Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fig. 1 Reprezentarea simplificată a cadrului presiune-stare-impact-răspuns (după Swart & Bakes, 1995)
R
a
s Presiune
p antropică
u
n
s
u Starea mediului
l
inconjurator
s
o
c Impacturile pe
i componente
a
l
1
2. Evaluarea impactului antropic. Conceptul stă la baza studiilor de evaluare a impactului
antropic asupra mediului înconjurător. Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător reprezintă
o trecere de la ştiinţă (care ţine seama de datele şi contextul problemei), la decizia social-politică, în
sensul că ea include graniţele societăţii, economiei şi mediului.
Dacă se cunoaşte magnitudinea şi efectele activităţilor umane se pot valorifica aceste
aspecte în managementul environmental şi în procesul de luare a deciziilor.
Concentrarea atenţiei geografilor se va face asupra naturii şi extinderii impactului uman şi
asupra analizei efectelor activităţii umane asupra fiecărui component geografic în parte (ex.impactul
antropic asupra vegetaţiei, faunei, solurilor, substratului, reliefului etc.)
Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător este interpretată ca un proces gândit
să asigure că potenţialele impacturi semnificative asupra mediului sunt evaluate satisfăcător şi sunt
luate în considerare în planificarea, proiectarea, autorizarea şi implementarea tuturor tipurilor de
acţiuni relevante (Glasson et al., 1994).
Evaluarea impactului asupra mediului este un instrument al politicilor de mediu (politici
environmentale) şi al procesului de luare a deciziei la diverse nivele scalare (naţional, regional,
local).
În multe cazuri evaluarea impactului asupra mediului face parte din reglementările de
mediu. În general, un proces de evaluare a impactului asupra mediului are următoarele etape:
- elaborarea unui studiu de impact asupra mediului care să vizeze potenţialele impacturi
şi efecte ale dezvoltării activităţilor umane într-un teritoriu;
- consultarea şi participarea publică ulterioară publicării studiului de impact;
- includerea rezultatelor din studiul de impact şi a observaţiilor pe marginea acestuia în
procesul de luare a deciziilor în ceea ce priveşte autorizarea şi implementarea
activităţilor umane.
Pe baza abordării şi a principiilor de organizare a evaluării se pot delimita câteva categorii
de tehnici şi metode:
- proceduri ad-hoc;
- liste de control;
- matrici de evaluare;
- reţele şi sisteme de diagrame;
- metode cantitative;
- modelare;
- alte tehnici („opinia orchestrată a experţilor” – metoda Delphi; Sisteme Informaţionale
Geografice - SIG).
Activitatea de evaluare a impactului de mediu este un proces:
1. anticipativ, care urmăreşte ca problemele environmentale să fie luate în considerare încă
din fazele incipiente de demarare a unor noi obiective şi activităţi majore cu impact asupra
mediului;
2. integrator, deoarece integrează considerentele environmentale în faza de proiectare,
contribuind la respectarea cerinţelor dezvoltării durabile;
3. tehnic şi participativ, deoarece îmbină colectarea, analizarea şi utilizarea unor date tehnice
şi ştiinţifice cu consultarea publicului şi autorităţiolor cu atribuţii în domeniul protecţiei
mediului înconjurător.
Se consideră că factorii potenţiali restrictivi pentru eficacitatea şi eficienţa instrumentelor cu
care se evaluează impactul asupra mediului înconjurător sunt:
• contextul social (ex. sărăcia);
• contextul administrativ, respectiv rolul jucat de autorităţile competente;
• existenţa unei lipse de informaţii şi cunoştinte clare asupra relaţiilor din cadrul mediului
înconjurător şi a parametrilor cheie ai calităţii lui;
• subiectivitatea preferinţelor (existenţa unor prejudecăţi, ignorarea alternativelor, suficienţa
detaliilor etc).
