Universitatea din Bucureşi

Facultatea de jurnalism şi Stiinţele Comunicării

Anul universitar 2005/2006
Anul I ID

Introducere în sistemul mass media

Tema 4: Funcţii ale mass media

Prof. univ. dr. Mihai Coman

1
 Funcţii ale mass media

Obiective
Această temă permite studenţilor să înţeleagă modul în care sistemul
comunicării de masă răspunde unor nevoi ale indivizilor şi societăţii în ansamblul ei
(funcţiile mass media)

Funcţii, roluri şi efecte

Presa răspunde unor nevoi şi aspiraţii, clare sau difuze, ale

indivizilor şi colectivităţilor – fiind modelată astfel de solicitările sau
de aşteptările acestora – simultan, ea exercită o seamă de influenţe
asupra vieţii sociale, modificând acţiunile indivizilor şi grupurilor.
Pornind de la aceste constatări, jurnaliştii, oamenii politici,
legiuitorii, filosofii, psihologii şi sociologii au căutat să vadă ce loc
ocupă mass-media în viaţa socială, ce legături se ţes între ele şi
diferitele instituţii, grupuri sau persoane, ce putere au aceste
interacţiuni şi ce importanţă are presa în procesele de transformare
a structurilor economice, sociale, politice ori culturale.
Relaţia dintre mass-media şi societate se poate pune în
termeni de consecinţe globale (funcţiile presei), de influenţe precise
(efectele presei) sau de misiuni generale atribuite acestor sisteme
(rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de
specialitate, termenul „funcţie” cumulează frecvent cele trei
posibilităţi enumerate mai sus. Aşa cum observa Denis McQuail
(1987, p. 69), această noţiune poate fi folosită cu sensul de „scop,
de consecinţă ori de cerinţă sau aşteptare, şi poate căpăta şi alte
înţelesuri”; în sfera comunicării de masă, spre exemplu, „sintagma
«funcţia de informare a presei» se poate referi la trei lucruri foarte
diferite: acela că presa încearcă să informeze oamenii (scop), acela
că oamenii află ceva din presă (consecinţă) sau acela că presa
poate să informeze oamenii (rezultat sau aşteptare)”.
Astfel, expresia „funcţia de informare a presei” poate fi tradusă
prin trei sintagme diferite:
a) drept urmare a activităţii presei, publicul este informat –
funcţie;
b) presa are misiunea de a informa publicul – rol;
c) prin informaţiile pe care le distribuie, presa influenţează
gândirea şi comportamentul publicului – efect.
În primul caz, faptul că „presa ne informează” apare ca o
consecinţă a existenţei sistemului mass-media. Această consecinţă
derivă din funcţionarea globală a mass-media (nu numai a unui
segment al lor) şi nu este legată în mod direct de o intenţie
(declarativ asumată şi precis direcţionată): putem găsi informaţii

2
chiar şi în acele mesaje care nu au ca scop principal informarea,
cum ar fi filmele de divertisment, concursurile TV, programele de
varietăţi, integramele, clipurile muzicale etc. Este evident că presa
nu ar exercita o asemenea funcţie dacă nu ar exista, ca o premisă a
acesteia, o dorinţă şi o căutare de informaţii, ca expresie a unor
necesităţi elementare ale omului. Astfel, răspunzând nevoii
indivizilor de a controla mediul lor imediat şi deci de a şti ce se
petrece în lumea în care trăiesc şi satisfăcând aceste nevoi prin
produsele pe care le oferă, mass-media generează, ca o consecinţă
a activităţii lor, faptul că publicul este informat. Ansamblul fenome-
nelor apărute în procesul satisfacerii unor nevoi poartă numele de
funcţii. În Dicţionarul de sociologie, funcţia este definită prin
„contribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe
a sistemului din care face parte, contribuind la menţinerea şi
dezvoltarea acestuia” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993, p. 262).
În al doilea caz este vorba de o cerinţă imperativă: presei i se
atribuie, înainte chiar de exercitarea acţiunii sale, misiunea, rolul de
a informa. Acest lucru este considerat o obligaţie a instituţiilor
mass-media, ceva ce trebuie realizat, indiferent de obstacolele sau
de conjuncturile concrete în care presa lucrează. În jurul concepţiilor
referitoare la rolul pe care presa trebuie să-l joace s-au construit
patru mari „teorii” (modele) ce au organizat, într-o paradigmă
generală, numeroasele sarcini atribuite de-a lungul istoriei siste-
melor de comunicare de masă: modelul autoritarist (bazat pe
misiunea de susţinere a structurilor de putere existente), modelul
totalitarist (bazat pe misiunea de mobilizare a maselor pentru
îndeplinirea proiectelor puterii), modelul liberal (bazat pe misiunea
de a facilita accesul publicului la informaţii şi divertisment) şi
modelul serviciului public (bazat pe misiunea de a realiza educaţia
civică şi informarea corectă).
În cel de-al treilea caz, faptul că activitatea presei are ca rezultat
informarea indivizilor apare ca un produs imediat al funcţionării unui
segment al mass-media. Aceasta înseamnă că ne confruntăm cu
acţiunea unui ziar, canal, program, mesaj care-i influenţează într-un
anumit fel pe o parte din cei care intră în contact cu el. Acest tip de
acţiune concretă a mass-media poartă numele de efect. Analiza
efectelor a consumat, timp de peste 50 de ani, aproape întreaga
energie a cercetătorilor din domeniul comunicării de masă: ei au
stabilit că efectele presei pot atinge nivelul cunoştinţelor, emoţiilor,
atitudinilor sau comportamentului individual; că ele vizează
persoana, grupul, instituţiile sociale, întreaga societate sau cultura
unui segment al acesteia; că pot fi intenţionate şi non-intenţionate;
că acţionează pe termen scurt sau pe termen lung etc. (vezi D.
McQuail, 1987, pp. 256-260). Efectele nu răspund în chip necesar
unor nevoi generale ale indivizilor şi colectivităţilor şi nici nu se
„justifică” prin contribuţii specifice la menţinerea ori la dezvoltarea
sistemelor sociale. Din contră, o seamă de efecte ale mass-media au
condus la fenomene nefuncţionale: astfel, unele cercetări arată că,
în urma expunerii tinerilor la programe TV ori la filme excesiv de

3
violente, poate creşte tendinţa acestora spre un comportament
agresiv şi asocial; la fel, unele studii susţin că audienţele pot fi
manipulate prin difuzarea, la scurt timp înaintea alegerilor, a unor
informaţii privind viaţa privată a unui candidat etc.
Prezentarea de mai sus relevă faptul că între rol (misiune,
derivată dintr-un proiect global, la limită dintr-o filosofie
social-politică), funcţie (consecinţă, conturată în urma corelării
dintre nevoile societăţii şi oferta mass-media) şi efect (formă de
influenţare, datorată unei acţiuni determinate a mass-media),
distanţa conceptuală este mai mult decât evidentă. Deoarece
menţinerea ambiguităţii şi folosirea inadecvată a acestor termeni
poate genera confuzii şi interpretări hibride, ar fi de dorit ca măcar
acele persoane care se consideră specialişti mass-media să utilizeze
noţiunile de faţă cu precauţie şi cu respect pentru semnificaţia lor
exactă.

