1.

Evaluarea impactului biofizic asupra mediului natural

1.1 Evaluarea impacturilor biofizice directe
Obiectivele de bază ale evaluării impacturilor :
 evaluarea efectului real asupra mediului natural (ecosisteme, resurse si
condiţii naturale etc) al consumului de resurse şi al emisiilor, stabilite la
etapa de determinare a obiectivelor studiului de impact, de examinare
nemijlocită pe teren, adică trecerea de la factorii de impact la impactul
propriu-zis;
 sistematizarea rezultatelor şi stabilirea unor indici sintetici, care permit a
insuma zeci de date în câteva cifre.

Se va face separat:
 Evaluarea impactului biofizic asupra mediului natural
 Evaluarea impacturilor asupra sănătăţii
 Evaluarea impactului social
 Studiul de risc în procesul EIM
 Evaluarea economică a impacturilor asupra mediului
Etapele procesului de evaluare a impactului biofizic direct (3 etape):
A. Clasificarea factorilor de impact.
Factorii de impact, determinaţi la etapele anterioare în baza investigaţiilor
pe teren, vor fi clasaţi şi regrupaţi pe categorii în funcţie de mediul fizic în
care sunt emişi: efluenţa gazoasă ce poluează aerul, efluenţa lichidă ce
poluează apa etc.
Fiecare factor de impact va fi analizat în funcţie de efectul lui asupra
mediului sau de problemele care îl/le cauzează.
Exemplu: oxizii de azot emişi în aer generează ploi acide şi impacturi asupra
productivităţii forestiere şi agricole.

B. Analiza efectelor factorilor de impact.

Scopul acestei etape - cuantificarea şi agregarea efectelor. Ea presupune
două tipuri de legături: legătura dintre emisia unui factor de impact şi doza
acceptată de un receptor sensibil (emisie-doză); pe de altă parte, legătura
dintre doza acceptată de receptor şi efectul pe care îl provoacă (doză-efect).
Exemplu: oxidul de azot provoacă ploile acide ce afectează vegetaţia.
Cuantificarea cu precizie a problemei presupune identificarea căilor posibile
dintre sursele de oxid de azot şi vegetaţia sensibilă (emisie-doză) şi
precizarea efectului unei cantităţi date de oxid de azot asupra vegetaţiei
(doză-efect), ţinând cont de interacţiunile oxizilor de azot cu alte gaze.

C. Evaluarea propriu-zisă a impactului asupra mediului.

Sunt comparate rezultatele analizei, efectuate la etapa precedentă, pentru a
obţine o evaluare multilaterală a impactului.
In procesul evaluării impactului asupra mediului natural se examinează două
aspecte interdependente:
1
  caracteristicile impactului activităţii umane (cantităţi poluanţi, cheltuieli
resurse, creşterea nivelului de poluare acustică/ electromagnetică, etc) şi
 capacitatea mediului de a „rezista " la acest impact –capacitatea mediului
de a neutraliza efectele impactului activităţilor preconizate, capacitatea de
a absorbi aceste substanţe, fără a se modifica structura şi funcţionarea
ecosistemelor, capacitatea de a reproduce resurse, etc.
La extragerea unor resurse biologice este necesar de analizat capacitatea
de reproducere a lor în ecosistemele afectate, care diferă esenţial în funcţie de
condiţiile geografice.

Dacă impactul asupra mediului nu depăşeşte aceste limite de rezistenţă

(absorbire, capacitatea de reproducere, capacitatea de suport în general),
efectele lui sunt considerate admisibile şi nu sunt necesare măsuri specifice
de minimalizare costisitoare. În caz contrar va avea loc o degradare a
mediului, a resurselor lui, şi deci se solicită măsuri de minimizare sau
măsuri de compensare a prejudiciului produs

1.2. Evaluarea impacturilor cumulative şi sinergice

Evaluarea impacturilor biofizice asupra mediului natural deseori este dificilă din
cauza necunoaşterii legităţilor şi a proceselor ce se produc în mediu (de exemplu,
în cazul încălzirii globale şi reducerea stratului de ozon) şi a complexităţii
proceselor fizico-chimice şi biologice naturale:
 Efectele poluanţilor sunt numeroase, difuze şi deseori dificil de cuantificat.
De exemplu, emisiile de dioxid de sulf pot perturba echilibrul acid/bază al
atmosferei, determinând ploile acide. Acestea din urmă produc aciditatea soiului
şi a apelor.
 Acumularea efectelor pe termen lung şi reacţiile întârziate: de exemplu,
efectul de seră.
Asocierea factorilor de impact deseori generează:
 efecte sinergice: îmbinarea mai multor factori provoacă efecte care diferă
de suma efectelor fiecărui poluant izolat; de exemplu, efectul oxizilor de azot şi al
compuşilor organici volatili asupra formării ozonului troposferic sau solubilitatea
în apă a DTT (pesticid cancerigen) este de 10 000 de ori mai mare în prezenţa
uleiurilor, acestea amplificând considerabil impactul asupra organismelor
acvatice;
 efecte cumulative: Exemplu clasic: defrişarea pădurilor în urma tăierilor
industriale îmbinată cu degradarea pădurilor ca rezultat al ploilor acide;
 Impacturile cumulative şi sinergice reprezintă schimbările de mediu,
cauzate de o acţiune în asociere cu alte acţiuni umane din trecut sau actuale.
Aceste efecte pot apărea atât în urma interacţiunii dintre diferite activităţi şi
mediu, cât şi drept rezultat al interacţiunii componentelor de mediu. Anume aceste
interacţiuni dintre cauză (sursa de impact) şi efecte sunt importante la evaluarea
efectelor cumulative şi a celor sinergice.
2
 Specificul evaluării mpacturilor cumulative si sinergice:
 Evaluarea se efectuează pe o arie mai extinsă, ce depăşeşte hotarele
administrative, uneori naţionale.
 Evaluarea ţine de un termen mai îndelungat, examinându-se efectele din
trecut şi cele posibile în viitor.
 La evaluare se va lua în cont faptul că aceste impacturi rezultă dintr-o
interacţiune a câteva activităţi.
 în procesul evaluării se va face referire la activităţile trecute şi la cele de
perspectivă.
 Se va determina semnificaţia impacturilor ţinând cont de alte efecte decât
cele directe şi locale.

