Sunteți pe pagina 1din 12

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

1. Noţiune şi clasificare
2. Izvoarele principale (Dreptul comunitar primar)
3. Izvoarele secundare (Dreptul comunitar derivat)
4. Izvoarele complementare
5. Ierarhia normelor comunitare
6. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre

1. Noţiune şi clasificare
Izvoarele dreptului comunitar reprezintă modalităţile specifice prin care regulile de conduită
considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor
membre91.
Voinţa statelor de a configura anumite norme juridice este determinată de realităţile dezvoltării
economice şi social europene ajunse la un anumit nivel, care presupune sancţionarea din punct de vedere juridic
a regulilor de conduită şi transformarea lor în norme de drept.
Normele juridice comunitare se exprimă printr-o varietate de mijloace juridice ce formează izvoarele
dreptului comunitar.
In literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului comunitar.
Unii autori clasifică aceste surse în următoarele categorii:
- tratate instituind comunităţile;
- dreptul derivat;
- dreptul internaţional;
- principiile generale de drept şi respectarea drepturilor omului.
Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale dreptului comunitar, acestea fiind:
- tratatele instituind comunităţile;
- tratatele subsidiare;
- legislaţia secundară;
- deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie.
Într-o altă opinie, aceste surse sunt clasificate astfel:
- tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii şi acte adiţionale, tratate de modificare a
acestora, acorduri ale statelor membre între ele sau cu terţe state;
- acte legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare în baza tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de
Justiţie;
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
- principiile generale de drept derivând din constituţiile şi legile statelor membre, din acordurile
internaţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform unei alte opinii, sursele dreptului comunitar sunt:
- tratatele constitutive;
- principiile generale;
- actele unilaterale cu forţă obligatorie;
Analizând punctele de vedere exprimate, consider că izvoarele dreptului comunitar pot fi clasificate în
următoarele categorii:
- izvoarele principale sau originare, care formează dreptul comunitar primar (incluzând normele juridice
cuprinse în tratatele iniţiale şi tratatele modificatoare ale Comunităţilor europene şi Uniunii europene);
- izvoarele secundare, care formează dreptul comunitar derivat (incluzând normele juridice cuprinse în actele
juridice adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea atribuţiilor ce le-au fost stabilite prin tratate);
- izvoarele complementare (incluzând principiile generale de drept şi normele juridice cuprinse în acordurile
internaţionale încheiate de Comunităţi sau de statele membre cu alte state sau organizaţii internaţionale).

2. Izvoarele principale (dreptul comunitar primar)


Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului comunitar sunt constituite din instrumentele care au
creat norme cu caracter constituţional pentru comunităţi, toate celelalte norme fiindu-le subordonate.
Izvoarele principale au fost create pe baza acordului de voinţă al statelor membre şi sunt exprimate în:
- tratatele de constituire a Comunităţilor;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul tratatelor iniţiale;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe state.
2.1. Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene
Acestea reprezintă categoria surselor de cea mai mare importanţă în ordinea juridică comunitară, întrucât
toate celelalte surse trebuie să se subordoneze acestora.
Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin care s-au constituit Comunităţile, respectiv:
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 (C.E.E. şi
C.E.E.A.).
2.2. Tratatele şi acordurile de modificare a tratatelor iniţiale
Acestea reprezintă a doua categorie din cadrul izvoarelor r^cigalg. Ele reflectă procesul de perfecţionare a
cadrului juridic comunitar în funcţie de necesităţile impuse de evoluţia comunităţilor. Din rândul lor fac parte,
printre altele:
- Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965);
- Decizia şi Tratatul de la Luxemburg (21 şi 22 aprilie 1970) privind modificarea unor dispoziţii
financiare şi bugetare;
- Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare(1975);
- Actul Unic European (28 februarie 1986);
- Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992);
- Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997);
- Tratatul de la Nisa (25 februarie 2001).

2.3. Acordurile de aderare


Acordurile de aderare a altor state la Comunităţi, respectiv:
- Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie 1972),
- Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979);
- Tratatul de la Bruxelles ţMvihd Groenlanda (13 martie 1984);
- Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985);
- Tratatal de aderare al Ausiriei, Suediei şiFinlandei;
- Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta şi Cipru (16 aprilie 2003);
- Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria (25 aprilie 2005).
Dispoziţiile acestor documente se încorporează în tratatele constitutive.
2.4. Convenţiile şi protocoalele anexă
Aceste documente, care în conformitate cu practica internaţională în domeniul încheierii tratatelor, fac
parte constitutivă din tratatele de bază, reprezintă a patra categorie a surselor principale.
În legătură cu acestea, Curtea de Justiţie a statuat că ele au forţa juridică a tratatelor iniţiale, ..
„,,.. ,.,;i, ;, ....,.,,,,,.,,..., .,,,,.,..
•""—■ *""*P^^;^li©ftărîî de convenţii şi protocoale anexă a fost extinsă prin Tratatul de L M'ip&triclit,
care cuprtflde 17 protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam, toate -wâoilvaloarejkjuiidiA^
O situaţie diferită o au declaraţiile anexate unor tratate cojmmitamTca3:& sunt facutedl-âSedtaate statele
membre sau numai de către unele din acestea. Astfel, Tratatul-de la Maastricht cuprinde treizeci de declaraţii.
Declaraţiile replSzitttă: punctul de vedere al respectivelor state faţă de anumite prevederi ale tratatului. Ele nu
au forţă juridică obligatorie, dar se constată din practica jurisdicţională că s-a ţinut seama de ele în interpretarea
tratatelor de către Curtea de Justiţie, precum şi de către Consiliu şi Comisie în activitatea desfăşurată.
Declaraţiile care sunt făcute de către un singur stat sunt însă considerate ca neangajând restul statelor.

2.5. Actele comunitare supuse aprobării statelor membre


Acestea sunt incluse, de asemenea, ca o ultimă categorie în cadrul surselor principale. Se are în vedere
faptul că, din moment ce ele au fost aprobate de către statele membre, au forţă juridică a tratatelor constitutive
ale Comunităţilor.

