CURS 1 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI ŞM 1 2007

ŞTIINŢA MEDIULUI – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢIE ŞTIINŢIFICĂ. MEDIUL

ÎNCONJURĂTOR: DEFINIŢII ŞI ACCEPŢIUNI.

1. Ştiinţa mediului: conţinut şi semnificaţie ştiinţifică.

Ştiinţa mediului este în mod excepţional o ştiinţă interdisciplinară, de graniţă şi pregăteşte
oamenii pentru a deveni acei “cetăţeni globali” într-un mediu global. Un asemenea cetăţean are
abilitatea de a înţelege mediul, atât ştiinţific, cât şi estetic în condiţiile în care ”Pământul este casa
noastră terestră”. Altfel spus, Pământul are o semnificaţie deosebită pentru om şi cultura lui.
Ştiinţa mediului are următoarele trăsături fundamentale:
• Ştiinţa mediului şi ecologia sunt ştiinţe de frontieră. Ea oferă cunoştinţe necesare despre
relaţiile instituite în timp şi spaţiu între componentele mediului.
• Ştiinţa mediului asigură o cunoaştere sintetică care cuprinde problematica mediului în
întregul şi ansamblul ei. Ea este opusă cercetărilor analitice specifice fiecărui domeniu în parte
(chimie, geografie, geologie, biologie).
• Ştiinţa mediului este o ştiinţă a educaţiei. Ea contribuie la conştientizarea relaţiei omului cu
mediului lui înconjurător. Omul are o dublă funcţie în raport cu mediul: funcţia biologică (omul
ca parte a naturii) şi funcţia sociala (omul exploatator al mediului).
• Ştiinţa mediului sprijină cultivarea unei etici umane echilibrate faţă de problemele de
mediu.

2. Puncte de vedere asupra importanţei Ştiinţei mediului:

• Ştiinţa mediului este bazată pe problematica actuală de cunoaştere a mediului, pe necesitatea
unei gestiuni integrative a acestuia şi pe integrarea lor în planificarea teritorială.
• Ştiinţa mediului („mega-ştiinţă a momentului”) vizează obiective şi strategii distincte faţă de
Ingineria Mediului; Geografia mediului şi Ecologia (disciplină biologică). Ea cercetează
realitatea terestră sub toate stările sale, elaborează soluţii pentru situaţiile critice şi oferă, astfel,
“câmp de lucru” ingineriei mediului (Mac, 2000, 2003). Cercetarea mediului apare în diferite
puncte de convergenţă şi focalizează numeroase obiective (Figura 1: tema seminar).

3. Obiectivele Ştiinţei mediului sunt:

a) Cunoaşterea integrată a mediului înconjurător (alcătuire, structură, dinamică, evoluţie);

1
 b) Cunoaşterea analitică a mediului înconjurător, pe componente fizice (substrat, atmosferă,
hidrosferă, pedosferă, geomorfosferă), biotice şi antropice (umane: omul şi activitatea lui).
Accentul în acest caz este pus pe mediul fizic şi pe elaborarea măsurilor de menţinere a
stărilor de echilibru la diferite nivele scalare: local, regional, planetar;
c) Cunoaşterea tipurilor de medii, diferenţiate structural şi teritorial, în vederea participării la
elaborarea strategiilor de planificare a mediului/planning environmental (de ex. mediile
fizice, urbane, rurale, temperate, tropicale, montane, industriale, construite);
d) Deprinderea metodologiei şi metodelor de cercetare a mediului înconjurător pentru diverse
scopuri (teoretice, practice/aplicative, analitice etc);
e) Formarea deprinderilor tehnice – instrumentale pentru cercetare, prelucrare şi proiectare
în domeniul mediului (tehnici de laborator, tehnici de investigaţie “în câmp”, tehnici
informaţionale ş.a.);
f) Formarea capacităţilor şi deprinderilor de a elabora proiecte de amenajare a mediului şi a
studiilor de mediu;
g) Formarea atitudinii activ-participative faţă de problematica mediului înconjurător în
contextul socio-economic actual.

