Sunteți pe pagina 1din 8

CURS 9 BŞM ŞM/IM/GM 1

TEMA: IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA MEDIULUI – ASPECTE GENERALE

1. Conceptul de impact environmental, este strâns legat de conceptul de calitate şi stare a


mediului (Fig. 1), fiind într-o relaţie dialectică cu acesta. Se referă la toate acţiunile umane
(existente şi potenţiale) care interferează asupra componentelor de mediu, sănătăţii şi bunăstării
umane dintr-un teritoriu. Impactul poate fi pozitiv sau negativ sub aspectul efectelor induse
componentelor environmentale.

Fig. 1 Reprezentarea simplificată a cadrului presiune-stare-impact-răspuns (după Swart & Bakes, 1995)

R
a
s Presiune
p antropică
u
n
s
u Starea mediului
l
inconjurator
s
o
c Impacturile pe
i componente
a
l

Clasificarea impacturilor. Aşa se pot distinge, după forma de manifestare:


- Impacturi ireversibile, nu pot fi absorbite de mediu într-un timp dat;
- Impacturi reversibile cauzate de un factor permanent, iar intervenţia poate fi metabolizată de
mediu într-un interval determinat fără nici o intervenţie de diminuare.
După durata de manifestare:
- Impacturi temporare, cănd energia de impact este consumată rapid, air efectul dispare tot aşa;
- Impacturi permanente, când impactul se menţine un timp îndelungat sau chiar nedefinit.
În raport de scara teritorială a efectelor induse, distingem:
- Impacturi locale, care influenţează un spaţiu limitat;
- Impacturi strategice, care se repercutează asupra unei zone mai extinse decât aria exploatată de
o activitate umană.
În funcţie de intensitatea impacturilor se deosebesc:
- Impacturi de intensitate ridicată- deci acţiune maximă;
- Impacturi de intensitate medi- cu efecte evidente şi percepute
- Impacturi de intensitate scăzută, a căror efecte sunt metabolizate de mediu în timp scurt.
După natura efectelor se disting:
- Impacturi negative, cu valoare de degradare a mediului:
- Impacturi pozitive, cu efecte favorabile şi stări de siguranţă a omului;
- Impacturi vizuale (manifestate asupra peisajului şi esteticii sistemelor teritoriale);
- Impacturi cumulative (pozitive, negative) determinate de acţiuni sinergice care induc efecte
complexe prin cumularea şi amplificarea efectelor în timp.