3. Izvoarele secundare (Dreptul comunitar derivat)

............ ,,....,...._„... , 3.1. Aspecte generale _......,.„1 .'.,,.„,


în cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar sunt incluse actele normative elaborate de instituţiile
comunitare în baza abilitării lor de către tratatele constitutive. Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele
mai numeroase, constituind o sursă foarte importantă a dreptului comunitar.
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din dreptul derivat â fost diferită în cadrul celor
trei comunităţi.
« Astfel, art. 14 din Tratatul C.E.C.O. prevede trei categorii de acte: deciziile, recomandările şi avizele.
Tratatul C.E..j^.l8?(^^.şijrM^MjC;EJ^|^L 161) prevăd cinci categorii de acte: regulamente, directive,
decizii, recomandări şi avize. Analizate prin prisma definirii lor de către tratate, ca şi prin prisma jurisprudehţei,
se apreciază că aceste actepot fi clasificate m patru categorii^:
- regulamentele (CE. şi C.E.E.A.);- deciziile generale (C.E.C.Q.);
- directivele (CE. şi CE.E.A.);- recomandările (C.E.C.O.);
- deciziile (CE. şi CE.E.A.);- deciziile negenerale (C.E.C.O.);
- recomandările şi avizele (CE. şi CE.E.A.);- avizele (C.E.C.O.). Conform art. 189(249) CE., aşa cum a
fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor, instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive,
iau decizii şi formulează recomandări sau avize. Avem deci o dispoziţie legală în tratat care prevede şi forţa
juridică a fiecăreia dintre aceste acte normative.
9 în afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu:
"'deliberări" sau "programe generale" acestea din urmă având mai ales un caracter politic. Din punctul de
vedere al caracterului juridic, aceste acte unilaterale, în esenţă, trebuie să facă parte din categoria
regulamentelor, deciziilor şi directivelor1 .
.,.,,„, Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte juridice puteau fi adoptate doar de către
Consiliul sau Comisie. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi adoptate împreună, de
către Consiliu, Comisie şi Parlament (art. 189 B) sau de către Banca Centrală Europeană"4.
După cum a statuat Curtea de Justiţie, natura juridică a unui act din această categorie nu este dată de
denumirea sa, ci de conţinutul său. în acest sens, Curtea poate să procedeze la "recalificarea" actului sau la
invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.
In cazurile în care tratatul prevede adoptarea unui anumit tip de act, în legătură cu un anumit domeniu ce
urmează a fi reglementat, instituţia care îl adoptă este obligată să se conformeze. în celelalte situaţii, se lasă la
latitudinea acesteia denumirea actului care va fi adoptat.
Conform art. 190(253) CE. şi practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de
către organele comunitate trebuie să fie motivată, fiind considerată ca un viciu de formă nu numai lipsa
motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia.
Actele pot fi modificare oricând de organul care le-a emis.
• Actele juridice adoptate în cadrul pilonului III.
Conform dispoz. art. K6(34) alin 2 - TUE, Consiliul, statuând în unanimitate, la iniţiativa unui stat
membru sau a Comisiei, poate:
a) să adopte poziţii comune definind abordarea de către Uniune a unei anumite chestiuni;
b) să adopte decizii-cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative şi de reglementare a statelor
membre; Deciziile-cadru sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins
lăsând instanţelor naţionale opţiunea asupra formelor şi mijloacelor; ele nu pot avea efect direct;
c) să adopte decizii cu orice alt scop conform obiectivelor tratatului, cu excepţia oricărei apropieri a
dispoziţiilor legislative şi de reglementare a statelor membre. Aceste decizii au un caracter obligatoriu şi nu pot
avea efect direct. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, adoptă măsurile necesare pentru punerea în
practică a acestor decizii la nivelul Uniunii;
d) să stabilească convenţii a căror adoptare o recomandă statelor membre conform regulilor lor
constituţionale.

3.2. Regimul juridic al regulamentelor


Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu, Comisiile şi Parlament,
Comisie şi Banca Centrală Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).
• Din punctul de vedere al naturii juridice a dispoziţiilor lor, regulamentele pot fi "de bază" sau "de
execuţie"115. Cele de bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, iar cele de execuţie pot fi emanaţia şi a
celorlalte organe abilitate"6.
• Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în ceea ce priveşte regimul juridic.

- au o aplicabilitate generală, adresânduse tuturor subiectelor de drept din spaţiul comunitar;


- sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor,
- au o aplicabilitate directă în toate statele membre117.
- intrarea în vigoare este condiţionată de publicarea lor în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
(conform art. 191 CE.), ele intrând în vigoare la data prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de la
publicare.
• în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este
foarte vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în scopul creării pieţei
interioare, până la stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună
a pieţei agricole şi a dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.

3.3. Regimul juridic al directivelor


Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14 C.E.C.O.) cât şi din directive (art. 189(249) CE.
şi art. 161 C.E.E.A.).
Directivele sunt definite ca acte obligatorii pentru fleeare stat membru destinatar în atingerea scopului
pentru care sunt adoptate, dar care lasă lâ latitudinea autorităţilor naţionale cărora le sunt adresate alegerea
formei şi mijloacelor necesare pentru atingerea respectivelor scopuri.
Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul că recomandările C.E.C.O. sunt adresate
unor anumiţi destinatari - aceştia putând fi atât statele, cât şi alţi agenţi comunitari -întimp ce directivele CE.
şTCE.EX pot fi adresate doar statelor membre, neputând impune obligaţii persoanelor. O persoană care este
implicată într-un proces judiciar poate însă să invoce o directivă împotriva unui stat, indiferent dacă statul se
află în calitate de patron sau de autoritate publică.
Caracteristici din punctul de vedere al regimului juridic:
- directivele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie
atins;
- nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatarilor avuţi în vedere chiar dacă au acelaşi
conţinut general. Ele trebuie deci comunicate fiecărui destinatar, făcând parte din categoria actelor care - chiar
dacă sunt publicate în JiO.C.E. - nu înseamnă că publicarea este o condiţie de aplicabilitate, ea având doar
valoare documentară1".
Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan intern pentru a aplica în mod
concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri asupra fundamentării sau
oportunităţii directivei în cauză, controlul Comisiei şi al Curţii asupra acestei situaţii fiind foarte riguros.
Deşi nu se prevede în tratate; eomunrtaterin^înrsMetof să prezinte lista tuturor măsurilor luate pentru
aplicarea directivelor. Absenţa notificării sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o neîndeplinire a
obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se apreciază că directivele au mai ales un rol de armonizare a
legislaţiilor statelor membre119.