Tipologii ale funcţiilor presei

Diferitele cercetări sau eseuri consacrate funcţiilor
mass-media au condus la identificarea unor serii de funcţii. Astfel,
într-un studiu considerat acum clasic, H. Lasswell a definit trei
funcţii: supravegherea mediului înconjurător; corelarea diferitelor
părţi ale societăţii; transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta.
Nuanţând acest model, C.R. Wright va propune o schemă amplă,
care integrează distincţiile formulate de R.K. Merton între „funcţii”
(consecinţe favorabile menţinerii sistemului) şi „disfuncţii”
(consecinţe defavorabile), precum şi între „funcţiile manifeste”
(consecinţe aşteptate, previzibile şi dorite) şi „funcţiile latente”
(consecinţe neaşteptate). Astfel, modelul lui Wright (1964, p. 98)
propune următoarea schemă de întrebări şi răspunsuri:

1) funcţiile 3) manifeste
Care sunt: ori ori
2) disfuncţiile 4) latente
ale: pentru:
5) supravegherii (ştirile) 9) societate
6) corelării (comentariile) 10) indivizi
7) transmiterii culturale (educaţia) 11) subgrupuri
8) divertismentului 12) sisteme culturale

Un alt sociolog american, Leo Thayer, va identifica şapte funcţii

ale presei: de socializare (oferă material pentru discuţiile dintre
oameni); de identitate (ritmează existenţa noastră cotidiană,
dându-i un contur specific); de mitologizare (creează modelele
simbolice de profunzime ale culturii noastre); de compensare (oferă
experienţe afective, vicariale); de informare (distribuie date despre
realitate); de divertisment (transmite mesaje care ocupă timpul
liber); de educaţie (contribuie la modelarea indivizilor – 1982, pp.

4
138-146). Michael Real susţine că presa ajută indivizii să se
orienteze în activităţile lor zilnice, facilitează relaxarea şi evaziunea,
permite întărirea identităţii personale, asigură perpetuarea
moştenirii culturale, oferă formule comune, uzuale de gândire şi
exprimare, defineşte o sumă de categorii de interpretare a lumii,
furnizează compensaţii pentru frustrări, contribuie la realizarea
coeziunii sociale, facilitează implantarea noului în societate,
validează simbolurile şi miturile unei culturi etc. (1989, pp.
251-255). F. Balle, autorul unei sinteze de referinţă, rămâne fidel
modelului bazat pe trei funcţii: de inserţie socială, de recreere, de
purificare sufletească (1988, p. 506), iar M. Mathien optează pentru
şapte funcţii: de evaziune, de coeziune socială, de distribuire a
cunoştinţelor, de depozitare a actualităţii, de ghid al actualităţii, de
recreere, de purificare (1989, pp. 43-47). După M. Wiley, presa
îndeplineşte cinci funcţii: de a furniza informaţii, de a analiza aceste
informaţii, de a oferi un cadru general de referinţă pentru
cunoaştere, de a distra, de a difuza o cunoaştere enciclopedică
(apud J. Cazneuve, 1976, p. 223). Sintetizând diversele teorii şi
moduri de abordare, D. McQuail stabileşte două mari familii de
funcţii: a) pentru societate în ansamblul ei: de informare, de
corelare (socializare), de asigurare a continuităţii, de divertisment,
de mobilizare; b) pentru indivizi, luaţi în parte: de informare, de
stabilire a identităţii personale, de integrare în societate, de
divertisment (1987, pp. 71-73).
În faţa unui câmp atât de fluctuant, în care diferiţi cercetători au
construit terminologii şi tipologii diverse, ne propunem o „repliere”
asupra unei liste elementare, gândite ca un instrument didactic
pentru orientarea cititorului nefamiliarizat cu acest domeniu.

Funcţia de informare

Prima dintre familiile de funcţii pe care le discutăm aici se

referă la nevoia indivizilor şi grupurilor de a controla mediul
înconjurător: oamenii evaluează, pe baza informaţiilor pe care le
primesc prin mass-media, importanţa evenimentelor ce ar putea să-i
afecteze în mod direct, anticipează unele tendinţe ale vieţii econo-
mice, sociale sau politice şi iau, în cunoştinţă de cauză, anumite
decizii.
Dimensiunea pragmatică a acestei funcţii este subliniată, în
terminologia americană, prin utilizarea expresiei „funcţie de
supraveghere”, ce accentuează statutul de instrument de control al
realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce pătrund zilnic în
casele noastre, doar o parte oferă informaţii de imediată utilitate
(starea vremii, situaţia preţurilor, manifestările culturale, transportul
în comun etc.). O altă parte se referă la fapte şi procese mai puţin
legate de mediul nostru imediat: ştirile privitoare la o lovitură de
stat dintr-o ţară aflată la mii de kilometri depărtare, la moartea unui
mare scriitor al unei zone lingvistice inaccesibile, la descoperirea
unei noi planete sau la rezultatele unei regate de iahting nu ne

