa alergi nainte; de
vreme ce cmpul e gol, da, ct de ct, o impresie de manevre. Capitanul mi arata cu mna
ca n padure, napoi, se ntmpla ceva... Cu mustati mari, cu obrazul sprijinit n cot, ntr
e oamenii lui, capitanul e o enigma pentru mine... Cnd azi tot vom muri - caci az
i e ziua, nu mai ncape nici o ndoiala - ce cstig e sa fii plesnit de gloante aci, n
loc sa mergi nainte? Strig cu o frenezie animalica, beat de propriul meu urlet: "n
ainte... nainte..." Capitanul cu oamenii se ridica si pornim tot lantul nainte, ur
lnd mereu. Mergem ca la trei sute de metri, n salturi succesive. Acum gloantele ca
re veneau rare miauna des... O mitraliera toaca, departe, dar loveste prea scurt
. Ridica pamnt si iarba, la vreo cincizeci de metri n fata mea. n padure strigatele
romnesti au ramas n urma. Inamicul lucreaza tacut si automat ca o masina de preci
zie. Capitanul comanda un foc spre padure n dreptul nostru, ca eventual sa lovim n
flancul celor care, crede el, tin fata batalionului nostru. Protestez cu ndrjire,
caci am certitudinea ca tragem ntr-ai nostri. Dar nu mai pot face nimic, focul s
-a dezlantuit. Mai departe, nu mai mergem. - Lasa, domnule, sa asteptam aici, sa
-i ia pe flanc prin padure. nteleg acum ca gndul oricarei manevre, n afara de nainta
re, pe cmpul de tragere, e moartea si nfrngerea. Reiau mereu, urlnd: "nainte... nainte
" si urletul nsusi e un stimulent formidabil si un narcotic n acelasti timp, ca un
pahar de vin, dat dintr-o data pe gt. Alegerea ncinge si ameteste. - Zamfire... M
arine... Ciorbagiu... hai. M-am ridicat n picioare... snopul de gloante vine apro
ape, nsa nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine nainte. Ne oprim dupa zece
pasi, dar ne ridicam numaidect: n fata noastra sunt vreo doua gropi de obuz. Alerg
am lunecnd pe iarba plouata si ne nghesuim cte patru-cinci ntr-o groapa. Dar acum e
o nversunare groaznica mpotriva noastra, caci s-a ntmplat un lucru neasteptat. Ct tim
p eram culcati n iarba, nu eram vazuti. Ridicndu-ne nsa ne-am demascat... si acum, n
haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lamuriti. Fsiturile sunt dese,
dar pe sus. Vin si din fata si din spate, de la cei ramasi n vlcelusa, care trag
pe deasupra. Dar mai ales ne cauta acum mitraliera. Probabil ca nu poate aprecia
distanta exact, caci trage la zece pasi nainte, scormonind iarba si pamntul cu sn
opul ei de gloante ca o gheara de tigru, se apropie din ce n ce, nsa parndui-se ca
s-a nselat, iar si repede turbat si metalic snopul la alti douazeci de metri. Cei n
gramaditi cu mine trag ca descreieratii, fara sa scoata capul din groapa de obuz
. Si din nevazut parca trage mereu. Fara ndoiala, nu-i "ploaie de gloante" si sno
pul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloantele astea care
vin ar fi tot att pentru oricare dintre noi, ct un naufragiu pe ocean, ct un cutre
mur catastrofal, ct sfrsitul lumii. O simpla izbitura, scurta ca de cravasa, n frun
te. Armele celor ghemuiti napoia mea n groapa se descarca lnga urechile mele chiar,
cu plesnituri groaznice. Unul si-a rezemat arma chiar, o clipa, de umarul meu,
i-o dau la o parte cu mna furios, caci mi sparge urechile. As vrea sa dau ordin sa
nu se mai traga, dar zgomotul e asurzitor, ca ntr-un aeroplan cnd porneste motoru
l...