Stabilirea limitelor spaţiale. Reguli generale:

Stabilirea la etapa iniţială a zonei de influenţă a activităţilor preconizate, în cadrul
cărora vor apărea efecte provocate de impacturi ce pot fi minimizate.
 Stabilirea unei zone regionale de studiu, în cadrul căreia sunt posibile
impacturi ale activităţilor preconizate în interacţiuni cu alte impacturi.
 Examinarea a câteva limite spaţiale pentru componentele de mediu.
 Descrierea limitelor geografice posibile
 Descrierea căilor de apariţie a efectelor cumulative în cadrul hotarelor
stabilite
 Stabilirea limitelor după care semnificaţia impacturilor este minoră.
 Problema frontierelor naţionale şi transfrontaliere
Stabilirea limitei de timp. La stabilirea efectelor cumulative şi sinergice este
important a avea o viziune clară despre profunzimea analizei activităţilor
anterioare, si pe viitor, cand se vor finisa activităţile proiectului.
În realitate însă limitele de timp atât în trecut, cât şi în viitor depind, în măsură
considerabilă, de rezultatele analizei calitative ale concluziilor şi de claritatea
pronosticărilor. În practică deseori limita de timp coincide cu timpul ciclului de
proiect sau a unor faze ale acestuia (de exemplu, a explorării, construcţiei,
funcţionării sau a lichidării obiectivului).

2. Evaluarea impacturilor asupra sănătăţii

EIS - reprezintă o multitudine de proceduri, metode şi instrumente, prin
intermediul cărora o politică, un program sau un proiect sunt examinate sub
aspectul efectelor lor potenţiale asupra sănătăţii populaţiei

Scopul general al EIS - integrarea cerinţelor privind sănătatea populaţiei în

procesul de luare a deciziilor referitor la proiectele preconizate.

Prin hazardul sănătăţii se subînţelege un fenomen sau un concurs de împrejurări

sau activităţi umane care prezintă pericol potenţial pentru sănătatea populaţiei:
Riscul sănătăţii este o măsură a probabilităţii că acest hazard poate periclita
sănătatea unei persoane sau a unui grup de oameni.
3
Impactul asupra sănătăţii reprezintă orice schimbare privitor la sănătate care poate
fi condiţionată de către proiectul / activitatea preconizata.
Hazardurile sănătăţii pot avea efecte directe şi imediate, cauzând afecţiuni şi/sau
decese subite (maleria, diarea, intoxicatii, traume esentiale), iar altele - efecte
întârziate, cumulative, care generează afecţiuni cronice şi sunt asociate, de regulă,
cu unele activităţi economice concrete (caseta 2).
Hazardele sanatatii - categorii si exemple
1.Afecţiuni contagioase. Infecţiile respiratorii acute, diareea şi malaria provoacă
cele mai multe cazuri de mortalitate. Hepatitele, dizenteria şi alte boli cauzate de
calitatea apelor, sunt legate nu rareori de proiectele ce ţin de infrastructura
asigurării cu apă şi de canalizare.
2.Afecţiuni necontagioase. Maladiile pulmonare, cancerul şi intoxicările cronice,
generate de aplicarea în agricultură a pesticidelor şi erbicidelor, a îngrăşămintelor
minerale. Expunerea la aceste riscuri poate avea loc atât la locurile de muncă, cât
şi la cele de trai, dar pot fi şi consecinţă a aplicărilor incorecte (exemple RM).
3.Traumatismul apare drept rezultat al unor activităţi care pot cauza un şir de
factori de risc, cum ar fi cei mecanici, termici, de radiaţie, chimici şi
electromagnetici. Deseori implementarea diferitelor proiecte poate duce la
declanşarea incendiilor, alunecărilor de teren, avalanşelor şi a inundaţiilor.
Traumatismul este generat şi de nerespectarea de către lucrători a standardelor
securităţii muncii, de lipsa îmbrăcămintei speciale, a echipamentului respectiv etc.
4.Malnutriţia. Unele din proiectele preconizate pot avea un impact negativ asupra
acestei probleme prin intermediul impacturilor indirecte, neplanificate, astfel ca
schimbarea utilizării terenurilor şi reducerea câmpurilor agricole sau trecerea de la
agricultura bazată pe reproducerea naturală la cea comercială.
Cele patru categorii interacţionează. De exemplu, copiii care suferă de
malnutriţie sunt mai frecvent afectaţi de boli contagioase.

2.2 Etapele de efectuare a EIS

A. Identificarea populaţiei care este expusă riscului sănătăţii şi evidenţierea
grupurilor după vulnerabilitate, vârstă, gen sau statut social

B. Evaluarea impacturilor asupra sănătăţii pentru fiecare grup de populaţie

vulnerabilă.

C. Evaluarea riscului sănătăţii. Impacturile asupra sănătăţii, afecţiunile.

D. Determinarea timpului apariţiei impacturilor asupra sănătăţii şi a măsurilor de

minimalizare a lor. Examinarea anterioară a caracteristicilor impacturilor posibile
şi a probabilităţii lor trebuie să determine timpul apariţiei acestor impacturi. La
această etapă se efectuează analiza respectivă şi se elaborează măsurile de
minimalizare a riscului sănătăţii pentru a fi incluse în documentaţia de proiect.

E. Etapa post-proiect. La etapa finală a EIS se determină şi se realizează măsurile

4
 ce vizează monitoringul efectelor proiectului asupra sănătăţii populaţiei, ceea ce
face posibilă aprecierea veridicităţii identificării şi pronosticării impacturilor si, în
caz de necesitate, stabilirea măsurilor de îmbunătăţire şi minimalizare.

2.3 Metodele evaluării impactului asupra sănătăţii

Metoda de evaluare Exemple

Perderile capitalului Reducerea veniturilor drept rezultat al expunerii la
uman poluarea aerului sau a apei
Costul afecţiunii Pierderea zilelor de muncă, alte cheltuieli (de
tratament) în urma agravării sănătăţii de la poluarea
mediului
Costul pentru Procurarea apei potabile îmbuteliate pentru a
prevenirea şi preveni îmbolnăvirea ca rezultat al utilizării apei
minimalizarea efectelor potabile ne calitative, furnizate în reţelele
afecţiunii centralizate
Diferenţierea salarizării Valoarea reducerii riscului sănătăţii în funcţie de
activităţile/ ocupaţiile similare
Evaluarea contingentă Chestionarea în direct pentru evaluarea costurilor
legate de schimbarea calităţii aerului sau a sănătăţii