2
3. Impactul uman în mediul înconjurător (exemple).
3.1. Creşterea numerică a populaţiei şi consecinţele imediate
Cercetătorii şi organismele politico-sociale fac legătură strânsă între creşterea numerică a
populaţiei pe glob şi degradarea mediului înconjurător. La începutul secolului XXI, populaţia
globului era estimată la 6,1 miliarde. După Naţiunile Unite, cifra va atinge 9,3 miliarde în jurul
anului 2050, ca rapid să se ridice la 11 miliarde după 2200. Ritmul de creştere actual este fără
precedent, căci fiecare an adaugă aproximativ 81 milioane de oameni la populaţia mondială (Mac,
2003). Există cu adevărat o legătură între acest fenomen uman şi declinul mediului?
Pot fi puse în răspuns câteva probleme majore:
1. Creşterea numerică a populaţiei aduce cu sine:
- creşterea densităţii oamenilor pe km2 , de unde derivă o presiune umană crescută asupra
terenului;
- creşterea numerică este urmată de sporirea cerinţelor pentru viaţă: hrană, locuire,
sănătate, mişcare, etc., toate acestea ducând la solicitarea resurselor naturale, la apariţia
relaţiilor de dezechilibru între om şi mediul înconjurător;
- creşterea numerică accentuează contradicţiile sociale, cu urmări negative pentru spaţiul
vital. Probleme ca servicii sociale, habitat, transport, sanitare, loc de muncă, de
securitate, se acutizează.
Creşterea numerică a populaţiei, alături de cerinţele oamenilor a transformat raporturile
omului cu mediul: dintr-un component obişnuit al naturii, omul a devenit un ataşat al acesteia, iar
astăzi, un contrapus al naturii.
Creşterea numerică, cu diferenţierea regională evidentă, pune în opoziţie lumea dezvoltată
cu lumea săracă („Nordul dezvoltat” şi „Sudul subdezvoltat”). Fenomenul aduce cu sine o
solicitare inechitabilă a mediului: o dată din partea populaţiei locurilor (ca în Indonezia,
Bangladesh, India ş.a.) şi a doua oară din partea străinilor care, într-o formă sau alta, apelează la
resursele ţărilor respective (exploatarea prin economii de tip „jaf”).
2. Creşterea economică şi declinul mediului. Două mari acţiuni inerrelate conduc la
conflictul dintre societate şi mediu:
a. Activităţile economice orientate către producţie din ce în ce mai mare. Această „fugă” după
câştig are numeroase urmări, dintre care notăm doar patru:
- reducerea stocurilor de resurse din cauza exploatării fără control a tot ce se poate
exploata;
- forţarea tehnologică a producţiei urmată de valurile de poluanţi în aer, apă, sol;
- creşterea masei de deşeuri;
- „sărăcia este cea mai gravă formă de poluare”;
- extinderea mediilor tehnogene în detrimentul terenurilor destinate altor scopuri.
b. Exploatarea resurselor ţărilor sărace sau slab dezvoltate de către marii consumatori
(marile puteri) ai ţărilor dezvoltate. Consecinţele vizibile sunt:
- distrugerea suporturilor naturale ale dezvoltării autohtone, cum este cazul defrişării
pădurii ecuatoriale;
- reducerea biodiversităţii într-un ritm alert;
- accentuarea decalajelor economice şi creşterea mizeriei tocmai acolo unde natura a
înzestrat cândva locurile.
3
1. habitate naturale, care se dezvoltă în absenţa activităţilor umane;
2. habitate degradate, considerate a fi cele create prin deranjări sporadice şi incomplete ale
acesteia (ex. tăierea şi incendierea pădurii);
3. habitate cultivate, în care deranjamentele sunt constante, ele fiind însoţite de introducerea de
plante în mod intenţionat;
4. habitate ruderale, cu deranjamente susţinute dar fără înlocuirea intenţionată a vegetaţiei (ex.
habitatele situate la marginea drumurilor);
5. habitatele artificiale, sunt cele care se dezvoltă atunci când oamenii modifică toate
componentele pe o scară foarte mare.