Trebuie sa iesim din groapa asta, caci e moarte stupida. n fata e o noua cuta de
teren. Dar mai nti nu stiu cum sa fac sa se opreasca focurile... M-am ridicat n gen
unchi, n marginea gropii, jucnd toata cartea, caci pericolul e mai mare din spate.
Fac mereu semn sa se opreasca focurile catre cei din vlcelusa, ca sa putem nainta
fara sa cadem loviti din urma. Dau iar la o parte, cu mna, arma celui din groapa
, care trage aiurea, naucindu-ma. n sfrsit, fac semn cu mna stnga napoi, ngenuncheat s
i sprijinit cu dreapta n iarba, dar cineva mi da cu o varga peste mna si imediat su
nt tras de picioare napoi n groapa, unde cad zapacit... - Ce e, ma? - Sunteti rani
t... mna stnga. Toata manusa-i plina de snge... Un deget atrna, mbracat si el n manusa
lui, n jos, prins parca numai ntr-o ata, dar nu simt nici o durere. Lnga mine, oam
enii mi arata cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei si mai ale
s pentru ca ei ncearca sa-mi spuie nu stiu de ce n soapte si cu un aer tainic ceea
ce vor. Pe urma, nteleg. Omul si-a sucit n loc gtul moale, din gulerul scortos al
mantalei si are acum obrazul stng lipit de palma, ntors napoi, ca si cnd n-ar mai vr
ea sa vada nainte. Din coltul buzei, i se scurge pe barbie un firisor de snge. Och
ii sticlosi parca ar vrea totusi sa evite pamntul. - Tare mi-e teama ca e lovit n
ceafa de cei care trag din spate, si spune unul, acum tare, n fundul gropii, parer
ea. Si pe dumneavoastra, socot ca tot din spate v-a lovit. - Nu. Iesise si el cu
domnul sublocotenent si a ntors capul napoi, cnd a facut dumnealui semn cu mna, sa
vada daca opresc aia, atunci l-a lovit n ceafa... da tot din fata... Parca suntem
acum ntr-un mormnt. Gloantele nu sunt prea dese, dar n fund, mogldete se ridica...
si trec mereu n fuga, la stnga, spre padure, tragatori inamici. Nu i vedem bine dect
cnd se strecoara unul dupa altul, ca si cnd ar traversa un drum, ca sa dispara ia
r. n spate, artileria nemteasca a devenit turbata si pare ca a sporit numarul gur
ilor de foc, caci bate n padurea care salta trunchiuri ntregi si aschii, fumegnd; i
ar unele obuze trec scurt peste deal, caci bat, se vede, si vlceaua pe unde am ve
nit noi. Nu mai e nimeni dintre ai nostri nspre dreapta, dar n padure e un rapait
de arme, care, reluat de ecou, devine hau groaznic. Ma ntreb ce am de facut. De na
intat nu mai poate fi vorba. Nadajduiesc ca ai nostri vor mpinge linia inamica att
de mult napoi, nct sa pot astepta sfrsitul luptei n groapa asta de obuz. Dar, dupa f
elul cum se departeaza focurile n padure, nteleg cu groaza ca ai nostri dau napoi,
sau suntem treptat nconjurati. La gndul ca as putea fi prins, ma cuprinde o deznad
ejde rece, ploioasa. nfrngerea asta, nserarea care cade, mna pe care o tin mereu fer
ita, ca un cine laba zdrobita de automobil, mi dau o impresie de moarte, de nendrep
tat niciodata. Atunci, ca un gnd fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediata,
hotarasc ca voi pleca nentrziat. Oamenii ngroziti vor sa ma retie. Dealtminteri, ni
ci nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarca, aci n groapa, n ur
echi, ma naucesc si ma nfurie. Pornesc napoi, n picioare, drept peste cmpul verde, s
ingur pe toata ntinderea lui, ca un somnambul. Nu ma uit napoi, nu ma uit n dreapta
, nu ma uit n stnga, nu am dect un singur gnd, ca daca strabat acesti cinci-sase sut
e de metri, as putea sa fiu scapat. Stiu bine ca numai "daca" i strabat si numai
"as putea" pentru ca trebuie sa trec din nou prin focul de baraj si prin padurea
batuta. Pot sa cad n fiecare clipa... dar daca ajung dincolo... n mine pulseaza gn
dul acesta al salvarii cum glgie sngele n gtul taiat. Ceea ce ma ndeamna la nebunia as
ta e durata neted scurta a jocului. Dupa un sfert de ora sunt scapat. Am crezut
ca la ruleta e bine sa joci numere n plin. Simplifica. Daca prin absurd nu se ntmpl
a nimic, si daca merg ntins, asa ca un cadavru ambulant, singur n picioare n tot la
rgul cmpului, fara sa ma opresc o clipa, orice s-ar ntmpla, sfertul de ceas trebuie
sa treaca. Dar nu trebuie sa ma opresc sub nici un cuvnt, si nici sa fiu atent l
a ce e n jurul meu, ca sa nu-mi pierd curajul si sa nu ametesc, ca un acrobat, ca
re nu trebuie sa se uite n jos. Si trec ntr-adevar ncet, fugind numai prin barajul
automat. Totusi ntrziere e. Nu pot sa urc dmbul de cinci-sase metri, spre padure. N
u ma pot sluji de mna stnga si iarba umeda aluneca. Ma socot o clipa pierdut. Acum
vad gloantele care vin, caci le vad nfigndu-se n pamnt.

Sunt mai numeroase dect le credeam. Aproape sa ametesc cnd ma gndesc ca nu voi pute
a urca, dar mi vine n minte amintirea husarului n care noi am tras peste doua sute
de focuri. Ma prind cu mna dreapta de iarba, nfig calcile piezis si tot ajung sus.
Dau n padure peste ordonanta. Scot manusa - si de pe degetul rupt - si nfasur mna p
lina de snge, si pe care o cred sfsiata, n batista. Artileria trage la vreo douazec
i de metri n stnga. Daca va veni si aici, s-a ispravit. Peste un sfert de ora nca,
am iesit din padure, am traversat vlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, ntr-o sosea
mare. O noua poarta, nevazuta, se deschide de asta data spre o alta lume, sau po
ate e aceeasi, pe care o trec invers. Ambulanta ne duce pna la jumatatea drumului
, unde e un post de ajutor si de unde vom fi luati de ambulanta-automobil a divi
ziei. Gasesc printre raniti, pe jos, si un grup de nemti, culesi n urma noastra cn
d urlam nebuneste. Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi mbra
cate n stofa, mi se pare ceva miraculos. Cnd eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de
stafii si eu nu vazusem nici una. Luptam mereu cu nemtii si acum i vedeam de apr
oape ca pe oameni, oameni care vorbesc si sufera. Credeam ca sunt numai spirit,
obuze, fsit de glont si umbre, departe. Au pentru mine prestigiul imens al Lacuril
or Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-as da sa stiu sincer impresia
lor despre ziua de azi. Sa-mi dea un reper, o singura data, pe care s-o gasesc s
i n dictionarul experientei mele, si apoi, pe baza ei, confruntnd, eu mi-as da sea
ma de valoarea tehnica si sufleteasca a ntregii campanii, stabilind "linia" asa c
um fac iubitorii de curse de cai, care, prin ntrecerea dintre un cal al lor si al
tul strain, se pot fixa, ca situatie, fata de toate tarile cu cai de curse. Un t
imp cu fata lunga si dura ca o masca sta putin cam ntr-o rna. Are ochelari de srma
si de buna seama e gradat, daca nu ofiter. Sunt, aliniati mai mult sau mai putin
, ca noi toti, pe marginea soselei, n sant, ca la un bazar de rani de tot soiul..
. Simte ca l privesc si ntoarce capul. As vrea sa intru n vorba cu el, normal, si n
-am un pretext. Sunt stngaci ca si cnd as vrea sa acostez o femeie, si la fel, el,
cu morga, evita sa lege "cunostinta". N-am tigari, caci i-as oferi. As vrea sa
vorbim ca doi profesori. n timpul acesta, vine si pleaca - facnd naveta - ambulant
a-automobil a diviziei. Pna la noi mai are. Nendemnatic, un sanitar mi bandajeaza mna
. n sfrsit, enervat de propria mea timiditate, l ntreb pe neamt n frantuzeste daca e
grav ranit. Ma masoara o clipa si pe urma mi raspunde scurt, tot n frantuzeste: N-am nimic de vorbit cu dumneata. Simt ca vorbeste de la popor la popor, nu de l
a om la om, cum i cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucurestean,
de la Kant la Conta. Ma ntreb o clipa daca sa-l lovesc, asa ranit cum e el. l sim
t voit si acest joc de "fata-n fata" trezeste n mine o mnie larvara. Nici unul din
tre motivele invocate obisnuit n campaniile de attare a popoarelor nu m-ar fi putu
t face sa lupt cu ura si cu dorinta de a ucide. Faptul de a fi pe front era pent
ru mine un soi de act de prezenta moralmente necesar si numai att. Nu ideea de pa
trie, care pentru mine nu se confunda cu cea de stat n tendintele de cucerire eco
nomica, pentru ca n-am orgoliul fierului si tabacariei romnesti, dar nici ideea d
e administratie germana, care nu pare chiar asa de rea, nu m-ar fi facut sa lupt
activ, sa vreau sa ucid. Un singur lucru m-a mbolnavit totdeauna, cnd mi l-am con
firmat, de furie. Pretentia inamicului de a-mi porunci mie ca romn n virtutea unei
globale superioritati de rasa. Afirmatia asta aparea incerta, n literatura de pr
opaganda, si nu o credeam autentica. Am avut motive s-o cred, n partea a doua a c
ampaniei, cnd eram uneori apostrofati din transeele apropiate si atunci am tras ct
eva focuri cu ura si cu satisfactia cu care esti ispitit sa apesi pe tragaciul u
nui browning, mic si gingas, ca sa dobori un atlet obraznic si grosolan (asa, ca
o demonstratie). De cte ori un fapt dinafara ajungea pna la acest substrat sensib
ilizat national al constiintei mele, trezea n mine aceeasi pornire de furie. Acum
ma stapnesc, totusi, si l privesc staruitor, ca sa-l fac sa se ntoarca spre mine,
ascultnd ca de o porunca, fara sa vrea. - Dumneavoastra, soldatii germani, aveti
pretentia de a fi si curajosi si prosti n acelasi timp. Dumneata vad ca nu faci e
xceptie, nici de la una, nici de la alta. Ridica mantaua de pe pntece si-mi arata
, fara o vorba, un amestec de snge si rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe fron
t nici un fel de rana nu produce impresie. Cel ranit e totdeauna un favorizat, f
ata de cel ce ramne.

