Modele Atomice

Crearea de modele pentru descrierea unor structuri materiale din natura reprezinta o
componenta importanta a efortului uman de intelegere si explicare a fenomenelor din lumea
inconjuratoare.
Grecii din antichitate si-au imaginat lumea ca fiind construita din mici particule, indivizibile si
imuabile, numite de ei drept atomi. Dupa descoperirea electronului (in 1895), Thomson a propus (in
1904) un model care descria atomul ca o sfera incarcata pozitiv in care erau scufundate mici bilute
incarcate negativ (electroni). Acest model, numit 'modelul cozonacului cu stafide', a fost apreciat ca
fiind 'corect', pana cand experimentele efectuate de Rutherford si colaboratorii sai au evidentiat
deficientele sale.
De aceea, Rutherford a propus modelul planetar al atomului, in care atomul era considerat ca
fiind format dintr-un nucleu incarcat cu o sarcina pozitiva in jurul caruia se misca electronii, precum
planetele in jurul Soarelui. Si acest model a fost apreciat ca fiind 'corect', pana cand au fost observate
deficientele sale. Atunci Bohr a propus modelul sau in care electronii se misca pe orbite circulare
stationare in jurul nucleului, fara a pierde energie. Ulterior, Sommerfeld a modificat modelul lui Bohr
afirmand ca electronii se pot misca nu numai pe orbite circulare ci si pe orbite eliptice.
In 1926, modelul lui Bohr a fost si el inlocuit, fiind propus un model al atomului bazat pe
legile mecanicii cuantice. In acest ultim model, electronii erau imaginati ca avand forma unor nori
('nori electronici') in jurul nucleului central.
Evolutii similare (succesiuni de modele) pot fi regasite in toate capitolele fizicii.
Din toate acestea este important sa realizam faptul ca fizicienii, ca si ceilalti oameni de stiinta,
fac eforturi continue pentru o mai buna cunoastere si intelegere a fenomenelor din natura. In cursul
acestui proces ei realizeaza modele mai bune atunci cand constata ca modelul anterior nu este atat de
bun pe cat il credeau pana atunci. Ei au inteles treptat faptul ca cel mai nou model la un moment dat sar putea sa nu fie 'raspunsul final' la problema respectiva; ca va fi si el, probabil, abandonat si inlocuit
in viitor cu unul mai bun.
Oamenilor de stiinta le face realmente placere acest proces de 'inventariere' a unor modele
mereu mai complexe, capabile de a da raspunsuri unui numar mereu mai mare de intrebari. Aceasta nu
inseamna ca succedarea modelelor este un joc. Cascada modelelor in stiinta ne arata ca stiinta are un
caracter deschis, ca aceasta nu da niciodata 'raspunsuri finale', ca ceea ce astazi e apreciat ca fiind
'corect', maine s-ar putea sa fie considerat 'insuficient'.
Conceptia atomista despre substante a fost formulata, pe cale pur speculativa, in antichitate, de
filozofii greci Leucid si Democrit (secolele V-IV i.Hr.). Aceasta conceptie pornea de la ipoteza ca
substanta are o structura discreta, fiind constituita din particule indivizibile, invariabile si eterne,
numite atomi (numele provine din limba greaca: atomos - care nu poate fi divizat).
Fizica atomica propriu-zisa, ca stiinta a structurii atomilor si a modului in care structura
determina proprietatile fizice ale acestora, s-a dezvoltat practic numai in secolul XX (modelul
Thomson - 1904, modelul planetar al lui Ruherford - 1911, modelul Bohr - 1913, mecanica cuantica 1926).
Pentru determinarea masei atomilor se foloseste spectometrul de masa, iar unitatea de masura
este unitatea atomica de masa.

Modelul Thomson
O serie de fenomene si procese din fizica electricitatii demonstreaza ca atomilor trebuie sa li
se atribuie proprietatea de a accepta si de a ceda electroni. Astfel de fenomene sunt: efectul
fotoelectric, emisia termoelectrica.
Electronul este o particula elementara avand sarcina electrica q e = -e = -1,6*10-19 C, masa sa
fiind foarte mica: de fapt, ea este mult mai mica decat masa unui atom.
Primul model de atom a fost cel al lui Thomson, in care electronii sunt fixati elastic in interiorul unei
sfere umplute uniform cu sarcini pozitive. Dar acest model nu poate explica cum stau sarcinile
pozitive, uniform distribuite, fara sa se respinga intre ele si nu poate explica satisfacator nici emisia
radiatiei luminoase. In principiu, sarcinile din interiorul atomului nu pot fi distribuite decat in doua
moduri: grupate in locuri diferite spatial sau in aceeasi regiune spatiala restransa. Bombardand atomii
cu un fascicul paralel de particule incarcate, in primul caz ele vor interactiona cu sarcini de un fel sau
de altul si vor fi puternic deviate (imprastiate), pe cand in cazul al doilea, sarcinile fiind foarte strans
unite, campul electric creat de ele va fi extrem de slab, interactiunea va fi foarte slaba, deci particulele
practic nu vor fi deviate. Rutherford, bombardand atomii cu particule incarcate electric, a observat ca
ele sunt puternic deviate, deci a dovedit astfel ca sarcinile din atom sunt separate spatial, deci modelul
Thomson a fost abandonat.