4. Confuzii şi divergenţe generate de abordarea mediului înconjurător.

Realitatea teritorială este compusă din elementul înconjurător (dominant fizic) şi elementul
înconjurat (dominant viu), în special omul (societatea ) cu nevoile sale (Mac, 2003). Mediul
înconjurător are profunde conotaţii teritoriale. Componentele mediului prin participarea lor şi
îmbinarea în teritoriu definesc mediu local, regional şi planetar. Totul este o chestiune de scară
geospaţială.
Confuziile vin din trei direcţii (Mac, 2003):
1. a inginerilor, care confundă problematica ştiinţifică a mediului cu tehnologia proceselor
inginereşti de ameliorare şi corijare a manifestărilor din mediu.
2. a biologilor şi ecologilor care uită că mediul terestru este mai mult decât relaţia dintre abiotic şi
biotic, incluzând şi relaţiile dintre componentele abiotice (de ex. climă – relief, climă – rocă
sedimentară, apă – relief, apă-atmosferă). Mediile polare, subpolare, continental excesive,
deşertice, ale munţilor înalţi sunt creaţii predominant fizice.
3. a geografilor care vehiculează noţiuni imprecise, ca de exemplu folosirea termenului de
geosistem ca înlocuitor al noţiunii de mediu înconjurător.
Ştiinţa mediului legitimează participarea la cunoaşterea, supravegherea şi planificarea
acestuia a multor specialişti (ecologi, geografi, chimişti, fizicieni, pedologi, geologi, ingineri etc).

2
 Ingineria mediului în sensul propriu de inginerie ar avea în atenţie doar probleme de
tehnică şi tehnologie care să susţină cercetarea mediului şi amenajarea acestuia.

2. Mediul înconjurător: definiţii şi accepţiuni.

Aşa după cum am precizat, manierele conceptuale diferite de abordare a mediului
înconjurător au indus o diversitate relativ mare de păreri asupra conţinutului şi semnificaţiei
conceptului. Acest aspect a fost şi este reflectat, în bună măsură, de:
- utiilizarea unei terminologii inadecvate surprinderii globale şi integrative a realităţii
înconjurătoare (mediu, environment, mediu geografic, mediu natural, mediu artificial, ecosfera,
peisaj, geosistem etc);
- cantonarea, oarecum neconformă cu tendinţa actuală a ştiinţei, în abordarea analitică şi mai
puţin sintetică a problemelor (proceselor şi fenomenelor) de mediu;
- o abordare unilaterală şi în cele mai multe din cazuri trunchiată, a aspectelor de mediu
(Geografia mediului, Chimia mediului, Fizica mediului, Geologia mediului, Ecologie etc).

a. Evoluţia şi conţinutul conceptului de mediu înconjurător (environment).

În vorbirea curentă, prin mediu (lat. medium) se înţelege “totalitatea factorilor şi condiţiilor
(relief, climă etc) în care trăiesc organismele; cadrul natural în care se desfăşoară viaţa materială a
societăţii omeneşti”( Dicţionarul general al limbii române, Breban, 1987). Înţelesul termenului de
mediu în secolul XIX era acela de stare care înconjoară obiectele şi fenomenele, având
influenţă asupra existenţei şi evoluţiei acestora. De-a lungul timpului, literatura ştiinţifică a
consacrat o serie de termeni cum ar fi: environment, umwelt, milieu etc (Mac, 2003).
Mediul înconjurător (environment), în accepţiunea noastră, reprezintă “o rezultantă de
combinări, exprimată calitativ sub formă de stare (stare environmentală sau a mediului),
capabilă să susţină sau nu, existenţa şi funcţionarea unui component, considerat în mod
subiectiv, central” (Mac, 2000, 2003). Considerăm că această definiţie conferă o mai largă
deschidere conceptuală în interpretarea şi analiza sistemului environmental.
b. Environment, mediu înconjurător, mediu geografic, peisaj, geosistem, ambient, mediu
de viaţă.
Pentru o mai bună înţelegere a termenilor, considerăm a fi necesare o serie de precizări
terminologice şi de conţinut, abordate într-o manieră comparativă, în legătură cu noţiunile des
întâlnite în literatura de specialitate.
Environment. Dicţionarul “Le Petit Larousse illustre” (1988), defineşte noţiunea de
“environment” drept “ansamblu de elemente naturale şi artificiale care înconjoară un individ uman,