- Soldatii... dumneavoastra. i arat, ntartat, si eu pe ranitii nostri... - Cum vrei


sa fie la razboi? Cnd vrei sa cuceresti lumea... Zmbeste amar: - Cu glontul trecu
t prin pntece, m-au silit sa merg douazeci de pasi. mi da un fior de oroare. nteleg
pe urma ca soldati de-ai nostri, dintre cei sositi n urma liniei de atac, nestii
nd ca e grav ranit, fara ndoiala, l-au silit sa mearga pna la targa cu care l-au a
dus aci si n care sta acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveg
hea ncarcarea n ambulante, sa vie, si acesta, plictisit si fara nici o vorba, i fac
e o injectie. - Cnd ai fost ranit, si pe la ce ora? - Acum vreo trei ceasuri; era
m n padure si am primit focuri din coasta, care ne-au spart tot batalionul. Asada
r, capitanul mustacios si nclestat de pamnt a avut dreptate sa deschida focul asup
ra padurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins si ridicul..
. si de a nimeri anapoda, de a nu gasi momentul just... asa ca de obicei. Neamtu
l mi confirma dupa ezitari ca e dintr-un regiment prusac. E ntr-adevar profesor. A
luptat n Rusia, a fost si la Verdun. Vreau sa stiu cum i se pare lupta de azi...
- Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am sa mor pe aici, iar din alte parti
am scapat. E o logica pe care o platesc cu un surs mieros. - Dar n comparatie cu
alte lupte? - Nu e comparatie. nti iau aceasta ca un raspuns umilitor. Nu e compar
atie ntre un leu si un cine. Simt ca nu voi putea ntelege nimic pentru viitor, ca n
-am elementele care sa-mi ajute sa nteleg cele ce vor veni, ca azi nu pot stabili
"linia". Starui surznd: - Totusi? Acum cred ca el nu e att de inteligent sa poata
stabili raporturi. I-ar trebui o mai larga vedere si o mai justa ntelegere a deta
liilor caracteristice. Fictiunile nu se pot compara si el nu poate crea realitat
i. - E altceva... asta nu-i razboi adevarat, si ntorcndu-se spre vecinul lui, tot
neamt, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer... - Asadar, ga
sesti ca a fost un bombardament puternic... neobisnuit: am un punct comun n vocab
ularul logic. E uimit ca nteleg nemteste. - Puternic? hm... si surde... Ce-am vazu
t noi la Verdun si pe Somme... Acolo sa fii vazut sute de tunuri tragnd... Azi au
tras toate, cine stie, optzeci, nouazeci de tunuri. - Nu mai pricep nimic... Ai
spus tovarasului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de
a noastra? Se strmba de durere, si pipaie burta cu dezgust. Ca toti cei atinsi de
peritonita, are mintea extrem de lucida. Injectia l-a facut vorbaret chiar. - Nu
, domnule, vorbeam de a noastra. Am sa-ti spun eu dumitale o vorba... Noua germa
nilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toti taieturi... Uite,
aici, si-mi arata n fata urechii o crestatura... Ei bine, noi avem un fel de zica
toare: Nu te bate n duel cu unul care nu stie sa se bata, ca e periculos... Pot s
a spun, domnule, ca daca dumneavoastra ati fi stiut sa faceti razboi, nu mai era
m eu azi aci, tinndu-mi matele n brate. Un moment banuiesc ca el socotea ca suntem
n superioritate tocmai din cauza ignorantei noastre. - Credeti ca vom cstiga razb
oiul din cauza lipsei noastre de experienta? - Sa cstigati razboiul?... Nu stiu z
au daca peste cteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stam de vorba acum. S
tiu ca voi muri, altfel am certitudinea ca n doua saptamni as fi fost eliberat de
ai nostri, la Bucuresti. Si acum stiu ca nu glumeste. - Dar ce ai vrut totusi sa
spui cu acel "Trommelfeuer?" - Uite ce, domnule... Are si razboiul regulile lui
... ca si duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore cnd nu trageam un foc, chiar d
aca englezul juca bridge n poiana... Cum crezi dumneata ca se poate trai? Pe urma
e o regula iar... Daca tu stai si inamicul porneste la atac, artileria ta trage
... Atunci inamicul se opreste si ncepe sa traga artileria lui mai puternic... at
unci tu evacuezi pozitia si lasi pe ai lui sa vina s-o ia... Pe urma trage artil
eria