Modelul planetar al lui Rutherford

Un model atomic bazat pe echilibrul dinamic al sarcinilor

este analog sistemului solar in care fortele centrifuge echilibreaza
fortele de atractie gravitationala. Atomul are o parte centrala numita
nucleu, incarcati pozitiv, in jurul careia se rotesc electronii. Deci sarcinile sunt separate spatial.
Concordanta modelului planetar atomic cu experianta este foarte buna. E. Rutherford a fost capabil sa
calculeze care va fi numarul de particule deviate sub un unghi dat si a dedus din datele
experimentale ca partea centrala pozitiva se intinde pe o zona cu dimensiunea de 10 -13 10-12 cm.
Comparand cu dimensiunea unui atom 10-8 cm, tragem concluzia ca el este mai mult gol decat plin.
In acest fel, modelul planetar propus inca din 1901 de J. Perrin, a fost definitiv acceptat ca urmare a
experientelor lui E. Rutherford. Ca si in cazul modelului Thomson ramane de explicat motivul pentru
care sarcinile pozitive din nucleu nu se desfac.
Cercetarile experimentale efectuate de E. Rutherford au condus la urmatoarele rezultate:
a. in mod obisnuit se observa doar deviatii mici ale particulelor de la directia traiectoriei
initiale (unghiuri de deviatie mai mici de 30);

b. la aproximativ 8.000 de particule slab deviate

revine in medie o particula care sufera o deviatie puternica
(unghiuri de deviatie 900 1800);
Rutherford a interpretat aceste rezultate elaborand, in
anul 1911, un nou model atomic, modelul planetar al atomului, cu trei caracteristici definitorii.

a. Aproape toata masa atomului este concentrata intr-un volum

foarte mic care constituie nucleul atomic. Nucleul atomului are un
diametru de 10-14 - 10-15 m, mult mai mic decat diametrul atomului (109
- 10-10 m).
b. Nucleul este incarcat pozitiv. El este inconjurat de un
invelis de electroni, numarul acestora fiind astfel incat atomul este
neutru din punct de vedere electric.
c. Electronii se invart in jurul nucleului pe traiectorii circulare.
Nucleul exercita asupra electronilor forte de atractie electrostatica care
joaca rol de forte centripete.

Observatii
1. Modelul atomic al lui Rutherford a fost denumit modelul planetar al atomului datorita
analogiei imaginii sale cu imaginea sistemului solar.
2. Prin modelul atomic imaginat de Rutherford a fost introdusa in fizica, pentru prima oara,
notiunea de nucleu atomic.

Modelul atomic al lui Bohr

Modelul atomic planetar al lui Rutherford are o serie intrega de deficiente constatate de Niels
Bohr. Acesta modifica conceptiile teoretice clasice, folosind cunostintele pe care descoperirile epocii
sale i le puneau la indemana: cuantele de energie si observatia lui A.W.Conway (1907) ca emisia
luminii nu este un proces continuu, fiecare linie spectrala fiind efectul insumarii radiatiilor emise de
diversi atomi la diverse momente. Pe baza lor el trage concluzia ca atomul nu trebuie sa emita sau sa
absoarba continuu, ci numai in anumite cazuri speciale, procesul avand un caracter discontinuu.
Dificultatile care apar in rationamentele privind energia pornind de la modelul atomic planetar
al lui Rutherford, l-au determinat pe N. Bohr sa formuleze doua ipoteze restrictive care trebuie luate in
considerare cand se studiaza starea energetica a unui electron in jurul nucleului si, respectiv, emisia si
absorbtia radiatiilor electromagnetice de catre atom. Aceste ipoteze restrictive au fost numite
postulatele lui Bohr.

Postulatele lui Bohr

1) Electronul se poate misca in atom, fara sa emita radiatii, numai pe anumite orbite.
Aceste orbite se numesc stationare. Miscarea electronilor pe orbitele stationare se face fara

emisie sau absorbtie de energie. Starile corespunzatoare ale atomului se numesc stari
stationare. Intr-o stare stationara energia atomului este constanta in timp.
2) Atomul poate sa emita sau sa absoarba energie radianta (sau de alta natura) numai
la trecerea (tranzitia) de pe o orbita (stare) stationara pe alta, iar energia emisa sau
absorbita sa fie cuantificata.
Primul postulat afirma ca electronii se misca in jurul nucleului numai pe anumite orbite
numite orbite stationare.
Al doilea postulat al lui Bohr afirma ca la tranzitia unui electron de pe o orbita stationara se
emite o cantitate de energie, numita cuanta de energie.

Modelul Bohr-Sommerfeld

Incercarile de perfectionare a modelului Bohr, facute intre anii 1915 1925 au culminat cu construirea
unei noi mecanici, mecanica cuantica, care sa imbratiseze toate fenomenele la scara atomica in mod
unitar. Principala contribusie a avut-o fizicianul A. Sommerfeld care a generalizat modul de
cuantificare, incercand sa aplice modelul Bohr cazului mai general, de miscare pe orbite eliptice. In
acest caz trebuia cuantificata miscarea care acum depindea de doua marimi variabile. Intr-o miscare
circulara variaza doar pozitia electronului pe arcul de cerc, raza fiind constanta. In cazul miscarii
electronului pe o orbita eliptica variaza atat pozitia electronului pe orbita (exprimata printr-o
coordonata unghiulara () cat si distanta electron nucleu (r). In figura sunt date toate distantele si
punctele importante ale unei elipse. Elipsa din figura are o extrencitate = 0,8. Mecanica arata ca in
cazul miscarii pe o elipsa, centrul de forte (nucleul, Soarele) se gaseste nu in centrul elipsei ( O), ci in
unul din cele doua focare (F sau F). Se spune de asemenea ca miscarea eliptica are doua grade de
libertate. Sommerfeld a aratat ca la cuantificarea sistemelor cu mai multe grade de libertate vor aparea
un numar corespunzator de numere cuantice.