3. Evaluarea impactului social

3.1 Definiţii şi tipuri de impacturi sociale.
EISoc include procesele de analiză, monitoring şi management al consecinţelor
sociale preconizate sau neaşteptate (atât a celor pozitive, cât şi a celor negative)
ale intervenţiilor planificate (politicilor, programelor, planurilor, proiectelor) şi ale
oricăror schimbări sociale invocate de aceste intervenţii.
Scopul de bază al EISoc este de a contribui la un mediu biofizic şi uman durabil şi
echitabil
Chestiunile principale asupra cărora este concentrată atenţia în procesul EIM si EISoc
EIM - Impacturile biofizice: EISoc - Impacturile sociale şi umane:
Menţinerea capitalului natural Menţinerea capitalului social şi uman
Poluarea aerului, apelor Reamplasarea populaţiei
Poluarea solului Minorităţile etnice, Populaţia indigenă
Poluarea fonică Grupele sociale vulnerabile
Biodiversitatea Coeziunea comunităţii ,
Gazele cu efect de seră Schimbările Analiza opiniei părţilor interesate
climatice Echitatea, Violenţa: reconstrucţia postconflict şi după
Defrişarea pădurilor razboi
Distrugerea habitatelor naturale Cultura, proprietatea, moştenirea culturală
Deşertificarea Sănătatea umană/bolile infectioase /epidemiologia
5
 Reducerea sărăciei

3.2 Principiile EISoc.

1. Respectarea drepturilor omului (cerinţă esenţială).
2. Promovarea echităţii şi democratizării în procesul planificării.
3. Luarea în considerare în procesul luării deciziilor a diversităţii culturale
4. Transparenţa deciziilor şi responsabilitatea persoanelor abilitate.
5. Susţinerea proiectelor de dezvoltare de către majoritatea populaţiei, mai ales, de
cei care vor beneficia de ele sau vor fi afectaţi.
6. Opiniile specialiştilor, experţilor în materie asupra activităţilor preconizate nu
trebuie să fie unicele considerente la luarea deciziilor.
8. Definirea în sens larg a noţiunii de „mediu", includerea aspectelor sociale şi
umane, respectiv, acordarea atenţiei prioritare celor sociale în procesul
planificării.
3.3 Etapele EISoc.
1. Implicarea publicului - formularea şi implementarea unui plan de participare a
publicului şi a părţilor interesate.
2. Identificarea alternativelor- inclusiv a variantei „zero".
3. Examinarea stării iniţiale - descrierea mediului uman iniţial în zona de
influenţă.
4. Determinarea scopului studiului de impact social - identificarea impacturilor
sociale posibile, discuţia şi intervievarea persoanelor potenţial afectate.
5. Pronosticarea efectelor posibile - analiza şi pronosticarea impacturilor şi
efectelor posibile prin compararea cu starea iniţială a mediului.
6. Evaluarea semnificaţiei impacturilor pronosticate - determinarea importanţei
impacturilor sociale pentru cei care vor fi afectaţi, pentru alte părţi interesate.
7. Evaluarea impacturilor indirecte şi cumulative - identificarea impacturilor
ulterioare, de gradul doi, şi a celor cumulative.
8. Schimbarea alternativelor - formularea recomandărilor privind noi alternative
sau modificarea celor existente.
9. Minimalizarea - dezvoltarea şi implementarea unui plan de minimalizare a
impacturilor sociale, care ar evita impacturile negative.
10. Monitorizarea - dezvoltarea şi implementarea programului de monitoring

4 Studiul de risc în procesul EM

4.1 Conceptul de risc şi originea lui. Prin noţiunea de „risc" se înţelege,,...
probabilitatea de a înfrunta o situaţie neprevăzută sau de a suporta o pagubă".
In acest context evaluarea riscului (ER) se aplică în cazurile în care pe
parcursul EM se stabileşte că proiectele preconizate pot fi asociate cu emisii
accidentale de substanţe toxice, sunt posibile explozii drept rezultat al
funcţionării neadecvate a obiectivelor industriale sau este necesar a estima
stabilitatea dambelor rezervoarelor acvatice în urma cutremurelor posibile ş.a.
Evaluarea riscului este necesară, daca la realizarea proiectului vor fi folosite
6
materiale inflamabile, explozive, toxice, radioactive, care prezintă din start un
risc evident pentru sănătatea/viaţa umană. ER, de asemenea, este oportună în
cazul în care se examinează legăturile dintre poluarea mediului şi sănătatea
umană.
în cadrul BM, aplicarea ER se recomandă şi la proiectele ce ţin de
privatizarea întreprinderilor periculoase mediului, în acest scop se identifică
poluarea anterioară şi se determină responsabilităţile noilor investitori, în baza
datelor ER. în alt caz, spre exemplu al României, un studiu de risc (SR) este
solicitat de către Agenţia de Protecţie a Mediului (APM) dacă s-a atestat o
poluare semnificativă pe un anumit amplasament.
Originea evaluării riscurilor este legată, îndeosebi, de identificarea lor în
cazul accidentelor chimice şi nucleare, începând cu perioada de după cel de-al
doilea război mondial. Printre accidentele majore cunoscute sunt cele din
Sevezo (nordul Italiei, 1976) cu emisiunea unui volum impunător de dioxine şi
din Bhopal (India, 1984), cu eliminarea metalcianidelor, care s-a soldat cu mii
de victime. Acestea şi alte cazuri au condiţionat necesitatea elaborării
metodologiilor şi controlului a astfel de riscuri, respectiv a măsurilor cu privire
la minimalizarea consecinţelor posibile. Pentru remedierea situaţiei existente,
Uniunea Europeană în 1982 a elaborat Directiva cu privire la prevenirea
accidentelor majore. Similar, în 1983, Consiliul Naţional al SUA pentru
investigaţiile ştiinţifice a formulat pentru Agenţia de Protecţie a Mediului
„Cadrul general cu privire la evaluarea riscului". Laitmotivul acestui document
a fost sănătatea umană, care poate fi afectată de accidentele industriale şi de
activitatea întreprinderilor, condiţionând acutizări cronice de sănătate, riscul
sănătăţii asociat cu utilizarea substanţelor dăunătoare şi provocând un spectru
larg al bolilor cronice cauzate de poluarea mediului. Printre poluanţii care pot
provoca impacturi asupra sănătăţii sunt: substanţele şi materialele industriale
toxice, emisiile gazelor de eşapament de la producerea energetică şi alte
procese industriale (particule solide, radionuclide, hidrocarburi etc.), agenţii
biologici.
Recent conceptul evaluării riscului a fost extins şi asupra ecosistemelor
naturale, care include evaluarea riscurilor pentru resursele naturale şi/sau a
riscurilor calamităţilor naturale, ca alunecările de teren, cutremurele de pământ
şi inundaţiile.
Pentru luarea unei atitudini adecvate faţă de risc, se impune analiza
obiectivului din punctul de vedere al securităţii şi atribuirii nivelului de risc
specific, adică managementul riscului. Evaluarea riscului înregistrează
următoarele categorii pentru valorile de risc: risc neglijabil, risc minor, risc
mediu, risc major şi dezastru.
Până în prezent au fost elaborate o serie de metodologii de evaluare a
riscului, începând cu cele bazate pe modelele matematice şi terminând cu cele
de experţi. Ele diferă foarte mult, deşi etapele şi principiile de efectuare a
analizei sunt comune.
Definiţiile şi principiile de bază ale ER. Pentru a avea o viziune clară
7
referitor la procedura de ER, este necesar a formula definiţiile noţiunilor de
bază ale acesteia. Ele au fost expuse într-o serie de publicaţii şi în materialul
instructiv elaborate în cadrul BM25 (caseta 6).