ta, si el trebuie sa plece lasnd mortii si ranitii care se cuvin. Pe urma, daca v
rea, vine din nou, daca nu, nu... La nevoie, iar se ntmpla ca mai sus. Nu se trece
, domnule, niciodata, printr-un foc de baraj. - Bine, dar ai spus singur ca nu s
e poate compara cu bombardamentul de la Verdun si Somme. - Ce-are a face?... aco
lo eram la adapost de beton, adnc sub pamnt. - Bine, dar cnd porneati la atac, afar
a, deasupra, pe pamnt?... - Hm... Atunci fugeam napoi, lasnd jumatate morti afara,
iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregatit atac
ul. - Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravura?.
.. Are un surs de sincera ironie. - Crezi dumneata serios ca dumneavoastra romnii
sunteti mai bravi dect noi, sau dect francezii? - Atunci? Tace ascultnd lung durere
a n el, ca un gnd. Si pe urma, dupa ce s-a strmbat putin: - Atunci nseamna ca dati t
ot concursul armatei germane sa ajunga mai repede la Bucuresti... - !? - Ce nevo
ie aveati sa treceti, azi, prin baraj? Ca sa salvati pe cei dinaintea dumneavoas
tra, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduti. Noi porniseram la asalt... Daca nu
ne lasati sa ajungem la ei, noi tot plecam napoi, si-i ncredintam artileriei, sai faca ntelegatori. Atunci de ce ati mai venit gramada, dumneavoastra din urma? A
ti calcat regula razboiului, iar ai nostri s-au retras, nu din lasitate - cred c
a stii si dumneata ca germanii nu sunt lasi - nca o data, ci din calcul... E adev
arat ca am primit focuri din coasta... si ca, din cauza acestei neasteptate ntors
aturi, nu ne-am putut culege pe noi, ranitii... Dar ce pierderi ati avut din pri
cina asta? Unde mai pui ca putini se vor ntoarce dintre cei prinsi dincolo de bar
aj. - Comandantii nostri pretuiesc foarte mult atacul la baioneta. - Tocmai de a
ceea ai nostri vor ajunge la Bucuresti asa de curnd... Pentru ca nu gasesc intere
sante luptele la baioneta. Va vor face totdeauna ce v-au facut azi, cu chibzuial
a, rece. - Stii dumneata, la romani, Horatiu s-a prefacut ca fuge ca sa-i sileas
ca pe curiati sa se mprastie pe teren... Ai nostri simuleaza n fata batalioanelor
dumneavoastra retragerea, ca sa veniti mai bine n cmpul de tragere al artileriei.
Si dumneavoastra aveti iluzia ca biruiti. - Ne mai pacalim cteodata... Ti-am spus
eu proverbul nostru, ca nu e bine sa te bati cu cel care nu cunoaste duelul, da
r la urma, socoteala tot iese. Asculta, n Carpati aveti transee fortificate? Evid
ent ca mint cu graba. - A, n Carpati e altceva... Avem transee dinainte pregatite
, organizate gata. - Adaposturi bune? - Da, bordeie cu doua straturi de busteni
si un metru de pamnt deasupra. - Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75...
Nu rezista nsa la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Si
pe urma, chiar daca rezista, totul e de prisos, daca n-aveti artilerie de 150, s
au mai mare, si dumneavoastra. - !? - Sigur, vom trage pna vom distruge transeele
si bordeiele cu tot ce e viata n ele... Daca bordeiele vor rezista totusi, ca pe
Somme, nu vom da timp celor dinauntru sa iasa. Si atunci, daca aveti artilerie
ca francezii, faceti si dumneavoastra ca francezii... trageti n ocupanti... ocupa
ntii pleaca si trag apoi cu tunurile, si asa "da capo al fine"... cum ati citit
tot timpul verii despre cota Morthomme. Surd cu o tristete de moarte n suflet... nt
ariturile noastre din Carpati? Santierele si bordeiele care, adunate ca ntr-o bat
atura, nu ar putea rezista unor rturi de porci tiganesti... - Sa speram, domnule,
ca medicii dumneavoastra sunt mai priceputi dect generalii dumneavoastra... Dar
mi se pare ca pentru mine e de prisos... As fi vrut poate o fotografie a locuril
or acestea... o carte ilustrata... ca sa arat copiilor si nevestei n ce fel de pe
isaj am fost omort... Pentru albumul familiei. Pe urma am tacut ndelung... Eu gndin
du-ma la moartea tuturor... el numai la a lui. nserarea asta, dupa o zi ploioasa,
apoi senina, de toamna, era mereu mohorta si apasatoare ca o nmormntare... Padurea
de stejar si tufele mici ncepusera sa se topeasca n ntuneric. n ambulanta-automobil
, am luat cu autoritate alaturi pe prizonierul neamt... Am cerut chiar soferului
sa mearga mai ncet la santuri. Mi-a explicat ca e ordin sa care toti ranitii pna
la miezul noptii.