3.4. Regimul juridic al deciziilor


Deciziile sunt reglementate în art. 14 CE.CO. şi art. 189 (249)CE. şi 161 C.E.E A. Deciziile se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- deciziile nu beneficiază de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor
desiffiîăârip'xf'.T'- desemnaţi sau identificaţi, de regulă, conform articolului final al
aw^i£„iiyfe»siS6^.dS,ta..-..aeest, fel de, regulament, acesta fiind un act
impersonala Decizia poate să se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, în
special la cazurile privind concurenţa, când se adresează îndeosebi agenţilor
eeoftosaei. l'ihi aceste decizii se pot impune subiecpior cărora le sunt adresate
unele obBgâţîî, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune completarea lor cu
raSfuti ds.ap.lfc&re luate la nivelul statului, ...
~:;~. - .pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarului, lipsa acestuia
atrăgând neintrarea lor în vigoare. Faptul că acestea «HffWitşatificate au duce la nevaliditatea acestora, ci
doar la situaţia de a fi inopozabile* chim: dacă au fost publicate în J.O.CE.
.-. deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o practică constantă, pot
fi motivate şi sumar.
- deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii acestora.
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii comune de către Parlament şi Consiliu, care
intră în vigoare la data fixată sau în ceâ'ie-â douâzecea zi de la publicare, în afara cazurilor când este necesară
modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta decizii, ea putând hotărî publicarea lor (art.
108A(110) Tratatul CE.).

3.5. Regimul juridic al avizelor şi recomandărilor


Avizele prevăzute în Tratatul C.E.C.O şi recomandările din Tratatele CE. şi C.E.E.A. se caracterizează
prin faptul că nu au forţă juridică'-.obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru statele membre1 şi nefiind
supuse controlului jurîsdicţidnal.
Exista însă şi alte acte demtmite avize care au un alt statut juridic şi care au deci o anumită forţă juridică.
Este situaţia avizelor date de Comisie în cazul procedurii pentru nemdeplinirea obligaţiilor rezultând din tratate
şi al avizelor ClE.C.OrW"doffleemtul*pT^pîHtteieriie investiţii al mtreprinderilor siderurgice şi miniere,
precum şi în cazul unor avize ale Consiliului şi Parlamentului, situaţii în care jurisdicţia trebuie să procedeze la
clarificarea acestorâ"şi să facă distracţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o conduită
obligatorie statelor membre121.
3.6. Regimul juridic al instrumentelor legislative
adoptate in cadrulpilonului III
• Poziţiile comune definesc abordarea Uniunii cu privire la un anumit aspect. "■ "" "*' *.——-,-
__. .__............_, _.........,. <
• Deciziile-cadru sunt adoptate în scopul aproximării legislaţiei din statele membre. Acestea sunt
obligatorii pmtru statele membre şi nu au efect direct. In ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, se lasă la
latitudinea statelor membre alegerea formelor şi mijloacelor procedurale.
Deciziile-cadru din pilonul III reprezintă echivalentul directivelor din pilonul I. Ca şi directivele,
deciziile-cadru,-odată intrate în vigoare, obligă statele membre pentru transpunerea conţinutului lor în legislaţia
internă. Lipsa transpunerii constituie o violare a dreptului comunitar şi poate fi sancţionată de CJCE, la cererea
oricărui stat membru, prin acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce revin statelor membre.
a Deciziile sunt obligatorii pentru statele membre şi nu au efect direct. In principiu, deciziile au acelaşi
Tegim juridic cu deciziile cadru, cu precizarea că cele din urmă au un caracter general.
• Convenţiile prezintă caracteristicile generale ale convenţiilor clasice de drept internaţional public.
Pentru intrarea lor în vigoare este necesară ratificarea conform procedurilor interne specifice fiecărui stat
membru. Convenţiile intră în vigoare în momentul în care sunt ratificate de cel puţin jumătate dintre statele
membre.