5
influenţează viaţa zilnică şi nu ne oferă puncte de sprijin pentru
deciziile cotidiene. În schimb, asemenea informaţii (să le numim
„generale”) formează un repertoriu cultural specific, care se adaugă
reprezentărilor simbolice şi sistemelor de valori dobândite prin alte
canale şi din alte experienţe; acest ansamblu de cunoştinţe şi
convingeri contribuie la crearea concepţiei despre lume pe care se
întemeiază toate deciziile cotidiene ale indivizilor.
Informaţiile generale. Pentru a răspunde nevoii indivizilor de a
supraveghea lumea înconjurătoare, o informaţie nu trebuie să aibă o
utilitate imediată. Datele privind viaţa politică internă nu servesc
numai unor decizii conjuncturale, ci acumulează elemente pentru o
decizie pe care o luăm o dată la un anumit număr de ani, atunci
când ne dăm votul pentru o cauză, un partid sau un candidat. Deşi
nu suntem specialişti, urmărim cotaţiile bursiere, evoluţia inflaţiei,
situaţia agriculturii, starea delincvenţei, diferitele iniţiative legis-
lative, noile descoperiri ştiinţifice etc. Adunate în adâncul memoriei,
acestea oferă un capital informaţional, care poate fi oricând
reactualizat, pentru evaluarea unui eveniment şi pentru stabilirea
unei strategii. Complexitatea fenomenelor din societatea modernă
solicită un bagaj de cunoştinţe din ce în ce mai bogat şi mai subtil;
acesta nu mai poate fi obţinut doar prin experienţe şi trăiri proprii
sau prin contactul direct cu faptele şi oamenii din mediul nostru
imediat. Între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o
instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în forme
accesibile şi o difuzează, facilitând, prin chiar efortul ei de mediere,
accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în
ce mai mare de oameni, grupuri şi chiar colectivităţi enorme depind
de mass-media pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea
înconjurătoare. Omul modern posedă o cunoaştere infinit mai amplă
şi mai nuanţată decât aceea a strămoşilor lui – dar, în egală măsură,
infinit mai puţin personalizată şi mai puţin concretă decât aceea
dobândită, prin experienţe directe, de oamenii societăţilor de tip
tradiţional.
P. Lazarfeld şi R.K. Merton, doi dintre părinţii sociologiei
comunicării de masă, au observat că, în urma exploziei mass-media
(din ce în ce mai multe ziare, reviste, programe de radio şi
televiziune), oamenii depind tot mai mult de informaţiile distribuite
de acestea. Deţinând controlul asupra „accesului la lume”, presa
oferă o anumită versiune asupra realului, o imagine mediatică a
evenimentelor, a oamenilor şi a conjuncturilor socio-istorice. Fluxul
permanent de mesaje difuzate de mass-media învăluie aproape în
întregime indivizii şi societăţile, nelăsându-le timp de reflecţie, de
verificare ori de analiză critică a versiunilor oferite. Beneficiind de o
cantitate uriaşă de informaţii, ajungând astfel la o stare de saţietate
informaţională, omul modern poate deveni apatic, poate renunţa la
simţul critic şi la abordarea activă a informaţiilor: „El ajunge să
creadă că a cunoaşte problema zilei este totuna cu a face ceva
pentru controlarea acesteia. Este informat. Este preocupat. Şi are
tot felul de idei despre ceea ce ar trebui făcut”. Drept urmare, „o

6
creştere a consumului de mass-media poate, în chip neaşteptat, să
transforme energiile individului, el trecând de la participare activă la
o stare de cunoaştere pasivă” (1972, p. 502). Această consecinţă
neprevăzută a activităţii de informare a presei – tendinţa
supra-informării de a crea pasivitate – a fost denumită de cei doi
sociologi disfuncţia de narcotizare.
Informaţiile instrumentale. În prezent, o seamă de produse
mass-media au în centrul lor distribuirea de informaţii
instrumentale: posturile locale sau specializate de radio şi televi-
ziune comunică starea vremii, situaţia circulaţiei şi zonele blocate
ori foarte aglomerate, evoluţiile comerciale locale, rapoartele
poliţiei, anunţurile primăriei, iniţiativele civice, evenimentele
culturale sau sportive etc. La fel, ziarele şi revistele de proximitate
sunt înţesate cu asemenea informaţii: nevoia de date de utilitate
imediată asigură publicul specific pentru publicaţii precum cele
consacrate construcţiei de case sau schimburilor imobiliare,
automobilismului, vieţii în gospodărie, îngrijirii grădinii sau
programelor de calculator. Toate aceste produse mass-media dau
cititorului, privitorului sau ascultătorului sentimentul reconfortant al
„investiţiei” – omul chletuieşte bani sau timp pentru informaţii care
au o valoare de utilizare imediată, concretă; din această
perspectivă, putem înţelege şi interesul pentru paginile consacrate
„micilor anunţuri” (vânzări, cumpărări, oferte de serviciu, decese,
închirieri, schimburi) sau chiar pentru programele de îngrijire a
casei, de reţete culinare sau de tele-shopping.
Informaţia de prevenire. Mesajele presei nu prezintă numai
ceea ce s-a petrecut deja (orientare retrospectivă), ci şi ceea ce s-ar
putea întâmpla (viziune prospectivă). În plus, deoarece descrierea
unui eveniment nu epuizează implicaţiile şi consecinţele sale,
informaţiile furnizate de mass-media includ şi o dimensiune
anticipativă. Mai mult chiar, o seamă dintre materialele difuzate de
presă sunt, în mod explicit, axate pe funcţia de prevenire; dintre
acestea, deosebit de familiare şi utile publicului larg sunt datele
referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare,
informaţiile vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor
accidente rutiere, precum şi mesajele prin care diferite oficialităţi
anunţă schimbări ori perturbări în funcţionarea sistemelor sociale:
noi numere de telefon sau noi adrese ale instituţiilor de interes
public, noi legi, noi reglementări sau proceduri legale, noi trasee şi
orare ale transportului în comun etc. Pe lângă aceste informaţii,
referitoare la evenimente fără o amploare deosebită, mass-media
distribuie frecvent informaţii vizând pregătirea publicului pentru
confruntarea cu o serie de evenimente neaşteptate şi nedorite:
a) catastrofe naturale: furtuni, cutremure, erupţii vulcanice, incendii
etc.;
b) accidente: explozii, deraieri de trenuri sau drame rutiere,
emanaţii radioactive, infestarea apei sau alte forme de poluare
etc.;

