CURS 3 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI ŞM/GM/IM 1

TEMA: CONCEPTE DE BAZĂ ÎN CUNOAŞTEREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Principalele concepte utilizate în cunoaşterea mediului sunt (Mac, 2003; Muntean, Mac,
1997):
1. Conceptul regional presupune că lucrurile care se asociază într-un teritoriu comun vor
primi caracteristici comune şi vor defini regiunea, unitate spaţial-funcţională cu trăsături distincte
de mediu. Aceste note distincte o vor delimita de ariile înconjurătoare. Dacă avem în vedere mediile
de viaţă ale omului în contextul lor climato-biogeografic, putem distinge următoarele regiuni:
polare, subpolare, temperate, tropicală caldă, caldă subtropicală, ecuatorială.
2. Conceptul relevanţei conduce la numeroase idei pentru cunoaşterea mediului. În fond,
trebuie pus în valoare ceea ce este mai caracteristic pentru un mediu dat sau pentru o problemă
environmentală (de ex. problema deşertificării). În alte studii apare formularea de “concept de
evaluare a mediului”. Evaluarea se referă la estimarea făcută de societate asupra potenţialului
mediului şi al valorilor sale. Spre deosebire de percepere, care implică un grad ridicat de
subiectivism, evaluarea îşi poate menţine caracterul obiectiv printr-o bună diagnosticare şi
cunoaştere a structurii mediului. În fond scoaterea în evidenţă a esenţialului (relevanţa) rămâne baza
operaţiei de evaluare.
3. Conceptul interrelaţiei sau al contextualităţii, potrivit căruia obiectele şi procesele din
mediu se află într-un proces continuu de susţinere sau influenţare reciprocă, iar desfăşurarea
depinde de întregul context fenomenologic şi teritorial (de ex. incendierea şi defrişarea pădurilor).
4. Conceptul de holism sau al integralităţii (“toate funcţionează împreună”), în virtutea
căruia mediul nu este o sumă întâmplătoare de părţi, ci, indiferent de gradul său de complexitate,
reprezintă un întreg. Acest întreg, definit prin mai multe trăsături există prin integrarea corelată şi
funcţională a părţilor (ex. mediul deltaic, mediul litoral ş.a.).
5. Conceptul conexităţii fenomenelor ne arată o strânsă legătură nu doar cauzală ci şi
succesională în domeniul mediului. Problemele de mediu sunt strâns relaţionate (ex. relaţia relief-
sol-plantă; sursă de poluare-impact-efecte asupra mediului).
6. Conceptul coevoluţiei stipulează dezvoltarea comună şi co-determinată a mediului, atât
în timp cât şi în spaţiu (ex. co-evoluţia atmosferei şi evoluţia vegetaţiei; teoria Gaia).
7. Conceptul calităţii. Calitatea se apreciază prin răspunsul mediului la o cerinţă dată.
Starea mediului poate fi apreciată ca: suficientă, bună, optimă, tolerantă, inacceptabilă. Starea
mediului poate fi apreciată obiectiv şi subiectiv.

1
 Calitatea mediului înconjurător reprezintă “starea acestuia la un moment dat, rezultată din
integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să asigure o ambianţă
satisfăcătoare multiplelor necesităţi ale vieţii omului” (Vespremeanu, 1980). Irina Ungureanu
(1983), consideră termenul de calitate ca fiind sinonim cu cel de echilibru al mediului.
Termenul presupune ideea implantării structurilor artificiale umane în teritoriu, respectiv în
structurile naturale. Se consideră că nivelul implementării permite caracterizarea calităţii mediului
prin prisma unui “câmp de toleranţă” şi a unui “câmp de împrăştiere”. Câmpul de toleranţă este
dat de starea naturală a mediului, iar câmpul de împrăştiere, de intensitatea impactului uman
(Vespremeanu,1980). Capacitatea mediului de-a asimila structurile artificiale este denumită şi
“capacitate de suport” iar ea depinde de “abilitatea” cu care mediul “metabolizează”
“externalităţile” introduse de om.
Funcţie de natura impactului uman, mediul înconjurător va avea calităţi diferite.