3
animal său vegetal, sau o specie”, dar şi ca “ansamblu de elemente obiective şi subiective care
constituie cadrul de viaţă al unui individ”.
Cuvântul “environment” este un cuvânt vechi (sec. XVI), care a căzut în desuetitudine până
la reapariţia sa la începutul secolului XX în limba engleză, limbă care, în afară de limba franceză,
nu a avut un cuvânt care să desemneze “mediul” (Brunet, Ferras, Thery, 1993). Termenul este
importat mai recent (anii `60) din S.U.A. şi este cel mai folosit în literatura de specialitate.
În consecinţă, termenul de “environment” (ceea ce înconjoară, ceea ce constituie
vecinătatea), a reuşit să se impună în literatura ştiinţifică, deşi a fost utilizat pentru prima dată
în arhitectură, desemnând “zonele de contact dintre spaţiul construit, cu toate accesoriile sale
de servicii, şi mediul natural ( geografic ) ambiant”.
Astăzi termenii de “environment” şi de “mediu înconjurător” sunt consideraţi a fi sinonimi,
în cea mai mare parte a literaturii ştiinţifice.
Unii autori (Mac, 200, 2003), consideră termenul de mediu înconjurător restrictiv, deoarece
raportarea se face doar la societatea umană pe când termenul de environment este mai larg definit,
ca “o stare creată prin contribuţia factorilor şi condiţiilor naturale şi antropice care poate fi
raportată la un component sau la un grup de componente, cărora le asigură sau nu, existenţa
şi funcţionarea”. Acest punct de vedere vine în completarea afirmaţiei lui Berque (citat de Brunet,
Ferras, Thery, 1993), conform căreia "în materie de mediu, totul este o chestiune de raport, de
scară, de măsură; nu există nici mediu intrinsec, nici absolut, nici universal".
Deci, în cadrul environmentului se poate vorbi de multi-polaritate şi de o centrare
subiectivă a oricărui component de mediu, pe când noţiunea de mediu înconjurător implică doar
raportarea la om şi comunitatea umană.
În literatura geografică, termenul de mediu înconjurător mai este definit ca “un ansamblu
spaţio-temporal al factorilor naturali şi al celor creaţi prin diverse acţiuni umane, care influenţează
şi este influenţat de om, de dezvoltarea societăţii” (Roşu, Ungureanu, 1977), sau ca “totalitatea
condiţiilor externe ce înconjoară un organism, un obiect, o comunitate, condiţii care, prin
combinarea lor, asigură o anumita stare de existenţă şi funcţionare” (Mac, 2000).
Conform ultimei definiţii, punctul de vedere geografic este considerat mai cuprinzător decât
cel ecologic sau sociologic. Astfel, ecologii definesc mediul ca “ansamblul forţelor fizice şi biotice,
care influenţează o unitate vitală (sistem viu)” (Pianka, 1978, citat de Stugren, 1994) sau “un
sistem de componente materiale ale Universului, care influenţează funcţionarea sistemelor
biologice” (Stugren, Lillyen, 1975).
Una din definiţiile mai recente date mediului înconjurător, considerat ca un “ansamblu de
factori naturali şi artificiali, fizici, biologici şi sociali, în care trăieşte omul, organizându-şi