1
2. Evaluarea impactului antropic. Conceptul stă la baza studiilor de evaluare a impactului
antropic asupra mediului înconjurător. Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător reprezintă
o trecere de la ştiinţă (care ţine seama de datele şi contextul problemei), la decizia social-politică, în
sensul că ea include graniţele societăţii, economiei şi mediului.
Dacă se cunoaşte magnitudinea şi efectele activităţilor umane se pot valorifica aceste
aspecte în managementul environmental şi în procesul de luare a deciziilor.
Concentrarea atenţiei geografilor se va face asupra naturii şi extinderii impactului uman şi
asupra analizei efectelor activităţii umane asupra fiecărui component geografic în parte (ex.impactul
antropic asupra vegetaţiei, faunei, solurilor, substratului, reliefului etc.)
Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător este interpretată ca un proces gândit
să asigure că potenţialele impacturi semnificative asupra mediului sunt evaluate satisfăcător şi sunt
luate în considerare în planificarea, proiectarea, autorizarea şi implementarea tuturor tipurilor de
acţiuni relevante (Glasson et al., 1994).
Evaluarea impactului asupra mediului este un instrument al politicilor de mediu (politici
environmentale) şi al procesului de luare a deciziei la diverse nivele scalare (naţional, regional,
local).
În multe cazuri evaluarea impactului asupra mediului face parte din reglementările de
mediu. În general, un proces de evaluare a impactului asupra mediului are următoarele etape:
- elaborarea unui studiu de impact asupra mediului care să vizeze potenţialele impacturi
şi efecte ale dezvoltării activităţilor umane într-un teritoriu;
- consultarea şi participarea publică ulterioară publicării studiului de impact;
- includerea rezultatelor din studiul de impact şi a observaţiilor pe marginea acestuia în
procesul de luare a deciziilor în ceea ce priveşte autorizarea şi implementarea
activităţilor umane.
Pe baza abordării şi a principiilor de organizare a evaluării se pot delimita câteva categorii
de tehnici şi metode:
- proceduri ad-hoc;
- liste de control;
- matrici de evaluare;
- reţele şi sisteme de diagrame;
- metode cantitative;
- modelare;
- alte tehnici („opinia orchestrată a experţilor” – metoda Delphi; Sisteme Informaţionale
Geografice - SIG).
Activitatea de evaluare a impactului de mediu este un proces:
1. anticipativ, care urmăreşte ca problemele environmentale să fie luate în considerare încă
din fazele incipiente de demarare a unor noi obiective şi activităţi majore cu impact asupra
mediului;
2. integrator, deoarece integrează considerentele environmentale în faza de proiectare,
contribuind la respectarea cerinţelor dezvoltării durabile;
3. tehnic şi participativ, deoarece îmbină colectarea, analizarea şi utilizarea unor date tehnice
şi ştiinţifice cu consultarea publicului şi autorităţiolor cu atribuţii în domeniul protecţiei
mediului înconjurător.
Se consideră că factorii potenţiali restrictivi pentru eficacitatea şi eficienţa instrumentelor cu
care se evaluează impactul asupra mediului înconjurător sunt:
• contextul social (ex. sărăcia);
• contextul administrativ, respectiv rolul jucat de autorităţile competente;
• existenţa unei lipse de informaţii şi cunoştinte clare asupra relaţiilor din cadrul mediului
înconjurător şi a parametrilor cheie ai calităţii lui;
• subiectivitatea preferinţelor (existenţa unor prejudecăţi, ignorarea alternativelor, suficienţa
detaliilor etc).

2
3. Impactul uman în mediul înconjurător (exemple).
3.1. Creşterea numerică a populaţiei şi consecinţele imediate
Cercetătorii şi organismele politico-sociale fac legătură strânsă între creşterea numerică a
populaţiei pe glob şi degradarea mediului înconjurător. La începutul secolului XXI, populaţia
globului era estimată la 6,1 miliarde. După Naţiunile Unite, cifra va atinge 9,3 miliarde în jurul
anului 2050, ca rapid să se ridice la 11 miliarde după 2200. Ritmul de creştere actual este fără
precedent, căci fiecare an adaugă aproximativ 81 milioane de oameni la populaţia mondială (Mac,
2003). Există cu adevărat o legătură între acest fenomen uman şi declinul mediului?
Pot fi puse în răspuns câteva probleme majore:
1. Creşterea numerică a populaţiei aduce cu sine:
- creşterea densităţii oamenilor pe km2 , de unde derivă o presiune umană crescută asupra
terenului;
- creşterea numerică este urmată de sporirea cerinţelor pentru viaţă: hrană, locuire,
sănătate, mişcare, etc., toate acestea ducând la solicitarea resurselor naturale, la apariţia
relaţiilor de dezechilibru între om şi mediul înconjurător;
- creşterea numerică accentuează contradicţiile sociale, cu urmări negative pentru spaţiul
vital. Probleme ca servicii sociale, habitat, transport, sanitare, loc de muncă, de
securitate, se acutizează.
Creşterea numerică a populaţiei, alături de cerinţele oamenilor a transformat raporturile
omului cu mediul: dintr-un component obişnuit al naturii, omul a devenit un ataşat al acesteia, iar
astăzi, un contrapus al naturii.
Creşterea numerică, cu diferenţierea regională evidentă, pune în opoziţie lumea dezvoltată
cu lumea săracă („Nordul dezvoltat” şi „Sudul subdezvoltat”). Fenomenul aduce cu sine o
solicitare inechitabilă a mediului: o dată din partea populaţiei locurilor (ca în Indonezia,
Bangladesh, India ş.a.) şi a doua oară din partea străinilor care, într-o formă sau alta, apelează la
resursele ţărilor respective (exploatarea prin economii de tip „jaf”).
2. Creşterea economică şi declinul mediului. Două mari acţiuni inerrelate conduc la
conflictul dintre societate şi mediu:
a. Activităţile economice orientate către producţie din ce în ce mai mare. Această „fugă” după
câştig are numeroase urmări, dintre care notăm doar patru:
- reducerea stocurilor de resurse din cauza exploatării fără control a tot ce se poate
exploata;
- forţarea tehnologică a producţiei urmată de valurile de poluanţi în aer, apă, sol;
- creşterea masei de deşeuri;
- „sărăcia este cea mai gravă formă de poluare”;
- extinderea mediilor tehnogene în detrimentul terenurilor destinate altor scopuri.
b. Exploatarea resurselor ţărilor sărace sau slab dezvoltate de către marii consumatori
(marile puteri) ai ţărilor dezvoltate. Consecinţele vizibile sunt:
- distrugerea suporturilor naturale ale dezvoltării autohtone, cum este cazul defrişării
pădurii ecuatoriale;
- reducerea biodiversităţii într-un ritm alert;
- accentuarea decalajelor economice şi creşterea mizeriei tocmai acolo unde natura a
înzestrat cândva locurile.

