Sunteți pe pagina 1din 7

CURS 11 BAZELE ŞTIINŢEI MEDIULUI AN 1 ŞM/GM/IM

TEMA: POLITICI GLOBALE DE MEDIU – CONTEXTUL GENERAL

Cuprinsul cursului:
1. Contextul internaţional (politic şi legislativ) de abordare a problemelor de mediu.
2. Perioada anterioară Conferinţei de la Stockholm (1972).
3. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Environmentului Uman (Stokholm, 1972).
4. Perioada cuprinsă între conferinţele de la Stockholm (1972) şi Rio de Janeiro (1992).
5. Conferinţa de la Rio de Janeiro (1992) (Rio Summit., Earth Summit)
6. Declaraţia de la Rio.
7. Agenda 21.
8. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Dezvoltării Durabile, de la Johannesburg (2002).

1. Contextul internaţional (politic şi legislativ) de abordare a problemelor de mediu. În


ultimii 30 de ani, trei evenimente majore au încadrat şi determinat globalizarea politicilor
environmentale: 1. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului Uman, de la Stockholm
(1972); 2. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, de la Rio de Janeiro
(Rio Summit, Earth Summit) (1992); 3. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Dezvoltării
Durabile, de la Johannesburg (2002) (RIO +10).
Primul eveniment (Stockholm, 1972, Suedia) este frecvent descris ca punctul de pornire în
stabilirea şi dezvoltarea unei legislaţii environmentale internaţionale. În acelaşi timp, acest
eveniment a fost şi începutul unei cooperări internaţionale serioase în ceea ce priveşte
environmentul sau cum spuneau Tolba, El-Kholy et al. (1992, citaţi de Elliott, 1998) „momentul
din care dezbaterea internaţională asupra mediului a început”. Practic, conferinţa a însemnat
înţelegerea formală a importanţei eforturilor făcute în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor
environmentale internaţionale şi transfrontieră.
Al doilea eveniment menţionat a avut loc după 20 de ani şi mai este cunoscut şi ca Rio
Summit sau Earth Summit (Rio de Janeiro, 1992). Participanţii la acest eveniment –
reprezentanţii guvernelor, organizaţiilor internaţionale şi non-guvernamentale – au căzut de acord
asupra faptului că interesul faţă de problemele de mediu tinde să ocupe un loc central pe agenda
politicilor şi legislaţiei internaţionale.
Al treilea eveniment (Rio+10, 2002, Johannesburg, Africa de Sud) este numit şi Summit-
ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă. Adunarea generală a ONU a hotărât să organizeze în
anul 2002, la Johannesburg, în Africa de Sud, o întâlnire specială pentru analizarea celor 10 ani care
au trecut de la Conferinţa asupra Mediului şi Dezvoltării din 1992. Scopul principal al dezbaterilor a
fost acela de a evalua transpunerea în practică a conceptului de dezvoltare durabilă şi a succesului
acestei acţiuni.
2. Perioada anterioară Conferinţei de la Stockholm (1972). Înaintea Conferinţei de la
Stockholm şi în special înainte de anul 1970, problemele environmentale au apărut şi au fost
discutate la nivel naţional (în interiorul graniţelor statale) şi mai puţin în context internaţional.
Probleme de mediu au fost definite în termeni ştiinţifici şi tehnici, o atenţie scăzută fiind acordată
impacturilor politice, economice şi sociale pe care ele le pot avea. Astfel, o bună parte a dezbaterii a
fost ghidată de către experţi, situaţie în care interesul şi preocuparea publicului larg erau relativ
reduse.
Totuşi, dezvoltarea ramurilor ştiinţifice şi a interesului opiniei publice faţă de degradarea
environmentală a cunoscut o slabă dezvoltare fiind reflectate în legislaţia environmentală
internaţională şi în realizarea politicilor environmentale.
Ulterior, în perioada dintre cele două evenimente, cunoaşterea ştiinţifică şi interesul general
pentru degradarea environmentală şi impacturile acesteia au crescut simţitor generînd un sentiment
1
al unei crize planetare şi al unei cooperări internaţionale. Scopul acestor sentimente era acela de-a
stopa şi diminua impactul environmental al activităţii umane asupra componentelor de mediu.
Rezultatul acestor stări de fapt a fost concretizat în apariţia pe agenda politicilor internaţionale a