4. Izvoarele complementare

4.1. Principiile generale de drept


în literatura juridică, categoria principiilor generale de drept şi a dreptului jurisprudenţial se suprapun în
ceea ce priveşte conţinutul, deşi diferă ca denumire. Astfel, unii autori consideră dreptul jurisprudenţial al
Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului comunitar, deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu este considerată ca
8© veritebil izvor de drept'^m esenţă însă, se referă la aplicarea de către Curtea de Justiţie a unor principii
generale de drept.
Alţi autori recunosc faptul că aplicarea principiilor generale este în ultimă instanţă o problemă care revine
practicii Curţii de Justiţie123. Având în vedere cele două situaţii, problema trebuie să fie rezolvată mai ales sub
aspectul denumirii categoriei respective, deoarece între ele nu sunt deosebiri substanţiale de conţinut.
între principiile generale de drept şi hotărârile judecătoreşti - chiar dacă este vorba de o instanţă
supranaţională - prioritatea trebuie acordată principiilor generale de drept, motiv pentru care adoptăm prezenta
clasificare a izvoarelor dreptului comunitar.
în sprijinul acestei opinii este şi faptul că art. F. din Tratatul de la
Maastricht recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi cele care nu sunt
prevăzute in jurisprudenţa Curţii de Justiţie. . .
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul CE.C.O. ca surse ale dreptului comunitar. Tratatele
următoare au prevăzut însă posibilitatea Curţii de a putea recurge la principii generale comune ale statelor
membre pentru a stabili unele responsabilităţi ale membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate,
extinzându-se şi la alte domenii, dar diferenţiindu-se de "drepturile fundamentale". în acelaşi timp, Curtea nu
putea să nu suplinească unele diferenţe ale reglementărilor comunitare, în vederea evitării cazurilor de denegare
de justiţie, iar experienţele impuse de statutul de drept presupuneau apelarea la principiile generale de drept. .
Principiile generale de drept au însă un conţinut mai complex, fiind diferenţiate în funcţie de apartenenţa
lor la sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune statelor membre, sau la principiile proprii
comunităţilor europene.
4.1.1. Principiile clasice ale dreptului
Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către Curtea de Justiţie îndeosebi în ceea ce priveşte
dreptul de apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta administrare a justiţiei, neretroactivarea actelor
administrative, recunoaşterea drepturilor dobândite, principiul bunei credinţe sau principiul echităţii124.
4.1.2. Principiile generale comune dreptului statelor membre
Aceste principii sunt prevăzute în mod expres în tratatele de la Roma în ceea ce priveşte responsabilitatea
extracontractuală.
In general însă, aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în care reglementările comunitare sunt
deficitare, sau când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii. Trebuie remarcat faptul că
nu se impune ca aceste principii să fie comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt eare este de altfel
imposibil, ci este necesar ca ele să fie prezentate doar în unele state membre. O altă condiţie este ca aceste
principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică comunitară.
Curtea a statuat astfel că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile privind:
- egalitatea faţă de reglementările economice,
- îmbogăţirea fără just temei,
- responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele
normative,'
- confidenţialitatea corespondenţei între avocat şi client,
- dreptul la apărare,
- secretul afacerilor întreprinderilor etc. . ..—■*■
4.1.3. Principiile privind natura Comunităţilor
In ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor practica jurisdicţională a Curţii a statuat, în
aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii cum
ar fi: ..................................". ~~. .—■•—'-■^r~~
- principiul solidarităţii statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la comportamentul lor, atât în
relaţiile comunitare, cât şi în cele cu statele terţe;
- principiul nediseriminării sau al egalităţii de tratament;
- principiul general al proporţionalităţii;
- principiul preferinţei comunitare.

4.1.4. Principiile respectării drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului


Respectarea drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului a reprezentat un obiectiv
major al Comunităţilor europene, încă de la constituirea acestora.
Tratatele comunitare constitutive nu au conţinut iniţial o enumerare a drepturilor fundamentale ale
omului, ele completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei. Din acest punct
de vedere, la nivel comunitar au âpâriit unele probleme legata SB "determinarea conţinutului acestor drepturi şi
a justificării lor ca Suport al hotărârilor Curţii. Din aceste considerente, Cuitea a statuat că drepturile
fundamentale ale omului fac parte integcaHtă din principiile generale cărora ea le asigură, respectarea. ,
Având ca bază această recunoaştere jurisprudenţială, o declaraţie comună a prsş|edjn^jf^^ Consiliului,
Parlammtulmji^Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat ataşamentul acestor TaSin^i la
respectarei^i^runîbrTifiuTul 'W Baza acesteia, Consiliul şi Comisia au semnat un memorandum care specifică
interesul politic în acest sens şi necesitatea minimalizării dificultăţilor juridice care pot să apară.
în ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale omului, Curtea a ţinut seama de faptul că
acestea au un dublu fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest domeniu între state, precum şi
prevederile constituţionale ale statelor membre. Din acest punct de vedere apare o problemă de dificultate
pentru Curte, care în cazul dispoziţiilor de natură comunitară, are un câmp de acţiune restrâns faţă de cel al
reglementărilor naţionale.
Priodispoâtiileart. E(6) par 1 - Tratatul d£ latMăastricht, se menţionează 11^U^MîelCff^iSilzS^^pe
principiile nbertăţii, democraţiei, respectului drepturilor ortxumî Ji^fflsafttţflor fundamentale ca şi a statului de
drept, principii comune sW^fiK-isem^e,,,' Zii '*'*"
De ,v:uik-nea, conform art F(6) par 3, Uniunea respectă identitatea
na^ona&â statelor membre. ;
Respectarea diepturilor democratice la nivelul Uniunii Europene nu are doar caracter tuiunţiativ, prin
textul tratatului fund reglemetată şi posibilitatea aplicării de "ancţiuni în cazul încălcării acestor principii.
Astfel, conform dispoz. art FI (7) introdus prin TA, Cosiliul, reunit la _nivelul4efilor 4§ stat sau de
guvern şi statuând în unanimitate pe baza propunerii u«eijlttoi dintre statele membre sau a Comisiei şi după
avizul conform al Parlamentului European, poate constata existenţa unei violări grave şi persistente
t$8?"CâstS'*tt"stat membra aprindpiMordemoeFati<»«nunţate*în art F<6^>arl, după IlfHirea guvţwmlui
acestui stat membru să-şi prezinte observaţii asupra acestei probleme.
Atunci când este făcută o asemenea constatare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate decide
să suspende unele dintre drepturile statului respectiv decurgând din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul
de vot al reprezentanţilor guvernului acestui stat în Consiliu.
Respectarea principiului drepturilor fundamentale ale omului constituie o
chestiune deosebit de^ importantă, care se bazează atât pe pe depoziţiile Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât şi pe Convenţia Europeană
pentru Salvgardarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor sale fundamentale
(adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei) şi pe pe
dispoziţiile constituţionale în materie ale statelor membre. , .,,„
Tratatul de la Maasţricht, în art. F(6)par 2, preia ceea ce ş-a confirmat Jn activitatea Curţii ca fiind
elemente esenţiale ale aplicării normelor juridice comunitare sau naţionale, precizând că sunt recunoscute şl
respectate atât drepturile fundamentale prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cele care
rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale stateW membre, precum şi principiile generale ale dreptului
comunitar.
Problema reglementării" drepturilor fundamentale ale omului prin instrumente juridice specifice.
Comunităţilor europene a fost rezolvată prin adoptarea, în 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene.
Carta cuprinde dispoziţii cuprinzătoare privind drepturile fundamentale ale omului, grupate pe mai multe
titluri, pe categorii, după cum urmează: Titlul I - Demnitatea;
- Titlul II - Libertăţile;
- Titlul III - Egalitatea;
- Titlul IV - Solidaritatea;
- Titlul V - Cetăţenia;
- Titlul VI - Justiţia;
Dispoziţiile Cartei se adresează -institutiilor şi-organismelor Uniunii, cu respectarea principiului
subsidiarităţii, precum şi statelor membre, numai dacă acestea apUcă,.drjeptul,U)Wunii, Carta nu creează rucio
competenţă şi nicio sarcină nouă pentru Comunitate şi pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile
definite prin tratate. Orice limitare a exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute de cartă trebuie prevăzută
de lege.Respectând principiul proporţionalităţii, limitările pot fi aplicate numai dacă sunt necesare şi răspund
efectiv interesului general recunoscut de Uniune sau necesităţii de a proteja drepturile şi libertăţile omului.