Mi se face injectia mpotriva tetanosului, sunt culcat ntr-un pat curat. Trziu de to
t, vine alt grup de raniti din regimentul nostru. Divizia e n retragere. Batalion
ul nostru e njumatatit. Sunt patru ofiteri morti, ctiva raniti, compania mea, nconj
urata, e prizoniera cu toti ofiterii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o?
Pna n zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucreaza cu deznadejde la pansament
e. COMUNICAT APOCRIF Calatoria n trenul sanitar care ne ducea pe toti - aproape d
oua sute de raniti - mi s-a parut ca un fel de calatorie n strainatate, cnd dupa r
estaurantul garii judeci si despre orasul corespunzator, cnd cantonul se desprind
e din seria lui (cmp, singuratate, ploaie, saracie) si devine element din seria r
apida (vagon-restaurant, peisaj, doamna eleganta, domnul voiajor)... Veneam ntr-o
lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, asa cum unui bolnav, care iese n
tia oara din casa dupa luni de zile, orasul i se pare altul. Prelungeam deci deta
liile apropiate, le generalizam. Gara Brasovului mpodobita, cu frunze si steaguri
nationale, ramase, mi-a dat, despre orasul pe care nu-l cunosteam, o idee de ca
rte postala si decor de zece mai. La Sinaia au navalit pe nserate n vagoanele noas
tre cucoane frumoase, cu mini tot att de albe si fine ca olanda halaturilor lor. O
chii, urechile, pipaitul, mai vii, erau ntr-un fel de hiperfunctiune. n schimb tot
i cei pe care-i vad au parca un aer fantomatic, pna si n voce si n privire, n ceea c
e e dincolo de ei, parca un soi de siesta dupa zbuciumul zilelor de lupta. ntre P
redeal si Busteni, vazusem n jurul cantoanelor gropile de lup si transeele copila
resti, facute acolo lnga sosea, cnd muntii si padurile erau libere, cu naivitatea
cu care, ca sa evite o inundatie catastrofala, care ameninta ntreg tinutul, o pri
marie neserioasa ar face santulete de scurgere de-a lungul drumului. Cnd puhoiul
vine nsa, traste nu numai ce-i pe sosea, dar si casele nalte, si chiar primaria cu
domnul primar. Eram n vagoane speciale, n targi lungi pentru dormit. La Bucuresti
ni se spune ca mergem direct n gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am int
rat ntr-un lung peron subteran, ca n marile gari occidentale, asa mi s-a parut cel
putin, caci am aflat apoi ca gara n-are astfel de peroane si imediat au navalit
n vagoane sanitare, ofiteri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au ntr
ebat ce preferinte avem. Cei mai multi au optat pentru cteva mari spitale din cap
itala, unde li s-a spus ca vor fi ngrijiti de frumoase doamne din societatea romne
asca. Era adevarat. Dar ceea ce deosebeste o societate de civilizatie de una de
cultura e ca lumea ei imita si practica pasionat si cu entuziasm toate formele c
elei de cultura, fara sa aiba nsa staruinta de a duce lucrurile pna la un capat si
nici curajul de a suporta toate consecintele. Cta vreme serviciul n spitale nu co
ntrazicea nici una din nclinarile acestor doamne, ba nca le favoriza ocazii noi si
decor inedit, ele au umplut cu sursuri si alba lor prezenta salile cu raniti. Att
. Dar am vazut, cteva doar, mai trziu, curatind n spitalurile de la Iasi, n dupa-ami
ezi pustii de iulie, rani puturoase. M-am gndit, cu un fel de neliniste, ca, daca
voi fi n Bucuresti, voi fi vizitat de ai mei si ca voi fi obligat acum cnd eram a
tt de obosit - sa joc un fel de teatru de dragoste si bucurie. Am cerut deci spit
alul din garnizoana regimentului XX. Trebuia sa astept cteva ore si ntre timp, ves
tita de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gara mama. A plns
, m-a sarutat, a exagerat gravitatea ranii, a trimis sa mi se aduca de-acasa, de
la ea, perne, un flacon de apa de colonia, o nvelitoare - "caci nu se stie daca
la spital vei avea ce-ti trebuie". Si totusi durerea ei mi era straina. Cnd a muri
t unchiu-meu si ne-a lasat averea, iar pentru partea mea a nceput patimasa discut
ie n ce priveste mparteala, nu stiu daca aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a s
tat n ceasul acela ca o straina, s-a crezut "parte" a vorbit cu voce alba, m-a pr
ivit cu ostilitate, ca pe un strain, si strain am ramas. Am cedat fara ndoiala at
unci, ea a revenit la tonul de duiosie, dar ireparabilul se savrsise. Stiam pna un
de merge afectiunea mamei. Mai trziu, am cautat zadarnic sa-mi demonstrez ca poat
e avea dreptate, ca discutiile de interes iau cteodata tonul acesta de proces ntre
straini, si ca aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de pri
sos. Gestul meu larg sporise nsa afectiunea mamei, care de atunci avea pentru min
e si mai multa atentie dragastoasa, dar pentru ca eu facusem sacrificiul cel mar
e, pastram, fara sa vreau, un aer de protectie, de indulgenta amabila, ndepartata
, de surs limitat si limitativ. Asupra evolutiei vietii mele ea era acum ca un as
tru racit, fara influenta. i sarutam zmbind minile, primeam daruri cu demonstratii
tandre si absente, dar asteptnd, cum astepti ntro gara sa plece mai repede trenul,

pentru ca situatia dintre tine si cei care te-au petrecut ncepe sa se prelungeas
ca stnjenitor.