Caseta 6. Definiţiile de bază ale procedurii ER

Hazard- o proprietate (a substanţelor, microorganismelor ş. a.) sau o situaţie,
care în anumite circumstanţe pot provoca daune. Evaluarea hazardurilor -
identificarea hazardurilor, a receptorilor lor potenţiali (oamenii, resursele
naturale, plantele, animalele) şi determinarea consecinţelor lor posibile. Risc -
funcţie a probabilităţii (frecvenţa), a apariţiei hazardului, a efectelor acestora.
Estimarea riscurilor- identificarea probabilităţii daunelor posibile drept
rezultat al activităţilor planificate sau al accidentelor. Ea se bazează pe
magnitudinea şi frecvenţa hazardurilor, având caracteristici calitative şi
cantitative, în acest proces este important a ţine cont de multiple circumstanţe,
ca toxicitatea materialelor, durata expunerii la ele a oamenilor, a plantelor şi
animalelor. Abordările cantitative sunt, de obicei, bazate pe tehnicile de
modelare.
Evaluarea riscurilor -Procedeele de evaluare a riscului pot fi folosite la
estimarea costurilor relative şi a beneficiilor situaţiilor concrete, a activităţii
preconizate şi/sau a programelor. Riscurile legate de activitatea umană, care
pot fi evaluate cu o probabilitate mai mare, sunt considerate mai puţin
primejdioase decât cele care nu pot fi supuse controlului uman (cutremurele
de pământ, inundaţiile ş. a.).
Managementul riscului - proces ce ţine de implementarea deciziilor cu
privire la efectuarea controlului riscului, care se bazează, de obicei, pe analiza
cost-beneficiu. Riscurile pot fi controlate prin intermediul tehnologiilor,
procedurilor şi practicilor alternative.

Principiile ER. Asociaţia Inginerilor Mecanici din SUA au propus

următoarele principii pe care trebuie să se bazeze ER26:
• Orice inactivitate este privată de risc.
• Toate părţile interesate trebuie implicate în stabilirea scopurilor politice,
în susţinerea studiilor tehnice şi a cercetărilor
• Comunicarea trebuie să constituie un dialog permanent intre părţile
interesate. Reacţia la comunicările făcute se va lua în considerare pentru a
minimaliza neînţelegerile
• ER trebuie să fie transparentă, să evidenţieze condiţiile, neclarităţile si
metodele care se vor comunica şi documenta. Se va evita expunerea
detaliilor şi neclarităţilor.
• Promovarea şi aplicarea unor metode eficiente de ER, inclusiv analiza
cost-beneficiu trebuie asigurate prin intermediul reglementărilor
guvernamentale şi al sectorului privat.
8
 • Asigurarea unei discuţii libere privitor la neclarităţile în procesul ER
• Dacă unele aspecte ale ER nu pol fi bine determinate şi cuantificate,
ele nu trebuie excluse din analiză, dimpotrivă, necesită o examinare
mai riguroasă
• Examinarea riscurilor, integrate într-un singur proces al ER

Etapele ER. Ţinând cont de multitudinea tipurilor de risc şi de condiţiile

de manifestare a acestora, procesul ER nu poate fi diferit. Totodată, este
posibil de identificat unele sarcini şi etape comune, necesare la aplicarea
acestei proceduri. Etapele ER sunt prezentate în fig.7, în cazul construcţiei
tancurilor pentru transportarea petrolului 27.
Identificarea şi evaluarea hazardurilor (tipurilor şi proporţiilor lor) pot fi
efectuate o dată cu descrierea activităţilor preconizate şi a condiţiilor de
implementare a lor, procedură similară identificării calitative a spectrului de
impacturi posibile în procesul EM. în generai, hazardurile se referă la sursele
cu daune potenţiale şi reprezintă materiale/substanţe sau o situaţie care în
anumite circumstanţe afectează sănătatea, bunurile materiale ş.a. De regulă,
ele includ prezenţa substanţelor toxice, a materialelor inflamabile şi
explozibile, accidente pe parcursul transportării substanţelor toxice, inundaţii,
alte calamităţi naturale. Evident, în acest proces apar un şir de dificultăţi ce
ţin de lipsa de cunoştinţe, de exemplu, privind comportamentul unor sau altor
substanţe în mediu, lipsa datelor privind proporţiile calamităţilor naturale etc.
Estimarea probabilităţii. Scopul acestei etape este de a determina în baza
datelor statistice şi a teoriei probabilităţii frecvenţa şi probabilitatea
hazarduriîor.
Analiza riscului. Poate fi atât cantitativă, cât şi calitativă şi depinde de
existenţa datelor şi a cunoştinţelor respective. O importanţă deosebită în acest
sens o au datele cu privire la toxicitatea materialelor, durata expunerii,
reacţionarea populaţiei sau a plantelor/animalelor şi condiţionalitatea şi
neclaritatea acestei analize, în căzul analizei calitative se recomandă aplicarea
matricelor numerice, a tehnologiilor de modelare. Analiza riscului se face cu
ajutorul metodelor analitice sau al simulării 28. Astfel, se analizează
probabilitatea fiecărei catastrofe, precum şi magnitudinea (dimensiunea)
asociată. In acest proces se foloseşte informaţia de natură tehnică, precum şi
alte informaţii suplimentare, disponibile pentru a evalua diferite variante de
acţiuni posibile.
Evaluarea riscului. Se efectuează aplicând un set de instrumente pentru
compararea sistematică a costurilor şi beneficiilor economice, sociale, de
sănătate şi de mediu, a deciziilor luate. Astfel, această procedură implică
estimarea semnificaţiei riscurilor evaluate, bazându-se pe perceperea
riscurilor şi pe scenariile beneficiilor. Rezultatele unei astfel de evaluări se vor
reexamina dacă a fost accumulate noi date sau în cazul în care balanţa
beneficiilor economice şi a daunelor ecologice se schimbă esenţial, în acest
context evaluarea riscului reprezintă o analiză comparativă a diferitelor
9
alternative ale strategiilor de redurecere a riscurilor identificate. Factorii
evaluării riscului vizează triada sursă-cale-receptor: a) pericol/sursă (poluanţi,
toxicitate, efecte particulare); b) calea de acţionare (drumul de la sursă la
ţintă); c) ţintă/receptor (obiectivele asupra cărora acţionează).
Managementul riscurilor. La această etapa se adoptă decizii ce ţin de
acceptabilitatea riscurilor identificate şi de evitarea sau minimalizarea
consecinţelor lor. Managementul riscului cuprinde o gamă largă de activităţi,
riguros definite şi organizate, care analizează factorii de risc sub aspectul
securităţii, în vederea minimalizării riscului asumat şi costurilor necesare.
Caracterul iterativ cere ca tehnologiile de control sau practicele de alternativă
să fie reevaluate pentru diferite riscuri asociate, ţinându-se cont de potenţialii
receptori (oamenii, resursele naturale, plantele, animalele) şi de mediile lor
sociale şi naturale. El solicită luarea deciziilor privind acceptabilitatea
riscurilor şi implementarea măsurilor de minimalizare sau de eliminare a lor.
Implementarea activităţilor ce ţin de controlul riscurilor trebuie să fie integrată
în procesul de monitoring al proiectului. La evaluarea eficienţei măsurilor
propuse este important de evaluat în ce măsură părţile interesate au fost satisfă-
cute şi eficacitatea măsurilor ca atare.