3.2. Impactul antropic asupra vegetaţiei.


Omenirea, încă din momentele apariţiei sale, a avut cea mai puternică şi cea mai constantă
influenţă asupra acestei componente de mediu. Prin intermediul modificărilor induse la nivelul
vegetaţiei, omul a contribuit la modificarea solurilor, a calităţii şi cantităţii apei etc. Putem spune că
natura întregului peisaj a fost afectată prin modificarea vegetaţiei.
Clasificarea habitatelor vegetale după modificări induse de om:
După Hamel şi Dansereau (1948), citaţi de Frenkel (1970), pot fi individualizate cinci tipuri
principale de impacturi asupra vegetaţiei; în funcţie de acestea, habitatele sunt clasificate în:

3
1. habitate naturale, care se dezvoltă în absenţa activităţilor umane;
2. habitate degradate, considerate a fi cele create prin deranjări sporadice şi incomplete ale
acesteia (ex. tăierea şi incendierea pădurii);
3. habitate cultivate, în care deranjamentele sunt constante, ele fiind însoţite de introducerea de
plante în mod intenţionat;
4. habitate ruderale, cu deranjamente susţinute dar fără înlocuirea intenţionată a vegetaţiei (ex.
habitatele situate la marginea drumurilor);
5. habitatele artificiale, sunt cele care se dezvoltă atunci când oamenii modifică toate
componentele pe o scară foarte mare.
Un model alternativ de clasificare a modului şi gradului în care omul afectează vegetaţia
este cel al lui Wethoff (1983), care adoptă următoarele tipuri de peisaj:
1. natural, specific unui peisaj neinfluenţat de activitatea umană;
2. subnatural, specific unui peisaj/ vegetaţie influenţată parţial de activitatea umană (ex. o pădure,
care deşi este afectată de intervenţia umană, rămâne în continuare o pădure);
3. seminatural, este peisajul în care flora şi fauna sunt în mare măsură spontane, însă structura
vegetaţiei este alterată în aşa manieră încât vor aparţine unui alt tip de formaţiune (pădurea
iniţială, în urma impactului uman, s-a transformat în pajişte sau mlaştină);
4. cultural, acel peisaj în care flora şi fauna au fost afectate în mod esenţial prin intervenţia
factorului antropic într-o asemenea măsură încât speciile dominante au fost înlocuite total de
către alte specii (ex. terenurile arabile).
Forme de impact asupra vegetaţiei. Impactul uman asupra vegetaţiei s-a desfăşurat în
decursul timpului prin mai multe procese, dintre care amintim:
9 utilizarea focului, incendierea şi efectele lor asupra vegetaţiei;
9 creşterea animalelor/ păşunatul;
9 despădurirea/ tăierea (defrişarea) pădurilor;
9 poluarea aerului şi apelor şi efectele lor asupra vegetaţiei.