Nu mi-a spus o vorba despre nevasta-mea si am respectat ostilitatea lor de totde


auna, evitnd o ntrebare inoportuna. Pentru ca era ngrijorata de soarta mea, doctoru
l, preocupat si amabil, a asigurat-o ca n cincisprezece zile sunt complet vindeca
t si bun de ntors napoi pe front. Asta a ntunecat-o oarecum. La spitalul judetean d
in R. sunt ntr-o rezerva cu un camarad de regiment, ranit la genunchi. Am carti d
e citit, dar rumoarea tacuta, de efluvii, a orasului nu-mi da liniste. Dupa o sa
ptamna de dureri mari, pot iesi. Sunt foarte nconjurat, caci ofiterii regimentului
sunt ntr-un complex de rudenii, care mbratiseaza toata urbea. Nelinistea e mare s
i comunicatul oficial e asteptat la ora patru cu ntinsa macinare. Orasul, din cau
za militarizarii (politaiul a devenit maior, cu "stele" n loc de grade, dar oricu
m maior, seful de posta a fost asimilat si el, n sfrsit, afara de pensionarii cafe
nelelor din "centru" toata lumea a trecut la partea sedentara a razboiului si e
deci foarte activa), traieste n casele, cu aspect de vile, n gradini, n centrul pli
n de pravalii, o viata deosebita. Camioanele care trec, furgoanele, detasamentel
e sunt cercetate cu atentie si interpretate, asemeni cititului n stele. Va veni s
au nu evacuarea? caci luptele se dau acum n Carpati, la optzeci de kilometri depa
rtare. Razboiul e, dealtfel, o ocupatie noua si provoaca animatie chiar n tinutur
ile retrase, daramite aci. Cu umbrela la subsuoara, profesori batrni ies la ora p
atru la plimbare, renuntnd la somnul de dupa-amiaza deci, eveniment caracteristic
, pentru ca sa citeasca, afisat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redact
at foarte sibilinic acest comunicat. "Lupte vii, bombardament intens", "atacuri
puternice n regiunea cutare". Niciodata un cuvnt despre nfrngere sau retragere. Cei
care tin minte stiu ca numai comparnd doua comunicate poti afla ceva. "Pe naltimil
e din pasul Rucarului au loc vii lupte de infanterie", spune un comunicat, copia
t cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil. Iar a dou
a zi, ntre alte puncte: "Inamicul a atacat puternic pozitiile noastre de la sud d
e Dragoslavele". Daca stii ca ntre Rucar si sud de Dragoslavele sunt sapte-opt ki
lometri, atunci stii si cu ct s-au retras trupele noastre, de ieri pna azi, iar da
ca nu, crezi ca nu s-a ntmplat nimic. Dupa-amiaza, spre seara, centrul se animeaza
, mai ales prin prezenta femeilor, care ies la plimbare. Ofiterii de la diverse
depozite si comandamente (e aci cartierul corpului de armata) si lasa si ei servi
ciul, ca niste functionari constiinciosi, catre orele sase. Esti tentat sa crezi
ca si pe front, la aceasta ora, ofiterii ncuie sertarele, se spala pe mini, si pot
rivesc figura si ies din transee n oras, fie invitati la o partida de pocker, fie
la un rendezvous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. n realitat
e, constat si acum aceeasi neputinta a imaginatiei de a realiza n abstract. Nu ex
ista dect o singura lume, aceea a reprezentarilor. Nu putem avea n simturi, si dec
i n minte, dect ora si locul nostru. Restul l nlocuim cu imagini false, conventional
e, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simpla firma provizorie. Nu poti
fi n doua locuri deodata. Eu stiam, cnd suportam bombardamentul de la Sasaus, ca,
teoretic, e posibil ca alta lume, undeva departe, sa petreaca, sa iubeasca, sa a
iba ore de birou si de masa. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, d
impotriva, sunt aci, n aceasta lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstr
act, nelocalizat n spatiu si mai ales n afara de notiunea timpului. mi zic: poate c
a la ora asta Orisan suporta un bombardament la fel cu cel de la Barcut. Dar est
e o simpla ipoteza teoretica, vezi bine, goala de orice emotie, de durata oricar
ui sentiment, de culoarea oricarei reprezentari, de irevocabilul ntmplarii reale.
Sunt privit - asa cum umblu cu alti camarazi, cu mna bandajata - cu destula curio
zitate. Nu-mi displace; senzatia reala ca sunt privit mi pare ca un fel de gdilatu
ra, de ndurat oarecum, dar n cele din urma insuportabila. - Rami aici, ma ndeamna ca
maradul meu. Vine generalul A. - De unde stii? - Vine cu automobilul... Stiu de
la prefectura. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ala batrn... toti l aste
apta... Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi n tot locul, e acum s
i el lnga gradina publica, asteptnd cu toata lumea miracolul. S-a raspndit vestea c
a "generalul" va trece spre front. - Parca se spunea ca l-a otravit, ca i-au tur
nat spionii nemti, printr-o ordonanta cumparata, otrava n cafea? Surdeam amndoi, ca
ci cunosteam legenda. Comandant de armata n Dobrogea, generalul A. a oprit ctva ti
mp n loc naintarea inamicului. Si e atta sete de idolatrie, sunt attea disponibilita
ti de nadejde n poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara nalta a is
toriei, nct figura generalului a si devenit legendara. Eu stiu nsa ca salvare, pent

ru moment, nu mai e. Si cu toate astea, cnd pe strada principala apare lnga gradin
a publica automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de cul
oarea nisipului, am acelasi