Monitorizare cu supraveghere. Monitorizarea riscurilor şi a

managementului lor necesită stabilirea corespunderii rezultatelor ER cu situaţia
reală şi introducerea modificărilor în măsurile de minimalizare a consecinţelor
lor. Printre scopurile de bază ale acestei proceduri sunt: a) implementarea
măsurilor propuse; b) corespunderea cu standardele naţionale în domeniu; c)
crearea condiţiilor pentru estimarea riscurilor; d) schimbările în perceperea
riscului de către părţile interesate.

Tipurile ER.. ER a evoluat în unele subtipuri de evaluări: a) evaluarea

riscului securităţii; b) evaluarea riscului sănătăţii; c) evaluarea riscului ecologic
şi d) evaluarea calamităţilor naturale.
.

10
11
 De regulă, acestea sunt întreprinderile din industria petrochimică, care aplică în
procesul tehnologic substanţe toxice etc. Preocupările în aceste cazuri sunt legate de
probabilitatea redusă, dar reală a apariţiei cazurilor excepţionale, care pot produce
impacturi majore şi afecta personalul şi populaţia adiacentă întreprinderii.
Etapele efectuării acestei evaluări sunt similare celor expuse mai sus şi rezidă în
formularea unui plan de management al riscului securităţii. Structural, acesta constă
dintr-un complex de măsuri juridice, organizatorice, economice, fizico-tehnologice şi
informaţionale, capabile să preîntâmpine acţiunile factorilor distructivi pentru a le
diminua sau anihila consecinţele, în conformitate cu prevederile legale, în funcţie de
riscul şi costurile asumate de instituţie, strategiile securităţii sunt divizate în
următoarele niveluri:
• minimale, risc asumat de circa 12-15 %;
• suficiente, risc asumat de circa 8-12 %;
• acoperitoare, risc asumat de circa 5-8 %;
• sigure, risc asumat de circa 3-5 %.
în funcţie de gradul de acoperire a domeniului de activitate al instituţiei,
strategiile se încadrează în două categorii; globale (omogene sau ierarhice) şi parţiale.
Pentru integrarea şi gestionarea unitară a componentelor complexe ale unui sistem de
securitate, în practica internaţională au fost deja elaborate tehnici şi programe
speciale, în acest sens menţionăm metodele, instrumentele propuse de către BM29 şi
următoarele metode răspândite pe larg: studiile examinării hazardurilor şi
operativităţii obiectivelor (HAZOP); analiza efectelor şi a erorilor (FMEA) ş.a.30
Evaluarea riscurilor sănătăţii a devenit un procedeu frecvent cu un arsenal
metodic bine dezvoltat. Accentul se pune pe bunăstarea oamenilor sau pe sănătatea
lor la locurile de muncă. De regula, această abordare este orientată spre identificarea
consecinţelor asupra sănătăţii drept rezultat al expunerii omului asupra unor factori de
proporţie (doză mică, dar frecvenţa permanentă). Este cunoscut că efectele acestor
expuneri se manifestă cu o mare întârziere şi nu este uşor de determinat. De exemplu,
în cadrul acestor evaluări se efectuează identificarea impactului diferitelor substanţe
toxice în mici doze asupra populaţiei, favorizând apariţia cancerului. Procedura unei
astfel de evaluări poate fi expusă în felul următor, în cazul riscului posibil pentru
sănătate şi mediu la poluarea cu unele substanţe toxice evaluarea riscului trebuie să
includă informaţia cu privire la cantitatea substanţei degajate în mediu, care este
expusă omului şi mediului, toxicitatea ei oferind posibilitatea de a determina
consecinţele posibile. De regulă, ER constă din 4 etape : identificarea problemei,
evaluarea expunerii, evaluarea toxicităţii, caracteristica riscului.
Evaluarea riscurilor ecologice. Scopul principal al acestei evaluări constă în
semnalarea efectelor pericolului activităţilor umane pentru ecosisteme şi resursele
naturale. Ea se bazează pe compararea efectelor impacturilor activităţilor preconizate
şi a reacţiei ecosistemelor la ele, pentru aprecierea eficienţei măsurilor de
minimalizare a acestor impacturi. Evident că în acest proces există un şir de
neclarităţi, lipsesc datele ştiinţifice privind funcţionarea lor etc. De aceea se
recomandă ca aceste neclarităţi, valorile ecosistemice, frecvenţa impacturilor, reacţia
ecosistemelor la impacturi să fie examinate detaliat. Metodologia şi instrumentarul
pentru aceste evaluări sunt mai slab dezvoltate decât pentru tipurile de evaluări
12
expuse mai sus. Etapele efectuării acestor evaluări sunt similare cu cele ale evaluării
securităţii.
Evaluarea riscului calamităţilor natural. În procesul EM este necesar a evalua,
pe lângă impactul activităţilor umane asupra mediului, şi efectele posibile ale
fenomenelor şi proceselor naturale asupra populaţiei, obiectivelor sociale etc. Este
important de evaluat, în special, posibilitatea manifestării unor astfel de fenomene ca
cutremurele de pământ, alunecările de teren, avalanşele, inundaţiile, secetele şi ploile
torenţiale şi efectele lor pentru societate. Dezvoltarea lor este determinată, în măsură
considerabilă, de către factorii naturali, deşi activitatea umană deseori contribuie la
intensificarea proceselor naturale, provoacă apariţia lor.