7
c) crize: greve, falimente, remanieri ori căderi de guverne,
scandaluri politice ori financiare, ameninţări militare, acte de
terorism etc.
În contact cu informaţiile de prevenire oferite de mass-media,
colectivităţile şi indivizii nu adoptă întotdeauna comportamentul
raţional scontat.
a) De multe ori, datele furnizate de presă nu sunt luate în serios sau
sunt minimalizate: de la fumătorul care nu crede în
avertismentele specialiştilor până la întreprinderile care poluează
natura cu deşeuri, fără a ţine seama de datele publicate în presă,
exemplele de acest fel sunt nenumărate. Un caz tipic în acest
sens este cel petrecut în 1979 în statul Texas: deşi mass-media
au anunţat cu insistenţă apropierea unei tornade, numeroşi
motociclişti au ieşit pe şosele, ignorând apelurile specialiştilor;
acest fapt a condus la creşterea numărului accidentelor, dovedind
astfel că informaţia de prevenire nu declanşează întotdeauna o
reacţie socială general pozitivă (sursă: S.J. Baran et alii, 1984, p.
278). Nepăsarea este o disfuncţie a comunicării de masă
b) În alte cazuri, aceste informaţii produc o reacţie opusă celei
scontate: ele sunt exagerate, deformate, amplificate paroxistic.
Drept urmare, în loc să genereze strategii şi acţiuni raţionale de
combatere a evenimentului respectiv, ele declanşează o reacţie
(în lanţ) de panică. Sociologii ştiu că grupurile şi colectivităţile
distorsionează informaţiile, le prelucrează, prin „derapaje”
afective, în logica zvonurilor, fabrică false informaţii sau chiar
„legende” fabuloase. Edgar Morin a analizat, într-o superbă
lucrare, Zvonul din Orléans, un caz clasic de isterie socială:
pornind de la câteva bârfe referitoare la dispariţia (neconfirmată)
a unor fete, despre care s-a presupus că ar fi fost „răpite de
negustorii de carne vie”, întregul oraş, inclusiv presa, a căzut
într-o psihoză a răpirilor, care era pe punctul de a degenera în
linşaje şi acte violente (E. Morin, 1969). Un alt caz edificator este
cel oferit de un reportaj difuzat de televiziunea americană în
1983, în care se arăta că o parte din merele roşii aflate în comerţ
fuseseră contaminate cu o substanţă chimică. În scurtă vreme,
consumatorii au fost convinşi că toate merele roşii erau
contaminate: magazinele le-au scos din rafturi, iar şcolile le-au
interzis copiilor să consume mere roşii în timpul pauzei. Deşi nu
au existat dovezi certe că substanţa respectivă contaminase toate
merele, publicul, şocat de gravitatea informaţiilor primite, a
supradimensionat amploarea fenomenului şi a reacţionat
exagerat (vezi Hiebert et alii, 1991, p. 418). Panica poate fi
considerată o disfuncţie în raport cu funcţia de informare.

Funcţia de interpretare

8
 O ştire nu este numai o sumă de informaţii. O ştire este o
viziune, cultural determinată, asupra unor informaţii. Altfel spus,
conţinutul unei ştiri sintetizează informaţiile respective şi
semnificaţiile atribuite lor; textele jurnalistice oferă atât datele
concrete, cât şi înţelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau
stărilor prezentate. Aşadar, o dată cu faptele, ele oferă şi o
interpretare a acestora.
Prima şi (poate) cea mai importantă formă de interpretare
constă în chiar decizia de a face publică (sau de a ignora) o anumită
informaţie. Simplul gest de a selecta, din noianul de date care
asaltează zilnic o redacţie, un număr limitat de ştiri şi materiale
implică atât o judecată de valoare, cât şi un proces, nu întotdeauna
perfect conştientizat, de interpretare a realului în funcţie de un
ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc. După
acest prim filtru urmează o altă treaptă de interpretare: stabilirea
priorităţilor. Astfel, în fiecare zi, un grup restrâns de oameni
stabileşte o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea
superioară a paginilor de ziar sau în partea iniţială a programelor de
ştiri din radio şi televiziune. Acest act, devenit un simplu gest de
rutină, implică o profundă responsabilitate socială: dacă acceptăm
adevărul că tot mai multe colectivităţi depind, pentru cunoaşterea
lumii în care trăiesc, de informaţiile oferite de presă şi dacă ştim că
ierarhiile pe care jurnaliştii
le propun influenţează judecăţile publicului, atunci este evident că
alegerile
şi clasificările oferite de mass-media configurează imaginea socială
a evenimentelor „zilei”, cu vârfurile şi coborâşurile ei, cu priorităţi şi
zone de dezinteres.
Oamenii simt nevoia ca lumea care îi înconjoară să le fie
prezentată în mod ordonat şi coerent, încărcată cu un anumit sens
şi ordonată după o anumită ierarhie, astfel încât, pornind de la
aceste clasificări şi interpretări, să poată lua mai uşor deciziile
inerente existenţei de zi cu zi. Între alţi „ordonatori” şi
„semnificatori” ai lumii înconjurătoare (cum ar fi părinţii, oamenii în
vârstă, prietenii de încredere, preoţii, profesorii, liderii politici etc.),
reprezentanţii mass-media ocupă un loc din ce în ce mai important:
„Jurnaliştii sunt adesea şi în mod esenţial mediatori, vulgarizatori ai
cunoştinţelor şi faptelor altor persoane. Şi aceasta în condiţiile în
care actualitatea are ceva «bastard» în ea: noul apare în durere şi în
dezordine. Jurnalistul vrea să aducă ordine, să claseze, să
ierarhizeze, să lege, să relativizeze, să analizeze şi chiar să explice”
(M. Palmer, 1994, p. 107).
Dacă selectarea şi ierarhizarea informaţiei reprezintă forme
directe şi implicite (dar la fel de puternice) de interpretare, punerea
în context şi comentarea ştirilor constituie forme directe, asumate,
de semnificare a evenimentelor. La începuturile ei, presa a fost
dominată de exprimarea opiniilor: revistele şi ziarele se adresau
unui public cultivat, care dorea să dezbată diverse teme (filosofice,
morale, politice, artistice), să urmărească lupta dintre interpretări,