fior ca toata lumea de aci. Sta n fund, alaturi de alt general, tot n mantaua cenu
sie care nu indica nici o distinctie, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial,
cu privirea obosita, care nu se opreste asupra nimanui. Stiu ce-ar vrea toata lu
mea... si cu ea, nsumi eu... Cu mintea lui, ncaputa acolo sub chipiu, sa nlocuiasca
tunurile, mitralierele, sa redea curaj soldatilor, sa rastoarne situatia ca o p
rezenta supranaturala. Comunicatul de mine seara sa anunte, de pilda: "n regiunea
Dragoslavele, lupta ndrjita s-a terminat prin nfrngerea dusmanului. Un regiment de i
nfanterie a cazut n spatele inamicului ocupnd Cheile Dmbovicioarei si soseaua Giuva
la. Am facut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de cmp si un bogat materi
al de razboi. Urmarirea inamicului continua si diverse unitati mici care au caut
at sa-si faca loc prin munti, peste vechea frontiera, sunt treptat capturate." N
adejdea, cu att mai emotionanta, cu ct toti au constiinta miracolului, a cascat oc
hii tuturor celor de pe trotuar, iar ofiterii fac front ca unui print. Multimea
asta nu vrea dect sa despacheteze bagajele facute pentru refugiu, sa puie mine sea
ra drapele tricolore la balcoane si sa se agate de rotile automobilului, urlndu-s
i frenezia de recunostinta pentru salvator. Masina s-a oprit o clipa, ofiterul c
u mustata mica, de lnga sofer, a ntrebat ceva pe sergentul de strada (ntrebare la c
are au raspuns laolalta, cu bunavointa grabnica, cinci-sase insi, care se gaseau
acolo), dar n tot timpul generalul a avut o absenta preocupata, de medic chemat,
n sfrsit, de familia disperata, la capatiul bolnavului a carui operatie ncercata de
altii n-a reusit. A venit si Orisan, ranit la mna dreapta de o schija de obuz. C
amaradul din rezerva n care sunt eu a plecat n familie si acum sunt cteva zile cu O
risan. ntre noi e o prietenie definitiva ca viata si moartea. Si totusi ncerc un s
entiment ciudat. Mi-e imposibil sa-i pun vreo ntrebare despre viata lui de famili
e. l cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui - caci numai acolo, n fata mortii si
a cerului nalt, poti cunoaste oamenii - dar nu stiu absolut nimic despre el. Si
nici despre nici un alt camarad al meu. Acum mi dau seama ct de putin am vorbit eu
si camarazii mei de front despre viata noastra anterioara. Parca suntem n "Legiu
nea straina". n fiecare noapte l aud nsa pe Orisan, culcat n patul alb, lungit pe sp
ate ca un mort (asa cum se desprind sa doarma soldatii din cauza repaosurilor sc
urte n marsuri), urlnd n somn de groaza, deznadajduit ca un cine: "Mama!... mama!...
" Peste cteva zile, n comunicatul oficial e totusi o floare de bucurie. Trupele no
astre au luat Muntele Rosu, facnd prizonieri, capturnd mitraliere si material. Sti
am ca pe acolo s-a retras regimentul nostru. i arat lui Orisan banuiala ca nu poa
te sa fie straina de Corabu asemenea isprava. El surde, cu ndoiala. Peste alte ctev
a zile nsa, un ranit, abia sosit, mi ntareste presupunerea. Dorind sa se distinga n
eaparat, dornic de naintare, cu ambitie de general napoleonian, si simtind mai al
es ca ar putea muri, inutil, capitan, a comunicat diviziei ca daca i se da coman
da unui batalion, e gata sa cucereasca Muntele Rosu. Dupa oarecare codeala, ofer
ta a fost acceptata si capitanul Corabu a izbutit sa dea acea floare comunicatul
ui nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... mprumutata. A doua zi, nsa, muntele a
fost din nou pierdut... Acum capitanul Corabu a primit... ordin sa-l cucereasca
iarasi. Ma ntreb, cu gndul prelungit, melancolic, ce ar nsemna pentru armata noast
ra sa i se dea acestui ofiter o comanda mai importanta. Cnd Orisan e mai bine, ie
sim sa mncam la un birt din oras, unde cunoastem doua doamne tinere foarte frumoa
se si distinse, care ne arata foarte mult interes, dar ne cer sa evitam pe unchi
ul lor, un domn batrn cu nas aprig si mustata mare. Le-ar certa rau daca le-ar ve
dea stnd de vorba cu cineva. Ne fixam un rendez-vous cu ele si plecam repede, cac
i ni se spune ca la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir, grav ranit. Ne d
uce cu masina Iorgu, barbatul Anisoarei, care e "voluntar" la corpul de armata.
Printr-un ordin al Ministerului de Razboi gradele inferioare, daca au avere, sun
t scutite de front. (Li se cere numai sa puie un automobil la dispozitia cartier
ului, iar ei, atasati pe lnga automobil, capata numele de "voluntari".) Pentru of
iteri nsa acest lucru nu e admis si deci formula de ramnere trebuie sa fie alta, s
au altele. Spitalul tip "Regele Carol I" e n marginea soselei si are n fata o grad
ina de flori, cultivata de medicul-sef, un burlac filozof n felul lui, departat d
e oameni care-i vindeca pe toti, cu conditia sa-l lase n pace, n singuratatea lui
din mijlocul cmpului. Niculae Zamfir e ntr-un pat de fier alb, cu capul bandajat s
i acoperit cu patura pna la gt. Nu-i vine sa creada parca, vazndu-ne, si, desi treb
uie sa aiba febra, zmbeste. Nu poate vorbi, nici nu poate nca fuma tigarile pe car

e le-am adus, iar cele doua sticle de vin nfundate vor ramne multa vreme nedestupa
te, dar si plimba privirea dupa gesturile noastre si surde cu ochii, cinstit si sf
ios ca un cine al pamntului. - Esti ranit rau la cap, Zamfire?