5 Evaluarea economică a impacturilor asupra mediului

5.1 Specificul evaluării economice a impactului. Evaluarea economică a
impacturilor tradiţional se efectuează în cadrul analizei economice a proiectului (AE).
Efectuarea AE este determinată de necesitatea stabilirii dacă proiectul preconizat
creează mai multe beneficii net economice decât alte opţiuni de a folosi resursele
disponibile. In acelaşi timp, evaluarea economică a proiectelor cuprinde
consideraţiile financiare, instituţionale, tehnice, sociale şi de mediu. Rolul AE în
procesul EIM este importantă, îndeosebi: a) la evaluarea impacturilor activităţii
preconizate şi a alternativelor ei; b) la elaborarea măsurilor de minimalizare a
impacturilor negative şi c) la evaluarea finală a activităţii preconizate, după selectarea
alternativei de bază.
Nu toate efectele economice ale activităţilor preconizate pot fi atribuite
impactului asupra mediului. În acest sens este necesar a efectua o determinare a
efectelor/schimbărilor economice care rezultă nemijlocit din schimbările provocate
în mediu.
În etapa iniţială AE constată estimarea valorilor monetare, a costurilor şi
beneficiilor impacturilor asupra mediului, folosindu-se tehnici variate. În etapa a
doua această analiză este extinsă pentru a evalua costurile şi beneficiile privind
măsurile de minimalizare a impacturilor asupra mediului, ea va fi efectuată până la
realizarea măsurilor de minimalizare ale proiectului. În final valorile monetare ale
estimărilor etapelor anterioare sunt integrate în evaluarea economică generală a
proiectului.
5.2 Valoarea economică totală. Pentru a trece la mecanismele şi procedurile AE a
impacturilor, este necesar a ne opri succint asupra noţiunilor de valoare economică şi,
în particular, asupra valorii economice a bunurilor de mediu.

Conceptul de valoare economică totala prezintă o importanţă primordială pentru

evaluarea impactului asupra mediului şi a componentelor lui. Există două tipuri de
avantaje: a) avantaje pentru utilizatori (valoarea de utilizare) şi b) avantaje intrinseci
(valoarea intrinsecă)(fig. 2). Abordarea valorii economice totale presupune

13
descompunerea impactului în categorii de valoare, fiecare bun sau serviciu fiind format
dintr-un număr de atribute, unele uşor comensurabile, altele mai greu, valoarea
economică totală fiind suma acestor componente-18.
Valoarea de utilizare directă este cunoscută şi sub denumirea de valoare a
extracţiei, a consumului sau structurală, derivând de la bunurile care pot fi extrase,
consumate sau care pot fi utilizate în mod direct. De exemplu, pentru o pădure
valoarea de utilizare prin extracţie ar putea deriva din valoarea lemnului sau a
fructelor care se pot comercializa pe piaţă. Dar valoarea de utilizare directă se va
referi şi la nonconsum (de exemplu, un grup de turişti, care admiră peisajul unei
păduri în care campează câteva nopţi), în acest caz, pădurea ca resursă nu se
consumă, dar grupul respectiv de indivizi primeşte o valoare directă.

Fig.6.

Valoarea de utilizare indirectă (valoarea funcţională) derivă de la serviciile

oferite de mediu (de exemplu, oportunităţile de recreare oferite de un parc). Preţul
acestora este greu de stabilit.
Valoarea de opţiune este o valoare obţinută prin considerarea valorii de
utilizare directă a unei opţiuni avantajoase. Ea reprezintă valoarea pe care indivizii
ar consimţi să plătească pentru a proteja patrimoniul natural, în cazul în care sunt
siguri că preferinţele lor nu se vor schimba. Alături de dorinţa de a-şi satisface
propriile plăceri se pot adăuga şi motive altruiste - o opţiune pentru alţii, din
generaţiile prezente sau viitoare.
In contrast cu valoarea de utilizare, valoarea intrinsecă nu este legată nici de
utilizarea efectivă, nici de cea potenţială. Ea derivă din valoarea conferită de
însăşi existenţa patrimoniului sau a resursei respective, indiferent dacă se
beneficiază direct sau indirect de acestea, în prezent sau în viitor. Este vorba