4.2. Acordurile internaţionale


Acordurile internaţionale au un regim juridic diferit, după cum sunt încheiate de Comunităţi sau de statele
membre cu alte state sau organizaţii internaţionale. De asemenea, forţa juridică a unui acord internaţional este
diferită în funcţie de momentul încheierii lui, în raport de adoptarea tratatelor de instituire a Comunităţilor
europene.

4.2.1. Acordurile încheiate de către statele membre


Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între statele membre sau acorduri ale acestora cu terţe state.
® Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare intrării în vigoare a tratatelor
constitutive sau posterioare acestora.
-"Acordurile; anterioare'tratatelor•constitutive rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu tratatele - art.
233C.E(306) şi 20 C.E.E.A. privind ţările Benelux. Prin tratatele constitutive se interzice oricărui stat membru
de a se prevala de tratate, convenţii sau declaraţii anterioare tratatelor încheiate între ele, în vederea sustragerii
diferendelor privind interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive de la modalităţile de reglementare
prevăzute de aceste tratate şi aplicarea reglementărilor particulare (art. 87 C.E.C.0.219 CE. şi 103 C.E.E.A.).
- In cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive, situaţia este
clară, întrucât acestea din urmă prevăd [art. 86 C.E.C.O., art. 5(10)C.E. şi art. 192
CILELÂ.] angajamentul statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este
de natură să împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate.
® Acordurile încheiate de statele membre cu terţe state sunt, de asemenea, supuse unor regimuri diferite
în funcţie de momentul încheierii acordului.
- Acordurile anterioare tratatelor, conform art. 234(307)C.E., rămân în
vigoare, dar statele trebuie să caute înlăturarea eventualelor incompatibilităţi între
acestea prin orice mijloace posibile.
- Acordurile posterioare tratatelor sunt însă în principiu, de competenţa
comunitară, dar pot să apară situaţii dificil de rezolvat în ceea ce priveşte
competenţa externă, doar Tratatul C.E.E.A. prevăzând în art. 103 unele garanţii
pentru eliminarea unor eventuale incompatibilităţi.

4.2.2. Acordurile încheiate de către Comunităţi cu terţe state


Situaţia acordurilor încheiate de Comunităţi cu statele terţe îşi găseşte reglementarea numai în Tratatul
CE. - art. 228(300) - având în vedere diversitatea raporturilor în care intră această comunitate cu vocaţie
generală.
în cazul neconcordanţei dintre acestea, se prevede necesitatea unui control preventiv care poate, în funcţie
de prevederile proiectului de acord, să propună modificarea tratatelor constitutive. Această modificare nu este
însă obligatorie, iar în cazul nerealizării ei, proiectul de acord nu poate intra în vigoare. Se aplică deci principiul
supremaţiei dreptului comunitar izvorât din tratatele constitutive.

5. Ierarhia normelor comunitare


Normele juridice comunitare sunt integrate într-un sistem de drept în care fiecare categorie ocupă un loc
bine determinat, într-o structură piramidală, asemănătoare sistemului normelor juridice ale fiecărui stat.
în funcţie de acest sistem ierarhic, fiecare categorie are o anumită forţă juridică şi - pe această bază - se
determină raporturile care există între acestea precum şi între dreptul comunitar şi dreptul naţional.

A. Tratatele constitutive
Tratatele de instituire a comunităţilor se află în vârful acestui sistem piramidal al normelor juridice, ele
reprezentând emanaţia acordului de voinţă al statelor membre pentru crearea comunităţilor.
Poziţia tratatelor constitutive este similară cu cea a constituţiei în planul sistemului juridic naţional. Toate
celelalte reglementări comunitare trebuie să fie în concordanţă cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind
susceptibile de a fi anulate sau declarate invalide125.

B.Principiile generale
Principiile generale nu constituie o categorie unitară în. ceea ce priveşte
ierarhia lor. Astfel, „respectarea drepturilor fundamentale ale omului" este
considerat un principiu cu valoare egală cu cel al tratatelor constitutive ale
Comunităţilor (conform art. F din Tratatul de la Maastricht), având deci valoare
superioară dreptului derivat------------------------- - - —»-—»—-»—
Celelalte principii sunt considerate a fi de o valoare mferioarărtitftteât Curtea le aplică doar în cazul în
care acestea nu contravin tratatelor constitutivi iau drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate însă, ca
având valoare juridica superioară dreptului derivat126.