Un model alternativ de clasificare a modului şi gradului în care omul afectează vegetaţia
este cel al lui Wethoff (1983), care adoptă următoarele tipuri de peisaj:
1. natural, specific unui peisaj neinfluenţat de activitatea umană;
2. subnatural, specific unui peisaj/ vegetaţie influenţată parţial de activitatea umană (ex. o pădure,
care deşi este afectată de intervenţia umană, rămâne în continuare o pădure);
3. seminatural, este peisajul în care flora şi fauna sunt în mare măsură spontane, însă structura
vegetaţiei este alterată în aşa manieră încât vor aparţine unui alt tip de formaţiune (pădurea
iniţială, în urma impactului uman, s-a transformat în pajişte sau mlaştină);
4. cultural, acel peisaj în care flora şi fauna au fost afectate în mod esenţial prin intervenţia
factorului antropic într-o asemenea măsură încât speciile dominante au fost înlocuite total de
către alte specii (ex. terenurile arabile).
Forme de impact asupra vegetaţiei. Impactul uman asupra vegetaţiei s-a desfăşurat în
decursul timpului prin mai multe procese, dintre care amintim:
9 utilizarea focului, incendierea şi efectele lor asupra vegetaţiei;
9 creşterea animalelor/ păşunatul;
9 despădurirea/ tăierea (defrişarea) pădurilor;
9 poluarea aerului şi apelor şi efectele lor asupra vegetaţiei.
3.3. Impactul antropic asupra faunei. Influenţa omenirii asupra faunei a fost multiplă în
decursul timpului, însă ea poate fi grupată în patru mari categorii de impact:
1. Domesticirea animalelor.
2. Răspândirea/dispersia animalelor.
3. Extinderea areală a animalelor pe Glob.
4. Reducerea numerică a animalelor/reducerea biodiversităţii.
3.4. Impactul antropic asupra solurilor. Solul reprezintă o resursă extrem de vulnerabilă
şi de subţire (perioada de formare a solului este cuprinsă între 300 şi 1000 de ani), predispusă în a
fi „deranjată” prin însăşi relaţia sa de poziţie cu celelalte componente. Solul se află la interfaţa
dintre geosfere.
Solul, ca produs natural de sinteză, a suferit cele mai vechi şi constante interferenţe din
partea omului (societăţii umane). Înţelegând prin impact antropic acţiunea omului şi rezultatul
acestei acţiuni, se poate aprecia că acesta poate fi abordat sub două aspecte: impact pozitiv; impact
negativ.
Activităţile agricole sunt cele care afectează cel mai puternic solul şi proprietăţile
acestuia.
Primele intervenţii umane asupra solului au început încă din Neolitic prin intermediul a trei
acţiuni: (a) trecerea de la vânătoare şi cules, la cultivarea plantelor; (b) folosirea irigaţiilor; (c)
trecerea la exploatarea extensivă a terenului şi implicit a solului prin folosirea uneltelor.
În epoca modernă se remarcă exploatarea intensivă prin mecanizare, fertilizare şi amendarea
solurilor.
Dintre activităţile agricole cu impact asupra solului amintim: creşterea animalelor,
cultura plantelor (pentru hrană şi pentru industrie) şi păstoritul (formă extensivă).
4
În acest context, solul natural reprezintă rezultatul unei game întregi de factori, expresia
clasică fiind dată de formula lui Jenny (1941, citată de Gerard, 1992):
5
Cum vin aceste laterite în contact direct cu aerul? Răspunsul este următorul: prin defrişarea
pădurii şi instalarea unui climat nou pentru laterite. Ca atare, una dintre problemele pe care le ridică
intervenţia umană prin defrişare la tropice, este aceea că, solul se va întări în contact cu aerul
formând astfel o crustă dură numită laterită („ciuma solului”). Această crustă dură, odată formată,
va limita utilizarea eficientă a solului. Pădurea controlează procesul de formare a lateritelor.