numeroase tratate şi acorduri multilaterale adoptate pentru a răspunde acestor preocupări.
De exemplu, între anii 1921 şi 1959, doar 20 de înţelegeri multilaterale privind mediul au
fost semnate, în timp ce numărul acestora a crescut la 26 în anul 1960, la 49 în anii ’70 iar un număr
similar de acorduri au fost semnate în anii ’80.
În ceea ce priveşte istoricul preocupărilor internaţionale vizând environmentul pot fi
menţionate o serie de aspecte. Practic, în perioada anterioară anului 1972 interesul asupra
problemelor de mediu viza trei categorii de probleme: a. conservarea locurilor şi vieţii sălbatice;
b. poluarea maritimă şi c. problemele legate de extinderea armamentului nuclear.
Aceste categorii reflectă o lărgire a agendei environmentale internaţionale de la probleme
teritoriale (în care jurisdicţia statului era relativ clară) către problematica situaţiilor în care
puteau apărea dezechilibre la scară planetară sau regională (ex. poluarea nucleară). Ca puncte
de referinţă pentru acestă perioadă menţionăm:
9 anul 1872 – guvernul Elveţiei propune înfiinţarea unei comisii internaţionale pentru protecţia
păsărilor migratoare;
9 anul 1900 – puterile coloniale europene semnează o convenţie privind prezervarea animalelor,
păsărilor şi peştilor din Africa;
9 anul 1940 – este semnată Convenţia asupra Protecţiei Naturii şi a Conservării Vieţii Sălbatice
în Emisfera Vestică;
9 anul 1959 – este semnat Tratatul Antarctic care prevedea eliminarea experienţelor nucleare pe
animale antarctice şi interzicea depozitarea deşeurilor radioactive în Antarctica;
9 anul 1971 – semnarea Convenţiei asupra Conservării Terenurilor Umede (RAMSAR) etc.
În această perioadă, activitatea internaţională privind mediul era dominată de state şi
guverne. Totuşi, organizaţiile non-guvernamentale şi cele care vizau conservarea naturii au
început să fie din ce în ce mai preocupate de problemele environmentale internaţionale şi de cele
transfrontieră. Astfel, numărul de membri ai ONG-urilor a crescut simţitor în anii ’60 (ex. Sierra
Club/SUA avea în anul 1970, 140000 de membri). De asemenea, apar noi ONG-uri cum ar fi
Prietenii Pământului (desprinsă din Sierra Club), Greenpeace (1969) etc.
Preocuparea intelectuală privind mediul din anii premergători lui 1972 a influenţat
evaluarea şi re-evaluarea valorilor industrializării, modernizării şi dezvoltării; aceasta a impus o re-
gândire a activităţii cu impact asupra mediului şi, în acelaşi timp, a impacturilor exercitate de
mediile degradate asupra societăţii umane.
Este de menţionat în acest sens evenimentul editorial al anului 1962 când apare lucrarea
„Silent Spring” a autoarei Rachel Carson care a jucat un rol important în dezbaterea intelectuală
asupra mediului. Perioada menţionată a marcat şi creşterea importanţei acordate accidentelor care
vizau sănătatea umană (ex. poluarea cu mercur a golfului Minamata/Japonia în anul 1959 etc).
În completarea celor menţionate mai pot fi enumerate următoarele aspecte de interes:
9 existenţa unor viziuni şi tendinţe apocaliptice în prezicerea viitorului omenirii şi al Terrei
(dezastre, depăşirea capacităţii de susţinere a planetei, fragilitatea planetei etc);
9 preocuparea privind utilizarea resurselor şi gestionarea acestora (ex. în anul 1968, G. Hardin
trage concluzia că „libertatea într-o comunitate atrage ruina tuturor” şi sugerează necesitatea
gestionării corecte a resurselor);
9 apariţia rapoartelor Clubului de la Roma;
9 estimarea impacturilor de mediu (ex. în anul 1968 P. Ehrlich menţiona în contextul creşterii
populaţiei şi a utilizării resurselor că impactul asupra mediului produs de către un american
era similar cu cel produs de 2 suedezi, 3 italieni, 13 brazilieni, 35 indieni sau 280 indivizi din
Chad sau Haiti)
9 acţiunea colectivă la nivel internaţional care viza diminuarea degradării environmentale şi a
sărăciei resurselor şi populaţiei etc.

2
Toate chestiunile menţionate au constituit background-ul a ceea ce urma să fie Conferinţa
Naţiunilor Unite asupra Environmentului Uman (Stockholm, 1972).

3. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Environmentului Uman (Stokholm, 1972).


Conferinţa s-a desfăşurat între 5-16 iunie 1972 şi a reunit peste 1200 de delegaţi din 114 ţări. Au
existat pe ordinea de zi trei probleme de discutat: o declaraţie a conferinţei; un plan de acţiune; un
cadru organizaţional care viza integrarea preocupărilor environmentale în sistemul
Naţiunilor Unite.
Declaraţia conferinţei a stabilit „drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi guvernelor cu privire
la prezervarea şi îmbunătăţirea condiţiilor umane” şi a cuprins 26 de principii. Ea a reprezentat
practic un compromis între interesul statelor de a-şi menţine suveranitatea (aspect valabil în special
pentru ţările în curs de dezvoltare) şi interesul dezvoltării economice (manifestat în general). De
asemenea, a fost subliniată necesitatea şi importanţa unei comisii globale care să protejeze resursele
şi să limiteze poluarea generată de dezvoltarea economică.
Planul de acţiune a cuprins 109 recomandări privind aşezările umane, managementul
resurselor, poluarea, dezvoltarea şi dimensiunile sociale ale impactului pe care degradarea
environmentală le are asupra environmentului uman etc.
Programul Naţiunilor Unite pentru Environment (UNEP) a fost al treilea rezultat
concret al conferinţei, fiind considerat unul instituţional. Crearea UNEP asigura faptul că sistemul
Naţiunilor Unite urma să devină cadrul cel mai important al diplomaţiei internaţionale vizând
mediul şi o sursă de dezvoltare a unei legislaţii de mediu internaţionale.
Se dorea ca UNEP să urmărescă constrângerea factorilor politici şi orientarea lor către
protecţia globală a mediului. Ca atare, UNEP a fost fondat ca un program cu rol de coordonare şi
catalizare mai degrabă decât o agenţie specializată cu un mandat operaţional. Consiliul de
conducere a programului cuprindea 58 de membri iar sediul general a fost stabilit la Nairobi
(Kenya) şi nu la New York, Geneva sau Viena. Bugetul acestui program a fost şi rămâne relativ
modest, el fiind suplimentat din contribuţia voluntară a fundaţiilor environmentale.
Concluzie. Realizarea majoră a Conferinţei de la Stockholm a constat în aceea că ea a adus
la un numitor comun guvernele pentru a putea dezbate problemele environmentale internaţionale şi
a pus bazele dezvoltării unei legislaţii de mediu internaţionale în anii care au urmat. Este de
menţionat faptul că succesul acestei conferinţe a fost în primul rând unul politic şi doar apoi
unul environmental şi legislativ.