9
opinii şi contraopinii referitoare la probleme de interes major. Aşa
cum observa sociologul englez E. Shills, în secolele al XVIII-lea şi
al XIX-lea presa se situa în sfera „seriozităţii”: ziariştii (de obicei
literaţi sau oameni politici) se adresau „claselor gânditoare” (clerici,
oameni de afaceri, intelectuali, politicieni), care preluau mesajele
lor, nu pentru a căuta informaţii ori divertisment, ci pentru a găsi
idei şi dezbateri. În mod paradoxal, peste câteva sute de ani, când
au apărut noi canale de comunicare (radioul şi televiziunea), menta-
litatea publicului se schimbase radical, astfel încât, în aceste medii,
genurile de opinie au fost marginalizate, iar în SUA chiar interzise de
către Comisia Federală de Comunicaţii. Istoricii presei americane
consideră că începerea seriei de emisiuni „See It Now”, în 1952, în
care un foarte cunoscut anchorman, E.R. Murrow, a introdus, alături
de reportaje, puncte de vedere şi dezbateri contradictorii, a marcat
un moment de hotar în deschiderea acestor medii către emisiunile
de opinie. Ulterior, un program de dezbateri ca „Night line”, realizat
de Ted Koppel în anii ’80, avea să ajungă la audienţa de 5-7
milioane de telespectatori pe seară, pentru ca în prezent un
talk-show celebru precum cel al lui Oprah Winfrey să aibă audienţe
de peste 30 de milioane de telespectatori.
Presa modernă s-a construit pe baza unei convenţii, considerată
de mulţi cercetători şi jurnalişti o regulă de aur a jurnalisticii:
separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale ale celor
care le relatează. În formă concentrată, această idee a fost
sintetizată în 1992 de G.P. Scott, editor la ziarul englez
The Guardian: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” („Facts
are sacred, comments are free”). Respectarea cu stricteţe a acestei
reguli caracterizează îndeosebi jurnalismul american şi englez; în
schimb, o veche tradiţie a jurnalismului „european” consideră că
faptele pot fi însoţite de opinii şi comentarii care implică
personalitatea jurnalistului, cu condiţia ca acesta să nu
distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau
rău intenţionate. În acest sens, remarcele unui distins profesor de
jurnalism, Pierre Albert, sunt relevante: „Jurnalismul francez a fost
întotdeauna mai mult un jurnalism de expresie decât unul de
observare […]. Pe lângă prezentarea faptelor, el a fost preocupat şi
de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor, a fost preocupat şi
de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de
jurnalismul anglo-saxon, pentru care ştirea a avut întotdeauna
prioritate în faţa comentariului” (1983, p. 28).
Interpretarea nu este prezentă numai ca un adaos în conţinutul
informaţiilor – prin selecţie, prin evaluarea evenimentelor ori prin
semnificarea în actul scrierii şi prin poziţionarea în ansamblul
produsului mediatic; ea se concretizează şi în forme proprii de
exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate.
Editorialul prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă (ceea
ce explică faptul că, frecvent, el apare fără semnătură). Marile
publicaţii sau posturi consacră o pagină sau o emisiune aparte
articolelor de opinie, pentru a le separa în mod tranşant de restul

10
materialelor. În aceste cazuri, editorialele sunt „negociate” între
diverşii editori, fiecare dintre ei propunând şi apărând punctul de
vedere pe care-l consideră reprezentativ pentru politica ziarului.
După ce se ajunge la un consens, se decide persoana care va scrie
articolul; atunci când tema în dezbatere este complexă, ziarul poate
solicita unei personalităţi să scrie un articol ce va prezenta o poziţie
opusă sau complementară celei apărate de editorial, publicându-l o
dată cu acesta, în poziţia de „contra-editorial”. În dezbaterile de
radio şi televiziune, ideile apărate de reprezentanţii instituţiei pot fi
completate cu opiniile altor specialişti.
Editorialele au reprezentat întotdeauna un centru de atracţie
pentru publicul larg. Ele permit confruntarea unor puncte de vedere
diverse şi contribuie la adâncirea dezbaterilor de interes public. Prin
editoriale, oamenii au acces
la poziţia, de obicei consecventă, a unei grupări de presă, putând
astfel înţelege mai bine fenomenele pe care le înfruntă sau ideile,
programele pentru care trebuie să opteze prin vot. Dar, pentru ca
această funcţie democratică
să fie reală, este necesar ca editorialul să nu devină nici monopolul
unei singure voci, nici amvonul de unde se predică o poziţie
dogmatică, partizană şi limitată.
Comentariul reprezintă un punct de vedere personal, ce implică
exclusiv opiniile şi răspunderea autorului său. Cel mai adesea, el
este rezervat unor personalităţi, a căror opinie este credibilă şi
influentă datorită competenţei şi prestigiului pe care le au în
domeniul lor de activitate. Comentariul poate fi subiectiv, polemic şi
chiar partizan: el nu rezolvă o problemă, ci reprezintă unul din
multiplele puncte de vedere care definesc o anumită problematică.
O concretizare savuroasă a acestui statut este oferită de reacţia lui
Andy Rooney, comentator al canalului de televiziune CBS. În 1990,
el a fost suspendat pentru o vreme, deoarece conducerea CBS a
considerat că unele dintre remarcele sale puteau fi ofensatoare la
adresa homosexualilor. Excluderea a condus imediat la o scădere a
audienţei emisiunii sale „60 de minute”. Revenind pe post, Andy
Rooney a făcut, în faţa a milioane de telespectatori, următoarea
remarcă: „Am eu oare opinii ce pot irita anumite persoane? Aveţi
perfectă dreptate: am asemenea opinii. Şi tocmai de aceea mă şi
aflu aici, în faţa dumneavoastră!” (sursă: Hiebert et alii, 1991, p.
442).
Sub incidenţa funcţiei de interpretare intră şi alte genuri ale
mass-media, care exprimă, direct sau indirect, anumite opinii: este
vorba de cronică, pamflet, caricatură (care, să nu uităm, este la fel
de veche precum presa scrisă), de emisiunile documentare, de
sintezele referitoare la evoluţia unor evenimente, de campaniile de
presă vizând atingerea unui anumit obiectiv, de paginile ori rubricile
consacrate opiniilor publicului etc. Prin toate aceste forme,
mass-media transmit un punct de vedere asupra realului şi le oferă
oamenilor ocazia să-şi clarifice anumite probleme (urmărind modul

11
în care ele sunt dezbătute) şi să-şi confrunte opinia personală cu
alte opinii.