4
viaţa biologică, materială şi spirituală, din care îşi procură resursele organice şi neorganice
necesare şi în care înapoiază resturile sau materialele refolosibile din procesele de producţie
şi consum”, are un pronunţat caracter tehnic şi se constituie ca punct de plecare în abordarea
practică şi pragmatică a problemelor environmentale.
Importanţa unuia sau altuia din componenţii sistemului environmental este reflectată şi de
maniera comparativă de abordare a lor şi implicit de utilizarea unor termeni diferiţi prin
semnificaţie şi conţinut.
În consecinţă, în cele ce urmează vom prezenta sferele de cuprindere şi de conţinut al
temenilor utilizaţi în literatura consacrată mediului.
a. Mediul geografic. Mediul geografic se referă la starea specifică Terrei rezultată din
combinarea şi conlucrarea tuturor componentelor proprii Pământului. Este vorba de litosferă,
atmosferă, biosferă (inclusiv omul), care prin conlucrare au conferit Terrei un mediu specific, diferit
de al altor planete. Acesta este mediul geografic (Mac, 2000). Înţelesul larg sau concret al mediului,
depinde, aşadar, de scară (de ex. mediul cosmic, mediul geoplanetar, mediul local) şi de raportarea
la obiecte şi fenomene concrete (mediul lacustru, mediul urban, mediul montan).
Termenul de mediu geografic, deşi nu era definit ca atare, este sugerat încă de la începutul
secolului. S.Mehedinţi (1894) utilizează termenul de mediu terestru, pe care îl concepe ca pe un tot
unitar, indivizibil rezultat în urma interacţiunii dintre cei doi componenţi: omul şi natura. G.Vâlsan
(1927) vorbea despre un mediu fizic extern căruia i-a lărgit conţinutul prin introducerea omului şi a
societăţii umane ca elemente de referinţă.
Unii autori, au înţeles prin mediu geografic un mediu natural intens transformat de către
acţiunea umană (Dollfus, 1970; Mihăilescu, 1968 etc.). Ca o replică la termenul de mediu natural au
apărut şi o serie de alţi termeni, cum ar fi cel de mediu umanizat (P. George, 1971), mediu
culturalizat etc. Într-o lucrare de sinteză mai recentă (Geografia Romaniei, Vol.I Geografia fizică,
1983), termenul de mediu geografic este considerat a avea un loc central în geografia actuală, loc
asigurat de multitudinea de discuţii şi fundamentări teoretico-metodologice din literatura de
specialitate.
În viziunea autorilor R. Brunet, R. Ferras şi H. Thery (1993), mediul geografic al unui loc,
cuprinde elemente de ordin natural, artefacte (echipamente, reţele de infrastructuri), instituţii şi
culturi, relaţii, sau un ansamblu de “memorii”care “informează” sistemul locului.
Un alt termen des utilizat în literatura de specialitate este cel de mediu natural, pus în raport
cu cel de mediu antropizat. Având în vedere extensiunea şi dimensiunea activităţilor umane asupra
componentelor sistemului environmental, se pune întrebarea dacă există medii naturale.

5
 J. Demangeot (1990), plecând de la ideea că omul ocupă centrul mediului geografic,
consideră mediul natural acel mediu în care predomină elemente care nu au suferit transformări
antropice. Atributul de "natural" dat mediului dispare atunci când predomină elemente ce origine
artificială (artefacte). Modificările induse de om mediului înconjurător sunt definite ca
"externalităţi", care pot fi negative (ex. poluare) sau pozitive (ex. amenajări). Tocmai din această
cauză, mediul nu este decât foarte rar "natural".
b. Peisajul (landschaft, landscape, paysage) este o noţiune cu o largă circulaţie, dar cu două
înţelesuri diferite: de imagine (privelişte) a locurilor sau lucrurilor; de expresie structurală şi
funcţională a combinării spaţiale a componentelor teritoriale. Peisajul este abordat sub aspectul
structurii, funcţionării şi diferenţierii tipologice (regionale) dar şi sub aspect fizionomic. Pus în
raport cu un alt component al realităţii înconjurătoare, cu omul de pildă, peisajul poate lua funcţia
de mediu înconjurător. Peisajul este expresia vizibilă a mediului înconjurător!
c. Ecosistemul, în cea mai simplă exprimare, este înţeles ca teritoriu de coexistenţă şi
interrelaţie între materia vie şi materia anorganică (A. Turk et all., 1972). Din această cauză este
legat de mai degrabă de peisaj şi mai puţin de mediul înconjurător.
d. Ambient, adică starea în care sunt localizate şi persistă obiectele, procesele şi
fenomenele. Noţiunea este extrapolată de către urbanişti şi arhitecţi în sensul calităţii şi esteticii
spaţiului unei aşezări (ambient urban), sau chiar al unei construcţii prin ceea ce oferă interiorul
acesteia în virtutea unui scop (ambient habitaţional, ambient artistic). De aici, se vorbeşte frecvent
de stare ambientală, ca fiind bună, favorabilă, nefavorabilă etc. Sesizăm trecerea către înţelesul de
factură psihologică şi socială.
e. Mediul de viaţă reprezintă acea parte a naturii care înconjoară organismul viu şi cu care
el vine în contact nemijlocit. Acest mediu are un sens strict biologic. Se consideră că există patru
mari medii de viaţă biologice: mediul hidric; mediul aerian-terestru; mediul solului; mediul
organismelor vii.
• Relaţia viaţă-mediu, trebuie văzută ca o relaţie singenetic-coevolutivă deoarece determinările
dintre acestea sunt reciproce: mediul a contribuit la apariţia vieţii dar şi viaţa şi-a adus raportul
la menţinerea, evoluţia, transformarea şi îmbogăţirea lui. Contributia vieţii la formarea activa a
propriului ei mediu a fost sugerată de părţi izolate ale ştiinţei. În ecologie, unitatea viaţă-mediu
este un principiu care postulează că viaţa este dependentă de mediu pe toate nivelurile de
integrare ale lumii vii (Stugren,1994). Reflectarea acestei dependenţe se regăseşte în
configuraţia internă şi externă a organismelor şi în permanentul schimb de substanţe dintre viaţă
şi mediu.