4. Perioada cuprinsă între conferinţele de la Stokholm (1972) şi Rio de Janeiro (1992).


Raportul Conferinţei de la Stockholm a fost depus la sfârşitul anului 1972. Anii care au
urmat acestui eveniment au fost caracterizaţi printr-o dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice privind
degradarea environmentală şi a cauzelor care o produc dar şi de o creştere a activităţii şi
participării ONG-urilor environmentale pe plan internaţional, regional şi local. În această perioadă
s-au desfăşurat numeroase conferinţe internaţionale pe probleme de mediu şi în acelaşi timp un
număr de acorduri internaţionale au fost semnate şi adoptate.
În ciuda acestor fapte, procesul în ceea ce priveşte stoparea şi diminuarea degradării
environmentale a fost relativ scăzut. Brenton (1994) a descris această perioadă post-Stockholm ca
una de regres după „înaltul punct de atenţie a opiniei publice Occidentale asupra mediului”.
Practic a existat o activitate importantă dar prea puţină acţiune reală. Concluzia a fost că
problemele environmentale necesită nu doar soluţii ştiinţifice şi tehnice ci ele trebuie privite în
ansamblul complexităţii cauzelor şi consecinţelor pe care le au din punct de vedere social, economic
şi politic.
Cunoaşterea ştiinţifică a fost diseminată către oamenii de ştiinţă, realizatorii de politici,
factorii de decizie şi către opinia publică prin intermediul unor publicaţii şi conferinţe relevante. În
1977, UNEP a realizat un Comitet Ad-Hoc de Experţi care a formulat un Plan Mondial de Acţiune
asupra Stratului de Ozon. În 1979, prima Conferinţă asupra Climatului Lumii a avut loc sub
3
auspiciile Organizaţiei Meteorologice Mondiale (OMM, WMO) la Geneva. În 1980, UNEP şi
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN, IUCN) au stabilit Strategia Mondială de
Consevare iar în 1982, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat un Grafic Mondial pentru
Natură care a fost limitat doar la problema conservării şi utilizării resurselor naturale vii.
În 1984, Consiliul Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice (ICSU) a sponsorizat Programul
Internaţional Geosferă-Biosferă (IGBP). Scopul acestui program era acela de-a înţelege relaţiile
existente între sistemele terestre şi de-a evalua extinderea schimbării introduse de activităţile umane
în cadrul lor. Acest program a fost urmat ulterior în anul 1987 de Programul Dimensiunilor
Umane ale Schimbărilor Globale.
Preocuparea (interesul) public faţă de problemele de mediu a crescut în special ca un
răspuns la o serie de dezastre cu consecinţe environmentale. Dintre acestea amintim:
- 1976 – scurgerea de dioxină de la Seveso (Italia);
- 1978 – deversarea petrolieră Amoco Cadiz;
- 1979 – incidentul nuclear de la Three Miles Island (Pennsylvania);
- 1984 – accidentul de la Bhopal (India): peste 2000 de morţi şi peste 200000 de oameni
intoxicaţi;
- 1984 – 30 de tone de chimicale toxice au fost deversate în Rin ca urmare a incendiului produs la
uzinele Sandoz (Elveţia);
- 1986 – accidentul nuclear de la Chernobyl (Ucraina Sovietică) care a produs poluare
transfrontieră (radiaţiile au afectat 21 de ţări europene).
Toate aceste accidente au adus în discuţie probleme legate de responsabilitate, obligaţie şi
răspundere faţă de sănătatea umană şi cea a mediului. Accidentele menţionate au fost percepute nu
ca incidente izolate ci ca o evidenţă a pericolelor potenţiale determinate de industrializare şi poluare
industrială. Ca un răspuns la rapoartele ştiinţifice şi la interesul opiniei publice, guvernele au
adoptat o serie de acorduri şi înţelegeri cu scopul de-a diminua sau controla degradarea
environmentală transfrontieră. Dintre acestea menţionăm:
- 1973 – Convenţia Internaţională pentru Prevenirea poluării produse de către Nave (Acordul
MARPOL);
- 1973 – Convenţia privind Comerţul Internaţional cu Specii Ameninţate;
- 1979 – Convenţia de la Geneva privind Poluarea Transfrontieră a Aerului;
- 1985 – Convenţia de la Viena privind Protecţia Stratului de Ozon;
- 1987 – Protocolul asupra Substanţelor care Deteriorează Stratul de Ozon – Montreal (Canada);
- 1989 – Convenţia privind Controlul Deplasărilor Transfrontieră a Deşeurilor Periculoase şi a
Depozitării lor – semnată de 116 ţări la Basel;
- 1997 – Protocolul de la Kyoto - un acord internaţional privind mediul (a fost negociat de către
160 de ţări). Acordul prevede, pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu
5,2% în perioada 2008-2012 în comparaţie cu cele din 1990. Printre ţările care nu au ratificat
acest protocol se află Statele Unite şi Australia, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul
emisiilor de gaze de seră.
Practic, acestea au reprezentat o parte din încercările de-a pune în practică cele discutate la
Conferinţa de la Stockholm.
Un alt eveniment important al acestei perioade a fost constituirea Comisiei Mondiale
asupra Mediului şi Dezvoltării (1983) care era concepută ca o comisie independentă şi specială
care trebuia să formuleze o agendă pentru acţiune pe termen lung. Această comisie (WCED)
numită şi Comisia Brundtland după numele preşedintelui ei Gro Harlem Brundtland (Prim-
Ministrul Norvegiei şi fost ministru norvegian al mediului) era compusă din 23 de membri din 22
de ţări. 13 din aceşia proveneau din ţări în curs de dezvoltare (China, Brazilia, India, Coasta de
Fildeş, Guyana, Zimbabwe), iar restul din ţări dezvoltate dar nu din ţările G-7 (ex. Franţa şi Marea
Britanie nu aveau nici un reprezentant) şi din blocul socialist. Raportul comisiei numit „Viitorul