3.3. Impactul antropic asupra faunei. Influenţa omenirii asupra faunei a fost multiplă în
decursul timpului, însă ea poate fi grupată în patru mari categorii de impact:
1. Domesticirea animalelor.
2. Răspândirea/dispersia animalelor.
3. Extinderea areală a animalelor pe Glob.
4. Reducerea numerică a animalelor/reducerea biodiversităţii.

3.4. Impactul antropic asupra solurilor. Solul reprezintă o resursă extrem de vulnerabilă
şi de subţire (perioada de formare a solului este cuprinsă între 300 şi 1000 de ani), predispusă în a
fi „deranjată” prin însăşi relaţia sa de poziţie cu celelalte componente. Solul se află la interfaţa
dintre geosfere.
Solul, ca produs natural de sinteză, a suferit cele mai vechi şi constante interferenţe din
partea omului (societăţii umane). Înţelegând prin impact antropic acţiunea omului şi rezultatul
acestei acţiuni, se poate aprecia că acesta poate fi abordat sub două aspecte: impact pozitiv; impact
negativ.
Activităţile agricole sunt cele care afectează cel mai puternic solul şi proprietăţile
acestuia.
Primele intervenţii umane asupra solului au început încă din Neolitic prin intermediul a trei
acţiuni: (a) trecerea de la vânătoare şi cules, la cultivarea plantelor; (b) folosirea irigaţiilor; (c)
trecerea la exploatarea extensivă a terenului şi implicit a solului prin folosirea uneltelor.
În epoca modernă se remarcă exploatarea intensivă prin mecanizare, fertilizare şi amendarea
solurilor.
Dintre activităţile agricole cu impact asupra solului amintim: creşterea animalelor,
cultura plantelor (pentru hrană şi pentru industrie) şi păstoritul (formă extensivă).

4
În acest context, solul natural reprezintă rezultatul unei game întregi de factori, expresia
clasică fiind dată de formula lui Jenny (1941, citată de Gerard, 1992):

S = f (cl, b, to, p, ti)


în care:
S - este solul cu proprietăţile sale, cl - este climatul regiunii, b – biota, to - topografia, p -
materialul parental şi ti- timpul (perioada de formare a solului).

Dintre modificările fundamentale pe care oamenii le-au introdus la nivelul solurilor le


menţionăm pe cele chimice (ex. salinizarea, lateritizarea), structurale (compactizarea),
hidrologice (incluzând efectele drenajului şi factorii care conduc la apariţia înmlăştinirilor), şi
de destabilizare fizică/eroziunea solului (poate cea mai importantă dintre toate cele
menţionate).
Procesele care afectează proprietăţile solurilor pot fi naturale şi antropice.
Principalele procese prin care omul acţionează asupra solurilor sunt: salinizarea;
eroziunea; acidifierea/podzolizarea; compactizarea; poluarea; lateritizarea; ocuparea cu
construcţii urbane (industriale şi civile); gleizarea şi pseudogleizarea; defrişările; incendierea
vegetaţiei; modificarea structurală a solurilor.
1. Salinizarea solurilor. Procesul are ca premisă sursele de salinitate. Multe din ariile
aride şi semiaride ale Globului sunt saline în mod natural. Există arii unde există un deficit
substanţial de apă, acolo unde evapotranspiraţia este mai puternică decât precipitaţiile căzute.
Astfel, în timp ce în ariile umede există suficientă apă pentru a percola solul şi pentru a spăla
substanţele solubile din sol şi roci în râuri, mări şi oceane, în deşerturi situaţia este diferită, aici
sărurile tinzând să se acumuleze.
Salinitatea naturală variază din punct de vedere cantitativ în funcţie de numeroşi factori,
unul dintre aceştia fiind reprezentat de sursa de săruri. Dintre sursele de sare amintim:
- unele săruri sunt aduse în deşert de către râuri (ex. Colorado, Nilul, Tigrul şi Eufratul, Nigerul);
- altă sursă de săruri o reprezintă atmosfera care prin precipitaţii, ceţurile de coastă, furtunile de
nisip etc, transportă cantităţi importante de săruri solubile;
- procesele de meteorizaţie şi de disoluţie a rocii parentale se pot constitui în surse importante de
săruri solubile;
- transgresiunile marine pot fi la rândul lor surse de săruri solubile.
Intervenţia activităţilor umane şi creşterea salinităţii se face prin: extensiunea irigaţiilor;
utilizarea unei palete largi de tehnici de utilizare a apei în agricultură etc.
De exemplu culturile de orez solicită cantităţi mari de apă; această apă de suprafaţă se
evaporă rapid ducând la salinizare. Construirea marilor baraje şi diguri care au rolul de-a controla
scurgerea apelor, necesită crearea de rezervoare mari de apă care la rândul lor vor determina
evaporări intense. În ariile costiere, problema salinizării este provocată de către pomparea apei de
mare (ex. pe coasta Israelului, California, Bahrein etc).
Problema salinizării nu apare doar în ariile irigate ci şi în acele teritorii care au fost
descopertate de vegetaţie. Înlocuirea pădurii iniţiale a permis o mai mare penetrare a precipitaţiilor
în orizonturile adânci de sol fapt care a dus la ridicarea apelor subterane la suprafaţă. De exemplu,
în Australia, se apreciază că prin acest proces de descopertare peste 2 x 105 ha de teren din sudul
continentului care erau pretabile pentru cultivat şi păstorit înainte de venirea europenilor, se
pretează în prezent doar speciilor halofite. Probleme similare sunt şi în America de Nord (ex.
Manitoba, Alberta, Montana, Dakota de Nord).
2. Lateritizarea. În unele areale tropicale există cuverturi extinse de laterite, respectiv
cruste dure bogate în oxizi de fier şi/sau aluminiu. Aceste cruste dure rezultă, în mod natural, fie
prin migrarea preferenţială a silicei în timpul procesului de meteorizaţie intensă (ducând la o
acumulare relativă de oxizi de Fe şi Al), fie printr-o acumulare absolută a cestor compuşi (Fe şi Al).
Una din proprietăţile lateritelor este aceea că ele se întăresc şi devin dure în contact cu
aerul. Odată devenite dure şi tari ele nu mai sunt favorabile creşterii plantelor.