Funcţia de „legătură”
„În fiecare seară, timp de o jumătate de oră, jurnalul de
actualităţi de la televiziune trece în revistă cele mai importante
evenimente ale zilei; cu toate acestea, faptul social cel mai
important, despre care jurnalul nu vorbeşte niciodată, este acela că
cel puţin jumătate din populaţia unei ţări este imobilizată, timp de o
jumătate de oră, în faţa jurnalului televizat” (J. Durand, 1981, p. 64).
Într-adevăr, consumând produsele mass-media, milioane de
oameni se găsesc legaţi prin nenumărate fire nevăzute: fiind expuşi
constant aceloraşi mesaje, ei ajung să împărtăşească aceleaşi valori
şi reprezentări culturale, să posede cunoştinţe asemănătoare, să
gândească prin informaţii, idei, poveşti şi simboluri analoage. Astfel,
oricât de diferiţi ar fi, un american, un african şi un european pot
descoperi că au aceleaşi judecăţi morale atunci când discută despre
serialul Dallas, că ştiu ce s-a petrecut într-o ţară anume, deoarece
sunt informaţi prin ştiri preluate de la aceeaşi mare agenţie, sau că
sunt de acord că poluarea mărilor trebuie limitată pentru că au fost
cu toţii convinşi de ciclul de filme documentare realizat de
J.Y. Cousteau. Oferind informaţii comune, idei comune şi, implicit,
subiecte comune de dialog, mass-media leagă oameni depărtaţi şi
diferiţi într-un fel de comunicare care nu mai este bazată pe
proximitatea spaţială, naţională, religioasă ori culturală, ci pur şi
simplu pe aceea informaţională. Referindu-se la această funcţie,
gânditorul canadian Marshall McLuhan avea să vorbească, în celebra
sa carte Galaxia Gutenberg, despre un „sat global”, creat de
acţiunea de informare a mass-media şi dominat de un fel de
solidaritate spontană şi inconştientă, pe care el a numit-o „tribalism
planetar”.
În acest sens, deosebit de relevante sunt situaţiile în care un
apel lansat prin mass-media declanşează un val de solidaritate ce
depăşeşte graniţele naţionale şi deosebirile politice, religioase ori
culturale. Exemplele mobilizării opiniei publice pentru ajutarea
orfanilor din România, pentru sprijinirea refugiaţilor bosniaci, kurzi
ori burundezi, pentru salvarea balenelor sau a urşilor panda, pentru
promovarea drepturilor unor minorităţi, pentru eliberarea unui
scriitor ori jurnalist încarcerat dovedesc din plin capacitatea presei
de a activa „satul global” şi de a ajuta oamenii să stabilească noi
legături şi noi ţeluri de acţiune socială.
Astfel, presa se dovedeşte a fi o „creatoare de public”, deci o
făuritoare de reţele sociale, adeseori mai ample şi mai active decât
cele uzuale. Datorită presei, oamenii descoperă că împărtăşesc
aceleaşi valori, că se pot mobiliza pentru aceleaşi scopuri, într-un
cuvânt, că fac sau pot face parte dintr-o comunitate umană de
dimensiuni infinit mai complexe decât acelea ale comunităţii în care
îşi desfăşoară viaţa şi activitatea de zi cu zi. În acest sens, mulţi

12
cercetători consideră că cea mai importantă funcţie a mass-media
este tocmai aceea de a crea un public, adică o „comunitate
imaginară”, un ansamblu de oameni delocalizaţi, nelegaţi prin
mecanisme sociale ori prin dependenţe economice, un ansamblu de
oameni care împărtăşesc însă aceeaşi preocupare de a fi în contact
cu mass-media şi, prin aceasta, cu alte milioane de oameni.
Dar presa nu este numai un factor de solidaritate globală: ea
acţionează în acelaşi mod şi la nivelul micro-structurilor societăţii. În
numeroase situaţii, diferiţi oameni, care nu se cunosc şi care se află,
din întâmplare, împreună (în mijloace de transport în comun, în săli
de aşteptare, pe stadioane sau în parcuri) constată că pot iniţia un
dialog, deoarece au un punct de referinţă comun: o emisiune sau un
film TV, un program de radio, un articol sau o revistă. Evident,
părerile lor pot fi diferite, dar termenul de plecare este acelaşi: un
produs al mass-media. În felul acesta, presa răspunde nevoii
indivizilor de comunicare, de inserţie în comunitate şi de identificare
cu o temă, o cauză, un subiect comun. Mai mult decât atât, oferind
acest liant, acest conţinut cultural comun, presa le permite
oamenilor să-şi afirme apartenenţa şi participarea la un grup şi să
atingă o formă nouă de „solidaritate”, specifică societăţii de masă
(F. Balle, 1988, p. 504).
Din această perspectivă, mulţi sociologi susţin că presa
exercită o acţiune de coagulare a societăţii, considerând-o un
adevărat „ciment social”, o forţă care apropie, unifică şi dă coerenţă
colectivităţilor din lumea modernă.

Funcţia de culturalizare
Încă de la o vârstă fragedă, copiii sunt modelaţi de mediul
social în care trăiesc; astfel, treptat, ei dobândesc şi asimilează
normele de comportament, interdicţiile, prescripţiile şi restricţiile,
valorile, reprezentările simbolice şi categoriile de gândire specifice
colectivităţii lor. Acest proces de „enculturare” a fost, timp de
milenii, controlat în mod exclusiv de familie, de mediul social
imediat (rude, vecini, prieteni) ori de instituţiile religioase şi, ulterior,
şcolare. O dată cu apariţia şi creşterea ponderii mass-media, o mare
parte a activităţilor de transmitere a valorilor şi modelelor culturale,
de formare a gândirii şi a comportamentului au fost preluate de
mesajele presei. În prezent, prin conţinuturile distribuite de
mass-media circulă şi se fixează normele de comportament general
acceptate, altfel spus „convenţiile tacite” ale unei societăţi.
Presa răspunde astfel nevoii indivizilor şi a comunităţii de
perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe
care o comunitate le consideră a fi „repere de acţiune”. Desigur,
respectivele modele nu sunt uniform receptate: un personaj ca
Rambo poate fi un exemplu de comportament negativ pentru o
anumită categorie şi un subiect de imitaţie pentru altă categorie.
Majoritatea cercetătorilor consideră că mesajele presei au
funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi

13
atunci când prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare
a normelor curente; în acest sens, P. Lazarfeld şi R.K. Merton susţin
că, „în societatea de masă, funcţia de a expune public un fapt este
instituţionalizată de mass-media. Presa, radioul şi televiziunea
prezintă publicului fapte antisociale aparte şi, în general, această
prezentare conduce la o anumită acţiune publică împotriva a ceea
ce, poate, în chip individual, ar fi fost tolerat” (1972, p. 500).
Pe lângă această funcţie de socializare implicită, numeroase
segmente ale mass-media au o funcţie de socializare explicit
asumată: în acest sens pot fi invocate, în primul rând, emisiunile sau
publicaţiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire şcolară
sau de învăţare a limbilor străine, documentarele cu conţinut edu-
cativ sau magazinele de vulgarizare ştiinţifică. De la „Sesame
Street” la National Geographic, de la celebrele cursuri de engleză
ale BBC la o revistă ca PC World, toate aceste produse ale
mass-media îşi asumă menirea de a transmite cunoştinţe şi de a
forma oameni cultivaţi. În alte segmente ale presei, procesul de
transmitere şi fixare a valorilor este mai puţin vizibil, fără a dispărea
cu totul: atât filmele, cât şi reportajele, atât buletinul de ştiri, cât şi
anchetele oferă o paletă largă de situaţii şi personaje exemplare,
care pot funcţiona oricând ca modele de comportament pentru
membrii unei comunităţi.
Deoarece au puterea de a oferi numeroase modele de
comportament, mass-media se află într-o poziţie ambivalentă; pe de
o parte, sunt solicitate să exercite o acţiune educativă neutră (în
sensul formării unor oameni informaţi, cultivaţi, conştienţi de poziţia
şi răspunderile lor sociale), iar pe de altă parte, sunt „curtate” de
grupuri cu interese politice ori economice pentru resursele lor
persuasive, pentru puterea lor de a influenţa comportamentul
indivizilor.
Două exemple, elocvente pentru înţelegerea acestor
mecanisme, sunt oferite de profesorul american J. Dominick: în anii
’60, când Batman era un film serial de succes, producătorii arătau
întotdeauna cum eroul îşi punea centura de siguranţă ori de câte ori
se urca în faimosul său automobil. Acest gest, insignifiant în planul
acţiunii filmului, avea menirea de a educa publicul, de a-l învăţa
(printr-o aluzie simbolică) să se protejeze împotriva accidentelor
prin folosirea respectivului accesoriu. În alt plan, în numeroase alte
filme, mama şi copilul erau prezentaţi într-o lumină tandră,
punându-se accent pe utilizarea unor produse speciale pentru
îngrijirea copilului. Deoarece industria producătoare de accesorii
pentru copii este deosebit de interesată în menţinerea şi lărgirea
pieţei pentru produsele sale, acele filme transmiteau valori conve-
nabile, generatoare de comportamente ce favorizau consumul unor
asemenea produse. În acest caz, modelul promovat prin
mass-media putea convinge publicul să cumpere anumite produse,
în consens cu interesele economice ale unor organizaţii
multimilionare (vezi J. Dominick, 1983, p. 45).

14
 Transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie
la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor
culturale. Promovând diferite modele de comportament, presa oferă
un set de roluri sociale şi un vocabular simbolic; confruntat cu
aceste mesaje, ce răspund astfel nevoilor sale de modele şi de
termeni de referinţă, publicul are posibilitatea să aleagă sau să
respingă, să modifice sau să negocieze, să dezbată şi să reaşeze
rolurile şi valorile comune. Prin această acţiune, presa apare ca o
forţă în egală măsură conservatoare şi inovatoare, stabilizatoare şi
dinamizatoare, păstrătoare a unor valori tradiţionale şi generatoare
de noi valori.

Funcţia de divertisment
În seara zilei de 7 martie 1955, unul din doi americani a
privit-o, în transmisiune directă, la televizor, pe actriţa Mary Martin
jucând în Peter Pan. Niciodată până atunci, în istoria omenirii, o
singură persoană nu fusese privită de atâţia spectatori în acelaşi
timp. Record efemer, ce avea să fie spulberat de diferite asemenea
„evenimente mediatice”: transmisiunea interplanetară din 1969,
când 528 de milioane de oameni au asistat în direct la primii paşi pe
Lună ai unui om, astronautul american Neil Amstrong; episodul
„Cine l-a împuşcat pe J.R.” din serialul Dallas, urmărit, în 1977, de
83 de milioane de telespectatori; meciurile de la Cupa Mondială de
fotbal din 1994, recepţionate de peste 1 miliard de spectatori de pe
întreaga planetă. În presa scrisă, o revistă precum Reader’s Digest
are, numai în SUA, un tiraj săpătămânal de
16 milioane de exemplare, iar o revistă de popularizare ştiinţifică
precum National Geographic atinge 10 milioane de exemplare;
broşurile ce anunţă programele de televiziune au un tiraj de 15-16
milioane de exemplare în SUA şi de 2-3 milioane în Franţa,
Germania, Italia sau Anglia etc. Totodată, sute de mii, poate
milioane de oameni ascultă emisiuni radio preferate, fie ele talk-
-show-uri, topuri muzicale, teatru sau alte genuri populare.
Toate aceste produse mass-media răspund nevoii oamenilor
de relaxare, de odihnă, de evadare din grijile cotidiene. În societatea
modernă, pe măsură ce timpul alocat muncii a scăzut şi timpul
rămas la dispoziţia individului pentru orice fel de alte activităţi a
crescut, categorii tot mai largi ale populaţiei au început să
folosească mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate
ocupării timpului liber. Din secolul al XIX-lea până în prezent,
evoluţiile tehnologice permanente au dus la perfecţionarea
instrumentelor de difuzare, pe spaţii geografice mari şi în intervale
scurte de timp, a unor mesaje de interes general. Datorită acestui
fenomen şi creşterii rolului publicităţii ca sursă majoră de finanţare a
sistemului presei, mass-media au ajuns să fie instituţia care vinde
divertisment (alături de informaţii, evident) la costurile cele mai
reduse – în raport cu teatrul, turismul, arta ori sportul. În acest sens,
televiziunea prin cablu reprezintă un exemplu relevant: împărţiţi