Clatina din cap negnd si pe urma ridica usor cuvertura si ne arata picioarele ban
dajate ca niste copii nfasati. Unul e retezat de sub genunchi, celalalt de la jum
atatea coapsei. Zmbeste cald. Cred ca am devenit palid ca un mort si ma clatin. O
risan a ncremenit si el. Niculae Zamfir, cu patura ridicata, surde mereu, absent s
i bun, ca o icoana care nu stie ct a fost de slutita de sulite. N-aveam ce mai sp
une... Tacem asa ndelung si pe urma plecam, sub pretext ca nu trebuie sa-l obosim
. Pe drum Orisan ma ntreaba cu gnd inspirat: - Te mai gndesti la revolutie? - Nu, c
a staretul Zossima al lui Dostoievski, ma nchin, si eu, n fata "nenorocirii care v
a veni". * Plecarea mea la Bucuresti este inevitabila. Parca se apropie un exame
n dezagreabil. Am scris nevestei mele ca smbata seara sosesc. Trenul nu s-a oprit
la peron, ci n cmp, pe o linie de garaj; gaura e n ntuneric de frica zepelinurilor.
.. Iar cnd vin pe Calea Victoriei goala, felinarele dau o lumina albastruie asfal
tului pustiu, de par acoperite cu zabranic de doliu, iar casele de piatra cenusi
e. Nicaieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e coplesitoare. M-a asteptat
cu o serie de demonstratii care altadata m-ar fi nnebunit de emotie si placere.
Casa e toata luminata (cu storurile captusite bine, fireste, ca sa nu se vada af
ara) ca pentru sarbatoarea de Pasti, masa e alba, sclipitoare de cristaluri si f
lori, vinul rar. E o intentie de supeu n doi, ca ntr-o "camera separata" de restau
rant de petreceri. mi e imposibil sa nu fac socoteala ca as putea avea toate aces
tea numai cu zece monede de aur si nca fara obligatia de a surde. Ma saruta cu exc
es, nu vrea sa ma lase sa ma dezbrac, mi scoate ea nsasi mantaua... Simt ca un sin
gur lucru m-ar fi ispitit aci... si poate mi-ar fi iluminat indiferenta. Patul m
are alb, camera de baie cu majolica alba si oglinzile aburitoare. Sa am asta, mu
rdar si patruns de frig, dupa un mars ca acel de la Barcut, ar fi n mine o dospir
e de recunostinta si voie buna, care s-ar revarsa poate si asupra acestei femei.
Dar la spital faceam baie n fiecare zi, iar rufaria de pe mine e curata. - Mama
(nu spunea niciodata: mama, pur si simplu) nu mi-a spus nimic ca esti ranit (e g
rav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu nteleg, frate, sa fie suparata pe mine, da
r chiar daca nu vorbim... putea sa-mi trimita vorba prin cineva... Te-a durut ra
u?... Ma ntreb, fara sa-mi pot retine sursul dinauntru, ironic: "Ar fi murit de du
rere femeia asta, daca as fi fost ucis?" Parca nu stie ce poteci de moarte am n s
uflet, si tacerea mea o face sa vorbeasca ncontinuu, ca un orator care nu mai poa
te ncheia, si se avnta inutil, dupa asociatia ntmplatoare a frazelor. mi taie, cu pre
a multe gesturi, friptura n farfurie. Si cum se cunoaste ca a mbatrnit. Nu simte ca
, asa, destul de trupesa cum a devenit, nu mai prind anumite gratii. Dealtfel, t
ot armamentul ei cuceritor e parca demodat si nefolositor, ca acele transee puer
ile din muntii granitei. Evit ct mai mult dormitorul, desi albul de olanda al cea
rsafurilor tot ma cheama. O clipa, caldura trupului ei molatic lnga al meu mi toro
peste trupul si mi activeaza gndurile, dar pe o masa joasa e o fotografie mare, a
mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridicula, condamnata infam sa asiste la
framntarea trupurilor lor, cnd eu eram la Cohalm?... Si totusi mi trece prin minte,
ca un nour de ntrebare... Dar daca nu e adevarat ca ma nsala? daca din nou am acc
eptat o serie gresita de asociatii? Daca e o simpla coincidenta, ca, de pilda, a
tunci cnd am ntlnit pe colonel, ca attea n viata? Dar nu, sunt obosit si mi-e indifer
ent chiar daca e nevinovata. Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fara chef, ea ar
e inspiratia nefericita sa faca singura demersurile mbratisarii... Prin camasuta
fina, asa cum sta n genunchi, aplecata deasupra mea, snii i atrna ca doua pungi si pn
tecul a nceput parca sa se ngroase. Chiar dupa ce m-am nsurat, prietenii ma mbiau la
petreceri cu cocote, dar si cnd izbuteau sa ma convinga, si orict erau de frumoas
e, aveam impresia ca ma culc cu manechine de crpa, fara acea caldura tainica anim
ala, care, cnd ti-e scumpa, te nduioseaza si te deznadajduieste n nebunia unei tota
le mbratisari. Nevasta mea e alba si cu preziceri de grasime, iar eu as vrea n cli
pa asta sa simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele si sa descopar colturi no
i ntr-un trup de tigancusa subtire si cu muschi nervosi. As putea-o avea cu alte
zece monede de aur si fara obositoare obligatii de a minti tandru. *

A doua zi a fost navala de cunoscuti... Fraze goale de continut, stupiditati far


a legaturi de rudenie cu realitatea. n corespondenta am dat si peste o scrisoare
anonima... "Domnule, pe cnd d-ta lupti pentru patrie (?) nevasta d-tale te nsala c
a o trfa cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine. i poti gasi oricnd
ntre 6-9 n strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Caci poate ca acum n-o avea
nerusinarea sa-l aduca tot la d-ta acasa." Ce n-as fi dat alta data pentru ca sa
am certitudinea ca ma nsala. Cum asteptam la pnda, cu fruntea arsa si pumnii cris
pati! Acum, cnd vine, i arat scrisoarea zmbind. Un moment devine palida, ma examine
aza alarmata si banuitoare, nsa cnd ma vede linistit, socoate ca nu cred. - E o mu
rdarie... Stii ca toti ne invidiaza. Ah, lumea asta rea... Uite ce calomnii mai
nascoceste. Daca ar fi sa te iei dupa toti... Poftim, sa fii fost tu mai banuito
r acum... Ah, mi-e o sila de oameni... Nu mai poti iesi... Fireste, am fost de ct
eva ori n oras, nu singura: cu Anisoara, cu Iorgu, si a venit cu noi si Grigoriad
e. Am fost la teatru si pe urma la restaurant. Ah, si dintr-atta... Vorbeste mult
, platitudini ncalecate, asociate la ntmplare, si zmbetul meu binevoitor o ncurajeaza
... - Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti? Parca i-a despicat
cineva teasta n doua. Alta avalansa de ntrebari gemute, de protestari scncite. Ma
gndesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta... ca as fi fost nchis di
n cauza ei, pentru crima: - "Vezi, aia blonda de colo...? nu... ailalta mai gras
a putin, de la masa cu cei doi domni si doua doamne... - Ei? - E nevasta lui Ghe
orghidiu... Nu-ti mai aduci aminte...? - A... pentru asta? Ce-a gasit la ea, dra
ga? sa ucida pentru ea... nu mai putea gasi alta la fel?" A doua zi m-am mutat l
a hotel pentru saptamna pe care aveam s-o mai petrec n permisie. I-am daruit neves
ti-mi nca o suma ca aceea ceruta de ea la Cmpulung si m-am interesat sa vad cu ce
formalitate i pot darui casele de la Constanta. Iam scris ca-i las absolut tot ce
e n casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri
. Adica tot trecutul.