5
Cum vin aceste laterite în contact direct cu aerul? Răspunsul este următorul: prin defrişarea
pădurii şi instalarea unui climat nou pentru laterite. Ca atare, una dintre problemele pe care le ridică
intervenţia umană prin defrişare la tropice, este aceea că, solul se va întări în contact cu aerul
formând astfel o crustă dură numită laterită („ciuma solului”). Această crustă dură, odată formată,
va limita utilizarea eficientă a solului. Pădurea controlează procesul de formare a lateritelor.
3. Podzolizarea şi acidifierea accelerată. Există suficiente dovezi ştiinţifice care arată că
introducerea agriculturii, defrişările, păstoritul etc, au provocat schimbări ale trăsăturilor solurilor,
printre care se remarcă o creştere a ponderii condiţiilor de acidifiere şi podzolizare, asociate cu
dezvoltarea turbăriilor.
Această accelerare a podzolizării şi acidifierii solurilor a fost provocată, desigur, şi de
schimbările climatice şi de ultimele glaciaţiuni. Activităţile umane, cumulate în timp şi spaţiu, au
contribuit la deteriorarea solurilor. Prin înlocuirea vegetaţiei naturale de pădure şi cultivarea
terenurilor defrişate, sau practicarea creşterii animalelor pe terenurile defrişate societatea umană a
declanşat sau a contribuit la accelerarea acestor procese. Astfel:
- distrugerea copacilor cu rădăcini adânci a sărăcit conţinutul solului suprafaţă;
- utilizarea incendiilor pentru obţinerea unor porţiuni de teren cultivabil, ocupate anterior de
pădure, a eliberat nutrienţi sub forma unor săruri solubile; o parte din aceste săruri au fost
pierdute prin drenaj, în special în solurile sărace în coloizi (Dimbleby, 1974);
- utilizarea terenurilor de către diferite culturi sau prin creşterea animalelor, a condus la
„epuizarea solurilor”;
- pe măsură ce solurile au intrat în procesul de degradare, adică sărăcirea la limită, s-a instalat o
nouă vegetaţie, care tinde să producă un humus mai acid comparativ cu cel produs de pădurea
iniţială.
Dezvoltarea podzolurilor a accelerat procesul de formare a turbăriilor, care tind să se
dezvolte acolo unde există un exces de umiditate cauzat de un drenaj defectuos.
4. Alterarea structurii solului, poate fi considerată un tip de impact antropic negativ.
Există multe moduri în care societatea umană alterează structura solului, în special prin acţiunea de
compactizare a acestuia, realizată prin intermediul maşinilor agricole, prin păşunat, prin folosirea
îngrăşămintelor chimice, a irigaţiilor etc.
5. Compactizarea solului duce la creşterea rezistenţei solului faţă de penetrarea acestuia
de către rădăcinile plantelor sau faţă de seminţele puse în sol, limitând schimburile de oxigen şi CO2
dintre zona rădăcinilor şi atmosferă. Mai mult decât atât, se reduce rata infiltrării de apă în sol, fapt
care afectează starea de umezire a solului şi care conduce la accelerarea scurgerii de suprafaţă şi la
creşterea eroziunii solului. Păşunatul este o altă activitate umană ce afectează structura solului prin
continua bătărorire şi compactizare exercitată de turmele de vite („cărări de oi” pe versanţii
afectaţi de suprapăşunat). Aratul cu plugul este o intervenţie umană care duce la compactizarea
solului, mai ales când plugul este utilizat pe termen lung şi în mod constant.
6. Fertilizarea solului prezintă aspecte pozitive şi negative. Prin introducerea
fertilizatorilor chimici de către om, s-a modificat chimia solurilor în mod deliberat, conştient.
Uneori, schimbarea proprietăţilor chimice a creat probleme de mediu (poluarea apelor, deteriorarea
solurilor, eroziunea solurilor).
Pe de altă parte, utilizarea fertilizatorilor chimici sintetici a avut şi efecte pozitive, ducând la
creşterea productivităţii agricole în unele părţi ale lumii şi la obţinerea unor recolte remarcabile. De
asemenea, o fertilizare chimică adecvată poate ajuta la minimizarea eroziunii solului prin asigurarea
de resturi de rădăcini şi de plante, în special pe terenurile nefertile, parţial degradate (Mac, 2003).
Utilizarea fertilizatorilor chimici pe scară largă datează de aproximativ 150 de ani. La
începutul sec. XIX au fost importaţi, pentru prima dată, nitraţii din Chile. În 1843 a fost deschisă
prima fabrică producătoare de fertilizatori (Deptford Creek) la Londra. În secolul XX, fertilizatorii
sintetici, şi în mod particular nitraţii, au fost dezvoltaţi în special în ţările scandinave, care utilizau
vastele lor resurse de hidroenergie. Fertilizatorii cu potasiu au intrat în folosinţă mai târziu
comparativ cu cei pe bază de fosfor şi azot.