Menţionăm faptul că fiecare component al mediului prezintă o anumită calitate (ex. calitatea apei, a
aerului, a solului, a reliefului etc), calitate care include doar elementele esenţiale ale acestuia.
8. Conceptul de stres asupra mediului este considerat drept un proces rezultat în urma
interacţiunii dintre oameni şi mediu. Termenul de stres este legat de acela de presiune asupra
mediului. De obicei presiunile sunt corelate cu diferitele sectoare ale activităţilor umane, fiind
analizate ca agenţi care exercită un stres potenţial asupra mediului (ex. emisii în apă şi aer, deşeuri,
zgomot, radiaţii, hazarduri naturale şi tehnologice etc). Identificarea stresului va facilita o mai bună
cunoaştere a relaţiilor dintre componentele de mediu, a funcţionalităţii şi dinamicii acestora.
9. Conceptul de tranziţie oferă un context sistematic pentru descrierea şi înţelegerea
dinamicilor şi acţiunilor dintre sistemul uman şi mediul înconjurător. În cercetarea mediului,
tranziţia este definită ca un proces în care un sistem trece printr-o schimbare rapidă, urmată de o
“cădere” către o situaţie unde condiţiile sunt calitativ şi cantitativ diferite faţă de stadiul iniţial.
Conceptul trebuie aplicat cu grijă în observaţiile efectuate asupra lumii reale. Tranziţiile presupun
dinamici non-lineare accentuate. Deşi implică o doză evidentă de determinism, conceptul nu este o
lege a naturii, el reprezentând o modalitate de vizualizare şi de înţelegere a schimbărilor apărute în
dinamica realităţii înconjurătoare.
10. Conceptul de trend environmental. Tendinţa (trend-ul) mediului derivă şi poate fi
apreciată pe baza unei bune cunoaşteri a problemelor de mediu într-un teritoriu. Problemele de
mediu apar când există un conflict între societatea umană şi utilizarea componentelor geografice.
Aprecierea trend-ului presupune un anumit grad de incertitudine, care trebuie pusă în evidenţă
pentru a evita luarea unor decizii pripite în rezolvarea problemelor de mediu. Reducerea acestor
incertitudini trebuie să se axeze pe o bună informare (inventarierea, cercetarea şi analiza
problemelor de mediu), o bună coordonare şi o implicare activă a factorilor de decizie (prin

2
claritatea şi precizia scopurilor urmărite). Stabilirea trendului mediului trebuie stă la baza
elaborării studiilor environmentale de prognoză.
11. Conceptul de percepere a mediului, se referă la întreaga serie de procese psihologice
pe care un individ/o comunitate, le utilizează pentru a-şi forma o imagine mentală despre mediul în
care trăieşte. Perceperea mediului se realizează pe baza informaţiilor environmentale, şi ea poate fi
globală (ex. perceperea schimbărilor globale) sau secvenţială (ex. perceperea anumitor probleme
de mediu la diferite nivele scalare). Informaţiile environmentale, emise în fiecare moment şi
secvenţă spaţială de către mediul real, compun imaginea mediului perceput. Există cel puţin trei
categorii importante de informaţii environmentale (Appleyard, 1973), care concură la construirea
mediului perceput: a). informaţii necăutate; b).informaţii căutate; c). informaţii acumulate anterior.
Perceperea mediului se materializează prin construirea unor hărţi mentale (“mental maps”), care
ne oferă cheia înţelegerii comportamentului spaţial al oamenilor şi a corelaţiei lor cu mediul.
12. Conceptul de hazard environmental (de mediu). Hazardurile apar deseori în
terminologia consacrată mediului înconjurător, ele fiind definite ca şi “riscuri la care organismele,
în special omul, sunt expuse” (Whittow, 1984). Hazardurile care au un efect direct sau indirect
asupra omului pot să apară, atât din surse naturale, cât şi din surse antropogene (cauzate sau induse
de om). Ele se clasifică sintetic în:
a). hazarduri naturale (avalanşe, secetă, cutremure de pământ, viscole, inundaţii, ceaţă,
grindină, alunecări de teren, tsunami, fenomene vulcanice, hurricane, tornade etc);
b). hazarduri quasi-naturale: poluarea şi smogul etc;
c). hazarduri sociale: sărăcia, traficul, crima, drogurile etc;
d). hazarduri provocate de om: focul, exploziile, accidentele industriale etc;
e). hazarduri asupra sănătăţii: boli, malnutriţia etc.