4
nostru comun” (WCED, 1987) a plasat conceptul de „dezvoltare durabilă/susţinută” în
lexiconul environmental global şi pe agenda internaţională environmentală.
Anul 1988 este descris de Mostafa Tolba (director al UNEP atunci) ca anul în care
preocuparea environmentală devine un subiect de vârf pe agenda internaţională. Tot în anul
1988 la Toronto s-au întâlnit reprezentanţii oamenilor de ştiinţă, ai guvernelor, ai instituţiilor
interguvernamentale şi non-guvernamentale pentru o conferinţă care avea ca temă Schimbarea
Atmosferei: implicaţii pentru securitatea globală. Aceasta a adoptat obiective clare vizând emisiile
de gaze cu efect de seră. În acelaşi an WMO şi UNEP au pus bazele unui Cadru
Interguvernamental asupra Schimbării Climatice (IPCC) care a implicat peste 1000 de
personalităţi ştiinţifice, juridice şi politice din peste 60 de ţări.
Acest moment al anului 1988 a fost menţinut şi în anii următori. Astfel în 1989, 24 de prim-
miniştri s-au întâlnit la Haga unde au adoptat o declaraţie privind poluarea atmosferei şi cadrul
environmental de combatere a acesteia. În 1989 UNGA – Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a
adoptat un număr de rezoluţii privind impactul global al degradării environmentale. Aceste rezoluţii
au pregătit calea a ceea ce urma să fie Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Environmentului şi
Dezvoltării, cunoscută şi ca Rio Summit, Earth Summit sau UNCED.
5. Conferinţa Naţiunilor Unite asupra environmentului şi dezvoltării (WCED, 1992,
Rio de Janeiro).
Rezoluţiile emise de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite subliniau faptul că
„deteriorarea mediului este una dintre cele mai importante probleme globale cu care se
confruntă omenirea astăzi” şi că „deteriorarea stării mediului poate influenţa sistemele
globale de susţinere a vieţii”. Conferinţa a vizat „elaborarea strategiilor şi măsurilor de oprire şi de
diminuare a degradării environmentale în contextul creşterii eforturilor naţionale şi internaţionale de
promovare a unei dezvoltări environmentale sănătoase şi durabile în toate ţările”. O serie de acţiuni
au premers conferinţa şi au contribuit la pregătirea ei. Menţionăm în acest sens următoarele:
- formarea unui comitet pregătitor stabilit de Adunarea Generală, a unui secretariat cu sediul la
Geneva etc;
- susţinerea financiară a conferinţei a fost suportată de ONU şi de fonduri voluntare;
- ONG-urile au avut un rol consultativ;
- pregătirea unei agende şi a procedurilor de negociere asupra problemelor care implicau dispute
şi diferenţe de opinii etc.
Conferinţa s-a desfăşurat la Rio de Janeiro (Brazilia) între 4-14 Iunie 1992 fiind precedată
de 2 zile de consultaţii procedurale (inclusiv alegerea celor 39 de vice-preşedinţi). Au existat 178 de
delegaţii naturale şi peste 1400 de ONG-uri acreditate. Prezenţa reprezentanţilor mass-media a fost
de circa 8000 de persoane. La 40 de km depărtare, peste 30000 de persoane au participat la o
conferinţă ţinută în paralel de către ONG-uri numită Forumul Global. Programul conferinţei viza
următoarele probleme:
- existenţa a două organisme: plenara şi comitetul central care au coordonat desfăşurarea
lucrărilor;
- prezenţa a peste 100 de preşedinţi de state în ultimele două zile ale conferinţei;
- acordurile conferinţei – Declaraţa de la Rio, Agenda 21 şi Declaraţia asupra Principiilor
Pădurii – au fost semnate în urma a două convenţii semnate separat şi anume: Convenţia
Cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbării Climatului (UNFCCC) şi Convenţia asupra
Diversităţii Biologice (CBD);
- Adunarea Generală a stabilit ca nu mai târziu de anul 1997 să se discute despre realizările
implementării Agendei 21;
- Principalul scop al conferinţei a fost ca „problemele environmentale să fie plasate în centrul
politicilor economice şi al procesului de luare a deciziei”.