6
7. Incendiile şi impactul lor asupra solurilor. Încă din antichitate incendiile au afectat
caracteristicile structurale şi chimice ale solurilor dar şi eroziunea solului şi au stimulat eroziunea
solului.
De foarte multe ori incendiile au fost folosite în mod intenţionat pentru a modifica
proprietăţile solului, deoarece acestea duc la pierderea unor nutrienţi prin volatilizare şi prin
transferul convectiv de cenuşă; la creşterea temperaturii solurilor care au fost acoperite iniţial de
pădure, astfel încât humusul se distruge mult mai rapid decât se formează (Grigg, 1977); eroziunea
solurilor prin impactul ploii şi scurgere de suprafaţă.
Incendiile au ca efect îndepărtarea cuverturii vegetale şi expunerea solului la diferiţi agenţi
exogeni, favorizând creşterea ratei de eroziune a solului. În afară de activităţi agricole, incendii etc,
există şi alte acţiuni umane care afectează stratul de sol, construcţiile, urbanizarea, transporturile ş.a.
Impacturi pozitive ale societăţii asupra solului. Ar fi greşit să menţionăm doar efectul
negativ al acţiunilor umane asupra solurilor. Omul a încercat să îmbunătăţească structura solului
printr-o serie de practici deliberate.
Astfel, în trecut, acestea s-au manifestat prin adăugarea de calcare pe terenurile argiloase
(încă din perioada pre-romană) în Marea Britanie şi Franţa sau adăugarea de argilă pe terenurile
nisipoase (secolele XVIII-XIX).
Mai recent, se manifestă: adăugarea de marne şi CaCO3 pe terenurile argiloase; adăugarea
de chimicale, materie organică, resturi de animale şi ierbicide; implementarea unor agrotehnici
moderne etc.
De aceea, menţionăm şi câteva impacturi care au avut un efect pozitiv asupra solului:
- sistemele agricole tradiţionale au implicat de multe ori tehnici laborioase care au contribuit la
creşterea fertilităţii solului, la reducerea acidităţii acestuia; de exemplu, în Marea Britanie
adăugarea de cretă pe terenurile uşor nisipoase datează din perioada romană; în Ţările de Jos şi
Germania există soluri care de circa 1000 ani au fost constituite şi fertilizate prin folosirea unui
amestec de gunoi de grajd, nisip, litieră de pădure şi iarbă de gazon, numite „plaggen soils”
(Pope, 1970); un alt tip de sol care datorează mult influenţei umane, este aşa-numitul „paddy
soil”, respectiv un sol rezultat în urma intervenţiei îndelungate asupra solului preexistent, prin
irigare continuă, prin nivelarea şi aplicarea de îngrăşăminte naturale pe ţinuturile terasate din
China şi Indochina.