C. Acordurile internaţionale
în ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale încheiate de către statele comunitare şi de către
Comunităţi se recunoaşte ca principiu general superioritatea acestora faţă de dreptul derivat, dar nu şi faţă de
tratatele coSBtrtutive şi principiile generale, cărora le sunt subordonate.
Se face însă diferenţierea între acordurile încheiate de către statele membre
şi acordurile încheiate delcătre cornunităţi'l7. .......„....,„,.,„ „
. D. Dreptul derivat . . ». .
în cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a actelor juridice care o alcătuiesc, întrucât ele
derivă direct din tratatele comunitare, fiind Subordonate acestora, ca şi principiilor generale şi acordurilor
internaţionale. Din aceste considerente ele reprezintă surse, de drept comunitar autonome unele faţă de altele.
Există însă o diferenţă în cadrul aceloraşi tipuri de acte, respectiv între cele de bază (regulament, directivă
şi decizie) şi cele de aplicare, unde se respectă principiul subordonării ultimelor faţă de primele. Există deci un
raport de subordonare între un regulament şi actul care este adoptat în vederea aplicării acestuia, care nu poate,
conţine dispoziţii contradictorii.
unei alte categorii juridice: legea\ni Nu s-a luat însă o hotărâre de adoptare a propunerii, dar s^a înscris în
textul unei declaraţii că la conferinţa interguvernamen-tală care se Vă desfăşurăfi."1996 să"selexămmeze
această chestiune şi să se decidă eventualele modificări.
Se apreciază că dacă se va" adopta această propunere, probabil că se va referi la actele adoptate de
Consiliu şi Parlament conform procedurii de "co-decizie" şi că ea va ridica problema stabilirii unei ierarhii între
acestea şi actele comunitare unilaterale129.

6. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre

■;; 6cL Aspecte generale


Dreptul comunitar, ca sistenf antoffirf dl drept, pentm a fi aplicabil, trebuie st se integreze în sistemul de
drept Etern al statelor membre. Această ^^gfK^-fte^Şane ct el săfacă parte din dreptul naţional al fiecărui stat
comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre are la bază două principii:
- principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar; —r *"' principiul primordialităţii dreptului
comunitar.

6.2.Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comuniar


6.2.1. Fundamentarea principiului
Principiul aplicabilităţii direete îşi găseşte fundamentarea juridică în dispoz.art.l89(249) C.E., dar numai
în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate directă în toate statele
membre.
Pentru aplicabilitatea directă a celorlalte acte normative comunitare, i-a revenit rolul Curţii de Justiţie de
a statua acest principiu, cu ocazia soluţionării unor cauze.
« Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos139, Curtea a constatat că Tr^iâîuî CE are ca obiect instituirea
unei "pieţe comune", care în mod implicit cuprinde pe toţi juştiţiabilii Comunităţii, cărora lise aplică tratatul,
acesta nefiind adoptonufnâi pentru reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de asemenea,
că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat competenţa lor,
iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi resortisanţii acestora, cărora jurisdicţiile naţionale
trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor şi să asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora.
• Ulterior, prin hotărârea COSTA / E.N.E.L.'3', Curtea a revenit asupra formulărilor din hotărârea
precedentă, înlocuind formularea "ordine juridică de drept internaţional" cu "ordine juridică proprie" iar
"independenţa" dreptului comunitar a fost înlocuită cu "integrarea" sa în sistemul juridic al statelor membre.
înlocuirea noţiunii de "ordine juridică internaţională" cu noţiunea de"ordine juridică proprie" se justifică
prin diferenţele care exista între acestea. Astfel, "ordinea juridică proprie" Comunităţilor are ca sursă dreptul
convenţional adoptat de către state, precum şi actele unilaterale, respectiv dreptul derivat, deşi sunt recunoscute
ca izvoare şi.principii jBmdamen^l^ fiecare având o poziţie bine stabilită în ierarhia juridică, iar normele sale
se adresează la plfficîpWpersblnelOT private. O altă diferenţă ar fi aceea că reglementarea diferendelor care
apar între subiecteleacestuiarepTiu"meW^tei0h0^V^<ximplicate 32.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în contradicţie cu
ordinea juridică comunitară.

6.2.2. Domeniul de aplicare


Curtea de Justiţie a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct în dreptul
statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste, întrucât se impune
aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului
comunitar133
. .Ca urmare, a ACj$j^i^|uf^&pej^jpţele.pa^cjlare (fizice sau morale) pot invoca dreptul comunitar în faţa
autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul
unor acte juridice interne care sunt contrare dreptului comunitar.
™ŢHfiptîclrî!a'~dirBea a dreptului comunitar prezintă o serie de particularităţi în
funcţie de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct şi
eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize făcute de literatura de specialitate fie după
criteriul forţei şi condiţionărilor efectului direct134, fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar135,
deşi Secare dintre aceste clasificări nu reuşesc întotdeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă
din aplicarea criteriului respectiv.
- A. Efectul direct necondiţionat şi complet
■^*-~~-HSias»te''4?epftri»"€anHirate care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiţie de către orice
persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu organele statale), cât şi în plan orizontal (în litigii
cu alte persoane fizice sau morale).
Din această categorie fac parte:
- Regulamentele sunt acte comunitare specifice ce beneficiază de
aplicabilitate directă, creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta
aceast efect invocând dispoziţiile art. 189(249) din Tratatul CE. care statuează
caracterul "direct aplicativ" al regulamentului.
- Deciziile nu beneficiază aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii care sunt adresate
persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind
asimilate în aceste cazuri regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.
- Principiile generale sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie
respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat.
B. Efectul direct condiţionat şi complet
In această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice litigiu, dar este necesară
îndeplinirea unor condiţii în acest scop.
Sunt incluse în această categorie documentele cu caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a
comunităţilor şi tratatele internaţionale.
« Tratatele constitutive