6
 Una dintre ideile vehiculate în literatura ştiinţifică în legătură cu relaţia viaţă-mediu, este
ipoteza Gaia (Lovelock et al., 1989). Teoria, apărută în 1965, statuează ideea conform căreia biota
şi mediul ei constituie un singur sistem homeostatic, care se opune schimbărilor nefavorabile
pentru viaţă.
Astfel, viaţa odată apărută a îndeplinit o funcţie de reglator în mediul înconjurător (biota
este cea care regleaza principelele trăsături ale suprafeţei terestre, respectiv compoziţia chimică a
atmosferei şi temperatura suprafeţei terestre). Accentul exclusiv pus pe rolul biotei, imprimă teoriei
un caracter oarecum restrictiv, aspect argumentat şi de alte discipline ştiinţifice (geologie,
geochimie etc).
Importanţa teoriei Gaia rezidă din concluzia conform căreia orice produs apărut în mediul
înconjurător, este un produs de conlucrare. În această accepţiune, mediul înconjurător, ca sistem
deschis, dispune de o serie de reglatori care au rolul de-a opera asupra erorilor, de-a asigura un
control prin cooperarea părţilor şi de a răspunde prin contracararea extremelor din structura
acestuia.
De asemenea, adaptarea, ca formă de relaţie dintre vieţuitoare şi mediu, este privită acum ca
fiind doar unul dintre sensurile corelaţiilor existente. Co-participarea şi schimbarea introdusă de
componenta vie, conduc la amplificarea relaţiilor în întregul geosistem.
Elementele naturale (fizice, chimice, biologice), care acţionează asupra organismelor se
numesc factori de mediu sau factori ecologici. Dintre toţi factorii ecologici, omul este singurul care
acţionează conştient, şi, în consecinţă, poate dirija conlucrarea mediu-organism (de ex. prin selecţia
plantelor şi animalelor, dirijarea înmulţirii, hrănire artificială etc). Modificările introduse în relaţie
de către factorii de mediu pot fi: regulate, neregulate, accidentale şi orientate.
Concluziile care se pot desprinde din interpretarea relaţiei viaţă-mediu sunt: în mediul
înconjurător nu există doar simple adaptări ci numai conlucrări; componentele mediului nu
evoluează singure, ci printr-un determinism reciproc, ambivalent; la orice nivel, adaptarea la mediu
trebuie văzută ca o stare de echilibru rezultat din permanentele interacţiuni dintre organism şi
mediu; fiecare organism viu este inclus strict şi depinde de mediul său.
• Relaţia mediu geografic-mediu înconjurător-mediu de viaţă. Aceste noţiuni prezintă sfere
diferenţiate de înţelegere deşi, din punct de vedere teritorial, ele se suprapun. Ceea ce decurge
din acest fapt este restrictivitatea raportării la un singur element, considerat în mod subiectiv,
central. Astfel, mediul geografic terestru devine mediu înconjurător în momentul în care se face
raportarea la om, respectiv societatea umană. Se observă că din acest punct de vedere, noţiunea
de mediu înconjurător primeşte un sens restrictiv datorită caracterului antropocentric al
abordării. Acelaşi mediu geografic, însă, devine mediu de viaţă când este raportat strict la viaţă

7
 (ex. mediul geografic polar raportat la comunităţile de eschimosi, devine mediu de viaţă pentru
acestea).

Bibliografie selectivă:
1. Deac, C. Corpade, C., Muntean, O. L., Biriş, I., (2006), Abordări tematice în Ştiinţa
Mediului – Suport de seminar, 2006, UT Press, Cluj-Napoca
2. Mac, I., (2000), Geografie generală, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.
3. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca.
4. Mac, I., (coordonator), (2001), Ştiinţa Mediului – Educaţie şi cercetare la Facultatea de
Geografie, UBB Cluj-Napoca, Ed. Europontic.