Riscul este definit ca “probabilitatea cu care un eveniment se va putea produce” (Last,
1995). De obicei se recurge la conceptul de risc atunci când evenimentele sunt dincolo de scara
percepţiei umane (ex. probabilitate foarte redusă, intervale de timp foarte mari sau foarte scurte),
sau când incertitudinea joacă un rol cheie în problema de mediu. Combinarea riscurilor în teritoriu
poate conduce la apariţia unor medii supuse riscului, respectiv a unor medii care au ca notă
dominantă fragilitatea. Abordarea riscurilor se face la nivel local, regional, global, iar utilizarea
acestui concept ne poate facilita:
• identificarea riscurilor, poate fi considerată ca o descriere calitativă a unui risc potenţial;
• evaluarea riscurilor;
• perceperea riscurilor;
• politica riscului;
• controlul şi managementul riscului;
3
• monitoringul riscului;
• comunicarea riscului.
Ca o concluzie, se consideră că accidentele şi hazardurile naturale sunt cauzele impactelor
antropice asupra mediului (EEA, 1995). La acestea se adaugă riscurile şi hazardurile antropice.
Evaluarea hazardurilor şi riscurilor environmentale. Un hazard este un eveniment sau
sursă de pericol care ameninţă viaţa şi/sau proprietatea. Un dezastru este manifestarea unui hazard.
Dacă dezastrul se manifestă la nivele macroscalare el devine o catastrofă. Hazardurile sunt
clasificate în general în 3 mari categorii: naturale (ex. Lacul Nyos, Camerun - 1986); cvasi-
naturale (ex. deşertificarea); induse (provocate) de om şi activitatea lui (tehnologie şi industrie)
(ex. Seveso, Italia – 1976; Cernobîl, ex-U.R.S.S. - 1986; Bhopal, India -1984 etc).
13. Conceptul de impact de mediu stă la baza studiilor de impact antropic asupra mediului
înconjurător. Evaluarea impactului asupra mediului înconjurător reprezintă o trecere de la ştiinţă
(care ţine seama de datele şi contextul problemei), la decizia social-politică, în sensul că ea include
limitele societăţii, economiei şi mediului.
Studiile de mediu vizează natura şi extinderea (magnitudinea) impactului uman, analiza şi
evaluarea efectelor activităţii umane asupra componentelor de mediu (ex.impactul antropic asupra
vegetaţiei, faunei, solurilor, substratului geologic, reliefului etc). Se consideră că factorii potenţiali
restrictivi pentru eficacitatea şi eficienţa instrumentelor cu care se evaluează impactul asupra
mediului înconjurător sunt:
• contextul social;
• contextul administrativ, respectiv rolul jucat de autorităţile competente;
• existenţa unei lipse de informaţii şi cunoştinte clare asupra relaţiilor din cadrul mediului
înconjurător şi a parametrilor cheie ai calităţii lui;
• subiectivitatea preferinţelor (existenţa unor prejudecăţi, ignorarea alternativelor, suficienţa
detaliilor etc).
14. Conceptul de stabilitate potrivit căruia mediul apare mai mult ca un sistem stabil decât
ca o stare trecătoare. El operează în limite de toleranţă foarte largi (ex mediul de pădure compactă
de tip taiga).
15. Conceptul de fragilitate face referire la faptul că mediul rezistă în funcţie de presiunile
la care este supus. Fragilitatea apare în mediile în care interferenţa umană este accentuată (ex.
mediile litorale, mediile urbane etc.
16. Conceptul de regresivitate (alterare) este utilizat în cazul deprecierii profunde a
calităţii componentelor de mediu. Mediul poate fi alterat pe timp scurt sau pe timp îndelungat (ex.
degradarea mediului la Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna etc).
Concluzie. Conceptele susţin şi argumentează discursul ştiinţific asupra mediului.
4