3. Podzolizarea şi acidifierea accelerată. Există suficiente dovezi ştiinţifice care arată că
introducerea agriculturii, defrişările, păstoritul etc, au provocat schimbări ale trăsăturilor solurilor,
printre care se remarcă o creştere a ponderii condiţiilor de acidifiere şi podzolizare, asociate cu
dezvoltarea turbăriilor.
Această accelerare a podzolizării şi acidifierii solurilor a fost provocată, desigur, şi de
schimbările climatice şi de ultimele glaciaţiuni. Activităţile umane, cumulate în timp şi spaţiu, au
contribuit la deteriorarea solurilor. Prin înlocuirea vegetaţiei naturale de pădure şi cultivarea
terenurilor defrişate, sau practicarea creşterii animalelor pe terenurile defrişate societatea umană a
declanşat sau a contribuit la accelerarea acestor procese. Astfel:
- distrugerea copacilor cu rădăcini adânci a sărăcit conţinutul solului suprafaţă;
- utilizarea incendiilor pentru obţinerea unor porţiuni de teren cultivabil, ocupate anterior de
pădure, a eliberat nutrienţi sub forma unor săruri solubile; o parte din aceste săruri au fost
pierdute prin drenaj, în special în solurile sărace în coloizi (Dimbleby, 1974);
- utilizarea terenurilor de către diferite culturi sau prin creşterea animalelor, a condus la
„epuizarea solurilor”;
- pe măsură ce solurile au intrat în procesul de degradare, adică sărăcirea la limită, s-a instalat o
nouă vegetaţie, care tinde să producă un humus mai acid comparativ cu cel produs de pădurea
iniţială.
Dezvoltarea podzolurilor a accelerat procesul de formare a turbăriilor, care tind să se
dezvolte acolo unde există un exces de umiditate cauzat de un drenaj defectuos.
4. Alterarea structurii solului, poate fi considerată un tip de impact antropic negativ.
Există multe moduri în care societatea umană alterează structura solului, în special prin acţiunea de
compactizare a acestuia, realizată prin intermediul maşinilor agricole, prin păşunat, prin folosirea
îngrăşămintelor chimice, a irigaţiilor etc.
5. Compactizarea solului duce la creşterea rezistenţei solului faţă de penetrarea acestuia
de către rădăcinile plantelor sau faţă de seminţele puse în sol, limitând schimburile de oxigen şi CO2
dintre zona rădăcinilor şi atmosferă. Mai mult decât atât, se reduce rata infiltrării de apă în sol, fapt
care afectează starea de umezire a solului şi care conduce la accelerarea scurgerii de suprafaţă şi la
creşterea eroziunii solului. Păşunatul este o altă activitate umană ce afectează structura solului prin
continua bătărorire şi compactizare exercitată de turmele de vite („cărări de oi” pe versanţii
afectaţi de suprapăşunat). Aratul cu plugul este o intervenţie umană care duce la compactizarea
solului, mai ales când plugul este utilizat pe termen lung şi în mod constant.
6. Fertilizarea solului prezintă aspecte pozitive şi negative. Prin introducerea
fertilizatorilor chimici de către om, s-a modificat chimia solurilor în mod deliberat, conştient.
Uneori, schimbarea proprietăţilor chimice a creat probleme de mediu (poluarea apelor, deteriorarea
solurilor, eroziunea solurilor).
Pe de altă parte, utilizarea fertilizatorilor chimici sintetici a avut şi efecte pozitive, ducând la
creşterea productivităţii agricole în unele părţi ale lumii şi la obţinerea unor recolte remarcabile. De
asemenea, o fertilizare chimică adecvată poate ajuta la minimizarea eroziunii solului prin asigurarea
de resturi de rădăcini şi de plante, în special pe terenurile nefertile, parţial degradate (Mac, 2003).
Utilizarea fertilizatorilor chimici pe scară largă datează de aproximativ 150 de ani. La
începutul sec. XIX au fost importaţi, pentru prima dată, nitraţii din Chile. În 1843 a fost deschisă
prima fabrică producătoare de fertilizatori (Deptford Creek) la Londra. În secolul XX, fertilizatorii
sintetici, şi în mod particular nitraţii, au fost dezvoltaţi în special în ţările scandinave, care utilizau
vastele lor resurse de hidroenergie. Fertilizatorii cu potasiu au intrat în folosinţă mai târziu
comparativ cu cei pe bază de fosfor şi azot.