5
6. Declaraţia de la Rio asupra environmentului şi dezvoltării. Declaraţia cuprindea 27 de
principii care trebuiau sa ghideze guvernele în încercarea lor de-a realiza dezvoltarea durabilă.
Comentatorii au apreciat că declaraţia în sine a stârnit discuţii legate de caracterul ei prea filozofic
de abordare.
Obiectivul declarat al acesteia a fost acela de-a „stabili un nou şi echitabil parteneriat global
prin crearea de noi niveluri de cooperare între state, sectoare-cheie ale societăţii şi oameni”. De
exemplu, Principiul 1 stabileşte că fiinţele umane sunt în centrul interesului dezvoltării umane mai
mult decât elaborarea unui cadru de protecţie a ecosistemului planetar. Principiul 5 stabilea
importanţa eradicării sărăciei etc. Declaraţia este mult mai detaliată şi mai bogată decât cea de la
Stockholm. Astfel, indivizii au dreptul de acces la informaţie, este reiterat principiul precauţiei,
cel numit poluatorul plăteşte etc. În final se sugera ca statele să-şi rezolve disputele environmentale
pe cale amiabilă iar alături de cetăţeni să coopereze pentru implementarea principiilor stipulate.
Evaluarea conferinţei nu a fost foarte favorabilă considerându-se că ea a fost mai puţin inspirată şi
coerentă decât originalul propus.
7. Agenda 21. Este, ca şi declaraţia, un acord ne-obligatoriu. Ea stabilea un plan detaliat de
acţiune pentru implementarea principiilor declaraţiei şi de realizare a dezvoltării durabile.
Agenda 21 are 40 de capitole şi peste 800 de pagini grupate într-un preambul şi 4 secţiuni. Fiecare
capitol are următoarea configuraţie: identificarea şi elaborarea problemei, o descriere a programului
propus şi o estimare a costurilor.
Prima secţiune vizează dimensiunile sociale şi economice: combaterea sărăciei, sănătatea
umană, aşezările umane etc. A doua secţiune trata chestiunile environmentale (se numea
Conservarea şi Managementul Resurselor pentru Dezvoltare): atmosfera, resursele terenului,
despăduririle, deşertificarea şi seceta, agricultura durabilă şi dezvoltarea durabilă, biodiversitatea,
oceanele, resursele de apă potabilă, managementul deşeurilor etc. Secţiunea a 3-a pune accentul pe
întărirea rolului pe care-l au grupurile sociale: femeile, copii şi tinerii, populaţiile indigene, ONG-
urile, autorităţile locale, economia şi industria, ştiinţa şi tehnologia etc – în abordarea problemelor
environmentale. Secţiunea a 4-a cuprinde mijloacele de implementare şi anume: mecanismele şi
resursele financiare, transferul de tehnologie, instrumentele legale etc.
În general, Agenda 21 a fost considerată ca o contribuţie substanţială la realizarea
dezvoltării durabile. Agenda 21 Locala este procesul prin care autoritatile locale lucreaza în
parteneriat cu toate sectoarele comunitatii locale, punând accentul pe participarea comunitatii si pe
democratia locala largita, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice si de
mediu. Ea trebui sa conduca la definirea de obiective, politici si actiuni la nivel.
AGENDA 21 (LOCALA) IN ROMANIA. Implementarea principiilor dezvoltarii durabile
la nivel local inseamna pentru inceput identificarea problemelor sociale, economice si de protectie a
mediului si formularea obiectivelor ce trebuie atinse. Acestea urmeaza a se materializa intr-o
strategie, denumita Agenda 21 Locala, ce va fi aplicata prin planuri locale de actiune si proiecte
concrete care sa solutioneze problemele sociale, economice si de protectie a mediului existente.
Agenda 21 este un ghid de implementare a conceptului unanim acceptat de “dezvoltare
durabila”, care a fost definit, dezvoltat si adoptat oficial la nivel planetar in 1992, la intalnirea la varf
de la Rio de Janeiro (cu peste 140 de tari participante) si care reprezinta “capacitatea de a satisface
necesitatile generatiei actuale fara a a compromite sansa generatiilor viitoare de a-si satisface
propriile necesitati”.
Incepand din martie 2000, Guvernul Romaniei a inceput implementarea Agendei 21 Locale
cu sprijinul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare, Guvernului Marii Britanii si
Guvernului Canadei, prin proiectul “Centrul National pentru Dezvoltare Durabila”.
Ministerul Apelor si Protectiei Mediului coordoneaza implementarea principiilor dezvoltarii
durabile la nivel local, agentiile teritoriale de protectia mediului (APM-uri) fiind direct implicate in
realizarea Agendei 21 Locale.