Strategii şi încercări de protecţie şi conservare a solurilor. Societatea este cea care


trebuie să ia măsuri de stopare sau diminuare a acestor impacturi negative, printr-o serie de tehnici,
unele datând din antichitate, altele fiind însă mai recente:
1. Refacerea cuverturii vegetale: fie prin plantarea vegetaţiei, în mod deliberat; fie prin oprirea
incendiilor şi a păşunatului, astfel încât să permită vegetaţiei să se reinstaleze.
2. Măsuri de stopare a eroziunii malurilor albiilor.
3. Măsuri de stopare a lărgirii torenţilor şi ravenelor (prin plantarea unor plante adecvate, diferite
lucrări de amenajare).
4. Managementul culturilor (rotaţia culturilor, supravegherea culturilor etc).
5. Controlul scurgerii pe pante (prin terasări, aplicarea de humus, aratul transversal pe direcţia
pantei, prin menţinerea unor benzi înguste de vegetaţie etc).
6. Prevenirea eroziunii declanşată de drumuri, loturi agricole (prin amplasarea inteligentă a lor,
canalizarea apelor de suprafaţă, plantarea de vegetaţie etc).
7. Stoparea eroziunii exercitate de vânt (prin păstrarea umidităţii solurilor, prin amplasarea unei
vegetaţii care să diminueze acţiune vântului etc).

Concluzii generale. Impacturile asupra mediului sunt generate de factori naturali şi


antropici. Evaluarea impactului asupra mediului este o procedură reglementată legislativ şi
obligatorie. Studiile de impact se realizează şi la nivel ştiinţific iar evaluarea poate fi de tip
retrospectiv (ex. evaluarea impactului defrişării pădurii în ultimii 200 de ani) sau prospectiv (ex.
evaluarea impactului generat de construirea unei autostrăzi).

7
Bibliografie selectivă:
1. Goudie, A., (1993), The Human Impact on the Natural Environment, Blackwell, Oxford (UK)-
Cambridge (USA).
1. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca. (capitolul 1, pg. 1-33; capitolul
4, pg. 185-275)
2. Muntean, O.L., (2004), Impactului antropic asupra mediului înconjurător în Culoarul Târnavei
Mari (sectorul Vânători-Micăsasa). Studiu de evaluare şi planificare a mediului înconjurător,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. (capitolele: 1, 3, 4, 6)
3. Muntean, O.L., (2005), Evaluarea impactului antropic asupra mediului, Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.
4. Rojanschi, Vl., Bran, Florina., Diaconu, Gheorghiţa., (1997, 2002), Protecţia şi ingineria
mediului, Ed.Economică, Bucureşti. (capitolul 20: Evaluarea impactului ecologic, pg. 307-354)