14
despre o conştientizare a faptului că anumite lucruri posedă o valoare în sine, o
valoare sentimentală, o valoare pe care oamenii o atribuie elementelor de mediu
pentru faptul că există, fără ca ei să-şi propună a le folosi.
Valoarea testamentară este cea derivată din dorinţa de a transmite generaţiilor
viitoare ceva de valoare. Valoarea intrinsecă este dificil de evaluat, depinzând, prin
definiţie, de comportamentul oamenilor şi, din această cauză, uneori este complet
ne observabilă.
Cele mai multe abordări ale mediului se limitează doar la primul tip de
avantaje, care rezultă din utilizarea mediului şi a resurselor naturale. Avantajele de
alt tip, la rândul lor, reprezintă valoarea atribuită faunei, florei, mediului fizic, dar
independent de orice utilizări particulare ale acestora.
5.3 Analiza cost-beneficiu. Oricare ar fi valorile economice ale bunurilor şi
serviciilor ecologice în procesul de EIM, ele trebuie să fie utile şi să fie posibil a fi
aplicate în procesul efectuării analizei cost-beneficiu (ACB - una dintre metodele
principale de evaluare economică a programelor, planurilor şi proiectelor concrete).
Această metodă reprezintă un procedeu de luare a deciziilor privind activitatea
preconizată în baza estimării şi comparării datelor privind costurile şi beneficiile
asociate. De regulă, există câteva alternative ale activităţilor preconizate, ce ţin de
soluţiile de proiect, de amplasare, inclusiv alternativa „zero" etc., estimarea
costurilor şi beneficiilor cărora oferă posibilitatea de a Ie selecta pe cele mai optime
şi mai puţin costisitoare.
ACB reprezintă concepţia fundamentală a evaluării economice şi financiare a
proiectelor de investiţii orientate spre respectarea standardelor de mediu. Efectuarea
ei solicită utilizarea unui etalon comun de exprimare, reprezentat prin evaluarea
monetară a beneficiilor şi costurilor, care să permită compararea acestora pe durata
unui proiect. Prin intermediul ACB se compară beneficiile cu costurile pentru a se
determina efectul net al acţiunii. Abordarea este folosită pentru compararea
opţiunilor alternative şi necesită identificarea impacturilor asociate asupra mediului
şi atribuirea de valori monetare.
Parametrii-cheie utilizaţi în procesul ACB sunt: valoarea prezentă netă, rata
internă de rentabilitate şi raportul cost-beneficiu.
Valoarea prezentă netă (NPV). Prin conţinutul său, NPV caracterizează în
valoare absolută avantajul economic al unui proiect dat de investiţii, recompensa
pentru capitalul investit, exprimate ca valoare netă actualizată. Criteriul de bază al
alegerii proiectelor este ca NPV să fie pozitivă. In plan economic şi financiar, un
proiect cu NPV pozitiv semnifică faptul că proiectul de investiţii are capacitatea de
a rambursa pe perioada duratei de viaţă economică capitalul investit, respectiv că
proiectul are o rentabilitate globală cel puţin egală cu rata de actualizare care, în
majoritatea cazurilor, este rata dobânzii.
Această metodă se bazează pe determinarea costurilor şi beneficiilor fiecărui
proiect de investiţii şi transformarea acestora în preţuri curente. Costurile sunt date
de suma investiţiilor şi de costurile de exploatare şi întreţinere, conectate la operarea
proiectului după implementare. Beneficiile sunt reprezentate de economiile privind
costurile de operare şi întreţinere, de îmbunătăţirile în productivitate (cunoscute şi

15
ca beneficii interne) şi de beneficiile externe (îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate,
beneficiile activităţilor economice legate de activitatea pentru care se face investiţia
de mediu etc.). Beneficiile şi costurile sunt definite în mod diferenţiat pentru două
situaţii; „cu proiect" şi „fără proiect". Efectuarea analizei „cu proiect" şi „fiară
proiect" serveşte la depistarea unor costuri şi efecte ascunse ale obiectivului econo-
mic, nereflectate în veniturile şi cheltuielile acestuia. Rata de actualizare atestă cât
valorează în prezent un leu, luat la o dată viitoare, şi permite determinarea valorii
actuale a unei sume cheltuite sau obţinute în viitor.
Acest gen de analiză contribuie la stabilirea costurilor economice în contextul
preţurilor de referinţă, dar nu-i mai puţin adevărat că beneficiile şi costurile pot fi
definite şi în termeni financiari. Dacă proiectele sunt comparate sau ierarhizate după
NPV, va fi preferat proiectul cu NPV pozitivă cea mai mare.
Un alt criteriu utilizat în analiza cost-beneficiu este rata internă de rentabilitate
(IRR), definită ca rată-limită de actualizare, pentru care NPV este nula. în sens mai
larg, IRR se defineşte ca acea rată de actualizare, care face ca pe o perioadă de
timp valoarea prezentă a beneficiilor să fie egală cu suma costurilor.
Metoda obişnuită pentru caracterizarea în timp a relaţiei cost-beneficiu se
bazează pe procedurile de actualizare şi reprezintă procesul în care valorile efectelor
viitoare sunt ajustate pentru a le face comparabile cu valorile curente ale
consumului, costurilor şi beneficiilor, în scopul de a reliefa faptul că o cantitate
oarecare consumată în viitor valorează mai puţin decât aceeaşi cantitate consumată
în prezent. Actualizarea se realizează prin demultiplicarea valorilor viitoare ale
efectelor unei acţiuni cu ajutorul unor rate de actualizare, ţinându-se cont de
intervalul de timp din prezent până în momentul în care evenimentele au loc şi de
gradul în care consumul curent este apreciat ca fiind mai valoros decât cel viitor.
5.4. Analiza cost-eficacitate. In situaţiile în care beneficiile a două proiecte
alternative sunt apropiate (sau chiar egale) sau dacă nu este posibilă estimarea
valorică a beneficiilor, ACB tradiţională nu este oportună. De exemplu, unele
zone naturale pot fi atât de rare sau chiar unice, încât trebuie conservate,
indiferent de costuri, în alte cazuri, beneficiile oferite de bunurile de mediu pot
fi incerte acum sau în viitor sau sunt foarte greu de evaluat în termeni monetari.
Dacă pierderea acestor bunuri şi servicii este ireversibilă, este preferabilă
alegerea strategiei de minimizare a pierderilor, chiar şi cu un cost social foarte
mare. In astfel de cazuri se utilizează analiza cost—eficacitate (ACE) pentru
alegerea celui mai eficient mod de atingere a scopurilor. Oricare ar fi procedeul
de luare a deciziei, ACE trebuie să fie cea mai eficientă metodă şi să propună
cele mai ieftine şi eficiente soluţii. Astfel, compararea celor doua alternative
este simplificată, ţinându-se cont doar de costuri şi, ca urmare, se determină o
valoare actualizată netă a costurilor. Această metodă este destul de simplă şi se
bazează pe estimarea tuturor costurilor atât pentru construcţia capitală, cât şi
pentru exploatare în cadrul unui sau altui proiect, pe multiplicarea lor la
preţurile respective ascunse şi actualizarea lor pentru a ajunge la costurile
totale. Prin intermediul procedurii date şi prin compararea variantelor de alter -
nativă, se ajunge la identificarea variantei cu costurile cele mai mici. Evident, la