6
7. Incendiile şi impactul lor asupra solurilor. Încă din antichitate incendiile au afectat
caracteristicile structurale şi chimice ale solurilor dar şi eroziunea solului şi au stimulat eroziunea
solului.
De foarte multe ori incendiile au fost folosite în mod intenţionat pentru a modifica
proprietăţile solului, deoarece acestea duc la pierderea unor nutrienţi prin volatilizare şi prin
transferul convectiv de cenuşă; la creşterea temperaturii solurilor care au fost acoperite iniţial de
pădure, astfel încât humusul se distruge mult mai rapid decât se formează (Grigg, 1977); eroziunea
solurilor prin impactul ploii şi scurgere de suprafaţă.
Incendiile au ca efect îndepărtarea cuverturii vegetale şi expunerea solului la diferiţi agenţi
exogeni, favorizând creşterea ratei de eroziune a solului. În afară de activităţi agricole, incendii etc,
există şi alte acţiuni umane care afectează stratul de sol, construcţiile, urbanizarea, transporturile ş.a.
Impacturi pozitive ale societăţii asupra solului. Ar fi greşit să menţionăm doar efectul
negativ al acţiunilor umane asupra solurilor. Omul a încercat să îmbunătăţească structura solului
printr-o serie de practici deliberate.
Astfel, în trecut, acestea s-au manifestat prin adăugarea de calcare pe terenurile argiloase
(încă din perioada pre-romană) în Marea Britanie şi Franţa sau adăugarea de argilă pe terenurile
nisipoase (secolele XVIII-XIX).
Mai recent, se manifestă: adăugarea de marne şi CaCO3 pe terenurile argiloase; adăugarea
de chimicale, materie organică, resturi de animale şi ierbicide; implementarea unor agrotehnici
moderne etc.
De aceea, menţionăm şi câteva impacturi care au avut un efect pozitiv asupra solului:
- sistemele agricole tradiţionale au implicat de multe ori tehnici laborioase care au contribuit la
creşterea fertilităţii solului, la reducerea acidităţii acestuia; de exemplu, în Marea Britanie
adăugarea de cretă pe terenurile uşor nisipoase datează din perioada romană; în Ţările de Jos şi
Germania există soluri care de circa 1000 ani au fost constituite şi fertilizate prin folosirea unui
amestec de gunoi de grajd, nisip, litieră de pădure şi iarbă de gazon, numite „plaggen soils”
(Pope, 1970); un alt tip de sol care datorează mult influenţei umane, este aşa-numitul „paddy
soil”, respectiv un sol rezultat în urma intervenţiei îndelungate asupra solului preexistent, prin
irigare continuă, prin nivelarea şi aplicarea de îngrăşăminte naturale pe ţinuturile terasate din
China şi Indochina.
7
Bibliografie selectivă:
1. Goudie, A., (1993), The Human Impact on the Natural Environment, Blackwell, Oxford (UK)-
Cambridge (USA).
1. Mac, I., (2003), Ştiinţa Mediului, Ed. Europontic, Cluj-Napoca. (capitolul 1, pg. 1-33; capitolul
4, pg. 185-275)
2. Muntean, O.L., (2004), Impactului antropic asupra mediului înconjurător în Culoarul Târnavei
Mari (sectorul Vânători-Micăsasa). Studiu de evaluare şi planificare a mediului înconjurător,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca. (capitolele: 1, 3, 4, 6)
3. Muntean, O.L., (2005), Evaluarea impactului antropic asupra mediului, Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.
4. Rojanschi, Vl., Bran, Florina., Diaconu, Gheorghiţa., (1997, 2002), Protecţia şi ingineria
mediului, Ed.Economică, Bucureşti. (capitolul 20: Evaluarea impactului ecologic, pg. 307-354)