în hotărârea Van Gend en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu
are o aplicabilitate directă autonomă.
S-au dat însă două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care conferă
drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane particulare, precum şi cele care impun obligaţii bine
stabilite în sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct aplicabile, fără să mai fie nevoie
de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri| complementare. Caracterul autoexecutor al acestora
dă posibilitatea persoanelor particulare să invoce în faţa instanţelor naţionale direct aceste prevederi.
Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterfctf de jurisprudenţa Curţii, incluzând pe lângă
obligaţiile statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun
act normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziţii normative interne de concretizare a prevederilor
tratatelor) şi obligaţiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce priveşte
îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea
internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a
preluat).
• în cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu absenţa acestuia în cadrul
altor dispoziţii'36.
Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte general, precum şi
în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate.
Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale, care nu pot fi invocate de
particulari ca având efect direct cum ir fi:
- ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor [art.l 17(136) CE.};
- politica în domeniul taxelor de schimb [art. 107(108) CE.] care nu pot fi invocate de particulari ca
având efect direct.
în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate, s-a statuat de către Curte următoarele:
- în cazul art. 90(86) CE. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu public
să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului - că acesta este de strictă interpretare,
iar rolul importanţi în acest sens, rămâne judecătorului naţional;
- în cazul art.92(87) şi 93(88) CE. privind ajutoarele statale acordate unor întreprinderi, acestea nu au
efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piaţa Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din
partea Comisiei, sub controlul Curţii.

- Acordurile internaţionale »
în ceea ce jpriveşte acordurile internaţionale, Curtea de decis că prevederile acestora pot fi invocate în
mod direct dacă din acestea rezultă că ele conferă drepturimiramai pentru state, ci şi pentru persoane private,
sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu necesită alte
acte normative interne137.
C. Efectul direct condiţionat şi restrâns
Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şirestrâns directivele şi deciziile adresate statelor
membrem.
Există însă şi opinii care susţin că acestea nu ar avea efect direct, întrucât
tratatek ftu^nier^ ceea ce presupune, per
am^a^rA le este recunoscut acest efect. Se recunoaşte în acelaşi
timp că raţionamentul per a contrario nu este determinat, aplicabilitatea directă
tretonn^t^lî^^ 0S de^ifflile iiefiind de
aplicabilitate generală, trebuie să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele impun doar o obligaţie
de rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naţionale, motiv pentru care se apreciază că ele nu ar
fi de aplicabilitate directă, eventualele obligaţii pe care le prescriu trebuind să rezulte din reglementările
interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru susţinerea aplicabilităţii directe a directivelor^
conform cărora efectul util al dreptului comunitai piesupune cu necesitate ca judecătorii naţionali să aplice
directivele, iar caracterul obligatoriu al directivelor presupune că|ia|!fieu|arjrDO| să le invoce.
,s-i co.uiuderat astfel că dispoziţiile cuprinse în dufecr!ye"s^~uîvocâDle Tteâ la t'^pn\TreîrlKm#JUhji de
aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost aplicate greşit Statele au posibilitatea să stabilească
ce măsuri trebuie să fie luate. Deşi directivele au le impun, ele sunt obligate sa sfe(conformeze acestor
dircviive, m jţgg contrar, persoanele particulare pot acţiona statele în justiţie iar acestea ou pot opune
particularilor neîndeplinirea obligaţiilor pe care le prescriu
directivele . '
Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută pentru ca judecătorul naţional să-şi poată
exercita atribuţiile în acest sens. .-«.^«^^iiţg.ca^pn, Curtea a statuat că directivele nu au un efect direct decât
daca din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte ^indice directe între
statele membre şi particulari141.
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte directe dispoziţiile
"necondiţionate" şi suficient precizate142.
Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră adecvate pentomdeplmnea
prevederilor directivelor se poate afla în seGoncofdan-fă cu-acţiunile particularilor care pot să-şi valorifice în
faţa instanţelor nafiarjale drepturile al căror conţinut poate fi determinat precis pe baza prevederilor
directivelor.
S-a subliniat faptul că directivele nu creează obligaţii pentru particulari,
astfel încât particularii nu pot să le invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate Să
le invoce împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor rezultă din
jurisprudenţa Curţii143, care a statuat că o directiva nu poate crea obligaţii pentru un
particular şi nu poate fi invocată împotriva acestuia. * *'* T""-:-'""*".:;?::';.""""""
'•"■•* Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere al efectului direct, în cazul lor fiind
valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu
presupun in mod necesar adoptarea unor reglementări naţionale pentru apliear^lo^ifiiKpSffiOTsfepM că ele rm
Sunt adresate staturai, fie pentru că obhgatiîle'pe' tawirtri!|^WSu1ia adresate particularilor.
Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeaşi jurisprudenţa ca şi în cazul directivelor, deşi numărul cazurilor
este mult mai mic .

6.2.3. Consecin[ele aplicării principiului efectului direct


Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât asupra statelor membre ale
comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.
- Statele membre sunt puse în~situatia-de-a-nu-putea schimba dispoziţiile comunitare care le sunt
adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident ţinând seama de categoria
normelor juridice respective, aşa cum au fostele analizatemaTsus)".
- Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă dreptul' comunitar,
în condiţiile statuate de reglementările comunitare.
- Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, dar atunci când judecătorii sunt în faţa
unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat. în cazul în care
judecătorul naţional solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar
pe baza căruia să rezolve cazul.

Se recunoaşte o aplicabilitate directă pe plan vertical (invocarea dispoziţiilor comunitare faţă de stat şi
organele sale) şi pe plan orizontal (între persoane private).