15
costul instalării şi al abonamentului la o cifră formată prin înmulţirea
numărului de ore de program cu numărul de programe şi cu zilele
unei luni, şi veţi obţine un cost pe oră/program aproape derizoriu. În
acelaşi mod, preţurile cărţilor, ziarelor, revistelor, discurilor şi
benzilor magnetice au scăzut în permanenţă din momentul
inventării şi comercializării lor şi până astăzi. În felul acesta, prin
accesibilitate, cost şi cantitate, mass-media se impun drept cele mai
importante furnizoare de divertisment în societatea modernă.
În ansamblul sistemului mass-media, ponderea mesajelor de
divertisment este diferită de la un canal la altul, de la un tip de
instituţie la altul, de la un produs la altul. Astfel, televiziunile
comerciale specializate în difuzarea de filme sau de desene
animate, posturile de radio axate pe programe muzicale ori
publicaţiile ce oferă subiecte de lectură pentru timpul liber
constituie produse ale unei prese destinate aproape integral
relaxării şi amuzamentului; în publicaţiile cotidiene sau în posturile
consacrate distribuirii de ştiri, divertismentul ocupă o poziţie
marginală. Totuşi, el nu dispare cu totul: conform unor statistici, în
ziarele din SUA, 12% din conţinut vizează divertismentul (jocuri,
horoscoape, caricaturi, umor etc.); dacă adăugăm aici şi sportul,
acest procent urcă la 26% (vezi J. Dominick, 1983, p. 58).
Consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de
relaxare şi refacere, după oboseala unei zile de activitate; din altă
perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub
presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume
imaginară. Psihologii consideră că, de îndată ce sunt cufundaţi în
universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui
documentar de călătorie sau al unui show muzical, oamenii trăiesc
experienţe vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trăiri,
evenimente şi situaţii pe care, în orizontul vieţii reale, nu le-ar putea
trăi niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve, referindu-se la
capacitatea mass-media de a oferi „trăiri prin procură”, susţine că,
prin divertisment, omul „regăseşte imaginea a ceea ce se teme să
vrea să fie şi a ceea ce îşi mărturiseşte că visează să fie. Astfel, se
creează o lume factice, care permite evaziunea şi oferă totodată o
doză uşoară de informare” (1972, p. 106). El defineşte această
latură a acţiunii presei prin formulele „funcţie terapeutică” sau
„funcţie cathartică”, subliniind astfel faptul că, prin asumarea unor
asemenea experienţe imaginare, indivizii se eliberează de pulsiuni,
frustrări şi nemulţumiri, proiectându-şi suferinţele sau visurile în
lumile imaginare oferite de mesajele mass-media.
În ultimele decenii, resursele remarcabile ale mass-media
(îndeosebi ale televiziunii) de a oferi un răspuns adecvat nevoilor
umane de relaxare şi evadare au condus la amplificarea acestei
funcţii în detrimentul celei de informare sau de transmitere a
valorilor culturale fundamentale. Această realitate a generat
numeroase studii şi reacţii critice. Totuşi, raţiunile comerciale
(divertismentul atrage publicul; dimensiunile, în creştere, ale
audienţei atrag firmele interesate să-şi facă publicitate; veniturile

16
mari din publicitate aduc profitul dorit de patronii instituţiilor
mass-media) au determinat privilegierea produselor orientate spre
distracţie şi evaziune, în defavoarea altora, care vizează informarea,
educarea ori socializarea. Fapt ce conduce, în opinia multor
specialişti, la naşterea unei societăţi numite de ei fie a
„spectacolului” (M. de Certeau, G. Auclair), fie a „divertismentului”
(N. Postman), fie a „efemerului” (G. Lipovetski), fie a „hedonismului”
(G. Maffessoli). Din această perspectivă, observaţia lui Neil Postman
mi se pare revelatoare: „Problema esenţială nu este aceea că
televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele
în forma divertismentului. […] Aceasta înseamnă că divertismentul
devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii” (1986, p. 120).
În lumea modernă, sub presiunea legilor pieţei (ce impun
postul ori publicaţia care obţine cele mai mari audienţe), chiar şi
discursul de informare prin mass-media manifestă o tendinţă
evidentă de spectacularizare: un ziar de succes ca USA Today
conţine zeci de fotografii colorate, grafice în tonuri şi linii şocante,
ştiri scurte, numeroase materiale despre sport, despre lumea
artiştilor, despre fapte senzaţionale; la televiziune, talk-show-urile
ocupă o mare parte a timpului alocat programelor, iar o emisiune
tipică pentru informaţia utilitară, precum buletinul meteo, începe să
fie pusă în scenă în moduri teatrale, vremea de a doua zi devenind
obiectul unor monologuri (vesele ori triste) şi al unor grafice pe
calculator foarte apropiate de stilul desenelor animate. Acest proces
de spectacularizare, deşi sever criticat de elita intelectuală (pentru
„distrugerea” culturii majore şi impunerea unei culturi minore,
populare) sau de politologi (pentru vulgarizarea temelor civice şi
transformarea confruntărilor politice în spectacole ale puterii),
răspunde unei nevoi sociale (de relaxare) şi are avantajul de a mări
accesibilitatea mesajelor respective. Prin asemenea mesaje, care
„ambalează”, în limbajul uşor de înţeles al divertismentului, toate
conţinuturile, oameni de condiţii sociale diverse, cu grade diferite de
pregătire şi de cultură, intră în contact cu evenimente, opinii,
analize, opere de artă, realizări tehnico-ştiinţifice, teme literare,
momente ale istoriei, realităţi sociale, probleme politice dintre cele
mai diverse. Acestea le sunt livrate „în vrac”, în flux permanent,
într-un amestec agreabil, care pune bazele noii culturi a lumii
contemporane, o „cultură mozaicată” (după formula sociologului
francez Abraham Moles), unde fiecare individ şi fiecare colectivitate
se poate regăsi în produse spectaculoase, variate, accesibile şi
neobositoare.

Exerciţii
Care sunt diferenţele dintre funcţii, roluri şi efecte?
Cum apar disfuncţiile? Numiţi câteva disfuncţii şi explicaţi cauzele apariţiei acestora?
Care sunt cauzele (necesităţile sociale) care conduc la apariţia funcţiei de informare?
Care sunt formele jurnalistice prin care se concretizează funcţia de informare?

17
Care sunt mecanismele sociale, în plan macro-social şi în plan micro-social, prin care
se realizează funcţia de socializare?
Comentaţi conceptul de “experienţe vicariale”. Ce legătură există între aceste
experienţe şi consumul de mass media?

Repere bibliografice
Balle, Francis, 1990, Médias et société, Paris, Montchrestien (ed. a V-a)
Biagi, Shirley, 1999, Media Impact – An Introduction to Mass Media, Belmont,
Wadworth Publ.
Cayrol, Roland, 1991, Les médias, Paris, PUF
Drăgan, Ion, 1996, Paradigme ale comunicarii de masă, Bucureşti, Şansa
Fiske, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom
Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea (de la transmiterea mecanică la interacţiune),
Iaşi, Polirom
Severin, Werner, Tankard, J.W. jr., 1988, Perspective asupra teoriilor comunicării,
Iaşi, Polirom

18