16
aplicarea acestei proceduri se presupune iniţial că toate alternativele selectate să
ducă la atingerea uneia şi aceleiaşi proceduri eficiente a proiectelor şi
securităţii lor ecologice. In cazurile în care pierderile ecologice sunt inevitabile,
această procedură poate contribui la selectarea opţiunilor cu cele mai mici
pirederi.
5.5 Etapele aplicării AE în procesul EIM. Evaluarea economică a
impacturilor asupra mediului identificate în procesul de EIM reprezintă un proces
format din două etape. Prima - este necesar de conceput ce constituie impacturile.
Această informaţie este furnizată drept rezultat al EIM tradiţionale. A doua - este
oportun de estimat valorile impacturilor (acolo unde este posibil şi apropiat) în
termeni monetari pentru a determina importanţa lor economică relativă şi a evalua
costurile beneciilor şi cheltuielilor diferitelor alternative. Tehnicile de determinare
a acestor costuri, de regulă, constau din două părţi: măsurările impacturilor fizice şi
estimarea valorilor. In multe cazuri aceasta solicită examinarea direcţiilor
impacturilor şi estimarea fiecărei interacţiuni, aşa cum, de exemplu, este arătat în
cazul unui proiect din domeniul împăduririlor (fig. 3.).
După cum este indicat în această figură, există multiple tehnici, care pot fi
aplicate în acest sens pentru fiecare categorie de valori. Figura prezintă un algoritm
simplificat pentru selectarea unor tehnici ale acestei analize în cazuri concrete.
Diagrama din această figură începe cu un impact asupra mediului şi presupune
rezultatul impactului unor schimbări măsurabile în producţie sau prezintă schimbări
în calitatea mediului. In funcţie de răspuns, este posibil a atesta diferite scenarii ale
impacturilor lor posibile. Ea recomandă şi cele mai răspândite tehnici/procedee de
estimare a valorilor monetare ale fiecărui tip de impact.
In general, selectarea metodelor şi a tehnicilor de evaluare economică a
impactului depinde, în mare măsură, de câţiva factori, printre care: a) caracteristica
impactului ca atare şi a aspectului de mediu ce necesită evaluarea; b) nivelul de
dezvoltare a metodelor ca atare, adaptarea lor la evaluările unor sau altor aspecte
de mediu; c) disponibilitatea datelor;

Fig. 3. Evaluarea impacturilor unui proiect de împădurire

17
d) prezenţa specialiştilor calificaţi ş.a. Cu referire la problemele ecologice şi
aspectele care necesită a fi evaluate, ne confruntăm cu o multitudine a acestora, care
sunt expuse în forma unei matrice în tabelul 9.
Pentru estimarea beneficiilor unei investiţii de mediu, cel mai frecvent se
efectuează evaluarea separată a efectelor majore ale acesteia, apoi măsurile
individuale se reunesc pentru a ajunge la beneficiu. Abordarea respectivă presupune
descrierea efectelor factorilor poluanţi (de exemplu, diverse tipuri de daune asupra
sănătăţii umane şi a sistemului ecologic) şi evaluarea fiecărui tip în parte.

5.6 Metode şi tehnici de AE. Până în prezent au fost elaborate o gamă variată de
metodici şi instrumente de evaluare economică a mediului. Unele din ele, universale,
pot fi aplicate în majoritatea studiilor în domeniu, pe când altele numai în cazuri
specifice. In general, metodele şi tehnicile de evaluare reprezintă, de fapt, o
încercare de determinare a disponibilităţilor de plată pentru a evita un prejudiciu
sau a beneficia de un câştig. Daca pieţele ar fi perfecte, preţurile bunurilor şi
serviciilor de mediu ar reflecta valoarea lor reală. Intrucât nu există preţuri de
piaţa pentru toate bunurile şi serviciile de mediu (sau preţurile trebuie corectate
pentru diferite externalităţi), în practică se utilizează următoarele modalităţi: a)
estimarea directă (bazată pe costuri); b) estimarea indirectă (o exprimare
aproximativă a valorii bunurilor de mediu); c) studiul direct asupra disponibilităţii
de plată, prin chestionare şi sondaje.
Tabelul 9. Problemele ecoloeice si imoactele asociate asuora mediului
Problemele Productivitat Valorile
Sănătatea Prezenţa
ecologice ea estetice
A. Resursele naturale
Eroziunea şi ferti-
*
litatea solului
Degradarea terenurilor • -
Deşerţi fi c area • •
Saiinizarea •
Defrişarea pădurilor * • •
Pierderea habitatelor • • •
(inclusiv a mlaştinilor)
Natura nativă « • •
Epuizarea resurselor •
B. Poluarea
Poluarea apelor • • *
Eliminarea deşeurilor * * •
Deşeuri periculoase • • *
Poluarea sonoră • • -

18
 C. Problemele resurselor acvatice
Epui7.arca apelor • • •
Poluarea apelor marine • • •
Poluarea apelor terestre • •
Pescuitul peste limitele
• *
capacităţii de
reproducere D. Probleme globale
încălzirea globală 9 • • •
Biodiversitatea şi
pierderea speciilor • • •

Metodele estimării directe pot fi utilizate în cazul în care există pieţe pentru
bunuri şi servicii de mediu. Beneficiile rezultate ca urmare a unei schimbări în
cantitatea unui bun se estimează folosindu-se date despre aceste tranzacţii pe piaţă.
Cunoscându-se modul în care bunul este tranzacţional, se poate deduce direct modul
în care oamenii apreciază bunul respectiv. Metoda directă este folosită pentru
evaluarea bunurilor şi a serviciilor de mediu comercializate direct ca mărfuri pe piaţă
şi se aplică atunci când bunurile de mediu sunt considerate variabile de intrare într-
un model de analiză statistică. Schimbările în calitatea sau nivelul unui bun de
mediu pot afecta costurile de producţie, care, la rândul lor, modifică preţul şi
cantitatea obţinută.
Metodele estimărilor indirecte (pieţei de substituţie) permit atribuirea valorii
unui bun de mediu, folosind date despre trierile actuale făcute de indivizi în pieţele
înrudite. In absenţa datelor de piaţă, DP poate fi estimată cu ajutorul unor bunuri
substituite tranzacţionate pe o piaţă. Comportamentul indivizilor pe pieţele asociate
dezvăluie valoarea pe care aceştia o atribuie îmbunătăţirilor de mediu. De exemplu,
dacă nivelurile de poluare afectează utilizarea unui parc, DP individuală pentru a
călători într-un loc substitut poate fi folosită pentru estimarea evitării daunelor
pentru parcul în cauză. Tehnicile corespunzătoare acestei metode sunt: a) nevoia de
recreare; b) plata hedonică; c) costul bolii; d) comportamentul preventiv.
Ţinând cont de proprietăţile tehnicilor de evaluare economică a impacturilor,
este posibil a le selecta pe cele mai eficiente în cazul unor sau altor proiecte.
Procedura acestei selectări este prezentată în fig. 4.

19
20