6. 3. Principiul primordialităţii dreptului comunitar


6.3:1. Instituirea principiului
Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi exprese privind primordialitatea dreptului
comunitar asupra celor interii al statelor.
Alături de efectul direct, primordialitatea constituie unul dintre cei doi stâlpi ai ordinii juridice
comunitare.
ProblemaVprimordialităţii' dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre, poate fi
considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern .
Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, în dreptul internaţional există doui doctrine privind raportul
dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualista.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de drept comunitar statele
membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.
Fundamentul acestei recunoaşteri îl constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de
a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de
care s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne,
respectiv prin referendum în ultimă instanţă. |
Dacă se admite principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi faptul
că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în orice situaţie în care se pune problema
recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar
atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar
şi a celui naţional.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie de natură politică
a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state
fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional ăl construcţiei comunitare14*.
. S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le dea o
soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de
a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

6.3.2. Fundamentarea principiului


Principiul primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul statelor membre a fost fundamentat de către
Curtea de Justiţie, prin interpretarea globală a normelor juridice comunitare.
Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend En Loos, dar este statuată mai ales în Hotărârea
COSTA I E.N.E.L, în care Curtea expune în mod sintetic caracteristicile originare ale Comunităţilor europene:
„instituţii cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic naţional al statelor membre, cu
personalitate şi capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri
proprii conferite prin transferul competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa unui
cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora ".
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii dreptului comunitar, izvorât din
tratatele constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membru
şi care au drept corolar imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale
contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.
6.3.3. Domeniul de aplicare
Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar,, acestea având deci toate
o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin.
Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în depliiiâ concordanţă cu dreptul comunitar,
indiferent de ierarhia internă â norm^fâc respective.
Statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a
nu se aplica o normă comunitară147. Acest fapt este cu atât mai evident ^-ssmâ
reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept intern. Afieşslă
primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor
institutive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor
constituţionale, încât în aceste situaţii este vorba de instituirea unor norme
comunitare noi, diferite, supuse, unoir proceduri, specifice de adoptare. -™r.
în practica jurisdicţională pot apărea situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali să fie tentaţi să
aplice dispoziţii interne - iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de texte legale pentru anularea acestor
hotărâri contrare dreptului comunitar. Poate fi utilizată, în aeestsens, acţiunea pentru neîhWeplMrm obligaţiilor
comunitare. Din aceste considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul primordialităţii dreptului
comunitar, limitându-se prin aceasta autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că fapta unui stat de a nu
înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor
comunitare. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă k'invaMdarea normelor juridice interne
neeonforme, ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei
respective148.
în alte hotărâri ale Curţii de Justiţie149, s-a statuat că un judecător naţional are obligaţia să respecte
dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii
contrare din legea internă.
în ceea ce priveşte aplicarea sanctiunilor, în special a celpr penale, acestea sunt lipsite de bază legală dacă
sunt contrare dreptului comunitar, trebuind să se pronunţe anularea de către instanţele superioare150. ff"v;;-;
■Jbfr»euaoseut-4e!asemenea şi interpretarea oricărei dispoziţii confuze în

6.4,Rolul statelor• membre în aplicarea dreptului comunitar


Conform dispoz. art.5(10) Tratatul CE, statele membre iau toate măsurile generale sau particulare
corespunzătoare pentru a asigura executarea obligaţiilor decurgând din tratatsâu rezultând din actele instituţiilor
Comunităţii. îi facilitează acesteia mdeplinirea misiunii sale. Statele membre se abţin de la orice măsură
susceptibilă sâ pună în pericol realizarea scopurilor tratatului.
Obligaţia statelor de a pune în Executare dispoziţiile tratatelor şi a dreptului derivat rezultă din
dispoziţiile tratatului dă expresie principiului primordialităţii dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor
membre.
«Măswfegeaetale. sau particulare ce revin statelor în virtutea dişpozitiilor,
MîâIffiif*W autorităţilor pe tzrei domenii: legislativ,
ăWhMWffnWlffpdemmresc}n . . . - a) Pe plan legislativ, implicarea statelor este diferită, în funcţie de
natura
actuluicomunitareeuanează a fi aplicat.
în măsura în care se aplică un act juridic comunitar adoptat într-un domeniu de competenţă exclusivă a
Comunităţii, acesta beneficiază de aplicabilitate directă în legislaţia statelor membre.
Punerea în aplicare a surselor dreptului derivat depinde de felul actului,
respectiv, dacă este vorba de regulament, decizie sau directivă.
............ „r _ Regulamentele se aplică, în principiu, în mod direct, fără să fie
necesară intervenţia legislativă a statelor membre. în unele situaţii, statele pot adopta măsuri legislative în
completarea dispoziţiilor regulamentelor, vizând măsuri practice de aplicabilitate a acestora.
- Directivele implică măsuri legislative la nivel naţional, având în vedere că, prin dispoziţiile lor
stabilesc doar rezultatele ce trebuii"" obţinute; mijloacele de realizare practică a acestora fiind lăsată la
aprecierea autorităţilor statelor membre. *
- Deciziile pot implica, de asemenea, luarea unor măsuri legislative de către statele membre, atunci
când sunt adresate acestora.
b) Pe plan administrativ, aplicarea normelor comunitare implică
intervenţia autorităţilor naţionale, în funcţie de domeniul de competenţi comunitară
în cadrul căruia s-a elaborat actul respectiv. Măsurile- administrat ive de punere în
executare a actelor juridice comunitare sunt adoptate potrivit procedurilor proprii
existente m statele membre.
c) Pe plan judecătoresc, instanţele naţionale sunt considerate ca instanţe de
drept comun, fiind competente să aplice dreptar roir^
acţiunilor aflate pe rol.
Judecătorul naţional este competent să judece toate litigiile privind aplicarea dreptului comunitar, dacă
norma juridică comunitară nu atribuie competenţa de soluţionare în mod expres către jurisdicţia comunitară.
Tratatele constitutive utilizează noţiuni cum ar fi jurisdicţia naţională" sau .jurisdicţia statelor membre",
desemnând generic ansamblul instituţiilor naţionale care compun organizarea jurisdicţională a statelor
membre.153