6
De asemenea, se urmareste si implicarea publicului in monitorizarea si raportarea procesului
de implementare. Astfel, procesul aplicarii Agendei 21 Locale incurajeaza participarea intregii
comunitati (mediul de afaceri, organizatii guvernamentale si neguvernamentale si chiar participarea
individuala a cetatenilor) intrucat dezvoltarea durabila presupune la o planificare pe termen lung cu
recunoasterea interdependentei dintre factorii sociali, economici si de mediu care afecteaza sanatatea
si calitatea vietii.
Municipalitatile in care se implementeaza in prezent Agenda 21 Locala sunt: Ploiesti, Galati,
Targu Mures, Baia Mare, Iasi, Ramnicu Valcea, Giurgiu, Oradea si Miercurea Ciuc etc.
In Romania implementarea Agendei 21 Locala se realizeaza si cu sprijinul PNUD
(Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), care asigura sursele de finantare din partea
Guvernelor Marii Britanii si Canadei. Prin implementarea Agendei 21 Locale se urmareste
integrarea problemelor de protectie a mediului in procesul de luare a deciziei in sectoarele social si
economic, formandu-se astfel un parteneriat strategic.

8. CONFERINŢA NAŢIUNILOR UNITE DE LA JOHANNERSBURG (2002) -


Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabila (Rio+10).
„Summit-ul mondial al dezvoltarii durabile” din anul 2002 a revizuit progresele
inregistrate in aplicarea deciziilor luate la Conferinta din 1992, punind accent pe identificarea ariilor
in care este nevoie de eforturi suplimentare si de decizii orientate spre actiuni ferme, cautind noi
posibilitati si provocari si avind drept rezultat final reinnoirea angajamentului si a sprijinului politic
pentru dezvoltarea durabila.
La 24 decembrie 2001, Adunarea Generala a decis ca acest Summit va avea loc in perioada
26 august - 4 septembrie 2002, iar sefii de stat si de guvern se vor reuni in perioada 2-4 septembrie
(rezolutia 56/226). Comisia pentru dezvoltare durabila, actionind drept comitet pregatitor al Summit-
ului, se va reuni in sesiuni speciale in cursul lunilor ianuarie, martie si mai 2002.
ONU sustinea conferinta mondială asupra dezvoltării durabile deoarece disputele si actiunile
lipsite de progres in acest domeniu au fost foarte dezamagitoare după Rio Summit 1992
(amplificarea starii de saracie si degradare environmentala).
Obiectivele conferintei au vizat: a injumatati proportia persoanelor fara acces la serviciile
medicale de baza pana in 2015, sa se foloseasca si sa se produca substante chimice care sa nu mai
produca efecte adverse asupra organismului uman si environmentului pana in 2020; sa mentina si sa
restabileasca bancurile de pesti devastate pentru a reveni la nivelul de minima dezvoltare durabila
pana in 2015 si sa indeplineasca pana in 2010 o reducere semnificanta la rata reducerii
biodiversitatii.
Angajamentele ce au fost luate la aceasta conferinta au vizat: extinderea acesului la apa si
ingrijire medicala, energie, imbunatatirea agriculturii, managementul substantelor toxice, protectia
biodiversitatii si imbunatatirea managementului ecosistemelor etc.
Într-o concluzie finală se poate spune că multe din problemele nerezolvate de conferinţa de
la Stockholm au rămas nerezolvate şi după conferinţa de la Rio – şi probabil vor rămâne nerezolvate
mult timp. Ceea ce este important este în ce măsură politica internaţională va ţine cont de
problematica celor două conferinţe şi dacă ea va ţine pasul cu ele.

Bibliografie selectivă:

1. Duţu, M., (1997), Dreptul comunitar al mediului, Ed. Economică, Bucureşti.


2. Elliott, E., (1998), The Global Politics of the Environment, Macmillan Press Ltd., Houndmills and London.
3. Iancu, Ghe., (1998), Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, RA Monitorul Oficial, Bucureşti.
4. Kramer, L., (2000), EC Environmental Law, Sweet & Maxell, London.
5. Lupan, E., (1998), Dreptul mediului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca.
6. Manoliu, M., Ionescu, Cristina., (1996), Noţiuni de dreptul mediului înconjurător, EDP, Bucureşti.
7. Rojanschi, Vl., Bran, Fl., (2002), Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti.
8. www.unep.org
9. www.globalcommunity.org
7